ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÎNE VOLUMUL l A-C \î^ in.tîiuu A \CN0EM/4^ 1 c\pUSl(C„,| \*°pu iA*f $8) i)\oM¡Nr EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII POPULARE ROMÎNE ' ...■■■ 1 9'5 5' ■' : imn 1 b. .m DICŢIONARUL LIMBII ROMÎNE LITERARE CONTEMPORANE a fost întocmit, sub îndrumarea. Secţiei a Vl-a de Ştiinţa limbii, literatură şi arte a Academiei R.P.R. şi conform directivelor Prezidiului Academiei R.P.R., de Institutul de lingvistică din Bucureşti sub direcţia prof. Univ.. DIMITRIE MACREA şi de Institutul de lingvistică din Cluj sub direcţia acad. EMIL PETROVICI COMISIA DE REVIZIE FINALĂ: Acad. Iorgu Iordan, Alexandru Graur, membru corespondent al Academiei R.P.R., Jacques. Byck, Vasile Breban, Gheorghe Bulgăr, Ana Canarache, Nicolae Dănilă, Vladimir Drimba,. Florenţa Sădeanu, Ilie Stanciu, | Maria Turdeanu~| REVIZORI: Finuţa Asan, Elena Boilă, | Olimpiu Boito~| Constantina Căplescu, Ilie Constantinescu,. Iancu Fischer, Maria Iliescu, Constant Mâneca, Teodor Naum, Rodica Ocheşeanu, Valeria Pop, Alexandra Puşcaru, Luiza Seche, Mircea Seche, Rovena Şenchi, | Ipolit Tarnavschi |, REDACTORI : Acad. Alexandru Rosetti, Ion Cernăianu, Lili Chirvai, Gcorgeta Fanea, Eugenia Găitan, Leontin Ghergariu, Mircea Homorodean, Alexandru Indrea, Liliana Macarie, Iulia Alanoliu, Georgeta Marin, Dumitru Muster, Maria Muşlea, Maria Nalik, Maria Oprean, Virgil Orghidan, Edgar Papu, Aurelia Stan, Ionel Stan, Virgil Stanciu, Maria Strugaru, Ion Suchianu, Gheorghe Şerban, Ziei Ştefanescu-Goangă, Nicolae Tcaciuc-Albu, Emilia Todoran,. Stela Turjanski, prof. univ. Tudor Vianu, Loti Wechsler AU COLABORAT PARTIAL: Prof. univ. Victor Cheresteşiu, Petre Alexandrescu, Tamara Grosaru, Zoe Melitcscu, Petru Neiescu, Aurel Nicolescu, Liviu Onu, prof. univ. Ştefan Paşca, Valentina Pop, Iosif Rosenberg, Dumitru G. Dem. Teodorescu, Romulus Todoran, Mircea Zdrenghea COLECTIVUL DE CORECTURĂ: Ion Lecca, Jana Albin, Dorina Bîrsan, Cecilia Burghelea, Ana Buzi, Eugenia Contraş, Ste- liana Costin, Carola Frankel, Ecaterina Ionaşcu, Nazica Mayer, Octavian Niculescu, Elena.- Perieţeanu, Grigore Tănăsesiu” i CU VÎNT’ ÎNAINTE Publicarea «Dicţionarului limbii romîne literare contemporane »împlineşte o nevoie culturală adînc şi îndelungat simţită de poporul nostru. Atît din punct de vedere al prestigiului naţional cît mai ales din necesităţi practice, această lucrare trebuia să vadă de mult lumina tiparului. Nevoile numeroase la care răspund dicţionarele în răspîndirea cunoştinţelor şi a învăţării unei limbi corecte şi unitare sînt deplin evidenţiate îndeosebi de cultura sovietică, prin numărul mare şi prin ediţiile dese ale acestor opere, pe drept cuvînt considerate ca manifestări de bază ale conştiinţei culturale a popoarelor. Dicţionarul şi gramatica sînt pîrghii ale dezvoltării culturii, verigi ale progresului social al oricărui popor. Elaborarea dicţionarului, ca şi a gramaticii limbii romîne, a devenit posibilă abia astăzi, în condiţiile avîntului cultural promovat de politica Partidului Muncitoresc Romîn ue înlăturare grabnică a lipsurilor trecutului şi de creare a celor mai bune condiţii de dezvoltare a culturii naţionale. ' Milioanele de oameni ai muncii din ţara noastră, ridicaţi la lumină prin politica de alfabetizare şi de largă dezvoltare a învâţâmîntului, activiştii pe frontul culturii — propagandişti, lectori, instructori, corespondenţi, traducători, studenţi, profesori etc. — aşteptau cu nerăbdare apariţia unui dicţionar care să oglindească bogăţia limbii noastre şi să-i ajute la folosirea ei cît mai corectă în scris şi vorbit. Prin alcătuirea « Dicţionarului limbii romîne literare contemporane», Academia Republicii Populare Romîne s-a străduit să răspundă acestei cerinţe. , * în trecutul nostru cultural, drumul străbătut pentru ekborarea unui dicţionar ştiinţific al limbii romîne a fost deosebit de lung şi de spinos. El oglindeşte în bună măsură drumul parcurs în dezvoltarea noastră culturală de la poziţiile idealiste, neştiinţifice, spre adevărul ştiinţific materialist. Istoricul alcătuirii dicţionarului ştiinţific al limbii romîne începe din momentul înfiinţării Academiei Romîne. La 1 aprilie 1866, locotenenţa domnească a Principatelor Unite a decretat un « Regukmer.t pentru formarea Societăţii literare romîne», ' viitoarea Academie Romînă, în al cărui prim articol se spune: «Se va forma la Bucureşti o societate literară cu misiuni specialei a) de a determina ortografia limbii romîne; b) de a elabora gramatica limbii romîne; — IV — c) de a începe şi realiza lucrarea dicţionarului romîn » 1. Aceste trei obiective, fixate Academiei Romîne chiar prin actul ei de constituire, nu au putut fi atinse. Ortografia a fost stabilită de mai multe ori, pornindu-se însă aproape întotdeauna de la principiul etimologic, cu excepţia reformei ortografice din 1932, care a făcut pentru prima oară conccsii largi principiului fonetic. Astăzi s-a putut realiza ortografia ştiinţifică a limbii romîne, prin recunoaşterea deplină a principiului fonetic ca factor fundamental al scrierii corecte a limbii noastre. în ceea ce priveşte gramatica, alcătuirea ei a fost complet părăsită de Academie, de la eşecul încercării latinizante a lui Timotei Cipariu (1869-1877). Pentru elaborarea dicţionarului limbii romîne, Academia a dus însă o luptă persistentă. Singura încercare făcută pînă atunci dea se alcătui un dicţionar al limbii noastre era doar «Dicţionarul de la Buda » (1825)2, rezultat al muncii îndelungate începute de Samuil Micu-Clain, continuată de V. Coloşi, Petru Maior şi încheiată de I. Teodorovici şi A. Teodori. Acest dicţionar, scris în patru limbi — romînă, latină, maghiară şi germană — după modelul operelor poligloţilor vremii, este însă o lucrare care, prin concepţia greşită latinizantă ce i-a stat la bază, a fost puţin utilizabilă, chiar pentru vremea în care a apărut. încercări de a întocmi un dicţionar al limbii romîne au mai făcut, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, Iordache Golescu, în Ţara Romînească, şi I. Budai-Deleanu, în Transilvania, dar lucrările lor au rămas în manuscris.' Pe la jumătatea secolului al XlX-lea avem cîteva încercări de dicţionare tipărite, ca cele ale lui I. D. Negulici 3, Pah. T. Stamate 4, E. Protopopescu şi V. Popescu 5 etc., care nu sînt însă altceva decît compilaţii după dicţionare străine. Societatea Academică avea obligaţia, chiar.de la înfiinţarea ei, să întocmească dicţionarul ştiinţific al limbii romîne. Ea era numită, în presă şi în opinia publică a vremii, «Societatea pentru limbă şi dicţionarul romîn ». Societatea Academică a hotărît întocmirea unui dicţionar etimologist, însărcinînd cu elaborarea lui pe cei mai fanatici latinişti ai vremii: August Treboniu Laurian şi I. C. Massim. « Dictionarulu limb’ei romane », în 2 volume, ajcătuit de ei (ultimul volum în colaborare cu Iosefu Hodosiu şi G. Baritiu)6 reprezintă, în istoria culturii noastre, momentul culmiftant al exagerărilor latiniste, întregul dicţionar constînd din cuvinte luate de autori direct din dicţionarele latine şi din relatinizarea cuvintelor romîneşti moştenite din latină. Principiul după care s-au condus autorii dicţionarului a fost excluderea din limba noastră a tuturor cuyintelor nelatine, deoarece ele «nu potu şi nu se cade să aibă locu într-unu dictionariu romanescu »7. Toate cuvintele limbii romîne care nu sînt de origine latină au fost considerate de autorii lucrării ca « părăsite ». Ele au fost adunate de ei într-un volum aparte, intitulat « Glossariu care coprinde vorbele d’m limb’a romana străine prin originea sau form’a loru,. cumu şi celle de origine indouiosa ». în realitate, tocmai acest « Glossariu » cuprinde cuvintele vii, uzuale ale limbii 1 Analile Societatei Academice Romane. Tomu I. Bucureşti, 1869, p. 3. 2 Lesicon romanescu-latinescu-ungurescu-nemţescu quare de mai mulţi autori, în cursul a trideci şi mai multoru ani, s’au lucratu. Buda, 1825. 3 I. D. Negulici, Vocabularulu romanu de toate vorbele străbune reprimite pînă acuma în limb*a romana şi de toate quelle que suntu a se mai priimi d’acumu înainte şi mai alesu în sciinţe. Bucuresci, 1848, VIII + 408 p. 4 Pah. T. Stamate, Disionaraşul romînescil de cuvinte tehnice şi altele greu de înţelesti. Iaşi, 1851, IX -f 310 p. , E. Protopopescu şi V. Popescu, Nou dicţionaru portativu de toate (Jicerile radicale şi străine neintroduse şi introduse în limbă, cuprinzîndil şi termeni ştiinţifici şi literari. Bucureşcî, 1862, 2 voi., XVI -f- 650 p. • A. T. Laurianu şi I. C. Massimu, Dictionarulu limb’ei romane. Tomu I: Â-H; tomu II (Collabom- tori Iosefu Hodosiu şi G. Baritiu): I - Z; tomu III: Glossariu care coprinde vorbele d’in-limb’a romana străine prin ^originea sau form’a loru, cumu şi celle de origine indouiosa. Bucureşti, 1873-1876. 7 Prefaţă, p. VI. romîne, printre care numeroase de origine latină, a căror etimologie autorii nu o cunoşteau şi care, după ei, trebuiau îndepărtate din limbă. Prin caracterul lui arbitrar, primul dicţionar al Academiei a fost deci o lucrare vădit antipopulară şi antiştiinţifică, respinsă din primul moment de bunul simţ al întregii opinii publice. în acelaşi timp, A. de Cihac îşi publica remarcabilul său «Dictionnaire d’étymologie dacoromâne » a, care constituie o temeinică replică ştiinţifică dată exagerărilor latiniste. Dicţionarul lui Cihac este cel dintîi dicţionar etimologic ştiinţific al limbii romîne, majoritatea explicaţiilor lui etimologice fiind valabile şi astăzi. în prefaţa lucrării sale, A. de Cihac arată că elementele latine «constituie fără discuţie substanţa limbii romîne », gramatica ei fiind, « cu .excepţia cîtorva particularităţi traco-ilire, esenţial latină)/2. El adaugă însă că în ceea ce priveşte vocabularul, «latin ca fond», acesta cuprinde, ca urmare a împrejurărilor istorice în care a trăit poporul romîn, foarte numeroase elemente slave, maghiare, turceşti, neogreceşti şi albaneze. Făcînd statistica cuvintelor pe care le putuse el înregistra în dicţionar, în număr de 5765, Cihac constată că elementele latine reprezintă abia o cincime din vocabularul limbii romîne, cele slave două cincimi, cele turceşti o cincime, iar cele maghiare, neogreceşti şi albaneze o altă cincime. Această statistică, pe care Cihac a dat-o în acceaşi prefaţă în care subliniase caracterul latin al gramaticii şi al fondului vocabularului limbii romîne, a stîinit o adevărată furtună de proteste, deoarece dezvăluirea componenţei numerice a lexicului romînesc făcută de el contrazicea prea violent convingerea dominantă a oficialităţii în latinitatea limbii noastre, convingere care, chiar cînd nu era împărtăşită în sens absolut, cum faceau latiniştii, era totuşi destul de puternică pentru a nu fi acceptată statistica surprinzătoare a lui Cihac. A persistat multă vreme la noi părerea că A. de Cihac a fost tendenţios atît în elaborarea dicţionarului său cît mai ales în ceea ce priveşte statistica amintită mai sus. în realitate, probitatea ştiinţifică a lui Cihac nu poate fi pusă la îndoială. I se poate însă» pe drept cuvînt, obiecta numărul prea redus de cuvinte pe care îl putuse el înregistra în dicţionarul său, fapt explicabil pentru vremea lui, cînd nu existau la noi lucrări lexicografice pe care sâ le fi putut folosi în determinarea numerică a lexicului romînesc. Statistica lui Cihac rămîne totuşi şi astăzi exactă în ceca ce priveşte proporţia elementelor latine în lexicul limbii romîne, de 1/5, — aceasta fiind de altfel proporţia elementelcr moştenite din latină şi în limba franccză. Dar ea nu este exactă în ceea ce priveşte proporţia celorlalte elemente. Numărul statistic de cuvinte nu este însă elementul care determină caracterul unei limbi, ci frecvenţa lor în circulaţie, fapt pe care l-a arătat, tocmai pe baza statisticii lui Cihac; Bogdan Petriceicu Hasdeu3, formulînd cil acel prilej, pentru întîia oară în lingvistică, celebra lui teorie a « circulaţiei cuvintelor » şi dovedind că fizionomia latină a lexicului limbii romîne se datoreşte marii « circulaţii » a cuvintelor de origine latină. Discuţiile stîrnite în opinia publică şi în lumea ştiinţifică de apariţia dicţionarului academic şi a celui al lui A. de Cihac au obligat fosta Academie Romînă să reia problema întocmirii dicţionarului pe baze noi. Ea încredinţează, în 1884, sarcina elaborării lui celui mai reputat lingvist romîn al vremii, lui Bogdan Petriceicu Hasdeu. Acesta porneşte de la principiul sănătos că dicţionarul trebuie să cuprindă limba vie a poporului, dar el concepe un dicţionar de proporţii prea vaste, cu caracter etimologic, istoric, folcloric, dialectal, onomastic, intitulat « Etymologicum Magnum Romaniae ». Hasdeu defineşte caracterul şi proporţiile acestui dicţionar astfel : 1 A. de Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco-romane. Francfort s/M. Tome I: Éléments latins, comparés avec les autres langues romanes, 3870; tome II: Éléments slaves, magyars, turcs, grecs-moderne et albanais, 1879. 2 Vol. II, p. VIII. * B. P. Hasdeu, Cuvente den bătrîni. Bucureşti, 1881, vol. III, partea I, p. 91-105. — VI — «A face etimologie în sensul ştiinţific al cuvîntului, lămurind prin metoda comparativă, întrucît e cu putinţă, nu numai originea vorbelor romîne ca materie, ca formă, ca sens, ca propo- ziţiune, dar totodată sorgintea credinţelor sau obiceielor exprese prin acele vorbe; A discerne în limba romînă, aşa cum o găsim în monumente vechi şi în gura poporului, amestecul primar care i-a dat naştere şi multiplele amestecuri secundare prin cari se caracteriza viaţa-i ulterioară în curs de veacuri; A dezvăli adevărata fizionomie a graiului romînesc: ceea ce circulează în el şi ceea ce nu circulează sau abia circulează; Această este ţinta pe care şi-o propune Etymologicum Magnum Romaniae s1. Hasdeu voia deci să înregistreze toată limba vie a poporului, precum şi limba veche, toate cuvintele, indiferent de vechime şi circulaţie, formele dialectale, toponimia şi antroponimia, dînd desp're fiecare cuvînt amănunte în legătură cu folclorul, istoria, etnografia şi alte domenii, adeseori străine de interesul propriu-zis lingvistic. Dicţionarul urma deci să fie nu numai un inventar complet al limbii romîne, ci mai ales un tablou al tuturor manifestărilor poporului romîn reflectate în limbă. « Dicţionarul unei limbi — scrie Hasdeu — trebui să fie pentru un popor o enciclopedie a traiului său întreg, trecut şi prezinte. în limbă o naţiune se priveşte pe sine însăşi într-o lungă galerie de portrete din epocă în epccă, unele ceva mai şterse de vechime sau de împregiurâri, dar în cari totuşi ea îşi recunoaşte pe deplin individualitatea; cum a fost din leagăn, cum a crescut, cum a mers înainte şi iarăşi înainte, cum a ajuns acolo unde este »2. Este evident că un asemenea plan vast nu putea fi realizat de un singur om. Dicţionarul, care trebuia terminat în şase ani, nu putea ajunge în felul acesta niciodată la sfîrşit. î i decurs de 13 ani, Hasdeu a reuşit să publice abia trei volume, cuprinzînd litera A şi începutul literei B (pînă la cuvîntul bărbat). Academia încredinţează, în 1897, elaborarea dicţionarului profesorului ieşean Al. Philippide, care, timp de nouă ani, adună un bogat material din scriitorii vechi şi noi, dar şi el concepe lucrarea în proporţii aproape tot atît de mari şi, practic, tot atît de greu de realizat ca şi cea a lui Hasdeu. Nevoind să accepte restrîngerea planului propusă de Academie, Philippide renunţă, după 9 ani de muncă, la întocmirea lucrării, care este încredinţată, în 1906, lui Sextil Puşcariu. Timp de 38 de ani, cît a avut conducerea alcătuirii dicţionarului, Sextil Puşcariu a reuşit să publice numai literele A-C şi F-L (pînă la cuvîntul lojniţă). Această întîrziere a lucrării a fost cauzată pe de o parte de lipsa sprijinului material al statului burghezo-moşieresc, iar pe de altă parte de concepţia greşită a dicţionarului-inventar. în adevăr, statul burghezo-moşieresc a pus la dispoziţie fonduri atît de reduse pentru lucrare, încît Academia a fost obligată să facă apel la tot felul de instituţii publice ca să adune banii necesari. Astfel, în 1926, s-a iniţiat chiar o colectă publică pentru continuarea lucrărilor dicţionarului. Dar chiar cu mijloacele materiale necesare dicţionarul nu putea fi dus la bun.sfîrşit, din cauza concepţiei greşite care i-a stat la bază. El trebuia să cuprindă întregul conţinut lexical din trecut şi de astăzi, literar şi dialectal, istoria şi etimologia fiecărui cuvînt al limbii romîne. Punctul de vedere istoric copleşea, în acest dicţionar, accepţiile vii şi actuale ale cuvintelor, adică tocmai ceea ce cititorul caută de obicei într-un dicţionar. Astfel, spre exemplu, verbul a face, care este de fapt un cuvînt bogat în sensuri, ocupă 37 de coloane, în care cititorul descoperă foarte greu, în mulţimea de sensuri ieşite din uz sau dialectale şi în mulţimea de citate din literatura bisericească şi veche, accepţiile uzuale, vii ale acestui verb. 1 Prefaţă, p. LIX. 2 Prefaţă, p. XVIII. — VII — ia c°mpara tivă, bT'5’Ca pr°p°- gura i se ^Porului, Caracteriză ?' ceea ce nu ba Veck toate ‘0P°nimia, dind ffienii, adeseori isi un inventar îpomlui romîn ™ 1115 popor o :ive?te pe sine îe de vechime cum a fost din nde este f>2. Dicţionarul, ■ l i decurs de Utul literei B 11. Philippide, şi el concepe izat ca şi cea e, Philippide in 1906, lui în felul cum fusese deci conceput şi, în parte, realizat, dicţionarul nu putea interei masă a poporului. Pentru specialişti el prezenta multe lipsuri, deoarece, urmărind să < lexicul sub toate aspectele lui din trecut şi din prezent, nu reuşea să fie nici dicţionar e: nici etimologic, nici istoric, nici dialectal, ci satisfăcea numai parţial aceste multiple n în vreme ce se prelungea astfel timp de decenii terminarea dicţionarului academic, : cîteva dicţionare ale limbii romîne elaborate de lexicografi dinafara Academiei, care unele foloase practice. Dintre acestea menţionăm «Dicţionarul universal al limbii_romîne »< Şăineanu, apărut în 1896 şi apoi într-o serie de ediţii ulterioare. Cu foarte numeroase frar cu explicaţii de cele mai multe ori insuficiente pentru cuvintele vii şi populare, dicţ lui Şăineanu nu i se poate totuşi contesta meritul de a fi adus, prin larga lui circulaţie învăţămîntului limbii romîne. Mai bogat ca material şi ma precis în explicarea cuvinte dicţionarul lui Şăineanu, dar cu aceleaşi lipsuri în ceea ce priveşte mulţimea de franţuzi sensuri traduse din dicţionarele franceze, a fost « Dicţionarul enciclopedic ilustrat Romîneasiă“» de I.-A. Candrea şi Gh. Adamescu, apărut în 1931. Alături de aceste dicţionare explicative trebuie menţionate, ca avmd o reală val inţifică, două dicţionare bilingve: «Nouveau dictionnaire roumain-français», alcătuit de Damé şi apărut între 1893 şi 1895, cel dintîi dicţionar bilingv al limbii romîne în care cuvintelor sînt ilustrate cu citate din cei mai buni scriitori romîni şi din literatura ] dar mai ales « Rumänisch-Deutsches Wörterbuch » al lui H. Tiktin, în trei volume, apăr 1903 şi 1924, operă remarcabilă a lexicografiei noastre, atît pentru precizia cu care sînt sensurile cuvintelor, bogat exemplificate cu citate, cît şi din punct de vedere etimologic. Luptînd cu viguroasă hotărîre pentru lichidarea rămînerii în urmă în toate domeniil şi pentru îndrumarea creatoare a cercetărilor ştiinţifice, Prezidiul Academiei Republicii Romîne, în urma dezbaterii publice organizate de Institutul de lingvistică din Buc luna iulie 1952 asupra lucrărilor de pînă atunci ale dicţionarului, a hotărît elabora dicţionar de tip nou, explicativ şi normativ, care să cuprindă vocabularul limbii romîni contemporane, adică al limbii pe care o foloseşte literatura, presa, ştiinţa de astăzi şi vorbirii curente. il Pufcariu a ■ia! al statului ar. eduse pentru : ca să adune rea lucrărilor in sfirşit, din aţinut lexical libii romîne. le cuvintelor) 3lu, verbul a descoperă -ea de citate Limba contemporană este, fără îndoială, primul şi cel mai important obiectiv dicţionar. Pentru a cunoaşte exact sensul actual al cuvintelor şi pentru a putea vorbi corect romîneşte, numai un asemenea dicţionar corespunde nevoilor arzătoare ale actuale şi practicii curente a muncii culturale, ca operă de îndrumare în folosirea 1 limbii noastre. Transformările petrecute în ţara noastră după 23 August 1944 au dărîmat graniţe ştiinţă şi popor, legînd creaţiile ştiinţifice în mod organic de nevoile poporului. Operele : sînt preţuite astăzi în ţara noastră după felul în care contribuie la ridicarea culturală şi a maselor. Oamenii muncii din toate ramurile de activitate, numărul mare de intelectual în anii puterii populare cer lingviştilor opere de folos larg şi imediat. în ceea ce priveşte aspectul etimologic, istoric şi dialectal al limbii noastre, Academi ţinînd seamă de interesul ştiinţific pe care-1 prezintă studiul limbii din aceste puncte d a hotărît întocmirea unor dicţionare aparte: un dicţionar istoric şi etimologic, începînd celor mai vechi texte romîneşti, un dicţionar dialectal şi un dicţionar de sinonime. «Dicţionarul limbii romîne literare contemporane » apare astăzi într-un termen scurt datorită sprijinului dat întocmirii Iui de către Guvernul Republicii Populare şi Partidul Muncitoresc Romîn, precum şi însuşirii din partea redactorilor lui a c lexicografice înaintate a lingvisticii sovietice. — VIII — Lingvistica sovietică, încadrîndu-se în politica statului sovietic de dezvoltare a culturii în folosul maselor muncitoare, a dat poporului opere utile şi de înalt nivel ştiinţific. Astfel, în Uniunea Sovietică s-au alcătuit şi continuă să se alcătuiască sute de dicţionare ale limbii ruse şi ale limbilor naţionale: dicţionare explicative şi normative, dicţionare etimologice şi istorice, numeroase dicţionare bilingve, dicţionare de terminologie specială, dicţionare pentru limbile cu scriere recentă etc., opere care au dat lexicografilor sovietici o bogată experienţă practică şi posibilitatea formulării celor mai înaintate principii teoretice' în materie de lexicografie. Discuţiile în jurul principiilor de elaborare a diferitelor tipuri de dicţionare, introducerile acestor dicţionare şi criticile făcute după apariţia lor formează un bogat material documentar pentru însuşirea acestei îndelungate şi rodnice experienţe lexicografice. încă din 1920, în plin război civil şi al intervenţioniştilor străini, Vladimir Ilici Lenin a cerut lingviştilor sovietici întocmirea unui dicţionar al limbii ruse literare contemporane, de la Puşkin pînă Ia Gorki. Apreciind rolul unui dicţionar în ridicarea culturală a maselor, Vladimir Ilici Lenin arăta necesitatea alcătuirii dicţionarului limbii contemporane, adică a unei opere ştiinţifice utile pentru explicarea limbii ruse literare contemporane. Ca rezultat al drumului nou indicat de Lenin, lexicografii sovietici au întocmit numeroase dicţionare ale limbii ruse, între care cităm pe cele mai de seamă: << Dicţionarul .explicativ al limbii ruse», în patru volume, sub redacţia lui D. N. Uşakov (1928-1940); «Dicţionarul limbii ruse» (1 voi.) alcătuit de S. I. Ojegov (1949, ed. a IlI-a 1953);« Dicţionarul limbii ruse literare contemporane»al Academiei de Ştiinţe d'n U.R.S.S., în 15 volume, din care au apărut pînă în 1954 trei volume; «Dicţionarul de neologisme», sub redacţia lui I. V. Lehin şi F. N. Petrov (1 voi., ed. a IlI-a 1949); «Mic dicţionar filozofic», sub redacţia lui M. Rozental şi P. Iudin (1 voi., ed. a IV-a 1954); «Dicţionarul limbii lui Puşkin » (în lucru); «Dicţionarul normativ de uz curent» (în lucru), precum şi numeroase dicţionare bilingve, dintre care menţionăm « Dicţionarul romîno-rus »,. apărut în 1953, şi «Dicţionarul ruso-romîn >>, apărut în 1954, opere care constituie mărturii ale preţuirii şi interesului ştiinţei sovietice pentru limba noastră. Aceste dicţionare ne-au servit ca model şi sprijin pentru munca noastră lexicografică, atît în ceea ce priveşte concepţia cît şi normele tehnice de lucru. Lexicografía sovietică a făcut mari progrese îndeosebi în urma apariţiei clasicelor teze a!e lui I. V. Stalin despre limbă, cuprinse în « Marxismul şi problemele lingvisticii». Tezele marxist-leniniste referitoare la structura şi dezvoltarea lexicului, delimitarea făcută de I. V. Stalin între fondul principal de cuvinte şi restul vocabularului, interdependenţa dintre ele, caracterizarea lexicului dialectal şi al jargoanelor în raport cu limba naţională a întregului popor, arătarea cauzelor variabilităţii neîntrerupte a vocabularului, îmbogăţirea acestuia prin cuvinte adoptate din alte limbi etc. constituie o preţioasă călăuză în rezolvarea problemelor teoretice şi practice ale muncii lexicografice. I. V. Stalin a arătat marea importanţă a vocabularului unei limbi, care — precizează el — «reflectă starea limbii: cu cît vocabularul este mai bogat şi mai variat, cu atît limba este mai bogată şi mai dezvoltată » 1. Spre deosebire de fondul principal de cuvinte, care se caracterizează printr-o mare stabilitate, restul vocabularului este foarte sensibil la cele mai mici schimbări din viaţa societăţii, în toate sectoarele ei de activitate. « Dezvoltarea continuă a industriei şi a agriculturii, a comerţului şi a transporturilor, a tehnicii şi a ştiinţei cere limbii completarea vocabularului cu cuvinte şi expresii noi, necesare activităţii lor. Şi limba, reflectînd nemijlocit aceste nevoi, îşi completează vocabularul cu cuvinte noi, îşi perfecţionegză structura ei gramaticală»2. 1 I. V. Stalin, Marxismul şi problemele lingvisticii. Editura pentru literatură politică, 1953, p. 21. 1 Ibidem, p. 10-11, — IX — Schimbările care se petrec în cuprinsul vocabularului în legătură directă cu producţia şi> cu toate celelalte activităţi sociale «constau — scrie acad. V. V. Vinogradov — în dispariţia unui- oarecare număr de cuvinte învechite, în completarea cu un număr mult mai mare de cuvinte noi, în dezvoltarea unor semnificaţii noi la cuvintele active care se păstrează şi în formarea, de noi expresii »a. Există epoci istorice bogate în evenimente, perioade de transformări sociale, cînd ritmul reînnoirii vocabularului este mult mai rapid şi devine mai evident prin dispariţia unor cuvinte şi apariţia a numeroase cuvinte noi. O astfel de epocă a fost cea de după Marea Revoluţie Socialistă' din Octombrie, cînd limba rusă a cunoscut o reînnoire substanţială a vocabularului ei. «Ce s-a. schimbat în limba rusă în această perioadă? — se întreabă I. V. Stalin. — S-a schimbat într-o- anumită măsură vocabularul limbii ruse, s-a schimbat în sensul că a fost completat cu un însemnat număr de cuvinte şi de expresii noi, ivite în legătură cu apariţia noii producţii socialiste, cu apariţia statului nou, a noii culturi socialiste, a noii vieţi sociale, a noii morale, în sfîrşit în legătură cu progresul ştiinţei şi tehnicii*, s-a schimbat sensul unei serii de cuvinte şi de expresii' care au căpătat o nouă semnificaţie*, au dispărut din vocabular un anumit număr de cuvinte- învechite »2. Aceste teze marxiste precizează adevăratul drum al muncii lexicografice. Ele au constituit pentru institutele de lingvistică ale Academiei R.P.R. călăuza teoretică în alcătuirea dicţionarului de faţă, al.cărui conţinut îl formează partea activă a vocabularului limbii noastre, cuprinsă în. literatura noastră contemporană şi populară şi în practica vorbirii curente. Ce trebuie să înţelegem prin limbă literară? Definiţia justă a accstei noţiuni a fost dată recent de lingvistul sovietic A. S. Cikobava, care arată că limba literară a unui popor este limba creaţiilor artistice, a studiilor ştiinţifice, a tratatelor politice, limba ziarelor şi a revistelor, adică limba scrisă3. Prin limbă romînă literară contemporană înţelegem limba romînă scrisă şi folosită în operele literare, ştiinţifice etc. ale secolelor al XlX-lea şi al XX-lca şi care serveşte astăzi ca mijloc de comunicare şi schimb de idei în toate domeniile vieţii şi activităţii poporului nostru. în ceea ce priveşte epoca în care începe literatura romînă contemporană, istoria noastră literară a oscilat multă vreme între Şcoala ardeleană şi poeţii Văcăreşti. Dezbătînd această problemă în. mai multe şedinţe, sub preşedinţia acad. Mihail Sadoveanu, Consiliul ştiinţific al Institutului de lingvistică din Bucureşti a stabilit că, atît sub raportul conţinutului de idei cît şi ca limbă, literatura noastră contemporană începe în prima jumătate a secolului al XlX-lea, secol de răscoale şi revoluţii, cu scriitorii grupaţi în jurul revisţei «Dacia literară». în centrul lor se situează M. Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Costache Negruzzi, N. Bălcescu, Ion Ghica, care au fost cei dintîi militanţi activi pentru unitatea limbii şi culturii noastre. Limba folosită de aceşti- scriitori s-a impus ca limbă a literaturii noastre contemporane, fiindcă ea are la bază izvorul viu al graiului popular. în această epocă încep să se producă la noi marile transformări economice, sociale şi politice- care domină secolul al XlX-lea, provocate de înlocuirea economiei feudale cu cea capitalistă.. Vocabularul limbii noastre cunoaşte, începînd din această epocă, o adevărată năvală de termeni şi cuvinte care desemnează noţiunile noi ale vieţii economice, sociale, ştiinţifice, juridice şi politice. 1 V, V. Vinogradov, Despre fondul principal de cuvinte şi rolul său de formare a cuvintelor în istoria, limbii, în «Problemele lingvisticii în lumina lucrărilor lui I. V. Staling. Editura Academiei R.P.R., 1953, p. 155. 2 I. V. Stalin, Marxismul şi problemele lingvisticii. Editura pentru literatură politică, 1953, p. 6. s Vezi A. S. Cikobava, Vvedenie v iazîkoznanie, ceast I. Moscova, 1952, p. 115-116. — X — A doua mare epocă revoluţionară în istoria noastră, cea pe care o trăim de la 23 August 1944 încoace, aduce zilnic numeroşi termeni şi cuvinte, care exprimă noile relaţii sociale şi de producţie, o bogată terminologie ştiinţifică, politică şi filozofică, precum şi schimbarea sensului a numeroase cuvinte existente. * Strîngerea materialului pentru un dicţionar constituie întîia sarcină grea a muncii lexicografice. Tradiţia lexicografică a consacrat în această privinţă folosirea tuturor dicţionarelor existente ca punct de plecare pentru inventarierea cuvintelor unei limbi. Precum am arătat însă mai sus, lexicografia noastră din trecut oferă puţine lucrări care să fi putut fi de un real folos în această privinţă. Dicţionarele noastre de pînă acum sînt departe de a fi cuprins marea bogăţie a lexicului limbii noastre literare contemporane, iar sensurile înregistrate de ele, pentru numeroase ■cuvinte, sînt adeseori învechite sau chiar eronate. în general, ele cuprind o terminologie ştiinţifică redusă şi necorespunzătoare progresului ştiinţei nici chiar din timpul elaborării şi apariţiei lor. Tentru strîngerea materialului dicţionarului de faţă s-a folosit tot ceea ce era valabil în dicţionarele -anterioare, inclusiv fişele şi manuscrisul vechiului dicţionar al Academiei. Dar partea cea mai bogată a materialului lexical şi de citate a fost extrasă de colaboratorii dicţionarului din literatura secolelor al XlX-lea şi al XX-lea, îndeosebi din scriitorii noştri progresişti, din literatura populară, din operele ştiinţifice, din traducerile în limba romînă ale operelor clasicilor marxism-leninismului, din documentele de partid şi de stat şi din presă. A doua problemă importantă de natură principială în munca lexicografică este selectarea •cuvintelor de introdus în dicţionar. Limba vie a unui popor este atît de bogată şi de nuanţată, îneît un dicţionar nu o poate cuprinde niciodată în întregime. Un dicţionar al limbii literare contemporane, al cărui scop este să redea limba comună a întregului popor, nu poate să înregistreze, spre exemplu, întreaga terminologie tehnică, ştiinţifică şi profesională, ceea ce l-ar transforma într-o enciclopedie, şi nu trebuie să cuprindă cuvintele de jargon sau cuvintele care nu au decît o circulaţie restrînsă, regională. De aceea dicţionarul de faţă a făcut o selecţie a cuvintelor după criteriul folosirii lor în scrisul nostru literar şi ştiinţific şi în vorbirea curentă. In această muncă de selectare a cuvintelor s-a ţinut seamă de principiul că limba însăşi face în permanenţă alegere între cuvintele învcchite care dispar şi cuvintele care se dezvoltă în noile relaţii ale vieţii sociale, economice şi politice. « Dicţionarul limbii romîne literare contemporane » a căutat să înfăţişeze în primul rînd aspectul actual, în plină dezvoltare, al limbii noastre. Spre deosebire de celelalte dicţionare romîneşti din trecut, selecţia cuvintelor nu a fost făcută după criterii etimologice sau puriste, ci după criteriul viabilităţii lor în limbă. Nu s-a căutat, fireşte, excluderea neologismelor atunci cînd ele au venit în limba noastră o dată cu noţiunile noi pentru care nu avem cuvinte potrivite în romîneşte. în prefaţa ultimei forme a dicţionarului Academiei Romîne se mergea atît de departe în restrîngerea neologismelor, îneît se susţinea că «chiar şi mecanicul care introduce bunăoară locomotiva cu numirile ei franţuzeşti va putea înlocui o mare parte din acestea cu termini romîneşti, căci multe din părţile locomotivei se găsesc şi la carul ţăranului nostru...»1. Includerea,a numeroşi termeni ştiinţifici şi tehnici în «Dicţionarul limbii romîne literare -contemporane » este cu totul firească dacă. ţinem searră de rapida dezvoltare a ştiinţei moderne şi de rolul ei în viaţa de astăzi a societăţii. Introducerea acestor termeni ştiinţifici şi tehnici s-a făcut însă numai în măsura în care ei depăşesc sfera profesională de întrebuinţare şi fac parte din noţiunile ştiinţifice folosite în cărţile de largă răspîndire şi în vorbirea curentă. Termeni ca -asolament, iarovizare, nuclear, prin importanţa lor în activitatea ştiinţifică modernă, sau termeni legaţi de avîntul construcţiei socialiste, ca brigadier, hidrocentrală, combină, radioficare, îşi găsesc 1 Academia Romînă, Dicţionarul limbii romîne, tom. I, partea I (A-B). Bucureşti, 1913, Prefaţă, p. XXII. — XI — un loc firesc în << Dicţionarul limbii romîne literare contemporane ». Selecţia termenilor ştiinţifici în acest dicţionar s-a făcut deci după circulaţia lor în limbă şi după rolul lor în viaţa societăţii. Potrivit criteriilor de mai sus, nu au fost introduse în dicţionar următoarele categorii de cuvinte: a) arhaismele şi regionalismele, cu excepţia celor folosite în literatura contemporană; b) termenii de strictă specialitate de care se servesc în munca lor numai tehnicienii şi specialiştii; c) expresiile triviale şi termenii de aţîţare Ia ură naţională şi rasială; d) termenii din jargoanele de clasă ale burgheziei şi moşierimii, care au oglindit gusturile specifice ale fostelor clase stăpînitoare şi care nu fac parte din limba comună a poporului; e) formele corupte care apar la unii scriitori puse în gura unor personaje, ca depandă, bagabont, catindat etc. A treia şi cea mai importantă fază a elaborării dicţionarului a fost redactarea lui, adică definirea sensurilor cuvintelor, ilustrarea lor cu citate şi indicarea funcţiunilor lor gramaticale. Definirea precisă a cuvintelor constituie rostul de bază al oricărui dicţionar explicativ. S-a căutat c.i definiţiile din acest dicţionar să fie precise, scurte şi clare, dînd în ele numai caracteristicile de bază ale noţiunilor conform datelor de azi ale ştiinţei. Definirea noţiunilor într-un dicţionar, spre deosebire de enciclopcdie, nu se face prin redarea tuturor detaliilor, ci prin .arătarea însuşirilor esenţiale şi specificc ale conţinutului noţiunii. în ceea ce priveşte definirea termenilor din diferitele ramuri ale ştiinţei şi tchnicii, problemă care a constituit întotdeauna una dintre greutăţile mari ale muncii lexicografice, Institutul de lingvistică s-a adresat specialiştilor din celelalte institute ale Academiei R.P.R., precum şi altor instituţii, atît în ceea ce priveşte completarea listelor de cuvinte cît şi pentru revizuirea definiţiilor. Concursul acestora a fost deosebit de preţios, dcoarece orientarea lexicografului în multiplele domenii ale ştiinţei este foarte anevoioasă la noi, din pricina lipsei dicţionarelor tehnice pe specialităţi. Dacă pentru ştiinţele tehnice se poate astăzi consulta — cu toate lipsurile constatate — « Lexiconul tehnic romîn», pentru celelalte ramuri ale ştiinţei: medicină, filozofie, biologie, agronomie, economie, ştiinţe juridice etc., nu avem dicţionare pe specialităţi care să dcfincască noţiunile curente ale acestor ştiinţe De un mare folos în definirea termenilor ştiinţifici — mai ales în domeniul filozofiei, politicii, cconomici şi moralei — au fost dicţionarele sovietice. Definirea noţiunilor din cuprinsul acestor ştiinţe ideologice a fost făcută în sensul ştiinţei marxist-leniniste şi a formulării lor în dicţionarele sovietice. în ceea ce priveşte diferitele sensuri şi nuanţe de sens ale unui cuvînt, dicţionarul de faţă le redă în ordinea folosirii lor actuale în scris şi vorbire, fiindcă oricine consultă un dicţionar vrea să găsească în el, în primul rînd, sensul actual cel mai folosit al cuvîntului. Sensurile figurate şi locuţiunile au fost de asemenea înregistrate în ordinea frecvenţei lor în literatură şi în vorbirea obişnuită. Accsta este singurul procedeu logic şi practic pentru un dicţionar care caută să reflecte în mod ştiinţific nivelul actual al dezvoltării limbii noastre. Definiţiile, ca şi expresiile şi locuţiunile, sînt ilustrate prin citate caracteristice din punct de vedere semantic, ideologic şi literar. Aceste citate ajută şi completează definiţiile, dcoarece ele înfăţişează cuvîntul aşa cum este el întrebuinţat în limbă. Cuvintele curente ale limbii sînt exemplificate prin citate din literatura secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, din literatura noastră populară, din operele ştiinţifice, iar termenii ideologici prin citate din traducerii: operelor clasicilor marxism-’.eninismului, din documentele de partid şi de stat, din publicaţii şi din presă. O bună parte 1 Lucrări ca: Dicţionarul sănătăţii dc Dr. Biunu (Buzău, 19Î0) sau Marea Enciclopedie Agricola de C. I'ili- pcscu (Bucureşti, 1937), Enciclopedia veterinara de Gr. Hortopan (Craiova-Bucureşti, f. a.)» Dicţionarul juridic romtn- maghiar şi maghiar-romîn de Traian Pop (Cluj, 1921) stnt astăzi mult în urm i progreselor făcute de aceste ştiinţe. dintre citate oglindesc lupta din trecut pentru libertate şi independenţă a poporului nostru, ca şi lupta care se duce astăzi pentru construirea socialismului. Ele au astfel nu numai o valoare documentară de ilustrare a sensului cuvintelor, ci şi un rol combativ şi educativ. * Pe lîngă caracterul explicativ, care este rostul lui de bază, acest dicţionar are şi un caracter normativ. Menirea lexicografului nu este numai de a înregistra şi a explica cuvintele unei limbi, ci şi aceea de a interveni activ în dezvoltarea limbii pentru a-i asigura calitatea de a fi un mijloc cît mai precis de exprimare a gîndirii, de comunicare şi înţelegere între oameni. Lingvistul sovietic S. I. Ojegov arată în mod just că lexicograful, vorbind el însuşi limba colectivităţii, devine în mod firesc, «ca participant atent la creaţia lingvistică, un legiuitor al normelor limbii». « Dicţionarul limbii romîne literare contemporane » este normativ prin însuşi faptul că înfăţişează vocabularul folosit de cei mai reprezentativi scriitori ai noştri din trecut şi de astăzi, contribuind astfel la ridicarea calităţii şi la întărirea unităţii limbii noastre. Selecţia cuvintelor a fost determinată de grija de a înfăţişa ceea ce este mai expresiv, viu şi corect în bogăţia vocabularului limbii întregului popor şi de a înlătura formele parazitare ale jargoanelor de clasă, arhaismele fără circulaţie în limba curentă sau regionalismele cu circulaţie teritorială prea restrînsă. Caracterul normativ al dicţionarului constă de asemenea în precizările de ordin gramatical, stilistic, ortografic şi ortoepic pe care le cuprinde. Aceste precizări contribuie la folosirea corectă a cuvintelor şi fac ca dicţionarul să-şi îndeplinească în mod cît mai eficace rolul său normativ. ★ Pentru completarea lămuririlor asupra concepţiei şi caracterului acestui dicţionar, sînt necesare cîteva indicaţii asupra modului cum a fost lucrat. Dicţionarul de faţă este opera a două mari colective de colaboratori ai institutelor de lingvistică din Bucureşti şi din Cluj ale Academiei R.P.R. Părăsirea vechiului sistem individualist în întocmirea dicţionarului şi adoptarea metodei de lucru în colectiv este unul dintre factorii hotărîtori care au asigurat elaborarea acestei lucrări într-un timp atît de scurt. Deşi lucrat în localităţi diferite, unitatea lucrării a fost asigurată printr-un permanent contact şi schimb de experienţă între cele două colective redacţionale. Institutul de lingvistică din Bucureşti a redactat literele: A, A, C, E, F, I, î, J, K, L, M, N, O, T, Ţ, U, V, iar Institutul de lingvistică din Cluj literele: B, D, G, H, P, R, S, Ş, Z. * Recunoscînd marele rol al limbii în dezvoltarea culturii naţionale ca formă şi socialistă în conţinut, Partidul Muncitoresc Romîn a chemat pe lingvişti la o muncă intensă pentru înflorirea lingvisticii din ţara noastră. Răspunzînd acestei chemări, lingviştii din ţara noastră care au colaborai la acest dicţionar s-au străduit să dea poporului o operă de căpetenie: Ca şi « Gramatica limbii romîne», recent apărută, dicţionarul a fost considerat de către lingviştii romîni ca o sarcină de onoare, pe care s-au străduit să o îndeplinească cît mai bine. Dicţionarul de faţă nu este, desigur, fără lipsurile inerente unei lucrări de caracterul acesteia. Semnalarea acestor lipsuri de către masele cititoare va fi de mare folos pentru îmbunătăţirea ediţiilor ulterioare ale lucrării. în munca ce se desfăşoară astăzi în ţara noastră pentru înflorirea ştiinţei în toate domeniile, apariţia « Dicţionarului limbii romîne literare contemporane »nu mai putea fi întîrziată. Dicţionarul constituie un important instrument pentru folosirea şi'cultivarea limbii naţionale la nivelul vremii noastre. Pus la îndemîna milioanelor de oameni ai muncii, el va fi o călăuză pentru cunoaşterea tezaurului limbii noastre şi în acelaşi timp un mijloc de orientare ideologică şi ştiinţifică în însuşirea culturii noi, socialiste. PREZIDIUL ACADEMIEI R.P.R. ÎNDRUMĂRI PENTRU FOLOSIREA DICŢIONARULUI Fiecare cuvînt înregistrat în dicţionar formează, în principiu, un articol aparte. Adjectivele şi pronumele cu «louă forme, una pentru masculin şi alta pentru feminin, se tratează într-un singur articol, forma feminină fiind indicată numai prin desinenţa care o deosebeşte de forma masculină (de exemplu bun, -ă sau frumos, -oasă). Cînd însă deosebirea există în tema celor două forme, forma feminină e indicată şi ea în întregime (de exemplu greu, grea sau nostru, noastră). Substantivele care au forme deosebite pentru masculin şi pentru feminin sînt tratate sub un singur titlu atunci cînd li se poate da o singură definiţie (de exemplu călător, -oare « persoană care călătoreşte», deputat, -ă « persoană aleasă, prin vot, ca reprezentant al poporului într-un organ al puterii de stat > etc.). Se tratează însă separat cuvinte ca nepot şi nepoată, văr şi vară etc., care pe de o parte nu au aceeaşi definiţie, iar pe de altă parte au, fiecare, o dezvoltare bogată şi, de obicei, independentă. N-au fost înregistrate toate abstractele verbale, toate numele de agent şi toate diminutivele care există în limbă, ci numai acelea care au o circulaţie generală sau o frecvenţă mai mare în literatură. Astfel nu o-a înregistrat adresare (derivat de la adresa), declasare (derivat de la declasa) etc. în cadrul articolelor s-a înregistrat, de cîte ori a fost cazul, şi schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor, făcîndu-se menţiunea « substantivat s, «adjectiva! », 1 adverbial o etc. La toate cuvintele (cu excepţia monosilabelor) se notează accentul. La substantive, la adjective şi la pronume se indică şi pluralul. Cînd forma de plural nu este indicată, nu trebuie înţeles că ea nu poate în nici un caz să existe. Limba permite formarea unor plurale rare, care pot fi folosite uneori, dar, nefiind obişnuite, ele n-au fost menţionate în dicţionar; este cazul unor abstracte verbale (ca egalizare, echilibrare etc.) sau al altor termeni abstracţi (ca idealism etc.). La verbe este indicată şi pers. 1 a indicativului prezent. La verbele unipersonale (ca a tuna, a ploua etc.) se indică pers. 3. La verbe ca a lătra, a cotcodăci etc., care — de exemplu în fabule — pot avea şi pers. 1, s-a indicat această persoană. Cu excepţia formelor în -ez şi -esc, a căror accentuare nu dă loc la nici o îndoială, la celelalte forme de prezent indicativ se notează accentul. Diateza (activă, pasivă şi reflexivă) a verbelor este indicată numai la refl. (= reflexiv). Pentru verbele ¡a diateza activă, precizarea diatezei este inclusă în indicaţiile t r a n z. (= tranzitiv), i n t r a n z. ( = intranzitiv) sau a b s o 1. (= absolut). Diateza pasivă nu este menţionată în mod special, ea incluzîndu-se în funcţiunea tranzitivă a verbelor. Dintre variantele sau formele multiple de plural, de indicativ prezent etc. ale unui cuvînt s-a adoptat, în genere> o singură formă, cea literară. Dacă însă două forme sînt aproape la fel de uzuale, au fost indicate amîndouă în titlu (de exemplu aici şi aci, curăţa şi curăţi). Cînd un cuvînt are mai multe forme de plural, fiecare dintre ele folosindu-se numai la unul sau la unele dintre sensurile cuvîntului, sensul respectiv e indicat printr-o cifră pusă în paranteză înaintea formelor de plural. Cînd pluralul apare numai la unul dintre sensuri, cifra pusă înaintea formei de plural indică sensul la care ea se foloseşte. în cuprinsul unui articol, sensurile sînt numerotate cu cifre arabe, iar sensurile subordonate sînt marcate, după caz, prin litere mici sau prin romburi negre (-^-). în cazul cuvintelor cu mare dezvoltare, sensurile sînt grupate sub cifre romane şi, uneori, sub litere majuscule. Locuţiunile şi expresiile, precum şi schimbările stilistice sau gramaticale care intervin în cadrul unui sens fără să comporte o nouă definiţie, sînt marcate printr-un romb alb (<$>). — XIV în stabilirea ordinii sensurilor s-a pornit, în general, de la sensul cel mai răspîndit, iar nu de la cel mai vechi. Uneori s-au înregistrat într-o singură definiţie două sensuri care nu se diferenţiază decît prea puţin între ele. In acest caz s-a folosit, pentru izolare, semnul punct şi virgulă. Acelaşi semn de punctuaţie a mai fost folosit şi pentru a separa o definiţie de sinonimelelcare o întregesc. Alteori, pentru a completa o definiţie şi pentru a arăta o apropiere între cuvîntul tratat şi alt cuvînt, cu sens asemănător, se indică, prin iniţiala « v. » (= vezi), trimiterea la cuvîntul respectiv. Tot în scopul de a clarifica definiţia se dă uneori, înaintea acesteia şi în paranteză, termenul care desemnează noţiunea contrară (de exemplu: mic, în opoziţie cu mare). O cifră pusă pe lîngă un cuvînt dintr-o definiţie trimite la sensul respectiv al acelui cuvînt. De exemplu: asociativ «relativ la asociaţie, de asociaţie (3)...*; carierism «tendinţa de a face carieră2 (2), folosind orice mijloace». Acest sistem a fost folosit în special la explicarea diminutivelor, la care nu s-au mai repetat definiţiile, ci s-a făcut numai referire la sensurile corespunzătoare ale cuvîntului de bază. De exemplu: bucăţică... 1. v. bucată (1). 2. v. bucată (2). Cînd s-a recurs la exemple formulate de redactori, acestea au fost separate de citate printr-un dreptunghi (ca). La sfîrşitul seriei de citate s-au dat, uneori, proverbe, cele mai puţin cunoscute fiind însoţite de explicaţii. Pentru a se respecta principiul de a porni de la ceea ce este actual, citatele au fost introduse începînd cu scriitorii cei mai noi, mergîndu-se în ordine cronologică inversă spre cei mai vechi. Excepţie fac numai lucrările din domeniul ideologic şi publicaţiile periodice actuale, care figurează la început. Citatele sînt redate în ortografia actuală, dar s-au păstrat nealterate formele de limbă caracteristice unor scriitori. în unele cazuri citatele au fost completate prin adaosuri, introduse într-o paranteză dreaptă ([]), ŞÎ scrise cu caractere drepte. în ultimul alineat al articolelor se dau indicaţii asupra pronunţării unor cuvinte; de asemenea sînt înregistrate variantele de accentuare, formele gramaticale neregulate, precum şi diversele variante (regionale sau învechite)' ale cuvîntului. Variantele figurează şi la locul lor alfabetic, cu o trimitere la forma literară. LISTA ABREVIERILOR Absol. = absolut Imper. = imperativ Acuz. = acuzativ Imperf. — imperfect Adj. = adjectiv Impers. = impersonal Adj. dem. = adjectiv demonstrativ Ind. = industrie Adj. interog.-rel . = adjectiv interogativ-relativ * Inf. = infinitiv Adj. nehot. = adjectiv nehotărît Interj. = interjecţie Adj. pos. — adjectiv posesiv Intranz. = intranzitiv Adv. = adverb Invar. = invariabil Aeron. — aeronautică 1st. = istorie Agrie. = agricultură Jur. = ştiinţele juridice Agron. = agronomie Lingv. = lingvistică Anat. = anatomie Loc. adj. = locuţiune adjectivală Apic. = apicultură Loc. adv. = locuţiune adverbială Arheo/. = arheologie Loc. conj. = .locuţiune conjuncţionulă Arhit. — arhitectură Loc. prep. = locuţiune prepoziţională Aritm. = aritmetică M. = masculin Art. — articol; articulat Mar. = marină Art. adj. = articol adjectival Maram. = Maramureş Art. hot. = articol hotărît Mat. = matematică Art. nehot. = articol nehotărît Mec. = mecanică Art. pos. = articol posesiv Med. — medicină Astron. = astronomie Med. vet. = medicină veterinară Ban. = Banat Met. = meteorologie Biol. = biologie Mii. = termen militar Bis. = vorbirea bisericească Min. = mineralogie Bot. — botanică MitoJ. = mitologie Bucov. = Bucovina M. m. perf. = mai mult ca perfect Chim. = chimie Mold. — Moldova Conj. = conjuncţie Munt. — Muntenia Cor. = coregrafie Muz. = muzică Cosm. = cosmografie N. = neutru Dat. — dativ Neg. — negativ Dial. — dialect; dialectal Nom. — nominativ lie. pol. = economie politică Nr. = numărul Entom. = entomologie Num. = numeral Expr. = expresie Num. card. = numeral cardinal F. = feminin Num. col. — numeral colectiv Farm. = farmacie; farmacologie Num. multipl. — numeral multiplicativ Fig. = figurat Num. nehot. = numeral nehotărît Fil. = filozofie Num. ord. = numeral ordinal Filol. = filologie Numism. = numismatică Fin. — finanţe Olt. = Oltenia Fiz. = fizică Opt. = optică Fiziol. = fiziologie Ornit. = ornitologie Fon. == fonetică; fonologie Part. — participiu Gen. = genitiv Perf. c. = perfectul compus Geogr. = geografie Perf. s. = perfectul simplu Geol. = geologie Pers. = persoană Geom. = geometrie P. ext. = prin extensiune Gram, = gramatică Pict. — pictură Hort. = horticultura PI. = plural lht. = ihtiologie Poet. = poetică — XVI — :Pref. «= prefix Prep. = prepoziţie Prez. = prezent Prez. eoni. = prezent conjunctiv Prez. ind. = prezent indicativ Pron. = pronume 'Pron. dem. *= pronume demonstrativ Pron interog.-rel. = pronume interogativ-relativ 'Pron. nehot. — pronume nehotărît Pron. pers. = pronume personal Pron. pos. = pronume posesiv Pron. refl. <= pronume reflexiv Psih. = psihologie Refl. = reflexiv \ Refl. pas. = reflexiv pasiv Sec. = secolul S. f. = substantiv feminin Sg. e= singular Silv. = silvicultură S. m. S. n. Suf. Şt. nat. Tehn. Teol. Text. Tipogr. Top. Transilv. Tranz. Tranz. fact. Unipers. Urb. V. Vb. V. c. Voc. Zool. ■■ substantiv masculin = substantiv neutru : SufiX : ştiinţele naturii ■ tehnică teologie = industria textilă = tipografie = topografie = Transilvania = tranzitiv = tranzitiv factitiv = unipersonal = urbanistică = vezi = verb = vezi cuvintele = vocativ = zoologie BIBLIOGRAFIE AGÎRBICEANU, S. P. = Ion Aşîrbiceanu, Schiţe şi povestiri. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1954]. ALECSANDRI, C. = Vasile Alecsandri, Culegere de proza. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi arta a Uniunii scriitorilor din R.P.R., Biblioteca pentru toţi, [f. a.]. ALECSANDRI, O. = Vasile Alecsandri, Opere alese. Voi. I: Poezii. Ediţie îngrijită de G. C. Nicolescu. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., [1949]. ALECSANDRI, O. P.= Vasile Alecsandri, Opere complete. Proză. Ed. II. Bucureşti, Editura « Minerva », Biblioteca scriitorilor romîni, 1910. ALECSANDRI, P. I-III = Vasile Alecsandri, Opere complete. Poezii. Voi. I: Doine şi lăcrămioare; voi. II: Mărgăritarele; voi. III: Pasteluri şi Legende. Bucureşti, Editura librăriei « Socec », 1875. ALECSANDRI, P. A.= Vasile Alecsandri, Poezii alese. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1952]. ;/ ALECSANDRI, P. P. = Vasile Alecsandri, Poezii populare ale romînilor. Adunate şi întocmite de . . . Bucureşti, Tipografia lucrătorilor asociaţi, 1886. ALECSANDRI» S.= Vasile Alecsandri, Scrisori. Voi. I. Publicaţie îngrijită de II. Chendi şi E. Carcalechi. Bucureşti, Editura librăriei «Socec», 1904. ALECSANDRI, T. = Vasile Alecsandri, Opere complete. Partea întîia: Teatru. Voi. I: Canţonete comice, scenete şi operete; voi. II: Vodeviluri; voi. III: Comedii. Bucureşti, Editura librăriei <(Socec», 18751. ALECSANDRI, T. 1-11= Vasile Alecsandri, Teatru. Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, Clasicii romîni, voi. I: 1952, voi. II: 1953. ! ALEXANDRESCU, M. — Grigore Mihail Alexandrescu, Me- ditaţiuni, elegie, epistole, satire şi fabule. Bucureşti, Tipografia naţională n lui Ştefan Rassidescu, 1863. ALEXANDRESCU, P. — Grigore Alexandrescu, Poezii alese. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1951]. ALGEBRA = Algebra. Manual unic pentru clascle a X-a şi a Xl-a medie. [Bucureşti], Ministerul învăţă- mîntului Public, Editura de stat, 1948. ANATOMIA = Anatomia şi fiziologia omului. Manual unic pentru clasa a IX-a şi a X-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1948. ANGHEL, î. G.= D, Anghel, In grădină. Poem. Bucureşti, Atelierele grafice «I. V. Socec >\ [f. a.]. 1 Trei volume cu paginaţia în continuare. ANGHEL, P.= D. Angliei, Poezii. Ediţie îngrijită de D. Murăraşu. Bucureşti, Editura « Cartea romînească», seria «Pagini alese», [1946]. ANGHEL, PR. = D. Anghel, Opere complecte. Proză. Bucureşti, Editura «Cartea romînească», 1924. ANGHEL-IOSIF, C. L. = D. Angliei şi St. O. losif, Cireşul lui Lucullus. Bucurcşti, Editura « Minerva », 1910. ANGHEL-IOSIF, C. M. 1-11= D. Angliei şi St. O. Iosif, Caleidoscopul lui A. Mirea. Bucureşti, Editura «Minerva», voi. I: 1908, voi. II: 1910. ANT. LIT. POP. I — Antologic de literatură populară. VoL I: Poezia. [Bucureşti], Editura Academici Republicii Populare Romîne, 1953. ARDELEANU, D. = C. Ardeleanu, Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa. Ed. II. Bucureşti, Editura «Cartea romî- nească», [1928]. ARHIVA R. 1-11= Arhiva romînească. Subt redacţia lui M. Kogalnicean. Iaşi, tom. I: 1S41, tom. II: 1845. ASTRONOMIA = Astronomia. Manual unic pentru clasa a Xl-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăjămîn- tului Public, Editura de stat, 1950. BANUŞ, B. — Maria Banuş, Bucurie. Poeme. Bucurcşti, Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R., 1949. BANUŞ, Z. = Maria Banuş, Ziua cea mare (în Teatru, voi. II, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1951). BARANGA, I.= Aurel Baranga, Iarbă rea (în Teatru, voi. I, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1951). BARANGA, V. A.= Aurel Baranga, Vocea Americii. Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., 1949. BARANGA-MORARU, F. = Aurel Baranga şi Nicolae Moraru, Pentru fericirea poporului (în Teatru, voi. I, Bucurcşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1951). BART, E.= Jean Bart (Eug. Botez), Europolis. Roman. Ed. III. Bucureşti, Editura «Cugetarea», [1939]. BASSARABESCU, S. N. = I. A. Bassarabescu, Schiţc şi nuvele. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1953]. BASSARABESCU, V. = I. A. Bassarabescu, Vulturii. Schiţe şi nuvele. Ed. II. Bucureşti, Editura « Cartea romînească », [1925]. BXLCESCU, O. 1-11= N. Bălcescu, Opere. VoL I: Studii şi articole; voi. II: Istoria romînilor sub Mihai- vodă Viteazul. Bucureşti, Editura Academiei Re« publicii Populare Romîne, 1953. — XVIII — BELDICEANU, P. = N. Beldiceanu, Poezii. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi artă a. Uniunii scriitorilor din R.P.R., Biblioteca pentru toţi, [1950]. UENIUC, A. R. = Mihai Beniuc, Un 'om aşteaptă răsăritul. Versuri. [Bucureşti], Editura de stat, 1946. BENIUC, C. = Mihai Beniuc, Cintec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej. [Bucurcşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, 1951. BENIUC, P. — Mihai Beniuc, Despre poezie. [Bucurcşti], Editura pentru literatură şi artă, 1953. BENIUC, S. = Mihai Beniuc, Steaguri. Poeme. Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R., 1951. BENIUC, V. = Mihai Beniuc, Versuri alese. Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R., 1949, BIBICESCU, P. P. = I. G. Bibicescu, Poezii populare din Transilvania. Culese şi adnotate de . . . Bucureşti, Imprimeria statului, 1893. BIOLOGIA GEN. = Biologia generală. Manual unic pentru clasa a Xl-a medie. [Bucureşti], Ministerul învă- ţămîntului Public, Editura de stat, 1950. B. O. — Buletinul oficial. [Bucureşti], 1952 şi urm. BOGZA, A. î. — Geo Bogza, Anii împotrivirii. Reportaje, pamflete, articole (1934-1939). [Bucureşti], Editura tineretului a C.C. al U.T.M., 1953. BOGZA, C. O. = Geo Bogza, Cartea Oltului. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1945. BOGZA, M. S. — Geo Bogza, Meridiane sovietice. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1953]. BOGZA, Ţ. = Geo Bogza, Ţara de piatră. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951]. BOGZA, V. J. = Geo Bogza, Oameni şi cărbuni în Valea Jiului. Bucureşti, Editura de stat, 1947. BOLINTINEANU, O. = Dimitrie Bolintineanu, Opere. Bucureşti, Editura de stat pentru literatură ştiinţifică şi didactică, 1951. BOLINTINEANU, P. I-II = Dimitrie Bolintineanu, Poezii. Culegere ordinată de chiar autorul, cu o prefaţă de G. Sion. Voi. I: Legende istorice, Florile Bosforului, Basme, Note; voi. II: Macedonele, Reverii, Diverse. Bucureşti, Editura librăriei «Socec», 1877. BOLLIAC, O. = Cezar Boliac, Opere alese. [Bucureşti], Editura de stat, Clasicii romîni, 1950. BOTA, P. — Ioan Bota, Culegere din cele mai frumoase poveşti. Ed. II. Braşov, Editura librăriei «Ciurcu», 1910. BOTANICA = Botanica. Manual unic pentru clasa a VlII-a medie. Bucureşti, Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1948. D. BOTEZ, F, S. = Demostene Botez, Floarea soarelui. Versuri. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, 1953. D. BOTEZ, P. O. = Demostene Botez, Povestea omului. Versuri. [Iaşi], Ed. «Viaţa romînească», [f. a.]. I. BOTEZ, ŞC. = Ioachim Botez, Schiţe şi însemnări din şcoala de ieri şi de azi. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1953]. J30UREANU, S. P. = Radu Boureanu, Singele popoarelor. Poeme. Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R., seria « Cartea poporului», [1948]. .BRĂESCU, V. A. = Gh. Brăescu, Din vechea armată. Schiţe umoristice. Ediţie îngrijită şi adnotată de G. C. Nicolescu. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951]. BUDAI-DELEANU, Ţ. = I. Budai-Deleanu, Ţiganiada. Ediţie îngrijită de J. Byck. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Clasicii romîni, [1953]. BUJOR, S. — Paul Bujor, Scrieri alese. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi artă a Societăţii scriitorilor din R.P.R., Biblioteca pentru toţi, [1951]. CAMILAR, N. 1-11= Eusebiu Camilar, Negura. Roman. [Bucureşti], Editura de stat, vol. I: 1949, vol. II: 1950. CAMILAR, T.— Eusebiu Camilar, Turmele. Roman. Ed. II. [Bucureşti], Editura de stat, 1946. CAMILAR, TEM. = Eusebiu Camilar, Temelia. Roman. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., [1951]. CARAGIALE, M.= I. L. Caragiale, Momente. Bucureşti „ Editura librăriei «Socec», 1901. CARAGIALE, M. S. — I. L. Caragiale, Momente şi schiţe. Culegere. [Bucureşti], Editura tineretului a C. C. al U.T.M:, 1952. CARAGIALE, N, F. = I. L. Caragiale, Notiţe şi fragmente literare. Bucureşti, Editura librăriei «Carol Müller», Biblioteca pentru toţi, 1897. CARAGIALE, N. S.= I. L. Caragiale, Note şi,schiţe. Bucureşti, Editura librăriei <« C. Sfetea», 1892. CARAGIALE, O. I-III = I. L. Caragiale, Opere. Vol. I: Teatru şi nuvele; vol. II: Momente şi schiţe; voi. III: Versuri, proze7, articole politice şi literare. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Clasicii romîni, 1952. CARAGIALE, O. Vil— I. L. Caragiale, Opere. Vol. VII: Corespondenţă. Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1942, CARAGIALE, P.= I. L. Caragiale, Povestiri. [Bucureşti]* Editura de'stat pentru literatură şi arta, Biblioteca pentru toţi, [1952]. * CARAGIALE, S.= I. L. Caragiale, Schiţe. Traduceri şi originale. Iaşi, Editura Librăriei şcoalelor «Fraţii Şaraga», 1897. CARAGIALE, S. N. = [I. L.] Caragiale, Schiţe nouă. Bucureşti, Editura «Adevărul», 1910. CARAGIALE, S. U.= I. L. Caragiale, Schiţe uşoare. Bucureşti, Editura librăriei «Carol Müller», Biblioteca pentru toţi, [1896]. CARAGIALE, T. 11= I. L. Caragiale, Teatru. Vol. II. Iaşi, Editura librăriei << Fraţii Şaraga », [f. a.]. M. I. CARAGIALE, C, = Matei Ion Caragiale, Craii de Curtea-Veche. Bucureşti, Editura « Cartea romînească», [1929]. CASSIAN, H.= Nina Cassian, Horea nu mai este singur. Versuri. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1952]. CAZABAN, V. = Al. Cazaban, Din vremea aceea . . . Schiţe şi nuvele. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951]. CAZIMIR, L. U. = Otilia Cazimir, Lumini şi umbre. Iaşi, Editura «Viaţa romînească», [f. a.]. CÄLUGÄRU, O. P.= Ion Călugăru, Oţel şi pîine. Roman. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951], CERNA, P. = P. Cerna, Poezii. Bucureşti, Institutul de arte grafice şi editură « Minerva », 1910. CHIMIA — Chimia neorganică. Manual pentru clasa a Vll-a. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat didactică-pedagogică, 1952. CHIMIA O. — Chimia organică. Manual unic pentru clasa a Xl-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1950. CHIRIŢESCU, GR.= M. I. Chiriţescu, Grănicerul'. Bucureşti, Editura «Minerva», 1912. 50 ANI EXIST. P.C.U.S. =' Cincizeci de ani de existenţă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (1903- 1953). [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. — XIX — •COCEA, P. = N. D. Cocea, Pamflete antidinastice. [Bucureşti], Editura de stat, 1949. COD. M. = Codul muncii. Hotărîrea nr. 139 a Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romîne privind stabilirea funcţiunilor de răspundere în înţelesul Codului muncii. Regulament privind organizarea şi funcţionarea comisiilor pentru soluţionarea litigiilor de muncă, aprobat prin hotărîrea Consiliului de Miniştri nr. 1133 din 20 oct. 1950. Bucureşti, Editura Consiliului Central al Sindicatelor, 1953. COL. HOT. DiSP. = Colecţia de hotăriri şi dispoziţii ale Consiliului de Miniştri al R.P.R. [Bucureşti], 1952 şi urm. CONACHI, P. = Logofătul Costachi Konaki, Poezii. Alcătuiri şi tălmăciri. Partea I. Ed. II. Ia$i, Editura librăriei «Fraţii Şaraga», 1887. CONSTANTINESCU, HERACLIT = Heraclit. Cu un studiu introductiv de Miron Constantinescu. Bucureşti, Editura de stat, colecţia « Texte filosofice », 1950. CONST. R.P.R. = Constituţia Republicii Populare Romîne. [Bucureşti], 1952. CONTEMPORANUL, I-VII = Contemporanul. Revista ştiinţifică şi literară. Iaşi, 1882-1889. CONTEMPORANUL, S. II = Contemporanul. Săptămînal poli- tico-social-cultural. Seria a Il-a. [Bucureşti], 1948 şi urm. CORBEA, A. = Dumitru Corbea, Anii tineri. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951]. ■COŞBUC, AE. = P. Vergilius Maro, Opere complete. Partea I: Aeneis. Traducere în formele originale de George Coşbuc. Bucureşti, Editura librăriei«C. Sfetea », 1896. COŞBUC, P. I-II = George Coşbuc, Poezii. Voi. I-II. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Clasicii romîni, [1953]. CREANGĂ, A. = Ioan Creangă, Scrierile lui. . . Vo!. II: Diverse. Iaşi, Tipo-litografia « H. Goldner », 1892 1. •CREANGĂ, O. A. = Ion Creangă, Opere alese. [Bucureşti], Editura de stat, Clasicii romîni, 1949. CREANGĂ, P. = Ioan Creangă, Scrierile lui. . . Voi. I: Poveşti. Iaşi, Tipo-litografia « H. Goldner », 1890. DACIA LIT. — Dacia literară. Sub redacţia lui Mihail Kogălniceanu. Ed. II. Iaşi, 1859. DAN, U. = Pa vel Dan, Urcau băt rinul. Nuvele. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1938. DAVIDOGLU, C. = Mihail Davidoglu, Cetatea de foc (în . Teatru, voi. II, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1951). DAVIDOGLU, M. = Mihail Davidoglu, Minerii. Dramă în 3 acte. [Bucureşti], Editura de stat, 1949. DAVIDOGLU, O. — Mihail Davidoglu, Omul din Ceatal. Dramă în 3 acte (8 tablouri). [Bucureşti], Editura « Europolis », 1948. DAVILA, V. V. = Alexandru Davila, Vlaicu Vodă. Dramă în 5 acte, în versuri. Ed. VI. Bucureşti, Editura « Cartea romînească », [1938]. DELAVRANCEA, A. = [Barbu] Delavrancea, Apus de soare. Dramă în 4 acte. Bucureşti, Editura librăriei «Socec», 1912. DELAVRANCEA, H. T. = [Barbu] Delavrancea, Hagi-Tudose. Tipuri şi moravuri. Bucureşti, Editura librăriei >, 1909. EMINESCU, L. P. = M. Eminescu, Opere complete. Voi. I: IMeraturăi populară. Scrieri inedite, Bucureşti, Editura «Minerva», 1902. EMINESCU, N. = Mihail Eminescu, Nuvele. Iaşi. Editura Librăriei şcoalelor «Fraţii Şaraga», [f.a.]. 1 Pe copertă e scris : De la Vrancea. 2 Două volume cu paginaţia în continuare. — XX — EMINESCU, O. I, IV = M. Eminescu, Opere. Ediţie critica îngrijită de Perpessicius. Voi. I: Poezii tipărite in timpul vieţii. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1939; voi. IV: Poezii postume. Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1952. 1ENGELS, A. = Friedrich Engels, Anti-Duhring. Domnul Eugen Diihring revoluţionează ştiinţa. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1952. "ENGELS, D. F. = Friedrich Engels, Decăderca feudalismului şi ridicarea burgheziei. [Bucureşti], Editura Partidului Comunist din Romînia, 1945. ENGELS, D. N. = Friedrich Engels, Dialectica naturii. [Bucureşti], Editura de stat pentruv literatură politică, 1954. ENGELS, D. S. = Friedrich Engels, Dezvoltarea socialismului de la utopie la ştiinţă. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1951. ENGELS, L. F. = Friedrich Engels, Ludwig Feuerbach şi sfirşitul filozofiei clasice germane. Ed. III. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1950. ENGELS, MAT. IST. = Friedrich Engels, Despre materialismul istoric. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1950. ENGELS, O. F. = Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului. Ed. III. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1950. ENGELS, R. M. = Friedrich Engels, Rolul muncii în procesul transformării maimuţei în om. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1950. ENGELS, R. S. = Friedrich Engels, Despre relaţiile sociale în Rusia. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1950. ENGELS, R. . Ţ. = Friedrich Engels, Războitd ţărănesc german. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului • Muncitoresc Romîn, 1950. ENGELS, S. = Friedrich Engels, Situaţia clasei muncitoare din Anglia. După observaţii proprii şi izvoare autentice. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. EVID. CONT. = Evidenţa contabilă. Curs elementar. Ed. II. [Bucureşti], Ministerul Finanţelor, [1949]. FILIMON, C.= N. Filimon, Ciocoiivechi şi noi. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., Biblioteca pentru toţi, [1950]. FIZICA = Fizica. Manual unic pentru clasa a Xl-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1948. FRUNZA, S.— Eugen Frunză, Sub steagul vieţii. Poeme. Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., 1950. FRUNZĂ, Z.— Eugen Frunză, Zile slăvite. Versuri. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951]. GALACTION, 0.1= Gala Galaction, Opere. Voi. I. Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă a Uniunii . scriitorilor din R.P.R., 1949. GALAN, Z. R. = V. Em. Galan, Zorii robilor. Roman. Ed. II. [Bucureşti], Editura de stat pentru Iite- . ratură şi artă, [1951]. GEOGRAFIA FIZ. = Geografia fizică generală. Manual unic pentru clasa a VlII-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1949. GEOGRAFIA U.R.S.S.= Geografia U.R.S.S. Manual unic pentru clasa a VlII-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1952. GEOLOGIA= Istoria pămîntului şigeologia R.P.R. Manua) unic pentru clasa a X-a medic. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat,. 1948. GEOMETRIA = Geometria. Manual şi culegere de probleme pentru clasa a Vl-a şi a Vil-a elementară. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1952. GEOMETRIA P.— Geometria plană. Manual unic pentru clasa a VIII-a şi a IX-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat,. 1948. GEOMETRIA P. S. = Geometria plană şi în spaţiu. Manual unic şi culegere de probleme pentru clasa a Vil-a elementară. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1950. GEOMETRIA S. = Geometria în spaţiu. Manual unic pentru clasa a X-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1948. GHEORGHIU-DEJ, A.= Gh. Gheorghiu-Dej, Alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, chezăşia succesului în opera de construire a socialismulu? în Romînia. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. GHEORGHIU-DEJ, ANIV.= Gh. Gheorghiu-Dej, A 9-a aniversare a eliberării patriei noastre. Expunere făcuta- la adunarea solemnă din 22 august 1953. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. = Gh. Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvîntări. Ed. III. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1952. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX= Gh. Gheorghiu-Dej, însemnătatea istorică mondială a Congresului al XIX-lea aT P.C.U.S. Expunere făcută în faţa adunării activului Comitetului Central al P.M.R. şi al Comitetului orăşenesc P.M.R. Bucureşti, 25 octombrie 1952. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1952. GHEORGHIU-DEJ, CONSF. C. F. R. = Gh. Gheorghiu-Dej, Expunere la consfătuirea pe ţară a ceferiştilor. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. GHEORGHIU-DEJ, F. I. = Gh. Gheorghiu-Dej, Puternica' forţă ideologică a cuvîntului stalinist. [Bucureşti], .Editura pentru1 literatură politică, 1952. GHEORGHIU-DEJ,- GOSP. AGR.= Gh. Gheorghiu-Dej, Cu- vîntare rostită la Congresul fruntaşilor din gospo- ■ dăriile agricole colective. 23 mai 1953. [Bucureşti],. Editura pentru literatură politică, 1953. GHEORGHIU-DEJ, G. R.= Gh. Gheorghiu-Dej, Cuvîntare ţinută la adunarea alegătorilor din circumscripţia• electorală « Griviţa Roşie» din oraşul Bucureşti.. 28 noiembrie 1952. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1952. GHEORGHIU-DEJ, î. DEM.= Gh. Gheorghiu-Dej, întărirea' continuă a regimului democrat-popular in Republica' Populară Romîna. [Bucureşti], Editura pentru. • literatură politică, 1953. GHEORGHIU-DEJ, R. I. = Gh. Gheorghiu-Dej, Un now tip de relaţii internaţionale. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. GHEORGHIU-DEJ, STALIN = Gh. Gheorghiu-Dej, Stalin,, eliberatorul popoarelor.'[Bucureşti], Editura pentru; literatură politică, 1953. GHEREA, ST. CR. I-III = I. Gherea (C. Dobrogcanu),. Studii critice. Vol. I, ed. V. Bucureşti, Editura- «Universală-Alcalay», [f. a.]; vol. II, ed. II, Bucureşti, Editura « Viaţa romînească », 1923; vol. III,, ed. III, Bucureşti, Editura «Viaţa romînească»,. [1923]. GHICA, A. = Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848„ Nouă.scrisori către V. Alecsdndri. Bucureşti, Editura librăriei «Socec», 1889. — XXI — GHICA, S. = Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri. Ediţiune nouă. Bucureşti, Editura librăriei « Socec », 1887. ^ _ GHICA, S. A. — Ion Ghica, ‘ Scrisori alese. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., Biblioteca pentru toţi, [1950]. GÎRLEANU, L.= Emil Gîrleanu, Din lumea celor care nu cuvintă. [Bucureşti], Editura tineretului a C.C. al U.T.M., Biblioteca şcolarului, 1952. GÎRLEANU, N. = Emil Gîrleanu, Nucul lui Odobac. Nuvele şi schiţe. Bucureşti, Editura « Minerva », 1910. GOGA, C. P. = Octavian Goga, Ne cheamă pămîntul. Poezii. Bucureşti, Editura « Minerva », 1909. GOGA, P. — Octavian Goga, Poezii. Bucureşti, Editura «Minerva», 1907. GOLESCU, î. — Dinicu Golescu, însemnare a călătoriei inele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826. Ediţie îngrijită de Panai- tescu-Perpessicius. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1952]. GORJAN, H. I-IV s= I. Gherasim Gorjan, Halima, sau povestiri mitologhiceşti arabeşti, pline de băgări de seamă şi de întîmplări foarte frumoase şi de mirare. Compuse în limba arabească de prea-învăţatul derviş Abubekir şi traduse din alte limbi streine în cea romînească de... [Bucureşti], tom. I* şi II: 1835, tom. III: 1837, tom. IV: 1838. GOROVEI, C. — Artur Gorovei, Cimiliturile romînilor. Edi- ţiunea Academiei Romîne. Bucureşti, Institutul de arte grafice «Carol Gobl», 1898. GRAM. ROM. I-II = Academia Republicii Populare Romîne. Gramatica limbii romîne. Voi.. I: Vocabularul, fonetica şi morfologia ; voi. II : Sintaxa. [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1954. HASDEU, I. V. = B. Petriceicu-Hăjdeu, Ioan-vodă cel Cumplit. Bucureşti, Imprimeria Ministerului de Rezbel, 1865. HASDEU, R. V. = B. Petriceicu-Hasdeu, Răzvan şi Vidra. Poemă dramatică în 5 cînturi. Bucureşti, Biblioteca pentru toţi, 1909. HEM = B. Petriceicu-Hasdeu, Etymologicum Magnum Romaniae. Dicţionarul limbei istorice şi poporane a romînilor. Bucureşti, Stabilimentul grafic « Socec şi Teclu», tom. I-II; 1887, tom. III: 1893. HODOŞ, P. P. = Enea Hodoş, Poezii poporale din Bănat. • Culegere publicată de . . . Caransebeş, Editor Enea Hodoş, 1892. HOGAŞ, DR. = Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1952]. HOGAŞ, DR. II = C. Hogaş, Pe drumuri de munte. Voi. II: Răzleţe şi diverse. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă," 1947. HOGAŞ, H. = Calistrat Hogaş, Cuconul Ioniţă Hrisa?iti> Bucureşti, Editura « Cartea romînească», [1938). HOGAŞ, M. N. = Calistrat Hogaş, în munţii Neamţidui. Ed. III. Bucureşti, Editura « Cartea romînească », [1937]. HOT. A. = Hotărîrea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn cu privire la măsurile de îîJibu- nătăţire a agitaţiei politice în rîndurile oamenilor muncii. Aprilie 1953. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. HOT. C. D. = Hotărîrea Comitetului Central al. Partidului Muncitoresc Romîn cu privire la măsurile de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi de muncă ale cadrelor didactice din învăţămînttd elementar şi mediu. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură ştiinţifică, 1951. •. HOT. COOP. = Hotărîrea Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romîne şi a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn cu privire la îmbunătăţirea activităţii cooperaţiei de aprovizionare şi desfacere. Mai 1953. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. IIOT. C.R.B. = Hotărîrea Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi a Comitetului Central al P.M.R. privind măsurile necesare pentru consolidarea succesului reformei băneşti. Martie .1952. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1952. HOT. D. = Hotărîrea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R. cu privire la întărirea disciplinei în munca, înlăturarea avariilor şi a lipsurilor de la lucru din industria petroliferă. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1951. HOT. G.A.C. = Hotărîrea Comitetului Ce?itral al Partidului Muncitoresc Romîn şi a Consiliului de Miniştri al R.P.R. în vederea consolidării organizatorico-econo- mice a gospodăriilor agricole colective. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1951. HOT. GOSP. INTOV. = Hotărîrea Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Ro?nîîi asupra muncii pf tărîmul construirii gospodăriilor agricole colcctive şi al întovărăşirilor agricole. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1951. HOT. ÎNGR. CULT. = Hotărîrea Consiliului de Miniştri al Republicii Populare Romîiie şi a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn cu privire la îngrijirea culturilor, pregătirea şi executarea la timp a strîngerii recoltei, dezmiriştitului, treierişului şi colectărilor pe anul 1953. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. HOT. M.C.F. — Hotărîrea Consiliului de Miniştri al. R.P.R.- şi a Comitetului Central al P.M.R. cu privire la îmbunătăţirea muncii şi ridicarea căilor ferate la nivelul dezvoltării rapide a economiei naţionale a R.P.R. şi cu privire la ridicarea nivelului de trai al ceferiştilor. 29 martie 1953. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. HOT. PROD. C. = Hotărîrea Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi a Comitetxdui Central al P.M.R. cu privire la sporirea producţiei de cărbune şi ridicarea nivelului de trai al muncitorilor din industria carboniferă. 3 iulie 1952. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1952. HOT. R.B. = Hotărîrea Consiliului de Miniştri al R.P.R. şi a Comitetului Central al P.M.R. cu privire la efectuarea reformei băneşti şi la reducerile de preţuri. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1952. IBRĂILEANU, A.= G. Ibrăileanu, Adela. Fragment din jurnalul Iui Emil Codrescu (iulie-august 189 . . .)• Bucureşti, Editura «Adevărul», [f. a]. IBRĂILEANU, S.= G. Ibrăileanu, Scriitori romîni şi străini. Ia^i, Editura «Viaţa romînească», 1926. IBRĂILEANU, SP. CR. = G. Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura romîfiească. Ed. II. Iaşi, Editura «Viaţa romînească», 1922. I. IONESCU, D.= Ion Ionescu, Agricultura romînă din judeţul Dorohoi. Bucureşti, Imprimeria statului, 1866. ]. IONESCU, M. = Ion Ionescu, Agricultura romînă din judeţul Mehedinţi. Bucureşti, Imprimeria statului, 1868. I. IONESCU, P. = Ion Ionescu, Agricultura romină din judeţul Putna. Bucureşti, Imprimeria statului, 1869. IONESCU-RION, C. = Raicu Ionescu-Rion, Culegere de articole. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1951]. - XXII - I03IF, P.= St. O. Iosif, Poezii (1901-1902). Bucureşti, Editura librăriei « Socec », 1902. IOSIF, PATR. — St. O. Iosif, Patriarhale. Poezii. Bucureşti, Editura librăriei« Universala-Alcalay », [1922]. IOSIF, T. = St. O. Iosif, Tălmăciri. Bucurcşti, Editura «Minerva», 1909. ÎOSIF, V. = St. O. Iosif, Versuri. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1952]. ISAC, O. = Emil Isac, Opere. Ediţie definitivă îngrijită de Miron R. Paraschivescu. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1946. ISPIRESCU, L. = P. Ispirescu, Legendele sau basmele romî- nilor. Adunate din gura poporului de . . . Bucureşti, Tipografia Academiei Romîne, 1892. ISPIRESCU, M. V. = P. Ispirescu, Isprăvile şi viaţa lui Mihai Viteazul. Ed. II. Bucureşti, Tipografia Academiei Romîne, 1885. ISPIRESCU, U. = P. Ispirescu, Din poveştile unchiaşului sfătos. Basme păgîneşti întocmite de . . . Cu o precuvîntare de A. I. Odobescu. Partea I. Bucureşti, Tipografia Academiei Romîne, 1879. IST. P.C. (b) — Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Redactat de o comisiune a C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. Aprobat de C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. Traducere revăzută. Ed. III. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1953. IST. R.P.R. = Istoria R.P.R. Manual pentru învaţămîntul mediu, Sub redacţia acad. Mihail Roller. [Bucureşti], Editura de stat didactică şi pedagogică, , 19*52* JARNIK-BÎRSEANU, D. — Dr. Ioan Urban Jarnik şi Andrei Bîrseanu, Doine şi strigături din Ardeal. Date Ia • iveală de . . . Bucureşti, Ediţiunea Academiei Romîne, 1885. JEBELEANU, C. = Eugen Jebeleanu, Ceea ce nu se uită. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1945. JEBELEANU, P. = Eugen Jebeleanu, Poeme de pace şi luptă. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., [1950]. JIANU, C. = Nicolae Jianu, Cumpăna lumiîiilor. Roman. Bucureşti, Editura tineretului, 1952. KOGĂLNICEANU, S.= M. Kogălniceanu, Scrisori (1834- 1849). Bucureşti, Editura «Minerva», 1913. KOGĂLNICEANU, S. A. — Mihail Kogălniceanu, Scrisori alese. Ediţie îngrijită de Al. I. Ştefănescu. [Bucureşti], Editura de stat 1948. LENIN, C. = V. I. Lenin, Ce-i de făcut? Problemele acute ale mişcării noastre. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblio teca marxist-leninistă, 1952. LENIN, COOP. = V. I. Lenin, Despre cooperaţie. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1948. LENIN, E. P. — V. I. Lenin, Economicul şi politicul în epoca dictaturii proletariatului. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblio teca marxist-leninistă, 1952. LENIN, I. C. = V. I. Lenin, Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului (Expunere populară). [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, Biblioteca marxist-leninistă, 1953. LENIN, IMP. N. — V. I. Lenin, Despre impozitul în natură. însemnătatea noii politici şi condiţiile ei. Ed. IV. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, Biblioteca marxist-leninistă, 1953. LENIN, LiT. — Lenin despre literatură. Culegere de articole şi fragmente. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, .1949. LENIN, MARXISM = V. I. Lenin, Marx-Engels-marxism. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1949. LENIN, MAT. EMP.— V. I. Lenin, Materialism şi empiric- criticism. Note critice despre o filozofie reacţionară. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1948. LENIN, M. I.= V. I. Lenin, Marea iniţiativă (Despre eroismul muncitorilor în spatele frontului. Cu prilejul «subotnicelor comuniste»). Cum trebuie organizată întrecerea? Ed. II. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, Biblioteca marxist- leninistă, 1953. LENIN, O. I-VII, XX-XXIV = V. I. Lenin, Opere. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, voi. I: 1950, vol. II-III: 1951, vol. IV-VI: 1953, voi. VII: 1954, vol. XX-XXII: 1952, voi. XXIII: 1953, voi. XXIV: 1954. LENIN, O. A. I-Il = V. I. Lenin, Opere alese în două volume. Ed. II. [Bucureşti], vol. I: Editura pentru literatură politică, vol. II; Editura de stat pentru literatură politică, 1954. LENIN, P. î.= V. I. Lenin, Un pas înainte, doi paşi înapoi. Criza din partidul nostru. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, Biblioteca marxist-leninistă, 1953. LENIN, R. P. = V. I. Lenin, Revoluţia proletară şi renegatul Kautsky. Ed. III. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist- leninistă, 1950. LENIN, S.= V. I. Lenin, Despre stat. Lecţie ţinută la Universitatea « Sverdlov »la 11 iulie 1919. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, Biblioteca marxist-leninistă, 1953. LENIN, S. M. = V. I. Lenin, Scrisoare muncitorilor americani. {Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. LENIN, s. P.= V. I. Lenin, Sarcinile imediate ale Puterii sovietice. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, Biblioteca marxist-leninistă, 1953. LENIN, S. R. = V. I. Lenin, Socialismul. şi războiul (Atitudinea P.M.S.D.R. faţă de război). [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, Biblioteca marxist-leninistă, 1953. LENIN, ST. = V. I. Lenin, « Stîngismul »—boala copilăriei comunismului. Ed. IV. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, Biblioteca marxist- leninistă, 1953. LENIN, STAT. REV. = V. I. Lenin, Statul şi revoluţia. învăţătura marxistă despre stat şi sarcinile proletariatului în revoluţie. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist- leninistă, 1951. LENIN, T. A.= V. I. Lenin, Tezele din Aprilie. [Bucureşti], Editura Partidului Comunist din Romînia, Biblioteca marxist-leninistă, 1947. LENIN, T. I. M.= V. I. Lenin, Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, Biblioteca marxist- leninistă, 1953. LENIN; T. S.= V. I. Lenin, Două tactici ale social-demo- craţiei în revoluţia democratică. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1950. LENIN-STALIN, 1 MAI — Lenin şi Stalin despre 1 Mai. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Bibliotcca marxist-leninistă, 1949. LENIN-STALTN, PRESĂ = V. I. Lenin şi I. V. Stalin despre presă. Culegere de articole. Ediţia a 11-a complectată. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1951. - XXIII — LHN1N-STALIN, REV. OCT. = V. I. Lenin şi I. V. Slalin despre Revoluţia din Octombrie. [Bucurejti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist- leninistă, 1949. LESNEA, A. = George Lesnea, Argint. Poezii. Bucureşti, Editura «Cartea romînească», [1938]. LESNEA, C. D. = George Lesnea, Cintec deplin. Versuri. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1934. LESNEA, I. = George Lesnea, Izvod. Poezii. Bucureşti, Editura c Casa şconlelor », 1943. UT. ANTIMONARHICA = Din literatura antimonarhică. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., Biblioteca pentru toţi, [1950], L. ROM. = Limba romînă (revistă). Bucureşti, 1952 şi urm. LUPTA DE CLASA = Lupta de clasă. Organ teoretic şi politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. [Bucureşti], 1950 şi urm. MACEDONSKI, O. I-IV= Alexandru Macedonslci, Opere. Ediţie critică, cu studii introductive, note şi variante de Tudor Vianu. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, voi. I: Poezii, 1939; voi. II: Teatru, 1939; voi. III: Nuvele, schije şi povestiri, 1944; \ol. IV: Articole literare şi filozofice, 1946. MARIAN, INS.= Sim. FI. Marian, Insectele in limba, credinţele şi obiceiurile rominilor. Studiu folcloristic. Ediţiunea Academiei Romîne. Bucureşti, Institutul de arte grafice « Carol Gobl », 1903. MARIAN, O. 1-11= S. FI. Marian, Ornitologia poporană romînă. Tom. I-II. Cernăuţi, Tipografia «R. Eckhardt», 1883. MARIAN, S.= S. FI. Marian, Satire poporane romîne. Adunate de. .. Bucureşti, Editura librăriei t Socec », 1893. MARX, C. 1-11= Karl Marx, Capitalul. Critica economiei politice. Traducere întocmită sub îngrijirea unei comisiuni instituite de C.C. al P.C.R. Voi. I, cartea I~a: Procesul de producţie a capitalului. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1948; voi. II, cartea a II-a: Pro- cestd de circulaţie a capitalului. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1951. MARX, CR. EC. POL. = Karl Marx, Contribuţii la critica economiei politice. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1954. MARX, CR. G.= Karl Marx, Critica programului de Ia Gotha. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1948. MARX, L. CL. = Karl Marx, Luptele de clasă in Franţa (1848-1850). Cu o introducere de Friedrich Engels. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1948. MARX, M. F. = Karl Marx, Mizeria filozofiei. Răspuns la «Filozofia mizeriei» a d-lui Proudhon. [Bucureşti], Editura Partidului Comunist Romîn, Biblioteca marxist-lepinistă, 1947. MARX, M. INTER. M. = KarI Marx, Manifestul constitutiv al Asociaţiei internaţionale a muncitorilor, infiinfată la 28 septembrie 1864 in adunarea publică ţinută Ia St. Martins's Hali, Long Acre, Londra. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1949. “ MARX, M. S. = Karl Marx, Muncă salariată şi capital. Cu o introducere de Friedrich Engels. Ed. IV. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1951. MARX, 18 BRUMAR = Karl Marx, 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte. Ed. II. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist- leninistă, 1949. MARX, R. CIV. = Karl Marx, Războiul civil din Franţa. Adresa Consiliului General al Asociaţiei internaţionale a muncitorilor, însoţită de cele două adrese ale Consiliului General cu privire la războiul franco-german şi de o introducere de Friedrich Engels. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1948. MARX, S. K. = Karl Marx, Scrisori către Kugelmann. Cu o prefaţă de V. I. Lenin. [Bucureşti], Editura Partidului Comunist Romîn, Biblioteca marxist- leninistă, 1947. MARX, S. P, = Karl Marx, Salar, preţ, profit. Ed. IV. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1952. MARX-ENGELS, A. L. = K. Marx şi F. Engels despre artă şi literatură. O culegere din scrierile lor. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. MARX-ENGELS, M. C. = Karl Marx şi Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist. Ed. IV. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. MARX-ENGELS, O. A. I-II = K. Marx-F. Engels, Opere alese in două volume. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, vol. I: 1949, vol. II: 1952. MIHALE, O. = Aurel Mihiile, Ogoare noi. Roman. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1953]. MINERALOGIA = Geologie, mineralogie şi zăcăminte. Manual pentru şcoli medii şi profesionale. Bucureşti, Ministerul Industriei Metalurgice şi Industriei Chimice, Editura tehnică, 1951. MIRONESCU, S. A.= I. I. Mironescu, Scrieri alese. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1953]. MURNU, I. = Omer, Iliada. Douăsprezece cînturi, traduse în versuri de George Murnu. Budapesta, Institutul de arte grafice şi editură «Luceafărul», 1906. MURNU, 0.= Homer, Odisea. în romîneşte de George Murnu. [Bucureşti], Ed. «Cultura naţională», [1924], NECULUŢX, Ţ. D.= Th. Neculuţă, Spre ţărmul dreptăţii. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1950]. NEGRUZZI, S. I-III = Constantin Negruzzi, Scrierile lui... Bucureşti, Editura librăriei «Socec», vol. I: Păcatele tinereţelor, 1872; vol. II: Poezii, 1872; vol. III: Teatru, 1873. ODOBESCu, S. I-III = A. I. Odobescu, Scrieri literare şi istorice. Voi. I-III. Bucureşti, Editura librăriei «Socec», 1887. ODOBESCU, S. A.= Alexandru Odobescu, Scrieri alese. Ediţie îngrijită de Al. I. Ştefănescu. Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., 1949. PAMFILE, A. R. = Tudor Pamfile, Agricultura la romini. Studiu etnografic cu un adaus despre măsurătoarea pămîntului şi glosar de . . . (Colecţia « Din viaţa poporului romîn >;)• Bucureşti, Librăriile «Socec şi C. Sfetea»- Leipzig, «Otto Hairas- sowitz »-Viena, « Gerold », 1913. PANN, N. H.= Anton Pann, Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea. Culese şi versificate de . . . Bucureşti, Tipografia lui Anton Pann, 1853. PANN, P. V. I-III = Anton Pann, Culegere de proverburi, sau Povestea vorbii. De prin lume adunate şi iarăşi la lume date. Bucureşti, Tipografia lui Anton Pann, partea I: 1852, partea a II-a şi a III-a: 1853. — XXIV — PAS, L, I-II = Ion Pas, Lanţuri. Roman. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, voi. I* 1950, voi. II: 1951. PAS, Z. I-l'v = Ion Pas, Zilele vieţii tale. [Bucureşti], Editura de stat, voi. I-II: 1949, voi. III-IV: 1950. PĂSCULESCU, L. P. Nicolae Păsculescu, Literatură populară romînească. Adunată de . . . Cu 30 arii notate de Gheorghe Matei. (Colecţia « Din viaţa poporului romîn»). Bucureşti, Librăria «Socec»- Viena, «Geroldfr-Leipzig, «O. Harrassowitz», 1910. PĂUN-PINCIO, P. = Ion Păun-Pincio, Poezii, proză, senzori. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1950]. PERPESSICIUS, S. = Perpessicius, Scut şi targa. Poezii. Bucureşti, Tipografia «Jockey-CIub» Ion C. Văcărescu, 1926. CAMIL PETRESCU, B.= Camil Petrescu, Bălcescu (3 acte, 13 tablouri). [Bucureşti], Editura de stat, 1949. CAMIL PETRESCU, N. = Camil Petrescu, Nuvele. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1953]. CAMIL PETRESCU, O. — Camil Petrescu, Un om între oameni. Roman. Voi. I. [Bucureşti], Editura tineretului a C.C. al U.T.M., 1953. CAMIL PETRESCU, P. = Camil Petrescu, Patul lui Procust. Roman. Ed. II. [Bucureşti], Editura «Naţională» S. Ciornei, [f. a]. CAMIL PETRESCU, P. V.— Camil Petrescu, Cei care plătesc cu viaţa. Nuvela. Bucureşti, Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., colecţia « Cartea poporului», 1947. CAMIL PETRESCU, T. I-III = Camil Petrescu, Teatru. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, voi. I-II: 1946, voi. III: 1947. CAMIL PETRESCU,U. N. = Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1946. CAMIL PETRESCU, V. = Camil Petrescu, Versuri. Bucureşti, Editura « Cultura naţională », 1923* C. PETRESCU, A. = Cezar Petrescu, Aurul negru. Roman, Bucureşti, Editura de stat, 1949. C. PETRESCU, C. V. — Cezar Petrescu, Calea Victoriei. Roman. Bucureşti, Editura e Naţională & S. Ciornei, [1930]. C. PETRESCU, î. I-II = Cezar Petrescu, întunecare. Roman. Partea I-II. Craiova, Editura «Scrisul romînesc »>, 1928. C. PETRESCU, O, P. 1-11= Cezar Petrescu, Oraş patriarhal. Roman. Voi. I-II. Bucureşti, Editura « Cugetarea », [1933]. C. PETRESCU, R. DR. = Cezar Petrescu, Comoara regelui Dromichet. Roman. [Bucureşti], Editura «Naţională » S. Ciornei, [1931]. C. PETRESCU, S. = Cezar Petrescu, Scrisorile unui răzeş. [Bucureşti], Editura « Cultura naţională», [f. a.]. PISCUPESCU, O. = Ştefan Vasilie Piscupescu, Oglinda sănătăţii şi a frumuseţii omeneşti. Mijloace şi leacuri de ocrotirea şi de îndreptarea stricăciunilor. Alcătuită şi întocmită spre folosul neamului romînesc de . . . Bucureşti, Tipografia de la Cişmea, 1829. POEZ. N. = Poezia nouă în R.P.R. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1952], POP. Text popular (citat din diverse colecţii de folclor neînregistrate în această bibliografie). POPA, B. — Victor Ion Popa, Bătaia. Bucureşti, Editura «Vremea», [1942]. POPA, V. = Victor Ion Popa, Vclerim şi veler doamne. Roman. Bucureşti, Editura « Cultura naţională» [f.a.J. POPESCU, B. I-IV= N. D. Po'pescu, Carte de basme. Culegere de basme şi legende populare adunate de . . . Voi. I, II şi III, ed. II; voi. IV, ed. III. Bucureşti, Editura librăriei « H. Steinberg», 1892. SP. POPESCU, M. G. = Spiridon Popescu, Moş Gheorghe la expoziţie. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1950]. POPOVICI-BĂNĂŢEANU, V. M.= Ion Popovici-Bănăţeanu, Diîi viaţa meseriaşilor. Nuvele. Ed. II. Bucureşti, Editura librăriei« Leon Alcalay », Biblioteca pentru toţi, [f. a.]. PORUMBACU, A. = Veronica Porumbacu, Anii aceştia. Versuri. [Bucureşti], Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., 1950. PORUMBACU, P. = Veronica Porumbacu, Prietenii mei. Versuri. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, 1953. PREDA, I. = Marin Preda, Întîlnireă din pămînturi. Nuvele. [Bucureşti], Editura « Cartea romînească», [1948]. PROBI- Lit. N. = Probleme ale literaturii noi din R.P.R. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1952]. PSIHOLOGIA — Psihologia. Manual unic pentru clasa a X-a medie. Bucureşti, Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1952. REBREANU, N. = Liviu Rebreanu, Trei nuvele. Bucureşti, Editura « Cultura naţională », [f. a.]. REBREANU, P. S. = Liviu Rebreanu, Pădurea spînzura- iilor. Roman. Bucureşti, Editura «Cartea romînească », 1922. REBREANU, R. I-II = Liviu Rebreanu, Răscoala. Voi. I-II. [Bucureşti], Editura «Adevărul», [1932]. RETEGANUL, P. I-V = Ioan Pop-Reteganul, Poveşti ardeleneşti. Culese din gura poporului de.. . Partea I-V. Braşov, Editura librăriei « Nicolae I. Ciurcu »>, 1888. REZ. HOT. I = Rezoluţii şi hotărîri ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romîn. Voi. I. Ed. II. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1952. RU5SO, O. = Alecu Russo, Opere alese. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1950]. RUSSO, S. — Alecu Russo, Scrieri. Publicate de Petre V. Haneş. Ediţiunea Academiei Romîne. Bucureşti, Institutul de arte grafice «Carol Gobl», 1908. SADOVEANU, A. Ş. = Mihail Sadoveanu, Aventurile şahului. Bucureşti, Editura « Cartea romînească», [1947]. SADOVEANU, B. = Mihail Sadoveanu, Baltagul. Roman. Bucureşti, Editura «Cartea romînească», [1930]. SADOVEANU, C. = Mihail Sadoveanu, Caleidoscop. Ed- II. [Bucureşti], Editura de stat, 1946. SADOVEANU, D.= Mihail Sadoveanu, Dureri înăbuşite. Bucureşti, Editura « Minerva », 1904. SADOVEANU, D. p. — Mihail Sadoveanu, Divanul persian. Poveste orientală. Bucureşti, Editura «Cartea romînească », [1945]. SADOVEANU, F. J. = Mihail Sadoveanu, Fraţii Jderi. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1953], SADOVEANU, î. A.— Mihail Sadoveanu,^împărăţia apelor. Ediţie revăzută. Bucureşti, Editura a Cartea romînească », [1947].’ SADOVEANU, L.= Mihail Sadoveanu, Lumina-vine da la răsărit. [Bucureşti]", Editura « Cartea rusă », [1945]. SADOVEANU? M.=- Mihail Sadoveanu, Mormîntul unui copil. Bucureşti, Editura «Minerva», 1906. SADOVEANU, M. C. — Mihail Sadoveanu, Mitrea Cocor. Ed. II. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1950]. — XXV — SADOVEANU, N. F. = Mihail Sadoveanu, Nada Florilor. Amintirile unui pescar cu undiţa. [Bucureşti], Editura tineretului, 1951. SADOVEANU, N. P. = Mihail Sadoveanu, Nicoară Potcoavă. Povestire istorică. [Bucureşti], Editura tineretului a C.C. al U.T.M., [1952]. SADOVEANlî, O. I-VIII = Mihail Sadoveanu, Opere. Bucureşti, voi. I-II: Fundaţia pentru literatură şi artă, 1940; voi. III: Fundaţia pentru literatură şi artă, 1943; voi. IV: Fundaţia pentru literatură şi artă, 1945; voi. V: Editura pentru literatură şi artă, 1948; voi. VI: Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951]; voi. VII: Editura de stat pentru literatură şi artă, [1952]; voi. VIII: Editura de stat pentru literatură şi artă, [1953]. SADOVEANU, O. A. I-IV = Mihail Sadoveanu, Opere alese. Voi. I-IV. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1952]. SADOVEANU, O. L. — Mihail Sadoveanu, Ostrovul lupilor. Bucureşti, Editura « Cartea romînească », [1941]. SADOVEANU, P. = Mihail Sadoveanu, Povestiri. Bucureşti, Editura « Minerva », 1904. SADOVEANU, P. C. = Mihail Sadoveanu, Poezia cimiliturilor. [Bucureşti]. Editura pentru literatură şi artă a Uniunii scriitorilor din R.P.R., seria « Cartea poporului », [1949]. SADOVEANU, P. Ai. = Mihail Sadoveanu, Păuna Mică. Bucureşti, Editura «Cartea romînească», [1948]. SADOVEANU, P. S. — Mihail Sadoveanu, Povestiri de seară. Bucureşti, Editura «Minerva», 1910. SADOVEANU, T. F. = Mihail Sadoveanu, Trenul fantomă. Roman. Bucureşti, 1906. SADOVEANU, V. F. = Mihul Sadoveanu, Valea Frumoasei, Ed. III. Bucureşti, Editura « Cartea romînească », [1947]. SADOVEANU, Z. C. = Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului, Roman istoric. Bucureşti, Editura « Cartea romînească ’>, [1946], SAHIA, N, — Alexandru Sahia, Nuvele, [Bucureşti], Editura de stat, [1948], SAHIA, N. A. = Alexandru Sahia, Nuvele şi articole. [Bucureşti], Editura de stat, [1951]. SAHIA, U.R.S.S. = Alexandru Sahia, U.R.S.S. azi. [Cra- iova], Editura « Ramuri », [1935]. SANDU, D. P. = C. Sandu[-Aldea], Drum şi popas. Note de drum. Schiţe. Bucureşti, Editura « Minerva 1904. SANDU-ALDEA, D. N. = C. Sandu-Aldea, Două neamuri. Roman. Bucureşti, Editura «Minerva», 1906. SANDU-ALDEA, U. p. = C. Sandu-AIdea, în urma plugului. Nuvele şi schiţe. Bucureşti, Editura «Minerva», 1905. SBIERA, P. = Ion al lui G. Sbiera, Poveşti poporale romi- neşti. Din popor, luate şi poporului date de . . . Cernăuţi, Tipografia arhiepiscopală, 1886. SCÎNTEIA = Sci?iteia. Organ al Comitetului Central al P.M.R. [Bucureşti], 1952 şi urm. S.C.L. = Studii şi cercetări lingvistice (revistă). [Bucureşti], 1950 şi urm. SEBASTIAN, T. = Mihail Sebastian, Teatru. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1946. SEVASTOS, C. = Elena Didia Odorica Scvastos, Cîntece moldoveneşti. Iaşi, Tipografia naţională, 1888. SEVASTOS, N. = Elena Scvastos, Nunta la romîni. Studiu istorico-etnografic comparativ (Ediţiunea Academiei Romîne). Bucureşti, Tipografia >. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, 1951. STALIN, L. = I. V. Stalin, Despre lipsurile muncii de partid şi despre măsurile pentru lichidarea troţchiştilor şi a altor făţarnici. Raport şi cuvînt de încheiere la plenara C.C. al P.C. (b) al U.R.S.S. din 3-5 martie 1937. [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, Biblioteca marxist-leninistă, 1952. STALIN, M. RAZB. = I. V. Stalin, Despre Marele Război al Uniunii Sovietice pentru Apărarea Patriei. Ed. III. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. STALIN, O. I-XIII — I. V. Stalin, Opere, [Bucureşti], Editura Partidului Muncitoresc Romîn, voi. I: [1948] , voi. II-IV: 1949, voi. V-VI1I: 1950, voi. IX-XII: 1951, voi. XIII: 1952. STALIN, PROBL. EC. I. V. Stalin, Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S. Ed. II. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. STALIN, PROBL. LEN. = I. V. Stalin, Problemele leninis- mului. Ed. III. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1952. STALIN, PROBL. LINGV. = I. V. Stalin, Marxismul şi' problemele lingvisticii. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. STANCU, C. = Zaharia Stancu, Clopotul de aur. Bucurcşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1939. STANCU, D. = Zaharia Stancu, Desculţ. Roman. Ed. IV. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură - şi artă, [1952]. STANCU, U.R.S.S. = Zaharia Stancu, Călătorind prin U.R.S.S. Note şi impresii de drum. Ed. II. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951], STAT. GOSP. AGR. = Statutul model al gospodăriei agricole- colective. Votat de congresul fruntaşilor din gospodăriile agricole colective din Republica Populară. Romînă la 23 mai 1953. Aprobat de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn şi de Consiliul de Miniştri nl Republicii Populare Romîne la 27 mai 1953. [Bucureşti], Editura pentru literatură politică, 1953. STATUT. P.M.R. = Statutul Partidului Muncitoresc Romîn. [Bucureşti, 194$]. STANOIU, C. I. — Damian Stănoiu, Călugări şi ispite.. Scene din viaţa mănăstirilor. Bucureşti, Editura « Cartea romînească >>, 1928. TDRG — Dr. H. Tiktin, Rumănisch-dciitsch: s Wortei buch- (Dicţionar romîn-german). Bucurcşti, Imprimeria statului, voi. I: 1903, voi. II: 1911, voi. III: 1924. TEATRU, I-II = Teatru. YoJ. I-II. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951]. TEODORESCU, P.P. = G. Dem. Teodorescu, Poezii populare romîne. Culegere de... Bucureşti, Tipografia modernă, 1885. - XXVI - THEODDRESCU, C. = Cicerone Theodorescu, Un cîntec din uliţa noastră. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, 1953. TOMA, C. V. — A. Toma, Chitul vieţii. Versuri alese, (1894-1951). Ediţia a Il-a adăugită. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, [1951]. TOPÎRCEANU, B.= G. Topîrceanu, Balade vesele şi triste. Ed. V. Bucureşti, Editura « Cartea romînească», [1939]. TOPÎRCEANU, M.= G. Topîrceanu, Migdale amare. Versuri umoristice şi fanteziste. Ed. IV. Bucureşti, Editura «Cartea romînească », [1947]. TOPÎRCEANU, P. O. = G. Topîrceanu, Parodii, originale. Ed. III. Iaşi, Editura «Viaţa romînească», 1927. TOPÎRCEANU, S. A.= G. Topîrceanu, Strofe alese. Balade vesele şi triste. Iaşi, Editura «Viaţa romînească», 1920. TRIGONOMETRIA = Trigonometrie. Manual unic pentru clasa a IX-a şi a X-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1948. TULBURE, V. R. = Victor Tulbure, Vioara roşie. Poeme. Bucureşti, Editura de stat, Biblioteca de buzunar, 1948. ŢICHINDEAL, F. — D. Ţichindeal, Filosofice şi politice prin fabule învăţaturi morale. întocmite de... Bucureşti, 1838. YĂCĂRESCU, P. — I. Văcărescu, Colecţie din poeziile d-lui marelui logofăt. . . Bucureşti, Tipografia lui C. A. Rosetti şi Vinterhalder, 1848. VIXTILĂ, O. — Petru Vintilă, Oamenii şi faptele lor. Poeme« [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, 1949. * VISSARION, B. = I. C. Vissarion, Ber-Căciulă. Povestii i. Ed. IV. Bucureşti, Editura «Cartea romînească?, [1943]. VLAHUŢĂ, CL. =A. Vlahuţă, Clipe de linişte. Nuvele. Bucureşti, Editura librăriei «Socec», 1899. VLAHUŢĂ, N. = A. Vlahuţă, Nuvele. Bucureşti, Stabilimentul grafic «Socec şi Teclu», 1886. VLAHUŢĂ, O. A.= A. Vlahuţă, Opere alese. Bucureşti, Editura de stat, 1949. VLAHUŢĂ, O. A. I-III= A. Vlahuţă, Opere alese. Voi. I-IIT. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă, Biblioteca pentru toţi, [1952]. VLAHUŢĂ, P. = A. Vlahuţă, Poezii vechi şi nouă. Ed. III. Bucureşti, Editura librăriei« H. Steinberg », 1894. VORNIC, 0.= Tiberiu Vornic, Oameni sub patrafir. Roman. [Bucureşti], Editura de stat pentru literatură şi artă; [1950]. V. ROM. — Viaţa romînească. Revistă lunară de literatură a Uniunii scriitorilor din R.P.R. Bucureşti, 1952 şi urm. D, ZAMFIRESCU, R. = Duiliu Zamfirescu, în război. Roman. Ediţiune populară. Bucureşti, Editura tipografiei «Clemenţa», 1902. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. 1-11= George Mihail-Zamfirescu, Maidanul cu dragoste. Roman. Voi. I-II. Bucureşti, Editura «Naţionala» Ciornei, [1933]. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I-1I = George Mihail- Zamfirescu, Sffnta mare neruşinare. Roman. Voi. I-II. Bucureşti, Editura «Cartea romînească », [1935]. ZOOLOGIA = Zoologia. Manual unic pentru clasa a IX-a medie. [Bucureşti], Ministerul Învăţămîntului Public, Editura de stat, 1950. INSTITUŢII CARE AU FOST CONSULTATE PENTRU REDACTAREA UNOR TERMENI SPECIALI INSTITUTE ALE ACADEMIEI R.P.R. Colectivul D.K.V. (Dokuceaev — Kostîcev — Viliams), Colectivul de fiziologie vegetală, Colectivul «Fauna R.P.R. », Colectivul forestier, Colectivul pentru vechiul drept romvnesc, Centrul de cercetări chimice, Institutul de cercetări agronomice, Institutul de biochimie, Institutul de cercetări economice, Institutul de endocrinologie « C. I. Parhon », Institutul de energetică, Institutul de fizică, Institutul de filozofie, Institutul de inframicrobiologie, Institutul de istorie, Institutul de istoria artei, Institutul de cercetări juridice, Institutul de matematică, Institutul de cercetări metalurgice, Institutul de mecanică aplicată, Institutul de neurologie «I. P. Pavlov», Institutul de terapeutică, Muzeul naţional de antichităţi, Ohservatorul astronomic Bucureşti, Secţia psihologie de la Institutul de fiziologie normală şi patologică ALTE INSTITUŢII Academia Militară « I. V. Stalin», Comitetul de cultură fizică şi sport, Comitetul geologic, Direcţia generală hidrometeorologică, Institutul de cercetări geografice, Institutul de cercetări zootehnice, Institutul de ştiinţe economice şi planificare «V. I. Lenin», Ministerul Culturii, Muzeul de ştiinţe naturale «Gr. Antipa » i  A1 s. m. invar. Prima literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; este o vocală nerotunjită, cea mai deschisă din seria medială. ■$> E x p r. De la a (pînă) Ia z = de la început pînă la sfîrşit; de la alfa la omega. A2 interj. (Adesea lungit sau repetat) 1. Exclamaţie care exprimă diferite stări emotive: a) surprindere, mirare. A, dar lingă sobă s-a mişcat culcuşul căţelului. BASSARABESCU, V. 32; b) admiraţie, entuziasm. Am aşteptat cit am aşteptat. înghesuit în fund, şi-n sfirşit am auzit: A! a! şi bătăi în palme din toate părţile. Se arătase sus pe movilă vestitul cintăreţ. CARAGIALE, O. T 375; C) plăcere, satisfacţie. Şeful (cordial): Aaa! Am onoarea, dom'profesor. SEBASTIAN, T. 191. Să ciocnim, giupine ! Noroc şi intr-un ceas bun. Amin! (Bea) A!... bun ii! ALECSANDRI, T. I 329; d) bucurie răutăcioasă, triumf. A! a! bine ţi-a făcut! C) necaz, supărare. A! ce copil neastîmpărat! f) întristare, regret. A, ce rău îmi pare că nu te-am ascultat! g-) indignare, ameninţare. A, tîlharule, vii sus de stinghereşti fata de la gherghef? ALECSANDRI, T. I 338. N-apucă să sfîrşească, căci buzduganul armaşului, lo- vindu-l drept in frunte, îl oborî la pămînt. — A, voi ocăriţi pre domnul vostru! strigă acesta. NEGRUZZI, S. I 152. 2. Exclamaţie care însoţeşte reamintirea bruscă a unui lucru scăpat din vedere. A, cît p-aci să uit să-ţi povestesc cum s-au petrecut lucrurile. A3 prep. 1. (Precedă infinitivul ca formă-tip a verbului) A vorbi. A citi. <)> (Precedă infinitivul care are rol de subiect sau de complement în propoziţie) I-a dat poruncă ca să-i deschidă toate tronurile cu haine, spre a-şi alege. ISPIRESCU, L. 3. E uşor a scrie versuri Cfnd nimic nu ai a spune. EMINESCU, O. I 226. încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările. ALECSANDRI, T. I 155. Nu rinji, lele, dinţii, Că n-am venit a pe ţi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 450. 2. (Exprimă un raport de comparaţie sau de asemănare) Vîntul venea vîjîind din cîmpii, trecea prin fineţe şi ţipa citeodată a pustiu. SADOVEANU, O. I 147. Aerul mirosea a gămînt ud, a iarbă proaspătă ş-a flori de liliac. VLAHUŢA, O. A. 371. Urcă-te, leică, intr-un copaci mare şi te uită în toate părţile, doară de vei vedea ceva aşa care să semene a sat. ISPIRESCU, L. 336. Un fir de o mătase albă, subţire, strălucită, ce semăna mai mult a o vie rasă de lună. .. deeit a fir de tort. EMINESCU, N. 8. (Construcţia prepoziţională exprimă o presimţire, o prevestire, o ameninţare) O adiere rece... şuieră a primejdie. SLAVICI, V. P. 156. A lupilor potaie. .. vine.. . urlînd a moarte. ALECSANDRI, P. A. 222. Un fel de vultur ce ţipă a ploaie. ŞEZ. II 151. -ţ- în semn de... Faţa omului se chirci a durere. PREDA, î. 167. Parcă se coborise încet o pleoapă, a somn, peste rămăşiţele de lumină. SADOVEANU, O. V 458. Sta în loc şi fluiera a pagubă. ISPIRESCU, L. 139. Citeodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa. EMINESCU, O. I 106. 3. (Formează, împreună cu substantive precedate de numerale ori de adjective pronominale nehotărîte sau împreună cu pronume nehotărîte, construcţii cu valoare de genitiv) Să le lege de codiţele a trei cai neinvăţaţi. RETEGANUL, P. II 40. Intranz. A. se retrage dintr-o competiţie sportivă înainte de terminarea ei. ABANDONARE, abandonări, s. f. Acţiunea de a abandona; părăsire. > ABANOS, abanoşi, s. m. Arbore exotic cu lemnul negru, greu şi durabil (Diospyros ebenum). Foiuleană de-abanos, La luncuţa rară-n jos Trece Ghiţă cel frumos. SEZ. II 80. Lemnul acestui arbore. Un lung caic de abanos în aur prelucrat. ALECSANDRI, P. A. 67. F i g. [Femeia] loveşte automatic Fildeşul sau abanosul învechitului clavir. MACEDONSKI, O. I 87. ABATĂ J. abataje, s. n. 1. Operaţie de tăiere şi de extragere (cu mijloace manuale, mecanice etc.) a unui minereu sau a unei roci t» intr-un zăcămînt; p. ext. locul de muncă unde se execută această operaţie. Lucrări de abataj mecanizate, czd Acum porneşte schimbu-ntîi In luminoasa Hunedoara, Acuma, cu echipa lui, şi Hotea-n abataj coboară. DEŞL1U, M. 21. Abatajid este aici sus, în capul suitoarei, spaţiid dintre cei doi pereţi de piatră ai muntelui, în care minerii lucrează pentru a-l goli de cărbune. BOGZA, V. J. 64. Abataj-cameră = metodă de tăiere şi de extragere a minereului, locul de muncă fiind în formă de cameră delimitată de trei pereţi, dintre care cel din mijloc este cel unde se sapă; p. ext. locul unde se sapă după această metodă. Abataj frontal v. fro ntal. Ciocan de abataj v. ciocan. 2. Operaţie de doborîre a arborilor în exploatările forestiere. 3. Uciderea vitelor la abator, prin doborîrea cu o singură lovitură. ABĂTE1 s. m. Titlu dat preoţilor catolici sau (mai ales) stareţului unei mănăstiri de călugări catolici. ABĂTE2, abat, vb. III, 1. Refl. (Determinat uneori prin « din drum », « din calc ») A părăsi direcţia pe care o avea şi a lua alta airecţie; f i g. (urmat de determinări introduse prin prep. « de Ia j>) a se depărta de Ia o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regula fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetăţii. c=t Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADO- VEaNU, N. F. S. T r a n z. Demascarea şi zdrobirea devierii de dreapta a arătat forţa partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii şi al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGH1U-DEJ, ART. CU\. 697. Vînturi diişjnă- noase . . . abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V. A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficioraşul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBiERA, P. 141. Intranz. Abătură cătră stînga, la mănăstire, şi po posiră tocmai la slujba de sară, intre lumini şi cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stînga şi urcăm pe podişuri verzi, înecate de soare. VLAHUŢĂ, O. A. II 149. A doua zi, mergînd iarăşi cu vitele la păscut, abătu din drum şi dete iarăşi pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. <$> (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din şosea încoace se aud venind paşi de cai. CARAGIALE, O. I 290. (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ţi abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea uşoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe Ia» sau «prin») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părţile astea. SADOVEANU, M. C. 118; Rebegiţi de frig, ne abatem pe la Necidai Moraru, să ne mai încălzim,, VLAHUŢĂ, O/ A. 387. (Eliptic) Dacă aş şti anume la ce baltă .. m-aş abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. T r a n z. f a c t. Ce vînt te-a abătut pe la 7ioi? Intranz. (Rar) Au şi 'plecat după leac, abă- tînd iarăşi pe la Ileana Cosînţana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamităţi, nenorociri) A veni, a cădea' pe neaşteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobişnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vin- tul nopţii s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii şi opincile ţăranilor, se gîndea cum s-ar putea furişa mai la o parte şi apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131. •<0> F i g. Cînd s-a abătut peste Urne viforul celui dinţii război, erau mai puţini [din neamul Roşculeştilor]. SADOVEANU, P. M. 39. Mă pişcaţi de spate şi de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror ţară se abătuse — se vede — o margine din poalele nesfîrşit de lungi ale mantalei mele. HOGAŞ, M. N. 11. Intranz. u n i p e r s. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i căşuna, a i se năzări. Niţă Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el şi unul şi altul. E şi la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva îşi aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. T r a n z. A doborî, a culca la pămînt. încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mîniel Ş-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ţi apriga mînie Trăi - nind stejari şi piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De abate toţi copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. Re f 1. A cădea. Se abătu cu faţa la pămînt: cu mîi- nile întinse pe lingă cap, înainta pînăi la picioarele bătrî- nului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viaţă şi calul soseşte, Dar vai, cînd s-opreşte, S-abate jos mortl MA- CEDONSKI, O. I 16. ABĂTERE, abateri, s. f. Acţiunea de a (s e) abate şi rezultatul ei; îndepărtare (de la drumul iniţial, f i g. de la un principiu, dc la o directivă, o regulă, o dispoziţie legală etc.); călcare, încălcare, contravenire. Abaterile de la regulamentul circulaţiei se sancţionează. cu Preocuparea pentru unitatea de neclintit a partidului, pentru puritatea rîndurilor sale, pentru întărirea disciplinei de partid, pentru educ rea membrilor de partid în spiritul de vigilenţă împotriva duşmanidui de clasă din interior şi din afară, al intransig nţei împotriva abaterilor de la linia •partidului este o sarcină permanentă • fiecărei organizaţii a partidului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 566. , ABATÎZA, abatize, s. f. Lucrare de . fortificaţie, constînd din copaci răsturnaţi şi culcaţi cu vîrful către inamic. ABATOR — 3 — ABJECŢIE ABATÔR, abatoare, s. 11. Clădire special amenajată, unde se taie vitele destinate consumului. F i g. Cufundat în beznă şi măcinat de suferinţe, poporul muncitor era ntbiat in abatoarele războaielor imperialiste şi silit să-şi verse sîngele pentru interesele asupritorilor săi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2574. Se trezeau într-o zi cu ordin verde [de concentrare] şi trimişi la abatoarele fără hodină [ale raz- boiului imperialist]. CAMILAR, N. II 375. ACAŢÎE, abaţii, s. f. Mănăstire catolică ale cărei venituri aparţin stareţului ei. ABÂTÜT, -Ă, abătuţi, -te, adj. Descurajat, deprimat, trist. Pricepuse că a scăpat, printr-ttn mare noroc, de pacostea mezatului, însă figura îi era şi acum abătută. PAS, L. I 142. în ziua cind a fost concediat a venit in prăvălie. Părea extrem de abătut. SAHIA, N. 96. Era palid şi grozav de abătut —rpentru prima oară observam cit de tare slăbise in anii din urmă. VLAHUŢĂ, O. A. II 63. Obosită de drum... abătută de mihnire.. . ajunse la o căsuţă. ISPIRESCU, L. 55. ABCÉS, abcese, s. n. Acumulare de puroi sub piele sau într-un organ intern (ca urmare a luptei duse de organism pentru îngrădirea unei infecţii). ABDICĂ, abdic, vb. I. Intranz. (Despre monarhi) A renunţa la tron. -f- F i g. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de la ») A renunţa la ceva. ABDICARE, abdicări, s. f. Acţiunea de a abdica; renunţare la tron. Proclamarea revoluţiei la Izlaz, răs- cularea din Bucureşti şi abdicarea lui Bibescu şi toate peripeţiile cite au avut loc [la 1848]... sint consemnate zi cu zi, oară ctt oară în ziarele publicate în tot timpul guvernului provizoriu. GHICA, S. A. 164. ABDOMÉN, abdomene, s. n. Parte a corpului, între torace şi bazin, care cuprinde stomacul, intestinele etc.; pîntece, burtă. Abdomenul lui se revărsa mult peste suprafaţa biroului, ca o jumătate de ou uriaş. SAHIA, N. 78. ABDOMINAL, -A, abdominali, -e, adj. Care ţine de abdomen, care aparţine abdomenului, de abdomen. Dureri abdominale. ABECEDAR, abecedare, s. n. Manual care cuprinde noţiunile elementare pentru învăţarea scrisului şi cititului. Profesorul l-a cercetat şi l-a cîntărit. I'-a întins abecedarul şi o tăbliţă de ardezie. SADOVEANU, M. C. 66. Abia trecusem la partea a doua a abecedamhn şi n-aveam încă nimic din înţelegerea vieţii. SAHIA, N. 21. Era un abecedar cu slove de tin palmac de mari. NEGRUZZI, S. I 7. ABERANT, -A, aberanţi, -te, adj. Care se abate de la tipul normal; greşit, denaturat. V. absurd. Forme gramaticale aberante. ABERAŢIE, aberaţii, s. f. 1. Abatere de la normal; rătăcire. V. absurditate. [Folosirea energiei atomice ca instrument de distrugere] nu-i o aberaţie care degradează ştiinţa, munca, cultura, civilizaţia, omul, omenirea? O aberaţie pe care omul şi omenirea n-o vor îngădui! CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 50, 1/5. 2. Imagine deformată (în forma unei pete luminoase) pe care o dă o oglindă sau o lentilă. — Pronunţat: -ţi-e. ABlA adv. 1. (Cu sens modal) Cu greu, anevoie. Abia respir. □ îşi strigau aşa de departe, încît uneori abia se mai auzeau. BASSARABESCU, V. 8. (întărit prin repetare) Haina-i măturînd pămîntul, [copilul] şi-o tî- răşte-abia-abia ; Cinci ca el încap în ea, Să mai bată, soro, vîntul Dac-o vrea! COŞBUC, P. I 224. 2. (Cu sens cantitativ) Foarte puţin, aproape de loc. Vremea era călduţă şi abia adia vintul. SADOVEANU, B. 20. Pe luciul lin [al apei] s-a stîrnit un fior abia văzut. SADOVEANU, N. F. 99. (întărit prin prep. «de») Cînd erau să 'se lase în jos [Făt-Frumos, călare pe calul înaripat]... d-abia, d-abia atinse cu piciorul vîrful unui copaci şi d-odată toată pădurea se puse în mişcare. ISPIRESCU, L. 7. 3. (Cu sens temporal) De foarte puţină vreme, tocmai. Abia m-am sculat Şi acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiai. BEN1UC, V. 138. Tata.. . abia se întorsese de la treburile lui inginereşti. SADOVEANU, N. F. 5. Subit, sub agilul penel, Podoaba abia căpătată Răsare pe pînză la fel De-ai crede că e reflectată. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 33. <$> (întărit prin prep. « de ») De abia apucasem a adormi, şi un vis fantastic veni. NEGRUZZI, S. 1 60. (Introduce o propoziţie cu acţiunea imediat precedentă faţă de corelata ei) De îndată ce; numai ce. Şi abia plecă bătrînul. .. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. [Baba] abia zice şi deodată Valea, muntele vuiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. (Precedînd adverbe şi propoziţii temporale, arată că acţiunea din propoziţia respectivă se realizează cu întîrziere, cu greutate) Numai în acest moment. Glasurile ce strigau « minte! minte! » îl izbeau.. . abia acum cu şfichiul lor de dispreţ. DUMITRIU, B. F. 34. 4. (Cu sens consecutiv-final) Cel puţin, măcar, barem, doar. Lasă-l să plece; abia nu ne-o mai supăra cu vorba lui. c=> Iiai şi tu cu mine... de-abia te-i mai încălzi mergînd la drum. CREANGA, P. 241. — Pronunţat: a-bia. ABÎL, -A, abili, -e, adj. Îndemînatic, destoinic, dibaci, priceput, iscusit. Profesorid cel nou... era un abil pedagog. GALACTION, O. I 15. Toată diplomaţia lui abilă dăduse greş. BART, E. 297. AliILITĂ, abilitez, vb. I. Tranz. (Germanism învechit) A recunoaşte unei persoane, în urma unui examen, calitatea de docent. ABILITATE s. f. Îndemînare, destoinicie, dibăcie, pricepere, iscusinţă. A jucat [partida de şah] cu multă abilitate şi a obţinut victoria după 32 de mutări, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2586. •$> (La pl., peiorativ) Tertipuri, şmecherii. Umblă cu abilităţi avocăţeşti. ABIS, abisuri, s. n. (Livresc) Prăpastie, adîncime mare. Valid fatal... s?nulge ultimul catarg al corăbiei şi o tîrăşte apoi în abis. BOGZA, C. O. 349. Susurul domol, prelung şi nehotărît al tăcerii mute se ridică peste abisuri, ca o cîntare fermecată de leagăn. HOGAŞ, M. N. 169. Marea nu putea fi mai turburată, valurile ei, mai mari decît vaporul, treceau unul după altul, lăsînd între ele un abis. BOLINTINEANU, O. 285. (Poetic) Pădurea se cufundă într-o noapte oarbă, într-un abis negru ca păcura. SADOVEANU, O. III 104. [Luna] umple de văpaie cereştile abisuri. ALECSANDRI, P. A. 167. ABISAL,-A, abisali, -e, adj. De abis. ^ Regiune abi- shlă — regiunea cea mai adîncă din fundul unei mări sau al unui ocean (putînd depăşi chiar 9000 de metri). ABITIR adv. (Familiar; numai la comparativ) Mai tare, mai bine, mai mult, mai grozav (decît...). Dumi- trache. . . mătura casa mai abitir ca o fată. STANCU, D. 6. Lăutarii, numai doi... se frămîntau mai abitir ca jucătorii, mutîndu-se de ici-colo, îîidemnîndu-se unul pe altul. REBREANU, R. I 125. Are ambiţ ( = ambiţie) băiatul, ca să fie compania noastră ceva mai abitir din toate. CARAGIALE, O. I 52. ABJECT, -A, abjecţi, -te, adj. (Despre oameni sau manifestările lor) Care inspiră repulsie, demn de dispreţ; josnic, netrebnic. Purtare abjectă. Politica abjectă a aţîţătorilor la război. ABJECŢIE, abjecţii, s. f. Faptă abjectă; josnicie, ticăloşie. Fasciştii sînt capabili de orice abjecţie. — Pronunţat: -ţi-e. ABJURA ABRAZIUNE ABJURA, abjur, vb. I. Tranz. (Rar) A se lepăda de o credinţă; a renega o doctrină, o părere etc. [Julieta către Romeo:] Renunţă 1-al tău tată, abjura-ţi al tău nume. MACEDONSKI, O. II 117. ABLATfP, ablative, s. n. Caz al declinării (cores- punzînd, în linii mari, acuzativului cu prepoziţii din limba romînă) care indică, în unele limbi, punctul de plecare; în limba latină indică şi instrumentul, cauza etc. Ablativ absolut — (în limba latină) construcţie cu rol de propoziţie circumstanţială, în care nu este nici copulă, nici conjuncţie, iar subiectul şi numele predicativ se pun îa ablativ. ABLAŢIÎJNE, ablaţiuni, s. f. 1. Acţiune făcută de vînt, de ape sau de gheţari şi constînd în transportarea, departe de locul de provenienţă, a materialului rezultat din dezagregarea rocilor. 2. Operaţie chirurgicală care constă în amputarea totală sau parţială a unui organ sau a unui membru al corpului omenesc. Ablaţiunea unui rinichi, — Pronunţat: -ţî-u-. ABNEGAŢIE s. f. Devotament dus pînă la sacrificiu. De-a lungul celor peste 30 de ani de existenţă, partidul nostru a dovedit prin fapte că nu cunoaşte interese mai înalte decît interesele poporului muncitor, că el slujeşte cu abnegaţie măreaţa cauză a eliberării oamenilor muncii de sub jugul exploatării şi asupririi. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Cit îmi place în orele mele de izolare să-mi aduc aminte de unii din oamenii cu cari am trăit alături, pe cari i-am văzui lupthid cu abnegaţie şi curaj pentru redobîndirea drepturilor ţării şi pentru libertate1 GHICA, S. A. 44. — Pronunţat: -ţi-e. ABOLi, abolesc, vb. IV. Tranz. A desfiinţa, a suprima (o lege, o hotărîre, o decizie) printr-un act al puterii de stat. ABOLÎRE, aboliri, s. f. Acţiunea de a aboli; anulare, suprimare, desfiinţare. Prin abolirea controlului asupra preţurilor, cercurile conducătoare din S.U.A. au desfiinţat orice limită în cîştigurile capitaliştilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 3/2. ABOLFfîONlSM s. n. Mişcare politică ivită în prima jumătate a secolului al XlX-lea în sînul burgheziei comercial-industriale din S.U.A. care urmărea desfiinţarea sclaviei negrilor din America, cu scopul de a obţine forţă de muncă liberă pentru industria şi agricultura capitalistă în dezvoltare. — Pronunţat: -ţi-o-. ABOLIŢIOKÎST, -A, aboliţionişti, -ste, s. m. şi f. Partizan al aboliţionismului. — Pronunţat: -ţi-o-. ABOIjIŢÎ ÎJXE, aboliţiuni, s. f. (învechit) Abolire. Aboliţiunea robiei. .. aboliţiunea drepturilor de naştere, proclamarea egalităţii, libertatea exerciţiului meseriilor, desfiinţarea monopolurilor, libertatea presei şi a întrunirilor, libertatea individuală... sint victorii ale libertăţii. GHICA, S. 195. — Pronunţat: -ţi-a-, ABOMINABIL, -A, abominabili, -e, adj. (Franţuzism rar) Care inspiră groază, groaznic, înfiorător, înspăimântător, oribil; p. e z t. dezgustător, rău, urît. Crimă abominabilă. ABONA, abonez, vb. I. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la ») A-şi face un abonament. S-a abonat la * Scînteia *. Tranz. Şi-a abonat copiii la revista «Cravata roşie*. ABONA3IÎÎNT, abonamente, s. n. Convenţie prin care, în schimbul unei sume (plătite anticipat şi uneori cu reducere), o persoană obţine dreptul de a se folosi de ceva sau de a se bucura de o prestaţie regulată, pe un timp limitat. Mi-am reînnoit abonamentul la «Scînteia*. Abonament la cantină. Dovada pe care o posedă abonatul ca să-şi poată revendica drepturile. Abonament îa tramvai. Sumă plătită pentru obţinerea acestui document. Şi-a plătit abonamentul la radio. ABONARE, abonări, s. f. Acţiunea de a (se) abona. ABONAT, -A, abonaţi, -le, s. m. şi f. Persoană care are, care foloseşte un abonament. Paralel cu dezvoltarea tehnică a radiodifuziunii, în ţara noastră a crescut şi numărul abonaţilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/1. ABORDA, abordez, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la o problemă, îa o discuţie etc.) A se apuca de studiat, de trat. t; a ataca, a deschide,’ a începe. -4* (Neobişnuit) A întîmpina pe cineva, a se apropia de cineva pentru a începe vorba, pentru a-i vorbi; a acosta. II abordează cupept deschis, zicîndu-i... NEGRUZZI, S. I 273. 2. I n t r a n z. (Mar.; despre vase) A ajunge, a trage la ţărm; a acosta. Bastimentul pe care eram a şi abordat într-una din schelele ei [ale insulei Prosta]. GHICA, S. 532. ^ A se alătura Iîngă o navă, a se opri bord la bord (de obicei pentru a ataca echipajul v; suini inamic sau pentru a pune stăpînire pe o navă inamică). ABORDABIL, -A, abordabili, -e, adj. (Franţuzism) Care poate fi abordat, de care te poţi apropia uşor, care nu face dificultăţi, care nu pune piedici; acccsibil. [La sfîrşituî secolului al XTX-lea] ziarele literare se citeau însă prea puţin, pe de o paite, ceea ce făcea pe mulţi ca sa prefere pe cele politice; iar pe de altă parte, pentru cei ce nu erau membri în comitetul de redacţiune, ele erau adesea prea puţin abordabile. MACEDONSKI, O. IV 7. ABORDAJ, abordaje, s. n. (Mar.) Ciocnire între două vase sau între un vas şi un obstacol oarecare. Vapoarele, surprinse de ceaţă, pipăiau ca nişte orbi, sem- nalînd, de frica abordajului. BART, E. 386. ABORDÂRE, abordări, s. f. Acţiunea de a aborda. 1, Studiere, tratare (a unei teme). 2. Acostare (a unei nave). Oprirea unei nave la bordul altei nave, mni ales inamice (de obicei pentru a-i ataca echipajul sau pentru a pune stăpînire pe ea). ABORIGEN, -A, aborigeni, -£>, adj. (Franţuzism) Băştinaş, autohton, indigen. Elementul roman n-a putut să triumfe deplin, probabil din cauza unui oarecare grad de cultură al popoarelor aborigene. MACEDONSKI, O. IV 114. ABRi^C s. n. (Regional; cu sens colectiv) Grăunţe de ovăz care se dau ca nutreţ cailor. ABRACADABRÂNT, -A, abracadabranţi, -te, adj. ■ (Rar'l Cu totul neobişnuit; surprinzător, uluitor, extraordinar; ciudat, bizar. Apare pe scenă într-un costum abracadabrant. CARAGIALE, O. I 4. ABRÂŞ, -A, abraşi, -e, adj. 1« (Despre cai) Nărăvaş; (despre oameni) rău, violent. 2. (Rar, despre acţiuni sau întreprinderi personale) Fără nici un rezultat; neizbutit. Planurile cele mai bine întemeiate rămîn. .. adesea... abraşe. ALECSANDRI, T. 791. <£> Expr. A ieşi abraş = a nu izbuti, a suporta o înfrîngere, un eşec. Dumnealui, banul Vulpe. . . îl cunoaşteţi ? Iată-11 priviţi-l bine. . . Aşa-i că-şi poartă numele-n faţă?... S-au gudurat pe lingă romîni, doar i-a înşela, după obicei; dar, ieşind abraş, a luat în sfîrşit calea lungă şi sucită a giudecăţii. ALECSANDRI, T. 1439. — Variantă ; iahraş. -ă (PAS, Z. III 16) adj. ABRAZrONE, abraziuni, s. f. 1. Acţiunea de roaderc exercitată de valurile mărilor şi oceanelor asupra ţărmurilor, V. eroziune. ABRAZIV — 5 — ABSOLUTISM 2. Acţiunea de uzură prin frecare, exercitată de un corp dur asupra altui corp mai puţin dur. — Pronunţat: -zi-u-, ABRAZÎY, -A, abra zivi, -e, adj. (Despre corpuri sau substanţe dure) Care are proprietatea de a roade şi este folosit pentru a curăţa sau a netezi (uneori pentru a înăspri) suprafaţa unui corp mai puţin dur. Silexul este abraziv. ABREV1Ă, abreviez, vb. I. Tranz. A face mai scurt, a scurta, a prescurta (un cuvînt, un titlu etc.); a exprima printr-un simbol, printr-o prescurtare. A abrevia titlul unei cărţi. — Pronunţat: -vi-a. ABREYIÂT, -A, abreviaţi, -te, adj. (Despre cuvinte, titluri etc.) Scurtat, prescurtat. — Pronunţat: -vi-at. ABREYIATiV, -Â, abreviativi, -e, adj. Care marchează o abreviere. Semne abreviative. — Pronunţat: -vi-a-. ABREVIĂŢIE, abreviaţii, s. f. Abreviere. — Pronunţat: -vi-a-ţi-e. AIÎREVlERE, abrevieri, s. f. Prescurtare. Listă de aSrevieri. — Pronunţat: -vi-e-, ABROGĂ, abrâg, vb. I. T r a n z. (Cu privire la legi, regulamente, dispoziţii oficiale) A anula, a suprima, a aboli. ABROGARE, abrogări, s. f. Acţiunea de a abroga; suprimare, desfiinţare, abolire. Abrogarea unei dispoziţii. ABRUDEĂNCA s. f. art. Numele unui dans popular cunoscut în Transilvania şi melodia după care se joacă. ABRtîPT, -A, abrupţi, -te, adj. 1. (Despre povîr- nişuri, prăpăstii etc.) Cu pantă repede, greu accesibil, primejdios, accidentat. Tu, statuie de pe stînci abrupte, Drumeţului ii vei vorbi de lupte. De pacea lumii. POEZ. N. 16. Prin munţii abrupţi Ai plecat să te lupţi. BENIUC, V. 118. 2. F i g. (Despre stil) Lipsit de . supleţe, aspru, necurgător, sacadat, inegal. ABRUTIZA, abrutizez, vb. I. Refl. A deveni insensibil, a-şi pierde însuşirile specific umane, a deveni asemănător cu un animal, cu o brută.. (Tranz.) Alcoolismul abrutizează pe om, Abrutizănt, -A, abrutizanţi, -te, adj. Care abrutizează. ABRUTIZARE, abrutizări, s. f. Acţiunea de a (s e) abrutiza; pierdere a însuşirilor specific umane, îndobitocire. ABRUTIZĂT. -A, abrutizaţi, -te, adj. Care şi-a pierdut însuşirile specific umane, lipsit de suflet, de bunătate; insensibil, brutal. ABSCISĂ, abscise, s. f. (Mat.) Segment orizontal de linie, de la punctul întretăierii axelor coordonate pînă la punctul 'căutat al ordonatei. ABSCIZlONE, absciziuni, s. f. Extirpare prin tăiere a unei părţi, a unui organ al corpului. V. amputare. —Pronunţat: -zi-u-. ABSENT, -Ă, absenţi) -te, adj. 1. Care lipseşte, care nu e de faţă sau care nu e în locul unde stă de obicei. Elev absent de la cursuri. ■ 2. F i g. Care nu observă ceea ce se petrece în jur, fiind cufundat în propriile sale gînduri; indiferent, neatent, preocupat, distrat. Necunoscuta ridică spre el o privire nedumerită, absentă. SEBASTIAN, T. 240. Femeia nii''spune nimic. Se ridică de jos absentă, trăgind după ea pe Avram fi pe Marcu, jumătate amorţiţi. SAHIA, N. 45. Ceilalţi doi fraţi par absenţi de la acest eveniment [sosirea tatei], SAHIA. N. 50. ABSENTĂ, absentez, vb. I. I n t r a n z. (Despre persoane; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de Ia») A lipsi dintr-un loc unde era obligat să se găsească. Conducerile întreprinderilor trebuie să lupte pentru întărirea disciplinei socialiste a muncii, luînd măsuri hotărîte împotriva celor care absentează nemotivat de la lucru. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2559. ABSENŢĂ, absenţe, s. f. 1. Lipsă a unei fiinţe sau a unui obiect de la locul unde ar fi trebuit sau ar fi putut să se găsească. î?i acea clipă a absenţei ciobanului se deşteptase în ea mînia. SADOVEANU, N. F. 20. Semn cu care se notează lipsa cuiva (mai ales dintr-un loc de muncă). Profesorul i-a pus absenţă nemotivată. 2, F i g. Distracţie, neatenţie, indiferenţă. Mona a rămas în mină cu pachetul care i l-a întins profesorul şi pe care ea l-a primit maşinal. Se apropie acum de masă şi-l aruncă uşor, cu un gest de oboseală, de absenţă. SEBASTIAN, T. 364. AIîSÎDĂ, abside, s. f. încăpere semicirculară în biserici, servind la săvîrşirea cultului. ABSÎNT, absinturi, s. n. Băutură alcoolică tare, de culoare verde, preparată cu pelin, anason, anghelică şi alte plante aromatice. Un miros înăcrit de bere şi de absint îngreuie aerul. ANGHEL, PR. 190. ABSOLÛT1 adv. (Determină adverbe şi adjective, servind la formarea superlativului) Cu totul, complet, cu desăvîrşire, pe de-a-ntregul ; exact, întocmai. Argumentare absolut justă. <§> (întărind un pronume sau un adverb negativ) îşi potolea foamea... în singurătatea camerei sale, ca să n-o vadă absolut nimeni. SADOVEANU, N. F. 23. Pentru voi doi, bărbaţi, e loc, fără absolut nici o jenă* CARAGIALE, O. VI) 21. 4- Verb folosit absolut = verb tranzitiv, folosit fără exprimarea complementului. Cînd zicem: « Ce face Ion? — Mănîncă t>, verbul tranzitiv « mănincă * este folosit absolut. ABSOLÛT-, -Ă, absoluţi, -te} adj. 1. (în opoziţie cu relativ) Care nu este supus nici unei restricţii, nelimitat. Putere absolută. Adevăr absolut v. adevăr. Plusvaloare absolută v. pîusvaloare. Majoritate absolută (de voturi) v. majoritate. Monarhie absolută v. monarhie. Zero absolut v. zero. Ablativ absolut v. ablativ. (în filozofia idealistă) Spirit absolut (sau idee absolută sau eu absolut) = presupus factor de bază al universului, identificat ca divinitatea. Materialismul dialectic neagă noţiunea de spirit absolut şi recunoaşte ca realitate obiectivă unică şi necondiţionată materia, care este în veşnică mişcare şi dezvoltare. 2. (Despre fenomene soc al-economice, în legătură cu noţiuni de creştere sau de scădcre cantitativă) Care este considerat în raport cu sine însuşi, şi nu în comoa'aţ’e cu alte fenomene amopiaie. Orientarea economiei [ţărilor capitalistei spre război are ca urmare intensificarea exploatării oamenilor muncii din ţările capitaliste, creşterea şomajului, mărirea poverii impozitelor, sărăcirea absolută şi relativă a maselor muncitoare, ceea ce duce inevitabil lă ascuţirea contradicţiilor şi a luptei de clasă, la coacerea unei adinei crize economice şi politice. GHEORGHIÛ-DEJ, ART. CUV. 587. O dată cu creşterea rapidă a economiei socialiste şi descreşterea relativă a economiei capitaliste are loc o creştere absolută a elementelor capitaliste, precum şi o creştere a rezistenţei acestora. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 76. 3. Desăvîrşit, complet. Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! SEBASTIAN, T. 60. ABSOLUTÎSM s. n. Concepţie care stă Ia baza unei monarhii absolute; putere nelimitată a unui monarh;' ABSOLUTIST 6 - ABSURD formă de guvernămînt bazată pe această putere şi pe totala lipsă de drepturi a poporului. V. tiranie, autocraţie, despotis m. Interesul direct al muncitorilor impune sprijinirea oricărei mişcări sociale îndreptate împotriva absolutismului (absolut înseamnă nemărginit ; absolutism înseamnă puterea nemărginită a guvernului). LENIN, O. II 107. [N. Bălcescu] concepe, împreună cu lancu Bălăceanu, formarea unei legiuni romine în Transilvania, care să lupte alături de maghiari împotriva absolutismului, pentru eliberarea tuturor naţionalităţilor, căutînd în primul tind a împăca pe romîni cu ungurii. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 5/5. ABSOLUTIST, -Ă, absolutişti, -ste, adj. Privitor la absolutism, care aparţine absolutismului sau se bazează pe absolutism. Regim absolutist. ABSOLVÎNT, -Ă, absolvenţi, -te, s. m. şi f. Persoană care a terminat un ciclu de învăţămînt. Comitetele de partid sînt datoare de a controla felul cum sînt folosiţi în muncă absolvenţii universităţilor şi şcolilor de partid şi de a urmări creşterea lor. REZ. HOT. I 266. ABSOLVENŢA s. f. Terminarea unui ciclu de învăţămînt (după care urmează examenele pentru primirea diplomei); absolvire. Certificat de absolvenţă. ABSOLVI, (1) absolvesc şi (2) absolv, vb. IV. T r a n z. 1. A termina un an şcolar sau un ciclu de învăţămînt. A absolvit clasa a şasea elementară. 2. A scuti (un acuzat) de pedeapsă, pe motiv că faptul săvîrşit nu este pfevăzut de lege sau că săvîrşirea lui a fost justificată. ABSOLVIRE s. f. Acţiunea de a a b s o 1 v i. ABSORBĂNT, -Ă, absorbanţi, -te, adj. (Despre anumite corpuri) Care absoarbe lichide sau vapori; care reţine o parte din energia radiată de o sursă. Hirtie absorbantă. -4- F i g. (Despre îndeletniciri, profesii etc.) Care interesează în cel mai înalt grad, către care se îndreaptă toate preocupările cuiva. Muncă absorbantă. ABSORBI, absârb, vb. IV. T r a n z. (Cu privire la substanţe, la materii) A suge, a înghiţi. Pămintul absoarbe apa. + A îngloba, a face să dispară în masa corpului absorbant. Boierii dar, împreună cu clerul, căutară mereu... prin proprietăţile lor mari a absorbi proprietăţile mici. BĂLCESCU, O. II 15. 4-A suge printr-o mişcare aspiratoare.- Absoarbe prin pipetă. + F i g. A capta, a captiva, a ocupa, a preocupa. EUvii au fost absorbiţi de pregătirea examenelor. ABSORBIRE, absorbiri, s. f. Acţiunea de a absorbi. Sugativa serveşte la absorbirea cernelii. ABSORBIT, -A, absorbiţi, -te, adj. Supt. + F i g. (Despre persoane) Adîncit într-o activitate sau într-o meditaţie. Zoe deschise garderobul său, alese o rochie de catifea neagră... fşi] se puse pe un jilţ tinde şez'it absorbită in gînduri. NEGRUZZI, S. I 27. ABSORBITOR, -OAlîE, absorbitori, -oafe, ady. Care absoarbe. Ocupaţie absorbitoare. ABSORBŢIE, absorbţii, s. f. Fenomen fizic cohstîn'd in incorporarea unor mici particule ale unui corţ} lichid sau gazos în spaţiile goale ale unui corp solid; absorbire. Absorbţia apei de către sol: + Extragere, asfilrare. La unele secţii ale atelierelor.... s-att făclii instalaţii m'ddehie de absorbţie a gazelor toxice, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2574. — Pronunţat: -ţi-e. ABSTDrfîjVr, -A, abstinenţi, -te, s. m. şi f. Persoană care îşi impune anumife restricţii, care nu-şi îngăduie excese. - ABSHNÎNŢĂ, abstinenţe, s. f. Faptul de a-şi impune anumite restricţii, abţinere de la excese. ABSTRĂCT, -Ă, abstracţi, -te, adj. (In opoziţie cu concret) Care rezultă dintr-un proces de abstracţie, care este detaşat de raporturi sau de legături concrete. Tratare abstractă. r=i Susţinînd că adevărul este totdeauna concret, dialectica marxistă nu se ridică împotriva cuvintelor abstracte în general, ci numai împotriva cuvintelor abstracte lipsite de sens. CONTEMPORANUL, S.- II, 1953, nr. 350, 6/6. (Mat.) Număr abstract = număr care nu este însoţit de nici o specificare, care nu exprimă obiecte putînd fi numărate sau măsurate.' 3, 8, 29 sînt numere abstracte. c=> Substantiv abstract = substantiv care numeşte o însuşire sau o calitate, şi nu un obiect concret. « Frumuseţe », « curaj », « înţelepciune » sînt substantive abstracte. (Substantivat, în e x p r.) Abstraft verbal = substantiv derivat de la , un verb şi denumind acţiunea acestuia. In expresia « culesul viilor o, substantivul «cides t> este abstract verbal. Substantivul « cintare » este un abstract verbpl al verbului « a cînta ». <{. Loc. a d v. In abstract = pe bază de deducţii logice (şi nu de date concrete), rupt de viaţa reală. O infracţiune nu trebuie judecată in abstract. + Care întruneşte numai .caraoterele generale ale unui obiect sau ale unui fenomen, care este conceput sub aspect (prea) geheral, (prea) teoretic. Conducerea abstractă, generală, necompetentă favorizează birocratismul şi degenerează in birocratism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2581. + (Despre un proces de gîn- dire) Care scapă înţelegerii din cauza lipsei elementelor concrete, care este greu de pătruns. ABSTRACTIZA, abstractizez, vb. I. I n t r a n z. A desprinde însuşirile esenţiale şi comune ale unui grup de obiecte sau de fenomene, separîndu-le de însuşirile lor secundare şi generalizîndu-le în vederea formării noţiunilor şi a categoriilor logice şi a descoperirii legilor generale ale existenţei şi dezvoltării fenomenelor. ABSTRACTIZARE, abstractizări, s. f. Acţiunea de a abstractiza; procesai gîndirii, constînd din desprinderea însuşirilor esenţiale şi comune ale unui grup de obiecte sau de fenomene şi din generalizarea lor, în vederea formării noţiunilor şi a categoriilor logice şi a descoperirii legilor generale ale existenţei şi dezvoltării fenomenelor. Gramatica este rezultatul unei îndelungate munci de abst>actizare a gîndirii umane, un indice al uriaşelor succese ale gîndirii. STALIN, PROBL. LINGV. 22. Capitalul a fost descoperit de Marx . printr-o genială putere» de abstractizare. CONTEMPORANUL, 'S. II, 1953, nr. 350, 6/5. ABSTRACTIZAT, -Ă, abstractizaţi, -te, adj. Rezultat prin abstractizare. ABSTRĂCŢIE, abstracţii, s. f. 1. Abstractizare.: Expr. A face abstracţie de ... — a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. 2. Lucru abstract. Ce spui d-taeste o pură abstracţie. — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: abstracţiune s. f. ABSTRACŢltÎNE s. f. v. abstracţie. ABSTRĂGE, abstrăg, vb. III; Tranz. (Rar) .A desprinde dintr-un complex; a lua în considerare în mod iztolat, făcînd abstracţie de rest. Mai mulţi factori fiind legaţi împreună şi influenţindu-se unul de altul, noi, pentru- a analiza, abstragem un singur factor, ca să-i arătăm îriseinriătatea Relativă. GIIEREA, ST. CR. I 124. ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîn-: direa logică; ca ie nesocoteşte legile naturii şi ale societăţii; care este contrar bunului simţ. După un moment de . îiiinie absurdă se Uitări să plece. BART, E. 216. [Nimeni] nu - va putea să nu fie influenţat de ritmttl, de limba, de versul, de- rima lui Entinescu... A fugi de influenţa lui Eminescu\ în qcesţ şţtts dr fi tot aşa de.absurd ca a fugi de limba\ ABSURDITATE — 7 — ABURIRE romîncască. GHEREA, ST. CR. I 219. <*> Loc. a d v. Prill absurd = prin admiterea unui raţionament fals sau a unei premise false. Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că nici un alt punct de vedere afară de cel propus nu se poate susţine, că oricare altul duce la consecinţe evident false. ABSURDITATE, absurdităţi, s. f. însuşirea de a fi absurd; lucru, idee, concepţie absurdă; prostie, inepţie. A7, aberaţie. ABŢIBÎLD, abţibilduri, s. n. 1. Mic desen colorat, gumat pe o parte, cu carc se joacă copiii, aplicîndu-1 pe o suprafaţă netedă. 2. F i g. (Numai Ia pl.) Nimicuri, mărunţişuri; fapte lipsite de importanţă, de seriozitate; mici şmccherii. ABŢÎNE, abţin, vb. III. Refl. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. << de la ») A-şi impune o restricţie, a se stăpîni, a se reţine (de la o acţiune). Se abţine de la fumat. 4, A se ţine la o parte faţă de o activitate; (în special) a nu-şi exprima părerea sau votul, a nu se pronunţa, a nu lua atitudine faţă de o propunere sau de un candidat, a nu participa la o alegere. — Prez. ind. şi: (nerecomandabil) abţlu.— Variantă: abţinoft vb. II. ABŢINEA vb. II v. abţine. ABŢINERE, abţineri, s. f. Acţiunea de a se abţine; reţinere. Abţinere de la vot. ABf'LIC, -A, abulici, -e, adj. (Uneori substantivat) (Persoană) care suferă de abulie. ABULÎE s. f. Simptom psihic caracterizat prin slăbirea voinţei, prin inerţi'e, nehotărîre, prin neputinţa de a trece la acţiune. — Pronunţat: -li-e. ABUNDA, pers. 3 abundă, vb. I. I n t r a n z. A fi, a se găsi, a exista din abundenţă. Pe piaţă abundă produsele alimentare. 4 (Franţuzism rar; urmat de determinări introduse prin prep. «în ») A poseda din belşug. Articolele din presa imperialistă abundă in argumente false. ■—Prez. ind. şi: (nerecomandabil) abundează (IBRĂI- LEANU, A. 104). AIîUNDÎiNT, -A, abundenţi, -tc, adj. Care este din belşug, bogat, îmbelşugat. Mecanizarea agriculturii aduce recolte abundente. ABUNDENŢĂ s. f. Belşug, bogăţie, îndestulare. Comunismul presupune o productivitate a muncii atît de înaltă, incit să se asigure o abundenţă deplină de obiecte de consum, pe baza căreia societatea să capete posibilitatea să repartizeze aceste obiecte potrivit cu nevoile membrilor sfii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 34, 131. Cornul (sau corn al) abundenţei — corn plin cu flori şi fructe, simbol al belşugului. Loc. adv. Din abundenţă = din belşug, din plin. Ţara noastră posedă din abundenţă zăcăminte petrolifere. ABUR, aburi, s. m. 1* (Mai ales la pl.) Vapori de apă. Afară... se ridica... pana albă de abur şi şuieratul locomotivei. DUMITRIU, B. F- 9. în partea cealaltă a trenului e Jiul, o suprafaţă lichidă de pe întinderea căreia aburi se ridică neîncetat, ca şi cum apele lui ar fi fierbinţi. BOGZA, V. J. 44. Aburii fierbinţiy creaţi din valurile de apă care cad peste sulurile de oţel să omoare temperatura, se ridică pînă sus. SAHIA, N. 33. [La răsăritul soarelui] cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare. Un tunet, cînd şi cînd, în depărtare încearc-o gamă, ca un bariton. AKGHEL-IOSIF, O. M. II 16. 2. Ceaţă rară, pîclă uşoară. Peste tîrg, peste livezi negre, peste sat, odihneau aburi uşori* SAPOYEANU, O. II 142. 3. F i g. Tărie, efluviu. Abund basamacului se limpezise de pe creierul lui. PAS, L. I 15. Cum i se suie aburul băuturii la cap . . plînge. SADOVEANU, N. F. 105. Şi apoî} cînd aburii vinului şi ochii crîşmăresci au produs cfcctul lor, încep horele, tropotele. NEGRUZZI, S. I 315. 4. F i g. (Cu aluzie la lipsa de consistenţă a aburului) Cantitate foarte mică. Pentru a avea un abur de căldură, tata reteza cîte un pom din curie. PAS» Z. I 131. Dă un abur de sare plăticiîor şi le aşază în proţap. SADOVEANU, N. F. 70. ABURCA, aburc, vb. I. 1. Refl. A se urca, a se sui; a se căţăra. Jder bătrinul se aburcă în şa cu destulă uşurinţă pentru cei cincizeci şi cinci de ani ai lui. SADOVEANU, F. J. 66. încalecă pe cal şi se aburcă cu dînsul în înaltul cerului. SB1ERA, P. 55. începe a se aburca pe cireş în sus. CREANGĂ, A. 49. <> Fi g. S-a topit amurgul plin ca o făclie, Tighelind cu aur norii de nămol, Şi acu se-ăburcă seara peste deal Domol. DEŞL!U, N. 51. 4-Tranz. A ajuta pe cineva să se urce; a urca. îl aburcă [pe Ruset] de subsuori pe trepte. SADOVEANU, Z. C. 345. 2. T r a n z. A ridica, a lua în spinare. Bator era un animal bun şi blînd,aşa că taica'Visalon aburca adeseori pe nepotul său Traian de-a calarea şi-l proptea zîmbind. VORNIC, O. 156. Oşlobanu ia atunci lemnele din carul omului . . apoi, săltîndu-le şi aburcîndu-le cam anevoie, le umflă în spate. CREANGĂ, A. 83. ABUREALĂ, aburelit s. f. 1. Aburi condensaţi în picături foarte fine. Abureala geamului. 2. Exalaţie, miros. Se simte . . abureala pătrunzătoare a fiarelor sălbatice. ODOBESCU, S. III 148. 3. F i g. Adiere. O uşoară abureală de vînt . . nu ne dădea nici un pic de răcoare. IBRĂILEANU. A. 117. AliURÎL s. n. (Regional) Vînt uşor, vîntuleţ, adiere. ABURÎ, aburesc, vb. IV. 1. Refl. Ase acoperi cu aburi (condensaţi în picături foarte fine). Fereastra se aburise iar, dar se făcea acum cenuşie. DUMITRIU, B. F. 78. <$> T r a n z. îşi luă ochelarii... îi aburi, îi şterse şi-i puse. VLAHUTĂ, O. A. III 10. F i g. Pe cei mai mărunţei [peşti]. . . îi aburesc cu sare şi-i usuc în cuptor. SADOVEANU, N. F. 30. ^ Fi g. (Despre ochi) A se umezi. Lui Mitrea i s-a aburit dintr-o dată negreaţa ochilor [de bucurie]. SADOVEANU, M. C. 66. 2. Intranz. A scoate aburi. E o zi de primăvară timpurie. Pămîntul abureşte sub picioare. . . Curîttd- curîndy pe dezmorţită glie Or să roiască tinere tractoare. DESLIU, N. 79. Apele aburesc sdhinoroase, vilele înccp a-şi deschide ferestrele. VLAHUTĂ, O. A. III 33. ^ T r a n z. De-o săptămînă. . . zăpada se topise; muşcelele, acoperite d-o pojghiţă verzuie, abureau un fum ce se-nălţa alene. DELAVRANCEA, s. 51. ^ Tranz. f a c t. A venit .. primăvara, curăţind apele de sloi, aburind ţannde, înflorind pămîntul, întinerindu-l. SANDU-ALDEA, U. P. 178. 3. Re f 1. Fi g. A se roşi, a se ; prinde [a faţă din pricina căldurii sau a unei emoţii. Parcă te-ai cam aburit la faţă, nu ştiu cum; ce zici, aşa-i că-ţi vine la socoteală? CREANGĂ, P.. 163. 4. Tranz. F \ g. A atinge uşor (ca o suflare). Se simţi aburit de o senzaţie dulce, ca şi cum^o mînă caldă şi mîngîietoare ii netezea fruntea. VLAIIUŢĂ, O. A. 106. 4" Intranz. (Despre vînt) A adia uşor. Pe Moldova şi pe codri stăteau grămezi mari, alburii de nouri şi nici un vînt nu aburca. SADOVEANU, O. I 98. Luminile răsăritului se lămureau şi vîntul obosit abia aburea. SADOVEANU, O. I 151. ABURIRE, aburiri, s. f. Acţiunea de a (s e) aburi şi rezultatul ei. 1. Abur; pîclă uşoară. Spre Moldova — totdeauna aburiri de ape... Pare zarea aceasta aşa de tainică! ABURIT - 8 - ACADEMICIAN Parcă ascund ceva văile munţilor, după vălurile acestea uşoare... SADOVEANU,. O. IV 399. _ . 2. F i g. Adiere. în singurătatea locului, tntr-un tirziu, verâ o aburire de vint care trecu ca un geamăt dulce prin ramurile negre de deasupra mea. SADOVEANU, O. III 301. Vin zgomote domoale din sat, arare. O frtntură de cintec a pornit undeva, departe, apoi a contenit. Trec aburiri de răcoare, ca mingiieri, — ¡-aduc miresme de flori sălbatice. SADOVEANU,' O. V 692. ABORÎT, -Ă. aburiţi, -te, adj. 1. Acoperit cu aburi. Povestea era nesfîrşi/ă, iar amintirile bunicilor ca oglinzile aburite. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 226. 2. Care scoate aburi, din care ies aburi. Văzînd gtscanul in ghiveci adus, Aburit, fierbinte ş-înainte-i pus... PANN, P. V. I 37. ît. F i g. încălzit, înfierbîntat (de supărare). Ian lasă... nu te mai aprinde. .. destul de aburit ai vinii de-afară. ALECSANDRI, T. I 345. ABUROS, -OASÂ, aburoşi, -oase, adj. (Rar) Acoperit cu aburi, plin de aburi; din care ies aburi. Torente spumoase. . . Curg in văile-aburoase. ALECSANDRI, P. A. 190. -if- (Poetic) Respiraţia aburoasă şi nemărginită a nopţii aruncase un linţoliu subţire şi străveziu de neguri albe peste pirăuI care, tremurind parcă dc frig pe pietrele-i reci, luneca cu murmur grăbit. HOGAŞ, M. N. 156. ABtJZ, abuzuri, s. n. 1. întrebuinţare fără măsură a unui lucru; exces. Abuz de tutun. 2. Depăşire a legalităţii; faptă incorectă, ilegalii. La 1787 Nicolaie Petre Mavrogheni făcu oarecare îmbunătăţire in oştire, hotărind şi lefile slujbaşilor şi precurmind abuzurile ce se introduseseră. BĂLCESCU, O. I 35. Abuz de autoritate (sau de putere) = delict săvîrşit de un funcţionar sau de un organ administrativ care depăşeşte limitele împuternicirii sale. Abuz de încredere = delict constînd în însuşirea sau înstrăinarea fără drept a unui obiect încredinţat de cineva spre păstrare. ^ Loc. adv. Prin abuz = în mod abuziv. Numai prin abuz se poate da cuvintului ta cauza» sensul de na strica». ABUZA, abuzezf vb. I. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») 1. A uza de ceva în mod exagerat, a folosi (conştient) fără măsură; a face abuz. Abuzează de medicamente. F i g. A abuzat de răbdarea noastră. 2. A profita în chip nedemn de o situaţie sau de o împrejurare, de un titlu sau de putere, pentru a comite nedreptăţi, incorectitudini. ABUZÎV, -Ă, abu zivi'-e, adj. 1. Care întrece măsura; exagerat, excesiv. Folosire abuzivă a unui medicament. 2. (Despre acţiuni ale omului) Făcut prin abuz de putere; arbitrar, ilegal. Act abuziv. Măsură abuzivă. (Despre oameni, rar) Care abuzează de calitatea sau de puterea sa. Funcţionar abuziv. AC, ace, s. n. 1. Mic instrument de oţel, subţire şi lustruit, ascuţit la un capăt şi prevăzut la celălalt cu o gauiă (numită «ureche») prin'care se trece aţa; serveşte la cusut. Co/o, lingă lampă, intr-un mic ietact Vezi o fată care pune aţă-n ac. EMINESCU, O. IV 364. Eu te-oi blăstema: Cindu-i trage cu acul, Să se rumpă bumbacul! JARnîk-bÎrseanu, d. 347. <$> Expr. A coase în urma acului (sau peşte ac) = a coase înfigînd acul de fiecare dată cu puţin în urma împunsăturii precedente, pentru a obţine o cusătură trainică. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a tnfrîna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace=a umbla încet şi cu mare grijă, şovăind. Stă ca pe ace sau parcă stă pe ace <= e foarte nerăbdător; nu se simte la locul lui. A scăpa ca prin urechile acului =a. ecâpa cu mare greutate. Nici cît un vîrî de ae«= foarte puţin. A căuta acul în carul cu fin = a căuta ceva imposibil de găsit, a se apuca de o muncă zadarnică. Ace de gheaţă = cristale de gheaţă, subţiri şi ascuţite, care cad uneori iarna, amestecate cu ploaie sau cu ninsoare. Ploua într-una, ploaie* măruntă de toamnă, şi bătea un vint iute şi rece care aducea cîteodată nouri albtt din care săgetau ace de gheaţă. SADOVEANU, O. VI 73. ^ Compus: ac-de-mare = peşte marin cu formă alungită ca aceea a unui ac, comun în Marea Neagră. 2. (Nume dat unor obiecte asemănătoare cu acul, avînd diferite întrebuinţări practice; în expr.) Ac cu gămălie — ac terminat la un capăt cu o mică măciulie, întrebuinţat spre a fixa una de alta două bucăţi de stofă, de pînză etc. sau spre a prinde, a agăţa ceva; bold. Ac de siguranţă = ac îndoit, avîrid la unul din capete un dispozitiv în care se fixează celălalt capăt, ca să prindă mai bine obiectele pe care le împreună. Ac de pălărie = ac lung, întrebuinţat de femei pentru a fixa pălăria de păr. Ac de cravată — ac cu o măciulie de obicei colorată, servind ca să ţină nodul cravatei. Ace de Împletit = ace lungi şi groase, cu ajutorul cărora se împleteşte; andrele. Ac de păr (sau de cap) = obiect de sîrmă, îndoit la mijloc, cu capetele apropiate şi 'rotunjite (ca să nu înţepe), întrebuinţat de femei pentru fixarea părului; spelcă. Ac de patefon (sau de gramofon) mică piesă în formă de ac, care se fixează Ia diafragma patefonului (sau a gramofonului) spre a-î transmite vibraţiile produse prin alunecarea lui în şănţuleţele plăcii. 3. Indicator la unele aparate de precizie. Acul busolei. Acul barometrului. Acele ceasornicului. 4. Piesă metalică de forma unei limbi, mobilă în jurul unui capăt al ei, care serveşte la dirijarea roţilor unui tren sau ale unui tramvai de pe o linie pe alta, prin alipirea vîrfului ei la contraşina respectivă. V. macaz. 6. Organ de apărare şi de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vîrf ascuţit. Acid albinei. Acul scorpionului. (Mai ales la pl.) Produse ale pieii, în formă de ghimpi, caracteristice unor animale (ca ariciul, porcul ghimpos ere.). G. (Mai ales la pl.) Frunzele coniferelor, de formă cilindrică, rigidă, ascuţită. Mi-amintesc, parc-ar fi azi. Ochii iui — ace de brazi. CASSIAN, H. 26. ACADEÂ, acadele, s. f. Un fel de bomboană, în formă de bastonaş, care se suge. Puteau să cumpere, de la negustorii ambulanţi ce aşteptau la poartă cu coşurile pline de bunătăţi, acadele... pentru plozi, ori o pungă de fructe. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 167. Aruncă cîte o vorbă vicleană, pe care o suge ca p-o acadea. DELAVRANCEA, S. 145. ACADEMIC, -Ă, academici^ “e> adj. 1. Care ţine de academie, care se referă la academie. <$► Discurs academic = discurs ţinut sau destinat a fi ţinut în forul unei academii. Discursul academic a cărui schiţă mi-ai citit-o deunăzi... mi s-a părut mult prea doct şi interesant spre a nu-mi lăsa grija de a împlini oarecare lacune. ODOBESCU, S. II 309. Titlu academic = diplomă obţinută într-o şcoală superioară, de grad universitar. 2. Distins, solemn. Stil academic.' academician, -A, academicieni, -e, s. m. şi f. Membru (de onoare sau titular) al unei academii. Consacrindu-şi toată priceperea lor rezolvării problemelor legate de realizarea marilor construcţii, numeroşi academicieni şi profesori ai institutelor de învăţămint superior—fizicieni, geologi, hidrotehnicieni, arhitecţi şi ingineri—se mindresc cu titlul de constructori ai acestor monumente ale viitorului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. In Republica Populară Romină sînt acuma şi femei academi■» ciene. CONTEMPORANUL, s. II, 1949, ar. 126, 14/1. ■— Pronunţat; -ci-an. ACADEMIE ,ACCELERA ACADEMIE, academii, 8. f. 1. Instituţie superioară de cultură, a cărei misiune este să ajute Ia dezvoltarea ştiinţelor şi a artelor: (în ţara noastră) cea mai înaltă instituţie culturală de stat, care reuneşte ¿şi promovează oameni de valoare ştiinţifică şi culturală, dirijează şi dezvoltă, printr-un complex de institute, munca de cercetare ştiinţifică şi de creaţie literar-artistică, folosind, organizat şi metodic, cuceririle ştiinţei şi culturii pentru construirea socialismului. Academia Republicii Populare Romtne, creată din iniţiativa Partidului Muncitoresc Romtn şi bucurtndu-se de tot sprijinul partidului şi guvernului, nu poate şi nu trebuie să uite nici un moment obligaţia de a da contribuţia ei luminată marii opere întreprinse de clasa muncitoare. ANALELE ACADEMIEI 27. 2. (Uneori urmat de determinări) Şcoală de învăţă- mînt superior (în general pentru alte specialităţi decît cele studiate în universităţi); (învechit) şcoală în general. Academia Militară * I. V. Stalin». 0 Vai! tot mai gîn- deşti la anii cind visam In academii, Ascultînd pe vechii dascăli cirpocind la haina vremii. EM1NESCU, O. I 140. Fusese chemat... ca dascăl de matematică şi filozofie la Academia din Socola. EM NESCU, N. 52. — Accentuat şi: (învechit) academie. ACAJC s. m. Mahon. ACALMÎE s. f. Potolire sau încetare temporară a mişcării, in special a vîntului. Jf- F i g. Răstimp de linişte în cadrul unei perioade frămîntate. Trec miinile-i pe clape. In maximul vitezii.. . Vai, ce păţesc acuma bemolii şi diezii! Şi deodată parcă s-ar face-o acalmie... Dar nu!.. . şi mai sălbatic prind notele să zboare! ANGHEL-IOSIF, C. M. I 44. ACANTÂ, acante, s. f. 1. (Bot.) Talpa-ursului. 2. Ornament arhitectonic pe capitelurile clădirilor construite în stil corintic, care imită frunzele acestei plante. ACAPARA, acaparez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la bunuri,, mai ales materiale) A-şi însuşi în mod complet şi exclusiv, în dauna altora; a pune mîna pe... Imperialismul american foloseşte poziţia sa dominantă in cadrul lumii capitaliste pentru a acapara nu numai pieţele şi izvoarele de materii prime din ţările mici, ci şi pe acelea deţinute de partenerii lor mai apropiaţi, imperialiştii englezi. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 587. ACAPARARE, acaparări, s. f. Acţiunea de a acapara. ACAPARATOR, -OARE, acaparatori, -oare, adj. (A- desia substantivat) (Persoană) care acaparează. Capitalismul acaparator. acAr, acari, s. m. Muncitor care manevrează acele la calea ferată; macagiu. Acarul, care cu o zi înainte, dimineaţa, împărţea manifeste, zise: Eu las acul închis! DUMITRIU, N. 97. Locomotiva fluiera prelung, acarii îşi legănau lanternele în noapte. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 48. ACARÎT, acareturi, s. n. (Mai ales Ia pl.) Clădire mare. Spre vale, acolo unde fuseseră acareturile gro- feşti. .. era acum sediul gospodăriei colective. V. ROM. februarie 1952, 109. Pe locul curţilor şi acareturilor de-a- cum, la început era o ogrăjoară înconjurată de bălării şi-o căsuţă de ţară. CAMILAR, N. I 331. + Totalitatea construcţiilor secundare care ţin de o clădire. V. dependinţe. Oamenii puneau foc la acareturile conacului. DUMITRIU, B. F. 73. Nici un copac, nici un acaret pe lingă casă. EMINESCU, N. 51. ACÂSĂ' adv. La casa în care locuieşti. Nu ştia sărmanul Ilarap-Alb ce-l aşteaptă acasă. CREANGĂ, P. 276. Intr-o si, afltndu-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamria Olga. NEGRUZZI, S. I 49. <$> (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Plec de acasă. t=3 Toţi alergară pe acasă, cu părul zburlit, cu grija în suflet... NEGRUZZI, P. I 79. (Urmat de un pronume în dativ; rar) Temîndu-se să nu găsească asemenea privelişti pe acasă-le . . . NEGRUZZI, "«,,.1 79. E x p r. Céi di‘-nc5Ia = rudele de-aproape, familia. Eu maichii i-am poruncit . . . Să ane ( = cineze) cu cei de-acasă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 179. Acum (sau aşa) mai vii dc-acnsă = acum (sau aşa) te pricep, eşti pe placul meii. Ei, aşa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte! CARAGIALE, O. I 53. A nu-i fi (cuiva) boii acusă = a fi indispus, supărat, a nu se simţi în apele Iui. Lui Moş Nichifor. .. nu-i erau acum mai niciodată boii acasă. CREANGĂ, P. 111. (în legătură cu verbe de mişcare) Spre casa în care locuieşti. Mă duc acasă. c=J ¡pate. .. îşi fură copilul din covăţică... şi fuge cu dinsul acasă. CREANGĂ, P. 173. -4- F i g. La locul natal, în patrie. Eşti schilav tot! Un cerşetor Te-n- torci acum acasă... C0ŞBUC, P. I 77. ACATfST, acatiste, s. n. Rugăciune bisericească. Dădu preotului bani să citească un acatist pentru îndepărtarea duşmanilor. DUMITRIU, N. 121. E x p r. A ilu acatiste = a pune preotul să rostească rugăciuni. (F i g.) Răminea lefter, dar dădea acatiste că a scăpat cu-atît. PAS, Z. I 152.’ — Accentuat şi: acătist. AGĂŢ. araţi, s. m. (Regional; şi în forma acaţiu) Salcîm. Seamănă la frunze, floare şi păstăi foarte mult cu acaţiul. MARIAN, O. I 170. — Variantă: acâţiu s. m. ACAŢIU S. m. v. acaţ. ACĂTĂREA adj. invar. v. acătării. ACĂTĂRII adj. invar. (Despre lucruri) Care posedă calităţi corespunzătoare scopului sau destinaţiei sale, care este aşa cum trebuie să fie: bun, frumos, de seamă. încă mai stăruie, mai pe altundeva, Felurite-aşezări şi brínde. .. Care mai netede, care mai strîmbe, Mai acătării ori mai scălîmbe. DEŞLIU, G. 52. [Şapca] era cel mai acătării vestmînt al omului, căci altminteri n-avea decît o haină de soldat veche şi ruptă şi o pereche de nădragi zdrenţuiţi. DUMITRIU, B. F. 6. Nu avem un serviciu sanitar acătării şi vor începe tn curînd să sosească răniţii. PAS, L. I 313. + (Despre oameni) Cumsecade, de treabă, vrednic. Da nu-i beţiv, vai de capul lui, sărmanul! îşi vede de treabă cu lunile şi, cit n-are gologani, e om acătării. SADOVEANU, N. F. 104. -$■ (Precedat de adv. «mai») Deosebit (faţă de alţii). Nu că-i el mai acătării Decît ceilalţi băietani, Dar în satul Gura Văii N-are nimeni şapte ani. CASSIAN, H. 5. — Variante: acătărca (ŞEZ. II 125), acătărilca (CONTEMPORANUL, VII XI 6) 'adj', invar. ACĂTĂRILEA adj. invar. v. acătării. ACĂŢĂ vb. I v. agăţa. ACĂŢĂRE S. f. v. agăţare. ACAŢAT, -A adj. v. agăţat. ACĂŢĂRĂ vb. I v. căţăra. ACĂŢĂTfiR, -OARE adj. v. agăţător. ACCELERA, accelerez, vb. I. Tranz. A iuţi, a grăbi (o mişcare, o acţiune). Trenul îşi accelerează viteza. □ Legea economică fundamentală a capitalismului contemporan adînceşte la maximum contradicţiile sistemului capitalist, accelerează procesul de putrezire a capitalismului, pieirea lui. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 336, 6/6. ACCELERARE — 10 - ACCESIBIL ACCELERÂRE, accelerări, s. f. Acţiunea de a accelera ; iuţire, grăbire. Entuziasmul oamenilor muncii a luat aspectul unei adevărate bătălii pentru perfecţionarea tehnicii şi îmbunătăţirea proceselor de producţie in vederea accelerării ritmului de industrializare a ţării şi transformării socialiste a agriculturii. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 4, 30. ACCÉLÉRÂT, -Ă, acceleraţi, -te, adj. Iuţit, grăbit. Puls accelerat. Tren accelerat (şi substantivat, n.) = tren cu viteză sporită (faţă de un tren de persoane obişnuit), care se opreşte numai în staţiile importante. Să fii cu ochii în patru cină o trece acceleratul. SEBASTIAN, T. 189. ACCELERATOR, acceleratoare, s. n. Mecanism care permite să se mărească turaţia motorului la autovehicule. Pedală care comandă acest mecanism. Apăsă cu talpa pe accelerator. ACCELERĂŢEE, acceleraţii, s. f. (Fiz.) Creşterea de viteză, în unitatea de timp, a unui mobil. Acceleraţie de demaraj v. demaraj. — Pronunţat: -ţi-e. ACCELEROGRĂF, accelerografe, s. n. Accelerometru care înregistrează acceleraţiile în funcţie de timp. ACCELEROMÉTRU, accelerometre, s. n. Aparat cu care se măsoară acceleraţiile. ACCÉNT, accente, s. n. 1. Evidenţiere a unei silabe într-un cuvînt sau a unui cuvînt într-o frază, prin mărirea intensităţii vocii sau prin varierea tonului. Semn grafic care se pune uneori deasupra unei vocale spre a arăta că silaba respectivă este accentuată. <$>Expr. A pune accentul (pe ceva) = a da (unei probleme) o atenţie specială, a-i arăta un interes deosebit. Industrializarea socialistă pune accentul pe dezvoltarea, în primul rind, a industriei grele şi mai cu seamă a industriei de maşini. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 34. -ţ* Semn grafic întrebuinţat în scrierea unor limbi pentru marcarea timbrului unor vocale. Accent grav. Accent ascuţit. Accent circumflex. 2. Fel particular de a pronunţa cuvintele într-o limbă sau într-un dialect. Accent moldovenesc, a Covaci... deşi era ungur, vorbea romîneşte cu accentul de la Bucureşti. DUMITRIU, N. 194. 8. Intonaţie afectivă, ton, mlădiere a vocii. Era in glasul dadacei mele accentul pe care i-l cunoşteam, de mare îngrijorare înaintea primejdiei. SADOVEANU, N. F. 131. Deşi atins de accentul acestui om, i-ant replicat cu linişte. GALACTION, O. I 238. ■— PI. şi: (învechit) accenturi (NEGRUZZI, S. I 347). ACCENTUA, accentues, vb. I. 1. T r a n z. A marca prin accent (ori printr-un semn grafic) o silabă sau un cuvînt; a scoate în relief o propoziţie sau o frază, prin intonaţie ori prin mărirea intensităţii vocii. Accentuăm silaba penultimă. -ţ- F i g. A scoate în relief, a sublinia, a întări, a apăsa. V-am vorbit rîndul trecut de faptul a- cesta. Şi am accentua! că el are o mare însemnătate. 2. Refl. F i g. A spori, a creşte. Contradicţiile din lagăhd imperialist se accentuează tot mai mult. ca Tălă- suirea cîmpiilor se accentuează, iar valurile lot domoale se Umflă şi se urcă spre cer. BOGZA, C. O. 153. — Pronunţat: -tu-a. ACCENTUARE, ac'ccntuăn, s. f. Acţiunea de a a c c-e ii t ii &. 1. Marcafea prin accent (sau prin alt semn grafic) a unei silabe sau a urnii cuvînt; scoaterea în relief a unei propoziţii sau a unei fraze prin intonaţie sau prin mărirea intensităţii vocii. Accentuarea silabei penultime. 2. F i g. Sporire, creştere. Dezmăţul militarismului dttce la intensificarea proceşidtii de descampiniere a sis temului de credit capitalist, la accentuarea inflaţiei, la zdruncinarea întregului sistem de credit monetar şi financiar al capitalismului, la creşterea costului vieţii şi la agravarea mizeriei maselor populare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 6/4. — Pronunţat: -tu-a-. ACCENTUAT, -Ă, accentuaţi, -te, adj. 1. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Care poartă accentul, care este scos în relief. Vocală accentuată. Cuvînt accentuat. 2. F i g. întărit, sporit. în condiţiile create de regimul de democraţie poptdară, lupta pentru valorificarea vechilor monumente de arhitectură capătă un caracter tot mai accentuat. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 349, 5,4. — Pronunţat: -tu-at. ACCfiPT, accepte, s. n. Hîrtie de valoare prin care cineva se obligă să achite o sumă de bani pînă la un anumit termen. V. poliţă. ACCEPTĂ, accept, vb. I. T r a n z. (în opoziţie cu refuza; cu privire la oferte,' la propuneri) A primi, a consimţi la..., a se învoi la... Accept invitaţia, -ţ» (Cu privire la o situaţie, la un fapt) A fi de acord cu..., a se învoi la..., a admite, a aproba. Nu pot să accept vorbirea aceasta decît cu largi rezerve. GALACTION, O. I 226. ACCEPTĂBTL, -Ă, acceptabili, -e, adj. Care poate fi acceptat (fără obiecţii); care este aproximativ bine realizat. Pentru o strînsă legătură iconomică intre oraş şi sat, între industrie şi agricultură, tovarăşid Stalin recomandă să fie menţinută citva timp producţia de mărfuri (schimbul prin cumpărare-vinzare), ca singura formă de legături economice cu oraşul acceptabilă pentru ţărani. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. ACCEPTARE, acceptări, s. f. Acţiunea de a accepta; primire. Acceptarea unei propuneri, a A fost o greşeală acceptarea lui Eliade la rolul de conducere, primirea lui în societatea « Frăţia ». CAMIL PETRESCU, B. 213. + Consim- ţămîntul cuiva de a efectua o plată pe baza facturilor sau a altor documente prezentate la plată. ACCEPŢIE, accepţii, s. f. înţeles pe care îl are un cuvînt sau care se atribuie unui cuvînt; sens. — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: accepţiune s. f. ACCEPŢIUNE s. f. v. accepţie. ACCES1 s. n. (Adesea în legătură cu verbele «a da» sau «a avea»; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «la ») Posibilitate, drept de a ajunge pînă într-un loc sau pînă la o persoană. Programul junimist [avea ca scop]... oprirea lor [a maselor] de la o viaţă conştientă, care ar putea să le dezvolte spiritul de cercetare şi de critică şi deci să le dea acces la trebile statului. IBRAILEANU, SP. CR. 102. Cale (sau drum sau 'şosea) de acces — drum prin care se poate ajunge într-un loc anumit. Şosea de acces in oraş. ACCES2, accese, s. n. Ivire sau revenire a unei stări acute de boală. Cînd îl apucau accesele de tuse, se zguduiau paturile. SAHIA, N. 115. + Izbucnire a unei stări sufleteşti trecătoare. Om pornit, răsfăţat, brutal, făcuse accese de furie, uriaşe, căutase [inelul dispărut]. DUMITRIU, B. F. 94. ■$> Fig. Bătrîna capitală Se piaptănă cu grijă şi se spală Ca prinsă de-un aci ¿s de tinereţe. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 141. ACCESIBIL, -A, accesibili, -e, adj. La care sc poate ajunge uşor. Ţinut accesibil. Persoană accesibilă. + Care eSte la îndemîna cuiva, de care se poate folosi uşor cineva. însemnătatea întovărăşirilor agricole constă în faptul că ele sînt o formă accesibilă unor mdse largi de ţărani muncitori, care încă nu sînt hotărîţi să facă pasul dccisiv spre gospodăria colcctivă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2689. ACCESIBILITATE — 11 — ACEST ACCESIBILITATE S. f. (Rar) Faptul de a fi accesibil. ACCESORIU, -IE, accesorii, adj. Care constituie un element secundar, care serveşte de adaos sau se adaugă la un lucru principal. Ajutorindu-se, în mod accesoriu, cti dicţionarele cele mai complete, cu... adnotaţiunile cele mai erudite, cu traducerile cele mai perfecte... ODOBESCU, S. II 364. <)* (Mai ales la pl.; substantivat, n. ) Piese şi accesorii de automobil, a Să ne îmbunătăţim aşezarea... cu accesoriile absolut necesare... Avea Bibescu Leventu ceva cu aceste «accesorii absolut necesare». Ele erau, după părerea lui şi a doctorului Calalb, «primul pas spre civilizaţie »: două accesorii curate, cu pereţi şi acoperişuri de stuf. SADOVEANU, P. M. 16. ACCIDENT, (1, 2) accidente, s. n., (3) accidenţi, s. m. 1. Întîmplare care întrerupe în mod neprevăzut mersul normal al lucrurilor. Un accident la motor. + Întîmplare care aduce o rănire, o mutilare sau moartea. Şi-a pierdut mina intr-un accident de automobil. - Accident de muncă — rănire sau moarte în timpul şi din cauza muncii. 2. Neregularitate a solului, ridicătură sau adîncitură pe suprafafa pămîntului. Accidente de teren. 8. (Muz.) Semn care, pus înaintea unei note, indică alterarea înălţimii unui sunet cu un semiton sau două. Accidenţii sînt: diezul, bemolul şi becarul. ACCIDENTAL, -A, accidentali, -e, adj. Care se dato- reşte unui accident, care se iveşte sau se petrece din întîmplare, în mod neprevăzut sau neaşteptat; întîmplă- tor; p. ext. neesenţia'. în numeroase experienţe, neglijin- du-se unele aspecte accidentale; neesenţiale, simplificîndu-se datele, amplificindu-se efectele, făcîndu-se astfel mai vizibile manifestările relaţiilor cauzale, se urmăreşte tocmai reliefarea a. ceea ce e important, necesar în legătura dintre fenomene. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 348, 2/1. ACCIDENTAT, -A, accidentaţi, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care a fost victima unui accident. 2. (Despre sol) Care prezintă neregularităţi. Teren accidentat. ACCIDENŢE S. f. pl. (Şi în e x p r. lucrări de acci- denţe) Lucrări tipografice mărunte, variate, ornamentale. Lucrări de accidenţe sînt: cărţile de vizită, invitaţiile de nuntă etc. - ACCÎZ, accize, s. n. (învechit) Impozit care se plătea odinioară pentru uneîe obiecte de consum la. intrarea lor într-o localitate. ACEFAL, -A, acefali, -e, adj. (Despre unele animale inferioare) Lipsit de cap. Stridiile sînt animale acefale. ACEL1, ACEA pron. dem. v. acela2. ACEL2, ACEA, acei, acele, adj. dem. (Arată că fiinţa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat, în spaţiu sau în timp, de subiectul vorbitor; cînd stă înaintea substantivului are forma acel, acea, iar cînd urmează după substantiv are forma acela, aceea; în opoziţie cu acest, acesta) Cine-i acea leliţă Varvara? SADOVEANU, N. F. 21. Zilele iernii aceleia se scurgeau greu şi aşterneau pe inimile tuturor o pîclă groasă de amărăciune. MIRONESCU, S. A. 122. A fost odată un împărat. Acel împărat... bătuse pe toţi împăraţii. ISPIRESCU, L. 11. Era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blindeţe ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. (Cu valoare emfatică, amintind pe cineva sau ceva foarte cunoscut) Ş-ăcel rege-al poeziei, vecinic tînăr şi ferice... EMINESCU, O. I 32. Au trecut vremile-acelea... legi, moravuri se-ndul- cesc: Prin ştiinţe şi priit arte naţiile înfrăţite, în gîndire şi în'pace drumul slavei îl găsesc. ALEXANDRESCU. P. 134. «$> (Popular, înaintea substantivului, în forma acela) Apoi aceluia om nti-i trebuie altă negustorie mai bună. CREANGĂ, P. 218. .. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor ; (cînd are forma acela, aceca) gen.- dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora. ACELA1, ACElîA adj. dem. v. acel2. ACELA2, ACEEA, accia, acelea, pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva (mai) depărtat, în spaţiu sau în timp, de subiectul vorbitor; în opoziţie cu acesta) Apoi doar eu nti-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată. CREANGĂ, P. 28. Şi de-a-ntreba drumeţul pe călăuzul său: Ce munte e acela? Gîndind la mine, spuneţi Că e mormintul meu! NEGRUZZI, S. II 73. (înaintea unui pronume relativ; atestat în forma acel) O, an, prezis atîta, măreţ reformator! începi, prefă, răstoarnă şi imbunătăţează, Arată semn acelor ce nu voiesc să crează. ALEXANDRESCU, P. 78. (în corelaţie cu"un « care » anterior, are valoare de întărire) Care dintre cai a veni la jăratic... acela are să te dacă la împărăţie. CREANGĂ, P. 192. •£> E x p r. (Familiar, cu valoare de superlativ) Ca acela = puternic; însemnat; minunat, extraordinar. Eram cu toţii la masă, sub bolta de viţă; Gavril aducea nişte fripturi ca acelea. Toţi îşi lăsară furculiţele şi tuţitele şi începură să bată din palme. SADOVEANU, O. V 705. Unde nu dă o căldură ca aceea şi se topeşte omătul. CREANGĂ, A. 28. ^ (Cu formă feminină şi sens neutru) Bune-s şi acestea. . . dar bună ar fi şi aceea cînd ar avea cineva un fecior. CREANGĂ, P. 7S. Loc, a d V. De (sau pentm) aceea= pentru acest (sau acel) motiv. De aceea îi bîţîiau mîinile şi picioarele, de aceea i se clătina capul pe umeri: de băutură multă. PAS, L. I 9. La soare te puteai uita, dar la dinsa ba. Şi de aceea Harap-Alb o prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. CREANGĂ, P. 276. După accea = în. urmă, apoi. O vede [pe babă]... ridi- cîndu-se în văzduh, apoi înălţîndu-se tot mai sus şi după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. (învechit) într-acoea = în acel timp. într-aceea, pe cînd Ferhat- paşa se ocupa cu construcţia podului, vrăjmaşii săi. . . nu stau în nehicrare. BĂLCESCU, O. II 77. Afară de aceea sau pe lingă aceoa = în plus. Drept aceea = de aceea; deci, prin urmare. Omul neînvăţat e ca un copac neîngrijit... Diept aceea învăţătorul este pentru un tînăr aceea ce este şi grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora. — Variantă: (învechit) ao61, acea pron. dem. ACELAŞI, ACEEAŞI, aceiaşi, aceleaşi, adj. dem. (Precedă numele determinat, arătînd asemănarea dintre două sau mai multe obiecte sau fiinţe, ori identitatea unui obiect sau a unei fiinţe cu sine însăşi; adesea întrebuinţat fără determinări, ca pronume demonstrativ de identitate) Tot acela, chiar acela. Urma aceeaşi furie, aceleaşi încercări neizbutite de a sparge vagomd. DUMITRIU, B. F. 88. [Alţi doi călugări] pieriră cu aceeaşi moarte ca Andrei. BĂLCESCU, O. II 260. <$> (întărit prin «tot ») A adus iarăşi pe străină în odaia lui, tot cu aceeaşi rîn- duială. CREANGĂ, P. 100. La fel ca mai înainte, neschimbat. La Sebiş ori in altă parte, Mereu acelaşi dor de ducă... Mă chinuie. BENIUC, V. 16. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aceluiaşi, aceleiaşi, gen.-dat. pl. aceloraşi. AcerA, acere, s. f. (Rar) Vultur, pajură. (Atestat în forma aciră) Paserile cunoscute ornitologiştilor sub niimele de « aquillae t>, romînii nu le numesc «pajurc t, ci parte <> acire », parte « vulturi i> şi parte cu alte numiri. MARIAN, O. I 145. — Variantă: âotru s. f. ACERB, -A, acerbi, -e, adj. (Livresc) Care atacă cu înverşunare, fără milă; necruţător. Critică acerbă. ACEST, ACEASTĂ, aceşti, aceste, adj. dem. (Cu valoare demonstrativă, arătînd că fiinţa sau lucrul a! cărui nume ACESTA - 12 - ACID SI determină este (mai) apropiat, în spaţiu sau In timp, de subiectul vorbitor; cînd stă înaintea substantivului are forma accst, această, iar cînd urmează după substantiv nre forma acesta, aceasta ; în opoziţie cu acel, acela. V. fi s t, a î s t, cest, ist) Să ducem vUvoarea aceasta (naltă în toate ungherele ţării. DEFL1U, G. 34. Această casă este înconjurată cu o pădure. ISPIRESCU, L. 6. Măturică, viră-te aici fu sacui acesta. CREANGĂ, P. 142. Mir ceai lmi răspunde dealul, Mircea! Ol Iul repetenză. Acest sunet, acest nume valurile fi primesc. ALKXAN- DRRSCU. P. 133. + (Cu valoare de articol adjectival; rar) Aicea trăia Petrea... cu soţia sa aceasta nouăt in pace şi in ticnă. SBIERA, P. 44. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acestui, acestei, gen.-dat. pl. acestor; (cînd are forma acosta, aceasta) gen.-dat. sg. acestuia, acesteia, gen.-dat, pl. acestora. ACESTA1, ACEĂSTA adj. dem. v. accst. ACESTA2, ACEASTA, aceştia, acestea, pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva (mai) apropiat, în spaţiu sau în timp, de subiectul vorbitor; în opoziţie cu acela. V. ăsta, aista, c e s t a, ista) Instigatorii, spusele arendaşul, aceştia au fost. PAS, L. 1 51. -4* (Cu formă feminină ş? sens neutru) S-or topi răcelile zăpezii Cînd va fi de-aicea să mă duc, Şi va ji nu peste mult aceasta. BENJUC, V. 78. Acestea zicind... au căzut fără aimţire. CONACH1, P. 86. Loc. a d v. Aîară de aceasta sau pe lingă aceasta = în plus. Şi-apot\ afară de aceasta, omul a- cela era ceva de speriet. CREANGĂ, P. 239. Dup» aceasta = în urmă, apoi. CUeva zile după aceasta, împăratul arătă spinului nişte pietre scumpe. CREANGĂ, P. 216. Loc. c o n j. Cu toate acestea — totuşi. Mi-a spus că drumul e greu. Cu toate acestea, am stăruit şi dm învins. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acestuia, acesteia, gen.-dat. pl. acestora. ACETAT, acetaţi, s. m. Sare a acidului acetic. Acetat de amoniu. acEtic, -A, acetici, -e, adj. (Mai ales în e x p r.) Acid acetic = acid organic, produs prin oxidarea alcoolului etilic. Fermentaţie acetică = fermentaţie care dă naştere oţetului. Aldehidă acetică = lichid incolor cu miros înţepător, folosit în industria chimică de sinteză. ACETUflNA s. f. Hidrocarbură gazoasă, inodoră în stare pură, cu miros urît cînd e impură, explozibilă; arde cu flacără foarte luminoasă şi se întrebuinţează la luminat, la lipitul sau la tăiatul metalelor, precum şi ca materie primă în industria chimică organică. ACETONĂ s. f. Lichid incolor, volatil, inflamabil, cu miros caracteristic; are diferite întrebuinţări în industrie (mai ales la dizolvarea lacurilor). ACHfiNĂ, achene, s. f. Tip de fruct uscat provenind din sudarea a două cârpele şi cuprinzînd de obicei o singură sămînţă, închisă într-un înveliş tare. Fructul de floarea-soarelui este o achenă. ACHITĂ, achitt vb. I. T r a n z. 1. A declara nevinovat pe cineva printr-o hotărîre judecătorească. Tribunalul a achitat pe inculpat. '2. (Cu privire la o datorie bănească, la o obligaţie morală sau materială .etc.) A plăti, a lichida. A achitat la timp datoria. R e f 1. M-am împrumutat ca s-o cumpăr... şi încă n-am plătit-o... Dar într-o lună-două m-am achitat. DUM triu, n. 264. E x p r. A se achita de ceva = a-şi îndeplini o obligaţie, a duce la bun sfîrşit o sarcină. Gospodăriile colective s-au achitat cu cinste de sarcina trasată de partid de a fi In fruntea întrecerii patriotice pentru terminarea la timp şi în bune condiţii a campaniei însămîn- ţărilor. CONTEMPORANUL, s. II, 1953, nr. 346, 1/6. 3* (Familiar) A omorî, a ucide. ACHITAIîE, achitări, s. f. Acţiunea de a achita. 1. Declararea nevinovăţiei cuiva printr-o hotărîre judecătorească. Achitarea unui inculpat. 2. Lichidare, plată a unei datorii băneşti; îndeplinirea unei obligaţii morale sau materiale. Achitarea impozitului. czd Attt în privinţa organizării ariilor şi a treierişului cit şi în privinţa achitării obligaţiilor faţă de stat, gospodăriile agricole de stat, gospodăriile agricole colective, întovărăşirile agricole trebuie să fie un bun exemplu pentru ţărănimea muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. ACHIZITOR, -OARE, achizitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu procurarea de produse şi de materiale. Este necesar ca organele de partid şi de stat să îndrume In permanentă cooperativele, pentru a asigura o mai bună organizare a muncii de achiziţii, pentru crearea unei reţele de achizitori bine instruiţi care să fie stimulaţi şi controlaţi in muncă, dezvoltindu-li-se priceperea de a face achiziţii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2552. ACHIZÎŢIE, achiziţii, s. f. 1. Acţiune întreprinsă de stat sau de organe cooperatiste pentru procurarea de produse (în special agraro-alimentare) şi de materiale. Cooperativele de aprovizionare şi desfacere au sarcina de a extinde continuu sistemul de contractări, de a intensifica achiziţiile de produse agricole. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2655. 2. Procurare de obiecte rare. ^ E x p r. A fuco O achiziţie = a procura, în condiţii avantajoase, un lucru rar. ■fy- (Concretizat) Bun obţinut prin achiziţie (2). Tabloid, acesta e o bună achiziţie. — Pronunţat: -ţi-e. ACHIZIŢIONA, achiziţionez, vb. I. T r a n z. 1. A procura produse de pe piaţă; (în special în economia socialistă, unde cumpărătorul este un organ de stat sau cooperatist) a procura produse agraro-alimentare. Cooperativele au achiziţionat întreaga cantitate de lapte planificată. a Acele cantităţi de produse agricole ce vor fi achiziţionate de cooperative peste plan vor rămine la dispoziţia lor, spre a fi desfăcute, prin magazinele proprii, populaţiei • muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2655. 2. (Cu privire la lucruri rare) A aduce în patrimoniul său. Muzeul naţivnal de artă a achiziţionat un tablou de mare valoare. — Pronunţat: -ţi-o-. ACIIIZIŢJONAIîE, achiziţionări, s. f. Acţiunea de a achiziţiona; achiziţie (1). [Din veniturile în bani ale gospodăriei colective] se completează fondul de bază (indivizibil) al gospodăriei colective in vederea cumpărării de utilaje agricole şi animale de muncă şi de producţie, achiziţionării de materiale necesare construcţiilor sau diferitelor reparaţii şi plăţii muncitorilor angajaţi—din afara gospodăriei colective — pentru lucrările de construcţii. STAT. GOSP. AGR. 28. — Pronunţat: -ţi-o-. ACHIZIŢIONAT, -A, achiziţionaţi, -le, adj. Procurat, obţinut. Mărfuri achiziţionate. — Pronunţat: -ţi-o-. ACÎ adv. v. aici. ACÎA adv. v. aici. ACÎCLIC, -A, aciclici, -e, adj. (Despre flori) Ale cărui organe (bractee, sepale, petale, stamine şi cârpele) sînt aşezate pe o linie spirală continuă. ACÎD1, acizi, s. m. (Chim.) Substanţă cu gust acru care înroşeşte hîrtia albastră de turnesol şi care, în combinaţie cu o bază, formează o sare. Acid sulfuric.- Acid clorhidric. ACÎD2, -A, acizi, -de, adj. Care are proprietăţile unui' acid; cu gust acru, înţepător. Băutură acidă. ACIDITATE - 13 - ACOLÓ ACIDITATE s. f. Grad de concentrare a unei soluţii acide. -0- Aciditate gastrică = proprietate a sucului gastric de a conţine o cantitate (mai mică sau mai mare) de acizi, în special acid clorhidric. ACIDULA, acidulez, vb. I. Tranz., A amesteca un lichid cu un acid; a da unei soluţii proprietăţile unui acid. Acidulez apa. ACIDUL Are, acidtdări, s. f. Acţiunea de a acidula; înăcrire a unui lichid. Acidularea unei soluţii. ACIDULAT, -A, acidulaţi, -te, adj. Amestecat cu un acid, uşor acrit. Lichid acidulat. Lapte acidulat = preparat obţinut din lapte de vacă amestecat cu o anumită cantitate de acid Iactic, folosit ca aliment pentru sugaci. ACÎLEA adv. v. aici. ACIOAIE S. f. Nume popular pentru diferite metale sau aliaje, din care se fac acoperişuri, sfeşnice, tălăngi etc. Pardoseala era de cleştar, iar invălitoarea era de acinaie ţi de plumb. ISPIRESCU, L. 294. Ceardac de acioaie. TEODORESCU, P. P. 510. — Pronunţat: -ci-oa-. acioAlA, acioaie, s. f. (Rar) Adăpost, locuinţă, casă. Părăsind vatra părintească. .. fugind de orice acioală omenească, căuta drumul muntelui. DELAVRANCEA, S. 59. — Pronunţat: -cioa-, ACIOLA, aciolez, vb. I. Refl. (Rar) A se aciua, a se oploşi. In mahalaua noastră abia se aciolase âţiva săteni de pe la Sohat. DELAVRANCEA, S. 227. — Pronunţat: -do-, ACIR A, acir, vb. I. I n t r a n z. (Regional) 1. A avea nădejde la..., a aştepta să..., a tinde spre... Vin dimineaţa,• pleacă seara, aciră la masă. STANCU, D. 408. 2. A fi în aşteptare, a sta la pîndă, a pîndi. AOIRĂ s. f. v. aceră. ACIDĂ, aciuez, vb. I. Refl. 1. A-şi găsi refugiu, a. se pune la adăpost, a căuta ocrotire, a se pripăşi, a se oploşi (undeva sau pe lîngă cineva); a se aciola. Fata se văicărea şi ea, că nu ştia... unde să se aciueze. ISPIRESCU, L. 335. Nici o lighioaie nu se poate aciua pe lingă casă de răul vostru. CREANGĂ, A. 37. ■fTranz. (Rar) A adăposti. Căpătă învoire de la femeia lui să-i aciueze [pe copii] in casă. ŞEZ. I 66. 2. (Rar) A se odihni, a se culca. Mănincă şi după aceea se aciuează. SBIERA, P. 58. — Pronunţat: -ciu-a. — Variante: nciuiii (STANCU, D. 120, NEGRUZZI, S. I 118) vb. I, acilli, aciuiesc (POPESCU, B. II 84). vb. IV. ACIUARE s. f. Acţiunea de a (s e) a c i u a şi rezultatul ei; adăpostire, adăpost, refugiu. Vîntulstinge luminele, şi ploaia, vărsîndu-se în şiroaie, sileşte pre toţi a-şi căuta aciuare prin chilii. NEGRUZZI, S. I 215. — Pronunţat: -ciu-a-,—Variantă: aciuire s. f. _ ACIUÎ vb. IV v. aciua. ACIUIĂ vb. I v. aciua. ACIUÎRE s. f. v. aciuare. ACLAMĂ, aclăm, vb. I. Tranz. (De obicei subiectul este o colectivitate) A manifesta aprobare sau admiraţie pentru o persoană, o idee, o acţiune, prin exclamaţii, virale sau aplauze; a ovaţiona. Mitingul s-a încheiat cu o călduroasă manifestaţie de simpatie fată de delegaţii străini participanţi la congres, care au fost puternic aclamaţi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2570. ACLAMARE, aclamări, s. f. Acţiunea de a aclama; aclamaţie, ovaţie. ACLAMAŢIE, aclamaţii; s. f. (Mai ales la pl.) Exclamaţie arătînd aprobarea şi entuziasmul unui grup de persoane pentru cineva; aprobare prin exclamaţii a unei propuneri într-o adunare; ovaţii. Delegaţii au fost primiţi cu aclamaţii. — Pronunţat: -ţi-e. ACLIMATIZA, aclimatizez, vb. I. Tranz. (Cu privire la plante sau animale) A adapta, a acomoda la un climat nou, a deprinde cu particularităţile unui nou mediu. Miciurin a aclimatizat vita de vie în regiunea Moscovei. <)• Refl. Bumbacul s-a aclimatizat In ţara noastră. •+■ R e f 1. F i g. (Despre oameni) A se deprinde cu condiţii noi de viaţă. ACLIMATIZARE, aclimatizări, s. f. Acţiunea de a (s e) a c I i m a t i z a. 1. Activitate practicată în mod organizat de om şi constînd în adaptarea unei plante sau a unui animal la noi condiţii de viaţă, cu scopul de a îmbogăţi o regiune cu plante sau animale originare din alte locuri. Aclimatizarea orezului. 2. Adaptare, deprindere (a plantelor sau a animalelor) la noi condiţii de climă şi sol. Perioadă de aclimatizare. ACNEE s. f. Boală de piele caracterizată prin apariţia pe obraz sau pe spate a unor coşuri, care adesea supurează. ACOLADĂ, acolade, s. f. 1. Semn grafic în forma a două fragmente de arc împreunate, prin care se arată că mai multe cuvinte, formule, portative muzicale etc. sînt legate între ele printr-un anumit raport. 2. Unul din momentele ceremonialului învestirii cavalerilor în evul mediu, constînd dintr-o îmbrăţişare şi o lovitură uşoară dată de Investitor, cu latul spadei, pe umărul celui învestit. ACOLEA adv. (Popular; indică un loc apropiat de vorbitor, avînd o valoare intermediară între «aici» şi «acolo ») Pe aici prin apropiere, nu departe de aici. Accentuat şi: acoleâ. ACOLÎT, acoliţi, s. m. Cel care este părtaş al cuiva la planuri, uneltiri şi acţiuni criminale. ACOLO adv. (în opoziţie cu aici) în acel loc sau în acele locuri (relativ) îndepărtate (de cel care vorbeşte); în alt loc. Pîn-acolo cale nu-i Decit piatra muntelui în bătaia vîntului. DEŞLIU, M. 63. Spre vîrful către care năzuiesc, Pe care pajuri mari îşi au cidcuşul. Acolo e palatul din poveste. BENIUC, V. 72. Văzînd o căsuţă tupilată... a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas. .. —Cine-i acolo1 — Eu sînt, un drumeţ rătăcit. CREANGĂ, P. 90. ■fy (Precizat prin determinări locale, adesea în corelaţie cu «unde») Acolo unde au huzurit tîlharii, Rid astăzi, voiniceşte, făurarii. DEŞLIU, G. 38. Unde lovea el cu nuiaua şi unde se deschidea talazurile care înconjura vîrful nuielei, acolo ţîşt şi ea [broasca], ISPIRESCU, L. 34. Acolo, lingă izvoară, iarba pare de omăt. EMINESCU, O. I 85. <$> (Precedat de diferite prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în, locul acela. Am trecut pe acolo, dar n-am intrat în casă. D intr-acolo = din acel loc, din direcţia aceea. Un toc gol, luminat ca ziua de puterileflăcărilor ; dintr-acolo trebuia să vină detaşamentul de partizani. CAMILAR, N. II 534. într-acolo = spre acel loc, în direcţia aceea. Cerţii e roşu, de parcă s-a aprins într-acolo o pădure. STANCU, D. 125. Do acolo = din locul de unde porneşte o acţiune sau o mişcare. De-acolo urlu-n glas de tunet. BENIUC,V. 11. (Adjectival; familiar) Mă, tu ălade-acolo... dă o mină de ajutor aici. PAS, L. 1 97. De po acolo = cam din acel Ioc. Venea de pe acolo. (Adjectival) A găsit un om de pe acolo, care i-a arătat locurile. F i g. Se odihniră şi dormiră sub acoperă- mîntul cerului. ISPIRESCU, L. 162. — Variantă: acoperemînt s. n. ACOPEREMÎNT s. n. v. acopcrămfnt. ACOPERI, acâpăr, vb. IV. I. Tranz. (Uneori în opoziţie cu descoperi, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu» s:.u, mai rar, «de») 1. A pune peste un obiect sau peste o fiinţă ceva care să le învelească sau să le ascundă în întregime. Ş-a prins in palme capul... acoperindti-şi faţa. SAHIA, N. 72. Ea-şi acoperă cu mina faţa roşă de sfială. EMINESCU, O. I 82. «0» F i g. Somn... acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, N. 44. Dac-am văst ( = vă/ut) că nu mai vii. . . Urîtul mi-l aşternui, Cu dragul m-acoperii. JARMK-BÎRSEANU, D. 144. <> (Urmat de determinări ca: « glorie », « lauri », « ruşine », « ridicol », introduse prin prep. « de ») A se acoperi de glorie. + (Instrumentul acţiunii devine subiect) A fi aşezat, a sta peste cineva sau ceva învelindu-1, protejîndu-1 sau ascunzîndu-1. Florile dalbe... Acopăr cu un strat de nea pămtntul. BENIUC, V. 38. Cu mişcări scurte a dat drumul de pe el straielor sumare, care mai mult îl dezgoleau decît îl acopereau. SADOVEANU, N. F. 80. [Buza] cea de deasupra se resfrîngea în sus peste scăfirlia capului, iar cea dedesubt atîrna în jos de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 240. Deodat-aud foşnirea unei rochii... Iar mini subţiri şi reci mi-acopăr ochii. EMINESCU, O. I 119. Refl. A căpăta (sau a-şi forma) la suprafaţă un strat învelitor. Cerul s-a acoperit cu nori.- a Marea frămintată s-acopere de spume. ALECSANDRI, P. A. 70. 2. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. Acoperi oala ca să fiarbă in abur. SADOVEANU, N. F. 90. 3. (Cu privire la clădiri) A pune acoperişul. A acoperit casa cu tinichea, o Trenul intră între căsuţe acoperite cu carton gudronat, paie şi şindrile. DUMITRIU, B. F. 88. XJn bordei acoperit cu paie. ODOBESCU, S. III 18. n.F i g. 1. T r a n z. (Mii.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea unei armate. 2. T r a n z. A ascunde, a tăinui, a nu da pe faţă.^1 Lucrurile nu puteau rămîne mult timp acoperite. împărăteasa, .-J de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată şiretenia. ISPIRESCU, L. 111. 3. T r a n z. (Cu privire la un sunet, la un zgomot) A depăşi în intensitate; a face să nu se audă, a înăbuşi. Eleonora vorbea tare, incercînd să acopere sunetul pianului. DUMITRIU, B. F. 44. Un ropot de aplauze acoperi ultimele cuvinte ale oratorului. BART, E. 286. 4. Refl. A se suprapune exact, a coincide, a corespunde perfect. Definiţia propusă se acoperă perfect cu sensul cuvîntidui. -ţ-Tranz. (Complementul arată o necesitate materială, o datorie, o cheltuială, un deficit) A acoperi nevoile de consum ale unei colectivităţi. Se îndoia că sînt acolo atîţia gologani cîţi să acopere datoria ţăranului. PAS, L. I 142. Stamati reuşi să mai facă un împrumut ca să acopere cheltuielile. BART, E. 256. 6. T r a n z. (Franţuzism) A străbate o distanţă. Alergătorul a acoperit distanţa de 1500 de metri intr-un timp record. <*> E x p r. (Sport) A acoperi torenul = a fi prezent acolo unde este nevoie. . ; ACOPERIRE — 1 ACORDOR — Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. acoperă şi (nerecomandabil) acopere, pers. 3 pl. acoperă şi (nerecomandabil) acopăr; conj. pers. 3 sg. şi pl. acopere. ACOPERÎRE, acoperiri, s. f. Acţiunea de a (s e) acoperi şi rezultatul ei. 1. Punere, aşezare a unui obiect deasupra altuia, cu scopul de a-1 apăra, de a-1 înveli sau de a-1 ascunde în întregime. + F i g. (Mii.) Asigurarea unei acţiuni de concentrare şi de manevră a trupelor, prin desfăşurarea unei acţiuni speciale de protecţie sau prin efectuarea ei la adăpostul unei păduri, al unei culturi etc. Trupe de acoperire. Acoperirea flancului. c=i Frontul de acoperire se întindea pe vreo zece-cincisprezece kilometri. CAMIL PE- TRESCU, U. N. 6. E x p r. A avea acoporiro = a fi la adăpost de un reproş sau de o acuzare, pentru o acţiune care a fost făcută conform unor indicaţii precise. 2. Posibilitatea de a face faţă unei necesităţi materiale. într-o serie de domenii, cum este producţia utilajului necesar agriculturii noastre, industriei alimentare şi industriei uşoare, producem peste 90% din necesarul pentru acoperirea nevoilor interne. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. + Posibilitatea de a achita o datorie, de a lichida un deficit sau de a face faţă unei cheltuieli. Acoperirea acestei sume se face eşalonat. + (Concretizat) Fond care serveşte la achitarea unei obligaţii. întreabă la bancă dacă aveţi acoperirea cccului. C. PETRESCU, A. 327. -$> Acoperire in aur = cantitate de metal preţios (eventual şi devize) deţinută de banca de emisiune a unei ţări pentru a putea preschimba la cerere bancnotele în bani efectivi (aur). ACOPERÎŞ, acoperişuri, s. n. Partea de sus a unei construcţii, care o acoperă şi o apără împotriva fenomenelor atmosferice dăunătoare. Priveam uzina. Soarele arzîud Se oglindea-u acoperişu-i mare. CASSIAN, H. 48. Acoperişul de şindrilă al casei de mult a fost muiat de zăpezi şi ploi, rupt şi spulberat de vînturi ; numai o bucată se mai ţine pe un colţ al zidurilor. SADOVEANU, O. III 343. Se disting oameni pe acoperişul vagoanelor. SÂHIA, X. 51. — Variantă: (regional) copcriş s. n. ACOPERITOARE, acoperitori, s. f. Obiect cu care se acoperă, se înveleşte sau se închide ceva. Acoperitoarea- putinii. ACOPERITOR, -OÂRE, acoperitori, -oare, adj. (Fin.) Care acoperă, care garantează. Semnătură acoperitoare. Acte acoperitoare. ACORD, acorduri, s. n. 1. înţelegere, învoire, con- simţămînt mutual la ceva. Nu există problemă litigioasă care să nu poată fi rezolvată pe cale paşnică, prin acordul părţilor interesate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2634. <$• E x p r. A fl do acord să... = a se învoi (ia ceva), a fi de păreresă. ... a aproba. A £i do acord (ou cincva) sau a so alia în acord cu cineva = a fi de aceeaşi părere cu rineva. In înfăptuirea politicii sale de pace, Uniunea Sovietică se află in deplin acord cu celelalte state democratice, iubitoare de pace. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 22. A cădea do acord = a ajunge sau a fi ajuns la o înţelegere deplină, la un punct de vedere comun. Do acord J = bine ! aşa să fie ! ne-am înţeles 1 (Pleonastic) Do comun acord = în perfectă înţelegere, în deplină armonie. 2. Convenţie, de obicei cu caracter internaţional, care stabileşte relaţiile reciproce dintre părţi, privind drepturile şi îndatoririle lor. Prin strîngerea de relaţii prieteneşti şi încheierea de tratate de amiciţie şi asistenţă mutuală, prin acordurile economice între R.P.R. şi vecinii ei, înfrunte cu Uniunea Sovietică, politica noastră externă a drs ¡a consolidarea situaţiei internaţionale a Republicii Poptdare Romîne. REZ. HOT. I 15. 3. (Mai ales în loc. adj. şi a d v. in acord) Sistem dc remunerare în care plata se stabileşte prin înţelegere, pe unitatea' de produs realizat (piesă sau operaţie), ceea ce duce la mărirea producţiei. Munca în acord constituie expresia justă a sistemului de repartiţie după cantitate şi calitate, a Prin sistemul salarizării în acord este stimulată puternic creşterea productivităţii muncii. <$> Acord progresiv = plata muncii în acord, în proporţie crescîndă, în raport cu depăşirea normei. -4- Sumă dată sau primită ca plată pentru unitatea de produs realizat. Acordurile se plătesc la sfirşitul lunii. (1. (Gram.) Expresie gramaticală care stabileşte concordanţa (în persoană, în număr, în gen sau în caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. Acordul predicatului cu subiectul. 5. Sonoritate rezultată din reunirea a cel puţin trei sunete, formînd o armonie. Buruiană dădea din scripcă cîteva acorduri uşoare. HOGAŞ, DR. II 106. -$* F i g. Subt degetele tale... Clavirul cînd răsună... Deştepţi în al meu suflet acorduri fioroase. ALEXANDRESCU, M. 127. ACORDA, (1, 2) acord şi (3) acordez, vb. I. T r a n z. 1. A da (cu concesie, cu îngăduinţă, cu grijă, cu atenţie, cu bunăvoinţă). Oamenii muncii privesc cu dragoste pe oamenii de ştiinţă legaţi de popor. Ei acordă o călduroasă preţuire strădaniilor depuse de aceştia de a-şi pune energia şi capacitatea creatoare in slujba poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 1/1. Toţi ceilalţi profesori am socotit că se poate acorda unui elev eminent alt termen pentru teza de mai. SADOVEANU, N. F. 175. 2. A stabili concordanţa (în persoană, în număr, în gen sau în caz) între cuvinte legate prin raporturi de determinare. (R e f 1.) Predicatul se acordă cu subiectul în număr şi în persoană. 8. A da unui instrument muzical (pe baza diapazonului) o anumită înălţime a sunetului, prin întinderea coardelor, prin aşezarea tuburilor etc. Violonistul îşi acordează instrumentul, cr.j In sfîrşit am acordat-o! (Cercînd ghitara:,) Sună bine acum. ALECSANDRI, T. I 78. ACORDARE, acordări, s. f. Acţiunea de a acorda. 1. Atribuire ; aprobare, îngăduire. Acordare de credite. Acordarea unui răgaz. 2. Aducerea tonurilor unui instrument sau ale unui ansamblu de instrumente la aceeaşi înălţime (pe baza diapazonului). Acordarea instrumentelor din orchestră. ACORDĂT, -Ă, acordaţi, -te, adj. 1. Dat, atribuit; îngăduit, aprobat, asigurat. 2. (Despre unele părţi ale propoziţiei) Care este pus în acelaşi caz, număr, gen sau persoană ca şi cuvîntul de care e legat printr-un raport de determinare. Predicat acordat cu subiectul. « 3. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanţă (pe baza diapazonului). Pian acordat. Vioară acordată. ACORDEfe, acordeoane, s. n. Instrument muzical portativ cu foaie şi cu unul 6au două rînduri de clape. V. armonică. Cînd sata s-a umplut, un acordeon răsună şi cîntăreţii anunţaţi apar pe estradă. ANGHEL, PR. 190. «0* F i g. Cu haina roasă la un cot şi cirpită la celălalt, pe cap cu o pălărie in stil « acordeon o, scoboram la vale. HOGAŞ, M. N. 17. — Pronunţat: -de-on. ACORDEONÎST, -A, acordeonişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntă din acordeon. — Pronunţat: -de-o-. A CORD OR1, acordori, s. m. Persoană care se ocupă cu acordarea şi repararea instrumentelor muzicale cu claviatură. Acordor de piane. ACORDCR2, acordoare, s. n. Unealtă care serveşte la acordarea instrumentelor muzicale cu claviatură. ACOSTA - 16 ~ ACROMEGALIE ACOSTĂ, acostez, vb. I. 1. Inttanz. (Mar.; despre vase) A trage, a se opri la ţărm. V. ancora. Vaporul... coborise de la Brăila şi acostase la chei. BART, E. 67. 2. T r a n z. F i g. A opri pe cineva din drum şi a i se adresa în mod supărător. De cîte ori era nevoită să iasă din adăpostul ei, umbla sfioasă şi grăbită, cu ochii (n pămînt, cuprinsă veşnic de teama de a fi acostată. BAţlT, E. 305. A € O STAU I £ NT, acostamente, s. n. Fîşie laterală de-a lungul unui drum, lăsată în general nepavată sau nepietruită, care serveşte pentru siguranţa circulaţiei, scurgerea apelor, circulaţia pietonilor şi la depozitarea materialului de întreţinere. ACOSTARE, acostări, s. f. Acţiunea de a acosta. 1. (Mar.) Manevră de apropiere şi de oprire la ţărm a unui vas. Copiii, cu pasul lor mărunt, o incurcnu. Ii luă de mină ca să poată merge mai iute, să fie fată la acostarea lui [a vaporului], BART, E. 317. 2. F i g. Faptul de a opri pe cineva din drum, adre- sîndu-i-se în mod supărător. acotiledOn, -ă, acotiledoni, -oane, adj. Acotile- donat. ACOTlLEDONAT, -A, acoiiledonaţi,-te, adj. (Despre plante, în opoziţie cu cotiledonat) Cu embrionul lipsit de cotiledoane. (Rar, substantivat, f. pl.) Clasă de vegetale care n-au embrion format înainte de germinare şi care se înmulţesc prin spori. ACREALA, acreli, s. f. 1. însuşirea de a fi acru; gust acru, înţepător. Acreala vinului, -fy- Senzaţie de arsură însoţită de un gust acru, provocată de o hiper- aciditate gastrică. 2. (Concretizat) Mîncare sau băutură cu gust acru. Stomacul îi era leşuit.. . îşi simţea gura uscată. îi era sete şi avea poftă de acreală. VLAHUŢĂ, N. 75. 8, F i g. Stare de spirit sau atitudine ursuză, supără- cioasă, provocată de o neplăcere, de o jignire, de un insucces. Acreala şi furia Penelopei nu reuşi să-l tulbure. BART, E. 242. ACREDITA, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A împuternici (pe cineva) ca reprezentant plenipotenţiar al unui stat pe lingă guvernul unui stat străin. [Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne] acreditează şi recheamă pe reprezentanţii plenipotenţiari ai Republicii Populare Romîne în statele străine. CONST. R.P.R. 23. [La şedinţa Marii Adunări Naţionale] au asistat reprezentanţi ai misiunilor diplomatice acreditate în R.P.R,, reprezentanţi ai presei romine şi străine şi numeroşi oameni ai muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2566. 2. (Cu privire la o ştire, la un fapt neconfirmat) A face să apară demn de crezare, să fie acceptat, primit ca adevărat. Robii de zestre ai neneacăi voiau să acrediteze o legendă necuviincioasă. SADOVEANU, N. F. 9. ACREDITARE, acreditări, s, ,i. Acţiunea de a acredita. 1. împuternicire a unei persoane ca reprezentant plenipotenţiar pe lîngă guvernul unui stat străin. Scrisori de acreditare = documente diplomatice prin care se confirmă calitatea unui reprezentant plenipotenţiar şi pe care acesta le remite guvernului pe lîngă care este acreditat. [Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne] primeşte scrisurile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine, acreditaţi pe lîngă Prezidiu. CONST. R.P.R. 23. 2. Prezentare a unui fapt ca fiind demn de crezare. ACREDITÎY, acreditive, s. n. Una din formele principale de decontare în economia socialistă, constînd dintr-un document bănesc prin care o instituţie de credit dă altei instituţii dispoziţia de a plăti cuiva o sumă de bani. ACRI, acresc, vb. IV. 1. Tranz. A face să fie (mai) acru. Acresc ciorba. 2. Refl. (Despre alimente) A se face, a deveni (mai) acru (în special ca efect al fermentării); a se înăcri. Castraveţii s-au acrit. <{■ E x p r. A i se acri (cuiva) cu (sau dc) ceva = a se sătura, a se plictisi de ceva. Li să acrise tot umblind încoace şi încolo prin pădure. ISPIRESCU, L. 336. + A se altera, a se strica. Pîinea s-a acrit. 8. Tranz. Fi g. A face pe cineva să fie ursuz, arţăgos, supărăcios. O acriseră suferinţele bolii. ACRÎME s. f. (Rar) 1. Acreală. 2. F i g. Răutate, duşmănie. Cronicile romîneşti acuză cu acrime viclenia făcută de Sigismund. BĂLCESCU, O. II 205. ACRfRE, acriri, s. f. Acţiunea de a (se) acri. .1. Ivirea (sau accentuarea) gustului acru al unui aliment (ca efect al fermentării). Acrirea laptelui. 2. Alterare, stricare. ACRIŞOR, -OARĂ, acrişori, -oare, adj. Diminutiv al lui aer u. Muşcam amindoi din merele cu gust acrişor. SADOVEANU, N. F. 39. ACRÎT, -A, acriţi, -te, adj. 1. Care a devenit sau a fost făcut (mai) acru. Vin acrit. 2. Alterat, stricat. Pîine acrită. 3. F i g. Necăjit, plictisit. Mi-e sufletul acrit şi m-am săturat să mă chinuiesc atîtea ceasuri pe zi şi să nu mă procopsesc toată viaţa. CARAGIALE, O. II 27. ACIÎITI RAj acrituri, s. f. Aliment acru; (în special) murătură. S-a bolnăvit de gălbinare — i-a trecut cu cîr- mîz şi iu acrituri. CARAGIALE, O. I 217. F i g. Nume batjocoritor dat de ţărani, în timpul regimului burghezo- moşieresc, notabilităţilor satului. Cine purta gambeta era poreclit acritură. Acritură li se mai spunea şi celorlalţi, — notari, cîrciumari, perceptori, care se îrwestmîntau in haine nemţeşti. STANCU, D. 241. ACRÎC, -ÎE, acrii, adj. Cam acru, acrişor. ACROBĂT, -A, acrobaţi, -te, s. m. şi f. Gimnast iscusit în exerciţii dificile, în special de echilibristică, care îşi exercită profesiunea în formaţii sportive sau în circuri. ACROBATIC, -A, acrobatici, -e, adj. De acrobat; care se referă la acrobaţi sau Ia acrobaţie; făcut, executat în felul.acrobaţilor. Histrionii... dănţuiau din picioare şi făceau întorsături acrobatice. ODOBESCU, S. I 40. ACROBAŢÎE, (1) acrobaţii, s. f. 1. Exerciţiu greu de gimnastică sau de echilibristică (a cărui executare cere o îndemînare de acrobat). (Prin exagerare) Vieţii lor păstrăvilor], care e o nesfirşită succesiune de acrobaţii, numai torentele spumegînde ale munţilor îi priesc. BOGZA, C. O. 107. F i g. (La pl.) Sforţări neobişnuite, însoţite adesea de folosirea unor mijloace incorecte sau ridicole pentru a ieşi dintr-o încurcătură. 2. Arta sau profesiunea acrobatului. ACROMATIC, -A, acromatici, -e, adj. (Despre sticlă sau despre un sistem de lentile) Care nu descompune raza de lumină în culorile ei componente. ACROaiATÎSM s. n. Proprietatea pe care o are o sticlă sau un sistem de lentile de a fi acromatice. ACROMATOPSÎE s. f. Boală de ochi care se manifestă prin imposibilitatea distingerii culorilor. ACROMIGALÎE s. f. Boală care şe manifestă printr-o dezvoltare exagerată a extremităţilor corpului (mîini, picioare) şi a scheletului facial, provocată de hiperse- creţia hormonilor de creştere ai hipofizei. . ACROSTIH — 17 — ACTIV ACROSTIH, acrostihuri, s. n. Poezie în care literele iniţiale ale versurilor alcătuiesc un cuvînt (de obicei un nume) sau o frază. Este celebru acrostihul lui Ha E x p r. A arca ccva la activul ACTIV 18 - ACTUALIZARE sfm «= a fi autorul unei (sau unor) acţiuni importante sau grave. A pune, ccva la activul cuiva == a pune o acţiune ,pe seama cuiva, a pune cuiva ceva la socoteală. ACTÎV2,-A, activi,-e, adj. (în opoziţie cu pasiv) Care' participă în mod intens la o acţiune, care ia parte efectivă la o1 lucrare; (numai despre oameni) care lucrează cu sîrg,* harnic. Muncitori activi, czi Lupta consecventă pentru pace dusă de Uniunea Sovietică se bucură de sprijinul activ al maselor de milioane de oameni iubitori de pace din toate ţările lumii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2688. Bălcescu a fost un luptător activ pentru drepturile poporului. CONTEMPORANUL, Ş. II, 1953, .nr. 350, 5/4. E x p r. A lila parte activă Ia o acţiune = a lucra efectiv, dîndu-şi tot concursul. (Adverbial)Conferinţele au fost urmate de discuţii, la care membrii de partid au participat activ. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2553. -4-Membru activ (spre-deosebire de onorific şi corespondent) = membru al unei organizaţii, al unei societăţi sau al unei instituţii, avînd anumite obligaţii şi bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelei organizaţii. Membru titular activ al Academiei R.P.R. (Chim.) Corp activ ~ corp care intră uşor în reacţie. Vocabular activ — cuvinte pe deplin înţelese de vorbitor şi1 folosite des de el. Verb activ = verb a cărui- acţiune este săvîrşită de subiectul gramatical. Diateză activă (uneori-substantivat, n.) v. diateză. Metodă activă = metodă de predare .care stimulează activitatea personală a elevilor. Militar activ = militar de profesie. Apărare, activa — apărare dinamică, care foloseşte contraatacuri şi contralovituri, pentru a slăbi şi nimici cît mai multe forţe inamice. (Ec., Fin.; despre operaţii, conturi, bilanţ) Care se soldează cu un profit. ACTIVA, activez, vb. I. 1. Intranz. A depune, a desfăşura o activitate susţinută., în toate, ţările lumii partidele comuniste, oricît de grele ar fi condiţiile in care activează, se află în fruntea luptei populare pentru libertate, împotriva exploatării capitaliste^ împotriva jugului imperialist, pentru pace trainică. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 131. [Fiecare membru de partid este dator] să activeze pentru realizarea în practică a politicii partidului şi a hotărîrilor organelor săle de conducere. STATUT. P.M.R. 10. 2. T r a n z. A intensifica, a înviora. Ozonul activează respiraţia. 3. R e f 1. A intra în cadrele active ale armatei. După ce a terminat şcoala de ofiţeri de rezervă, s-a activat. . ACTIVARE s. f. Acţiunea de a (s e) activa. ACTiVÎST, -Ă, activişti, -ste, s. m. şi'f. Membru militant al unei organizaţii de partid sau de masă, revoluţionar de profesie, care se consacră exclusiv muncii politice în cadrul organizaţiei. Activiştilor de. la secţiile culturale ale sfaturilor populare regionale şi raionale le revine sarcina de a lupta pentru lichidarea 'birocratismului din munca culturală. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 340, 2 3. . ACT1.V 1TÂTE, activitufi, s, f. Folosirea sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva; muncă, ocupaţie, îndeletnicire. Activitatea diplomatică a guvernului nostru izvorăşte din dorinţa firească de a avea legături'de strinsă prietenie cu toate statele realmente dornice de pace. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140. <£>' Sferă de activitate v. s f e r ă.(Rar). Sîrguinţă, hărnicie. Ei se puseră la lucru cu o activitate febrilă. NEGRUZZI, S. I 339. ACT1YIZĂ, activizez, vb. I. T ranz. A face pe J cineva să lucreze mai activ, a spori însufleţirea Ja lucru a cuiva. Organele, sindicale trebuie să. activizeze munca cluburilor. • . ■ ' ACTIVIZARE s. f. Acţiunea de a activiza; Activizarea organizaţiilor de bază fereşte organele conducătoare de ruptura de mase, de birocratizare. SCÎNTEIA,. 1953, nr. 2559. ACTOR, actori, s. m. Profesionist' care interpretează roluri în piese de teatru sau în filme. V. artist. Partidul Muncitoresc Romîn şi guvernul ţării au îiicre- dinţat actorului importantul rol de a educa masele. Lup-,- tind pentru o artă adevărată, bogată în conţinut, în idei şi desăvîrşită în formă, actorul a devenit astăzi un «inginer al sufletului omenesc». SCÎNTEIA, 1952, nr. 2529. <$> F i g. Mătuşa mea Leona părea că nu mai are absolut nici un interes pentru întîmplările zilei şi pentru actorii principali care luaseră parte la săvîrşirea lor. SADOVEANU, N. F. 160. — Accentuat şi: (nerecomandabil) actor. — Variantă: (învechit) aîtor (ALECSANDRI, T. 1398) s. m. ACTORĂŞ, actoraşiy s* m. Diminutiv cu sens de-' preciativ al lui actor. Atîtia băieţi cu care învă-' fase in şcoală au ajuns rău de tot: Duţulescu s-a făcut frate la schitul de la Durau, Macovei un actoraş de provincie. VLAHUŢĂ, O. A. III 62. ACTORICESC, -EĂSCĂ, actoriceşti, adj. (Rar) De actor, al actorului. Artă actoricească. □ Era un rafinament acto-, ricesc. CAMIL PETRESCU, P. V. 6. ACTORÎŢĂ, actoriţe, s.f. (învechit) Actriţă. Aciori[a, în loc să iasă pe uşă, ieşea prin părete. NEGRUZZI, S. I 343. ACTRÎŢĂ, actriţe, s. f. Profesionistă care interpretează roluri în piese de teatru sau în filme. V. artistă.' Actriţă de teatru. ACTUĂL, -A, actuali, -e, adj. De acum, de faţă/ din acest moment; prezent. De actualitate, la ordinea zilei, care are importanţă pentru vremea de faţă. Lupta, pentru pace este o problemă actuală a oaynenilor muncii din toate ţările. <> (Adverbial) Lozinca « ’Proletari din toate ţările, uniţi-vă! » sună astăzi mai actual ca orieînd. — Pronunţat: -tu-al.. ACTUALITATE, actualităţi, s. f. Faptul de a fi actual. Prin bogăţia de teze pe care le conţine, prin actualitatea acestor teze, lucrarea lui V. I. Lenin « Sarcinile imediate ale Puterii Sovietice » reprezintă o minunată armă în mina. partidelor comuniste şi muncitoreşti. CONTEMPORANUL, S. 11,1953, nr. 342, 3/6. <ţ> Lo c. a dj. De actualitate = care se petrece acum, care corespunde momentului prezent, care interesează în clipa de faţă. Gazeta de perete conţine probleme de actualitate, a Prin rezoluţia Biroului Politic al C.C. al P.M.R. în chestiunea naţională ■— docu-’ ment de o neştirbită actualitate — partidul a dat poporului muncitor o armă puternică pentru zdrobirea uneltirilor naţionaliste de toate felurile, pentru întărirea unităţii sale în lupta contra exploatării, pentru socialism. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 52. -if- Ceea ce este actual. Cercetări legate' de cerinţele actualităţii. (Uneori cu sens colectiv, alteori la pl.) Eveniment curent; întîmplare plină de interes,' la ordinea zilei. Actualitatea în imagini. Actualităţile săptămînii. — Pronunţat: -tu-a-. ■ ACTUAI/IZĂ, actualizez, vb. I. Tranz. A face ca5 ceva să fie actual. Propagandistul trebuie să actualizeze- problemele, trebuie să convingă prin argumente pe auditori- de valabilitatea cunoştinţelor pe care le predă. — Pronunţat: -tu-a-. ACTUALIZARE, [actualizări, -si f.. Acţiunea de a actualiza. . ■ - —Pronunţat: -tu-a-. , ACTUALMENTE — 49 - 'ACUMA ' ÀCTIJAniÉNTE àdv. în momentul de faţă,''îri prezent, acum. Sint hi curs, actualmente, noi experienţe pentru vindecarea cancerului. ! ; ' : . . ■ — Pronunţat: • • •; ACTUĂR,actuari, s. m. Specialist în calcule statistice privitoare Ia asigurări şi, în' general, la problème financiare. ■. - ■■ ; . — Pronunţat: -tu-ar. ' ' ■ ■ ■ i ACŢIONĂ, acţionez,- vb; I. 1.‘ 1 ri t ï a n z. A lucra, a întreprinde o acţiune, o faptă. V. a c t i v a. Acţionează hotărit. •+■ A influenţa asupra unor evenimente, persoane, stări de lucruri; a se manifesta, a avea efect. 2. Tranz. (Mec.) A pune în mişcare, a face să funcţioneze. Locomotiva se pune in mişcare cu ajutorul bielei, care acţionează •manivela, transformînd mişcarea rectilinie in-mişcare circulară. \ 3. Tranz. (Jur.; în expr.) A acţiona (pe cineva) în judecată = a da sau a chema (pe cineva) în judecată. — Pronunţat : -ţi-o-. . , , ACŢIONÂIÎ, -Ă, acţionari, -e, s. m. şi f. Persoană care posedă acţiuni într-o întreprindere economică pe acţiuni. — Pronunţat : -ţi-o-. 1 ACŢIONĂR.E, acţionări, s. f. Punere în mişcare a unei piese, a unei maşini, a unui agregat etc. Acţionarea elicei la vapoare se face cu ajutorul motoarelor electrice. — Pronunţat: -ţi-o-. ACŢItJNE, acţiuni, s. f. 1.1. Desfăşurare a unei activităţi, faptă întreprinsă pentru atingerea unui scop. Orice înstrăinare din bunurile gospodăreşti colective sau ale statului, orice acţiune de sabotaj faţă de averea şi animalele colectivizate său maşinile S.M.T.-ului este socotită drept trădare a intereselor obşteşti şi ajutor dat duşmanilor poporului. STAT. GOSP. AGR. 39. Energia avîntului are preţ numai atunci cină e folosită într-o acţiune justă. SADOVEANU, N. F. 134. Om de acţiune = om întreprinzător, care acţionează multilateral, repede, practic şi energic. -ÿExpr, A pune în acţiune = a pune în mişcare, a da impuls. A troce Ia acţiune =.a păşi la fapte. (Uneori determinat prin «armată») Operaţie militară.(Gram.) Ceea ce exprimă verbul (o stare, .o mişcare, un proces etc.). Verbele a căror acţiune se răsfrînge asupra unui obiect (complementul lor direct) sau are ca rezultat un obiect sint tranzitive. ■ ' 2. Desfăşurarea întîmplărilor într-o operă literară. Acţiunea romanului « Mitrea Cocor » este foarte vie. 3. Influenţă (1). Acţiunea luminii şi a căldurii. Acţiunea lînturilor şi a apei. a Acţiunea legii economice funr, damentale a capitalismului determină ascuţirea luptei de clas'l (n cele mai înaintate ţări capitaliste, revoluţionează masele şi apropie revoluţia socialistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2617. 4. Urmărire în justiţie, proces ; (concretizat)j cerere de deschidere a unui proces. Acţiune penală. ■ Acţiune civilă. c=i Tînărui Priboianu... a respins acţiunea ministerului ca nefundată. VLAHUŢĂ, O. A. 258. . ■ > <> II. (în economia capitalistă) Hîrtie de valoare repre- zentînd partea de capital investită de un capitalist într-o întreprindere !a care ' participă şi alţi capitalişti şi'conferind în principiu drepturi de participare.la afacerile şt profiturile întreprinderii.'Societate pe acţiuni.' ' —.Pronunţat: -ţi-u-, ■ '■ -'■■■ ■ - . ACÜ adv. v.' acum. ' . ' ■ ■ ‘ A.CUARÉLA, : acuarele, s. f. 1. Vopsea ■ solidă, care,, subţiata cu "apă, se'întrebuinţează în pictură. Cutie-fie acuarele. - . 2. Pictură ifăcdtă, mai ,ales pe hîrtie, în' culori subţiate; ¡CU apă. • 1 • > — Pronunţat: ¡a-ctia-: — VariantăùacvarélS’S', fV•>' ACUARELÎST, -Ă, acuarelişti, -ste, s. m. şi f. Pictor specialîziit în acuarelă (2). —rPrqnunţat: a-cua-, — Variantă: ncvaroîist, -ă s. m. ACUFUNDĂ vb. I v. cufunda. .,.ACUITÂTE s. f. (Livresc) Capacitate a simţurilor de a".perccpe excitaţii oricît de slabe.şi de a diferenţia.excitaţii ■ foarte■ asemănătoare între ele; ascuţime, agerime. Acuitate vizuală. Acuitate auditivă. — Pj'onunţat: -cti-i-. '(ACUM adv. 1. (Şi în forma acuma) în prezent, în momentul de faţă. Acum, intr-un cătun, departe, De greul muncii oţelit, Vreun responsabil de partid Mai stăruie plecat pe" carte. DEŞLIU, M. 20. Pe stăpîiia 'cosiţei a furat-o. un zmeu.. . Ea este acum în smîrcurile mărilor. ISPIRESCUi LV,23. (Purtînd accentul în frază sau întărit prin ' « chiar », « iată o etc.) Cai năzdrăvani! Acum vi-i rîndul,' Zburaţi ca vîntul! BENIUC, V. 14. Dacă e aşa, hai, porneşte chiar acum la împăratul Verde. CREANGĂ, P. 274. O! fluieraş, acum să-ţi văd puterea. ALECSANDRI, T. I 465. Acum întliaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13. (în opoziţie expresă cu trecutul sau cu viitorul) Ce-i în m-nă nu-i minciună şi e mai. bine acum un ou decît la anul un boii. NEGRUZZI, S. I 248. Ai fost floare trandafir, Dar acum eşti borş cu ştir. PANN., P. V. II 98. (Precizînd un circumstanţial de timp) De trei zile-acum pe mare... Noi pămîntul nram zărit! ALECSANDRI, P. A. 83. <$* (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Pînă acum = pînă în clipa de faţă. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă eu ldm să ridic! BENIUC, V. 15. De pînă acum = de pînăi în momentul de faţă. Oamenii muncii îşi sporesc eforturile pentru consolidarea succeselor de pînă acum. De p» 'acum = chiar din acest moment; înainte de vreme. De pe acum se pregăteşte pentru examene. c=j (în forma acu) De pe acu căşti; te pregăteşti de somn, măi frate, haL.ut SADOVEANU, O. vi 258.- Dc ncurn (înainte sau încolo) == de aci înainle. Soţioara dalbă... Singură veî sta. de-ăcum; Că eu plec la drum. BENIUC, . V. 155. Eut măi i băieţi, de acum nu mă mai desprind de voi. CAMILAR,. TEM. 53. (Corelativ, introducînd propoziţii care exprimă o succesiune de acţiuni alternative) Acum plîngef acumrîde-, (Cu funcţiiJne.;copulativă, servind. în cazul schimbării de idei, la; înşiruirea .'noilor idei) Uci-keil dragul tatii... D-apoi calului meu de pe atunci cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele!... —Tată, atîta cer şi eu de la d-ta. Aciitn,I oii. 'c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind-, aceasta mă' priveşte pe mine ; numai vreu să ştiu dacă mi-l dai ori ba. CREANGA, P. 194. / •« - n-auzii vorba ta, Ci-auzii pe maică-tă.: . Blăstămîndu-mă pe mine De ce şed, mîndră, cu tine!. .. Acum, deacă-i treaba-aşa, Spune-i, dragă, maică-tă Să-ngrădească uliţa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 61. .!.• ,2.. (îiii r vorbirea afectivă, . adesea repetat, indicînd: viitorul: foarte apropiat) Acuşi, îndată, imediat. Ies puţin in oraş, şi-acum mă înapoiez. ... •• 3. (în legătură cu noţiuni de timp) înainte cu... Acum şasezeci de ani trecuţi, -unde se pomeneau şcoli? CREANGĂ, A. 19. , ' ; ■ ; /; ' \ \ .1 .. — Variaţite: acu, aciima adv. f:* AOlMA adv; v. acum. ACUMINAT - 20 — ACUZAT ACTOItŞ'ĂT, -Ă, acmninaţi, -te, adj. (Despre frunze, fructe etc.) Care se termină printr-un vîrf lung şi ascuţit. ACUMULĂ, acumulez, vb. I. Tranz. A aduna, a strînge, a îngrămădi, a concentra, a înmagazina. Capitalul este plusvalorii-, acumulată. 1=1 Investiţiile necesare industriei noastre trebuie şi pot fi făcute din rezervele pe care le va acumula statul. GHEORGHIU-DEJ, AHT. CUV. 149. F i g. Pentru a conduce in mod just, este necesar ca experienfa conducătorilor să fie completată cu experienţa practică a maselor, care, in opera de construire a socialismului, acumulează o uriaşă experienţă practică. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2705. Refl. pas. Energia se poate acumula sub formă electrică in acumulatoare electrice. ACOIULĂRE, acumulări, s. f. Acţiunea de a acumula şi rezultatul e:. Acumularea de bogăţie la un pol este deci, in acelaşi timp, acumulare de mizerie, de chinuri, de muncă, de robie, de ignoranţă, de brutalizate fi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care îşi produce propriul său produs sub formă de capital. MAR X, C. I 578. -$• F i g. Acumulare de cunoştinţe. Acumulare de experienţă. <> (în legătură cu schimbările cantitative) Trecerea de la o stare calitativă a limbii la o altă stare calitativă nu s-a făcut pe calea exploziei, pe calea 7iimicirii dintr-o dată a vechiului şi a construirii noului, ci pe calea acumulării treptate şi îndelungate a elementelor noii calităţi, a noii structuri a limbii. STAL1N, PROBL. LINGV. 24. -fy- Acumulare primitivă = acumulare care constituie punctul de plecare al modului de producţie capitalist şi care constă în despărţirea micului producător de mijloacele de producţie, printr-o acţiune de jaf, prin prădarea coloniilor, prin războaie etc. O anumită acumulare de capital în vtîna unor producători individuali de mărfuri formează deci condiţiunea modului de producţie specific capitalist. Din această cauză a fost nevoie să o presupunem la trecerea de la exploatarea meşteşugărească la cea capitalistă. Putem să o numim acumulare primitivă, pentru că nu este rezultatul istoric, ci temelia istorică a producţiei specific capitaliste. MARX, C. I 560. Acumulare capitalistă sau acumulare a capitalului — retransformarea plusvalorii în cap tal Marx a stabilit legea generală absolută a acumulării capitaliste. <=i O dată cu acumularea capitalului se dezvoltă deci modul de producţie specific capitalist, şi o dată cu modul de producţie specific capitalist se dezvoltă acumularea capitalului. MARX, C. I 560. Acumulare socialistă— partea din venitul naţional care este destinată lărgirii producţiei. Prin trecerea principalelor întreprinderi industriale, miniere, de transport, bancare şi de asigurări in miinile statului, precum şi prin monopolul de stal al comerţului exterior, clasa muncitoare deţine o mare parte din mijloacele de producţie din industrie şi are posibilitatea materială de a mobiliza resurse financiare şi rezerve de tot felul in vederea acumulării socialiste. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 261. ACUMULATOR, acumulatoare, s. n. Aparat pentru înmagazinarea energiei sub diferite forme. Acumulator electric. Acumulator de abur. — Pl. şi: (s. m., nerecomandabil) acumulatori. ACTJPLĂ, acuplez, vb. I. T r a n z. A cupla, ACUPLÂJ, acuplaje, s. n. Organ de maşină servind Ia stabilirea unii legături elastice sau la înmagazinarea unei energii mecanice. ACUPLĂRE s. f. Cuplare. ACURATEŢA s. f. v. acurateţe. ACURATEŢE s. f. (Livresc) Grijă deosebită, atenţie mare, exactitate în executarea unui lucru. (Atestat în forma acuraletă) Toate părticelele acestei compuneri sint lucrate... cu o scrupuloasă acurateţa. ODOBESCU, S. III 59. — Variantă: (învechit) acurateţă s. f. ACtîSTIC, -Ă, acustici, -e, adj. Care se referă la acustică, care emite, transmite sau recepţionează sunete. Aparate acustice. ^Cornet (sau aparat) acus.ic mică pîlnie care întăreşte sunetele şi pe care o aplică la ureche persoanele cu auzul slab. ACtJSTICĂ s. f. 1. Parte a fizicii care se ocupă cu studiul sunetelor. 2. (De obicei determinat prin «bună») Calitatea de a propaga sunetele şi de a înlesni perceperea lor. O sală are acustică bună cind sunetele produse într-un punct oarecare al ei se aud clar in întreaga sală. c=i [Sală] era lipsită de acustică. NEGRUZZI, S.I 345. ACUSTICIĂN, -Ă, acusticieni, -e, s. m. şi f. Specialist în tehnica acusticii. — Pronunţat: -ci-an. , ACtJŞA adv. v. acuşi. ACtJŞI adv. (Popular şi familiar) 1. în momentul cel mai apropiat, îndată, imediat. Acuşi soseşte şi Iliuţă şi, după aceea, lumea-i a voastră. SADOVEANU, N. F. 31. Du-te şi d-ta de-ţi pune nora la cale, că acuşi te ajung şi eu din urmă. CREANGĂ, P. 113. Du-te de ne adă o oală de vin! — Acuşi! NEGRUZZI, S. III 9. (întărit prin repetare sau printr-o construcţie pleonastică) Lungi patru ani purtarăm dorul Garoafei roşii de la Cluj. — Garoafă roşie, nu plînge, Că ne vedem acuşi, acuşi! BENIUC, V. 103. Du-te înainte, zise cîntăreţul făcîndu-se somnoros, că vin şi eu acuşi îndată. ŞEZ. II 68. 2. (în legătură cu noţiuni de timp; rar) înainte cu... ; acum (3). Acuşi şepte ani a fătat iapa popii un mînz. RETEGANUL, P. I 25. — Variantă: aciişa (BIBICESCU, P. P. 80) adv. ACUŞÎCA adv. (Familiar) Acuşi (1). Mă Traiane, orzul vostru face acuşica spic. SADOVEANU, P. M. 309, Acuşica ira senin. .. şi d-odată să bolovăniră nori negri cum e catranul DELAVRANCEA, A. 107. Care va să zică, domn’Mitică de la pricepţie (= percepţie)... pricepi dum- neatale acuşica cum vine vorba noastră. CARAGIALE, O. II 38. acuşOr, acuşoare, s. n. Diminutiv al lui a c (1). La picioare, Acuşoare. MARIAN, S. 257. ACtÎT, -Ă, acuţi, -te, adj. 1. Pătrunzător, puternic,violent. Durere acută, a Senzaţiile erau tari, acute, priveliştea era pentru el un tablou spălat şi redat in culorile lui vii. CAMIL PETRESCU, N. 63. 2. (Despre boli, în opoziţie cu c r o n i c) Cu evoluţie rapidă, cu caracter de criză, brusc. Apendicită acută. 3. (Muz., despre note) înalt, ascuţit. Registru acut. ACUZĂ, acuz, vb. I. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « de • sau de propoziţii completive indirecte) A imputa cuiva o greşeală, un delict, o crimă; a învinui, a învinovăţi. A fost acuzat de crimă, De la 1866 şi pînă astăzi n-a fost afacere, n-a fost răscumpărare, n-a fost concesie şi întreprindere mai însemnată in care glasul public să nu acuze pe rege că şi-a băgat miinile pretutindeni şi că le-a scos întotdeauna pline cu acţiuni şi cu aur, pentru el sau pentru protejaţii lui. LIT. ANTIMONARHICĂ 168. A b s o 1. Faptele acuză. ACUZĂRE, acuzări, s. f. Acţiunea de a acuza; învinuire, învinovăţire. Act de acuzare v. a c t. + Parte care acuză la un proces. Apărarea n-a putut respinge probele acuzării. ACUZ ĂI, -Ă, acuzaţi, -te, s. m; şi f. Persoană care este învinuită de ceva, contra căreia s-a introdus o acţiune în justiţie (pentru un delict sau o crimă). ACUZATIV — 21 — ADĂPA ACUZATIV, acuzative, s. n. Cazul complementului direct, al complementului indirect cu prepoziţie şi al complementelor circumstanţiale (caz cerut - în limba romînă de aproape toate prepoziţiile). ACUZATOR, -OARE, acuzatori, -oare, adj. (Uneori substantivat) (Persoană) care acuză, care învinuieşte. Procesul ceferiştilor, la care conducătorii luptelor de la Griviţă s-au transformat din acuzaţi in acuzatori împotriva guvernului terorist de atunci şi împotriva regimului reacţionar pe care îl reprezenta, a avut un răsunet internaţional în cercurile democratice de pretutindeni. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 17. <ţ> Acuzator public = magistrat care susţine acuzarea într-un proces penal. V. procuror. ACUZĂŢIE, acuzaţii, s. f. Acuzare, învinovăţire. —- Pronunţat: -ţi-e. ACVAFâRTE s. n. invar. Procedeu de reproducere a unui desen liniar prin intermediul unui clişeu gravat cu ajutorul acidului azotic pe plăci de cupru sau de zinc; stampă obţinută prin acest procedeu. ACVAMAIIÎN s. n. Varietate de berii de culoare albastră-deschis sau verzuie, întrebuinţată ca piatră preţioasă. - ACVAIîElĂ s. f. v. acuarelă. ACVARELÎST, -Ă s. m. şi f. v. acuarelist. ACVARIU, acvarii, s. n. Recipient sau bazin de sticlă sau de ciment, în care se ţin plante sau animale acvatice vii. ACVĂTIC, -A, acvatici, -e, adj, 1. De apă, care trăieşte în apă. Culai... se întoarse la ostrovul nostru cu aceleaşi ondulări line de dihanie acvatică. SADOVEANU, N. F. 81. «$> (Poetic) Ascultam din umbră acvatica fanfară [a broaştelor] TOPÎRCEANU, B. 38, 2. .Care constă din apă, format din apă. Mediu acvatic. <ţ> F i g. [Oltul] strînge din drum întregul... rod' acvatic [al văilor pe lîngă care trece]. BOGZA, C. O. 96. ACVIFER, -A, acviferi, -e, adj. Care conţine apă. Strat acvifer. AcmĂ, acvile, s. f. (Poetic) Vultur. [Un vînător] surprinse.. . Sihastrul cuib al acvilei auguste. TOMA, C. V. 294. + Stemă reprezentînd un vultur; pajură. Acvila romană. i=i Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila... zimbrul. ALEXANDRESCU, P. 165. ACmiN, -Ă, acvilini, -e, adj. (Numai în e x p r.) Nas acvilin = nas coroiat, curbat (ca ciocul vulturului). ADAGIO adv. (Indicînd modul de executare a unei bucăţi muzicale) în tempo lent, cu mişcare lentă, rar. (Substantivat) Compoziţie sau parte dintr-o compoziţie muzicală, care se cîntă într-un tempo lent. — Pronunţat: -gi-o, ADĂGIU, adagii, s. n. (Rar) Maximă, sentinţă. V. proverb. Oare crezi că tot ce zboară — Cum zice un adagiu — se mănîncă ? TOPÎRCEANU, B. 90. ADAMĂNT, adamante şi adamanturî, s. n. (în basme) Diamant. A scris carte la-mpăratul turcesc... Ada- manturi, pietre scumpe să găsească, Cu a dumitale să se potrivească. SEVASTOS, N. 393. Din spuma aceasta... se alege. .. un adamant, adecă o piatră cît o alună... insă tare scumpă şt-frumoasă şi strălucitoare ca lumina soarelui SBIERA, P. 315. ADA3IANTÎN, -A, adamantini, -e, adj. Care are tăria şi strălucirea diamantului; diamantin. ADAMĂSCĂ s. f. (învechit) Stofa scumpă- de mătase ţesută cu flori (fabricată altădată Ia Damasc). V. damasc. Strămoşii tăi cu oastea ieşeau la cîmpul slavei, Jar tu subt' adamască sălbatic horăieşti. NK- GRUZZI, S. II 189. ADÂCGE vb. III v. adăuga. ADAOS, adaosuri, s. n. Ceea ce se adaugă la ceva; supliment, completare, spor. Apoi la mămăligă îi mai trebuie adaos. Dacă e o vreme potrivnică, de nu poate prinde peşte, atunci scoate din traistă o ceapă. SADOVEANU, N. F. 78. (Poetic) Numai zumzetul de-albine, Fără-ncepere şi-adaos, Curge-ntr-una, parcă vine Din adîncul firii pline De repaos. COŞBUC, P. I 221. <$> (Adverbial) Nu vrei să facem schimb? Să-ţi dau capra asta şi să-mi dai gîsca. — N-ai hemerit-o, că nu-i gîscă, ci-i gînsac... —Da, dă-mi-l, dă-mi-l! . . — De mi-i da ceva adaos, poate să ¡i-l date. CREANGĂ, P. 43. ■—'PI. şi: adaose. — Variantă: adăus (CAMILAR, N. II 296) s. n. ADATTĂ, adaptez, vb. I. 1. Tranz. (De obicei cu determinări introduse prin prep. « la ») A transforma, a modifica pentru a corespunde unor anumite cerinţe; a face bun pentru întrebuinţare în anumite împrejurări. O dată cu terminarea victorioasă a războiului antihitlerist, întreprinderi din acest sector industrial [al industriei metalurgice], afectate aproape în întregime producţiei de război s-au văzut mai mult decît oricare altă ramură industrială în faţa necesităţii de a-şi adapta utilajul la nevoi noi şi de a începe fabricaţia de noi produse. GHEORGHIU-DEJ, ART. CU7. 47. + A face să se potrivească, să corespundă; a potrivi. Diversele procedee întrebuinţate de d. Sadoveanu în transfigurările din această bucată ;« Dumbrava minunată»] sint adaptate perfect la scop. IBRĂILEANU, S. 14. -ţ- (Cu privire la piese mecanice izolate) A ajusta, potrivind la un tot; a monta. Vom adapta un difuzor nou la aparatul de radio. 2. R e f 1. A se obişnui cu ceva, a se acomoda. Animalele şi plantele care trăiesc permanent în tundră au fost nevoite să se adapteze la condiţii foarte aspre de existentă. GEOGRAFIA FIZ. 36. ADAPTABIL, -A, adaptabili, -e, adj. Care se poate adapta, care poate fi adaptat. Toate animalele sînt adaptabile la mediu. ADAPTARE, adaptări, s. f. Acţiunea de a (s e) adapta ;i rezultatul ei. 1. Modificare, transformare a unui lucru, pentru a-1 face să corespundă unor anumite cerinţe, *v" (Concretizat) Adaptare radiofonică. Adaptare muzicală. Adaptare scenică. + Ajustare a unui lucru pentru a-1 aplica la altul; potrivire. 2. (Adesea determinat prin «la mediu») Deprindere a organismelor, a organelor, a simţurilor etc. cu condiţiile mediului înconjurător. Adaptarea ochiului = proprietatea pe care o are ochiul de a-şi potrivi sensibilitatea funcţională după cum se schimbă intensitatea luminii. ADAPTOR, -OARE, adaptori, -oare, adj. Care serveşte la adaptarea unui aparat de radiorecepţie la o lungime de undă. ADAUS S. n. v. adaos. ADĂJjMAŞ S. n. v. aldămaş. ADAOGĂ vb. I v. adăuga. ADAOGARE S. f. V. adăugare. ADÂOGÎ vb. IV v. adăuga. ADĂOGIRE S. f. v. adăugare. ADĂPA, adap şi adăp, vb. I. Tranz. 1. A da apă de', băut (unui animal). La vadul Popricanilor călărimea ADĂPARE — 22 — ADECVAT. ieşise cu caii Ia adăpaţi-SADOVEANU, O. VII.24. Fiul p F i g. Tineretul.. . . rîvnea să se adape la izvoarele ştiinţei. SADOvEANU, N. F. 130. în pieptul zb"ciuihqţ (ţs doruri Eu simt is/ntcle cum sapei, Cum vor să-mi \ tulbure izvorul Diji care sufletul s-adapă. _GOGA, P. 5i.» 2. F i g. A umezi, a uda. Frumos e să ducj vioarţea la-ai binelui duşmani: Să scapi de asuprire o patrip iubită Şi să adapi pămîntul cu sînge de tirani. ALEXANDRESCU, P. 40. - 3. F i g. (Neobişnuit) A adăuga apă unui'’lichid, a îndoi cu apă. V. boteza. Peste stropii' 'dâ ■ lapte mulşi, toarnă mama cîteva căni de apă, adapă laptele. STANCU, D. 97. :■ ' ' . - .• ADAPÂIiE s. f. Acţiunea de a adăpa. Adăparea vitelor. ' : '• ' . ADĂPAT s. n. Adăpare. Adăpatul vitelor,'- ADĂPĂTOARE, adăpători, s. f. Loc unde 'se , adapă animalele; jgheab *au vas special pentru adăpat. Sţătea pîiiă la glezne in noroiul verzui şi băltoacele de apă vărsată de vite din jgheabul adăpătoarei. DUMITRIU, N. 227, — PI. şi: adăpătoare (GALACTION, O. I 230)/ ^ ADĂPOST, adăposturi, s. n. Loc ferit, care apară de vreme rea, de arşiţă, de primejdii etc.; construcţie făcută în acest scop. V. refugiu. [Copăceii din butoiaşe] iarna erau băgaţi la adăpost călduţ, acolo unde se păstrează şi alte plante şi alte flori. PAS, L. I 86. Oamenii stăteau tăcuţi: în singurătatea cîmpiilor, în adăpostul şubred, plin de fum şi de umbră. SADOVEANU, O. II '223. DÂ'licurici şi-aprind sfiala în adăpostul de otavă. GOGA, P/.S.fy. <^>- F i g. în ungherul unor crieri Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri! EMINESCU, O. I 134. <ţ>. Adăpost antiaerian (adesea fără determinare) = loc ,spşcial amenajat pentru apărarea (în timp de război) contra bombelor şi a altor proiectile (aruncate de obicei.din avion). Loc de azil, cămin. Am nevoie de adăpost şi de hodină. SADOVEANU, N. F. 110. Baţi cărări fără de rost, Rupt iţi este straiul Şi n-ai nici un adăpost . . Parcă blăstămat ai fost Foc să-ţi fie traiul! NECULUTĂ, Ţ. D. 111. Dar eu, ce fac tocmai acum la bătrîneţe fără leac de adăpost? CREANGĂ, P. 175. (Precedat de obicei de prep.1 «la») Protecţie, ocrotire, apărare, l'reo douăzeci de, ţărani.,, şedeau pe vine la adăpostul zidului. DUMITRIU/ B. F. 90. <$> Expr. A (se) pune (sau a fi) la udfiposţ de ceva = a (se) adăposti; f i g. a preveni uri neajuns, a (se) feri de o ameninţare. Satul Floreşti, împrăştiat ca toate satele de munte, se ascundea între coline, pus parcă la adăpost de vremuri grele. BRĂESCU, V. A. 110, ADĂPOSTÎ, adăpostesc, vb. IV. 1. T r a n z! A duce, a pune, a ţine la adăpost. V. găzdui. Am chemat alţi oaspeţi . . Şi i-am adăpostit în casă. BENIUC,)V. .140. N-avea destule grajduri . . unde să-şi adăpostească atîta sumedenie de vite. ISPIRESCU, U. 41. Frate Pepeleb' ri-am unde să te adăpostesc. ALECSANDRl, T. I 449. -F, i g. O firmă. .. lipită pe geamul unei căsuţe vesteşte că staţia balneară adăposteşte între zidurile ei un ceasornicar.'IBRA- ILEANU, A. 37. _ 2. Refl. A se aşeza într-un loc ferit, a-şi'găsi refugiu, adăpost. în fin .. o mulţime de şerpi se adăpostiseră peste iarnă. RETEGANUL, P. I 3. [Oamenii] în timpii pe- ridadei glăciare.a -Europei':se'- adăposteau in peşterile de la \ Madeleirie. ODOBESCU, S.'-III :79. F i g. Cîteva căsuţe, ' albele adăpostesc la umbră brazilor cari le-au văzul înăl- ' ţîndu-se. RUSSO, .O. 105. ADĂPOSTÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) a d ăp o s ti şi rezultatul ei; punere la adăpost, apărare, ocrotire. Pentru' adăpostirea lor... zidi... şi un turn de piatră. NEGRUZZI, S. I 213. Adăpost, azil, refugiu. Pe Andrei Băthory... îl ucise un săcui la care ceruse adăpostire. ISPIRESCU, M. V. 44. Codrii:.: au a-i da adăpostire De . necazul vreunui tiran. CONACHI, P. 263. ( ADĂSTÂ, adăst, vb. I. Tr,a n z. (învechit, astăzi poetic) .A aştepta. Departe, pe ţărmul stincos dobrogean, ‘ Vapdarele-adastă1 semnalul.' FRUNZA, în POEZ. N. 223. Chiajna... adăsta pe boierii moldoveni într-un falnic cort rotat de' covor alb. ODOBESCU, S. I 1.73. Absol. Apoit fără să. mai adaste. .. îşi strînse sculele şi le rîndui la ascunzătoarea lor obişnuită. SADOVEANU, N. F. 103. Sună Someşul în vale, Pe Feleac — pustiu urcuşul... Cată-n zare, catedrale Şi adastă, toi adastă. BENIUC, A. R. 37. ADĂSTAHE S. f. (învechit, astăzi poetic) Faptul de a adăsta; aşteptare. Această sală... slujea întotdauna ca loc de adăstare pentru cei ce voiau să intre la chiliile neamului domnesc. ODOBESCU, S. 1.128. ADĂUGĂ, adaug,, vb. I. 1. Tranz, A mai pune peste, a completa cu, a pune în plus. Adaugă zahăr Ja ceai. i=3 (în forma adaoge) Scumpul cumpără stafide şi cere să-i adaoge piper. PANN, P. V. III 78. (Cu privire la vorbe, fraze, idei) A spune sau a scrie în continuare sau în completare. Mai ai ceva de adăugat la scrisoare? A seduce. 2. Refl. (Rar, atestat în forma regională adimeni) A se linişti pe sine însuşi, a se amăgi, a se înşela. Iară împăratul... curmîndu-şi plînsul.. . singur în gîndul său se adimeni. DELAYRANCEA, S. 85. 3. Refl. (Neobişnuit, atestat în forma adimeni) A se minuna, a se încînta. Oricine-n cale ne-ntîlnca. .. Stătea pe loc, s-adhnenea, Cuprins de admirare. ALECSANDRl, P. A. 204. Variante: (regional) ailemini (SBIERA, P. 246), adimeni (odobescu, s. i 80, negruzzi, s. i 19) vb. VI. ADEMENÎRE, ademeniri, s. f. Acţiunea de a ade- m e"n i şi rezultatul ei. 1. Atragere, ispitire, momire; (concretizat) mijloc, faptă sau vorbă prin care se ademeneşte. Începu... ademenirea oamenilor de care era nevoie pentru... lucrări. PAS, L. I 153. 2. (Neobişnuit) Încîntare, admiraţie. Pe poalele Sinaii mergînd, mă rătăcisem. Atras tot înainte de-ttn farmec fioros în umbra tupilată sub codru maiestos. Pe-o culme-n discul lunii o fantasmă zărisem Şi plin de-ademenire în faţă mă oprisem. ALECSANDRl, P. III 503. — Variantă: (regional) adimeniro (NEGRUZZI, S. I 55) s. f. ADEMENIT, -Ă, ademeniţi, -te, adj. 1. Atras, ispitit, momit. + Sedus. 2. (Neobişnuit) Încîntat, fermecat, vrăjit. (Atestat în forma adimenit) Şi din munte şi din vale Zvon de glasuri cuvînta: « Să trăieşti, măria-ta!». Petre Majă-adimenit, Din somn dulce s-a trezit. ALECSANDRl, P. A. 96. — Variantă: adimenit, -ă adj. ADEMENITOR, -OÂRE, ademenitori, -oare, adj. Care seduce (prin farmecul său), care farmecă, atrage (de obicei pentru a avea un profit personal). Perspectiva carierei de profesor îi păru mult mai ademenitoare. C. PETRESCU, R. DR. 57. începu să-i vorbească cu nişte graiuri mieroase şi ademenitoare. ISPIRESCU, L. 261. (Adverbial) S-a învîrtii şi Harapul, rînjind ademenitor, prin saloane, cu o tavă de argint, pe care se aflau ţigări. PAS, L. I .106. — Variantă: (regional) adimenit6r, -oare (ODOBESCU, S. III 634) adj. ADEMINÎ vb. IV v. ademeni. ADENÎTĂ, adenite, s. f. Inflamaţie a ganglionilor limfatici, provocată de o infecţie microbiană. ADENOPATÎE, adenopatii, s. f. Nume dat bolilor (în special hipertrofiei) glandelor sau ganglionilor limfatici. ADÎÎI’T, -A, adepţi, -te, s. m. şi f. Persoană care aderă la convingerile cuiva; aderent, partizan al unei idei, al unei teorii, al unei doctrine etc. Adept al ideilor celor mai luminate ale veacului. . . Beldiceanu nu s-a simţit bine decit intre prietenii lui. IONESCU-RION, C. 123. aderA, ader, vb. I. Intranz. 1, (Despre oameni şi colectivităţi; urmat de determinări introduse prin prep. «la ») A se alătura la, a se alipi de un partid, de o mişcare, de o ideologie, de o acţiune, cunoscîndu-i şi împărtăşindu-i principiile. Oamenii iubitori de pace <1 in întreaga lume înţeleg şi aderă întru totul la . ideea de a intensifica lupta pentru pace. SCÎNTEIA, 1951, ,nr. 2105. Eliad a convenit de necesitatea acelui articol [pri vitor la împroprietărirea ţăranilor], a aderat la redacţiunca lui Nicu Bălcescu şi a doua zi a venit acasă la mine, unde a scris cu mina lui acea proclamaţie, sub dictarea Bălcescului. CHICA, S. A. 162. • 2. Ase ţine strîns lipit, unit de ceva. Substanţa nervoasă a encefalului şi a măduvei spinării aderă la altă membrană. ADERARE, aderări, s. f. Acţiunea de a adera; alăturare, alipire Ia un partid, Ia o mişcare, la o ideologie, Ia o acţiune, prin cunoaşterea şi împărtăşirea principiilor respective. V. adeziune. ADERÎNT, -A, aderenţi, -te, adj. 1. (Despre oameni ; şi despre colectivităţi; adesea cu determinări introduse prin prep. «la») Care se alătură, se alipeşte la un partid, la o mişcare, la o ideologie, la o acţiune, cunos- etndu-i şi împărtăşindu-i principiile. <$>• (Substantivat) într-aceeaşi vreme [în 1846], in Franţa, agitaţiunea creştea, ideile democratice şi chiar republicane cîştigau din zi în zi aderenţi şi partizani. GHICA, S. A. 151. 2. (Despre lucruri) Care aderă sau se ţine strîns lipit, fixat de ceva. Membrană aderentă. ADERENŢĂ, aderenţe, s. f. 1. (De obicei Ia pl.) Punct de sudură patologică a unor ţesuturi, organe etc. care în stare normală nu sînt sudate. Aderenţe pulmonare. 2. (Tehn.) Forţă care menţine alăturate două corpuri aflate în contact şi care trebuie învinsă pentru a permite rularea unuia peste celălalt. Aderenţa dintre roţile unui vehicul şi şosea. ADiSS adv. v. adesea. ADfiSE adv. v. adesea. ADESEA adv. De multe ori, în repetate rînduri, . des. Adesea domnii inginer... îmi comunica sentinţe... referitoare la viaţa noastră politică. SADO>EANU, N. F. 134. Pe lingă plopii fără soţ Adesea am trecut. EMINESCU, O. I 191. Munţii noştri-au fost adesea scump azil de libertate. ALEXANDRESCU, P. 137. Cine sare peste garduri dă adesea în pari. -$■ (Precedat de «mei») Mai ales, de obicei. Cuvîntul «spiţă» se întrebuinţează mai adesea la plural. , — Variante: ades (EMINESCU, O. I 96, NEGRUZZI, S. I 195), (regional) ad6se (COŞBUC, P. I 60, NEGRUZZI, S. I 73) adv. ADÎSEORI adv. Adesea. Eu ani intîlnit adeseori pe aceşti sărmani copii. VLAHUŢĂ, O. A. 134. Adeseori rîd cu hohot de nepriceperea şi slăbăciunea lor. CREANGĂ, P. 190. Potlogarii, de care gemea oraşul... pîndeau pe nesocotitul pedestru care zăbovise a se întoarce acasă, ;i adeseori el pierdea, împreună cu punga, şi viaţa. NEGRUZZI, S. I 1,6. AT)ET, adeturi, s. n. (învechit) Dare, impozit, taxă vamală. Dacă-mi plăteam birul ş-adetul la slăpîn, Nu mai aveam pricină. NEGRUZZI, S. II 249. adevAr, adevăruri, s. n. 1. (în opoziţie cu erea re) Concordanţă desăvîrşită, confirmată de practică, între percepţiile noastre şi natura obiectivă a lucrurilor percepute; cunoştinţă autentică despre realitatea obiectivă, reprezentînd o reflectare justă a acesteia. Antitezele dintre adevăr şi eroare, .bine şi rău, identitate şi diversitate, necesitate şi întâmplare, pe care vechea metafizică, încă răspîndită, nu le-a învins, nu mai impresionează pe nimeni, căci acum se ştie că aceste antiteze nu au decit o valabilitate relativă, că ceea ce a fost recunoscut acum ca adevărat are latura sa greşită, azi ascunsă, dar care se va ivi mai tîrziu, întocmai cum ceea ce a fost recunoscut acum ca greşit are şi latura sa adevărată, în virtutea căreia a piitut să treacă pînă acum drept adevăr. MARK-ENGELS, O. A. II 353. Adevăr obiectiv conţinutul obiectiv al repre ADEVĂRA — 24 — ADIA zentărilor omului, care corespunde realităţii, lumii obiective si, este independent de conştiinţa omului. Afirmaţia ştiinţelor naturii că pămîntul a existat înaintea omenirii este un adevăr obiectiv. LENIN, MAT. EMP. 131. Adevăr relativ = adevăr admis de ştiinţă într-o anumită etapă istorică, care urmează a fi dezvoltat, verificat şi precizat şi care constituie o treaptă în cucerirea adevărului absolut. Pentru materialismul dialectic nu există o linie de demarcaţie de netrecut între adevărul relativ şi cel absolut. LENIN, MAT. EMP. 145. Adevăr absolut = adevăr alcătuit din suma adevărurilor relative, care nu poate fi dezminţit în viitor, care reprezintă cunoaşterea completă, sub toate aspectele, a lumii obiective şi de care omenirea se apropie din ce în ce mai mult. Prin natura ei, gîndirea omenească e, prin urmare, in stare să ne dea şi ne dă adevărul absolut, care se alcătuieşte din suma adevărurilor relative. Fiecare treaptă a dezvoltării ştiinţei adaugă noi grăunţe la această sumă a adevărului absolut, limitele fiecărui postulat ştiinţific fiind totodată relative, şi anume cînd lărgite,'cînd îngustate de ulterioara sporire a cunoştinţelor. LENIN, MAT. EMP. 144. 2. (De obicei în opoziţie cu minciună) Ceea ce corespunde realităţii, ceea ce în fapt este adevărat. în toate adevărurile vieţii, în tot ce e freamăt puternic şi nou, Răzbate, străbate măreţul ecou Al zilei măreţe, ce-n veci nu va trece: Noiembrie şapte din şaptesprezecel DEŞLIU, G. 46. Adevărul. .. nu-i decit unul, dar dumneata nu-l pricepi. SADOVEANU, N. F. 46. Ne-am jucat de-a « ade- vărul şi minciuna » şi, cînd mi-a venit mie rîndul, i-am spus că-i urîtă şi frumoasă ; treaba ei dac-o luat pe «urîtă ¡> drept adevăr şi pe. «frumoasă» drept minciună. HOGAŞ, H. 86. Se da de ceasul morţii că nu putea descoperi ade vărul. ISPIRESCU, L. 21. (întărit prin «adevărat») Nu umblau cu vi'leşuguri . . Rosteau adevărul adevărat. PAS, L. I 111. Adevărul adevărat e că are două mari slăbiciuni. CAMIL PETRESCU, T. II 74. ^ Loc. adv. într-adevăr sau în adevăr = în realitate, de fapt. într-adevăr, bunicule. .. acuma mi-ain adus aminte care-i lucrul cel mai bun pe lume. SADOVEANU, N. F. 30. Mă uit... în adevăr, la cîţiva paşi înaintea calului, zăresc o mogîldeaţă mică, sărind şi ţopăind. CARAGIALE, O. I 334. (învechit) Cu adevăr = cu adevărat. Iănache Văcă- rescu fu cu adevăr un om în veci memorabil. ODOBESCU, S. I 327. 3. (în opoziţie cu inexactitate) Justeţe, exactitate. Fenomenele... să confirmeze adevărul calculelor sale. BĂLCESCU, O. II 10. ADEVĂRA vb. I v. adeveri. ADEVĂRAT, -Ă, adevăraţi, -te, adj. 1. (în opoziţie cu mincinos) Conform cu adevărul. Multe se vorbiră Multe, lele Firă, Dar - adevărate Nu-s în lume toate. COŞBUC, P. II 157. Nu se ştie care din toate acele vorbe este cea adevărată. CREANGĂ, P. 233. <$■ (Adverbial) Adevărat! încuviinţară oamenii. PAS, L. I 11. Adevărat e că te-nsori? D. ZAMFIRESCU, R. 40. Care e capitala judefului Buzău? — MiziltU . . — Nu e adevărat... e Bueăul. CARAGIALE, O. II 182. Mă... cheamă i incaca. .. — Ntt-i adevărat . . Stai aici. ALECSANDRl, T. I 210. Spune-mi, bade-adevărat, Pentru cine m-ai lăsat? JARNÎK- BÎRSEANU, D. 254. 2. (în opoziţie cu fals) Veritabil, real. Din clocotul fierbinte al vieţii celei noi Ţîşneşte poezia adevărată, vie. DEŞLIU, G. 6. Aşa, po te, Cîntă viaţa Cea adevărată, Socialistă. FRUNZĂ, S. 53. El este adevăratul nepot al Împăratului-Verde. CREANGĂ, P. 278. yAdverbial) O is orie adevărat naţionulă ne lipseş e. BĂLCESCU, O. I 7. ■{•Loc. adv. Cu (sau de) adevărat = într-adevăr. Vă cutremuraţi . . evocînd sumbra dramă cu Ţepeş, neînţelegîndu-vă între voi dacă atunci cînd domnitorul a dat cu pumnalul în pieptul turcului... l-a omorît de-adevărat. PAS, Z. I 188. Să ştii, cumnate... că acest fecioraş al dumilale e cu adevărat năzdrăvan. SADOVEANU. N. ,F. 13. Se încredinţa că cu adevărat asemine vin nu băuse de cînd era. NEGRUZZI, S. I 83. + Autentic, original, nefalsificat. Di mant adevărat. 1=1 Aceasta este iscălitura noastră adevărată. Dt'M!TR1U, B. F. 11. -4-Netăgăduit, în toată puterea cuvîntului. Ai să pricepi mai tirziu, cînd vei fi pescar adevărat. SADOVEANU, N. F. 30. Cine a aflat in lume prieten adevărat, El o comoară bogată-n viaţa sa a cîştigat. PANN, P. V. III 19. 3. (în opoziţie cu greşit) Just, corect, drept. ■$* (Adverbial) Şi adevărat, îţi pare Că pe bolta lucitoare, La-ntr-o mină uriaşe, Joacă focuri de lămpaşe. DEŞLIU, M. 61. Adevărat că hambarul cel nou e mai depăr/işor. REBREANU, R. I 99. Adevărat, nu e nici o asemănare între voi amlndoi. NEGRUZZI, S. I 64. ADEYERÎ, adeveresc, vb. IV. 1. T r a n z. A confirma justeţea, exactitatea unui fapt. Certificat adeverind absolvirea unei şcoli. E liu;ru adeverit că ... ^ A întări, a susţine. Adeveriră cu toţii jalba ce un medel- nicer, Ştefanache, dedese la Poartă in contra domnului. BĂLCESCU, O. I 71. 2. Refl. A se dovedi ca adevărat, a se confirma; a se împlini, a se realiza. Ce mai zici? Adeveritu-s-au vorbele mele? CREANGĂ, P. 229. Poveştile din ziua de astăzi s-adeveresc cîteodată. ALECSANDRl, T. 1433. — Variantă: (învechit şi popular) adevăr:”), adeverez (TEODORESCU, P.P. 100, TEODORESCU, P. P. 81), vb. I. ADEVERINŢĂ, adeverinţe, s. f. Dovadă scrisă» de recunoaştere a unui fapt. Ca dovadă. că mi-am îndeplinit cu credinţă datoria. . . am adus şi adeverinţa aceasta. CARAGIALE, O- III 71.“+ Chitanţă, recipîsă. Ai dus într-o zi la poştă tm plic mare... şi ai luat adeverinţă de la ghişeu. PAS, Z. I 286. ADEYERÎRE, adeveriri, s. f. Faptul de a (ş e) a d e- veri; confirmare, atestare. ADEVERITOR, -Oi RE, adeveritori, -oare, adj. (învechit) Care dovedeşte, care face dovada, care adevereşte. Certificat adeveritor. ADEZIUNE, adeziuni, s. f. 1. Alipire, alăturare (la ceva), solidarizare conştientă (cu ceva). <$> E x p r. A-şi da adeziunea (Ia cera) = a-şi da consimţămîntul, a adera. Şi-au dat adeziunea la protestul împotriva războiului baclerologic. Exprimare formală (în scris) a aderării la ceva; cerere de primire într-o organizaţie politică sau de masă. 2. (Fiz.; şi în e x p r. forţă de adeziune) Forţă care ţine lipite două corpuri, datorită atracţiei moleculare. Forţa de adeziune depinde de natura suprafeţelor celor două corpuri şi a contactului lor. — Pronunţat: -zi-u-. ADEZÎV, -Ă, adezivi, -e, adj. (Despre materiale, substanţe etc.) Care aderă, care stă strîns lipit de ceva. Ţesut adeziv. ad-hGo adv. Anume pentru acest scop, de circumstanţă. Pretext inventat ad-hoc. ^¡> (Adjectival, în expr.) Divanul ad-hoc v. d i v a n. ADIÂ, adii, vb. I. 1. Intranz. (Despre vînt) A sufla lin, uşor. Soarele se stingea în pîclele vinete ale munţilor depărtaţi; o boare răcoroasă începu să adie, tufişurile murmurau în jur. SADOVEANU, O. I 16. Frumoasă eşti, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Şi printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, B. 8. Un vînt uşor şi somnoros adie ¿*i-n codru prinde fr. nza să se nrişie . . . IOSIF, P. 30. Adie boarea dulce din ver- zile cîmpii. ALECSANDRl, P. III 449. F i g. Un cînt adie-n stepele ruseşti Şi vîntul peste lume-i poartă zvonul. POEZ. N. 16. Concertul de Mozart în re în juru-ţi adie. BANUŞ, B. 81. + (Despre un miros) A veni în unde ADIACENT — 25 - ADIŢIONAL. uşoare (ca adus de vînt). Parcă adie vie mirozna pc- !ini [ei, izul dulceag, adormitor, al finului cu sulfină. CAMILAR, TEM. 13. Toţi merii grădinilor erau înfloriţi şi adia dintr-acolo... o mireasmă dulce. SADOVEANU, N. F. 38, Adie de la el un miros uşor de urdă. SADOVEANU, N. F. 13. + Tranz. (Poetic) A murmura, a îngîna, a şopti. Auzi prin aerul nopţii tremurind notele dulci ale unui claviriu fi un tinăr şi tremurători glas de copilă adiind o rugăciune uşoară. EMINESCU, N. 46. 2. Tranz. (Regional) A mîngîia (printr-o atingere uşoară). Oftă amar... şi adiă pre copil pe cap. RETE- GANUL, P. II 38. + A atinge uşor. Dă să se scoale şi, ca să se poată ridica mai repede, adie un scaun cu degetid; atunci toate cur;ile ţiuiesc şi degetul ii rămase intraurit. RETEGANUL, P. V 17. 3. I n t r a n z. (Regional) A clătina, a mişca. [Cu sabia] c-adii Şi ameninţa. TEODORESCU, P.P. 36. Nici moartă, nici vie, Numai din coadă adie (Cîntarul). GORO- VEI, C. 59. — Pronunţat: -di-a. — Pers. 3 sg. şi: (1) adiază (HASDEU, R. V. 158). ADIACÉNT, -Ă, adiacenţi, -te, adj. (Livresc) Care se alătură, se atinge cu ceva. Noţiuni adiacente. <$=- Unghiuri adiacente — unghiuri care au acelaşi vîrf şi o litură comună. — Pronunţat: -di-a-, AD1ĂTĂ s. f. v. diată. ADtrĂ adv. 1. (Introduce o explicare a propoziţiei precedente sau a unui membru al ei) Şi anume, cu alte cuvinte, va să zică. întocmai ca oamenii, ca vitele, ca locaşurile şi pomii, [gîzele] purtau pecetea locului, adică a păcurii. C. PETRESCU, A. 315. <ţ»(în legătură cu «ce», «de ce», «cum») De ce adică să venim? i=i Hotărirea fu gata, cam ce, adică, să facă cu fata împăratului. ISPIRESCU, L. 353. <$> (Interogativ, ca replică izolată) Eu sînt de altă părere. — Adică? 2. (Introduce o rectificare, o revenire în urma unei scurte deliberări) La urma urmei, în definitiv; mai bine zis, ba, dar. Avui parte d-uti mişel, Pică ţundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc, Eu o iau şi o izbesc. .. Adică, mă socotesc. Tot să i-o mai petecesc, Că cu el am să trăiesc! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 277. (Substantivat, în loc. a d v.) La o adică (sau, regional, la dică) = a) la drept vorbind; ca să spun adevărul. Jupîn Dumitrache: Eu am ambiţ, domnule, cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist. CARAGIALE, O. I 44; b) în momentul hotărîtor, la nevoie. Na-ţi-o bună, zise Trăsnea, cînd la dică, nu-i nimică. CREANGĂ, A. 114. Să nu cumva să mă laşi la dică. Eu am venit cu d-ta, precum m-ai rugat. ALECSANDRl, T. I 90. 3. (Popular) Cînd colo . . . (în forma adecă) Peste vrun ceas. .. merse el să aducă copilul fript... Adecă minunea minunilor! Copilul se juca cu două mere de aur. RETEGANUL, P. V 57. — Accentuat şi: ădică. ■—-Variante: adéca (NEGRUZZI, S. I 36), (regional) dică adv. ADÎCĂLEA adv. v. adicătelea. ADÍ CĂŢELE adv. v. adicătelea. ADICĂTELEA adv. (Şi în forma adicătele) Adică (2). Dar adicătele, ce poftiţi dv. ? CARAGIALE, O. II 138. Loc. adv. La adicătelea = a) la drept vorbind, ca să spun adevărul, la o adică (a) ; b) în momentul hotărîtor, la nevoie, Ia o adică (li). Cînd o fi la adicătelea, s-or mai găsi bani. REBREANU, R. I 132. — Variante: adicătelea (CONTEMPORANUL, VIU 38), adicăloa (CREANGĂ, P. 203), adicătele adv. AD1ÉRE, adieri, s. f. (Adesea determinat prin « de vînt ») Suflare lină; boare. O adiere trecu printre tran dafiri şi prin zvonul cişmelei. SADOVEANU, Z. C. 287. In dulcele suspin al adierii se legănau salcîmii primăverii. CERNA, P. 149. Nici un zgomot, nici o mişcare, nici o adiere de vînt nu se simte. YLAIIUŢĂ, O. A. II 125. Chiar pe această zăpadă ce se topeşte acum subt adierea încropită a zefirtdui primăvăratic. ODOBESCU, S. III 41. F i g. Un tablou şters, o adiere de bucium, o lacrimă şi un gest al mamei .. toate se trezesc la mişcarea melodică a acestui prietin [vîntul]. SADOVEANU, N. F. 25. + F i g. Undă uşoară. Spre seară veneau miresmele grădinii în adieri uşoare. SADOVEANU, O. IV 31. — Pronunţat: -di-e-, ADIMENÎ vb. IV v. ademeni. ADIMENÎRE s. f. v. ademenire. AD1MENÎT, -Ă adj. v. ademenit. ADlMENITfrR, -OÂIÎE adj. v. ademenitor. ADINEAORI adv. v. adineauri. ADINEĂUREA adv. v. adineauri. ADINEĂURI adv. (Şi în foi-ma adineaori; arată un timp foarte apropiat, care abia a trecut) Cu puţin înainte, de curînd. V. abia. Te rog să aprinzi şi ţigara aceasta şi să rămînem ţot aşa de buni amici cum eram adineaori. C. PETRESCU, A. 284. Zis-.un bine! Pala însuşi, adineauri, lucrul mi l-a pcvestit. DAVILA, V. V. 148. Adineaori şedea pe laviţa de la poartă. CARAGIALE, O. I 61. <$• (Precedat de «mai i> capătă un sens nedeterminat) Na, măi Simo, şi ţie niţică azimu. Mai adineaori a scos-o mama din cuptor. SANDU-ALDEA, U. P. 17. Expr. Din (sau îu sau pînă-n) iidîncul 'sufletului (sau al inimii, al îiillţcn = din tot sufletul. Femeia ridică ochii în sus, clătină din cap şi-un oftat porni din adincul sufletului, pe cind două lacrimi îi alunecară pe obraji. DUNĂREA NU, CH. 109. Şi-fi mulţumesc. . . din adincul sufletului pentru bunătatea ce ai. ISPIRESCU, L. 181. -<£- Prăpastie, abis. Unul [din cocori] cade-n adine, fulgerat. TOMA, C. V. 80. (Metaforic, în basme) Infern, iad. S-a tot dus pe sub pămînt pînă ce a ajuns la poarta iadului. — Cine eţti tu? îl întrebă împăratul adîncului. NEGRUZZI, S. I 87. 2. (La pl.) Depărtare mare; spaţiu întins, larg; p. e x t. loc ascuns, aşezat departe; adîncime (2). In răsunetul adîncurilor, caii de la rădvane mergeau şi ei la pas. SADOVEANU, O. I 299. îşi aduse aminte vag... de pădurea Cotoşmanei şi de unele întîmplări mai vechi, petrecute prin adîncurile ei. GALACTION, O. I 265. Adîncurile zării se tot îndepărtează. Plutind ca nişte ape în arşiţa de-amiază. IOSIF, P. 88. Văzusem un nor mohorît Venind din adîncuri de zare. COŞBUC, P. I 235. ADÎNC2, - A, adinei, adj. I. 1. (Despre cavităţi sau lucruri concave) Al cărui fund se află la o distanţă (relativ) mare de marginea de sus, de deschizătură, de gură. Bubuie văile — adîncile. BENIUC, V. 109. Ajunseră încăpui unei văgăuni largi şi adinei, crăpată peste maluri de scurgerea apelor. PREDA, î. 137. Cheia [se află] in buzunarul adine de la rochia ţiţacăi. SADOVEANU, N. F. 23. <$» (Despre ape, considerînd distanţa dintre fund şi suprafaţă) Din balta lui Iftode se trage spre Moldova un cot nu tocmai adine. SADOVEANU, N. F. 29. Apele line sînt adinei (= oamenii liniştiţi în aparenţă ascund adesea porniri sau însuşiri nebănuite). <ţ> F i g. Luna limpede înflorea ca o faţă de aur pe săninul adine al ceriului. EMINESCU, N. 29. O, tu umbră pieritoare, cu adîncii, triştii o.hi! EMINESCU, O. I 80. (Adverbial) Fata-i întinse mînile şi se priviră adînc în luminile ochilor, pe cînd muzica adia. SADOVEANU, O. IV 95. Ochii mari şi minunaţi Lucesc adine, himeric. EMINESCU, O, I 172. (Urmat de determinări care indică o măsură) Cum ajung în pădure, sapă o groapă adîncă de un stat de om. CREANGĂ, P.' 224. O- E x p r. (A ajunge, a trăi etc.) pînă la fldînci bătrîneţe = (a trăi etc.) pînă la o vîrstă înaintată; la care cu greu ajunge cineva. Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci pînă la adinei bătrîneţe. DF.LA- VRANCEA, A. 122. Au trăit.:, veseli şi fericiţi... pînă la adinei bătrîneţe. CARAGIALE, O. III 85.' (Despre diferite materii formînd un strat orizontal) Gros. Huma udă... nu era mai adincă de două-trei capete. DUMI- TRIU, B. F. 63. 2. Care se află sau se întinde departe în (sau spre) interior, Strat adînc. Rădăcină adîncă. Sy (Adverbial) Mai adînc nu pătrunseseră ploile. DUMITRIU, B. F. 63. F i g. [Luceafărul] o urma adînc în vis, De suflet să se ■ prindă. EMINESCU, O. I 168. Care se întinde departe (în linie orizontală). Pedestrimea... se rînduia în « falange t> sau «gloate adinei». BĂLCESCU, O. I 26. Greu de străbătut, des, compact. Sub adincul frunziş aI codrului stă pitit vînătorul. ODOBESCU, S. III 35. + Care vine sau pare că vine din interior; profund. Scoteam cite-un suspin adînc din piepturile noastre. CREANGĂ, A. 124. (Adverbial) Se sprijini pe speteaza fotoliului şi răsuflă adînc. DUMITRIU, B. F. 93. Arendaşul suspină adînc. REBREANU, R. I 168. Răsuflă adînc de oboseală. CARAGIALE, O. III 52. întins, vast. Şi clocotesc şi hohotesc Păduri adinei. IOSIF, PATR. 67. 3. (Despre mişcări, în special despre plecăciuni, saluturi) Făcut prin înclinarea corpului (aproape) pînă jos. Apoi vesel se-nturna, La sultan de se-nchina Cu adincă temenea. ALECSANDRl, P. P. 108. 4. (Drspre voce, ton, timbru) Jos, profund, grav. Cu glas adînc, cu graiul de Sibile, Rosteşte lin, in clipe cadenţate: Nu-nvie morţii — e-n zadar, copile! EMINESCU, O. I 202 "$> (Adverbial) încet, adine răsună cîntările de clerici. EMINESCU, O. I 88. (Despre culori) Intens. Cerul e de un albastru adine. (Adverbial) în aer era aur şi-n grădini miros şi-o umbră adinc-viorie. 'EMINESCU, N. 57. II. F i g. 1. (Despre noţiuni abstracte; în opoziţie cu superficial) Care ţine de esenţa lucrurilor, care pătrunde în fondul, în miezul lucrurilor; temeinic, profund. Convingerea adincă de venirea unor vremuri mai bune nu l-a părăsit. .. niciodată [pe Beldiceanu]. IONESCU- RION, c. 127. Gîndesc la adînca erudiţie a acestui dascăl. NEGRUZZI, S. î 7. <‘> (Adverbial) Ideologia marxîst-leninistă pătrunde tot mai adînc şi mai larg în mase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 2/4. 2. (Cu nuanţă intensivă) Desăvîrşit, deplin, total, intens; profund. O linişte adincă domnea în pădure. SADOVEANU, O. VII 37. O noapte cumplită şi-adîncă se vărsă de sus. COŞBUC, P. I 294. începu să mişte şi să se scoale ca dintr-un somn adine. ISPIRESCU, L. 103. V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRl, P. A. 62. <'> (Adverbial) Pentru tăria paginilor tale Izbind în coasta veacului apus, Şi pentru adevărul ce l-ai spus — Adînc îţi mulţumim, Caragiale. CASSÎAN, H. 77. Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi de-adînc o linişteşte. EMINESCU, O. I 120. 3. (Neobişnuit, despre noţiuni de timp) Tîrziu. Era în ceasul adînc de după miezul nopţii. CAMILAR, TEM. 130. — Pl. f. şi; (învechit) adlncc (EMINESCU, L. P. 180). AI)ÎNCÂT, -Ă, adîncaţi, -te, adj. (Rar) 1. Adîncit, adînc. Pisicuţa scotocea şi ea, pe ici pe colea, iarba rămasă prin îndoiturile mai adîncate şi mai umede ale poienii. HOGAŞ, M. N. 63. 2. Profund, de nepătruns. Şi de cînt cîteodată în pădurea adincată, Soarta mea este de cînt. ALEXANDRESCU, m: 284. ADÎi\ CiVTIJIÎĂ, adîncături, s. f. Adîncitură. Nu se aflau în acel loc decit trei puţuri adinei cu cumpănă, la mare depărtare unul de o/,«/, şi un izvor ce era mai mult mlaştină într-o adincătură. SADOVEANU, M. C. 20. Agri- pina vedea, prin uşa deschisă... adîncătura Iablanicioarei. GALACTION, O. I 160. ADÎNCÎ, adincesc, vb. IV. 1. T r a n z. A face mai adînc, a săpa în adîncime. Ar mai trebui adincită [groapa]. SAHIA, N. 88. <$- Refl. Cutele obrazului t s-au adîncit cu vîrsta. Ochii mari, închişi şi adînciţi în frunte. EMINEfCU, N. 11. 2. R e f 1. A intra, a pătrunde în adîncime; a se duce, a înainta spre fund, spre interior. S-au adîncit în inima pădurii, -ţ- (Poetic) A se depărta, a pieri, a dispărea din cîmpul vizual; a se face nevăzut. Fluviul lat se adîncea în păduri întunecate. EMINESCU, N. 67. Călăreţu-n zare ADÎNCJME — 2' ADMINISTRAŢIE trist Se adînceşte. ALECSANDRl, P. III 152. + Fi g. Ase cufunda (în ...), a fi absorbit (de.. .). Tinărul, după invitaţia ■ lui Inga, se adinei in studiul listei de bucate. REBREANU. R. I 34. Se adineea in amintirile copilăriei. BART, E.' 346. în curtea bisericilor vechi... te adinceşti in ginduri parc-ai vrea să ştii cine odihneşte sub pămîntid încărcat cu ştevie, cu urzici ¡i pelin. DELAVRANCEA, S. 214. ^ T r a n z. (Cu determinări introduse prin prep. «în ») Ce te poate adinei acuma in aşa de neagră mihnire? CARAGIALE, O. III 61. Această zicere îl trezise din buimăceala in care-l adincise scena ce urmase. NEGRUZZI, S. I 229. .3. Tranz. F i g. A pătrunde cu mintea; a cerceta, a studia, a înţelege temeinic. Adincit-am pină-n funduri tot ce e filozofie. MACEDONSKI, O. I 271. 4. Refl. A se intensificata se accentua. Amărăciunea pîrei dădacei mele împotriva domnului inginer al nostru s-a adlncit şi mai mult în fiinţa mea. SADOVEANU, N. F. 133. O prăpastie se adineea intre noi, deşi avusesem ■o identitate perfectă in felul de a gîndi şi privi viaţa şi lumea in care trăiam. BART, E. 227. ADÎNCÎME, adîncimi, s. f, 1* Faptul sau însuşirea sînt articole adjectivale. Care îndeplineşte funcţia de adjectiv. Expresie adjectivală. (Adverbial) Substantivul poate fi întrebuinţat uneori adjectival. ADJUDECĂ, adjudec, vb. I. Tranz. A atribui, prin hotărîre judecătorească, un bun aceluia care a •oferit preţul cel mai mare la licitaţie. ADJUDECĂRE. adjudecăn, s. f. Acţiunea de a adjudeca. Bun atribuit prin adjudecare, AD JCNCT, -Ă, adjuncţi, -te, adj. (De obicei pe lîngă nume care arată o funcţie publică) Care face parte din conducerea unei instituţii sau a unui serviciu, avînd funcţia imediat subordonată titularului. Director adjunct. c=) 'Pentru a asigura o conducere deosebit de calificată a muncii de propagandă, comitetul de. partid... a organizat semiriarii. . . cu primii-secre ari şi cu secretarii-adjuncfi ai comitetelor de partid raionale. şi orăşeneşti, care conduc secţiile.de propagandă şi agitaţie. SCÎNTfc'IA, 1953, nr. 2576. ADJTJTÂNT, adjutanţi, s. m. 1. Ofiţer ataşat comandantului unei unităţi militare, pentru îndeplinirea unor sarcini speciale; ofiţer făcînd parte dintr-un stat-major şi asigurînd executarea diferitelor sarcini. V. aghiotant. 2. (Ieşit din uz) Grad pentru personalul din aviaţie, corespunzător plutonierului. — Pronunţat: ad-ju-. — Variantă: (învechit) fulin- tunt s. m. ADMINI5TRĂ, administrez, vb. I. Tranz. 1. A cîr- mui, a gospodări (o întreprindere, 0 instituţie, un sector de producţie publică). Mihai-vodă nu se priveşte în Ardeal decît ca un guvernator spre a administra /ara şi a o păzi de năvălirile duşmanilor. BĂLCEPCU, O. ‘ II 270. 2. A da unui bolnav un medicament, l-a administrat calciu. ADMINISTRĂRE, administrări, s. f. Acţiunea de a administra. 1. Cîrmuire, gospodărire. Pentru administrarea gospodăriei colective, adunarea generală alege pe timp de doi ani consiliul de conducere, compus din 5-9' persoane, în raport cu mărimea gospodăriei. STAT. GOSP. AGR. 43. 2, Faptul de a da unui bolnav un anumit medicament. ADMINISTRĂTj -A, administraţi, -te> adj. Cîrmuit, gospodărit. (Substantivat; rar) Persoană aflată sub conducerea cuiva. Ca un om bine crescut, vizită pe administraţii săi. NEGRUZZI, S. I 111. ADMINISTRATIV, -Ă, administrativi, -e, adj. Privitor la administraţie, de administraţie, care are de obiect administraţia. Hartă administrativă. împărţire administrativă a unui teritoriu. 1=1 Sfaturile populare îndrumă munca organelor administrative subordonate lor. CONST. R.P.R. 30. Care emană de la un organ de administraţie. Hotărîre administrativă. *$> L o c. adv. Po calo administrativă = prin organele de administraţie. Acest ordin a venit pe cale administrativă. ADMINISTRĂTOR, -OÂRE, administratori, -oare, s. m. şi f. Persoană care administrează, care conduce o administraţie sau un serviciu de administraţie. Administratorul caselor de odihnă, Administrator delegat = persoană împuternicită de consiliul de administraţie al unei societăţi capitaliste să conducă societatea (în intervalul dintre şedinţele consiliului). Persoană pricepută în conducerea şi în organizarea unei activităţi. Generalul Kiselef fuse unul din cei mai buni administratori ce a văzut vreodată Rominia. Sub acest om ţara îşi schimbă faţa. BOLINTINEANU, O. 253. — Accentuat şi: administrator. . ADMINISTRAŢIE, administraţii, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; secţie a unei instituţii, însărcinată cu administrarea ei. Dreptul de a folosi limba maternă în administraţie şi justiţie, participarea efectivă, bazată pe deplina egalitate în drepturi a naţionalităţilor conlocuitoare şi a organizaţiilor lor democratice, la viaţa politică — toate acestea caracterizează politica naţională a Republicii Populare Romîne. GIIEORCHIU-DEJ, ART. CUV. 139. Şcoală de administraţie = şcoală în care se formează cadrele de specialitate în domeniul administrativ. Administraţie.financiară = instituţie de care depindeau, în vechiul regim, percepţiile .şi care conducea o circumscripţie financiară, avînd atribuţia de a face încasările şi plăţile statului. ADMIRA — 28 — ADORABIL 2. (în regimul capitalist) Consiliu de administraţie — comitet (reprezentînd de obicei numai pe marii acţionari) însărcinat cu conducerea unei societăţi industrial? sau comerciale pe acţiuni. Marile industrii monopoliste îşi trimit reprezentanţii lor in consiliile de administraţie. 3. (învechit) Diviziune organizatorică în armată, care se ocupa de hrana şi îmbrăcămintea trupei. Ofiţer de administraţie. — Pronunţat: -ţi-e. ADMIRĂ, admir, vb. I. Tranz. A privi cu un sentiment de încîntare. Cind vedea că admir monograma aurită din colţ, rîdea ilmninată de plăcere. CAMTL PETRESCU, U. N. 46. Lui Gogti îi plăcea să fie admirat. REBREANU, R. T 179. Admiri tu natura, a ei armonie? ALEXAN- TîRESCU, M. 83. ADMIRĂRII, -Ă, admirabili, -e, adj. Vrednic de a fi admirat, care deşteaptă admiraţia; minunat, încîntător. Eminescu are versificarea bogată, muzicală, frumoasă, limbă admirabilă şi tot atit de admirabile tablouri. GHE- REA, ST. CR. I 96. ADMIRĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a admira şi rezultatul ei; admiraţie. C-o admirare prefăcută sau c.-un adine entuziasm, Zadarnic ziceţi, dulci prieteni, că-mi uit făptura trecătoare. MACEDONSK1, O. I 98. ADMIRATIV, -A, admirativi, -e, adj. Care exprimă, care arată admiraţie. Expresii admirative, -fy (Adverbial) Priveşte admirativ. ADMIRATOR. -OĂRE, admiratori, -oare, s. m. şi f. Persoană care admiră. Admiratorii lui Eminescu. AD3IIRÂŢEE, admiraţii,. s. f. Sentiment de încîntare; preţuire, respect, stimă (faţă de oameni sau de manifestările lor). Vorbea la tribună un tînăr din comitet şi erai cuprins de admiraţie că şiia lucruri atît de noi pentru tine. PAS, Z. I 317. Am aruncat undiţile cu un meşteşug care a stîrnit admiraţia tovarăşilor mei. SADOVEANU, N. F. 97. — Pronunţat: -ţi-e. ADMISIBIL, -Ă, admisibili, -e, adj. (Mai ales în construcţii negative) Care poate fi admis; cu care poţi fi de acord. Argumentul nu este admisibil. ADMISIBILITATE s. f. Putinţa de a fi admis, însuşirea de a putea fi admis. ADMÎTE, admit, vb. III. Tranz. 1. A primi ca bun, a considera ca adevărat şi conform cu realitatea. Deschise o carte veche... o astrologie... bazată pe sistemul care admite pămlntul de centrul arhitecturii lumeşti. EMINESCU. N. 44. 2. A îngădui, a permite, a tolera. Nu se poate admite ca în statul-major conducător al clasei muncitoare să-şi găsească loc scepticii, oportuniştii, capitaliştii, trădătorii. SCINTEIA, 1953, nr. 2624. A fi (provizoriu) de acord cu ceva. Admit că ai fost ocupat. Puteai totuşi să dai un semn de viată, a Dacă admit in principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 187. 3. (Cu privire la o cerere, o doleanţă, o reclamaţie) A da curs favorabil, a primi ca valabil. Cererea a fost admisă. + (Complementul indică pe solicitator) A primi, a înscrie. Comisia a admis pe toţi candidaţii prezentaţi la examen. — Formă gramaticală: part. admis. ADMITERE, admiteri, s. f. Acţiunea de a admite. Examen de admitere = examen pe baza căruia un candidat poate fi primit într-o şcoală de grad mai înalt. Examenul de admitere a fost fixat pentru 1 septembrie. ADMONESTA, admonestez, vb. I. Tranz. A mustra, cu severitate (verbal sau în scris) în calitate oficială; a face observaţii, a dojeni aspru (pe un subaltern). ADMONESTARE, admonestări, s. f. Blam, mustrare- severă scrisă sau verbală (de obicei din partea unui: şef ierarhic); sancţiune statutară aplicată în scris membri« lor de partid. ADNOTA, adnotez, vb. I. Tranz. A face note- sau însemnări care să explice sau să întregească, să completeze un text. ADNOTARE, adnotări, s. f. Acţiunea de a adnota şi rezultatul ei. Indice bibliografic cu adnotări. ADNOTAT, -Ă, adnotaţi, -te, adj. (Despre un text) Care a fost supus adnotării, căruia i s-au făcut adnotări. Ediţie adnotată. ADN0TAT6R, -OARE, adnotatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care adnotează un text. ADNOTAŢIE, adnotaţii, s. f. Adnotare. ■—■ Pronunţat: -ţi-e. ADOLESCENT, -Ă, adolescenţi, -te, s. m. şi f. Persoană ajunsă la vîrsta dintre copilărie şi tinereţe. ADOLESCENŢA s. f. Vîrsta de tranziţie dintre copilărie şi tinereţe. ADONIC adj. (Numai în e x p r.) Vers adonic = vers format dintr-un dactil şi un spondeu sau troheu, folosit în versificaţia greacă şi latină. ADONIS s. m. (Adesea ironic) Nume care se dă (după un personaj legendar din antichitate) unui tînăr foarte frumos. ADOPTÂ, adopt, vb. I. Tranz. 1. A înfia un copil după toate formele legale; a lua de suflet. 2. A-şi însuşi felul de a vedea sau de a se comporta al cuiva, a accepta o părere, o metodă etc. Refl. pas. Planul se făcu, se adoptă şi se puse în lucrare. NE- GRTJZZI, S. I 319, A accepta în urma unui vot. O lege se socoteşte adoptată dacă e votată de majoritatea simplă a Marii Adunări Naţionale. CONST. R.F.R. 19. — Prez. ind. şi: (i) adoptez, ADOPTARE, adoptări, s. f. Acţiunea de a adopta. 1. Adopţie. 2. însuşire, acceptare a felului de a vedea al altuia, primire a unei păreri, a unei metode. Acceptare în urma unui vot. După adoptarea legilor de către Marea Adunare Naţională, ele sînt semnate de preşedintele şi de secretarul Prezidiului şi publicate în Buletinul Oficial. CONST. R.P.R. 19. ADOPTÎV, -Ă, adoptivi, -e, adj. (Despre copii) Primit în familie cu drepturi şi obligaţii de copil propriu. V.. înfiat. (Despre pări iţi) Care a adoptat un copil străin. Tată adoptiv. F i g. Patrie adoptivă. adOpţee, adopţii, s. f. Faptul de a adopta (i); înfiere. Fm prin adopţie. — Pronunţat: -ţi-~. — Variantă: adopţiuno s. f. ADOPŢltJNE s. f. Vs adopţie. ADORÂ, ador, vb. I. Tranz. 1. A iubi în cel mai înalt grad, a avea un cult pentru cineva sau (familiar) pentru ceva. Amindoi adorau marea. BART, E. 51. Ea'as- culta cu îngăduinţă povestele lor şi juca cu dînşii pre- feransul, incit ei o adorau. NEGRUZZI, S. I 110. 2. A slăvi o divinitate, a i se închina cu evlavie mistică. Vechii greci adorau numeroşi zei. ADORÂIIL, -Ă, adorabili, -e, adj. Vrednic de a j fi adorat, plin de farmec, fermecător. îl rugă s-o asc\dtc ADORARE — 29 — ADRESĂ _j," pe ea, spuntnd c-o adorabilă naivitate că-i place psihologia şi literatura. VLAHUŢĂ, O. A. III 37. ADORĂRE s. f. Faptul de a adora. 1. Iubire înfocată, admiraţie nemărginită. Simt o ■adorare tn inima mea pentru tine. EMINESCU, N. 116. 2. Cult, veneraţie pentru o divinitate. ADORĂT, -Ă, adoraţi, -te, adj. Care este iubit pînă la adorare. Un chip de-apururi adorat Cum nu mai au perechi Acele zine ce străbat Din timpurile vechi. EMINESCU, O. I 192. (Substantivat) Ca un chip uşor de inger e-arătarea adoratei. EMINESCU, O. I 154. ADORATOR, -OĂRE, adoratori, -oare, s. m. şi f. Persoană care adoră pe cineva sau ceva; îndrăgostit. Acea seară fu o neuitată şi impresionabilă sărbătoare pentru toţi adoratorii marelui poet. DF.METRESCU, O. 156. ADORĂŢIE s. f. Dragoste nemăsurată; adorare. Iubire dusă pînă la adoraţie. — Pronunţat: -ţi-e. ADORMI, adorm, vb. IV. 1. I n t r a n z. 1. A trece Ia starea de somn, a înceta de a mai fi treaz. V. aţipi. Trupul de griji frămîntat Nu adoarme nici pe pat. Nu s-ating gene de gene, Orice-ai pune şi-ai aşterne. COR- BEA, A. 32. Cum am pus tîmpla pe perină, am adormit. SADOVEANU, N. F. 24. Adormind de armonia Codrului bătut de ginduri. Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rinduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Pasărea. . . pletind capul sub aripioară .. adoarme lin. ALECSANDRl, P. I 19. «$• (Cu complement intern) Cotul pe masă trîntea . . Şi greu somn că adormea. TEODORESCU, P. P. 665. F i g. Curînd luminile ce mai licăreau ici-colo printre jagii uriaşi se stinseră, una cite una .. şi satul adormi, în fine, respirînd uşor in freamăt de codri. BRĂESCU, V. A. 110. Singur vîntul, colo, iată, Adormise Ia răcoare Sub o salcie plecată. COŞBUC, P. I 223. Uliţele adorm. EMINESCU, N. 51. <0* Expr. A adormi din greu sau (ca) dus, (ca) mort = a cădea în somn adînc. Ei, da din greu mai adormisem! CREANGĂ, P. 278. Se lăsă oleacă jos pe iarbă şi adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe loc cade jos şi adoarme mort. CREANGĂ, P. 215. 2. F i g. (Uneori cu determinarea « de veci », «întru domnul » etc.) A muri. Fiinţa tăcută şi palidă care fusese maică-sa adormi intr-o zi de veci. SADOVEANU, O. IV 66. Intr-o si, Măriuca .. se culcă la piciorul păndui, cu ochii la drum, şi adormi pentru totdeauna. RUSSO, O. 121. <ţ> (Cu complement intern) A adormit somnul cel de veci. -ţ- (Rar) Tranz. A omorî, a ucide. Al doilea pistol [al tîlharului] adoarme pe al doilea sihastru. GALACTION, O. I 252. n. Tranz. 1. A aduce pe cineva la starea de somn (prin mişcări şi sunete monotone). Lingă pat, zi- (Substantivat) La ce-am mai plinge pe-adormiţii întru domnul? VLAHUŢĂ, P. 107. ADORMITOR, -OĂRE, adormitori, -oare, adj. Care provoacă somn, care face ca cineva să adoarmă. V. narcotic. In paharul ce dete lui Făt-Frumos amestecă, fără să ştie el, nişte buruieni adormitoare. ISPIRESCU, L. 106. <> (Adverbial) Şi mii de glasuri slabe încep sub bolta largă Un cînt frumos şi dulce-adormitor sunînd. EMINESCU, O. I 94. -f- F i g. Plictisitor. Melodie adormitoare. ADORMITELE s. f. pl. 1. Dediţei. 2. (Transilv.) Zorele. 3. (Transilv.) Volbură. ADRENALINĂ s. f. Substanţă produsă de glandele suprarenale ^actualmente fabricată şi pe cale sintetică), servind ca medicament, în. special ca stimulent cardiac. ADRESĂ, adresez, vb. I. (Construit cu dativul sau, mai rar, cu determinări introduse prin prep. «la » sau « către ») 1. Refl. A se îndrepta cu vorba către cineva. Voi nu ştiţi nimic?... se adresă colonelul. . . celorlalţi doi soldaţi. SAHIA, N. 76. ■¡¡■Tranz. Adresîndu-i peste masă cîteva vorbe greceşti, păru a-l întreba dacă-i place junghiul ( = pumnalul)... cu mănunchi de fildeş. SADOVEANU, Z. C. 136. Îmi adresase acele vorbe un băie- tănaş. SADOVEANU, N. F. 53. 2. T r a n z. A îndrepta (către o persoană sau o instituţie) o invitaţie, o cerere, o rugăminte scrisă sau verbală; a face apel Ia. . A adresat o cerere către Ministerul Comunicaţiilor, □ îmi pare rău că nu trage aci in gazdă directorul pentru că aş fi avut de adresat o peti- ţiune de jalbă. ALECSANDRl, T. I 275. <£• Refl. Nu găsiră nimic mai nimerit decit să se adreseze la Poartă. NEGRUZZI, S. 1 331. 3. Tranz. (Cu privire la petiţii sau scrisori) A scrie titlul sau adresa care arată către cine e îndreptat textul. ADRESĂNT, -Ă, adresanţi, -te, s. m. şi f. (Rar) Persoană căreia îi este adresată o scrisoare sau un colet şi al cărei nume se află indicat pe adresă; destinatar. ADRflSĂ, adrese, s. f. 1. Indicaţie (în special pe scrisori şi pe rolete) cuprinzînd numele şi domiciliul exact al destinatarului, l-a dat lui Atanasie adresa aicea, la Folticeni. SADOVEANU, N. F. 110. Ţine acest pachet... să-l dai la adresa sa. NEGRUZZI, S. I 208. E x p r. (în legătură cu verbe ca t a spune*, « a se exprima», «a vorbi * etc.) La adresa cuiva = cu privire la cineva; (mai ales) împotriva cuiva. A greşi adresa = a) a nimeri, printr-o confuzie, în alt lor sau la altă persoană decit cea indicată; b) f i g. familiar) a avea o părere greşită despre cineva, a-l socoti altfel decît este. Dacă, prin vorbele d-tale, faci aluzie la mine, ai greşit adresa. ADSORBANT — 30 — ADULPv'iECA 2. Comunicare oficială făcuta în scris de o.organizaţie, o instituţie etc..I s-a comunicat numirea cu adresa nr. . . din . . . A4resă de.sal'it — urare omagială trimisă cuiva de o adunare constituită. Adresă de protest = text scris, votat dc o adunare constituită, pentru a protesta împotriva unui act reprobabil. ’ ADSORIîĂKTj adsorbaiiţi, s. m. Corp pe suprafaţa- căruia se fixează o. substanţă* prin adsorbţie. Cărbunele activ este un adsorbant. ADSOîtBŢlE s. f. Fenomen fizico-chimic constînd în fixarea moleculelor unui gaz sau ale unui corp dizolvat, sub forma unui strat foarte subţire, pe suprafaţa unui corp solid. — Pronunţat: -ţi-e. ADUCĂTOR, -OARE, aducători, -oare, adj. (Adesea cu determinări introduse prin prep. «de») Care aduce; care are proprietatea de a aduce. Maci roşii aducători de somn Năpădiră grînele bălaie. BENIUC, V. 75. O, tu Timp aducător de pace ! BENIUC, v. 79. -$> (Substantivat) Vei da o chitanţă aducătorului acestui pachet. ADtJCE, adiic, vb. III. 1. Tranz, A lua cu sine un lucru şi a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a-1 preda). M-am dus, am căutat in glugă si am adus cavalul. SADOVEANU, N. F. 18. Venise fata de-mpărat Cu alte fete, pe-nserat, S-aducă apă din izvor. COŞBUC, P. I 280. Da de prinz Ce mi-ai adus? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 271. A da (unui ucru) o anumită mişcare sau direcţie. Aduse paloşul cam pieziş şi-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 28. Miu Zglobiul Bine-l aducea, Cu sete-l trîntea. TEODORESCU, P. P. 499. ■ţ.Expr. A O aduce (bine) din condei sau n o aduce bine = a-şi potrivi vorbele cu dibăcie, pentru a atinge scopul urmărit. A aduce vorba (de sau despre cova) = a îndrepta vorbirea asupra unui obiect, a pomeni despre. . Dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăşi despre broasca fratelui lor. ISPIRESCU, L. 36. . 3. T r a n z. A produce, a crea, a da naştere, a pricinui. A aduce beneficii, a Omul neinvăţat e ca un copac neîngrijit, care nici o roadă nu aduce. NEGRUZZI, S. I 8. Viţa ce n-aduce rod se taie. Usturoiul, cînd îl striveşti, lacrimi. îţi aduce. ^Expr. Ce-i aduce? = ce-i foloseşte? ce-i pasă ? ce-1 importă ? De-oi petrece-ncă cu miţe şi cu pureci şi cu luna, Ori de nu — citi ■ ce-i aduce? EMINESCU, N. 44." 4. T r a n z. A face să ajungă (într-o anumită stare, într-o anumită situaţie). Iată in ce stare m-ai adus! NEGRUZZI, S. I 19. E s p r.  aduce (pe cineva) In realitate = a face (pe cineva) să înţeleagă o anumită situaţie, să vadă un lucru sub aspectul, lui real, Vartolomeu Diaconii încercă să-şi aducă fata la realitate, de la: distanţă, cu tot soiul de schime elocvente, încruntindu-se şi făcindu-i semn să înceteze. C. PETRESCU, A. 286. A aduce (pe cineva) la sapă de lemn v. sapă. A aduce pe (sau la) brazdă (bună) v. brazdă,^ (în legătură cu substantive abstracte introduse prin prep. «la », exprimă acţiunea corespunzătoare sensului substantivului) Am adus la îndeplinire ordinul, ca M-a trimis... .să aduc la cunoş tinţa viăriei-voastre că el,' cică, poate să vă facă podiil. CREANGĂ, p. 80.. ... < 5. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse -prin prep. « cu ») A semăna (cu cineva sau cu ceva). Ai! ce mai cal! Al meu, tăiat din lemn de corn... Nici pe departe n-aducea cu-acela [al copiilor de bogătaşi]. BENIUC, V. 36. [Părintele Palamon] aduce puţin şi cu poetul ’ Costache Conachi.IBRĂILEANU, A. 129. Apoi mă mieram eu de ce vorbeşti aşa de bine moldoveneşte şi aduci la mers cu de-a noastre. CREANGĂ, P. 129. Aducea de departe cu un amic al maiondui. ALECSANDRI, T. I 352. G. Refl. (în expr.) A-şi aducc aminte = a-şi aminti, v. a m i n t e. — Forme gramaticale: imper. ădu şi (regional) âdă, perf. s. adusei, part. adus. ADtlCERE, aduceri, s. f. Acţiunea de a aduce. 1. Transportare de la oarecare distanţă pînă undeva sau pînă la cineva. Aducerea lemnelor din pădure. <0> Mandat de aducere = ordin scris al unui judecător de instrucţie, prin care acesta cere să i se înfăţişeze o persoană necesară justiţiei. 2. (împreună cu un substantiv abstract introdus prin prep. «la» exprimă acţiunea corespunzătoare sensului acestuia) v. aduce (-1). Aducerea la îndeplinire a sarcinilor. 8. (în expr.) Aducerc-aminte = : amintire, v. aminte. ADfCŢIE, aduc ¡ii, s. f. (Tehn şi în forma aduefiune) Faptul de a aduce» de a transporta; aducere, transport. Conductă de aducţia în numeroase întreprinderi au fost realizate lucrări de mecanizare, de ventilaţie şi aerisire, instalaţii igienico-sanitare, aducţiuni de apă potabilă, apărători şi balustrade de protecţie, SCINTEIA, 1953, nr- 2687. — Pronunţat: -ţi-e. —Variantă: aduciiune s. *f. ADUCŢIIÎNE S. f. v. aducţie. ADULA, adulez, vb. I. Tranz. (Rar) A linguşi pe; cineva în chip josnic (din interes). Curtenii adulau pe monarh. • ADULARE, adulări, s. f. Acţiunea de a adula; linguşire josnică. > ADULATOR, -OĂRE, adulatori, -oare, adj. (Rar) Care adulează. Vorbe adidatoare. (Substantivat) Per-, soană care adulează. Această jtidecată e judecata poporuluiy judecata adevărului şi a istoriei, care va spulbera întreaga legendă.. . alcătuită de cîţiva panegirişti şi adulatori plătiţi,' LIT. ANTIMONARHICA 144. ADULMECA, adiilmec, vb. I. I. Tranz, (Despre animale) A simţi sau a se strădui să simtă, cu ajutorul mirosului, prezenţa unui animal sau urmele lăsate dc acesta, sau ceva ce serveşte drept hrană. V. mirosi. Vulpea adulmecă raţele, cd Boii ‘ mugesc. Peste mugetul lor lung, creşte şi scade repede un alt muget. E taund, care adulmecă mirosul de fin cosit. CAMILAR, TEM. 43. Racii o adulmeca [carnea] şi se trag spre dînsa cu bucurie. SADOVEANU, N. F. 89. (în basme) O, daţi-mi mîndrul buzdugan Şi-aduceţi calul năzdrăvan Ce-adiilmecă jăratic. IOS1F, PATR. 59. <$> F i g. Locomotiva aleargă despletită. . . trece de pe o linie pe alta, e oprită brusc, apoi din nou i se dă frîu, liber şi ea se lasă condusă, parcă adulmecînd aer. SAHIA, N. 31. A b s o Y, Din urmă îl goneau [pe bour], adulmecînd, patru cini, înşiraţi unul după altul şi chefuind cu glasuri diferite. SADOVEANU, F. J. 374. Acum.-.. rm-am adus aminte că dihania de lup. adulmecă'şi vine după-fum. CREANGĂ, P. 131: (F i g.) Pîrîul adulmecă stingher.. LHSNEA, I. 31. ■$> In tranz. Cînd l-a strigat duduca... Colţun s-a pus: pe picioare şi-a'adulmecat spre dumneaei. SADO- VEANU, N. F. 35. •; ' ADULMECARE i — ADUNARE II. Fig. (De spre oameni) 1.- Tranz. (Complementul arătă ceva ce poate trăda persoana urmărită) A urmări; a da de urmă; a observa, a supraveghea, a nu lăsa să-i scape. A pîndit cu ochi. de fiară îndepărtarea lór şi, s-a îngrozit. Va să sică [jandarmii] ii adulmecaseră paşii şi porniseră acum pe urmele lui. POPA, V. 75. [Boierii craioveni], ca copoii, adulmecă orice mişcare .a domniei. ODOBESCU, S. I 82. (Cu privire la elemente din mediul înconjurător) A se pătrunde de., prezenţa a ceva. Aspiră grăbit şi scurt pe nas de citcva ori, adulmecînd aerul, văzduhul, lumina. SEBASTIAN, T. 83. <*> (Instrumentul adulmecării este alt simţ decît mirosul) Nu se-nnoptase etnd a¡i ieşit pe bariera Vitanului şi adulmecai cu ochii priveliştile noi. PAS, Z. I 44. 2. Tranz. (Complementul indică un obiect rîvnit sau admirat) A căuta să afli, să-ţi însuşeşti ceva, a umbla după .. Luaţi seama, avem oameni care adulmecă galbenii. NEGRUZZI, S. III 116. 3. R e f 1. reciproc. A se cerceta cu neîncredere, a-şi da tîrcoale unul altuia, a se scruta. Un cîrd se intîlnea cu altul şi se adulmecau: de unde or fi ăştia? de unde ceilalţi? PAS, L. I 123. — Variantă: (regior.al) adurmccá (RETEGANUL, P. III 35,. ODOBESCU, S. III 147) vb. I. ADULMECARE, adulmecări, s. f. Acţiunea de a adulmeca. ADULMECATÓR, -OÁRE, adulmecători, -oare, adj. (Rar) Care adulmecă. Ciinii lor atita sînt de adulmecători, incit niciodată nu i-a înşelat. SEVASTOS, N. 37. ADÜLT, -Ă, adulţi, -te, adj. (Despre oameni) Care a depăşit vîrsta adolescenţei; (uneori şi despre animale) care a ajuns la deplină dezvoltare. Broasca adultă respiră prin plămîni. -$■ (Substantivat) Om care a ajuns la deplină dezvoltare. Medicamentele se prescriu intr-o anumită doză pentru adulţi şi într-alta pentru copii. <> Şcoală (sau cursuri) de adulţi = şcoală (sau cursuri) pentru oameni maturi, ieşiţi din perioada şcolarităţii. ADULTÉR1, aditlfere, s. ñ. Călcarea fidelităţii conjugale de către unul din soţi. ADULTÉR2, -Ă, adulteri, -e, adj. (Despre soţi) Care calcă fidelitatea conjugală. ADULTERIN, -Ă, adulterini, -e, adj. Născut dintr-un adulter. ADUMBRÍ, adumbresc, vb. IV. 1. Tranz. A umbri. Soarele coborîse spre asfinţit în spatele caselor, adumbrind cerdacul şi insîngerind sutele de capete cu privirile strîmbate de puterea luminii. REBREANU, R. II 191. Grămezi de ani's-au scuturat din copacul timpului şi au căzut...' aruneînd întîmplări felurite deasupra streşinii ce adumbrea casa bătrînă. ANGHEL, Pil. 25. Peste zaplazul înalt se vedea uşa odăii deschisă şi, în deschizătură, umbra albă a femeii adumbrindu-şi cu mîna arcurile sprîncenelor. CARAGIALE, O. I 334. <$> (Poetic) Ochii negri, sclipitori de curiozitate şi adumbriţi de gene lungi. REBREANU, R. I 56. 2. Refl. (Despre oameni) A se aşeza, a se adăposti la umbră. Se dete la umbra unui copaci mare şi stufos şi adormi.'.. Copaciul subt care se adumbrise era măreţ. ISPIRESCU, L. 230. F i g. O eroi! care-it trecutul- de măriri vă adumbriseţi, Aţi ajuns acum la modă de vă scot din letopiseţi. EMINESCU, O. I 149. ADUNÁ, adiin, vb. I. I. Tranz. 1. A strînge Ia un loc (ceea ce se află răspîndit, împrăştiat-, risipit).- Cîrciumarul.-.. aduna posomorit paharele. PAS, L. I 11. A ridica de pe jos. In calea ei începu a curge... mărgăritare, de umplu locul; iar mesenii se plecară şi le adunară. ISPIRESCU, L. 40... 2. A aduce din toate părţile,. a strînge, a concentra. Mînecuţă adună spre el straiele şi încălţările, SADOVEANU, P. M. 157. Noi ne vom sili să adunăm [documente] citc vom putea. BĂLCESCU, O. I 66. <ţ> F i g. Vasilică îşi adună toate puterile,-smuci odată pe zmeu şi, trintindu-1 la pămînt, îi înfipse sabia în gît. POPESCU, B. II 118, De cînd am văzut vivandiera regimentului, nu-mi mai pot aduna gîndurile pe acasă. ALECSANDRI, T. 911, <$> (Complementul indică o valoare bănească) Vine la noi... trimisul visteriei ca să adune dările. PAS, L. 1 13. Refl. A se îngrămădi. Pe frunte avea o zgîrie- tură... Sîngele i se adunase în sprinceană. DUMITRIU, B.F. 53. Se adună norii peste coamele pădurilor. Plouă. CĂLUGĂRU, O. P. 329. Fig. In Toma se aduna amărăciunea pic cu pic, cum se adună apa intr-un ciubăr pus la streaşină. V. ROM. februarie 1952, 133. In asemenea clipe, cînd îşi încreţea fruntea... se aduna in el mînia. SADOVEANU, N. F. 10. 3. A ghemui ceva, concentrîndu-1 într-un spaţiu mai mic sau micşorîndu-i volumul; a grămădi. [Arald] la pieptu-i manta neagră in falduri şi-o adună. EMINESCU, O. I 92. R e f 1. Paler se aduna covrig pe scaun, cu genunchii sub bărbie şi nu sufla un cuvînt. G. M. ZAMFI- RESCU, M. D. I 30. Floare de cicoare Cu ochi după soare: Cînd voi. răsări, Ea s-o-nveseli; Cînd voi asfinţi, Ea s-o ofili; Cînd voi scăpăta, Ea s-o aduna. La HEM. ■$> (Complementul indică întregul rezultat din îngrămădire) Miroase-adormitoare văzduhul îl îngreun’ Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I 97. 4. A culege alegînd de ici şi de colo. In zori... merg s-adune Mure fetele. COŞBUC, P. I 262. Priviră fluturii cum săltau şi săreau din floare în floare, cum albinele culegeau ceara şi adunau mierea, şi se desfătau foarte mult. ISPIRESCU, L. 381.-$- A strînge recolta. (Metaforic) Seceră unde n-a semănat şi adună unde n-a secerat. 5. (Cu privire la bunuri materiale) A agonisi, a pune deoparte. Se prăpădeşte... frumuseţea de curte cu tot ce-a adunat ea acolo. DUMITRIU, B. F. 116. Vestea se imprăştiase că domnul se împăcase cu boierii, şi boierii se bucurau de o schimbare ce le da nădejde că vor putea ocupa iarăşi posturi,- ca să adune nouă avuţii din sudoarea, ţăranului. NEGRUZZI, S. I 150. II. Tranz: (Aritm.) A efectua operaţia adunării; a totaliza. Adunind Í1 cu 18, obţinem 35. <}- F i g. Bă- trînu-şi pleacă geana şi iar rămîtie orb. .. El numără în gîndu-i şi anii îi adună. EMINESCU, O. I 98. III. 1. Refl. (Subiectul reprezintă un număr oarecare de fiinţe) A se apropia unii de alţii. Se prind de mîini şi se desprind, Se-adună cerc şi iar se-ntind Şi bat pămîntul tropotind.. COŞBUC, P. I 57. A se strînge din diverse locuri, formînd uri singur grup. S-adună toţi vulturii stol.'BENIUC, V. 113. Penelopa grăbi pasul, ocolind_ locul unde se vedza lumea .adunată. BART, E. 250. Atunci bucuria albinelor ; se lasă jos cu toatele şi se adună cioatcă în pălărie. CREANGĂ, P. 238. [Graurii] se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Hai dar, copiii, adunaţi-vă împrejurul meu. ALECSANDRI, T. I 429. Tot oraşul... se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35.' ■}>Tranz. Voi n-aţi mai adunat oamenii, să Ic daţi curaj, să le lămuriţi lucrurile, să le luminaţi minţile. DUMITRIU, N. 195. O, de-ai putea să mai aduni Alaiul de copii vioi Ce-n horă se-nvîrteau nebuni. IOSIF, PATR. 8. Făcu clacă, adunînd pe toţi copiii şi fetele din sat. ISPIRESCU, L. 67; E x p r. Parcă a tunat şi i-a adunat, se zice despre.* oameni • foarte deosebiţi unii de alţii strînşi la un loc. 2. Refl. reciproc. A se întîlni deseori cu cineva, a fi mereu împreună; a veni în contact. Spune-mi cu cine te aduni, ca să-ţi spun -ce fel de om eşti. ADUNĂRE, adunări, s. f. I. Acţiunea de a (s e), aduna şi rezultatul ei.._ , _ . ; ■ ADUNATA — 32 — AER 1. Strîngere laolaltă a ceea ce este dispersat, împrăştiat. Adunarea deşeurilor. 2. Una din cele patru operaţii aritmetice fundamentale, constînd din totalizarea mai multor numere într-unul singur. Adunarea numerelor întregi şi a celor zecimale. Adunarea fracţiilor. Rezultatul adunării. 3. Concentrare a unor fiinţe într-un singur Ioc. Aici, la hanul de sub dealul Mitropoliei, era locul de adunare a celor care voiau să se angajeze pentru muncile noi. PAS, L. I 145. •+• (în forma articulată, cu valoare de interjecţie) Semnal dat pentru strîngerea într-o formaţie ordonată, a unei trupe sau a unui grup organizat. II. 1. Culegere, colecţie (de texte). Adunare de legi. 2. Grup de oameni strînşi laolaltă cu un anumit scop. încă n-am vorbit niciodată intr-o adunare de multă lume. CĂLUGĂRU, O. P. 455. + (De obicei urmat de determinări) Organ reprezentativ constituit după norme dinainte fixate şi capabil să ia anumite hotărîri. V. sfat. Candidaţii paiticipă regulat la adunările organizaţiei de bază, iau parte la discuţii şi-şi exercită dreptul de vot consultativ. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2553. Adunarea bătrînilor m-a însărcinat cu aceasta. ISPIRESCU, L. 141. Dar să ne întoarcem iar la Divanul ad-hoc. Aici, ca în toate adunările de felul acesta, se făcea vorbă multă. CREANGĂ, A. 152. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta in adunarea sau soborul a toată ţara. BĂLCESCU, O. II 13. <$■ Adunare generală v. gener;al. Adunare deschisă v. deschis. Marea Adunare Naţională = organ suprem al puterii de stat în Republica Populară Romînă. Marea Adunare Naţională, alcătuită din muncitori, ţărani, femei, tineri, militari, intelectuali şi reprezentanţi ai categoriilor mijlocii, reprezintă imaginea fidelă a întregului popor al ţării noastre, în tot ce are el creator şi constructiv. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 193. 3. (învechit) Petrecere. N-am mulţămire în adunările zgomotoase, unde domneşte eticheta. NEGRUZZI, S. I 64, ADUNATA s. f. art. (Regional) Una din figurile jocului căluşarilor. ADUCĂTOR, -OARE, adunători, -oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care adună. <$■ F i g. Prisăcăriţa... îi făcea în fiecare luni lăutoare de buruieni alese, ca să nu-l urască adunătoarele de miere. SADOVEANU, P. M. 50, ADUNĂTURĂ, adunături, s. f. 1. Tot format prin adunarea laolaltă a unor obiecte diferite (şi disparate); grămadă nesistematizată. V. strînsură. Dinspre Bărăgan se auzea urletul ploii care se apropia. Trăsnetele plesneau şi mai dese; fulgerele se-ncrucişaii, iar tunetele despresuraii adunătura norilor, spărgîndu-i in şuvoaie mari de apă. MIHALE, O. 208. 2. (De obicei peiorativ) Grămadă de oameni adunaţi din întîmplare, fără să formeze un tot omogen; gloată. Cumetrele şi nevestele tinere din s'obor... şi toată adunătura de bărbaţi .. şi de femei se încolonaseră după dricuri. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M N. II 230. Ce-i pe drum atita gură? — Nu-i nimic. Cop' ştrengari. — Ei auzi! Vedea-i-aş mari, Parcă trece-adunătură De tătari! COŞBUC, P. I 227. D- poi călugării? O adunătură de zamparagii duglişi din toată lumea. CREANGĂ, A. 120. ADURMECĂ vb. I v. adulmeca. ADtJS, -Ă, aduşi, -se, adj. îndoit, aplecat, încovoiat. Şuier aţine... potica arnăuţilor cu fes roşu şi cu iatagan adus. DELAVRANCEA, S. 165. Nasul îi era adus, ca de vultur, ISPIRESCU, m. v. 28. -$> E x p r. Adus de spate = gîrbovit. La o masă lungă... un tinăr... lungăreţ la chip şi cam adus de spate, făcea corecturi. VLAHUTĂ, O. A. III 25. Adus din meşteşug = întocmit cu dibăcie. Baia era pardosită cu tot felul de marmură. .. şi adusă din meşteşug, aşa incit închipuia fel de fel de flori. ISPIRESCU, L. 38. Adus din condei = exprimat cu abilitate. AD V I'JNTÎSM s. n. Numele unei doctrine mistice, practicată de o sectă religioasă creştină. ADVENTIST, -Ă, adventişti, -ste, adj. Care se referă Ia adventism Predicator adventist. + (Substantivat) Adept al adventismului. Rîdea toată vremea de mutra morocănoasă şi solemnă a lui Trăilă, care era adventist. DUMI- TRIU, N. 180. ADYENTÏV, -Ă, adventivi, -e, adj. (Bot.) Care apare în chip neprevăzut; care se iveşte sau creşte în alt loc decît cel normal. Rădăcini adventive. Ramuri adventive. ADVÉRB, adverbe, s. n. Parte de vorbire neflexibilă, care determină un verb, un adjectiv sau un alt adverb. Adverbde pot fi: de limp, de loc, de mod, de cauză şi de scop. ÀDYERBL* L, -A, adverbialif -e, adj. (Despre cuvinte sau construcţii gramaticale) Care are valoare de adverb. « Peste tot » este o locuţiune adverbială. — Pronunţat: -bi-al. ADVÉKS, -Ă, adverşi, -se, adj. Aşezat în faţă, opus; potrivnic. «$> (Jur.) Parte adversă — adversarul într-un procès. + Duşmănos. [Ostrovul] se ridică.. . ca o cetate singuratică şi zburlită, înconjurată din toate părtile de elemente adverse. BOGZA, C. O. 403. ADVERSAR, -A, adversari, -e, s. m. şi f. Persoană care luptă împotriva alteia, de obicei într-un proces, într-o luptă reglementară (sport, duel etc., v. rival, vrăjmaş, duşman) sau împotriva unei apucături, a unei concepţii. Adversar al alcoolismului, a Năzuinţele democraţiei găseau . . [în rege] un adversar de temut. COCEA, P. 28. Dacă nu împărţesc părerile cuiva, acela nu poate zice numaidecît că-i sint adversar. CARAGIALE, O. III 270. (Glumeţ) Poveţe in privinţa timpului cînd se cuvine ca vînătorul să-şi pună puşca şi pofta în cui şi să dea nevinovaţilor săi adversari un răgaz... ODOBESCU, S. III 38. ADVERSATIV, -Ă, adversativi, -e, adj. (în e x p r.) Propoziţie adversativă = propoziţie coordonată, principală sau secundară, care exprimă o opoziţie faţă de coordonata ei. în fraza lui Coşbuc « nu e soare, dar e bine » a doua propoziţie este adversativă. Conjuncţie adversativă = conjuncţie care introduce o propoziţie adversativă. <■ Dar » este o conjuncţie adversativă. ADVERSITĂTE, adversităţi, s. f. împrejurare potrivnică, situaţie grea, dificultate cu care cineva are de luptat. în cine ştie ce coclauri singuratice, un sat umil făcea faţă tuturor adversităţilor firii. BOGZA, C. O. 241. ADVOCĂT, -Ă s. m. şi f. v. avocat. ADVOCATURA s. f. v. avocatură. ADVOCĂŢfiL s. m. v. avocă{eI. ADVOCĂŢfiSC, -EĂSCĂ adj. v. avocăţesc. ADVON, advonuri, s. n. Tinda dinăuntru a unei biserici creştine. Două corpuri principale: în faţă, un... advon pătrat, şi din dosu-i un atrium. ODOBESCU, S. I 389. AÉD, aezi, s. m. (în Grecia antică) Cîntăreţ şi poet care recita şi cînta singur cîntece epice de mare întindere, acompaniindu-se Ia un instrument cu coarde. Negreşit că cei dinţii aezi sau cintăreţiai Eladti au cintat asemenea poezii de dor. ODOBESCU, S. I 199. ÂER1 s. n. 1. Amestec gazos şi transparent care înconjură pămîntul (şi care este absolut necesar pentru întreţinerea vieţii animale şi vegetale);V. atmosferă. Aerul avea o limpezime de izvor. SADOVEANU, N. F. 26. Cu faţa scăldată în aerul acela îmbătător de primăvară ,.. AER AEROMODEL tinărui Virlan se simţea ca renăscut. BUJOR, S. 167. Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răs- pîndind fiiri de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi. ALECSANDRI, P. A. 112. F i g. Noaptea imindasă pămintul eu aerul ei cel negru. EMINESCU, N. 22. Aer lichid = aer în stare lichidă (obţinut prin scăderea temperaturii şi mărirea presiunii), întrebuinţat în laboratoare pentru menţinerea unei temperaturi foarte joase sau ca exploziv. Aerul lichid se păstrează in vase cu pereţi dubli, a Aer comprimat v. comprimat. Aer condiţionat v. condiţionat.-^» Climă, climat. A schimba acrul. Aerul de munte nu i-a priit, cn Acest aer sănătos şi parfumat ii reda vieţii toată puterea şi tinereţea pe care el credea c-a pierdut-o, VLAHUTA, O. A. I 95. ^Loc. a d v. La aer sau In aer liber = într-un loc ncacoperit, afară. A ieşi la aer. A merge la aer. a Spectacole... în aer liber. SAHIA, N. 67. -{•Expr. A lua ncr = a ieşi din casă pentru a respira aer proaspăt. 2. Spaţiul care înconjură pămîntul; văzduh, atmosferă. Citeva fluiere străpungeau aerul. PAS, L. I 146. In aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Şi din a haosului văi Un mindrtt chip se-ncheagă. EMINESCU, O. I 171. E x p r. A fi (sau a so simţi) ceva în aer = a exista semne sau indicii că se pregăteşte ceva (în ascuns). Nu se întimplase încă nimic, dar se simţea ceva în aer. DUMITRIU, B. F. 115. A arunca (ceva) îll aer v. arunca. 3. înfăţişare exterioară, aspect, expresie, fizio nomie. Doamna Vorvoreanu se uită la soră-sa şi o uri o clipă pentru aerul ei rătăcit, cu şuviţe nepieptănate de păr cărunt. DUMITRIU, B. F. 46. Privirea, gesturile, toată fiinţa ei aveau un aer ştrengăresc, care-o prindea de minune. VLAIIUŢĂ, O. A. 111 34. Roşeaţa ii acoperi faţa, şi, luind un aer voios, se prcfăcu că nu auzise nimic. BOLIntineanu, O. 425. ^Expr. A avea aerui că .. . (sau să . . .) = a da impresia că. .. Iubite prietene, zise... beizade. . . te rog să observi, fără a avea aerul, pe cei doi slujitori cu care ai venit de Ia Ieşi. SADOVEANU, Z. C. 186. A-şi da (saua-şl lua) acre = a lua o atitudine dc superioritate, a vrea să pară important, a face pe grozavul. Pentru a-şi da acre faţă de lumea dc la celelalte mese, domnul Marinică ii spunea. . . neamţului... 1 Ier/ Frederic. PAS, Z. I 30S. Ceata lui Ghiţă începu să-şi dea ■aere de ostaşi grozavi. BUJOR, S. 172. — Form.'i gramaticală: pl. (în expr.) aere. ĂER=, aere, s. n. (Bis.) Epitaf (2). AERAj S. n. Frimenirea şi distribuirea aerului într-un loc închis, într-o mină, într-o hală industrială, într-o sală dc spectacole; aerisire. Tuburi dc aeraj. AEKiAjV, -Ă, aerieni, -e, adj. 1. Care se află în ncr. Plantă cu rădăcini aeriene, a Vagonetele. .. înaintează. .. pe sîrmă, pe o cate aeriană, ameţitoare. DOGZA, C. O. 255. Sus, printre tuburi şi sirme aeriene, cerul e (mpiclit. C. PETRESCU, A. 466. Paingul pe un frasin, urzind pînza-i diafană, Ctt-al să i fir de-argint subţire face-o punte-aeriană. ALECSANDRI, P. A. 122. -t> Care se întîmplă sau se produce în aer. Luptă aeriană. <>Aicc aerian = atac dat de aviaţia de luptă sau de bombardament. Alarmă aeriană — semnal prin care se anunţă un atac inamic pe calea aerului. 2. F! g. Transparent, diafan (ca acrul); gingaş, vaporaş. Lingă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană. EMINESCU, O. I 51. — Pronunţat: a-e-ri-att. AERIF0RM. -ă, aerijonni, -i\ pdj. Care arc aspectul sau proprietăţile fizice ale acrului. Gaz aeriform. aeriseAlA, aeriseli, s. f. împrospătare, primenire a aerului. AEIÎISÎ, aerisesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire Io încăperi) A curăţa de acrul viciat, prin introducere de aer proaspăt; (complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, aşternutul patului etc.) a expune la aer. Aeriseşte rufăria copilului. Odaie bine aerisită. AERIStRE, aerisiri, s. f. Acţiunea de a aerisi. Aerisirea sălii de bibliotecă. AERÓ 3, -Ă, aerobi, -cy adj. (Despre bacterii, în opoziţie cu a n a e r o b) Care nu se dezvoltă decît în aer, avînd nevoie de oxigen. Anumite bacterii aerobe transformă zahărul in alcool. AEROBI0ZĂ s. f. (în opoziţie cu a n a e r o b i o z ă) Formă de viaţă a unor organisme (de obicei bacterii) în prezenţa oxigenului liber din aer. AEROCARTOGBAIÍE s. f. Tehnica întocmirii hărţilor şi a planurilor topografice pe baza fotogramelor aeriene şi cu ajutorul unor aparate de cartografiere. AERODDÍÁM, aerodinamuri, s. n. Tren rapid aerodinamic. AERODINAMIC, -Â, aerodinamici, -e, adj. Construit astfel îneît să întîmp!ne în mers cea mai mică rezistenţă din partea aerului. Tren aerodinamic. AERODINÁMICA S. f. sg. Ramură a mecanicii fluidelor, care se ocupă cu studiul mişcării corpurilor într-un mediu gazos, în special cu mişcarea corpurilor solide în aer. AERODROM, aerodroame, s. n. Teren neted, special amenajat (cu pistă de aterizaj, semnalizatoare, faruri etc.) pentru a permite decolarea, aterizarea şi staţionarea în bune condiţii a avioanelor. V. aeroport. AEROFAGÍE s. f. Act reflex care face pe unii oameni să înghită, o dată cu alimentele, o cantitate de aer (ceea ce provoacă tulburări în organism). AER0F0EÍE s. f. Groază bolnăvicioasă de aer (simptom al unor afecţiuni nervoase). AER0F0T(1GRAM3IETRÎE s. f. Ramură a topogram- metriei care se ocupă cu măsurători, reprezentări grafice şi determinări topografice, pe baza fotografiilor aeriene. AEROGARA, aerogări, s. f. Ansamblu dc clădiri aflate pe un aeroport, unde sînt instalate serviciile administrative şi de exploatare pentru traficul aerian dc pasageri şi de mărfuri. AEROGP.ÁF, aerografe, s. n. Un fel dc vaporizator cu care se stropcsc culori lichide peste un desen, peste o zugrăveală etc. AEROGRAFÍE s. f. Disciplină care se ocupă cu descrierea aerului şi a proprietăţilor lui. AEROGRAMA, aerograme, s. f. Comunicare transmisă prin telegrafic fără fir. AEROLÍT, aeroliţi, s. m. Masă alcătuită din minereuri şi piatră, care cacle cu mare iuţeală din spaţiul interplanetar. V. meteo r. AEI10LCGÍE s. f. Parte a fizicii care se ocupă cu cercc- tarea pătuiilor superioare ale atmosferei pămîntcşti. AERiDIETRlE S. f. Parte a fizicii care studiază proprietăţile acrului şi ale gazelor (în special densitatea lor). AEJIOMÉTRU, aerometre, s. n. Instrument care serveşte la măsurarea greutăţii şi a densităţii gazelor. AEROMODÉL, ceromodele, s. n. Model de avion de dimensiuni reduse, fără motor, care poate zbura, la oarecare distanţă, fără pilot. Pionierii sovietici sînt iscusiţi constructori dc aeromoJele. 34 — AFARĂ AEROMODELISM AER0M0DELÎS3I s. n. Arta de a construi aeromodele. AER05I0DELÎST, -A, aeromodelişti, -sta, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu aeromodelismul. AEROXACT, -Ă, aeronaufi, -te, s. m. şi f. Persoană care conduce un vehicul aerian (în special un balon) sau care călătoreşte cu un asemenea vehicul. V. aviator. AERONAUTIC, -Ă, aeronautici, -c, adj. Privitor la navigaţia aeriana. AEROXATjTTCĂ S. f. Tehnica construirii şi a conducerii aeronavelor; ştiinţa care se ocupă cu navigaţia aeriană. Şcoală de aeronautică. AERONĂVĂ, aeronave, s. f. Vehicul care poate pluti sau zbura în aer. V. balon, avion. AEROPLĂX, aeroplane, s. n. Avion. Lumea nouă se foloseşte de tractoare, de aeroplane, de electricitate. SADO- VEANU, M. C. 211. AEROPORT, aeroporturi, s. n. Teren prevăzut cu toate instalaţiile necesare pentru a permite plecarea şi sosirea avioanelor de cursă, gararca şi repararea lor etc. V. aerodrom. AEROPURTAT, -ă, aeropurtaţi, -te, adj. Care se transportă cu avioanele sau cu planoarele. Divizie aeropurtată. aeroscGp, aerosccape, s. n. Aparat cu care se colectează praful din aer pentru a fi examinat la microscop. AEROSOL, aerosoli, s. m. (Mai ales la pl.) Sistem compus din particulc medicamentoase solide sau lichide, dispersate în aer, care constituie un mijloc terapeutic în anumite afecţiuni ale căilor respiratorii. AEROSTAT, aerostate, s. n. Balon. AEROSTATIC, -Ă, aerostatici, -c, adj. Privitor la aerostat sau la aerostatică. Tehnică aerostatică. AEROSTATICĂ s. f. 1. Ramură a mecanicii care se ocupa cu studiul echilibrului gazelor (în special al maselor dc aer atmosferic) şi cu studiul echilibrului corpurilor solide în aer. 2. Tehnica construirii baloanelor. AEROSTĂŢIE, acrostalii, s. f. Staţie de vehicule aeriene mai uşoare dccît aerul. — Pronunţat: -ţi-e. AEROTERAl’ÎE, aeroterapii, s. f. Metodă terapeutică întrebuinţată în anumite boli şi constînd în expunerea corpului la aer. AEROTOPCGRAFÎE s. f. Tehnică a măsurătorilor terestre cu ajutorul fotogramelor aeriene. APAJîIIi, -A, afabili, -e, adj. (Despre oameni şi despre unele manifestări ale lor) Binevoitor, primitor, cordial. Domnul Meyer apăruse în uşă cu zîmbetul afabil. C. PETRESCU, A. 327. AFABILITATE s.X însuşirea de a fi afabil; blîndeţe, bunăvoinţă. AFAÎ3ULAŢIE s. f. (Livresc) Acţiunea, intriga unei opere literare (roman, dramă etc.). — Pronunţat: -¡i-e. AFÂCERE, afaceri, s. f. 1. Treabă (importantă), îndeletnicire, ocupaţie. Eftimie umbla pe uliţă, pe la afacerile lui, întunecat la faţă. DUMITR1U, N. 246. Nu-mi place ca cineva să se v!rc in afacerile mele. SAH’A, N. 104. <$> Afaceri interne (sau externe) = treburi obşteşti privind problemele inteme (sau externe) ale unei ţări. Ministerul Afacerilor Interne. Ministerul Afacerilor Externe. ■—' însărcinat cu afaceri = reprezentant diplomatic avînd misiunea să reprezinte interesele ţării sale şi ţinînd temporar locul unui ambasador sr.u ministru plenipotenţiar. 2. (în orînduirea capitalistă) Tranzacţie comercială (bazată pe speculă sau pe speculaţii). Am uitat să-Ji spun că a trecut la amiază pe la noi cuscrul Haralambie, intorcindu-se de la tirgul Botoşanilor unde are dumnealui afaceri cu negustorii. SADOVEANU, N. F. 86. (Numai Ia pl., cu sens peiorativ) Reprezentanţii claselor exploatatoare făceau tot felul de afaceri. (Familiar) întreprindere cu rezultat bun, favorabil. A făcut o afacere bună cu mobila pe care a cumpărat-o. E x p r. E o nracoro să ... sau nu c (nici) o afnccre să... = e (sau nu este, nu e de loc) avantajos să... AFACERISM s. n. Practică burgheză constînd în folosirea unei situaţii profesionale sau politice pentru a realiza profituri personale. Burghezia a transformat totodată sportul în teren de exploatare capitalistă, de afacerism şi corupţie. REZ. HOT. I 113. AFACERÎST, -A, afacerişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care practica (în regimul burghezo-moşicresc) afacerismul. APĂRĂ adv. (Cu sens local, în opoziţie cu înăuntru) Dincolo de limitele unui spaţiu îngrădit (acoperit, închis etc.); în exterior. Omul... şedea afară pe scara vagonului. DUMITRÎU, B. F. 5. Afară e soare sub nor, Dar haină de aur e norul. COŞBUC, P. II 47. Vine cu gîndul să măture scrumul afară. CREANGĂ, P. 255. Afară plouă, ninge, afară-i vijelie Şi crivăţul aleargă pe cîmpul înnegrit. ALECSANDRI, O. 164. Expr. A da afară = a) a scoate (pe cineva sau ceva) cu forţa din locul unde se află, a îndepărta, a elimina, a exclude; (ieşit din uz, cu privire la o persoană angajată într-un post) a concedia. Nici unul dintre prieteni nu s-a lăsat înduioşat de vorbele lui frumoase, ba unii chiar l-au dat afară. CARAGIALE, O. III 62. Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horpl ţi-o sorbea dintr-o singură sorbitură. CREANGA, P. 261. Ba mai bine-ţi caută de nevoi şi-ţi ia tălpăşiţa pînă nu vine neneaca, ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38; ])) a vomita, a vărsa. A dat afară tot ce a mîncat, (Urmat de determinări introduse prin prep. « din j> sau « de ») Alexiu îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, B. F. 54. Cînd răsărea soarele, se aflau afară din sat. SADOVEANU, B. 106. Trecu afară de împărăţia tatălui său. ISPIRESCU, L. 4. Ochii i-au ieşit afară din cap, cit cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) I)c afară— dinspre exterior înspre interior. La ce se pregătea înlăuntrul său, a răspuns de afară austrul. SADOVEANU, N. F. 10. Pe afară, indică un loc mai puţin definit din exterior. Mii de paseri cîntă... pe-afară. ALECSANDRI, P. A. 174. De pc afara, indică o mişcare dinspre un Ioc mai puţin definit din exterior. Intr-o zi capra cheamă iezii de pe afară. CREANGĂ, P. 19. L o c. prep. Afară de • • .^cu excepţia vi ... , fără a mai socoti şi ... Ieşiră toţi, afară de copii şi de o muiere tînără. DUMITRIU, N. 153. Printre crengi seînteie stele... Şi afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU, O. I 209. Răspunseră toţi, afară de doi juni boieri. NEGRU7ZI, s. I 149. Loc. adv. Afară de aceasta (sau asta) sau afară de aceea (sau aîa)=pe lîngă aceasta, în plus. Şi apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de spăriet. CREANGĂ, P. 239. Din cale-afară sau afiiră din Calo = peste m sură, foarte, neobişnuit dc ... Adormea, ş-a doua zi* se deştepta în aceeaşi privelişte dureroasă a vieţii lor, din cale-afară chinuită. VLAHUŢĂ, O. A. 255. încă n-am văzut aşa femeie, să plingă de toate; era miloasă din cale-afară. CREANGĂ, O. A. 44. Era un vis misterios Şiblind din cale-afară. EMINESCU, O. I 185. Loc. conj. (Rar, pleonastic) Afară-numai (sau, mai AFAZIC AFIN rar, doar) «Iacii nil... = numai cu condiţia ca , afară dc cazul cînd. . . Vin la tine, afară numai dacă nu intervine ceva excepţional. ■+■ (Cu valoare de interjecţie) Ieşi! pleacă! du-te! Afară! pin'nu mă iuţesc! ALECSANDRI, T. 974. -+■ (Familiar) La ţară. Vara plecau cu .oţii afară, la un unchi al lor. VLAHUŢĂ, O. A. 252. AFĂZJ.C, -Ă, afazici, -e, adj. De afazie, privitor la afazie. Fenomene afazice. -$■ (Substantivat) Persoană care suferă de afazie. AFAZÎE s. f. Pierdere totală sau parţială a facultăţii de a vorbi şi de a înţelege limbajul articulat (datorită unei leziuni a scoarţei cerebrale). AFfÎCT, afecte, s. n. Reacţie emotivă intensă şi de scurtă durată. Spaima, furia, bucuria nestăplnită sînt afecte. AFECTĂ1, afectez, vb. I. Tranz. A destina (în special o sumă de bani) unui anumit scop. Ministerul a afectat o sumă importantă pentru scopuri culturale. AFECTĂ2, afectez, vb. I. Tranz. 1. A pricinui cuiva un sentiment de durere, a mîhni. Nenorocirea lui l- a afectat profund. 2. A simula o stare sufletească pe care nu o ai în realitate; a se preface. Basta... făcea cunoscut sfatului împărătesc că omenia ce acest om [Mihai-vodă]... afectează şi dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile. BĂLCESCU, O. II 271. •+• In tranz. (Peiorativ) A se comporta (prin gesturi, prin felul de a vorbi etc.) altfel de cum îi este firea, a-şi da anumite aere false pentru a impresiona: a se răsfăţa. Vorbeşte rar, liniştit, fără să afecteze. VLAHUŢĂ, O. A. 246. AFECTĂRE1 s. f. Acţiunea de a afecta1. AFECTĂRE2, afectări, s. f. Faptul de a afecta2. Privi tablourile, care tiu-l interesau, cu o afectare distinsă. CAMII. PETRESCU, N. 168. AFECTĂT, -Ă, afectaţi, -te, adj. 1. Mîhnit, îndurerat, impresionat. Sînt afectat de nenorocirea lui. 2. (Despre oameni şi despre unele manifestări ale lor) Care se arată altfel decît este în realitate, pentru a produce o impresie favorabilă. Glas afectat. (Adverbial) Vorbeşte afectat. AFECTIV, -A, afectivi, -e, adj. 1. Care priveşte afectul, care se referă la sentimente. Cuvinte cu nuanţă afectivă. 2. Care denotă afecţiune; simţitor, sentimental. Natură afectivă. AFECTIVITĂTE s. f. Totalitatea fenomenelor afective; comportare emotivă, sensibilitate. AFECTUOS, -OĂSĂ, afectuoşi, -oase, adj. Care manifestă simpatie, prietenie pentru cei din jurul lui; prietenos, călduros. Primire afectuoasă. — Pronunţat: -tu-os. AFECŢJT5NE, afecţiuni, s. f. 1. Dragoste faţă de cineva, ataşament, iubire, căldură. Tată-meu, care avea o mare afecţiune pentru Alexandrescu, îl luase acasă la dînsul, unde a şezut mai mulţi ani. GIIICA, S. A. 127. 2. Stare bolnăvicioasă a unui organ; boală. Afecţiune cardiacă. — Pronunţat: -ţi-ti-. AFÎLIU s. n. (Astron.; în opoziţie cu p e r i h e 1 i u) Punctul cel mai depărtat de soare de pe orbita unei planete. AFEMEIĂT, afemeiaţi, adj. Care umblă după femei, căruia îi place să facă curte femeilor; muieratic. AFERĂT, -Ă, aferaţi, -te, adj. (Franţuzism) Care are sau vrea să pară că are multe treburi, că este foarte ocupat sau copleşit de treburi. A fost o prăznuire in lege, iar Nevăstuica a avut toată dreptatea să se afle aferată din zorii zilei, cu şorţul de gospodină încins la mijloc. C. PETRESCU, A. 450. AI'EIlÎjNT, -Ă, aferenţi, -te, adj. 1. Care este în legătură cu ceva, care depinde de ceva sau decurge din ceva. Taxe aferente. 2.. (Jur.) Care se cuvine sau revine cuiva. S-a dat fiecărui moştenitor partea aferentă. o.- (Anat., în e x p r.) Vase aferente = vase care aduc un lichid la un organ. Nervi aferenţi = nervi care transmit excitaţiile periferice centrilor nervoşi. AFERÎZĂ s. f. Fenomen lingvistic constînd din căderea vocalei iniţiale a unui cuvînt. « Occasionare » a devenit în romineşte «căşunare» prin afereza lui tot. AFERÎM interj. (Regional) Iiine! bravo! perfecţi admirabil! Aferim, Manole, Meştere Manole... Aferim, zidari, Nouă meşteri mari! TEODORESCU, P. P. 467. <^> (Ironic) Frumooooos! tare frumos! Aferim!... coşcogea protopopoaie! zicea cuconul Ioniţă cu o prefăcută supărare. HOGAŞ, DR. II 89. Aferim! buni judecători am! NEGRUZZI, S. I 305. AFÎIT, afeturi, s. n. Suport, fix sau mobil, al unor arme de foc . (tun, mitralieră), care permite punerea lor în direcţie, ochirea şi tragerea. Afet de tun. AFEEROSÎ, afierosesc. vb. IV. (învechit) 1. Tranz. (Cu privire la o avere, la bunuri etc.) A risipi. Dar văd că nu-i bun de alta decît să-mi afierosească averea cu onorul lui. ALECSANDRI, T. 1258. 2. Refl. A se dedica, a se consacra, a se închina. Ţie... mă afierosesc. DRĂGHICI, R. 154. — Pronunţat: -fi-e-. AFÎF adj. invar. (Mold., familiar) Lipsit de bani, fără o lescaie în buzunar, lefter. [Era] vecinic afif şi vecinic furios pe ţară. VLAHUŢĂ, O. A. III 108. Mă trezesc tufă-n pungă, tufă în buzunar, afif! Dar ce-mi pasă! ALECSANDRI, T. 530. AF1LIĂ, afiliez, vb. I. Refl. (Despre organizaţii, instituţii, societăţi) A se alătura altei organizaţii, instituţii sau societăţi care are acelaşi caracter sau acelaşi specific, primind directivele acesteia şi subordonîndu-i-se. ■ —Pronunţat: -li-a. AFUIĂT, -Ă, afiliaţi, -te, adj. (Despre organizaţii instituţii, societăţi sau, rar, despre persoane izolate) Alăturat unei organizaţii, unei instituţii, unei societăţi care are acelaşi caracter sau acelaşi specific, primind directivele acesteia şi subordonîndu-i-se. Sindicatele din R.P.R., afiliate la Federaţia Sindicală Mondială, dezvoltă în rîndurile membrilor de sindicat spiritid internaţionalismului proletar, luptă pentru întărirea unităţii mişcării muncitoreşti internaţionale, pentru pace trainică şi democraţie in lumea întreagă. SCINTEIA, 1953, nr. 2570. (Substantivat) Nicolaie Ipsilante... unul din afiliaţi, căutase să tragă şi pe frate-său Alexandru. GHICA, S. 96. — Pronunţat: -li-at. ‘AFILIĂŢIE, afiliaţii, s. f. Afiliere. — Pronunţat: -ţi-e. AFILIERE, afilieri, s. f. Acţiunea de a (se) a f i- 1 i a. Convocat pentru ziua de S mai 1921 la Bucureşti, Congresul general al Partidului Socialist a votat in ziua a 5-a (13 mai), cu o majoritate zdrobitoare, înfiinţarea Partidului Comunist din Rominia şi afilierea la Internaţionala a IlI-a. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 522. — Pronunţat, -li-e-. Ăl’JiV1, afini, s. m. Arbust cu flori albe-verzui sau roşiatice, care creşte prin pădurile muntoase (Vaccinium AFIN — 36 — AFIŞOR myrtilhis). Printre brazi, printre moli/zi, printre afini ţî ienuperi, sui... pină în vîrful muntelui. ODOBESCU, S. III 179. AFÎN2. afini, s. m. (Jur.) Rudă prin alianţă. AFJNA, afinez, vb. I. T r a n 2. 1. (Complementul indicii o masă metalică,, uneori în stare lichidă) A separa de impurităţi (prin metode chimice sau electrolitice). 2, (Cu privire la fire. de lînă, de bumbac etc.) A subţia, a face foarte fin. AFINÂJ, afinaje, s. 11. Afinarc, subţiere. AFINĂRE, afinări, s. f. Acţiunea de a afina. . 1. Purificare a unei mase metalice, separare de impurităţi (prin metode chim ce sau electroliticc). 2. Subţiere a firelor textile (torcîndu-le foarte fin). AFINATĂ, afinate, s. f. Băutură alcoolică preparată din afine; serveşte şi ca medicament. AFINA, afine, s. f. Fructul comestibil al afinului, în formă de bobiţă neagră-albăstruie. cu gust uşor astringent. Pe prietenul nostru Alecu l-am hrănit cu caş şi cu miel fript şi l-am ciîistit cu rachiu de afine. SADO- VEANTJ, N. F. 172. AF1NÎŞ, afiniştiri, s. n. Loc acoperit de afini. [Bourul] se cumpăni o clipă şi făcu o săritură sprintenă peste peria dc afiniş. SADOVEANU, F. J. 374. AFINITATE, afinităţi, s. f. 1. Potrivire între oameni sau între manifestările lor, datorită unei asemănări care îi apropie. Afinitate de idei. Afinităţi de caracter. 2. Proprietate a substanţelor de a intra în combinaţii chimice unele cu altele. 3. (Jur.) Legătură de rudenie creată, prin căsătorie, între uh soţ fi rudele celuilalt soţ, AFIN OK, afinori, s. m. Muncitor care lucrează Ia cuptoarele sau la instalaţiile de afinare. AFION s. n. sg. 1. Suc extras din macul de grădină şi întrebuinţat ca narcotic; p. exf. nume dat şi altor substanţe cu asemenea proprietăţi. V. o p i u. Neguţătorul Batic-Mesivc, care venea cu mătăsuri şi mat ales afion, de la Kitai, în anul al treizeci şi optulea al domniei lui Kira-împăraty ar fi fost oprit de hoţi nu departe dc poarta răsăriteană a cetăţii Babahan. SADOVEANU, D. P. 181. Păzitorii fură cuprinşi de un somn sorycu moartea... Pasămite rachiul din butoi era cu afion. ISPIRESCU, L. 374. 2- Plantă (de obicei macul de grădină) din cârc se extrage sucul amintit mai sus. Frunzişoară de-afion, S-a dus bădiţa Ion Ş-a lăsat murgu-ji pripon. ŞEZ. I 165. 3. F i g. Amorţeală, toropeală. Ce glas dulce! numai ea poate Să-mi împrăştie ginclurile cele triste... Mi-o trecut... s-o spart afionii la glasul tău. ALECSANDRI, T. 617. — Pronunţat: -fi-on. AFirT, afipte, s. n. (Popular) înştiinţare, anunţ (carc ernanu de Ia o autoritate). V. a f i ş. Steagurile şi jurnalele şi afiptele primăriei pe garduri vesteau tămbălăul de a dcua. zi. PAS, L. I 40. Citi de două-trei ori afiptul şi mr l-a putut termina niciodată. ARDELEANU, D. 284. AFIRMA, afirm, vb, I. 1. Tranz, A susţine cu tărie, a declara în mod ferm. [Lsira] a fost mai vesel prin lume — afirmă unii. MACEDON3KI, O. I 265î (Uneori întărit prin complemente exprimînd voinţa, hotărîrea etc.) Forţele sociale principale din ţara noastră — clasa muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare — şi-au afirmat hotărîrea de a nu mai permite niciodqtă claselor exploatatoare şi exponenţilor lor de a lua parte la conducerea treburilor statului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 136. Toate popoarele iubitoare de pace îşi afirmă voinţa nestrămutată de a-şi consacra toate forţele marii opere de construire a unei păci trainice în lume, triumfului politicii de colaborare internaţională. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2656. 2. Refl. (Despre persoane) A ieşi în evidenţă (dintre alţii), a se face remarcat. El vrea să se afirme ca om de spirit, el vrea să dea reprezentaţie pentru publicul carc e de faţă. VLAHUŢĂ, O. A. 437. (Despre noţiuni abstracte) A se manifesta în chip deosebit, a face să fie luat în considerare. în lupta pen*ru scoaterea la iveală şi valorificarea a cît mai multe rezerve interne se afirmă viguros iniţiativa creatoare a maselor. SCINTEIA, 1953, nr. 2689. AFIRMARE, afirmări, s. f. Acţiunea de a afirma şi rezultatul ei. AFIRMATÎY, -A, afirmativi, -e, adj. (Despre o enunţare, în opoziţie cu negativ) Care are un caracter de afirmare, un sens pozitiv. <}> Expr. Î11 caz afirmativ = dacă se va întîmpla aşa; in cazul cînd împrejurările sînt (sau vor fi) favorabile. <$* Propoziţie afir- mativă= (în opoziţie cu propoziţie negativă) propoziţie în care subiectul săvîrşcşte acţiunea exprimată de predicat. <■ Copilul mănincă mere » este o propoziţie afirmativă. ^ (Fii.; despre judecăţi) Care conţine o afirmare. AFIRMAŢIE, afirmaţii, s. f. Susţinere (justă sau nu) exprimată cu tărie. Esteţii formalişti americani afirmă că adevăratele opere de artă nu au şi nu trebuie să aibă nici un conţinut. Cu asemenea afirmaţii ei caută să ascundă, să camufleze caracterul extrem de reacţionar al «operelor » de artă create de ci. CONTEMPORANUL, S. Ii, 1953, nr. 342, 6/2. (La' pl.) Vorbe care exprimă o afirmare. — Pronunţat: -ţi-e. AFIŞ, afişe, s. n. înştiinţare, de obicei tipărită, conţi- nînd anunţuri de interes general, care se lipeşte în locuri anume destinate pentru a fi în văzul tuturor. Afişe imense... acopereau zidurile, marilor metropole. SAHJA, N. 66. Se uita la un afiş pentru unelte agricole, unde era o ţărancă voinică şi frumoasă, cu secera pe umăr. POPA, V. 218. Era destul să se arate numele lui [Alecsandri] pe afiş, pentru ca să se împle .mia. NEGRUZZI, S. I 345. Literă de afiş v. literă ^Expr. Ca> c.e af ş = primul nume dintr-o listă de persoane care sînt afişate în ordinea valorii lor. Actorul X este cap de afiş. ^ Mică foaie volantă, conţinînd'anunţuri de interes general sau reclame, care se distribuie trecătorilor pe stradă. AFIŞA, afişez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire Ia o hîrtie scrisă sau tipărită, p. e x t. la conţinutul ci) A expune (prin lipire) în locuri anume destinate, pentru a fi în văzul tuturor. A afişat programul concertului. o în secţie au fost afişate panouri, lozinci mobilizatoare. SCÎl'îTEIA, 1953, nr. 2558. Refl. pas. S-a afişat lista celor admişi ia examen. 2. F i g. A manifesta în chip ostentativ o anumită comportarc sau., atitudine (cu intenţia de a produce efect). A afişat o atitudine dispreţuitoare. Refl. A apărea în tovărăşia cuiva, cu intenţia de a produce cfect, senzaţie. Se afişa cu un cîntăreţ dintr-o trupă italiană. DUMITRIU, B. F. 52. AFIŞAj, afişaje, s. n. Faptul de a afişa; afişare. Organizarea afişajului în capitală. AFIŞARE S. f. Acţiunea de a (s e) a f i ş a. AFIŞIÎ1R, afişiere, s. n. Mică vitrină sau simplă planşă pe carc se fixează (în special în instituţii) anunţurile. — Pronunţat: -şi-er. AFiŞOlî, -OĂRE, afişori, -oarc,, s. m. şi f. Persoană carc se ocupă cu lipirea afişelor. A FIX — 37 - AFORISTIC AFÎX, afixe s. n. Nume generic dat sufixelor, prefixelor şi infixelor. ATÎNĂ, afinez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la pă- mînt, la zăpadă etc., în opoziţie cu î n d e s a) A face să fie rar, neîndesat (întocmai ca fînul); a face mai puţin compact. Grădinarul afinează pămintul. AFÎNĂRE, afinări, s. f. Acţiunea de a afîna; rărire. Afinarea pămintului permite o bună circulaţie a aerului. AFÎNĂT, - A, afinaţi, -te, adj. (Despre pămînt, zăpadă etc., în opoziţie cu îndesat) Aşezat rar, rărit, înfoiat. Bolta norilor s-a spart şi soarele dimineţii dogorea ca puteri proaspete, stîmind pe sub zăpezile^ mari şi afinate şuvoaie tulburi. GALAN, Z. R. 304. Toţi vedeau milioanele de bobi plesnind, săltîndu-se din glia afinată, scoţind la lumina soarelui milioane de firişoare verzi. CAMILAR, TEM. 379. Un car cu lemne este afinat dacă lemnele sint. . . aşezate astfel incit numai se pare că sint multe. La HEM. AFLĂ, dflu, vb. I. 1. T r a n z. (Adesea urmat de propoziţii completive directe) A lua cunoştinţă despre ceva (din spusele altuia), a primi informaţii, noutăţi, veşti despre ceva. Am aflat in tren ce se petrece. DUMITRIU, B. F. 115. Întrebă pe muma vlntului dacă a aflat ceva de la fiul său. ISPIRESCU, L. 118. Atita am vrut să aflu din gura ta. CREANGĂ, P. 206. Ai aflat ce am păţit? ALECSANDRI, T. I 385. <$> (Subiectul propoziţiei completive devine complement direct) Eu iubii numai o dată Şi m-a aflat lumea toată. TEODORESCU, P. P. 319. <$> (Adesea la imperativ, cu valoare emfatică sau sfidătoare) Află că mă trag din ţara... lui Doja. BENIUC, V. 151. Află, nepoate, că ţi-am adus şi ţie un dar care cred c-are să-ţi placă. SADOVEANU, Ni F. 14. Ei bine, află că nu mai tirziu decit mine avem să ne cununăm. ALECSANDRI, T. I 443. <$> Absol. M-a iubit neică pe-ascuns; Dar duşmanii ne-au văzut, S-au grăbit şi rău ne-au spus. Şi părinţii, cum aflară, Tare rău se miniară. HODOŞ, P. P. 88. ^■Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de i>. sau « despre ») Cine-au aflat in lume de Codrul- fără-viaţă?.. . ALECSANDRI, P. III 297. -4- A căpăta cunoştinţe cu privire la ceva, a-şi face o idee despre ceva, a înţelege. împăratul, aflind din răspunsul popii că el îi gras şi voinic fiinVcă n-are griji multe, îşi zise. .. ŞEZ. IV 185. 4" A lua cunoştinţă de ceva prin alte simţuri ; a vedea. Baba atunci se duce cu fuga să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. • 2. T r a n z. A găsi (căutînd), a descoperi (întîm- plător). Vitele-au murit, căci nu aflau Nici rouă-n timp, nici fir de ierbi să guste. COŞBUC, P. II 281. Se despărţiră, ca să nu-i afle zmeul. RETEGANUL, P. I 35. Numai luna printre ceaţă Varsă apelor văpaie Şi te află strinsă-n braţe, Dulce dragoste bălaie. EMINESCU, O.. I 210. (Complementul este un abstract: alinare, linişte, vină etc.) Nu i-a aflat nici o vină. a Mă duc să aflu liniştea pe care tni-ai răpit-o. NEGRUZZI, S. I 28. <$> E X p r. A afla vrome = a găsi un moment potrivit, un prilej. Ea mimai pentru briu se teme, Că vor afla duşmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brîul ei. COŞBUC, P. I 123. A alia cllip (gi calc) = a găsi un mijloc eficace. Cit s-au gindit ei încolo şi-ncoace, tot n-au aflat chip şi cale. SBIERA, P. 44. Aflase chip a se dezlega pe nesimţite dintr-un lanţ ce nu era potrivit cu uşurătatea inimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. A-şi afla omul = a' da peste cineva pe care nu-1 poţi înfrînge sau înşela. A nu-şi alia Ioc (sau locul) = a nu putea sta liniştit (de bucurie, de emoţie, de nerăbdare). Atît era ea de bucuroasă şi de veselă, cit nu-şi afla loc. SBIERA, P. 22. 8. T r a n z. A născoci, a imagina, a inventa. Lingă malul rădicat Sta Vulcanul răsturnat... împregiuru-i adunaţi Şedea turcii înarmaţi Şi pe ritid se întreba Ca ce moarte i-ar afla? ALECSANDRI, P. P. 136. ' 4. R e f 1. A fi, a se găsi (intr-un loc, într-o poziţie, situaţie sau împrejurare oarecare). Toate se aflau la locurile lor, aşa cum le lăsaseră ei: spre miazăzi munţii cu crestele înalte de cremene. . . iar la picioarele lor, panglica Iată a Oltului şerpuind în cîmpia presărată cu sate. BOGZA, C.' O. 310. <$> Ex p r. A S(> afla ilo fată = a fi prezent. Toţi se aflau de faţă la şedinţă. (Cu sens superlativ) Cum (sau, popular, care) nu 80 (mai) află = care iese din comun, nemaipomenit, extraordinar. O ziuă... cum nu se mai află sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Te-oi face eu să iei un drăguţ de femeie care nu se mai află! CREANGĂ, P. 161. (Popular) Nu SO află! sau unele se află! = nu-i adevărat! nu e exact! S-a plîns boierul că l-ai batjocorit. — Nu se află, domnule epistat. ALECSANDRI, T. 142. (Popular) Să nu so afle (ca) să... = nu cumva să... El i-au zis să nu se afle ca să vie acasă fără de o sută de lei. SBIERA, P. 217. (Familiar) A so afla în treabă = a interveni într-o discuţie sau o acţiune numai da formă sau de ochii lumii, fără a aduce vreo contribuţie. Vorbeşte numai ca să se afle în treabă, -ţ- A fi, a exista. Ca un bun gospodar ce se află. .. a Un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. AFLĂRI!, aflări, s. f. Acţiunea de a (s e) a f 1 a şi rezultatul ei. 1. Căpătare de informaţii, primire a unei veşti, a unei noutăţi. La aflarea rezultatului alegerilor, tot poporul muncitor şi-a exprimat satisfacţia. 2. Găsire a unei soluţii, a unui rezultat. Aflarea numitorului comun. 3. Prezenţă într-un Ioc, într-o situaţie. M-a vizitat cu prilejul aflării lui în capitală. AFIĂtOR, -OĂRE, aflători, -oare, adj. (învcchit) * 1« Care află, găseşte, descoperă. De vreţi să fim aflătoare, hai... să privim. ALECSANDRI, P. I 102. (Substantivat, învechit) Inventator. Astă... băutură... face numai puţină cinste aflătorului ei decît aflătorului tipografiei şi a corăbieriei cu abur. NEGRUZZI, S. I 75. 2* Care se află, care se găseşte undeva; prezent. AFLUENT, afluenţi, s. m. Nume dat unei ape curatoare, considerată în raport cu apa în care se varsă. Afluenţii Dunării. cz> [Oltul] va continua să crească şi printre brazi, fără ca în acest timp, totuşi, vreun afluent să i se ivească pe maluri. BOGZA, C. O. 89. AFLUENŢĂ, afluenţe, s. f. Mulţime de oameni care se îndreaptă spre acelaşi punct; îmbulzeală. Afluenţă de vizitatori, -fy- Cantitate mare, belşug. Afluenţă de mărfuri. AFLTJX, afluxuri, s. n. Afluenţă. în 1909 se constată un aflux al muncitorimii spre organizaţiile muncitoreşti. IST. R.P.R. 480. îngrămădire a unui lichid (mai ales a sîn- gelui) într-un punct al corpului. Aflux de sînge la cap. AFON, -A, afoni, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care şi-a pierdut aproape cu totul vocea (din cauza unei boli), care abia mai poate articula, -f- Care nu poate cînta corect, care n-are voce. 2. (în e x p r.) Consoană afonă = consoană surdă, v. s u r d. AFONÎE s. f. (R'ir) Boală care constă în pierderea glasului. F i g. Răguşeală. AFORÎSM, aforisme, s. n. Judecată care redă într-o formă expresivă şi concisă un adevăr sau o părere cu privire la viaţă; cugetare, sentinţă, maximă. Mi-am amintit... de unele aforisme ale lui în legătură cu ucenicia mea de undiţar. Pescuitul, zicea domnia-sa, e o îndeletnicire liberă şi plăcută, chiar cînd nu prinzi nimic, deşi peştele de undiţă şi mămăliga de rişniţă nu Jin saţ. SADOVEANU, N. F. 47. AFORÎSTIC, -Ă, aforistici, adj. De aforism, în formă de aforism, care conţine aforisme. Stil aforistic. AFRICAN — 38 - AFUNDA a Sint in viată, doamna mea, urmă Andrei pe uri Ion aforistic şi meditativ. HOGAŞ, DR. II 232. AFRICAN1, -Ă, africani, -e, adj. Care aparţine Africii, care se referă la Africa. Valuri albe trec in zare, se aşază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. ALECSANDRI, P. A. 113. AFRICAN2, -A, africani, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia băştinaşă a Africii. AFRICAtA, africate, s. f. Consoană cu caracter mixt, care începe cu o ocluziune şi se termină ca o frica- tivă, fără să-şi schimbe punctul de articulaţie. « Ţ t> este o africată. AFRODIZIAC, -A, afrodiziaci, -e, adj. (Despre substanţe) Care excită pornirile sexuale. — Pronunţat: -zi-ac. AI’RtoT, afronturi, s. n. Insultă în public, jignire. Mizerabilul! să se-ntinză pină-ntr-atita ca să-mi facă un afront! CARAGIALE, O. I 56. Lui Mogorogea nu-i ieşea de la inimă afrontul ce i-l făcuse Pavel. CREANGĂ, A. 107. AFRUNTA, afrunt, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A înfrunta. Acela ce nu ştie o jertfă ca s-afrunte E mic de suflet. MACEDONSKI, O. II 36. APTA, afte, s. f. (Mai ales la pl.) Ulceraţie superficială, dar dureroasă, care apare pe mucoasa gurii sau a faringelui. AFTÎiR S. m. v. actor. AFTOS, -OASĂ, aftoşi, -oase, adj. (în e x p r.) Febră aftoasă = boală contagioasă caracteristică vitelor cornute, care se manifestă printr-o stare febrilă urmată de o erupţie, în special pe mucoasa bucală şi între degete; poate fi transmisă şi omului. AFUMA, afum, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la alimente, în special Ia carne sau la peşte) A expune la fum, în scopul unei conservări mai îndelungate. Am afumat şunca. 2. Tranz. (Cu privire la un spaţiu închis) A umple cu fum pentru a distruge vietăţile stricătoare dinăuntru. Am afumat pivniţa cu pucioasă. (Cu privire la un roi de albine) Afum albinele ca să mut roiul. + Intranz. (Regional, despre lampă sau despre instalaţii de încălzit) A scoate fum. Soba afumă. 3. Tranz. A învălui în fum special (de mirodenii); a parfuma. Ne rămine mingiierea că tiu am minţit conştiinţei noastre afumind cu miresme prefăcute nişte idoli amăgitori. ODOBESCU, S. I 504. ) Adînc, profund. Dormea încă afund, nici nu i se auzea răsufletul. SADOVEANU, P. M. 244. AFIj.\I)-,-A, afunzi, -de, adj. Adînc.Mi-am lepădat ghetele ; mi-am suflecat pină la genunchi pantalonii. Apa nu părea mai afundă decît pină la glezne. SADOVEANU, N. F. 59. Şi-mbujorîndu-te la faţă Treceai prin văile afunde, Incovo- indu-ţi îndărătnic Măreţul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. Groapă afundă i-au făcut. RETEGANUL, P. II 64. <£■ (Rar, în legătură cu noţiuni de timp) Ceea ce fusese oraş à rămas zugrăvii departe, pe un cer de furtună, ca într-un veac afund. SADOVEANU, M. C. 86. + (Substantivat) Adîncime. Vintul umplea citeodată afundurile depărtate ale codrului de vuiet de ape. SADOVEANU, O. I 20. El a venit Dintr-un afund de răsărit. COŞBUC, P. I 54. Norul trece şi dispare In afundul cerului. ALECSANDRI, P. II 126. <}- Fig. In glasul uscat şi egal al meşterului răzbea ca un răsunet din afundul suferinţelor trecute. SADOVEANU, M. C. 174. ^ Loc. adv. Din afund = din adînc, din adîncime. [Clinele] închide ochii trişti şi adoarme oftînd greu, din afund. CARAGIALE, O. I 77. AFUNDA, afund, vb. I. Refl. 1. A se cufunda (într-un lichid). Greu le vine a străbate Lunectiş de frunze moarte, Că se-afundă roatele, Lunecă cioboa- telc, Se taie suflările Şi trosnesc spinările. DEŞLIU, M. 24. Fiecare picior i se afundă parcă în pămintul umezit. AFUNDĂTURĂ - 39 - AGĂŢA SAHIA, N. 88. Un sloi de gheaţă care se afundă-n apă sub picioarele celui ce calcă pe el. RETEGANUL, P. III 61. F i g. Pe străzi {şi trece toamna şopîrle de aramă. Grădinile se-afundă in fluvii de frunziş. DRA- GOMIR, P. 59. Tranz. Mere (= merge) nora la fintină Cu cămaşa soacrii-n mină Şi-o afund-o dată-n baltă Şi o ţipă peste poartă: Na-o, soacră, că-i spălată! JARNÎK- BÎRSEANU, D. 455. 2. A se face mai adine, a se adinei. Ploaie mare s-a vărsat... Groapa i s-a afundat Şi mormîntu-i s-a stricat. TEODORESCU, P. P. 625. 3. A pătrunde adînc (de obicei într-o pădure); fi g. a se pierde în zare. în depărtări, a dispărea. Mă afund printre salcimii din arie şi citesc. STANCU, D. 321. Spre seară cirdtiri lungi de păsări Tăcut s-afundă-n depărtări. DEMETRESCU, O. 72. Sărind cu veselie Pe-al său cal de voinicie, In văzduh s-au afundat. ALECSANDRI, P. I 50. -4- F i g. A se cufunda într-o acţiune, a fi absorbit de o muncă. Cind te-afunzi in paginile ei [ale legii], Prinzi putere proaspătă în luptă! POEZ. N. 453. ' AFUNDĂTtjRĂ, afundături, s. f. (Rar) Văgăună. Vederea lui nu poate străbate prin toate colţurile şi afun- dăturile [pădurii], ISPIRESCU, L. 57. AFUNDÎŞ, afundişuri, s. n. (Rar) Adîncime (considerată vertical sau orizontal). Măsurai afundişul codrilor ... gindindu-mă la tine. DELAYRANCEA, S. 197. F i g. Un fulger de amintire îi licări ca din afundişul unui vis dureros şi depărtat. DELAVRANCEA, T. 179. AFUNZÎME s. f. (Rar) Adîncime, profunzime. Canonada pomi iar c-o huruire neîntreruptă, al cărei tremur îl simţiră subt ei în ţarina gropii. Un sfert de oră — un ceas ; părea că vine asupra lor din afunzinte un urlet tremurat. SADOVEANU, M. C. 102. AFURCĂ, afurc, vb. I. Tranz. (Rar) A fixa o navă aruneînd în fundul apei două ancore ale căror cabluri se încrucişcază ca o furcă. AFURCAlîE s. f. Acţiunea de a afurca. AFURISĂNIE s. f. v. afurisenie. AFURISENIE, afurisenii, s. f. (Bis.; astăzi rar) Blestem, anatemă, excomunicare. . Loc. a d v. (Familiar) (Nici) măcar de-aîuriscnie = cîtuşi de puţin; nicidecum, de fel. N-a venit unul să m-ajute, măcar de-afurisenie ! — Variantă: afurisnnie (ODOBESCU, S. A. 88) s. f. AFURISÎ, afurisesc, vb. IV. Tranz. 1. (în practicile mistico-rcligioase) A blestema. Să meargă şi să afurisească pe ■ acest proclet şi vrăjmaş cumplit. CREANGĂ, P. 57. Soborul in unire hotărăşte: Toţi acei ce au luat parte la această hidă să fie afurisiţi. NEGRUZZI, S. I 232. <$■ (în imprecaţii, cu sensul mai atenuat) Fire-ar afurisit să fie cine a mai desfiinţat şi catiheţiile. CREANGĂ, A. 123. Afurisi-te-ar Zarzavela, să nu te mai văd. in ochii mei! ALECSANDRI, T. I 323. R e f 1. A se jura sub pedeapsa blestemului. Vină-napoi, vină. Că făgăduiesc Şi^ m-afuri- sesc, De azi înainte Să fiu mai cuminte. JARNÎK-BIRSEANU, D. 502. 2. (învechit) A excomunica. Preoţii o afurisiră [pe Ioana d’Arc] în numele bisericii. ODOBESCU, S. I 21. AFURISÎT, -Ă, afurisiţi, -te, adj. Rău (la suflet), îndrăcit, ticălos, blestemat. Blestema cu foc şi cu pară pe afurisita de ghicitoare. ISPIRESCU, L. 55. Un ciocoi de cei afurisiţi. ALECSANDRI, T. 50. Neică m-a lăsat, C-a fost rău şi blăstămat, M-a urit, că l-am urit, C-a fost rău ¡-afurisit. HODOŞ, P. P. 121. <$> F i g. întinde mina ta cea dreaptă peste mijlocul meu, ca să plesnească cercul ist afurisit. CREANGĂ, P. 98. <$> (Substantivat) Cine eşti tu, afurisitule? ALECSANDRI, T. 431. AGĂ s. f. v. agă. AGĂLE adv. Fără grabă, încetinel, domol. V. alene. Iată se-ntoarseră cîrduri pribege, Vîslind agale. DEŞLIU, G. 29. După miezul nopţii, viforniţa se mai linişti. Săniile cu fin porniră iar agale prin noapte. SADOVEANU, O. II 227. Plini de praf, rupţi de-oboseală, Legănaţi pe cai agale, Trec pe drum ca nişte umbre Şi doinesc încet de jale. IOSIF, V. 91. De pe coastă, pe sub ulmi, Se coboară mieii-n vale, Obosit şi blind popor! Şi, cîntînd, păşeşte-a- gale O copilă-n urma lor. COŞBUC, P. I 157. (Uneori repetat, cu intenţii stilistice) Hermle se întorcea acasă agale, agale, cu corăbiile. ISPIRESCU, U. 53. AGĂPĂ, agape, s. f. Ospăţ cu caracter intim, prietenesc.’ V, banchet. AGAREĂN, agareni, s. m. (învechit şi popular) Păgîn, necreştin, (în special) mahomedan; agarinean. A minţit... vînzind agarenilor o ţară creştină, deoarece jurase a căuta să aducă la creştinătate pe păgîni. ISPIRESCU, M. V. 39. AGARINEĂN, agarineni,. s. m. (învechit) Agarean. AGASĂ, agasez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A irita, a enerva, a întărită. V. plictisi. AGASĂNT, -Ă, agasanţi, -te, adj. (Franţuzism) Care enervează, care irită; enervant. V. plictisitor. AGĂT, agate, s. n. Mineral dur, folosit ca piatră semipreţioasă, prezentînd în secţiune aspectul unor benzi concentrice neregulate, colorate diferit; serveşte la confecţionarea obiectelor de ornament sau a mojarelor de laborator. F ţ g. Pe ici, pe colo, apa se încreţea în cercuri de agat. SADOVEANU, O. I 411. — Variantă: agâtă (MACEDONSKI, O. I 66) s. f. AGĂŢĂ s. f. v. agat. AGĂYĂ, agave, s. f. Plantă originară din America, cultivată ca plantă ornamentală sau pentru fibrele textile care se scot din frunze. ĂGA, agi, s. m. (învechit şi arhaizant) 1. Ofiţer din vechea armată otomană înainte de secolul al XlX-lea; ofiţer inferior (începînd de la 1826, o dată cu reorganizarea armatei otomane). Noul mare vizir adună îndată la divan pe toţi vizirii... precum şi pe agii ianicerilor şi ai butucilor. BĂLCESCU, O. II 66. Turcii-ti casă nemerea, Maică-sa aşa vorbea: Poftiţi, agă, de şedeţi. BIBICESCU, P. P. 264. 2. (în secolul al XlX-lea) Şef al agiei, avînd atribuţiile prefectului de poliţie de mai tîrziu. Scrie tu... ordinul de arestuire şi exil, şi dă hîrtia in mina agăi. ALECSANDRI, T. 1413. — Variantă: (1) agă, agale (ODOBESCU, S. I 436, BĂLCESCU, O. II 48), s. f. AGĂRLÎC, agă¡lîcari, s. n. (învechit) Bagaj mult, calabalîc. I-ati luat cai, şele şi agărlîc, atit al lui cit ş-al slujitorilor. SADOVEANU, Z. C. 110. AGAŢĂ, agăţ,vb.I.l. Tranz. A atîrna.a suspenda, a anina (ceva) de un cîrlig, de un cui etc. Agăţat pe-un vîrf de pai. Sta un bob rotund bălai. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Agăţăm felinarele de stîncă. BOGZA, Ţ. 63. A prinde din greşeală o ţesătură într-un obiect ascuţit, care o găureşte sau o rupe. Mi-am agăţat ciorapul. •4- (Familiar; cu privire la persoane) A acosta. 2. R e f 1. A se apuca, a se prinde de ceva. Mă agăţ bine de coama calului. STANCU, D. 237. Muma zmeului roase din copaci, se agăţă de ramuri, sări din vîrf în vîrf, se strecură şi tot după dînşii. ISPIRESCU, L. 25. -4- Fi g. A se crampona. Se agaţă de teorii vechi. — Variantă: acătâ (RETEGANUL, P. I 59, EMI- NESCU, O. I 76, ALECSANDRI, P. P. 141) vb. I. AGĂŢARE — 40 — AGER AGĂŢARE s. f. Acţiunea de a (sc) agăţa. — Variantă: ncă{sh'0 s. f. AGĂŢĂTQĂIÎE1, agăţătoare, s. f. (La pl.) Ordin de păsări caracterizate prin faptul că se pot agăţa de copaci (avînd ghearele anume dispuse pentru aceasta); (la sg.) pasăre care face parte din acest ordin. Ciocănitoarea face parte din ordinul agăţătoarelor. AGĂŢĂTOĂRE2, agăţători, s. f. Şiret sau lănţişor cusut Ia o haină spre a o putea atîrna în cui; atîrnătoare. AGĂŢĂTOR, -OARE, agăţători, -oare, adj. Care se agaţă. Plante agăţătoare. — Variantă: aciiţătâr, -oare adj. AGEAMIU, -ÎE, ageamii, adj. (Familiar, despre oameni) începător, novice, fără experienţă, nepriceput, neiscusit, neştiutor, nedibaci. Unul, mai slăbănog, mai ageamiu, îşi muia numai limba [în paharul cu rachiu], sirîmbîndu-se de parcă ar fi pus pe ea o doctorie. PAS, L. I 73. (Substantivat) La vînătorie... cu mă pricep cam tot atîta precît se pricepea vestitul ageamiu, carele, văzîndu-se luat in răspăr de babele satului pentru izbînzile ce făcuse cu puşca dimineaţa în bătătură, se apăra în dulcea limbă a poeziei. ODOBESCU, S. III 9. AGENDĂ, agende, s. f. 1. Carnet prevăzut cu foi ca de calendar, pentru notarea şi ţinerea în evidenţă a lucrărilor care urmează să fie făcute Ia anumite date. 2. Ordine de zi. Agenda conferinţei de pace. AGÎNT, agenţi, s. m. I. 1. (Adesea urmat de determinări care indică domeniul de activitate) Reprezentant oficial al unei instituţii, al unei organizaţii etc., care îndeplineşte anumite misiuni sau însărcinări. Agent agricol. Agent zootehnic, cu Agenţi de la posturile de comandă... aduceau ordine. CAMILAR, N.’ I 48. XJn agent sanitar... susţinea că a inventat un fel de etuvă. BART, E. 98. Agent diplomatic — persoană oficială însărcinată să întreţină relaţii şi să ducă tratative cu un guvern străin. 2. (Peiorativ; urmat de determinări) Persoană pusă în slujba unui guvern sau a unui partid burghez pentru a submina lupta politică, economică şi organizatorică a clasei muncitoare. Unitatea [Partidului Muncitoresc Romîn] s-a. făurit în lupta neîmpăcată împotriva social-democraţilor de dreapta' — agenţi ai duşmanului de clasă în rîndurile muncitorimii şi duşmani ai unităţii proletare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CITV. 154. Descoperirea şi stîrpirea agenţilor imperialismului, a agenţilor duşmanului de clasă trebuie să fie o preocupare a întregului partid, a fiecărei organizaţii de partid şi a fiecărui comunist. REZ. HOT. I 165. Agent electoral — persoană de care se serveau partidele politice burgheze pentru a provoca în timpul alegerilor diversiuni, scandaluri, furt de voturi etc. Agent (secret sau de siguranţă) — persoană folosită de autorităţile poliţieneşti ale statelor capitaliste în acţiunea de represiune şi provocare dusă împotriva mişcării muncitoreşti şi democratice. Agent provocator — persoană angajată de autorităţile poliţieneşti burgheze pentru a provoca diversiuni în sînul mişcării muncitoreşti. [Partidul Comunist al Uniunii Sovietice] a crescut şi s-a întărit prin curăţirea permanentă a rîndurilor sale în lupta împotriva agenţilor provocatori, ^a spionilor şi divers-ioniştilor, agenţi ai imperialismului străin strecuraţi în rîndurile partidului. LUPTA DE CLASA, 1953, nr. 1-2, 32. II. Factor activ, eficient, care provoacă diferite fenomene fizice, chimice etc. Agent chimic. Agenţii atmosferici contribuie la dezagregarea scoarţei pămîntulîii. F i g. Luxul este cel mai teribil agent al corupţiunii. FILJMON, C. 201. III. (In e x p r.) Nume de agent = substantiv sau adjectiv care indică pe autorul acţiunii unui verb. C11- vintul « trecător t> este nume de agent, a Complement de agerit — subiectul logic al acţiunii unui verb pasiv. în propoziţia «planul este înfăptuit de muncitorii care lu- crcază fără preget o, cuvinttil « muncitorii» este, din punct de vedere sintactic, un complement de agent. — Varianta: (învechit) agil6)11 (KOGĂLNICEANU, S. 103) s. m. AGENTIJRĂ, agenturi, s. f. 1. Grupare aflată în slujba intereselor unui stat străin sau a unor cercuri financiare ori politice străine, care urmăreşte spionarea şi subordonarea economico-politică a statului unde acţionează. Una din sarcinile principale ale luptei pentru pace în ţara noastră este lupta pentru demascarea şi lichidarea tuturor agenturilor imperialismului. REZ. HOT. I 176. 2. (învechit) Casă de afaceri în ţările capitaliste, condusă de un agent şi care reprezintă interesele unei instituţii particulare; totalitatea afacerilor efectuate de o astfel de întreprindere. Agentură şi comision = casă de comerţ care cumpără şi vinde pentru alte întreprinderi sau persoane. AGENŢÎE, agenţii, s. f. 1. Birou care are rol de intermediar sau care reprezintă interesele unei instituţii de stat (în trecut şi a unor instituţii sau persoane particulare). V. filială, sucursală, reprezentanţă. Agenţia Băncii de Stat. Agenţie de vapoare. <$>■ Agenfie telegrafică (sau de presă) = instituţie- care primeşte şi transmite presei ştiri şi informaţii. Agenţia TASS. Agerpres este agenţia romină de ¡tiri şi informaţii. cn Agenţie de bilete = instituţie unde se vînd bilete pentru spectacole teatrale, cinematografice etc. 2. (învechit) Reprezentanţă condusă de un agent diplomatic. V. consulat, legaţie, ambasadă. •— Variantă: (2, învechit) agllCllţie (ALECSANDRI, T. 1393) s. f. AGER, -Ă, ageri, -e, adj. 1. Iute în mişcări; sprinten, îndemînatic. Sub adincul frunziş al codrului stă pitit vinătorul, cu ochiul ţintit la pradă, cu braţul ager la trăgaci. ODOBESCU, S. III 35. Doi vulturi ageri, zburind din virf de munte, Se-nalţă pină-11 ceruri. ALECSANDRI, P. A. 203. Caii repezi, ageri, cti coame răsfirate.. . La sunete de luptă pe cimp işi luau zborul. ALEXANDRESCU, P. 144. Strinse el ostaşi mulţime. Tot voinici de călărime Şi ageri, cu măiestrie La arc şi vînătorie. TEODORESCU, P. P. 170. F i g. Merge spumegind de se perde in alte ape, agerul pârău! NEGRUZZI, S. I 196. - (Adverbial) De ce? a întrebat Mitrea privind ager pe omul stăpinirii. SADOVEANU, M. C. 37. 4. (Popular şi arhaizant, despre obiecte ascuţite) Tăios. Gîdea să-şi facă sabia mai ageră! SADOVEANU, D. P. 129. Toate [dobitoacele erau] cu gurile căscate, toate cu dinţii ageri şi cu gheare ascuţite. RETEGANUL, P. III 30. <)> F i g. Niciodată nu intrase tata în asemenea mînie albă şi ageră ca o lamă de brici. SADOVEANU, N. F. 47. AGERI — 41 — AGITARE AGERÍ, ageresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face (pe cineva) ager la minte, a-i ascuţi cuiva spiritul. AGERÍME s. f. 1. Calitatea de a fi ager, uşurinţă în mişcări, îndemînare fizică; sprinteneală, dibăcie. Cit mare agerime, lelea noastră Ileana... a tras unul după altul pe ostrov doi lini. SADOVEANU, N. F. 105. 2. (Uneori determinat prin « a minţii ») Capacitate de a înţelege ceva cu uşurinţă; putere de pătrundere, isteţime. Întrecea pe amîndoi fraţii săi şi în agerimea minţii şi in puterea braţelor. SBIERA, P. 99. AGÍ ST s. n. (Regional; şi în forma ages Ini) Aluviune sau îngrămădire de lemne, buşteni, crengi etc. aduse de apele repezi şi formînd un fel de stăviiar Ia cotitura unui rîu. După ce a prins vreun peştişor şi s-a pus pe. . . vreo petricică de pe cuhnea unui agestru, voieşte şi el a-şi minea prada sa. MARIAN, O. I 55. -4- Loc la cotitura unui rîu unde se adună lemnele s:.u crengile cărate de ape. — Variantă: agéstru s. n. AGSSTÍ, agestesc, vb. IV. (Regional; şi în forma agestri) 1. Tranz. A stăvili o apă curgătoare, îngrămădind Ia o cotitură a ei lemne, buşteni etc.; a forma un stăviiar. 2. R e f 1. (Despre lemne, crăci etc.) A se îngrămădi la cotitura unei ape, formînd un stăviiar. F i g. (Despre persoane) A se opri într-un loc străin, a se pripăşi. Cum de s-a agestrit aceasta pe-aici? M UUAN, O. I 55. — Variantă: agCStrí vb. IV. AG'îSTRÎ vb. IV v. agesfi. AGÉSTRU s. f. v. ngest. AGHEASMATAR, agheasmatare, s. n. 1. Vas în care se păstrer.za aghsasma. 2. Carte care cuprinde rugăciunile ce se rostesc în timpul aghesmuirii. AGHEÂSMĂ s. f. Apă « sfinţită » după ritualul bisericesc. Să ic ie agheasmă din vasul sau rîtil unde s-au sfinţit apa. SBIERA, P. 318. (Popular) Vrei nu vrei, bea Grigore agheasmă, :;e spune celui care e constrîns să facă ceva. —-Variantă: aiâsmă (ODOBESCU, S. I 21) s. f. AGIIENŢlE s. f. v. agenţie. AGHX SMTJÍ, aghesmuiesc, vb. ’ IV. 1. Tranz. (în ritualul bisericesc) A stropi cu agheasmă. 2. Refl. F i g. A se chercheli, a se îmbăta. Vorbeşte fără şir ; s-a cam aghesmuit. <0* T r a n z. (Rar) V-a aghesmuit bine domnit Aristicăl spi’se Zaharia Turcu, şi cei din jurul lui se porniră pe rîs. PAS, L. I 27. 8. Tranz. Fi g. (Mold.) A bate. îl aghesmuiesc cu astă... labă, cum o numeşti d-ta. —Da pe mine, Măriucă, m-ai aghesmui? ALECSANDRI, T. 260. AGHESMUÍRE, aghesmuiri, s. f. Acţiunea de a a g h e s m u i. -f F i R. îmbătare. In simbrie intră, deopotrivă, la începutul lunii, aghesmuirea slugilor. PAS, L. I 113. AGHESMUIT, -Ă, aghesmuiţi, -te, adj. 1. Stropit cu agheasmă. 2. F i g. Ameţit de băutură; afumat, cherchelit; beat. Ne treziţii cu popa Buligă Ciucălău din uliţa Buciu- menii, tămiiet şi aghesmuit gata des-dimineaţă. CREANGĂ, A. 93. AGEIÓS, aghioase, s. n. (Grecism învechit) Numele unei cîntări liturgice. <$>• (Azi numai în expr.) A trage (la) agllioaso (sau, rar, un agliios) = a) a cînta monoton şi tărăgănat. Trăgea cite un aghios de-ai fi crezut că pusese... pe scripcă toată slujba bisericească. HOGAŞ, 11. 42. De veselie, trase nişte aghioase c-un glas tlrît, de amuţi gălăgia şezătoarei. DELAVRANCEA, S. 46; I)) a dormi; a sforăi. Se tolăniseră înăuntru pe rogojini. Unii osteniţi... trăgeau de pe acum aghioase. PAS, L. I 67. Dormi, ce-ţi mai pasă! Tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi Ia aghioase: trai, neneaco, cu banii băbachiil CARAGIALE, O. I 55. Ei, măi băieţi, ia amu trageţi la aghioase, zise un plăieş. CREANGĂ, A. 31. I-a CÎIllatpopn aghiosul (PANN, P. V. III 142) = a murit. ■—Pronunţat: -ghi-os. AGHTOTÂîsT. aghiotanţi, s. m. (Ieşit din uz) Ofiţer sau subofiţer ataşat pe lîngă un comandant militar. GigS- licea Ionel, care făcea pe aghiotantul lui Grigoraş, venea fugind de-i scăpăra opincuţele şi vestind că ovin soldaţii! ». BUJOR, S. 172. După cîteva zile de şedere în Cotroceni, unde venea tot oraşul să ne vadă şi să ne aducă hrană, într-o noapte veni im aghiotant al lui Omer-Paşa, cit şapte trăsuri braşovene, şi ne anunţă că este ordin să plecăm îndată. BOLINTINEANU, O. 263. ■—Pronunţat: a-ghi-o- şi a-ghio-, AGHItJŢĂ s. m. (Familiar şi glumeţ) Dracul. Cum mi-i văzu viteazul, unde mi se apucă şi mi le dete o snopeală pină ziseră că nu sînt ei, şi nu-i putu scoate din mina lui cu viaţă nici aghiuţă. ISPIRESCU, U. 65. E x p r. L-a luat agliiu{ă=a păţit-o; a murit. L-a îurat aghiuţă=a adormit. Cum bău, îl şi fură aghiuţă. Căzu într-o amorţeală soră cu moartea. ISPIRESCU, L. 106. — Pronunţat: a-ghi-u-, AGIALÎC s. n. v. hagialîc. AGÎE, agii, s. f. (în secolul al XlX-lea) Organ administrativ care, fiind însărcinat cu menţinerea ordinii publice, exercita represiuni împotriva poporului; totalitatea funcţionarilor din această instituţie. N-am venit eu; m-au adus oamenii agiei. PAS, L. I 37. Arhon sărdar... ridică toată agia în picioare. ALECSANDRI, T. I 124. Un zapciu al agiei oprea carele să nu se vîre pină după trecerea alaiului. NEGRUZZI, S. I 29. AGÎL, -A, agili, -e, adj. Care se mişcă uşor şi repede; suplu. V. a g e r. Subit, sub agilul penel, Podoaba abia căpătată Răsare pe pinză la fel, De-ai crede că e reflectată. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 33. (Adverbial) Făcea pe coarde mina să-i tremure agil. MACEDONSKI, O. II 247. AGILITATE s. f. Uşurinţă în mişcări, supleţe. V. agerime. Acrobatul dă dovadă de multă agilitate. Uşurinţă în executarea la un instrument muzical a unei bucăţi grele. V. virtuozitate. ÂGTO, agiuri, s. n. (în orînduirea capitalistă) Ridicare a cursului biletelor de bancă sau a hîrtiilor de valoare peste costul lor nominal. + (în sistemul monetar bimetalist) Diferenţa dintre raportul oficial de valoare a. aurului şi argintului şi raportul lor real de valoare, în favoarea unuia dintre cele două metale. — Pronunţat: -gi-o. AGITA, agit, vb. I. 1. Tranz. A mişca repede încoace şi încolo; a clătina. V. flutura. Zgripsorul îşi agită aripele cu disperare. SADOVEANU, N. F. 34. Un geam e spart, şi vintul Perdeaua cind agită îţi pare că-nă- untru O inimă palpită! MACEDONSKI, O. I 19. Refl. O parte din buruieni şi papuri ale insulei plutitoare se agitară şi se răscoliră. SADOVEANU, N. F. 62. (Cu privire la lichide) A pune în mişcare pentru a amesteca părţile componente. V. scutura. (Refl. pas.) Să se agite conţinutul înainte de întrebuinţare. 2. Refl. (Despre oameni, familiar) A se manifesta prin mişcări grăbite şi dezordonate sub impulsul unei enervări; a fi neliniştit, a fi în fierbere; a se frămînta. Ce te agiţi atita? AGITĂRE, agitări, s. f. Acţiunea de a (se) agita; clătinare, scuturare. Se recomandă agitarea flaconului înainte de întrebuinţare. AGITAT - 42 - AGNOSTICISM AGITAT, -Ă, agitaţi, -te, adj. 1. Care se mişcă încoace şi încolo, care se agită; (despre oameni) care nu-şi găseşte locul, neastîmpărat. Marea e agitată. 2. Fi g. (Despre oameni) Tulburat, neliniştit, nervos. Şeful gării şopti agitat, gata să ţipe isteric: Ce sînt eu de vină? DUMITRIU, B. F. 80. Acum işi dădea intiia oară seama de ce înaintea plecării era atit de agitată baba Maranda, care îl crescuse. C. PETRESCU, A. 292. (Despre o epocă, un interval de timp sau despre viaţă) Bogat în evenimente, tumuftuos. Vladimir Lebedeff... părea tinăr pentru anii lui agitaţi. SAHIA, U.R.S.S. 219. AGITATOR1, agitatoare, s. n. Dispozitiv mecanic care serveşte la amestecarea lichidelor, la amestecul lichidelor cu solide sau pentru activarea transmisiunii de căldură. AGITATOE2, -OARE, agitatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care duce muncă de agitaţie politică, de lămurire, convingere şi mobilizare a maselor în vederea unei acţiuni. [Propagandistul] trebuie să dea « multe idei », atît de multe, incit numai un număr (relativ) mic de persoane vor putea să-şi însuşească dintr-o dată toate aceste idei în totalitatea lor... Agitatorul insă, vorbind despre aceeaşi chestiune, va alege exemplul cel mai izbitor şi mai cunoscut auditorului, LENIN, C. 79. Datoria agitatorilor ■este de a sprijini puternic extinderea sistematică a metodelor înaintate, de a fi ei înşişi, prin munca lor, in aplicarea metodelor înaintate, un exemplu vrednic de urmat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2664. Organ, mijloc prin care se reali zează agitaţia. Ziarul nu este numai un propagandist colectiv şi un agitator colectiv, ci şi un organizator colectiv. LENIN, O. V 10. AGITATORIC, -Ă, agitatorici, -e, adj. Care are caracter de agitaţie, care serveşte sau se referă la agitaţie1. Avînd un mare rol agitatoric, cinematograful poate să joace un rnl important în acţiunea de popularizare a regulilor agrotehnice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 2/3. AGITAŢI!',1 s. f. Principal mijloc folosit de partidele comuniste şi muncitoreşti, constînd dintr-o activitate sistematică, orală şi scrisă (lămurire de la om la om, difuzare de lozinci, convorbiri în grup etc ), în scopul întăririi continue a legăturii cu masele, al educării lor politice şi al mobilizării la lupta pentru construirea unei societăţi noi, socialiste. Una dintre armele principale ale partidului este întotdeauna şi pretutindeni agitaţia. STALIN, O. I 278. Munca de agitaţie este o îndatorire ■nu numai a activiştilor din aparatul de propagandă. ;i agitaţie, ci a fiecărui membru de partid, indiferent de sarcinile speciale ce-i sînt încredinţate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2653. Agitaţie vizuală = formă de agitaţie politică realizată prin gazete de perete şi de stradă, panouri, fotomontaje, lozinci, expoziţii, pavoazări, afişe, grafice. Punct de agitaţie = centru în care un grup de agitatori ai unei organizaţii politice desfăşoară o muncă intensă ■de lămurire a cetăţenilor din sectorul respectiv cu privire la unele probleme importante de actualitate. Punctele de agitaţie trebuie să devină centre puternice de lămurire a alegătorilor asupra tuturor problemelor in legătură cu alegerile. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2475. — Pronunţat: -ţi-e. AGITÂŢIE2, agitaţii, s. f. Stare de nelinişte, de •tulburare, de enervare, manifestată uneori prin mişcări grăbite şi dezordonate. Mă cuprinde o agitaţie cumplită. ■CAMIL PETRESCU, U. N. 215. Nu ştiu cît s-ar fi prelungit coşmarul acesta, dacă o agitaţie nervoasă nu mă deştepta. JvEGRUZZI, S. I 295. — Variantă: (învechit) agitaţiune (GIIICA, S. A. 151) s. f. AGITAŢIljîvE s. f. v. agitaţie2. AGÍÜ s. m. v. liagiu. AGLÎCĂ, aglice, s. f. Plantă de pajişte din familia rozaceelor, cu tulpină solidă şi cu inflorescenţă de floricele albe sau roz-albe parfumate (Vemaria). Din treacăt tei şi colo, să culegi... Margarete, seînteioare şi aglice. TOPÎRCEANU, B. 44. Frunză verde trei aglice. ŞEZ. IV 142. Foicică de aglică, Pivnicicara-i mititică, Cîrcimăreasa frumuşică. TEODORESCU, P. P. 331. AGLOMERA, aglomerez, vb. I. R e f 1. (Despre oameni sau obiecte) A se strînge la un loc în număr mare, a se aduna grămadă, a se îngrămădi. Nu trebuie lăsate să se aglomereze hîrtiile urgente. ^ (Despre locul în care se îngrămădesc oameni sau obiecte) A deveni suprapopulat. Magazinul s-a aglomerat. AGLOMERANT s. m. Substanţă care are proprietatea de a lega între ele particulele de dimensiuni mici ale unor materiale oarecare. AGLOMERARE, aglomerări, s. f. Acţiunea de a (s e) aglomera şi rezultatul ei. 1. (Rar) îngrămădire, aglomeraţie. (Concretizat, urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Grup compact (şi numeros). Sub cerul liber, aglomerări de oameni, trudite şi pitoreşti, scormoncsc pămîntul [în cărămidarii]. BOGZA, C. O. 216. 2. (Tehn.) Legarea într-un singur corp solid a părţilor de dimensiuni mici ale unor materiale oarecare, de obicei cu ajutorul unui aglomerant. AGL0MERÁT, -Ă, aglomeraţi, -te, adj. (Despre un grup de oameni) îngrămădit, înghesuit, humea aglomerată la casa de bilete. (Despre spaţii, încăperi etc.) Plin de lume, suprapopulat, ticsit. Strada este extrem de aglomerată. SAHIA, U.R.S.S. 62. AGLOMERAŢIE, aglomeraţii, s. f. îngrămădire de oameni, îmbulzeală, aglomerare. Aglo?neraţie in tramvai. — Pronunţat: -ţi-e, AGLUTINÁ, aglutinez, vb. I. Refl. (Despre unele elemente, unele materiale granuloase etc.) A se lipi strîns, a se împreuna prin alipire, a se aglomera. Huilele grase se aglutinează pe grătarul focarului în timpul topirii, + (Despre bacterii) A se aglomera prin alipire (în anumite condiţii). Vibrionul holeric se aglutinează sub influenţa serului imun. ^ (Despre elemente distincte ale vorbirii) A se alipi unul de altul, sudîndu-se şi formînd un singur cuvînt. în limba romînă articolul hotărît se aglutinează cu substantivul pe Ungă care se pune. AGLUTINAM1, -Ă, aglutinanţi, -te, adj. Care uneşte, care lipeşte strîns, care aglomerează prin alipire. Substanţe aglutinante. Ser aglutinant. Limbă aglutinantă— limbă în care raporturile gramaticale se exprimă prin aglutinarea de diverse afixe la rădăcina cuvîntului. Limbile fino-ugrice şi turco-tătare sînt limbi aglutinante, (Substantivat, m.) Substanţă vîscoasă cu care se amestecă un colorant pentru a putea fi aplicat ca o pastă asupra unei ţesături de imprimat. AGLUTINARE, aglutinări, s. f. Acţiunea de ase aglutina; lipire, împreunare, aglomerare prin alipire. AGNÓSTIC, -Ă, agnostici, -e, s. m. şi f. Adept al agnosticismului. între ei [materialişti şi idealişti] Engels situează pe adepţii lui Hume şi Kant, ca unii ce neagă posibilitatea cunoaşterii lumii sau cel puţin a completei ei cunoaşteri, denumindu-i agnostici. LENIN, MAT. EMP. 26. AGNOSTICISM s. n. Doctrină filozofică idealistă care neagă posibilitatea omului de a cunoaşte lumea obiectivă şi legile ei de dezvoltare; este propagată de clasele exploatatoare cu scopul de a . împiedica masele asuprite să descopere »adevărata cauză a mizeriei lor şi AGONIE — 43 AGREGARE să lupte împotriva ei. Natura este infinită şi ea are o existenţă infinită, şi tocmai această recunoaştere, singura categorică, singura necondiţionată, a existenţei ei în afara conştiinţei şi a senzaţiilor omului, deosebeşte materialismul dialectic de agnosticismul relativist şi de idealism. LENIN, MAT. EMP. 295. AGONÎE s. f. Stare a organismului înainte de moarte cu slabe manifestări ale vieţii. V. comă. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 165. F i g. Cei doi [morţi] zăceau pe jos, picioare la picioare, sub agonia unei candele. GALACTION, O. I 307. Stătu citva, înfiorat de o jale misterioasă, ca şi cum ar fi asistat Ia agonia unui vis frumos, ce-i murea in suflet. VLAHUŢĂ, N. 92. <5> Loc. adj. în agonie = muribund , pe moarte. (F i g.) Imperialismul este capitalismul în putrefacţie, în agonie. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 131. AGONISEALA s. f. Ceea ce se agoniseşte; cîştig mic dobîndit prin muncă; economii. V. venit. Au ajuns fata babei acasă, fără nici o agoniseală. SBIERA, P. 211. Le da [copiilor] toată agoniseala lor dintr-o zi. ISPIRESCU, L. 174. (Rar) Activitate, muncă desfăşurată în. vederea agonisirii. Greierele in vremea agoniselii cintă, Şi iarna cere să se împrumute. PANN, P. V. I 150. AGONISI, agonisesc, vb. IV. Tranz. A dobîndi, a cîştiga prin muncă. Răsufla iute, ca şi cum ea ar fi agonisit cu truda ei.. . averile familiei. DUMITRIU, B. F. 120. Tot ce am agonisii am cheltuit cu drumul. BART, E. 281. Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să- muncesc, Pinea să-mi agonisesc. ALECSANDRI, P. P. 285. <$> F i g. Badiul tot măcelăreşte... Mulţi duşmani agoniseşte. TEODORESCU, P. P. 538. AGONISIRE s. f. Acţiunea de a agonisi. AGONISITĂ s. f. (Rar) Agoniseală. Eu gîndeam că barem doi-trei ani să slujesc la voi, să am cu ce merge acasă la copilaşi; numai cu atîta agonisită, ce voi şti eu face cu o sută de copii? RETEGANUL, P. IV 20. AGONIZA, agonizez, vb. I. I n t r a n z. A fi în stare de agonie, a trage de moarte, a se lupta cu moartea. (F i g.) Căpeţelul de lumină începu a agoniza fumegînd. EMINESCU, N. 45. AGONIZĂNT, -Ă, agonizanţi, -te, adj. Care. trage să moară, muribund. ( F i g.) Capitalismul agonizant. AGORĂ s. f. Piaţă publică în oraşele Greciei antice, unde se ţineau adunările populare; p. e x t. adunare a poporului care se ţinea în această piaţă. AGORAFOBIE s. f. Stare patologică caracterizată prin frica de spaţiu, pe care o au unii oameni cînd traversează o piaţă publică, un pod etc. AGRÂFĂ, agrafe, s. £. Nume dat mai multor obiecte care servesc pentru a prinde sau a fixa ceva: a) mic obiect ( uneori din material scump), prevăzut cu un ac, care serveşte ca să încheie sau să împodobească o haină. V. b r o ş ă. Nişte frumoase agrafe de aur, cu pietre scumpe şi seînteitoare. ODOBESCU, S. I 420; b) (uneori determinat prin «de păr») ac, clamă de prins părul; c) copcă cu care se prind una de alta cele două buze ale unei răni sau ale unei incizii; d) dispozitiv care serveşte la sutura pielii; c) bucată mică de tablă sau de sîrmă curbată, folosită la fabricarea pieselor care alcătuiesc învelitorile; f) piesă metalică cu o serie de dinţi, folosită pentru înnădirea curelelor de transmisie; g) mic obiect de sîrmă îndoită de mai multe ori, servind pentru □ prinde laolaltă mai multe hîrtii. AGRAMĂT, -Ă, agramaţi, -te, adj. (Livresc) 1. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care face greşeli elementare de limbă, deşi se pretinde om cult; p. ext. ignorant. 2. (Despre un text scris) Care conţine greşeli de ortografie şi de gramatică, dovedind incultură, ignoranţă. Frază agramată. AGRĂR, -Ă, agrari, -e, adj. Care se referă la proprietatea funciară şi la problemele politice, juridice, economice etc. legate de această proprietate. Lege agrară. c=i La chemarea partidului, poporul nostru a zdrobit manevrele reacţiunii grupate in jurul regelui, a adus la putere un guvern democratic în care clasa muncitoare avea rolul conducător, a înfăptuit transformări agrare revoluţionare. LUPTA DE CLASA, 1953, nr. 3-4, 32. Reformă agrară = reformă prin care marile latifundii moşiereşti sînt expropriate şi împărţite ţăranilor muncitori fără pămînt sau cu pămînt puţin. Noul guvern [constituit la 6 martie 1945] n-a avut decît să legifereze, din primele zile, reforma agrară, a cărei aplicare începuse de fapt cu citeva săptămîni înainte, prin lupte revoluţionare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 273. Problemă (sau chestiune) agrară — problema căilor de dezvoltare a agriculturii şi a raporturilor de clasă la sate. In regiunile cu naţionalităţi conlocuitoare, rezolvarea problemei agrare se agrava şi se împletea [după reforma agrară din 1921] cu asuprirea naţională crescîndă a maselor poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 267. Ţară agrară = ţară care îşi sprijină economia în special pe producţia agricolă. împletirea crizei industriale [din 1929-1933] cu criza agrară a atins grav toate ţările agrare şi semiagrare. IST. R.P.E. 567. AGRAVA, agravez, vb. I. Refl. A se face, a deveni mai grav, mai rău; a lua o formă mai gravă, a se înrăutăţi. Dezechilibrul [în defavoarea Angliei] din relaţiile comerciale anglo-americane va continua să se agraveze. SCÎN- . TEIA, 1953, nr. 2559. » ■ , w AGRAVANT, -Â, agravanţi, -te, adj. Care agravează. Circumstanţe agravante — (în opoziţie cu c i r c u m- stanţe atenuante) circumstanţe care agravează vina unui acuzat. AGRAVARE, agravări\ s. f. Faptul de a (s c) a g r a v a; înrăutăţire. i AGRĂI, agrăiesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A vorbi cuiva, a adresa cuiva vorba. El vrea s-o agrăiască, dar sînge, nu cuvinte, îi bîlbîie pe buză. COŞBUC, P. II 202. <5=- Intranz. Da Ileana agrăia: Pe-a cui seamă mă duci? RETEGANUL, P. III 21. AGREÂ, agreez, vb. I. Tranz. A vedea cu ochi buni, a primi cu plăcere, a simpatiza. Era înfăţişat ca un marinar simpatic, amabil, galant, care trebuia să fie agreat de public. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 178, 6/1. + (în limbajul diplomatic, mai ales la diateza pasivă) A da consimţămîntul, a accepta. Miniştrii plenipotenţiari trebuie să fie agreaţi de guvernul statului unde urmează să-şi exercite plenipotenţa. — Pronunţat: -gre-a. AGREĂBIL, -A, agreabili, -e, adj. Care produce plăcere, plăcut. Cartea aceea agreabilă era şi obiect de studiu la donimil Rainu. SADOVEANU, N. F. 165. — Pronunţat: -gre-a-. AGREGĂ, pers. 3 agregă, vb. I. Refl. (Despre diferite elemente) A se alipi, a se uni într-un tot. Rocile s-au agregat. — Prez. ind. şi: agreghează. AGREGARE, agregări, s. f. Faptul de a se agrega; alipire, unire într-un tot. Agregarea şi dezagregarea moleculelor. Stare de agregare (a corpurilor) — fiecare din cele trei stări sub care se poate prezenta materia. Stările de agregare sînt: starea solidă, lichidă şi gazoasă. »TTgr-.' ’"T.- ~-Ţ. _-w - ■ jj_ ■ YJe*‘3?'![Yi',.,i"‘i. AGREGAT — 44 AGRICÜLTUR AGIÎEGÂT1, agregaţi, s. m. (în vechca organizare a învăţămîntului universitar, în e x p r.) Profesor agregai — profesor 'care şi-a cîştigat titlul prin concurs, rămînînd totuşi ataşat de catedra altui profesor. AGREGĂT2, agregate, s. n. 3. Grup de maşini care alcătuiesc un tot unitar şi lucrează împreună pentru realizarea unei anumite operaţii tehnice. Producerea in ţară aN unor maşini şi agregate complexe, pentru care Romînia a fost zeci de ani tributară imperialiştilor, marchează creşterea calitativă a industriei noastre socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 686. Agregat agricol = grup de maşini agricole care efectuează laolaltă mai multe munci consecutive. 2. Numire generică dată amestecului de nisip şi pietriş care intră, împreună cu cimentul, în compoziţia betonului. AGREGĂŢIE1 s. f. Agregare. Puterea care a- trage moleculele unui corp se numeşte putere de agre- gaţie sau coeziune. <£• Material de agregaţie — material mineral fărîmiţat mărunt, care se aşterne peste macadamul bătătorit pentru a umple golurile dintre pietrele acestuia. — Pronunţat: -ţi-e. AGREGAŢIE2 s. f. (în vechca organizare a învăţă« mîntului universitar) Calitatea de profesor agregat. Examen de agregaţie. AGROIÎNT, agremente, s. n. 1. (Mai ales în loc. adj. de agrement) Plăcere, distracţie. Călătorie de agrement. 2. (în legătură cu verbele « a da» sau <; a cerc») Aprobare, încuviinţare, dată sau cerută de guvernul unei ţări, pentru numirea reprezentanţilor diplomatici. Guvernul şi-a dat agrementul pentru numirea ministrului, plenipotenţiar al R. D. Germane. AGREMENTĂ, agrementez, vb. I. T r a n z. (Rar) A da culoare, relief, a înfrumuseţa prin adăugarea unei podoabe, a unui accesoriu plăcut. Statui, mozaicuri, ornamente rare agrementează priveliştea. SADOVEANU, C. 46. AGRESIUNE, agresiuni, s. f. Atac ncprovocat împotriva unei persoane. Atac înarmat al unuia sau al mai multor state imperialiste împotriva altor ţări, cu scopul de a le cotropi teritoriile şi de a le robi populaţiile. Tratatele încheiate între ţările democratice nu sînt îndreptate împotriva nimănui, ci prevăd asistenţă mutualei între părţile contractante, în eventualitatea repetării agresiunii dijt partea Germaniei sau vreunei alte ţări ce i s-ar alătura Germaniei în scopuri agresive. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 126. — Pronunţat: -si-it-. AGRESÎV, -A, agresivi, -c, adj. (Despre oameni, p. ext. despre manifestările lor) Care atacă fără provocare, care caută prilej de ceartă, care începe gîlceava, provocator. Ton agresiv. Cuvinte agresive, cu « Ţîţaca t> Leona.. . se mişca încolo şi încoace prin cameră, dereticînd şi aşezînd. Deretica smuncind şi aşeza trîntind. Aştepta de la tata un cuvînt, fie despre operaţiile ei agresive^ fie despre întîrzierea mesei. SADOVEANU, N. F. 6. (Despre ideile, planurile sau acţiunile statelor imperialiste) Care trădează intenţia unei agresiuni, care urmăreşte săvîrşirea unei agresiuni. Noi nu avem nevoie de blocuri. Respingem ideea blocurilor > pentru că ele ascund idei agresive, iar nouă ne sînt cu desăvîrşire străine astfel de idei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 139. AGRESIVITATE S. f. însuşirea de a fi agresiv. AGRESOR, -OARE, agresori, -oare, s. m. şi f. Persoană care atacă fară sa fi fost provocată, care începe cearta sau bătaia. Cel carc organizează sau săvîrşeşte o agresiune înarmată împotriva unui stat. Desigur, agresorii vor ca Uniunea Sovietică să fie neîrarmaiă în cazul unui atac al lor împotriva ei. Dar Uniunea Scvi ticăi nu este dc acord cu aceasta şi e de părere că pe agresori trebuie să-i întîmpini pc deplin pregătit. SCÎNTEIA; 1951, nr. 2163. Fiecare cedare făcută agresorului, în loc de a consolida pacea, măireşte poftele imperialiste şi duce la. noi agresiuni. GIIEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 6. AGRÎfOi, -Ă, agricoli, -c, adj. 1. Care ţine de agricultură, care este în legătură cu agricultura, care se referă Ia agricultură, din domeniul agriculturii. Munci agricole. Ţară agricolă. <$>• Învăţămînt agricol = formă de învă- ţămînt tehnic care pregăteşte specialişti în diferite domenii ale agriculturii. Cadrele didactice din învăţămîntul mediu agricol trebuie să răspundă cu tot elanul la îndeplinirea sarcinii de onoare pe care o au. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 348, 5/4. Campanie agricolă — perioadă de intensificare a muncilor agricole, legată de un anumit anotimp, în care trebuie să se efectueze, în timpul cel mai scurt, anumite munci. Folosirea deplină a maşinilor şi tractoarelor S.M.T. în campania agricolă de vară. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2715. J* (Despre unelte) Folosit în agricultură. <$>• Inventar agricol = totalitatea uneltelor întrebuinţate la muncile agricole. Ţăranii împroprietăriţi ¡în 1921], ca şi, în general, ţărănimea săracă şi imensa majoritate a ţăranilor mijlocaşi, erau lipsiţi de vite, de unelte etc. şi au fost nevoiţi să se îndatoreze pînă în gît, la chiaburi, cămătari şi bancheri, atît pentru procurarea unui oarecare inventar agricol, cît şi pentru plata pămîntidui. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 267. Jf- (Despre producţie şi produse) Care se desfăşoară, care arc loc în domeniul agriculturii; obţinut, dobîndit prin agricultură. Sporirea producţiei agricole şi a cantităţilor de cereale-marfă a devenit în momentul de faţă o problemă de stat, o problemă a intre- gului popor muncitor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2703.^*» (Despre economie, instituţii economice, juridice şi politice) Care are specificul legat de agricultură. în societatea capitalistă linia de dezvoltare a economiei agricole este aceea de destrămare a ţărănimii mijlocaşe şi de creştere a sărăcimii, pe de o parte, şi a chiaburimii, pe de altă parte. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 281. Gospodărie agricolă colectivă v. gospodărie. Gospodărie agricolă de stat v. gospodărie. întovărăşire agricolă v. întovărăşire. Secţie agricolă a sfatului popular = aparat al sfatului popular care se ocupă cu problemele de agricultură ale comunei, oraşului, raionului etc. respectiv. Potrivit planului secţiei agricole a sfatului popular raional, trebuia ca secerişulpăioaselor să înceapă in ziua de 1 iulie. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2715. învoială agricolă v. învoială. 2. (Despre oameni sau colectivităţi) Care lucrează în agricultură, care se ocupă cu agricultura. Experienţa S.M.T.-urilor şi sovhozurilor sovietice, precum şi a tractoriştilor şi mecanicilor agricoli din Uniunea Sovietică, constihiie un izvor nesecat de învăţăminte pentru tractoriştii, batozarii şi mecanicii agricoli din ţara noastră. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2703. Proletariat agricol v. proletariat. AGRICULTOR, -OARE, agricultori, -oare, s. m. şi f. Persoană carc se ocupă efectiv şi permanent cu agricultură. V. plugar. AGRICULTURĂ, agriculturi, s. f. Cultivarea pamîn- tului şi creşterea animalelor în vederea dobîndirii produselor alimentare şi a unor materii prime vegetale şi animale ncccsare industriei; totalitatea lucrărilor şi metodelor întrebuinţate în acest scop. V. p 1 u g ă r i e. Transformarea socialistă a agriculturii în cadrul operei dc construire a socialismului cere o muncă încordată, răbdătoare, stăruitoare, efectuată fără pripeală. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 61. Numai o agricultură făcută cu socoteală... îrt - AGRIMENSOR — 45 — AGURIDĂ zeamnă rîndtiială in viaţa omului. CAM1LAR, TEM. 20. F i g. Atunci au sărit... drept in picioare şi... i-au zis: Aho, aho! Destul, destul! SB1ERA, P. 146. (în « Pluguşorul ») Aho, aho, copii argaţi, Staţi puţin şi nu minaţi! ALECSANDRI, P. P. 387. ahOtnic, -ă, ahotnici, -e, adj. (Mold., adeseori cu determinări introduse prin prep. de», o după», «pentru») Dornic, lacom, îndrăgostit de ceva sau de cineva, pasionat. Măi femeie... multă minte-ţi mai trebuie zicea tata văzînd-o aşa de ahotnică pentru mine. CREANGĂ, A. 13. «$> (Substantivat) In ce priveşte pescuitul... eu mă trezisem deodată un ahotnic aprig. SADOVEANU, N. F. 51. AHT, ahturi, s. n. (Rar) 1. Oftat, suspin. Pe deasupra casei mele Trece-un stol de rîndunrle. Nu e stol de rîn- dunele, Ci sînt ahturile mele. TEODORESCCJ, P. P. 305. 2. Durere, suferinţă, jale, chin. Se revarsă pirăile... ducînd poate cu sine multe, multe patimi şi ahturi omeneşti, să le înece în Dunărea măreaţă! CREANGĂ, A. 125. AHTIAT1 s. n. (Rar) Ahtiere. Mama Stanca, cu tot amarul şi ahtiatul de care era covîrşită, mai zîmbi şi ea. DELAVRANCEA, S. 21. — Pronunţat: -ti-at. AHTIAT2, -Ă, ahtiaţi, -te, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau « după ») Stăpînit de o puternică dorinţă de a dobîndi ceva, lacom de un bun (mai ales) material. — Pronunţat: -ti-at. AHT1ÎRE, ahtieri, s. f. Dorinţă înfocată, poftă de ceva (ce nu poţi avea), lăcomie, jind. Ai să-ţi vezi supuşii, pe unii în desfătări, iar pe alţii în ahtieri. DELAVRANCEA, S. 87. . — Pronunţat: -ti-e-. AI1 interj. Exclamaţie de durere, de spaimă, de uimire sau (mai rar) de ameninţare. Ai! ce-am să-i calc o dată crunt în tină [pe duşmani]. BENIUC, V. 86. Ai, săraca mîndra mea... Inima mi-o aprindea. JARxiK-BÎKSKANU, D. 244. AI2 interj. Exclamaţie familiară care precedă sau urmează o întrebare, ori îi ţine locul. Va să zică nu vrei să spui cu frumosul, ai ? continuă şeful cu un zîmbet acru. REBREANU, R. I 112. Te faci că nu înţelegi, ai? CARAGIALE, O. I 52. Un glas de femeie (de-afară): Dar asta, comedie! Eftimiţa (cu uimire, plecindu-se spre uşă, să asculte): Ai? CARAGIALE, O. I 98. Şi l-ai oniorit, ai? — Ca pe un pui de găină. FIL1MON, la TDRG. AI3 interj, v. liai. AI4 s. m. (Transilv., Mold.) Usturoi. O oaie întreagă... tăiată felii... tăvălită prin seu şi printr-o leacă de alifie de ai, căruia i se zice şi usturoi. SADOVEANU, F. J. 659. AIĂSMA s. f. v. agheasmă. AlCE adv. v. aici. AlCEA adv. v. aici. AÎCI adv. (Şi în forma aci) 1. (Cu sens local, în opoziţie cu acolo) în acest loc sau în aceste locuri (relativ) apropiate de vorbitor. Văd aici în juru-mi cum tresaltă Izvoarele. BENIUC, V. 7. E de mult de cînd n-am stat, Ulmule, sub tine. Tot aici? Amar e gîndul Veşnic nemişcat să stai. COŞBUC, P. I 260. Şezi aici ptnă despre ziuă, că am să vin atunci tot eu să te ieu, CREANGA, P. 97. <$> (Precedat de diferite prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Pe aici = cam în acest Ioc. Locuieşte pe aici. De aici = din acest loc. Hai! ia-ţi porcul de-aici şi ieşi afară. CREANGĂ, P. 83. De pe-aici = (cam) din aceste locuri. A plecat.. ., cu cincizeci de voinici Adunaţi toţi de pe-aici. ALECSANDRI, P. II 82. Mă duc, mîndra, de pe aici. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 300. Pînă aici (sau aci) = pînă în acest Ioc. Hotarul se întinde pînă aici. ^ Expr. pe-aici (sau pe-aci) ţi-e drumul! = pleacă! şterge-o 1 cară-te I A pleca (sau a se duce, a o tuli etc.) pe-aici încolo = a pleca (sau a se duce, a o tuli etc.) fără urmă, a dispărea; a-şi vedea de drum. După ce i-a luat banii, a plecat pe-aici încolo. (Familiar) Pînă aici! = destul 1 ajunge l Pînă aici! Nu te întrcce cu gluma! 2. (Cu sens temporal) Acum, în acest moment. S-a vorbit de activitatea ta; aici e cazul să intervii cu precizări. Loc. adv. De aici înainte (sau încolo) = din acest moment, pe viitor. De aici înainte voi lucra în alt colectiv. Pînă aici (sau aci) = pînă acum, pînă în acest moment. Tocmai pe cînd părerea de rău îl ajunsese şi mai şi decît pînă aci, erau trecînd printr-o pădure mare şi deasă. ISPIRESCU, L. 109. -^Expr. Aci-i aci = acum e momentul hotărîtor, acu-i acu. -4« (Corelativ, indicînd o alternanţă de acţiuni succesive) Acum... acum..., cînd... cînd..., ba... ba... Hai... zise Doroftei... legănînd capul, cam fără voie, aci p-un umăr, aci pe celalt. DELAVRANCEA, S. 237. [Popa Duhu] aci era la Socola, aci în Iaşi, aci la mînăstirea şi în tîrgul Neamţului profesor, CREANGĂ, A» 135. AIDA — 47 — AIURARE 3. (Cu sens modal, în e x p r.) Cît pe-aci sau p-aci p-aci sau acî-acî = aproape să..gata să..., gata-gata mai că... Femeia... se clatină. Aci-aci să cadă. STANCU, D. 200. P-aci p-aci era să-mi pierd viaţa. ISPIRESCU, L. 12. — Variante: aci, aicea (CARAGIALE, P. 40), aice (ALECSANDRI, P. II 13, NEGRUZZI, S. I 274), acia (BUDAI- DELEANU, Ţ. 103), acilea (DUMITRIU, B. F. 12, DELA- VRANCEA, S. 263, ALECSANDRI, T. 660) adv. ÂIDA interj, v. liaide. ÂIDE interj, v. liaide. AIDOMA adv. 1. (De obicei urmat de un termen de comparaţie în dativ sau introdus prin prep. « cu n sau »ca») La fel, asemenea, întocmai, exact, leit. Arătă... o scrisoare de ameninţare aidoma celeilalte. DUMITRIU, N. 172. Sfintul Mercorie al lor e aidoma Mercur.. . zugrăvit in icoană. SADOVEANU, N. F. 40. Născu şi roaba un copil, aidoma ca al împărătesei. ISPIRESCU, L. 381. Află că la arăpoaica cutare se găseşte un petec de mătăsărie, aidoma celeia ce căuta. ISPIRESCU, L. 399. 2. Aievea, într-adevăr, în realitate. Trîntit pe spate, roşcovanul asculta cu luare-aminte... Vedea aidoma, printre-r constelaţii, oşti din vechime mergînd împotriva turcului, şi vedea in frunte generali strunindu-şi ducipalii şi suntnd din goarne aurite. GALAN, Z. R. 378. Nu cred să mai fie cineva pe lume care să poată povesti ca ea: tot ce auzim din gura ci ni se pare că vedem aidoma. VLAHUŢĂ, CL. 111. Peste noapte, aidoma ai să-ţi vezi ursitul. SEVAS- TOS, N. 9. AIEPTAj aiept, vb. I. Refl. (Transilv.) A-şi pregăti trupul spre a se avînta, a-şi lua vînt. Numai ce s-aiaptă calul galbin şi se-nalţă. RETEGANUL, P. III 24. + Tranz. A arunca, a azvîrli, a repezi cu putere. Aiaptă Ciolanul cumplit tocma in ureche Lui Aordel. BUDAI-DELEANU, Ţ. 408. AlEST, AJĂSTĂ, aieşti, aieste, adj. dem. (Mold., Transilv.; precedă substantivul; cînd urmează după substantiv are forma aiesta, aiasta) Acest. Ia, na-ţi şi ţie bolohanul aiesta. SBIERA, P. 178. Aşteptai cu nerăbdare, ce are să iasă din năzdrăvănia aiasta. ŞEZ. II 112. <$» (Urmînd după substantiv, în forma de f. pi. aieste) Vine in toate dimineţile, de ceteşte stib răchiţele aieste. NEGRUZZI, S. III 11. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aiestui, aiestei, gen.-dat. pl. aiestor; (cînd are forma aiesta, aiasta) gen.-dat. sg. aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl. aiestora. AlESTA1, AlASTA adj. dem. v. aiest. AlESTA2, AIASTA, aieştia, aiestea, pron. dem. (Mold., Transilv.) Acesta. Apoi 7nai îmi vine a crede că aiasta-i ţara spinilor şi n-am încotro. CREANGĂ, P. 203. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aiestuia, aiesteia, gen.-dat. pl. aiestora. AIEYE adv. v. aievea. AIEVEA adv. 1. (în opoziţie cu în închipuire) în realitate, de fapt. Să se arate mai albă şi mai rumenă de cum era aievea. ISPIRESCU, U. 21. Ceea ce spune [un vînător] nu a fost niciodată şi nici se poate aievea întîmpla. ODOBESCU, S. III 48.+ într-adevăr, cu adevărat. Pe-a- tunci credeam aievea in basmul Cosînzenii. BENIUC, V. 23. •+■ Ca şi cum ar fi sau s-ar întîmpla în realitate. închise ochii şi-l văzu pe Mitrea aievea în faţă. SADOVEANU, M. C. 194. (Adjectival, invar.) Real, concret, palpabil. Soarele, abia ridicat deasupra, ii răsfringe in ochii lui, de pe acoperiş, de pe pereţi, de pe ferestre, din tot cuprinsul Iui, atîta lumină şi in atitea culori, incit nici nu-i vine a crede un moment că poate fi vorba despre un lucru aievea. SP. POPESCU, M. G. 54. Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea fiinţă, Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă. EMINESCU, O. I 141. 2. (în opoziţie cu pe ascuns, în secret) în văzul tuturor, pe faţă; deschis. Ei nti-i'venea la socoteală să se arate lui aievea. ISPIRESCU, L. 184. (Pleonastic) Deşi nu mai vorbeau de rău aievea, în faţa împăratului, pe din dos insă. .. îşi dădeau coate de rîdeau. ISPIRESCU, L. 37. Limpede, lămurit. Iarăşi văd aievea ce nu este, Dincolo de negurile sure. BENIUC, V. 49. O şoaptă de sus Aievea mi-a spus. ALECSANDRI, P. P. 188. — Variantă: ai6ve (HOGAŞ, M. N. 14, COSBUC, P. I 203) adv. AISBERG, aisberguri, s. n. Bloc (mare) de gheaţă, desprins din marile calote glaciale continentale, care la ţărm se rup în bucăţi, plutind pe mările şi oceanele polare vecine. — Scris şi: (după englezeşte) iceberg. AÎST, aişti, adj. dem. m. (Mold., Transilv,; cînd precedă substantivul determinat are forma ai st şi uneori aista, iar cînd urmează după substantiv are forma aista) Acest. Mă! da al dracului cucoş i-aista! CREANGĂ, P. 63. Dar aista cal ţi l-ai ales? CREANGĂ, P. 197. Aista n-o fost pui, o fost dracu. ŞEZ. II 98. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aisti'ii, gen.-dat. pl. aistor (cînd are forma aista) pl. aiştia, gen.-dat. sg. aistuia, gen.-dat. pl. aistora. AlSTA1 adj. dem. m. v. aist. , AÎSTA2, aiştia, pron. dem. m. (Mold., Transilv.) Acesta. Aista-i un leneş, care nu credem să fi mai avut păreche in lume. CREANGĂ, P. 330. Pe semne c-cista-i Flăminzilă. CREANGĂ, P. 241. Ii mîncase şi pe aiştia, pe toţi. ŞEZ. III 185. (Precedat de un «de» partitiv) Măi băiete, dă-mi şi mie un purcel de aiştia!—Ţi l-oi da şi pe aista, zise băiatul, dacă ţi-i lepăda cămaşa. ŞEZ. II 153. ‘ — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aistuia, gen. -dat. pl. aistora. AÎSTE adj. dem. f. pl. (Mold.; precedă cuvîntul sau urmează după el) Aceste. Tunurile lor bat in zidurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Aiste cuvinte mi-o rostit. ALECSANDRI, T. 1 b01. AIŞOIt, aişori, s. m. Plantă erbacee din familia lilia- ceelor, cu flori galbene-aurii, care creşte prin locuri stin- coase şi nisipoase (Allium ammophilum). — Pronunţat: a-i-. AIURA, aiurez, vb. I. Intranz. (Şi în forma aiuri) 1. A vorbi fără şir, fără înţeles, fiind în stare de inconştienţă; a delira. De două ceasuri aiurează şi tremură... DUMITRIU, N. 234. S-o îmflat mina ca butucul!. . . Pe urmă n-o mai putut să vorbească ca lumea, — aiura, săracul! POPA, V. 168. -ţ- A vorbi fără sens, a spune lucruri absurde. îmi pare că aiurezi. De unde dracul ai găsit obşteasca adunare la Agrigenta? NEGRUZZI, S. I 223. <$- F i g. înstrăinatul greier sub vatră aiurează, Schimbînd intr-una locul. IOSIF, PATR. 12. O, ascultă numa-ncoace Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre. EMINESCU, O. I 155. 2. A se pierde în visări, a visa cu ochii deschişi. Şi ctt grabă-n veselie Ieşind noaptea pe cîmpie, Ea se duse aiurind, Cu ochii la cer privind, Cum se duce neoprit Dorul cel nemărginit. ALECSANDRI, P. II 189. — Variantă: aiuri, aiuresc, vb. IV. AIURARE, aiurări, s. f. (Şi în forma aiurire) Acţiunca de a a i u r a. 1. Vorbire fără înţeles (caracteristică unui bolnav în stare de inconştienţă); delir. Toate acestea pentru ea erau i AIURI? — 48 — AJUNGE -vorbe goale, aiurări de om bolnav. YLAHUŢĂ, O. A. III 190. <$» F i g. Miloiia ţiganului se stingea intr-o aiurare nebună. SADOVEANU, O. I 303. Le asamănă cu susur il zefirilor şi cu aiurirea frunzelor de fag. EMINESCU, N. 113. 2. Visare, reverie. Ca intr-o aiurire, m-am ho'ărîl brusc să intru in cărarea lichidă din papuri. SADOVEANU, N. F. 58. Toţi au dreptul ci'eodată Să se piardă-n ai'irări. COŞBUC, P. I 264. Mintea lui furată de-a cerului mişcare Se pierde-n aiurire, plutind sub bolta mare. ALECSANDRI, P. A. 194. •— Variantă: aiurire s. f. AIUIÎE adv. v. aiurea. AITJHEA adv. (Uneori în opoziţie cu aici) în alt loc, în altă parte; undeva, departe. Eu cred c-a obosit pădurea, Căci ziua-ntreag-a iot cîntat Şi tace-acum gîndind aiurea. COŞBUC, P. II 50. Danţul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii, Nu chiliile pustii Unde plingi, gîndind aiurea! EMINESCU, O. I 102. (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Be aiurea = din alt loc, din altă parte. Pe aiurea = prin alte locuri, pe altundeva. Aş fi foarte mulţumită dac-aş obţine şi pe aiurea un rezultai atît de bun. ALECSANDRI, T. 1318. De pc aiurea = de prin alte locuri, de prin alte părţi, într-aiurea = a) (cu sens local) fără ţintă. V. razna; b) (cu sens modal) la întîmplare, cu gîndul departe. Răsfoiam o carte intr-aiurea. 1=1 Ghiţă Bo'gros e cu 'hef, dar nu se cumpăneşte, n'ci nu vorbeşte într-aiur a... SADOVEANU, O. I 74. E x p r. A Torl)i aiurea (sau într-aiurea) = a vorbi fără rost, a spune absurdităţi. (F i g.) Printre spice [vîntul] şopteşte, Vorbind aiurea şi-alinlat. COŞBUC, P. I 88. (Familiar) A călca într-aiurea = a se ■ abate de la calea dreaptă, a avea purtări rele. Iubeşti pe alia...—Ai nebunii?—Te-am înţeles eu de mult că-mi calci într-aiurea! ALECSANDRI, T. 1017. (Cu valoare* de interjecţie, familiar) Vom săvîrşi masacre, domnule colonel? Destul se masacrează populaţia civilă...—Aiurea! Asta nu-i în dreptul d-tale de judecată. CAMILAR, N. I 151. -ţ- (Adjectival, familiar) Zăpăcit, aiurit. E cam aiurea. — Variantă: ailire (ALECSANDRI, T. 111, KOGĂL- NICEANU, S. 203) adv. AIUREALA, aiureli, s. f. Vorbire lipsită de şir sau de logică (cauzată de o stare patologică); delir, aiurare; vorbire lipsită de sens, absurditate. Matnă! zău că esle tata. — Dar tinde este, mă? Ce tot aiurezi tu? — Ba nici aiureală, nici nimic. Uile-I, este colea lingă mine. ISPIRESCU, L. 217. AiURÎ vb. IV v. aiura., AIUUÎRE s. f. v. aiurare. AIURÎT, -Ă, aiuriţi, -te, adj. (Despre oameni) Cu mintea tulbure, confuză; uluit, zăpăcit; p. e x t. (despre manifestări ale oamenilor) care presupune o minte confuză. Apostol Bologa rămase cîteva clipe în tindă, aiurit, nesigur dacă.a fost aievea Ilona sau poate numai închipuirea lui veşnic nesăturată şi-a bătut joc de dinsul. REBREANU, P. S. 221. Slab... aiurit. păşind uşor... ingenunche la picioarele soţiei sale. DELAVRANCEA, S. 114. Radu geniu, tresări iarăşi, îşi deschise ochii mari, speriaţi, îi ţinu citva pironiţi asupra amicului său, intr-o căutătură aiurită şi moartă, ca de nebun. VLAHUTĂ, N. 40. F i g. Hirciogii, auriţi, înghiontiţi şi fugăriţi, Se suceau, se învîrteau. CASSIAN, în POEZ. N. 117. [Rîndu- nica] sc-nălţă aiurită la stele ; apoi pluti spre miazănoapte şi se lăsă — călăuzită de o seînteie — in munţii cu brazi. BASSARABESCU, V. 52. <> (Adverbial) Radu, cu ochii aiurit pironiţi in deşert... rămînea... dus pe ginduri. VLAHUTĂ, N. 12. 4. (Substantivat) Om care acţionează nechibzuit, împotriva raţiunii sănătoase. AJUN, ajunuri, s. n. Zi care precedă un eveniment (important). Iar cînd a fost de s-a-mplinit Ajunul zilei de nuntit... Nuntaşi din nouăzeci de ţări Ş-au răicolit. COŞBUC, P. I 55. îndată am gătit caiete, condeie nouă... nimic n-am uitat; întocmii ca bravii soldat care îşi.. . curăţă armele în ajunul bătăliei. NEGRUZZI, S. I 7. <}> Loc. adv. ÎU ajwn = cu o zi înainte. Oamenii Vorbeau tare, cu o minie veselă şi cu înfrigurare, cu o grabă pe care nu le avuseseră în ajun. DUM'TR.U, N. 94. Dacă plouase în ajun, apa venea mai rece. PAS, L. I 69. Am trecut pe lingă brazde de iarbă cosite în ajun. SADOVEANU, N. F. 27. (în credinţele religioase) Zi care precedă anumite sărbaiori creştine (în special crăciunul şi bobotează). Cind veneau cele două ajunuri, cîte treizeci-patruzeci de băieţi fugeau înaintea popii. CREANGĂ, A. 10. Seara mare-a lui ajun Şi-a bătrînului crăciun: Noi umblăm Să colindăm. TEODORESCU, P. P. 17. Moş-ajun = ajunul crăciunului. Şi de veneau floriile, poştele cu hainele noi... moş-ajumd cu colindeţele, această prăsilă voinică şi vioaie umplea mahalaua de veselie şi de năzdrăvănii. DELAVRANCEA, S. 218. AJUNÁ, ajunez, vb. I. I n t r a n z. (Regional) (în practicile religioase) A se abţine de la orice mîncare, a ţine post complet. Cil fuseşi la mă-ta fală, Postii săpiă- mîna toată... Dumineca ajunai, Pînă mi le căpătai. TEODORESCU, P. P. 271. -if F i g. A răbda de foame. Cine ar putea spune... zilele petrecute în lacrămi.. . nopţile fără somn şi zilele ajunind! RETEGANUL, P. IV 63. AJÜNGE, ajúng, vb. III. 1. I n t r a n z. (Adesea cu determinări locale introduse prin prep. « la », « pînă la », « în » etc.) A sosi (la destinaţie sau într-un punct anumit). Scrisoarea a ajuns la Bucureşti, a Ajunsese pînă în cele mai depărtate măhălăli vestea intimplărilor înfricoşate de la curte. SADOVEANU, N. P. 388. Pin-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. EMINESCU, O. I 144. -ţ> Expr. A ajunge departe = a dobîndi succese, a reuşi, a izbuti. Omenirea- ar fi ajuns mult mai departe pe drumul progresului dacă muncitorimea nu- ar fi fost scizionată. a C-un asemenea cap [ca al lui Dionis] omul nu ajunge departe. EMINESCU, N. 36. Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge. A ajunge !a mal (sau la liman) = a răzbi prin greutăţi. A-i ajunge cuţitul la os = a fi într-o situaţie desperată. A ajuns cuţitul la os bieţilor oameni. ŞEZ. V 20. A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme); a trăi. El ajunsese la cărunteţe şi nu sc învrednicise a avea şi el măcar un copil. ISPIRESCU, L. 41. De-aş ajunge pin' la toamnă, Să mă-nsor. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 438. if (Eliptic) Sărmana [maică-ta]... n-a ajuns să te vadă mare şi mindru. SADOVEANU, N. F. 82. 4> T r a n z. (Ironic) Să trăieşti, fine, cu bine, Să n-ajungi ziua de mîne! HODOŞ, P. P. 125. 2. Tranz. (Adesea determinat prin «din urmă A sosi, venind din urmă, lingă o fiinţă sau un vehicul în mişcare; a prinde din urmă. Uitaţi-vă cum se zvîrle! mai să-l ajungă pe scumpul meu pui! SADOVEANU, N. F. 34. Du-te... că acuşi te ajung din urmă. CREANGĂ, P. 113. Apucai pe drum la vale Şi-ajunsei pe Leana-n cale. ALECSANDRI, P. P. 237. F i g. Şi neguri se-nalţă din vale. E noapte, şi ziua de mine Ne-ajunge pe cale! COŞBUC, P. II 28. E x p r. A-I alunge (pe cineva) zilele (sau fllîii de pe urmă) = a îmbătrîni, a-i fi trecut vremea. Spune craiului viteaz, din parte-mi, că e băitrîn, că l-au ajuns zilele. DELAVRANCEA, S. 94. -fy- F i-g. A atinge acelaşi nivel moral sau intelectual cu cineva, a egala. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? EMINESCU, O. I 134. 8. Tranz. (Despre o armă, un proiectil, o lovitură etc.) A nimeri, a lovi. Fiul paşei din lanina Sare-n şa, îndoaie brîul, Bate-n cal nebun cu frîul —■ Şi-l ajunge carabina. COŞBUC, P. I 63. Expr. A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu striimurnrila) la nas = a fi ţinut la distanţă de cineva înfumurat. Acum patru ani, măi Dumitrache Hau, nu-ţi ajungeam cu prăjina la nas. SADOVEANU, N. F. 94. Multe capele a sucit [Sultănica]; mulţi'ochi an jinduit-o; ea, aş, n-aude, nu vede; nu doară c-ar fi fudulă să nu-i ajungi cu strămu- rariţa la nas, dar inima, bat-o pustia: să fii şi cu stemă-n frunte, n-o fringi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. T r a n z. La noi oamenii îşi fac grădinile de legumuri pe lingă casă, de poţi ajunge şi pin fereastră ce-ji trebuie. SBIERA, P. 180. 5. Refl. A se întîlrii (unul cu altul), a se împreuna, a se uni. Deal cu deal se ajunge, dar incă om cu om. CREANGĂ, P. 192. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului. EMINESCU, N. 67. + F i g. A se potrivi, a se înţelege, a cădea de acord. Se vede că nu s-au ajuns cu tîrgul. ALECSANDRI, T. 348. 6. I n t r a n z. (Despre preţuri, p. e x t. despre mărfuri) A atinge un nivel, a se ridica pînă la... în ţările capitaliste articolele de primă necesitate au ajuns la preţuri Joarte ridicate. 7. I n t r a n z. (Urmat de determinări ca: « rezultat », t scop r>, « împlinire o etc. introduse prin prep. « la ») A realiza, a împlini, a atinge. Printr-o muncă asiduă am ajuns la bune rezultate. <ţ> Refl. i m p e r s. Nu ne-a fost de loc indiferent cum se va ajunge la realizarea planului şi la depăşirea lui. + A fi în situaţia de a..., a avea parte de. .. Pină acum toţi rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să ridă el şi de dracul. CREANGĂ, P. 51. Eu nu ţi-aş dori. vrodată să ajungi să ne cunoşti, Nici ca Dunărea să-nece spumegind a tale oşti. EMINESCU, O. 1147. 8. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. Expr. A ajunge rău = a decădea, a se compromite, a fi în situaţie proastă. Ajunsese rău din pricina beţiei. PAS, Z. I 55. A ajunge bine (sau repede) = a dobîndi succese, a reuşi, a izbuti, a ajunge departe. A ajunge po drumuri = a rămîne fără sprijin, a sărăci, a scăpata. A ajunge pe mîinile cuiva = a fi la discreţia cuiva, a fi în puterea cuiva. Cum se poate... să ajungă pe mîinile unora şi altora, pe care nu putea să-i vază de urîţi ce-i. ■erau ? ISPIRESCU, L. 26. A ajunge de pomină v.pomină. A ajunge la sapă do lomn v. sapă. A ajunge în mintea copiilor v. minte. 9. Intranz. (Peiorativ) A se căpătui; a parveni. Oportunistul se zbate ca s-ajungă. (La indicativ, mai rar Ia conjunctiv, cu valoare de interjecţie, în construcţii eliptice) Ajungel sau ajungă! = destuii Ajungă atîta sînge vărsat! NEGRUZJI, S. i 146. Tranz. (în e x p r.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a şti, a se pricepe (într-un moment dat) ce e de făcut. Acu tiu mă mai ajunge capu ce-i de făcut. SADOVEANU, N. F. 116. — Forme gramaticale: perf. s. ajunsei, part. ajuns, AJÜN6ERE s. f. Faptul dea aj unge; atingere a unui scop. Cînd ajungerea frumseţii Este-atit de lesnicioasă, Nu-i minune că nici una N-a voit a fi frumoasă? COŞBUC, P. I 75. AJÚNS1 s. n. 1. (Numai în formula de salut cu care întîmpinăm pe cineva) Bun ¡ijunsul! sau bun ajuns! = bine-ai venit! bun sosit! Bun ajunsul, vere! — Bună să-ţi fie inima! RETEGANUL, P. I 20. Ninie nu-i dă un răspuns, Nici îi zice « bun ajuns ». ALECSANDRI, P. P. 240. 2. (în loc. a d v.) Dc ajuns = în cantitate suficientă, destul. Lemne, slavă domnului, sînt de ajuns... în pădure. CREANGA, P. 126. O zi din viaţă să-mi fi dat, O zi mi-era de-ajuns. EMINESCU, O. I 191. AJIM>j, -A, ajunşi, -se, adj. 1. (Peiorativ) Care a obţinut 6 situaţie însemnată; îmbogăţit, parvenit, căpătuit. S-a văzut ajuns. Ce s-a gîndit ? Ei, acuma nu mai am de făcut nimic. DUMITRIU, N. 270. Zidurile unei case de boier sau de boiernaş ajuns. ODOBESCU, S. I 109. (Substantivat) Prin gura lui vorbeşte o clasă întreagă de oameni, cei mai puternici, ajunşii, triumfătorii. VLAHUŢĂ, O. A. III 85. 2. (în expr.) Ajuns de (sau, mai rar, Ia) cap = deştept, isteţ, inteligent. Om foarte ajuns de cap trebuie să fie acela care poate da de el [de pescăruş], MARIAN, O. I 52. Titirezul era mic de stătură, dară ajuns la cap. SBIERA, P. 181. AJÜNSA s. f. art. (Rar, numai în e x p r.) Bun- ajunsa! = bine-ai (sau aţi) venit 1 bun sosit I Bun-ajunsa, măi flăcăi; ei, putut-aţi trece apa? HOGAŞ, M. N. 224. AJÚR, ajururi, s. n. Broderie artistică făcută pe o pînză din care s-au scos în prealabil anumite fire pentru a obţine spaţii rărite. Faţă de masă cu un ajur frumos. AJURA, ajurez, vb. I. T r a n z. A face ajur. Atelier de ajurat. AJURAT, -A, ajuraţi, -te, adj. Lucrat cu ajur. Mănuşi ajurate. AJUSTA, ajustez, vb. I. T r a n z. A face să se potrivească, a adapta (o piesă, micşorîndu-i volumul) la un tot, pentru a asigura buna funcţionare a ansamblului. în atelier mecanicul ajustează o rotiţă dinţată. + A potrivi, a micşora o haină ca să vină bine pe corp. AJUSTÁJ s. n. (Tehn.) Mărime care măsoară precizia contactului feţelor plane sau cilindrice în contact, aparţinînd la două corpuri solide, imobile sau alunecînd unul pe altul. AJUSTARE, ajustări, s. f. Acţiunea de a ajusta; potrivire, adaptare. Atelierul execută lucrări de finisaj şi ajustare. 1 'TJ y . 1 jJ»_J AJUSTAT — 50 — AJTSTĂT, -ă, ajustaţi, -te, adj. (Despre o piesă tehnică) Potrivit, adaptat, acomodat. Piesele ajustate trec la controlul tehnic. (Despre o haină) Potrivit pe corp. AJUSTfiR, -OĂRE, ojustori, -oare, s. m. şi f. Mun- citor calificat care ajustează piesele unei maşini. AJI/TÂ, ajut, vb. I. 1. Tranz. (Urmat adesea de determinări introduse prin prep. «Ia », <» cu » sau de o propoziţie cu verbuj la conjunctiv) A da cuiva ajutor, sprijin, asistenţă. Să vie de acolo să ne ajute un to- varăş, doi. DUMTŢRIU, N. 247. Dacă nu l-oi ajuta eu, cine să-l ajute? CREANGĂ, P. 38. E x p r. A-I ajuta (pe cineva) puterea sau capul, mintea etc. (mai ales în construcţii negative sau limitative) = a avea capacitatea fizică sau intelectuală de a face un anumit lucru. Să-mi dea ajutor la trebi,' după cît îl ajută puterea. CREANGĂ, P. 13. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. « cu ») A se servi de cineva sau de ceva ca ajutor, a lua pe cineva sau ceva în ajutor. Agăţăm felinarele de stîncă şi începem să ne urcăm printre doi pereţi, ajutîn- du-ne cu mîinile, cu bocancii, cu genunchii şi cu spi- narea. BOGZA, Ţ. 63. Refl, reciproc. Dă, sîntem datori a ne ajuta unii pe alţii. CREANGĂ, P. 330. 2. I n t r a n z. A fi de folos, â sluji. I-a ajutat la prăşit. Medicamentul nu i-a ajutai, deoarece nu l-a luat la timp. ezi Badea-i călător, porneşte, Pe mine mă pără- seşte, Nu-i ajute ce gindeşte! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 160. Expr. Doamne-ajută = a) formulă de invocare a divinităţii, folosită de către cei superstiţioşi la începutul unei lucrări; I») (substantivat, rar) spor, mers bun al treburilor. Unde se întîmplă una ca asta, acolo nu-i nicio- dată doamne-ajută. MARIAN, O. I 278. La casa fără copii nu cred că mai este vrun doamne-ajută. CREANGĂ, P. 74; c) (substantivat, ironic) bătaie, lovitură; (concretizat) ciomag. Să nu te pomeneşti cu un doamne-ajută pe spi- nare! *PANN, P. V. ii 102. *{• Loc. adj. (Mai) de doamne-ajută — (mai) de seamă, de oarecare valoare, cu care te mulţumeşti în lipsă de ceva mai bun. N-apucase calul să se depărteze o bucată de loc mai de doamne-ajută,- şi iată zmeoaica iară îi ajunge. ISPIRESCU, L. 194. AJUTĂJ, ajutaje, s. n. (Tehn.) Deschizătură, de forma unui tub de secţiune variabilă, ai cărei pereţi fac să se scurpâ fluidele la presiuni sau la viteze anumite. AJUTĂTOR, -oăre, ajutători, -oare, adj. Care ajută, care dă ajutor. <$>• (Substantivat; neobişnuit) Le boteză [sabia şi buzduganul], punînd săbiei numele «Balmut, ajutătorul mem, şi buzduganului « Omorîtorul vrăjmaşilor meh. ISPIRESCU, L. 139. ^ Auxiliar. Discipline ajută- toare ale istoriei. Verb ajutător *= verb auxiliar, v. auxiliar. AJUTOR1, ajutoare, s. n. Sprijin, asistenţă, partici- pare la efortul cuiva, îndrumare (în împrejurări dificile). Marele ajutor al Uniunii Sovietice, condiţie esenţială pentru construirea socialismuhn — ajutor ideologic, politic, economic şi tehnic — întăreşte poziţia noastră faţă de planurile imperialiste de jaf şi de înrobire şi ne asigură o bază trainică de dezvoltare socialistă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUv. 259. Refl. (Rar) [Traducătorul] să cuteze a se apuca de lucru, aju- torindu-se, in mod accesoriu, cu dicţionarele cele mai complete. ODOBESCU, S. II 364. <$> Refl. reciproc. Umbla vorba că [ţăranii] s-ar putea ajutora alcătuind o obşte. GALAN, Z. R. 34. — Variantă: ajutură (SBIERA, P. 60) vb. I. AJUTORĂRE, ajutorări, s. f. Acţiunea de a ajutora; ajutor, sprijin, asistenţă. AJUTORINŢĂ, ajutorinţe, s. f. (învechit) 1. Ajutor, sprijin. [Copilul] era bun, ascultător şi era de ajutorinţă muierii mele. RETEGANUL, P. V 82. <'}• (Concretizat) [Feciorii Chiajnei] însoţiţi, unul de oaste pămînteană şi de ajutorinţe ungureşti, altul de turcii ce i se dase ca să-l aşeze pe scaunul năzuit al Moldavii, se intîmpinase in ocolul Focşanilor. ODOBESCU, S. I 170. 2. Dare, impozit. Se hotărî ca boierii şi mănăstirile să plătească ploconul, ajutorinţa. BĂLCESCU, O. II 17. AJUTURĂ vb. I v. ajutora. AL, A, ai, ale, art. 1. (întrebuinţat ca articol posesiv sau genitival înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, cînd cuvîntul care precedă nu are articol enclitic) Mi se făcuse dor de Şebiş... Şi mai cu seamă de voi, tovarăşi ai copilăriei mele. BENIUC, •V. 22. Fiul craiului... iese afară în grădină şi începe a plinge în inima sa, lovit fiind in adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. Iepele erau ale lui, şi cînd le grijea, grijite erau. CREANGĂ, P. 104. Nevasta acestui sărac era muncitoare... iar a celui bogat era pestriţă la maţe. CREANGĂ, P. 59. Lung e drumul Clujului, Dar mai lung al dorului; Al Clujului se sfîrşeşte, AI dorului mă topeşte. JARNÎK-BÎKSEANU, D. 92. (Posesorul e numit înaintea obiectului posedat) D-voastră, cinstiţi oaspeţi [zise spînul], se vede că paşteţi boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta. CREANGĂ, P. 233. Duce-m-aş cu luna-n stele, Nu mă pot de-a mîndrei jelel JARMK-BIRSEANU, D. 88. (Precedat de un E x p r. De-ale gurii v. g u r ă. 2. (întrebuinţat înaintea numeralelor ordinale, înce- pînd cu «al doilea») Elev in clasa, a opta. a Virgiliu este in anul al treilea la Facultatea de drept. CARAGIALE, O. II 208. A1A-BĂLA interj. 1. (Numai în e x p r.) Ce mai aln-lmliiî = a) ce se mai petrece? ce se mai întîmplă? ce mai e nou? Stai colea pe laviţă'. Ce mai ala-bala pe la Hagiu? SADOVEANU, M. C. 30. Domniţă, ce mai ala- bala cu lumea de pe tărîmul vostru? Nu se mai ceartă? ALABANDINĂ — 51 — ALARMA DELAVRANCEA, S. 92. Se dusese... să vază ce mai ala- bala pe ta flăcăii ce stau la pîndă. ISPIRESCU, L. 202; b) ce mai atîta discuţie ? ce mai încoace-încolo ? ce mai tura-vura ? Ei, ce mai ald-bala, facem tirgul ? 2. (fn formulele recitative din jocurile copiilor, cu sens neprecizat) Ala-bala portocala. TEODORESCU, P. P. 194. AIABANDÎNĂ s. f. Sulfura naturală de mangan, care se găseşte sub formă de mase compacte, negricioase, cu luciu aproape metalic. ALABASTRU s. n. Varietate de ghips cu aspect de marmură albă străbătută de vine transparente; se întrebuinţează la fabricarea unor obiecte de ornament. Abatele cunoscu tabla de şah pe una [din mese] şi o amforă de alabastru... pe alta. SADOVEANU, Z. C. 285. Sfincţi pe socluri de-alabastru... S-odihnesc... printre flori de trandafir. MACEDONSKI, O. I 103. «$> F i g. Alabastrul frunţii sale întruneşte crini cu nalbe. MACEDONSKI, O. I 162. [Părul] cădea in bucle unduioase pe umerii de alabastru. NEGRUZZI, S. I 226. ALĂC, (2) alace, s. n. 1. Specie de grîu mai rezis tentă,' dar mai puţin productivă, care se cultivă în regiunile muntoase (Triticum spelta). . 2. Spic (sau fir) de alac (1). Foaie verde trei alace, Fă-mă, doamne, ce mi-i face! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 143. ALAGEĂ1 s. f. (Rar) încurcătură, belea, bucluc. Ce să facă el ca să iasă de acolo ? Să-ntrebe, nu-i venea la socoteală, ca să nu paţă vro alagea. ISPIRESCU, la HEM. •4* E x p r. A-şi căpăta alageaua = a o păţi, a da de belea. Voi ştiţi că nimeni nu s-a putut atinge de împărăţia mea cit am fost tinăr fără să-şi capete alageaua şi fără să se ducă ruşinat de undea venit. ISPIRESCU, L. 12. ALAGEĂ2, alagele, s. f. (învechit) Un fel de stofă vărgată, ţesută din fire de in şi de mătase. Al ĂI, alaiuri, s. n. 1. Mulţime mare de oameni care însoţesc o ceremonie, o paradă, o procesiune etc. Eh! viaţă, viaţă, tînără şi tlouă, Cu oameni, flori şi steaguri tn alai, Cum s-ar putea să nu ne placi tu nouă? BENIUC, în POEZ. N. 67. Şi ca la mindre nunţi de crai, Ieşit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulţi şi mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COŞBUC, P. I 56. Loc. adv. Cu (sau în) aiai = cu solemnitate, cu pompă mare, cu fast deosebit. Cu mare alai Vine-ntîi Mai. BANUŞ, B. 103. Ajutat de mişcările scenei turnante... [Stanislavski] putea să schimbe, fără lăsarea cortinei, străzi, case, dîndu-ţi mereu impresia de cartiere noi — pe unde nunta lui Figaro trecea in plin alai. SAHIA, U.R.S.S. 152. Ea-i mireasa unui crai Şi se duce cu alai Peste munte, peste plai. ALECSANDRI, P. II 51. <£• (Poetic) [Toamna] pleacă mai departe, Pustiind cărările, Cu alai de frunze moarte Să colinde zările. TOPÎRCEANU, B. 52. Dar iată că vara in zări Apare-n alai de crăiasă. NECULUŢĂ, Ţ. D. 59. 2. Mulţime de oameni care însoţesc o persoană considerată de seamă. I se spunea [doctorului] cite ceva şi el mormăia şi trecea mai departe, cu alaiul in urma lui. PAS, Z. I 217. Dutce-i viaţa de isprăvniceasă!... Cînd ieşi la plimbare ai alai pe lingă trăsură. ALECSANDRI, T. I 195. + Gloată zgomotoasă care se ia după cineva; gălăgie provocată de această gloată. Ca pe-o bufniţă-o-nconjoară Şi-o petrec cu chiu-cu vai Şi se ţin de dîttsa scai. Plină-i strimta ulicioară De alai. COŞBUC, P. I 226. E x p r. A face (cuiva) alai = a primi sau a însoţi (pe cineva) cu gălăgie, cu zgomot. împreună cu ea [cu dădaca] am făcut alai unchieşului, petrecîndu-l pînă la grajd. SADOVEANU, N. F. 170. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. «de », arătînd din cine se compune cortegiul) Cu alai de lume adunată de pe străzi... hoţul a• fost dus la secţie. PAS, Z. I 8. Acest alai de moşnegi, femei, bărbaţi şi copii. .. se duc încărcaţi de traiste cu mălai, cu tingiri, tigăi şi căldări. DBLAVRANCEA, S. 202. <£• F i g. Vînătoarea falnică şi zgomotoasă de cerbi, cu tot alaiul ei de ogari, de vînători călări... ODOBESCU, S. III 154. 3. (învechit) Cortegiu, suită alcătuită din căpetenii de oşti şi demnitari care întîmpinau sau întovărăşeau un domnitor. [împăratul] le ieşi înainte, cale d-o zi. .. Intrind in oraşul împărătesc, alaiul se orîndui astfel: întîi venea pedestrimea, apoi calul lui Făt-Frumos... ISPIRESCU, L. 197. în ziua aceea era paradă domnească... Cîte un zapciu... oprea carele, să nu se vîre pînă după trecerea alaiului. NEGRUZZI, S. I 29. ALĂITĂEEM adv. în ziua care precedă ziua de ieri. Mitralierele cazematelor prindeau a-i toca, prăbuşindu-i peste morţii de ieri şi alaltăieri. CAMILAR, N. I 242. Am văzut noi nişte focuri pe Olt alaltăieri seara. STANCU, D. 143. Subprefectul de la Ploieşti.. . alaltăieri fusese musafirul lui Aristică. PAS, L. I 51. <$> Loc. adv. De ieri, de alaltăieri = de curînd, de puţină vreme. Doar mi-s Itarabagiu de ieri, de alaltăieri. CREANGA, A. 113. + (Precedat de adverbul «mai» indică o dată vagă) Acum cîteva zile, zilele trecute. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU» L. 9. ^ Loc. adv. Mai ieri-alaltăicri = de curînd, de puţină vreme, zilele trecute; ALÂlTĂiSEARĂ adv. în seara zilei de alaltăieri. N-ai văzul ce a fost alaltăseară la Garani? CAMIL PE- TRESCU, T. II 191. Badea... a plecat de alaltăseară. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 124. ALĂMĂ. (2) alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru şi zinc, de' culoare galbenă-aurie, mai tare decît cuprul şi foarte rezistent la umezeală; are numeroase întrebuinţări în industrie. Chelia Iui sclipeşte în soare ca o alamă de la locomotivă. SAHIA, N. 30. Zvîrrl cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflind un sfeşnic zdravăn de alamă, după dinţii, să-i afurisească. CREANGĂ, A. 79. Este-un cort. .. Cu ţăruşe De aramă. Cu cîrlige De alamă, TEODORESCU, P. P. 477. 2. (La pl.) Obiecte (mai ales instrumente muzicale) de alamă (1). Fanfara din grădina oraşului continuă să urle. Alămurile şi toba ei se-aud pînă in mahalale şi dincolo de ele. PAS, L. I 289. Pe şina proaspătă s-a scos încă o locomotivă... cu alămuri noi, care sclipesc in soare. SAHIA, N. 29. ALAMBÎC, alambicuri, s. n. Instalaţie de distilare, alcătuită dintr-un cazan şi un refrigerent, folosită în special Ia fabricarea spirtului. F i g. Ploaia cade verticală din cerescul alambic Şi sfidează pacienţa trecătorilor: Pic-pic. TOPÎRCEANU, P. O. 82. ALAMBICĂT, -Ă, alambicaţi, -te, adj. (Rar, despre anumite manifestări ale spiritului burghez decadent) Prea rafinat, excesiv de subtil, aproape de neînţeles. ALANDALA adv. (Indică modul în care se prezintă mai multe obiecte aflate laolaltă sau felul cum decurge o acţiune) La întîmplare, fără socoteală, fără nici o noimă, fără cap. A vorbi alandala. Lucruri puse alandala. <"J> (Adjectival) în faţa circiumii. . . pilcuri de oameni se opriră să afle noutăţi, mulţi născoceau amănunte alandala. REBREANU, R. I 316. — Variantă: lialandâla adv. ALANTOlDĂ, alantoide, s. f. Membrana embrionului la vivipare şi la oviparele cu respiraţie pulmonară. ALARMĂ, alarmez, vb. I. R e f 1. A se nelinişti, a se speria, a se lăsa cuprins de panică (faţă de amenin- . ţarea unei primejdii). în fond, a urmat el. .. nu trebuie să se alarmeze nimeni. SADOVEANU, N. F. 175. T r a n z. ; închipuirea lui ii înfăţişează primejdii, tablouri fioroase, ALARMANT — 52 — al căror aspcct îi alarmează conştiinţa. VLAHUTĂ, O. A. III 137* ALARMANT, -Ă, alarmanţi, -te, adj. Care alarmează; neliniştitor, îngrijorător. Starea generală a bolnavului e alarmantă. ALARMARE, alarmări, s. f. Acţiunea de a (s e) alarma şi rezultatul ei; alarmă. V. panica. O clipă de distracţie, uitarea unui nume îi dădeau fiori de spaimă şi toată figura lui lua o expresie de nelinişte şi de alarmare, ca-nfaţa unei mari primejdii. VLAHUTA, O. A. III 195. ALARMAT, -Ă, alarmaţi, -te, adj. Cuprins de nelinişte, de spaimă, de panică; îngrijorat, speriat. într-o ■clipă, alarmate, Ies din şanţuri vrăbiile. TOPÎRCEANU, B. 47. ALÂRMA, alarme, s. f. 1. (Adesea în legătură cu verbele « a da » sau «a suna ») Anunţare a unei primejdii sau a unei calamităţi care ameninţă populaţia; semnal (de sirene, sunete de clopote etc.) prin care se anunţa asemenea primejdii. El a dat alarma pentru foc. DAVI- DOGLU, M. 93. Pe la ceasul amiezii... se dădu alarma. CAMILAR, N. I 196. Clopote de-alarmă răsună răguşit. EMINESCU, O. I 62. Fi g.mDoar clinii... simt cit de mare e primejdia şi.. . dau alarma, plîngînd îndelung. BOGZA, C. O. 345. Alarmă aeriană = semnal de alarmă prin care, în timp de război, se anunţă apropierea avioanelor inamice. 2. Nelinişte, spaimă, panică de care este cuprins cineva la apropierea (reală sau presupusă) a unei primejdii. Alarmă nejustificată. (Prin exagerare) Trebuia să plec. Cînd m-am ridicat de pe scaun... d-na Timotin adresă bărbatului ei un « Nicule! » speriat. Timotin îmi traduse... alarma ei. Era hotărît între dînşii... să mă oprească.. . la masă. IBRÂILEANU, A. 133. ALARMIST, -Ă, alarmişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care împrăştie intenţionat ştiri alarmante şi adesea inventate (cu scopul de a produce panică); persoană care se sperie uşor, se lasă lesne cuprinsă de panică, exagerează o primejdie sau o veste rea. (Adjectival; despre vorbe, ştiri etc.) Care sperie, care produce panică. V. alarmant. Zvonuri alarmiste. ALATÎfi s. n. Nume dat sărurilor pe care le formează sulfatul de aluminiu cu diferiţi alcalini; mai cunoscut este cel de potasiu (popular piatră-acră), folosit în farmacie, vopsitorie, tăbăcărie, în industria hîrtiei etc. ALAMAR, alămari, s. m. Persoană care lucrează sau vinde obiecte de alamă. ALĂMĂRÎE, (1) alămării, s. f. 1. Fabrică, atelier sau prăvălie de obiecte de alamă. 2. (Cu sens colectiv) Obiecte de alamă, alămuri. Negustorii au vîndut ţesăturile... şi alămăria lor. GALAC- TION, O. I 261. ALĂMÎ, alămesc, vb. IV. Tra nz. A acoperi, sau u sufla (un obiect) cu un strat subţire de alamă. ALAMÎRIi s. f. Acţiunca de a alămi. ÂLĂMÎT, -Ă, alămiţt, -ie, adj. (Rar) Acoperit sau suflat cu un strat de alamă; ferecat cu alămuri. Paloşe ascuţite... pistoale alămite Cu muşamale-nvelite. TEODORESCU. P. P. 298. ALAMÎU, -ÎE, alămii, adj. De culoarea alamei. ALĂMliE s. f. v. lamîic. ALÂMÎ10ĂRĂ, alămîioare, s. f. (Rar) Gutuie. ALĂI’TĂ, alăptez, vb. I. Tranz. (Despre femei) A hrăni un copil mic cu lapte de Ia sin. (A b s o 1.) Es- ALĂTURI te important de ştiut regimul pe care trebuie să-l urmeze femeia care alăptează. ALĂPTĂRE, alăptări, s. f. Acţiunea de a alăpta. ALĂSlDĂ S. f. v. alesidă. ALĂTURĂ, alătur, vb. I. 1. T r a n z. A pune unnl lingă altul, a face să stea alături. Şapte bufi alătura... Şi din gură iar striga... TEODORESCU, P. P. 654. + (Cu privire Ia un act sau un document) A anexa. Alăturăm planul lucrării. 2. Refl. (Urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. « de ») A se apropia foarte mult de cineva sau de ceva; a se aşeza alături. Şi tu mi te alături, cu umărul, fierbinte. STANCU, C. 103. El cerca a se alătura de pom, dar pomul ii zise: Nu te apropia de mine. ISPIRESCU, L. 125. Mihnea-vodă nu-l credea, Ci de geam s-alătura, La cirlige se uita. TEODORESCU, P. P. 475. (Scopul alăturării este de a însoţi în mers pe cineva) împreună.. . vecini.. . rosti Sender, alăturindu-se convoiului. CAMILAR; N. I 87. ALĂTURĂRE, alăturări, s. f. Acţiunea de a (s e) alătura; punere alături (uneori cu scopul de a înlesni o comparaţie). ALĂTURĂŞ, -Ă adj. v. lăturaş. ALĂTURĂT, -Ă, alăturafi, -te, adj. Aflat sau pus alături. în balada Mioarei găsim alăturate cu nişte ziceri provenite de la romînii din Tesalia... numiri locale. ODO- BESCU, S. I 218. Două late, Alăturate, Şi la capăt cîrli- gate (Foarfecele). GOROVEI, C. 115. + învecinat. Stind intr-o cameră alăturată, se apropie de o uşă cu geamuri. NEGRUZZI, S. I 26. + (Adverbial) Ca anexă, anexat. Alăturat vă trimit o copie de pe procesul-verbal al şedinţei- ALĂTUREA adv. v. alături. ALĂTURI adv. (Şi în forma alăturea) 1. (Exprimi un raport local) Lîngă cineva sau ceva, în poziţie late- \ rală (la dreapta sau la stînga) faţă de cineva sau de ceva.^ Cu toiagul lui alături, Nică-ndată se lungi Şi, cu-n zimbet, adormi. CASSIAN, în POEZ. N. 115. Alături, locul era ^ plin de coceni şi coji de dovleac copt. PREDA, î. 149. Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături. EMI— NESCU, O. I 87. Gloria te puse l-atita înălţime. Cit n-aveai tu deasupra-ji şi-alăturea pe tiimel ALECSANDRI, P. III 253. ^ Loc. adj. De alături = alăturat, învecinat. Grădina de alături e vestită pentru vişinele ei turceşti. CARAGIALE, O. II 98. Avea grijă să n-o audă, din odaia de alăturea, un credincios al împăratului. CREANGA, P. 97. Loc. prep. Alături dc... (sau cu . ..)= lîngă, aproape de...; paralel cu... (Jel cu făclia era in frunte, iar alături de el era un ofiţer. PAS, L. I 67. Alături de el j dormea Levi. SAHIA, N. 106. Furca căzu a!âtirri'~îarearji EMINESCU, N. 9. Glontul trecu_alălurea cu capul tină- rului. NEGRUZZI, S. I 21.<^—Expr. (Familiar) Alături CU drumul = fără judecată, fără raţiune, aiurea. Vorbeşte alături cu drumul. + în alt punct decît cel vizat (dar foarte aproape de acesta). A nimerit alături. 2. (Exprimă un raport, modal) Unul lîngă altul (în poziţie laterală); unul împreună cu altul (sau. cu alţii). Păstrează-mi mina mea intr-ale tale, Să stăm aşa, alături, amîndoi. CAZIMIR, L. U. 86. Braţ de braţ păşesc alături... le stă bine laolaltă. Ea frumoasă şi el tînăr, el înalt şi ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Doi tineri mergeau alăturea la pas. NEGRUZZI, S. I 30. Loc. prep. Alături dc.. . (sau cu...) = o dată cu..., pe lîngă..., pe plan paralel cu... Alături cu această mare civilizaţie materială, două rele mari care mistuiau împărăţia [romană] şi care îi pregăteau căderea: robia şi proprietatea cea mare, trebuiră a produce şi în noua colonie [Dacia] relele lor, înghiţind cu încetul proprietăţile mici ce fiecare colon dobîndise la început şi substituind robi la ALĂUTĂ — 53 — ALBASTRU oameni liberi. BĂLCESCU, O. II 11. E x p r. A îi'ală- turl dc cineya = a fi solidar cu cineva. Popoarele libere tini alături de popoarele subjugate, care luptă pentru libertate, pentru suveranitatea naţională, pentru pace. — Variantă: alăturea adv. ALĂÎÎTĂ s. f. v. lăută. -v ALB1 s. n. 1. Culoare albă. Ceasurile curgeau încet in după-amiezile mohorite. Afară, in împrejurimi, era tăcere mare, pe care parcă o adusese albul iernii. SADOVEANU, O. IV 186. Deşi este destul de întuneric, albul şoselei se mai distinge încă. SAHIA, N. 24. Puica adormise trintită peste plapumă, cu capul lunecat de pe albid perinei. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 370.Mobilă, perdele, tavan, masă, tot, pîită şi scindările, au neîntrecutul senin al albului. BASSARABESCU, V. 41. F i g. Cum auzeam cucul in livada noastră, declinarea zbura în albul amiezii ca un fluture. SADOVEANU, N. F. 32. <$• E x p r. Negru pe alb = în scris. A semna în alb = a iscăli cu anticipaţie un act, acordînd deplină încredere celui care urmează să-l completeze; f i g. a acorda cuiva încredere deplină. 2. Obiect sau substanţă de culoare albă. O mindră masă acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Albul ochiului (sau ochilor sau de ochi) = sclerotică. Nu vedeţi.. . cum pină-n albul ochilor ne cată? LESNEA, I. 67. Şi cum păşea cu silă, el tot părea scăldat Şi-n alb de ochi un purpur de sînge-i s-a lăsat. COŞBUC, P. II 183. Alb de plumb = ce- ruză. Alb de zinc = oxid de zinc (substanţă folosită în vopsitorie). Alb de balenă = spermanţet. AJjBs, -Ă, albi, -e, adj. I. 1. Care are culoarea zăpezii sau a laptelui; (despre culori) ca zăpada, ca laptele. Pînză de1 culoare albă. a Madama Sultana... e îmbrăcată cu şorţ alb şi are o scufie albă pe cap. PAS, L. I 93. [Cîinele] e sprincenat cu negru şi are laba de dinainte, din stingă, albă. SADOVEANU, N. F. 14. S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr Şi atita de subţire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. + Armă albă = (în opoziţie cu armă de foc) armă cu lamă de oţel (sabie, baionetă, cuţit etc.). Carne albă = carne de viţel sau de pasăre, în special piept de pasăre. Peşte alb = peşte cu carnea albă (de exemplu şalăul). Piine albă — pîine făcută din făină de grîu fără tărîţe, de calitate superioară. Vin alb — vin de culoare gălbuie-aurie. Hirtie (sau coală) albă = hîrtie (sau coală) nescrisă. Mi-am pregătit coala de teză, hotărît s-o las albă. SADOVEANU, N. F. 138. Rînd alb = spaţiu între două rînduri scrise, interval nescris. în această calitate trebuia să citească în articolul meu nu mimai rindurile tipărite, ci şi cele albe. GHEREA, ST. CR. III 64. Bilă albă v. b i 1 ă. Cărbune alb v. c ă r b u n e. Rasă albă — unul dintre grupurile de popoare în care e împărţită, convenţional, omenirea şi care se caracterizează prin culoarea albă-roz a pielii. ^Expr. Alb la faţă = palid. Era alb la faţă şi tremura. SAHIA, N. 56. Ba C albă, ba 0 neagră, se spune despre vorbele cuiva care se încurcă în explicaţii şi se contrazice. Nici albă, nici neagră — a) deodată, fără multă vorbă, nici una nici două; b) nici aşa, nici aşa; nici laie, nici bălaie. Do cînd cu lupii albi = de multă vreme. D-apoi nu ştiţi că mătuşa-i moartă de cînd lupii albi... ? CREANGĂ, P. 23. Fînă în pinzclo. albo v. pînză. Cusut cu ajă albă v. a ţ ă. + (Despre părul oamenilor şi, p. est., despre oameni) Cărunt: Un sihastru alb ca oaia de bătrin. RETEGANUL, P. V 79. Amîndoi bătrînii aceştia erau albi ca iarna.. CREANGĂ, ,P. 73. Fantastic pare-a creşte bătrînul alb şi blind. EMINESCU, O. I 95. E x p r. A scoate (cuiva) peri albi = a necăji, a sîcîi mereu (pe cineva). 2. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care aparţine rasei albe. 8. Incolor, transparent. Spirt alb. Sticlă albă. II. F i g. 1. Limpede, luminos, însorit. La răsărit se arătau semnele albe ale zilei, ferestrele prindeau o culoare albăstrie. CAMILAR, TEM. S6. Simt ziua, prin noaptea adincă, Spărgindu-şi drum alb spre pleoape. TOMA, C. V. 216. Cînd s-au trezit ei, era ziulica albă. CREANGĂ, P. 135. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. Ex p r. Noapte albă = noapte petrecută fără somn. Nopţi albe = nopţi luminoase (obişnuite în perioada solstiţiului de vară în regiunile situate între paralelele 50° şi 65“ nord şi sud, cînd crepusculul durează toată noaptea, unindu-se cu răsăritul soarelui). Nopţile albe din Leningrad. (în basme, în opoziţie .cu lumea neagră, de sub pămînt) Lumea albă = lumea reală. Iată pajuri năzdrăvane, care vin din neagra lume, Aditcînd pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume. ALECSANDR1, p. A. 116. A avea (sau a duco) zile albe = a trăi o viaţă fericită. Tot zile albe duc? DELAVRANCEA, S. 30. -f- (Substantivat, f. art.) Zorii zilei; (neobişnuit) zăpadă. Alba zilei se împrăştie; o suflare de viaţă cleatănă (= clatină) uşor ramurile arborilor. DELAVRANCEA, S. 33. <$> (Personificat) Cînd se întoarse. .. începuse a intra alba in sat. ISPIRESCU, L. 316. Cit ţinu vara, băiatul moşului trăi cum trăi. . . dar cînd veni alba în sat şi nu mai fu chip de muncă, sărăcia începu să-şi arate colţii. POPESCU, B. IV 70. 2. Nevinovat, fără pată. V. imaculat. Mai căzu asupra lui Ghiţă Lungii astă-vară o năpastă şi se dovedi alb. SADOVEANU, M. C. 158. ■ 3. (Despre versuri) Fără rimă. 4. (în e x p r.) Gărzile albe = nume dat trupelor contrarevoluţionare din războiul civil dezlănţuit de puterile imperialiste în Rusia împotriva statului socialist. V. gardă. Gardist alb = persoană care făcea parte din gărzile albe; p. e x t. membru al unei organizaţii militare contrarevoluţionare din timpul războiului civil împotriva Puterii sovietice. V. gardist. ALBAJÍÉZ1, -Ă, albanezi, -e, adj. Care aparţine albanezilor sau Republicii Populare Albania. Cetăţean albanez. Limba albaneză. ALBANÉZ2, -Ă, albanezi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Republicii Populare Albania. ALBASPlNĂ s. f. (Bot.; rar) Păducel. Creştea im stuf de albaspină Ce înflorea voios la soare. MACEDONSKI, O. I 22. ALBÁSTRU1 s. n. 1. Culoare albastră (a cincea din spectrul solar, între violet şi verde). O stea se desprinse şi picură in albastrul nopţii. C. PETRESCU, S. 188. în văzduh e-atît albastru! în senin e-atîta soare! IOSIF, PATR. 25. + (Poetic) Cer senin, albăstriu. Cea dinţii rindunică, venită de departe, tăie albastrul ca o săgeată. GÎRLEANU, L. 40. 2. (în e x p r.) de Albastru metilen = materie colorantă albastră, solubilă în apă, întrebuinţată în experienţele de biologie şi ca medicament dezinfectant al amigdalelor. ALBĂSTRU2, -Ă, albaştri, -stre, adj. 1. Care arc culoarea cerului senin. Astăzi roiesc pretutindeni, puhoi, Flăcăii vînjoşi, cu^straiele-albastre, Ca visările şi zările noastre. DEŞLIU, G. 14. Uncheşul... umpluse o cupă mică de sticlă albastră cu rachiul lui de afine. SADOVEANU, N. F. 15. Ochii cereşti, albaştri ca floarea de cicoare. ALECSANDRI, P. A. 174. -$• (Poetic) Glasu-i tremura uşor în tăcere-al- bastră. DEŞLIU, M. 58. A revenit albastrul mai! Flori in grădină, flori pe plai. IOSIF, PATR. 15. E x p r. Sîngo-albastru v. s î n g e. + Cu reflexe albăstrii. Mu- ră-albastră-i ochiul tău, Care mă ucide rău. ALECSANDRI, P. P. 53. + F i g. Fericit, senin. Veniţi, dacă inima voastră Vrea zarea de mini mai albastră. DEŞLIU, G. 28. •2; F i g. Melancolic, întunecat, sumbru. Tristeţea... unuia era albastră şi lină... iar a-celuilalt o neagră şi neţărmurită gheenă. M. I. CARAGIALE, C. 63. <$- E x p r. Inimă-albaStră = a) inimă tristă, îndurerată; tristeţe,. ALBATROS — 54 — ALBI melancolie. Domnu Nae vrea să audă o cîntare de initnă- albastră. PAS, L. I 49; Soarele se înălţa spre amiază ¡i lăutarii, sub pomii livezii, începură a zice clntece de inimă-albastră, zicea moş Sandu, adresîndu-se lăutarilor. BUJOR, S. 102; b) furie, minie, necaz, inimă-rea. Zeu! se supără joc. Şi de ce atila inimă-albastră? ISPIRESCU, U. 45. Este (cam) albastru = este (cam) rău, (cam) neplăcut. De nu l-ar fi răscumpărat de ta comisie cîrciumarul, ar fi fost albastru. SADOVEANU, M. C. 8. ALBATRÓS, albatroşi, s. m. Cea mai mare pasăre marină care trăieşte în emisfera australă, cu aripi mari, cu cioc gros şi adus, foarte lacomă; este una dintre cele mai bune zburătoare, avînd aspectul unui pescăruş uriaş. ALBĂSTREĂ, albăstrele, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori albastre (Centaurea cyanus) ; albăstriţă, vineţea. Ei nu vor mai gări nimic printre macii şi albăstrelele cxmpului. SAHIA, N. 22. ALBĂSTREÂLĂ s. f 1. Albastru, albăstrime. Frunzişul zbîrlit în soare, pătai de albăstreala pietrei-vinete. DUMITRJU. N. 249. în fund de tot, înălţîndu-se în albăstrea/a înnegurată a cerului, se pierdeau cuhnile păduroase ale Steşicului, învelite în umbre viorii. ODOBESCU, S. III 195. 2. Substanţă de culoare albastră-indigo, care are proprietatea de a descompune culoarea galbenă; se foloseşte >n gospodărie şi în unele industrii pentru a accentua albul unor obiecte care altfel ar fi gălbui (zahăr, hîrtie, rufe proaspăt spălate, var cu care se spoiesc' pereţii etc.); sineală. ALBÁSTRÉL. -eă, albastrei, -ele, adj. Diminutiv al lui albastru (1). Mii de flăcări albăstrele Se văd tainic fluturînd. ALECSANDRI, P. I 49. îi da postav albăstrel, Ca să se mîndrească-n el. ALECSANDRI, P. P. 176. ALBĂSTRÎ, ălbăstresc, vb. IV. 1. Tranz. Á da unui obiect o culoare (mai) albastră; a colora, a vopsi în albastru. Am albăstrii prea tare lîna. Refl. Laptele se albăstrele, cînd îl subţiem cu apă. + A clăti rufele, după spălare, în apă amestecată cu albăstreală. 2. I n t r a n z. F i g. A căpăta, a avea, a răspîndi o lucire albastră. în fund ălbăstresc, în curmeziş, coamele munţilor, crestate pe alocuri ca nişte metereze uriaşe. REBREANU, P. S. 139. Departe, departe, înfund, albăs- treşte un şir dinţat de coline. REBREANU, N. 116. Repezi fulgere prin noapte albăstreau de răutate.' MACEDONSKI, O. T 76. 3. In tranz. (Popular, despre ciocoi; A se ivi în faţa cuiva (deosebindu-se prin culoarea îmbrăcămintei) .V. albăstrime. Cînd văz ciocoi albasîrind, Mă fac broască pe pămînt, Cît un puişor de lup, Şi casc gura să-l îmbuc. La HEM. ALBĂ.STRÎ3IE, (2) albăstrimi, s. f. 1. Calitatea de a fi albastru; culoare albastră. ^ 2. întindere de coloare albastră (ca a cerului sau a mării), spaţiu albastru. Pier valuri de zbucium în mări de-albăstrimi: Viorile mîine suna-vor mai bine! DEŞLIU, G. 38. Cu mina streşină, căuta să străbată cu ochii albăs- trimile. CAM1LAR, T. 107, F i g. Avem atîta soare şi-atitea limpezind, Şi-atîta albăstrime de povestit pe Strună. DEŞLIU,- G. 22. 3. (Cu sens colectiv; peiorativ) Termen cu car.e oamenii de la ţară numesc uneori pe cei îmbrăcaţi orăşeneşte; ciocoime. + (Prin restricţie) Partidul conservator (al boierilor de odinioară). Discuţiile s-au încins despre politica conservatorilor... Nenea Christodor. ... dovedeşte, bob numărat, 'că arenzile au scăzut de cînd cu venirea albăs- trimii la putere. DELAVRANCEA, S. 144. albăstriGr, -oără, albăstriori, -oare, adj. Diminutiv al lui albastru; albastru de o nuanţă mai slabă. — Pronunţat: -tri-or. ALBĂSTRÎRE s. f. Acţiunea de a albaştri; clătire, în apă amestecată cu .albăstreală, a rufelor spălate. AXBĂSTRÎT, -Ă, albăstriji, -te, adj. Colorat sau vopsit în albastru. Razele albăstrite ale lunei se ingînau cu întunericul negru. REBREANU, R. I 226. + (Despre rufe) Clătit în apă amestecată cu albăstreală. AlRĂSTRITÎjRI S. f. pl. (Rar) Albăstrime (3). ALBĂSTRÎŢĂ, albăstrife, s. f. Albăstrea. Ochii lor [ai copiilor] mă privesc... ca albăstriţele din lanul de grîu. BENIUC, V. 22. ALBĂSTRIU1 ş. n. Culoare albăstrie. Munţii... se amestecă la hotarele ţării cu albăstriul cerului. DELAVRANCEA, T. 116. ALBĂSTRIU2, -IE, albăstrii, adj. Care bate în albastru. Omătul părea albăstriu şi se întindea, proaspăt şi nepătat, pretutindeni. SADOVEANU, O. III 545. ALBĂSTRtJI, -tîIE, albăstrui, adj. Albăstriu. Cu pielea de pe faţă aşa de subţire, incit i se numărau vinele albăstrui urzite in curmezişul tîmplelor. DELAVRANCEA, S. 58. Sub forma unui abur albăstrui. ŞKZ. III 237. ALBEĂLĂ, (2) albeli şi albele, s. f. (Rar) 1. Faptul de a a 1 b i; albire. După albeala vaselor se face smălţuirea. I. IONESCU, M. 437. 2. (La pl.) Cosmetice ’de culoare albă. Surda osteneşti tu, babă, cu ale tale albeli, In deşert sînt şi degeaba foiţe şi rumeneli. PANN, P. V. I 172. Vai, fnîndruţă, albă eşti, Albă eşti, frumoasă eşti! Dar eşti albă de albele, Roşie de rumenele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 439. ALBEĂŢĂ, (1) albeţi, s. f. 1. Calitatea de a fi alb; culoare albă. Avea dinţi sănătoşi, de o albeaţă strălucitoare. DUMI- TRIU, N. 257. Faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi albă de o albeaţă prin care numai din cînd în cînd străbate, abia văzut, un fel de rumeneală. SLAVICI, O. II 23. Albeaţa iepelor — zicea el — îi slujea de fînar noaptea, la drum. CREANGĂ, P. 106. -4- F i g. Lumină. Albeţi neprihănite curgeau din cer. MACEDONSKI, O. I 80. 2. Pată albă, opacă, formată pe cornee; leucom, (impropriu) cataractă. Ochiul cu albeaţă ii lăcrima. PAS, I- I 7. — Variantă: (1) all)6ţe (PANN, P. V. II 129) s. f. ALBfiŢ1, albeţe, s. n. (Popular) Alburn. alb£ţ!, -EÂŢĂ, albeţi, -e, adj. Albineţ. ALBEŢE S. f. v. albeaţă. ALBÎ, albesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A deveni (mai) alb. Pînzele să nu albească, Ci mai rău să înnegrească. TEODORESCU, P. P. 559. <*> Refl. (în e x p r.) A se albi Ia £aţă = a deveni palid, a păli. + (Despre părul oamenilor, p. e x t. despre oameni) ,A încărunţi; f i g. (numai despre oameni) a îmbătrîni. O trece şi asta, că nu una am văzut eu de cînd am albit. DELAVRANCEA, S. 200. Mi-albeşte capul in vîrtejul lumii. VLAHUŢĂ, O. A. 82. + Tranz. (Cu privire la pînză etc.) A face să fie alb, prin spălare sau prin diverse procedee chimice. Jos, fete albesc, şi bat rufe;. Lin zbîrniie din depărtare, Subt scocul înalt, roata morii Şi prăfuie mărgăritare. IOSIF, T. 135. li dete o chită de cînepă şi-i spuse ca pînă-n seară s-o toarcă... să facă dintr-însa pînză, s-o albească şi, cînd s-a întoarce... să t-o deie gata lucrată. MARIAN,-O. II 183. <(^> Pînză albită = pînză căreia i s-a dat culoarea albă prin mijloace chimice.. , ALBICIOS — 55 — ALBIT 2. A ieşi în evidenţă, a se contura (datorită culórii albe); a străluci (bătînd în alb). Pe tapşanurile cu iarbă uscată albea omătul nou. SADOVEANU, F. J. 442. Pe p coastă, in lumina albastră a cerului de vară, albeşte satul. PĂUN-PINCIO, P. 116. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mindra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. Pe coastele lor [ale munţilor] cîteva sate albesc ca nişte grămezi de marmoră. ALECSANDRI, C. 188. |Tranz. F i g. A lumina, a face să lucească. Ici-colo raze pălite de lună străbăteau printre nouri, albeau undele fugare şi intrau iar in ascunzişul lor din văzduh. RUSSO, O. 114. A1BICIÓS, -OASĂ, albicioşi, -oase, adj. De o culoare care se apropie de alb, care bate în alb. Luna scăpăta, gonită de luceafărul albicios al dimineţii. ODOBESCU, S. I 145. Dunga mare, albicioasă de pe cer, numită de învăţaţi calea lactee, se cheamă in popor « drumul robilor o. ŞEZ. I 233. ALBIE, albii, s. f. 1. Obiect de întrebuinţare casnică, făcut dintr-un trunchi gros despicat în' două şi scobit; serveşte la spălatul rufelor, la scăldatul şi la adormitul pruncilor, la hrănirea vitelor etc. V. covată, copaie. Puse copilul intr-o albie. ISPIRESCU, L. 60. Să iei băietul cu albie cu tot şi să vii cu dinsul la mine. CREANGĂ, P. 173. <$- Expr. A face pe cineva albie de porci ’(sau, rar, de cfini) = a batjocori, a insulta pe cineva în mod grosolan. Căpitanul. . . a tăbărit asupra plutonierului, l-a făcut albie de porci şi i-a pus in vedere că-l zvirle tocmai in fundul Dobrogei dacă va mai da motive de nemulţumire d-lui luga [moşierul], REBREANU, R. I 98. Dacă nu vrei să iei cimpii... te fac albie de cini. ALECSANDRI, T. I 238. 2. Adîncitură în scoarţa pămîntului, prin care curge o apă; matcă. Lingă apa Lisei clădiseră ruminii sat, demult, or fi fiind de-atunci o sută de ani. I-au zis Malu- Surpat, căci Lisa îşi săpase albie prăpăstioasă. SADOVEANU, M. C. 5. Din ce depărtări scoboară şi cit a luptat Dunărea ca să străbată aici! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape albia în piatră de-a curmezişul Carpaţilor. VLAHUŢĂ, O. A. II 116. Sc ducea la vadul de la albia unui pîrîiaş. ISPIRESCU,' L. 122. F i g. S-ă grăbit să îndrume din nou discuţia către albia veche. GALAN, Z. R. 86. -4(- F i g. Depresiune de teren. — Pronunţat: -bi-e. — PI. şi: (popular) ălbii (ODOBESCU, la HEM). . A1BIÍ, pers. 3 albieşte, vb. IV. Refl. (Rar) A lua forma unei albii. Sub nalte coperişuri, care-n margini s-albiesc, Galerii cu mari lanterne... Au comori de plante rare. ALECSANDRI, P. III 86. ALBILÎŢĂ, albiliţe, s. f. Fluture de zi cu aripi albe, a cărui larvă trăieşte pe frunzele de varză şi este foarte stricătoare; fluture-alb, fluture-de-varză. ALBÍME, albimi, s. f. (Rar) Culoari albă, albeaţă (1). Iazul singur rămase negru, intr-un cearcăn de albime. SADOVEANU, F. J. 443. Nici marmura cioplită albimeâ ta nii-ntrece. ALECSANDRI, P. III 71.' ALBEPîAR, albinari, s. m. (Popular) Prisăcar. • ALBÎNĂ, albine, s. f. 1. Insectă din familia himenop- terelor, al cărei abdomen este prevăzut cu un ac veninos; trăieşte în roiuri organizate, producînd miere şi ceară (Apis mellifica). Albina... suge nectarul din potire. DEŞLIU, G. 51. O albină trece ca un fir de aur prin soare, drept pe lingă' pălărioara lui de paie, pe lingă părul bălai, aproape alb. SADOVEANU, O. III 228. Priviră. .. cum albinele culegeau ceara şi adunau mierea. ISPIRESCU, L. 381. Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur. EMINESCU, O. I 87. (Metaforic, cu aluzie la hărnicia albinei) Şi părăgineala şi bălăriile Ţi le plivesc albine le-albastre [muncitorii] Ca nădejdile şi zările noastre! DEŞLIU, G. 14. 2. Plantă erbacee ale cărei flori, dispuse într-un spic, seamănă cu o albină; creşte primăvara prin locuri cu iarbă, Ia marginea pădurilor (Ophrys cornuta). ALBINĂRfiL, albinărei, s. m. Pasăre cu pene pestriţe, care-şi face cuibul în găuri săpate în malul lutos al apelor şi care umblă în cîrduri; se hrăneşre cu insecte, în special cu albine şi viespi; viespar, viespariţă, pri- goare, furnicar. - ALBINARÎE, albinării, s. f. (Rar) Stupină, stiipărie, prisacă. Mii... de albine. . . ieşind de prin albinăriii zboară de la o floare la alta. MARIAN, O. I 58. ALBDÎĂRÎT s. n. Creşterea albinelor. V. a p i c u 1- tură. ALBINfiŢ, -EiŢĂ, albineţit -e, adj. (Regional, despre oameni) Blond, bălai. Mă miram ce-mi place mie... Mărul roşu pădureţf Badea nalt şi albineţ. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 41. A1BINÎSM s. n. Insuficienţă nativă de pigmentaţie, care se manifestă prin culoarea albicioasă a pielii şi a părului şi uneori prin culoarea roşiatică a irisului. Insuficienţa de materii colorante la plante, manifestată prin decolorare totală sau parţială a frunzelor. ALBINÎŢĂ, albiniţe, s. f. (Rar) Diminutiv al Iui albină. Zboară, scumpă albiniţă, Zboară-n sat la mîndra mea. MARIAN, INS. 191. ALBINOS, albinoşiy s. m. Om sau animal atins de albinism. ALBINtÎŢĂ, albinuţe, s. f. Diminutiv al lui albină. Albinuţă, unde zbori. Ori te duci tu printre flori ? MARIAN, INS. 190. ALBIOARĂ, albioare, s. f. Albiuţă. Dar mamă-sa ce făcea? Puţină apă-ncropea Şi-n albioară mi-o punea Şi băiatul că-l scălda, In cîrpe albe-l înfăşa, In albioară mi-l culca. ŞEZ. III 64. — Pronunţat: -bi-oa- şi (popular) -bioa-, ALBIOR, -oArA, albiori, -oare, adj. Albişor. Deodată, rotunzi şi albiori, Apar la foc de soare doi nufări plutitori. ALECSANDRI, P. III 53. — Pronunţat: -bi-or. ALBÎRE, albiri, s. f. Acţiunea de a (s e) albi. ALBIŞOARĂ, albişoare, s. f. 1. Obleţ. ■ 2. Varietate de viţă de vie. 3. (Cu sens colectiv) Albitură (2). ALBIŞOR1, albişori, s. m. 1.: Obleţ. 2. (Popular, la pl.) Bani de argint. De cinci ori S-o ■ cumpăneşti: De cinci ori Cu gălbiori; De cinci ori Cu albişori. B1BICESCU, P. P. 277. 3. Nume dat unor bureţi comestibili care cresc pe copacii căzuţi. ALBIŞOR2, -OARĂ, albişori, -oare, adj. Diminutiv al lui alb (1). Două [fete) din Hîrţeu... la faţă-s albişoare, Albişoare, roşioare. Ca nişte meriştiare. JARNÎIv- BÎRSEANU, D. 28.- Să ţi-o spăl... Cu scrobeală albi- şoară. TEODORESCU, P. P. 308. ALBIT' S. n. Varietate de feldspat lăptos, verzui, roşiatic sau incolor, care se găseşte în crăpăturile rocilor cristaline, în calcaruri şi în unele roci eruptive şi se întrebuinţează ca fondant în ceramică. > ALBlT-, -A, albiţi, -te, adj. 1. (Despre părul oamenilor; p. ext. despre oameni) Cărunt. O bătrînă... cu pletele albite. ALECSANDRI, P. P. 204. I ALBITORIE — 56 — ALCALOID .1 ; '■ iii i i!!i 2. F i g. Strălucitor. Din suliţe, din coifuri, din armele albite. .. soarele... Lumina îşi răsfrînse pe steagul tricolor. ALEXANDRESCU, P. 144. ALBITORÎE, albitorii, s. f. Secţie într-o întreprindere textilă, în care se dă produselor o culoare albă prin distrugerea pigmenţilor naturali .ai fibrelor. Alil’irC'IiĂ, albituri, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Rufărie de corp sau de pat. Avea, pe sub cojoacele de vulpe cu care era îmbrăcat, nişte albituri cum nu se făceau pe atunci la noi în ţară. GALACTION, O. I 274. Se puse binişor în pat, ca să nu se mototolească albiturile. ISPIRESCU, L. 251. Albiturile şi straiele ţesute şi împodobite cu măiestrie de femeile romînce prezentau o privelişte plină de interes. ODOBESCU, S. I 480. 2. (La sg., cu sens colectiv) Nume generic dat exemplarelor mici de plătică sau de babuşcă. Sub stratul de struguri era o rogojină şi dedesubt, reci şi lipicioşi, pescuiţi în amurg, crapi, şalăi, albitură. DUMITRIU, N. 232. In balta singuratică nu se mai putea fine... decît puţină albitură. SADOVEANU, P. M. 11. A trebuit să se mulţumească cu peşte de girlă, cu crapi, ştiuci şi lot felul de albitură. CAZABAN, V. 22. 8. (Tipogr.; cu sens colectiv) Mici piese de plumb care se introduc între cuvinte sau printre rînduri, pentru a păstra distanţa cuvenită; p. e x t. spaţiu alb între rîndurile tipărite. E prea multă albitură pe pagina asta. ALBÎŢĂ, albite, s. f.. 3. Obleţ. 2. Nume dat unor plante erbacee mici din famPia cruciferelor, cu frunze verzi-cenuşii şi flori galbene (Aîyssum calicinum) sau cu tulpina întinsă pe pămînt, cu frunzele păroase şi cu florile, de un galben-închis (Alyssum repens). ALBÎTJ, -ÎEj albii, adj. (Rar) Albicios. Albiul nor se duce. NEGRUZZI, S. II 132. ^ (Adverbial) El zăreşte... O biserică măreaţă, Strălucind albia prin ceaţă. ALECSANDRI, P. II 34. aibiCţă, albiufe, s. f. Diminutiv al lui albie (1); albioară. Pe soră-ta Măriuca, de grăbiţi ce-am fost, o uitasem acasă pe prispă, în albiuţă. CREANGĂ, O. A. 43. — Pronunţat:— bi-u-.- AI/BOABE s. f. (Rar) Lucire, licărire albă. Că-i pămîn- tulcaun muşuroi, şi un fel de alboare, ca apa, primprejurul im. SB1ERA, P. 91. ALBtfI, -tflE, albuiy adj. Albiu, albicios. albulEţ, albuleţe, s. n. (Popular) Alburn. Şindrila se face numai din partea lemnului care se' numeşte albuleţ şi care se află intre scoarţa şi inima lemnului, i. IONESCU, M. 396. AIiBÎÎSI, albume, s. n. 3. Caiet cu foile dintr-o hîrtie specială (de obicei colorată), în care se păstrează fotografii, ilustrate, mărci etc. Albumul ei cu scoarţe violete E plin de cărţi poştale ilustrate: Vederi din ţară şi străinătate, Oraşe, fluvii, parcuri şi portrete. TOPÎRCEANU, M. 20. + Caiet frumos cartonat, în care se scriu versuri originale, citate, sau în care se schiţează desene. Copiez din albumul meu chiar'spunerea doamnei B. NEGRUZZI, S. I 43. 2. Volum alcătuit dintr-o serie de fotografii, ilustraţii, schiţe etc., reunite după o temă unitară. V. •catalog. Albumul modelelor de maşini. Album de artă. — Pl. şi: albumuri. ALBUMEÂLĂ, albumele, s. f. Floare-de-colţ. ALBUMfiN s. n. Substanţă nutritivă adunată în seminţele unor plante şi care serveşte embrionului ca rezervă de hrană în timpul germinaţiei. ALBUMÎNĂ, albumine, s. f. Substanţă organică azotată din grupul proteinelor, care intră în alcătuirea chimică a celulelor animale şi vegetale şi constituie clementul de bază în compoziţia albuşului de ou şi a serului din sînge. ALIiOirNOÎD, -Â, albuminoizi, -de. adj. De felul albuminei. Corpuri albuminoide. ■+• (Substantivat, n. pl.) Substanţe organice complexe din grupul proteinelor, care intră în constituţia chimică a celulei vii. ALBUMINGS; -OĂSĂ, albuminoşi, -oase, adj. Care conţine albumină. ALBUMINTIRÎE s. f. Prezenţa albuminei în urină (indicînd de obicei o boală a rinichilor). ALBURÎ, pers. 3 albureşte, vb. IV. I n t r a n z. A răspîndi o lumină albicioasă, a se zări ca ceva alb, luminos. ALBURÎT, -Ă, alburiţi, -te, adj. înălbit. Vă zăresc sculaţi din car dimineaţa brumaţi ori alburiţif de păreţi că sinteţi d-o sută de ani. La TDRG. ALBURÎU, -ÎE. alburii, adj. 1. Albicios. Din nori alburii Iarna rînjeşte cu dinţi de zăpadă. BENIUC, V. 76. Deasupra piscurilor se iveşte o lumină alburie. BOGZA, C. O. 268. Pe bolta alburie o stea nu se arată. EMINESCU, O. I 114. 2. (Despre culori) Deschis, şters, spălăcit. Verdele mo- horit al pădurilor seîngîna într-o armonie caldă cu albastrul alburiu. REBREANU, P. S. 255. -f- (Despre ochi) De culoare albastră sau verde spălăcită. Acela cu nişte ochi alburii se toi uita ce fac jandarii. CAMILAR, N. II 148. Spinul îşi întoarse către femeie nasul ascuţit şi ochii alburii. SADOVEANU, N. F. 101. albiîkn, albumuri, s. n. Strat lemnos situat între scoarţa şi inima copacului. ALBÎÎŞ1, albuşuri, s. n. Substanţă transparentă şi vîscoasă, compusă în cea mai mare parte din albumină, care înconjură gălbenuşul oului de pasăre şi care se întăreşte făcîndu-se albă la fiert. ALBIÎŞ2, albuşuri, s. n. (Rar; de obicei cu deter- minareii 'al ochiului») Albul ochiului. Bătrînul a tăcut, intnaecîndu-şi albuşurile ochilor siibt sprîncene. SADO- VF.ANH Z. C. 235. ALBOŢ, -A, albuţi, -e, adj. (Regional) Diminutiv al lui alb; cam alb, destul de alb. Aşa de curăţică şi de albufă. SBIERA, P. 298. Maghiran de cel albuţ. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 315. ALCALDIETRÎE s. f. Capitol al chimiei care se ocupă cu determinarea concentraţiei unei baze; procedeu de analiză chimică întrebuinţat în acest scop. • ALCALIMfiTRU, alcalimetre, s. n. Aparat cu care se determină gradul de concentrare a unei baze. ALCALÎN, -A, alcalini, -e, adj. (Despre substanţe chimice) Care «re, în soluţie, o reacţie bazică, albăstrind hîrtia de turnesol şi neutralizînd acizii. ALCALINITÂTE s. f. Calitate a unei substanţe de a fi alcalină; grad de saturaţie cu alcaliu a unei soluţii. ALCALINIZĂ, alcalinizezy vb. I. T r a nz. A da unei substanţe un caracter alcalin. ALCALIMZĂRE, alcalinizări, s. f. Acţiunea de a alcaliniza. AXCĂLTU, alcalii, s. n. Compus chimic caustic, cu gust leşiatic, care colorează în albastru hîrtia roşie de turnesol şi care, în unire cu un acid, formează o sare. ALCALOÎD, alcaloizi, s. n. Substanţă organică azotată, de provenienţă vegetală, aparţinînd unei clase de substanţe cu proprietăţi puternic toxice, folosite în doze ALCĂTUI — 57 — ALDE mici ca medicamente (chinina, cafeina, papaverina, stricnina). - ALCĂTUI1, alcătuiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A face. a construi, a înjgheba (combinînd sau dispunînd într un anumit fel elemente deosebite). Culai mi-a' présentai rîzînd undiţile alcătuite de el. SADOVEANU, N. F. 63. înşiră pietrele şi alcătui numele copilului. ISPIRESCU, L. 134. + Ă întocmi, a compune, a concepe. Catargurile negrilor brazi ii vor arăta de-a pururi cerul albastru sub care a trăit şi a ştiut să-şi alcătuiască viaţa ca un înţelept ce-a fost. ANGHEL. PR. 59. + Refl. A lua «fiinţă, a se forma. Glieorghiţă simţi o uşoară înduioşare, totuşi nu i se putea alcătui in minte nici o vorbă de mîngîierè. SADOVEANU, B. 68. Alita singe mohorît curse din... scorpie, incit se alcătui o baltă. ISPIRESCU, L. 138. 2. Tranz. (Despre mai multe elemente disparate) A compune, a forma (împreună), a constitui. Acum o sută de: ani, vreo zece case alcătuiau tot schitul Roşioara. GALACTION, O. I 315. O răzăşie destul de mare. casa bătrinească cu toată pajiştea ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păsări alcătuiau gospodăria babei. CREANGĂ, P. 3. 3. Refl. .(De obicei cu determinări introduse prin prep. « din o) A fi format, constituit din. .., a se compune, a consta din. .. Ţinuta de tirg a lui Culai se alcătuia dintr-un surtuc curăţel, pantaloni întregi şi o cămaşă albastră. SADOVEANU, N. F. 148. Mulţi cai erau încărcaţi cu scumpeturile din care se alcătuia zestrea fiicei lui Albu- Impărat. POPESCU, B. I 40; Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5.' 4. Tran z. (Arhaizant şi popular) A strînge, a aduna; a aranja, a rîndui. Ba eu, cuscră Ileana, iroi alcătui într-o punguţă de piele măiestriile acestea şi le-a purta cu sine. SADOVEANU, N. F. 77. + (Complementul este un abstract) A face, a încheia. Foarte mi-a plăcut cum a alcătuit el legămint cu Oanea. SADOVEANU, N. F. 86. ALCĂTUI2, alcătuiesc, vb. IV. Refl. (Arhaizant şi popular; urmat de determinări introduse prin prep. « cu #) A cădea la învoială, a se înţelege (cu cineva). Cum gătesc descărcatul şi mă alcătuiesc cu vameşii.. . viu şi eu după tine. SADOVEANU, D. P. 93. Făr-a mai sta pe gînduri, m-am dits degrabă de m-am alcătuit cu vivan- diera ca să-i iau locul. ALECSANDRI, T. 931. ALCĂTUIĂLĂ, atcătuieli, s. f. înjghebare, întocmire, alcătuire. + (Concretizat) Clădire rudimentară. In vîrful satului, adecă la cel mai înălţat loc, este o alcătuială pe care sărăcenenii o numesc « biserică ». SLAVICI, O. I 56. ALCĂTUIRE, alcătuiri, s.. f. Acţiunea de a (se) alcătui1 şi rezultatul ei. 1. întocmire, formare, compunere, constituire. O preocupare permanentă a Comitetului [de radio] va trebui să fie alcătuirea cit mai variată a emisiunilor muzicale. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, ,2/3. . . 2. Compoziţie, constituţie, structură. In alcătuirea solurilor intră şi substanţe organice. ■ 3. (Rar) Orînduire, organizare. Gheorghe Păun... nu poate strînge pumnii să-i facă ciocan şi să izbească, să dărtme alcătuirea nedreaptă. VINTILĂ, O. 32. ALCĂTUITOR1, -OĂEE, alcătuitori, -oare, adj. Care intră în compoziţia, în structura unui anumit lucru; constitutiv. Elementele alcătuitoare. ALCĂTUITOR1, -OĂRE, alcătuitori, -oare, s. m. şi f. (învechit) Persoană care alcătuieşte, întocmeşte, creează ceva. Alcătuitor de versuri. Alcătuitorii unei legi. ALCHIMIE s. f. Activitate* mistică dezvoltată mai ales în evul mediu, care îşi propunea' să descopere elixirul vieţii şi să transforme metalele.în aur cu ajutorul unei aşa-zise pietre filozofale miraculoase; unele rezultate pozitive ale cercetărilor întreprinse de alchimişti au constituit începuturile chimiei moderne ca ştiinţă. ALCHIMIST, alchimişti, s. m. Persoană care practică alchimia. -Cf F i g. Sub ochii lor de .alchimişti pasionaţi, pămîntul fertil.. . e prefăcut într-o materie definitiv refractară. BOGZA, C. O. 217: (în forma alhimist) Tremurtnd în tot minutul că voi fi ucis de lucrarea mea, ca alhimistul de otrava sal NEGRUZZI, S. III 407. — Variantă: nlliimist s. m. ALCIÓN, alcioni, s. m. Pescăruş albastru. — Pronunţat: -ci-on. ALC0ÓL, (1) alcooli, s. m., (2) alcooluri, s. n. 1. Substanţă organică lichidă, volatilă şi uşor inflamabilă, obţinută prin distilarea unor substanţe zaharoase fermentate sau pe cale sintetică. <$> Alcool etilic v. etilic. Alcool metilic v. m e t i 1 i c. 2. Băutură alcoolică. Excesul de alcool este vătămător sănătăţii. ALCOOLIC1, -Ă , alcoolicij -e, adj. Care conţine alcool * Băutură alcoolică. ALCOOLIC2, -Ă, alcoolici, -e, s. m. şi f. Persoană care face abuz de băuturi alcoolice; beţiv. ALCOOLISM s. n. Abuz continuu de băuturi alcoolice. V. beţie. Alcoolismul este vătămător individului şi societăţii. + Totalitatéa tulburărilor morbide cauzate de alcool; intoxicaţie alcoolică cronică. ALCOOLIZĂ, alcoolizez, vb. I. Refl. A consuma în mod excesiv şi permanent băuturi alcoolice; a deveni alcoolic. ALCOOLIZĂRE s. f. Acţiunea de a se alcooliza şi rezultatul ei. ALC00LMÉTRU, dlcoolmetre, s. n. Instrument gradat care serveşte la măsurarea concentraţiei de alcool a unei soluţii. A1C00L0METRÍE s. f. Totalitatea procedeelor întrebuinţate pentru determinarea gradului de concentraţie a unei soluţii, alcoolice. ALCÚV, alcovuri, s. n. Firidă lungă într-o cameră de dormit, unde se aşază (de obicei în dosul unei perdele)' patul. O cameră de noapte: in fund, un alcov cu perdele şi pat. NEGRUZZI, S. III 489. — Variantă: (învechit) alcóvií (MACEDONSKI, O. II 280) s. f. ALC0VĂ s. f. v. alcoT. ALDĂN s. m. v. lmldall. ALDĂJVIĂŞ, aldămaşuri, s. n. Cinste oferită de cineva cu prilejul încheierii unei tranzacţii (în special a unei vînzări). Tîrgu-i rupt, pacea-i făcută, n-ar strica nici aldămaşul. HASDEU, R. V. 145. Cheamă pe pivniceri: şi să le bem aldămaşul [boierilor olteni]. ODOBESCU, S. I 83. Au mers să peţească, obicei cum este, Priviră, văzură, vorbiră de fată. Şi se învoiră cu mumă, cu tată; Acuma rămase să bea aldămaşul. PANN, P. V. II 136. <)> E x p r. (Familiar) A îi bun de aldfimaş = a fi dator cu o cinste, cu prilejul cumpărării unui lucru sau al obţinerii unui succes. — Variantă: adălmaş (GALACTION, O. I 263, CREANGĂ, A. 58) s. n. ' ÁLDE art. invar. (Popular şi familiar, precedînd de obicei nume de persoane — la sg. sau la pl. —considerate ca exponente ale unui 'grup, ale unei categorii). 1. (De obicei precedat de partitivul «de», în forma de-alde■ sau d-alde).Oameni ca...; (uneori cu sens peiorativ) spe- ALDEHIDĂ — 58 — ALEGE cimene de felul..., de tagma... în « Divanul ad-hoc n din Moldova erau boieri de toată mina ... fi mai învăţaţi şi mai neînvăţaţi, cum îi apucase timpul. între aceştia din urmă erau de-alde bătrînxd Alecu Forăscu, poreclit şi Tololoi. CREANGĂ, A. 152. De pe la de-alde Chiosea ieşeau dieci de vistierie şi calemgii; la de-alde el au învăţat să scrie romîneşte logofătul Greceanu,.Vâcăreştii, Anton Pami, Nănescu, Paris Momuleanu etc. GHICA, S. A. 72. (Pre- cedînd pronume) Să stea de vorbă cu alde voi. GALAN, Z. R. 188. Am mai văzut deunăzi... un cioflingari de-alde tine. CREANGĂ, P. 148. <£• (Mai rar, precedînd substantive care nu sînt nume de persoană) Cînd îl văzură alde gloatele venind teafăr... îl primiră cu mare bucurie. ISPIRESCU, L. 48.. Seara îl apuca prin păduri, ucigînd şi stîrpind alde pasări cobitoare, ce se arăta numai prin întuneric. ODOBESCU, S. III 181. Aşa, cinstite părinte, păcatu-mi mărturisesc... De-alde sărbători. . . nu ştiu de le-oi fi păzit. PANN, P. V. I 138. + (Precedînd forma feminină cu sens neutru a pronumelor demonstrative) Lucruri, întîmplări de felul. .. Oho, şi cu de-ald-astea umblă?'PAS, L. I 146. Nu mă sperii tu cu de-alde-aceste, demon spurcat ce eşti! CREANGĂ, P. 59. 2. (Precedînd nume proprii de persoană) Cei din familia, din casa, din jurul cuiva; ai lui... Mai sosesc de la Cîrloman, la nuntă, verii mamei, alde Ciurea. STANCU, D. 177. La alde Gherghina acasă, fetele începuseră a face gură. BUJOR, S. 99. (Precedînd nume de rudenie) Unde te duci, Ioane? — Mă duc la alde naşa. 8. Termen de reverenţă (precedînd un nume pro- priui un nume de rudenie sau un alt termen de reverenţă). Nea Mitrane, ai întîlnit pe ale drumuri pe alde dumnealui? DELAVRANCEA, S. 216. Nu voi să plece alde neică pînă nu m-o ierta. CARAGIALE, O. I 266. ALDEHÎDĂ, aldehide, s. f. Compus organic rezultat din oxidarea alcoolilor primari, cu largă întrebuinţare în industria farmaceutică. Unele aldehide se găsesc în stare naturală, în uleiurile eterice extrase din plante. Aldehidă acetică v. acet ic. Aldehidă . formică v. formic. ALDÎN-, -Ă, aldini, -e, adj. (Numai în e x p r.) Caracter aldin sau literă aldină = literă tipografică cu conturul mai plin decît al literelor obişnuite, folosită pentru a scoate în relief un cuvînt sau un pasaj dintr-un text; literă grasă. (Substantivat, f.) Text tipărit cu aldine. ALEAN, aleanuri, s, n. 1. Suferinţă, durere, amar (din cauza unei aspiraţii sau a unei dorinţe neîmplinite). V. foc. Aleanuri niciodată rostite, decît doar prin chiot ori sudalmă, izvorau acum din toată puterea. CAMJLAR, TEM. 105.. [Fluierul] începe încet, tînguitor şi izbucneşte apoi năvalnic, plesnindu-şi sunetele sub încărcătura grea a aleanului şi a dorurilor de viaţă. BOGZA, C. O. 366. 2« Sentiment de duioşie, melancolie, nostalgie, dor. Toate nopţile cu lună şi tot aleanul teilor în floare... veneau spre noi din poeziile lui Eminescu. GALACTION, O. I 19. Mare jale şi alean or mai fi ducînd mamele lor pentru dînşii! CREANGĂ, P. 78. Tresărind seînteie lacul Şi se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Şi ascult de la răcoare Pitpalacul. EMINESCU, O. I 121. M-a ajuns aleanul (= m-a apucat dorul). 3. Duşmănie, potrivnicie. Duşmanele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal, Toate ţin pe mine-alean. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 68. — Pronunţat: a-lean. ALEATORIU, “IE, aleatoriit adj. (Jur.) Care depinde de o îrftprejurare viitoare şi nesigură, care este supus intimplării. Contract aleatoriu. Venituri aleatorii. — Pronunţat: -le-a-. ALEBĂRDĂ s. f. v. halebardă. ALEBARDIÎÎR S. m. v. halebardier. ALfiE, alei, s. f. Drum într-un parc, într-o pădure sau într-o grădină, aşternut cu nisip sau cu prundiş şi mărginit de arbori sau de flori. Pe alee vîntul oftează solitar. BENIUC, V. 139. Vîntul înfiora pe alee frunzele uscate. C. PETRESCU, S. 243. La capătul aleii de castani îşi înalţă fruntea o placardă strîmbă. SAHIA, N. 116. Stradă plantată cu arbori; stradă îngustă şi scurtă (mărginită de construcţii cam de acelaşi fel). Aleea N. Beldiceanu. — PI. şi: alee (CAMIL PETRESCU, U. N. 181, EMINESCU, N. 28). ALEGĂ1, aleg, vb. I. Refl. (învechit şi popular, urmat de determinări introduse prin prep. «de *) A insista pe lîngă cineva, a se lega, a se ţine de capul cuiva, a nu-i da pace. Atunci toţi... se alegară de dînsa, să le gătească într-o zi ea bucatele. ISPIRESCU, L. 23. ALEGĂ2, pers. 3 alegă, vb. I. Tranz. (Jur.) A invoca ceva în sprijinul unei susţineri sau ca justificare a unei acţiuni. ALEGĂŢIE, alegaţii, s. f. Invocare a unei teorii sau păreri ca dovadă sau scuză, spre a întări afirmaţiile făcute. — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: (învechit) alegaţiune (ODOBESCU, S. II 279) s. f. ALEGÂŢltjNE s. f. v. alegaţie. ALEGĂTOR, -OĂRE, alegători, -oare, s. m. şi f. Persoană care are drept de vot, care votează. Fiecare deputat este obligat să dea socoteală în faţa alegătorilor de activitatea sa şi de aceea a organului ales din care face parte. CONST. R.P.R, 45. Certificatul de alegătoare, care-i flutura în mtini, Părea aripă de porumbel alb, îmbăiat în soare. VINTILĂ, O. 39. ALfÎGE, aleg, vb. III. 1. T r a n z. A opta pentru unul sau mai multe obiecte, fiinţe, situaţii sau soluţii care stau în faţă, a-şi fixa preferinţa (după criterii obiective ori subiective). Scoase. . . o cutie de piele şi alese o ţigară. DUMITR1U, B. F. 35. Ţl-am adus* .. un căţelandru pe care l-am ales dintre puii de ast'toamnă ai Vidrei. SADOVEANU, N. F. 14, Alege-ţi: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori in luptăjă ne luptăm ? ISPIRESCU, L. 42. E x p r. A alege pe sprinceană v. sprîn- c e a n ă. A ales pînă a cules = s-a păcălit din dorinţa de a apuca ceva mai bun. + A decide, a tranşa. (A b s o 1; f i g.) Numai sabia va alege. TEODORESCU, P. P. 110. ■fy E x p r. Urma alege = sfîrşitu! decide, este hotărîtor. M-am luat cu muntele pieptiş, Cu pădurosul acesta... Rîzi tu, rîzi. . . Dar urma va alege. BENIUC, A. R. 22. Auzind Fătul-babei cuvintele fetei, au chitit in sine: Bine, bine! Om vedeţi!’ Urma va alege ! SBIERA, P. 142.<$>R e f 1. i m p e r s. Eu am stat în preajma cancelariei, ca să aflu ce s-alege cu tine. SADOVEANU, N. F. 149. Astfel luai hotărîrea să mă astîmpăr locului, pînă se va alege la o parte. HOGAŞ, M. N. 170. Arde-mi-te-ai codru des! Văd bine că s-au ales Din tine să nu mai ies! ALECSANDRI, P. P. 252. 2. Tranz. A desemna (pe cineva) prin vot, a vota; a delega (pentru îndeplinirea unei sarcini). Dacă tu nu vrei să sprijini pe Caţavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi. .. îl sprijin eu, îl aleg eu. CARAGIALE, O. 1 132. Cu cită înţelegere şi rînduială... alegeau (revoluţionarii] guvernul în Cîmpul Libertăţii. BĂLCESCU, O. I 352. 3. T r a n z. A deosebi dintre alţii, a distinge, a : recunoaşte dintre mai rftulţi (de acelaşi fel). Calul ai • să-l poţi alege punînd in mijlocul hergheliei o tavă plină cu jăratec, şi care dintre cai a veni la jăratec să mănince... ; acela are să te scabe. CREANGĂ, P. 192. + Refl. A se .ALEGERE — 59 — ALENE •despărţi dintre alţii, a ieşi la iveală dintr-o mulţime. .Şi aşa, se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa .leneşului. CREANGĂ, P. 329. +Tranz. (Complementul indică un tot) A despărţi, a împărţi (după anumite criterii) formînd mai multe grupe, mai multe tabere; a separa. Soarele dorind să vază... Pe furiş, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. Aleg steava .(= herghelia)-« giumătate Şi mă duc... Drepl la tîrg .la Brancoveţ, Unde-s caii mai cu preţ. ALECSANDRI, P. P. 314. ^ Expr. A alege cărare = a despărţi părul în două printr-o linie dreaptă trasă cu pieptenele. Acu mă uit în oglindă şi, cu pieptenele, îmi aleg o cărare dreaptă, joarte dreaptă. SADOVEANU, M. 194. <>- Refl. După ce s-au ales unii de alţii, lon-vodă s-a văzut mai slăbit, dar i-a crescut îndîrjirea. SADOVEANU, O. I 5. R e f 1. A ieşi în evidenţă (dintre alţii). Pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele S-alege albă şi scînteie. ANGHEL, î. G. 37. + Re f 1. i m pers. (Cu dativul pronumelui personal) A apărea clar, limpede. Mi se aliceşte albind ceva ; dară nu ştiu ce este, că nu mi s-alege, fiind prea departe. ISPIRESCU, L. 336. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. i cu ») A rămîne cu ceva (folositor sau păgubitor) •de pe urma unei acţiuni, a unei situaţii, a unei împrejurări. Domnul Marinică voia să te convingă că trebuie să rămîi lingă el. . . dacă vrei să te alegi cu ceva. PAS, Z. I 312. Dintr-o păreche de boi, m-am ales cro pungă. CREANGĂ, P. 45. 5. T r a n z. (Complementul este un substantiv colectiv sau un nume de materie) A despărţi partea bună de partea nefolositoare, a curăţa prin selecţie. Curăţă cartofii, ori aleg fasolea. PAS, L. I 81. Să-mi alegeţi macul deoparte, fir.de fir, şi nisipul de altă parte. CREANGĂ, P. 262. + F i g. A înţelege clar spusele cuiva. Bălan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit. CREANGĂ, P. 151. Nu putură vorba-i să-nţeleagă. Ce răspuns le dete, nu pot să-i aleagă. PANN, P. V. II 140. C. Tranz. (Complementul arată o substanţă amestecată cu alta, de densitate diferită) A deosebi de rest (făcînd să Se ridice la suprafaţă, să cadă la fund etc.). Vei bate şi putineiul, ca să alegi untul. ŞEZ. V 131. Expr. A se alege praf şi pulbere do cineva (sau de ceva) sau (eliptic) •a se alege praful =a se distruge complet, a nu mai rămîne nimic. Un mitocan, mă rog! Zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CARAGIALE, O. I 50. — Forme gramaticale: perf; s. alesei, part. ales. .AlÎGEItE, alegeri, s. f. Acţiunea de a (s e) alege şi rezultatul ei. 1. Desemnare (a cuiva sau a ceva) dintre mai mulţi; decizie prin selecţionare în favoarea cuiva sau a ceva. Incet-încet, nora s-a dat pe brazdă şi baba era mulţumită cu alegerea ce a făcut. CREANGĂ, P. 7. Loc. a d v. Fără alegere = la întîmplare, pe nimerite. Loveau în dreapta şi in stingă fără alegere. PAS, L. I 77. Lu alegere = după voia, după placul sau hotărîrea cuiva. 2. (Mai ales la pl.) Desemnare prin vot a unei persoane pentru o anumită sarcină. Alegeri prin vot deschis. Alegeri prin aclamaţii, a Alegerile de depu taţi pentru Marea Adunare Naţională şi pentru sfaturile populare se fac prin vot universal, egal, direct şi secret. CONST. R.P.R. 43. Alegerea sfaturilor populare — noile organe locale ale puterii de stat — a însemnat un pas înainte spre întărirea statului de democraţie populară, spre atragerea maselor largi în conducerea treburilor obşteşti. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 563. Făgăduielile prefecţilor, la alegeri, au rămas făgăduieli, trecătoare ca. scamele de păpădie. SADOVEANU, M. C. 182. 3. Despărţirea părului în două (pentru a potrivi pieptănătura). Niciodată în viaţa lui nu pusese atîta grijă în alegerea cărării. V1.AHUŢĂ, O. A. 132, 4. Separare (prin diverse procedee) a unei substanţe dintr-o masă care o conţine. Din zărul ce rămîne după alegerea untului se face urdă bătută. La HEM. ALEGÔIIÏC, -Ă, alegorici, -e, adj. Caracteristic pentru alegorie, conţinînd un sens ascuns, o aluzie ascunsă; exprimat în pilde. « Istoria ieroglifică » a lui D. Cantemir este o scriere alegorică, a [Tranşeea] desparte două lumi.. . Desparte Trecuturi cu cuprinsul alegoric, Descrise fiecare-n cîte-o carte. CAMIL PETRESCU, V. 68. <*> Car alegoric = vehicul amenajat cu o platformă pe care se reprezintă o scenă simbolizînd o idee sau o acţiune şi cu care se defilează în cadrul anumitor zile de sărbătoare. •^•(Adverbial) Stema Republicii Populare Romîne reprezintă alegoric bugăţiile patriei noastre. ALEGORÎE, alegorii, s. f. Procedeu artistic constînd în exprimarea unei idei abstracte prin mijloace concrete. Cimpoieşul îşi dezvăleşte... toate florile ritoricei, împo- dobindu-şi vorba... cu alegorii şi cu metafore. DACIA LIT. I 36. ALÉGRU, -Ă, alegri, -e, adj. (Franţuzism învechit) Vioi, sprinten. Cea mai alegră arie semăna [cu] un prohod. NEGRUZZI, S. I 292. ALÉI interj. (Popular) Alelei. Alei! femeie nepricepută ! Ce-ai făcut? CREANGĂ. P. 88. Alei, tu, stea de seară, O să te întreb, drept să-mi spui, Nu ştii oare unde-o fi Secu, micul copil? ŞEZ. IV 143. AIELÉI interj. (Popular) Exclamaţie care precedă o invocaţie, exprimînd un sentiment de mînie sau de părere de rău. Alelei, boieri hapsîni, Face-v-ar vîntu ţărîni! Că aţi fost pînă mai ieri Mari şi tari peste averi. DEŞLIU, M. 63 Alelei,- hoţ de copil, tu cu oile rni-ui păscut iarba, iar eu îţi voi mînca capul. BOTA, P. 46. Alelei, tu, Costco, frate, Spune-ne ce gînd te bate? COŞBUC, P. I 130. Alelei, murguleţ mic... De-ai putea la bătrîneţe, Cuvi puteai la tinereţe!. ALECSANDRI,-P. P. 73. 4- Exclamaţie de entuziasm. Alelei! pentru tîrnă- coape şi seceri, Pentru marea poftă de viaţă, Pentru aceste proaspete petreceri. Pentru avinturi şi pentru întreceri, Pentru sculatul de dimineaţă! DEŞLIU, G. 19. ALELÛ1A interj. (Şi în forma aliluia) Exclamaţie care apare ca un refren de laudă în cîntări bisericeşti, mai ales în psalmi. Cîntă [copiii] E x p r. (Familiar) A-i cînta (cuiva) aleluia = a-i face prohodul, a-1 înmormînta. (Eliptic) De cumva nu te are la stomac vreun ciocoi de pe moşie, aliluia ! La TDRG. — Variantă: aliluia interj. . ALÉNE adv. într-un ritm încet, trădînd lene; fără grabă, fără vioiciune. Copilul se mişca alene după mersul încet al cailor. DUM1TRIU, N. 147. Fumul alb alene iese Din cămin. COŞBUC, P. I 47. Spicele răscoapte... se clătinau alene, încovoindu-se în văi şi dealuri de aur ruginit. DELAVRANCEA. S. 195. Te urmăreşte săptămîni Un pas făcut alene, O dulce strîngere de mini, Un tremurat de gene. EMINESCU, O. I 189. <>- (Adjectival, rar) In repaosul ALERGA — 60 - ALES nopţii se auzea... susurul alene al vîntuleţului de vară. ODOBESCU, S. I 140. ALK Jî (i A. alerg, vb. I. I ntranz. 1. A umbla sau a se mişca în fugă, a merge cu viteză, a goni, a fugi. Săriră din nou şanţul, alergară un timp. PAS, L. I 53. Trenul alerga în cîmp deschis. BASSARABESCU, V. 15. Rad a-i nălucire vie Cind aleargă pe cîmpie. COŞBUC, P. I 96. Mai are două ceasuri bune de alergat. CARAGIALE, O. I 67, Caii lor aleargă alăturea-nspumaţi. EMINESCU, O. I 97. <> Fig. în sat vîntul aleargă pe uliţă ca un dine turbat şi rătăcit. DUMITRIU, N. 188. Miresme de salcim aleargă şi îmbălsămează aerul. ANGHEL, PR. 114. Sub straşina veche şi naltă Sirtt cuiburi— şi-n ele S-ascund rîndunele... Şi vîntul aleargă pe baltă. DEMETRESCU, O. 79. în aer îşi ridică a farmecelor vargă Şi o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. + (Fran- ţuzism neobişnuit, despre o întindere de teren) A se desfăşura, a se întinde. Şi de ceruri se izbeşte [stepa] alergînd spre răsărit. MACEDONSKI, O. I 28. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. « după ») A.urmări în fugă, a porni în goană pe urmele cuiva pentru a-I ajunge, pentru a-1 prinde. Alergă după ea s-o sprijine. DUMITRIU, B. F. 91. Aleargă după dînsul, bărbate, şi nu-l lăsa. CREANGĂ, P. 178. De trei ani aleargă după mine, fără a-mi putea da de urmă. ALECSANDRI, T. I 370. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. F i g. Ah! prieteşugul, care toată, lumea îl slăveşte Şi după care aleargă. CONACHI, P. 84. + Tranz. fact. A face să fugă, a fugări. [Uliul] se ţine după el [după porumbel], îl aleargă şi vrea... să-l prindă. ISPIRESCU, la TDRG. Dacă-i alerga Şi l-ăi ajuta, Zău, pre legea mea, Pe el l-oi lăsa Şi te-oi alerga De te-oi îmbuca. TEODORESCU, P. P. 449. E x p r. A (-şi) alorgn ochii = a-şi arunca privirile. [Oşteanul] Numai ochii săi mişca, Vultureşte-i alerga Pe cea zare cenuşie. ALECSANDRI, P. II 10. Refl. Undeva se alergau nişte dini lătrind turbat. DUMITRIU, B. F. 36. Roţile se aleargă una pe alta şi nu se ajung niciodată, -f Tranz. fact, A mîna repede (calul), a-1 face să gonească. Năvăliră deodată-în goană... doi călăreţi, alergînd fiecare cîte o pereche de cai. PREDA, î. 43. De ţi-s dragă, bade, dragă, De nu, iată, lumea-i largă, Ia-ţi murgul şi ţi-l aleargă, De-ţi cată alta mai dragă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 232. 3. A se grăbi într-o direcţie sau către un scop urmărit, a se repezi. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-l vor lăsa (pe Tomşa]. NE- gruzzi, s. i 138. Expr. A alerga într-un suflet v. suflet. <$> F i g. Măgulitorii... aleargă cu căţuia, tămîindstăpînitorii. CONACHI, P. 258. +A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistenţă. Aleargă totdeauna la mine după ajutor. 4. A umbla de colo pînă colo, fără ţintă precisă. Alerg prin pădure buimac. BENIUC, V. 97. Iubea mai mult să-şi petreacă vremea cu giucăi ii, alergînd zadai nic încoace şi încolo, decît să înveţe. DRĂGHICI, R. 4. Măicuţă bătrînă Cu brîul de lină, Din ochi lăcrimînd, Pe cîmpi alergînd, De toţi întrebînd... ALECSANDRI, P. P„ 2. + A umbla mult după treburi sau afaceri. Leib aleargă de dimineaţa pînă noaptea— însă nu găseşte o posibilitate de cîştig. SAHIA, N. 97. Alerga singur zi şi noapte în toate părţile, cum putea, şi muncea în dreapta şi în stînga, că doar- doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. Scumpul mai mult păgubeşte, leneşul mai mult aleargă. NEGRUZZI, S. I 248. + T ranz. (Rar; complementul arată locul pe care sau în care se face mişcarea) A cutreiera, a străbate. De-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COŞBUC, P. I 260. Multe păţeşte el, alergînd lumea în larg şi în lung. ŞEZ. V 139. Căţeluşă şargă Tot cîmpul aleargă (Coasa). GOROVEI, C. 111. 5. (Despre cai) A fugi în cadrul unei curse de cai. Numai armăsari şi iepe sînt primiţi să alerge. NEGRUZZI, S. I 36. (Despre oameni) A participa la o cursă sportivă* bazată pe alergare. Aleargă in cursa ciclistă Bucureşti- Oraşul Stalin. ■— Prez. ind. pers. 3 pi. şi : (învechit) alerg (PANN, P. V. II 87). ALERGARE, alergări, s. f. Acţiunea de a alerga. 1, Fugă, goană. Atunci te oboseşte Eterna alergare. EMINESCU, O. I .64. <$> F i g. Departe-n şesuri Ziua alungată Lingă reci fruntarii alergarea-şl curmă. TOPÎR- CEANU, S. A. 28. + Probă atletică de fugă pe anumite- distanţe. 2. (Determinat prin « de cai » sau, mai obişnuit, la. pl.) Cursă de întrecere organizată după norme precise, dinainte stabilite, între cai de rasă, special pregătiţi şii antrenaţi. Tot oraşul. . . se adunase ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. ALERGĂTOARE, alergători, s. f. 1. Unealtă pe care se pun'mosoare cu fire pentru a se face urzeala. 2. ^ învechit) Loc de alergare. Se vede... o împrejmuire de zăbrele şi de stofe atîrnate, formînd o arenă cu două porţi... ; cerbii intră în alergătoare prin poarta din- dreapta. ODOBESCU, S. III 110. <§> Cal de alergătoare — cal de curse. Aştern pe pînză.. . chipuri diafane de cai de alergătoare. ODOBESCU, S. III 149. ALERGĂTOR1, -OARE, alergători, -oare, adj. Care aleargă, care fuge. <$> Piatră alergătoare (şi substantivat, f.) = piatra de deasupra din sistemul celor două pietre ale morii, prin învîrtirea căreia se macină boabele. Pietrele de moară se aduc din Gorj şi... se plătesc cu 9 galbeni amîndouă: zăcătoarea şi alergătoarea. I. IONESCU, M. 562. Păsări alergătoare (şi substantivat, f.) = păsări care trăiesc în ţările calde, avînd corpul foarte mare, aripi rudimentare şi picioare lungi cu care aleargă foarte repede. Struţul este o pasăre alergătoare. ALERGĂTOR2, -OARE, alergători, -oare, s. m. şi f. 1. Atlet care concurează în probe de alergări; cal care aleargă la curse. Dinaintea galeriei este bariera de unde pleacă alergătorii. NEGRUZZI,* S. I 36. 2, (Rar) Curier. [Zeii] să trimită pe Mercur, alergă- torul lor. ISPIRESCU, U. 7. ALERGĂTIÎRĂ, alergături, s. f. 1. Faptul de a alerga; alergare. De cîte ori Ionel, obosit de alergătură după capre, adormea sara, pe prispă, legănat de poveştile frumoase ale lui moş Triful BUJOR, S. 71. Astfel de cîni se întrebuinţează la alergături îndelungate dupe căprioare. ODOBESCU, S. III 64. <$- Expr. O alergătură de cal = măsură aproximativă de distanţă (=atît cît poate fugi un cal). Era între ambele tabere vrăjmaşe şi într-o depărtare numai de o alergătură de cal, atît de la una cît şi de la alta, un deal mare. BĂLCESCU, O. II 109. ' 2. Deplasare continuă pentru îndeplinirea unor treburi; du-te-vino (adesea fără rost, fără succes). Era o alergătură continuă între casa lui moş Ion Florea şi sttbpre- fectură. BUJOR, S. 47. Vizite pe la vornicie, in postelnicie, la agie, la casa poştei, alergături care au dăinuit vreo zece - zile. GHICA, s. 240. ^Expr. Cal de alergătură = cal (f i g. om) întrebuinţat fără nici o cruţare, la orice corvadă. ALES1 s. n. Faptul de a alege; alegere. Mă dusei pe sat in jos, Să-mi aleg drăguţ frumos ; Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 180. i-Loc. a d j. Pe ales sau pe nlese sau (rar) pe alesul = deosebit, aparte, special. Carnea pe alese şi măruntaiele aveau muşteriii lor. PAS, L. I 71. Nu caut vorbe pe ales, Nici ştiu cum aş începe— Deşi vorbeşti pe înţeles, Eu nu te pot pricepe. EMINESCU, O. I 173. Loc. a d v. în- tr-ales, pc ales sau pe alese = la alegere. Nu se vinde pe alese, a Cum ajunge in grădină,, o dată începe a smulge la sală¡i intr-ales. CREANGĂ, P. 215. — Formă gramaticală: (în locuţiuni) alese. r ALES — 61 — ALIA ALES2, -EĂSĂ, aleşi, -se, adj. 1. Deosebit dintre alţii sau dintr-un tot (după criterii obiective sau subiective). De multe ce sini şi dese, Nu le putem spline alese. TEODORESCU, P. P. 174. •$> L o c. a d v. Mai ales = îndeosebi, în special. Mai ales m-am uitat la un nour cătră Ceahlău. SADOVEANU, B. 23. Oamenii se priveau şi mai ales băieţii leşinau de ris. CREANGĂ, P. 306. <$> (Substantivat) Uit flăcău frumos răsare, E Teleajenul, copilă, Simţi că este-al tău ales. COŞBUC, P. I 169. + (Adverbial, regional) Precizat, accentuat. Ţi-am spus, bade, rupt-ales, Că nu pot să te iubesc. HODOŞ, P. P. 164. 2. Desemnat prin vot. O magistratură aleasă pe fiecare an. BĂLCESCU, O. II 14. <0> (Substantivat) Alesul poporului = reprezentant al poporului în Marea Adunare Naţională, în sfaturile populare etc. 3. Preţios, valoros, deosebit, remarcabil, distins. $i ca la mîndre nunţi de crai, Ieşit-a-n cale-ales alai. •COŞBUC, P. I 56. La Brustureni... ea găsi o bibliotecă aleasă. NEGRUZZI, S. I 109. 4. (Despre ţesături) Lucrat cu flori sau modele (care •se deosebesc pe un fond dintr-o singură culoare). Pe patul de scîtidurî e aşternută o scoarţă aleasă in fel de fel de migălituri. DELAVRANCEA, S. 8.' alesătOră, alesături, s. f. (Mai ales la pl.) Desene sau flori într-o ţesătură de casă. Preuteasa rămase singură cu stativele şi-şi aplecă mai tare fruntea pe alesături, in umbra amurgului. SADOVEANU, B. 38. Am admirat noua brină.de piatră, săpată întocmai ca alesăturile unei bogate ■cămeşi ţărăneşti. ODOBESCU, S. II 503. F i g. Finele şi graţioasele alesături sculptate pe piatră sură de Albeşti. ODOBESCU, S. II 512. + Ţesătură împodobită cu flori şi ■desene. Scoarţele şi alesăturile din casă. ALESÎDĂ, aleside, s. f. (învechit) Lănţişor întrebuinţat la ceasornice de buzunar, ca podoabă femeiască în jurul gîtului etc. — Variantă: alăsidă (KOGĂLNICEANU, S. 49) s. f. ALESTÎi\CĂ s. f. (Mold.) Un fel de ţesătură de bumbac; stambă. Cum te plînge' cea mai mică [fată], Cu rochiţa de-alestîncă, Frunza-n codru se despică. SEVASTOS, c. 7. — Variantă: lialastirică (ALECSANDRI, T. 181) s. ALfiU interj, v. aoleu. ALEVtN, alevini, s. m. Pui de peşte, în primele faze ale vieţii. [Suiau] coloane de alevini, care abia atunci intrau în viaţa lacului, abia avînd forma speciei'. SADOVEANU, N. F. 74. ALEXANDRIN, -Ă, alexandrini, -e, adj. 1. Care ţine de civilizaţia elenistică din Alexandria; p. e x t. care ţine de epoca elenistică. Epoca alexandrină. Literatura alexandrină. Filozofia alexandrină. 2. (în e x p r.) Vers alexandrin (şi substantivat, m.) = vers clasic francez de 12 silabe, cu cezură după silaba a şasea. (Substantivat) [Poetul] a făcut din versul de şaisprezece silabe... un vers armonios ca cel de douăsprezece, şi mărturisesc că a trebuit să număr silabele ca să mă conving că nu este un alexandrin. MACEDONSKI, O. IV 46. A1EZĂ, alezez, vb. I. Traiz. A prelucra prin aşchiere interiorul unui cilindru de maşină, dîndu-i diametrul cerut; a şlefui o gaură conică sau cilindrică făcută într-o piesă de metal. ALEZĂJ, alezaje, s. n. Diametru] interior al unui •cilindru de maşină sau al unei găuri cilindrice. ALEZĂRE, alezări, s. f. Operaţie de lărgire şi adîn- cire prin aşchiere a interiorului- unui cilindru de maşină (sau a unei găuri cilindrice sau conice făcute într-o piesă de metal) la dimensiunile cerute. AliEZOR, alezoare, s. n. Unealtă de formă cilindrică sau conică, cu dinţi tăietori, care serveşte la alezare. ALFA1 s. m. invar. Numele primei litere a alfabetului grecesc, corespunzînd sunetului « a i>. <$- E x p r. Dc In alfa la OHiCga = de la început pînă la sfîrşit. (A îi) illfa şi omega = (a fi) începutul şi sfîrşitul, (a fi) clementul de bază sau factorul esenţial de care depinde totul. ALFA2 s.m. invar. (în e x p r.) Hîrtie alfa = hîrtie de calitate superioară, fabricată dintr-o plantă exotică cu acelaşi nume. Din această carte s-au tras 50 de exemplare pe hîrtie alfa. AJjFAI:£T, alfabete, s. n. Totalitatea literelor, aşezate într-o ordine convenţională, reprezentînd sunetele de bază ale unei limbi. Alfabetul latin. Alfabetul chirilic. Alfabetul Morse — alfabet folosit în telegrafie şi în care literele sînt reprezentate prin linii şi puncte. F i g. Dinu Păturică putea să se laude că a învăţat pe dinafară alfabetul norocului. FIL1MON, C. 102. ALFALXiilC. -Ă. alfabetici, -e, adj. (Aşezat) în ordinea literelor dintr-un alfabet. Indice alfabetic. Ordine alfabetică, a Scara alfabetică. . . constituie o adevărată scară muzicală şi arta versurilor nu este nici mai mult nici mai puţin decît arta muzicii. MACEDONSKI, O. IV 77. Aliaj binar v, binar. — Pronunţat: -li-aj. ALIÂNŢĂ, alianţe, s. f, 1. Legătură temporară între două sau mai multe grupuri în vederea realizării unui scop comun; legătură stabilită între două sau mai multe state, pe baza unui tratat. Alianţă politică şi militară.c=d O strînsă prietenie şi o alianţă frăţească ne leagă de Uniunea Sovietică, bastionul păcii din întreaga lume. Prietenia şi alianţa frăţească ne leagă de celelate ţări' de democraţie populară. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 570. + (în e x p r.) Alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare — legătură strînsă, tovărăşie, colaborare între clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, sub conducerea clasei muncitoare, în vederea luptei comune pentru desfiinţarea exploatării omului de către om, pentru construirea socialismului şi desfiinţarea claselor. Genialul plan cooperatist al lui Lenin, dezvoltat de către tovarăşul Stalin, călăuzeşte lupta partidului nostru pentru întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare şi pentru transformarea socialistă a agriculturii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 597. Baza puterii populare în Republica Populară Romînă este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare. CONST. R.P.R. 9. 2. (!n e x p r.) Rudă prin alianţă = persoană devenită rudă cu cineva prin contractarea unei căsătorii. — Pronunţat: -li-an-. ALIĂT1, -A, aliaţi, -te, adj. Unit sau întovărăşit cu cineva printr-o alianţă în vederea unei acţiuni comune. Regimul de stat al republicii noastre, regimul democraţiei populare, reprezintă puterea oamenilor muncii de la oraşe şi sate, puterea clasei muncitoare alidte cu ţărănimea muncitoare, cu alte cuvinte puterea majorităţii covîrşitoare a populaţiei ţării îndreptate împotriva unei minorităţi de exploatatori şi asupritori. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 692. In curînd Plevna era să fie atacată cu toată puterea armatelor aliate. CARAGIALE, O. I' 356. — Pronunţat: -li-at. A1IÁT2, -Ă, aliaţi, -te, s. m. şi f. Persoană, clasă, partid, stat etc. care a intrat în alianţă cu cineva. Clasa muncitoare, clasa conducătoare în stat, acordă un sprijin permanent aliatului ei, ţărănimea muncitoare, ferind-o de exploatarea chiaburească, ajutînd-o să obţină recolte bogate, să-şi ridice zi de zi bunăstarea. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2636. — Pronunţat: -li-at. ALIBÎ, alibiuri, s. n. (De obicei în legătură cu verbele « a avea », « a stabili » etc.) Dovada prin care un inculpat îşi susţine în faţa justiţiei nevinovăţia, stabilind că, la data săvîrşirii faptului care i se impută, el se afla în alt loc decît acela unde a fost comis faptul. + F i g. Scuză, justificare. ALÎCĂ, alice, s. f. (Mai ales la pl.) Grăunte mărunt de plumb cu care se încarcă cartuşul pentru vînarea animalelor mici. Citeva luni de-a rîndul nu mai auzi nici prin holde, nici prin crînguri pocnetul ierbii de puşcă şi şuierătura alicelor. ODOBESCU, S. III 37. — Variante: alice (CAMIL PETRESCU, N. 95), (regional) Iialice (SADOVEANU, V. F. 141, PAMFILE, A. R. 184) s. f. A1ÍCE s. f. v. alică. A1ICÍ1, pers. 3 alice;te, vb. IV. Refl. (Rar) A se vedea mai limpede, mai distinct, dintre alte lucruri. Nu văz nimic, decît, uite, în partea asta... mi se aliceşte albind ceva; dară nu ştiu ce este, că nu mi s-alege, fiind’ prea departe. ISPIRESCU, L. 336. ALICI2, alicesc, vb. IV. T r a n z. A atinge cu o~ alică. Mitrea Cocor s-a zvîrcolit învierşuhat: — A cui' puşcă? — A lui boier Cristea. Se pot vina cu ea dropii. — O fi cea cu care aliceşte copiii cînd fură prune? SADOVEANU, M. C. 39. ALICNEÂLĂ s. f. v. lilineală. AIICOTĂ, alicote, s. f. (Mat.; în e x p r.) Parte- alicotă = parte care se cuprinde în mod exact, de un. anumit număr de ori, într-o cantitate dată. V. submultiplu. Părţile alicote ale lui 8 sînt 1, 2 şi 4. AlIDiDĂ, alidade, s. f. Instrument topografic sau- dispozitiv cu care sînt prevăzute diverse aparate şi instrumente speciale, servind Ia determinarea direcţiilor şi a/ unghiurilor. A1IENĂ, alienez, vb. I. T r a n z. (Jur.) A transmite- altuia un drept sau un lucru (prin vînzare, cesiune etc.); a-. înstrăina. — Pronunţat: -li-e-. ALEGNĂBIL, -Ă, alienabili, -e, adj. (jur.) Care poate- fi înstrăinat (prin vînzare, cesiune etc.). Bunuri aliena— bile. — Pronunţat: -li-e-. ALIENARE, alienări, s. f. (Jur.) Acţiunea de a. aliena; înstrăinare a unui bun (prin vînzare, cesiune- etc.). — Pronunţat: -li-e-. ALIEXAT. -A, alienaţi, -fe, adj. (Adesea substantivat; uneori determinat prin «mintal o) (Persoană) care- suferă de o boală mintală; nebun. Alienaţilor li se fac şocuri cu insulina. — Pronunţat: -li-e-, ALDGNÂŢIE s. f. (De obicei determinat prin « mintală ») Boală mintală; nebunie. — Pronunţat: -li-e-, ALIENÎST, -Ă, alienişti, -ste, s. m. şi f. Medic- specialist în boli mintale. V. p s i h i a t r u. — Pronunţat: -li-e-, ALIFÎE, alifii, s. f. Preparat de consistenţă moale,, destinat întrebuinţării externe în medicină şi în cosmetică. V. unguent. Să ne ploconim înaintea cuvioşiei-sale' şi s-o întrebăm ce alifii întrebuinţează de are mini de catifea. — Alifie prescrisă de dumneata, doctore. SADOVEANU, P. M. 214. [Era] negustor de piatra-sulimanuluf sau piatră bună de făcut alifie de obraz, salcie, fumuri şi alte otrăvuri. CREANGĂ, P. 112. F i g. Din inima-ţi iei miruri, alifii, Mătasea cerului o rupi fîşii Şi pipăi răni, şi legi, şi-alini, şi-nvii. TOMA, C. V. 274. ALIGATOR, aligatori, s. ,m. Specie de crocodil care trăieşte în fluviile Americii (Aligator mississippiensis)^. ALDLtÎIA interj, v. aleluia. ALIMÂN1 s. n. v. liman. Al DI AN2, alimane, s. n. (Popular) 1. Apă adîncă- 2. (în expr.) A ajunge la aliman= a ajunge Ia strîmtoare, a nu mai putea scăpa de o pacoste. AIIMfiNT, alimente, s. n. Orice substanţă care serveşte ca hrană. Pîinea e un aliment esenţial. <$> F i g. [Cărţile] sînt moştenirea noastră cea bună şi nepreţuită, în- care găsim aliment sufletului nostru. SADOVEANU, C. 11.. ALIMENTĂ, alimentez, vb. Iv T r a n z. 1. (Ci» . privire la fiinţe) A hrăni. La cămin copiii sînt alimentaţii cu grijă. ALIMENTAR — 63 — ALINIERE 2. A furniza în mod regulat un lucru necesar; a aproviziona cu combustibil sau materie primă. înainte de a sé lumina de ziuă, cu tot viscolul ce se înverşuna, un tren încărcat cobora spre uzină, ca să alimenteze cu minereu furnalele flăminde. CĂLUGARU, O. P. 470. Apele cristaline din munte... alimentează riul tulbure din şes. IBRĂILEANU, A. 77. ALIMENTÁR, -Ă, alimentari, -e, adj. De alimentare privitor la alimente, la hrană. Produse alimentare. Industrie alimentară. Regim alimentar. ^ Pensie alimentară = sumă de bani pe care o plăteşte cineva, Ia intervale regulate (de obicei lunar), unei persoane pe care are obligaţia s-o întreţină. ALIMENTĂRI, alimentare, s. f. Magazin de stat pentru vînzarea articolelor necesare hranei oamenilor. ALIMENTARE, alimentări, s. f. Acţiunea de a (s e) alimenta şi rezultatul ei. 1. Hrănire, alimentaţie; hrană. Copilul primeşte în asemenea aşezăminte o alimentare completă şi raţională. SAHIA, U.R.S.S. 134. 2. Procurare, furnizare a materialului necesar (materie primă, energie etc.). V. aprovizionare. Alimentarea industriei cu materia primă necesară. ALIMENTATÓK, alimentatoare, s. n. Dispozitiv care serveşte la alimentarea unei maşini cu combustibil sau cu materie primă de prelucrat. ALIMENTAŢIE, alimentaţii, s. f. Alimentare, hrănire. [Darul, o lampă,] n-ar fi avut preţul pe care-l arăta, dacă doi dintre oamenii coloniei nu s-ar fi îngrijit îndeaproape de curăţenia şi alimentaţia lui. SADOVEANU, P. M. 20. — Pronunţat: -ţi-c. ALÍN adv. (Rar) Lin, domol, încetişor.. Pana-i, împinsă şi mai răpede de o veselă suflare primăvăroasă, ne mîngiie alin. ODOBESCU, S. II 519. O divină melodie Ca suflarea unui geniu printre frunzi alin adie. ALEC- SANDR1, P. A. 126. <$» (Substantivat, în loc. a d v.) Fără do alin = neîncetat. Fără de alin prinseră a răsuna clopotele. CAMILAR, N. II 8. ALINA, alin, vb. I. 1. T r a n z. (Cu privire la o senzaţie dureroasă sau la un sentiment neplăcut) A potoli, a uşura, a micşora (în intensitate). Vîntule, tu încotro te vei duce s-alini Durerea rănilor? BEN1ÚC, V. 75. Acea bătrînă cuminte are învăţătură veche. Alină durerile trupului, descurcă mîhnirile inimii. SADOVEANU, N. P. 32. Alină frica surorilor celor mici cu cuvinte liniştitoare. ISPIRESCU, L. 239. Las’să leg a mea viaţă de a ta... In braţe-mi vino, Şi durerea mea cea didce cu durerea ta alin-o. EMINESCU, O. I 142. (Complementul este un partitiv) Eu acol-oi fi-ngropat... Şi din mine-o răsări... Din ochi negri păhărele. Ca să beai, maică, cu ele Şi să-ţi mai alini din jele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 324. <$> Refl. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «de ») Cînd vei simţi că te alini... te mai ungi o dată singur. SADOVEANU, N. F. 88. Că şi io o să mă-nsor, Să mă mai alin de dor. TEODORESCU, P. P. 270. 2. T r a n z. (Cu privire la o fiinţă stăpînită de o emoţie sau de o surescitare) A linişti. Nu eşti singur, Horea, nu eşti. Toţi copiii te alină! CASSIAN, H. 6. In sfîrşit, vrînd să-l aline, îi arătară două statuete de bronz. NEGRUZZI,- S. I 203. A b s o 1. Faceţi să scapere miezul cuvîntului, Bobul adine de lumină Care mîngiie, care alină. DEŞLIU, G. 34. <> Refl. Sloboziţi-i, domnilor judecători, de la judecată, zise ea, şi lăsaţi-i să se aline. SADOVEANU, P. M. 267. 8. Refl. (Despre lucruri în mişcare, despre fenomenele naturii, zgomote etc.) A se potoli, a se domoli, a se linişti. După cum şuşuia vîntul în brazi şi se alina, şi iar pornea şi se alina, se cunoştea că înserarea va veni cu linişte. SADOVEANU, F. J. 537. Dar din ce în ce s-alinâ Toate zgomotele-n sat. Muncitorii s-au culcat. Liniştea-i acum deplină Şi-a-nnoptat. COŞBUC, P. I 48. Riul spumegat S-alină-ncet din cursu-i cu şoapte zgomotoase. MACE- DONSKI, O. I 243. + A încetini, a se opri. La un semn s-alină jocul. COŞBUC, P. I 72. — Variantă: (rar) alini, alinesc (SBIERA, p. 55, RUSSO, O. A. 117), vb. IV. ALINĂRE, alinări, s. f. Acţiunea de a (se) alina şi rezultatul ei. 1. Liniştire, calmare a unei dureri fizice sau morale, potolire a unei stări de surescitare sau de emoţie. Cu-al vorbelor duios şirag Se-ntrec să toarne alinări In cei ce pleacă-n depărtări Din satul lor cel drag. NECULUTĂ, Ţ. D. 99. Simţeam că el n-afl-alinare, Că, singur aşa, i-e urît. COŞBUC, P. I 235. Aduc o alinare Jalnicului tău suspin. ALECSANDRI, P. A. 86. 2. Domolire a unui fenomen atmosferic. [Animalele] mîncau puţin, sau nu mîncau de loc, aşteptind alinarea [viforniţei], pe care animalele o presimt cu mult înaintea noastră. SADOVEANU, P. M. 171. Intre urgiile iernii se deschid şi alinări subt un cer curat şi verde ca gheaţa. SADOVEANU, N. P. 277. ALINAT, -A, alinaţi, -te, adj. Potolit, liniştit, idomolit, calmat. Dar cum noaptea sta să piară, ca prin visele-a- dorate, M-am simţit mai viu, mai tînăr, cu durerile-alinate. MACEDONSKI, O. I 97. <$■ (Adverbial) Suflă vîntul alinat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 26. alinătOr, -Oare, alinători, -oare, adj. Care domoleşte, potoleşte, calmează; liniştitor. Cerul peste noi se-ndoaie Cu plînsori alinătoare — Zboară, murgule, prin ploaie! Nu te teme de viitoare! CERNA, P. 137. Călăreţu-n sinul luncii umbritoare Simte-o mîngiiere dulce-a- linătoare. ALECSANDRI, P. III 152. ALtNĂTTJRĂ, alinături, s. f. Loc într-un rîu unde apa stă liniştită. Pescarul de păstrăvi la apa Frumoasei păşeşte din stîncă în stîncă, se încovoaie pe subt cetini... ca să ajungă cu şfichiul muştei pină la alinătura de sub malul de dincolo. SADOVEANU, V. F. 67. ALINEAT, alineate, s. n. Rînd într-un text scris, care începe mai la dreapta decît celelalte, pentru a marca schimbarea ideii; fragment de text care începe cu un asemenea rînd. + Pasaj în articole de legi. — Pronunţat: -ne-at. — Variantă: aliniat s. n. . ALEVÎ vb. IV v. alina. ALINIA, aliniez, vb. I. T'r a n z. A aşeza în linie dreaptă, la linie. <$> Refl. Soldaţii se aliniază, -fy- (Urbanistică) A îndrepta traseul unei străzi.. — Pronunţat: -ni-a. ALINIAMENT, aliniamente, s. n. (Numai în e x p r.) Aliniament de teren = linie de teren marcată prin jaloane, ţăruşi de pichetare etc. . — Pronunţat: -ni-a-, ALINIÂT1 s. n. v. alineat. ALINTAT1, -Ă, aliniaţi,-te, adj. Aşezat în 1 inie dreaptă. Cînd era sărbătoare... trăsurile încremeneau aliniate în curte, ca la paradă. PAS, L. I 73. Sr inşiruie strălucind ogoarele perfect aliniate şi satele largi ale acestui prosper ţinut. BOGZA, C. O. 190. — Pronunţat: -ni-at. ALINIÎRE, alinieri, s. f. Acţiunea de a (s e) alinia şi rezultatul ei; linie dreaptă formată de cei care se aliniază sau de clădirile unei străzi drepte. In zadar îşi zvirlea braţul asupra şirului de căşti, să păstreze alinierea. CAMILAR, N. I 204. Pe bulevardul Colţei îl izbeşte pe Moş Gheorghe mai intii lărgimea Iui, apoi ALINT - 64 - ALMANAH alinierea caielor. SP. POPESCU, M. G. 57. -fy- (Mii., Sport; articulat, cu valoare de interjecţie) Refaceţi alinierea! aliniaţi-vă! i Alinierea i, face [arendaşul], «Nu eşti aliniat. Cinci lei amendă». DUMITRIU, B. F. 24. — Pronunţat: -ni-c ALÎNT, alinturi, s. (n. (Poetic) 1, Dezmierdare, mîngîiere. Şi primăvara, dulce de floare şi alint. Şi pătimaşa vară, fierbinte şi domoală, Şi toamna care strînge belşugurile-n poală, Şi viforele iernii cu plete de argint. DEŞLIU, G. 51. Amurgul se strecoară ca un alint. LESNEA, I. 13. _ ■ 2. Mişcare graţioasă, alintată. Şi alţii [vin], doamne! Drag alint De trupuri prinse-rimărgărint! COŞBUC, P. I 55. ALINTĂ, alinii vb.- I. 1. T r a n z. A dezmierda, a mîngîia. ( F i g.) Pămîntul mă alintă C-un foşnet lung de grîne cu bobul sănătos. JEBELEANU, în POEZ. N. 393. Refl. F i g. Moş Toader tot mergea, alintîndu-se mereu cu gîndul [că va găsi de lucru]. CONTEMPORANUL, V 390. 2. T r a n z. A răsfăţa, a răzgîia. Prea îşi alintă copiii. <$>■ Fi. g. îl sărută alititîndu-şi vorbele şi netezindu-i părul. VLAHUŢÂ, N. 49. Refl. începu să facă mofturi, să s-alinte. CONTEMPORANUL, II 359. Braţele ei m-au legănat, cînd îi sugeam ţîţa cea dulce şi mă alintam la $Snu-if gîngurind şi uitîndu-mă în ochii ei cu drag. CREANGĂ, A. 35. Cînd rea şi nesuferită, cînd sentimentală şi cochetă, s-aprinde şi se alintă ca o copilă brudnică. NEGRUZZI, S. III 50. ■ 3. Refl. (Rar) A se mişca încet şi graţios, a se-legăna, uşor. Ca lebăda pe apă se-aliniă graţios. ALECSANDRI, P. III 81. ALINTARE, alintări, s. f. Acţiunea de a (s e) a- 1 i n t a. 1. Dezmierdare, mîngîiere. Ţîţacă e diminutiv, adică alintare a vorbei ţaţă. SADOVEANU, N. F. 6. 2. Răsfăţ. Moş Haralambie îi judecă gestul ca izvorît dinir-o alintare a tinereţii ei. SADOVEANU, N- F. 180. ALINTAT, -Ă, alintaţi, -te, adj. Răsfăţat, razgîiat. O fată alintată şi leneşă. CREANGĂ, P. 292. Pajul Cupidon, vicleanul, Mult e rău şi alintat. EMINESCU, O. I 108. Auzi, coşcoge calindroiu? Doamne! că alintat ai mai fost!... ALECSANDRI, ,T. I 136. ALINTĂ']’Ol?, -OĂRE, alintători, -oare, adj. Care alintă, care mîngîie; dezmierdător. Vorbe alintătoare.Diminutiv cu nuanţă alintătoare. ALINTATÎJB.Ă, alintături, s, f. Alintare, dezmierdare. ALIOR, aliori, s. m. iTaptele-cucului. Foiliţă de-alior, Am avut un puişor. ŞEZ. III 62. — Prqnunţat: -li-or. ALIOTMĂN s. n. (Cu sens colectiv, învechit) Turcime. A privi gîndeşti că pot Ca întreg aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. Apar... Coloane care sprijin întreg aliotmanul. ALECSANDRI, P. III 377. — Pronunţat: -li-ot-, ALU’I, alipesc, vb. IV. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau «la »). A se lipi, a se alătura, a se ataşa. M-a atras la sine. M-am alipit de el îmbrăţişîndu-l. SADOVEANU, N. F. 162. Se alipi de bătrînă; o cuprinse pe după git. cu braţele ei rumenite de dogoarea focului. DELAVRANCEA, S. 16. F i g. La tagma lor [a pescarilor] m-am alipit după cea dinţii izbîndă. SADOVEANU, N. F. 53. T r a n z. Vă chem să luptăm, Vă chem s-alipiţi glasul de-a! meu. BANUŞ, în POEZ. N. 19. 4- (Despre un teritoriu) A se alătura la un stat. ALIl’ÎRE, alipiri, s. f. Acţiunea de a (s e) alipi; alăturare, ataşare, aderare. ALIPÎT; -Ă, alipiţi, -te, adj. Lipit, legat, ataşat (de cineva sau de ceva). Găseşte că aici [pe bulevard] sînt nici mai mult nici mai puţin decît cinci uliţe alipite: pe două merg tramvaiele ¡i trăsurile, între ele una pentru călăreţi, iar pe lîngă case, de o parte şi de alta, trotuare largi ca nişte străzi. SP. POPESCU, M. G. 57. ALIŞVERÎŞ, alişverişuri, s. n. (învechit şi, azi, familiar) Vînzare, negoţ, afaceri. Băcanul făcea astăzi alişveriş mai mare, fiindcă muşteriii se băgaseră în lucruri politiceşli PAS, L. I 43. Ei, lasă-mă-n pace, omule... înţelege o dată că n-am venit pentru alişveriş.. . Am o trebuinţă cu d-l Nae Girimea. CARAGIALE, O. I 182. Nti-i alişveriş nici de o leţcaie in piaţă. ALECSANDRI, T. 143. E x p r. A face (unui negustor) alişveriş = a cumpăra,-a tîrgiii (de la un negustor).’ Te simţeai parcă îndatorat să faci alişveriş brutarului acela. PAS, Z. I 138; ALITERAŢIE, aliteraţii, s. f. Figură de stil care constă în repetarea (intenţionată) a aceluiaşi sunet (sau a unei combinaţii de sunete) în două sau mai multe cuvinte care se succed. Versul lui Coşbuc « Prin vulturi vîntul viu vuia * constituie un exemplu tipic de aliteraţie. — Pronunţat: -ţi-e. ALIYÂNCĂ, alivenci, s. f. (Mold. şi Bucov., de obicei la pl.) Turtă făcută din mălai amestecat cu lapte bătut şi brînză şi coaptă în cuptor. Făcînd mama un cuptior zdravăn de alivenci şi plăcinte cu poalele-n brîu şi pîrpălind nişte pui tineri la frigare şi apoi tăvălindu-i prin unt, pe la prinsul cel mic cheamă pe mătuşa Măriuca lin moş Andrei la noi. CREANGĂ, A. 60. Caimac, gugoaşe, alivenci... se îngropau în stomahul lui. NEGRUZZI, S. I 286. ALTVANTA interj. Exclamaţie, de obicei glumeaţă, rostită cîrid cade cineva. Mini, poirnîni, poate. .. alivanta-n groapă. ALECSANDRI, T. I 42. <)- (Adverbial, de obicei pe lîngă verbele « a da », «a cădea », « a veni », « a trînti ») Ion însă, împiedicat cu picioarele în mînicile contăşului, căzuse alivanta la pămînt. CREANGĂ, A. 111. Na! că era să dau alivanta peste cap. ALECSANDRI, T. 920. ALIVENCI s. f. pl. (Mold.) Numele unei hore care se joacă cu paşi mărunţi şi repezi. Ne cînta din fluier: doina... corăbiasca... alivencile, ţiitura. CREANGĂ, A. 82. ALIZAJRÎNĂ s. f. Substanţă colorantă extrasă odinioară din rădăcina roibei, azi fabricată în mod sintetic, care serveşte la vopsitul lînii şi al bumbacului. <0> Galben de alizarină v. galben1. ALIZÎÎE s. n. pl. Vînturi regulate care suflă tot timpul anului, în regiunile tropicale, de la NE la SV în emisfera boreală şi de la SE la NV în emisfera australă. <$> (Adjectival) Vînturile alizee. ALLEGÎtlÎTTO adv. (Indică modul de executare a unei bucăţi muzicale) într-un tempo vioi (dar mai moderat decît allegro); cu oarecare vioiciune, repejor. ALLEGRO adv. (Indică modul de executare a unei bucăţi muzicale) în tempo vioi, repede, vesel. (Substantivat, n.) Compoziţie sau parte dintr-o compoziţie muzicală* executată’ în acest tempo. ALMANAH, almanahuri, -s. n. 1. Calendar care, pe lîngă partea strict calendaristică, cuprinde şi date de popularizare din diferite domenii ale ştiinţei sau material beletristic. Anecdota, calamburul, acolo fiind la preţ, Cată-le prin almanahuri şi vei trece de isteţ. VLAHUTĂ, O. A. 76. 2. Publicaţie periodică (de obicei anuală) cuprin- zînd articole dintr-un anumit domeniu de activitate (ştiinţă, tehnică, literatură, artă). Almanahul medical. Almanahul « Romîniei Jur.e ». - ALMAR — 65 — ALTĂDATĂ AL5IÂR, almare şi almaruri, s. n. (Transilv.) Dulap. — Variantă: armiir s. n. ALMÍNTERE adv. v. altminteri. ALMÍNTicELE adv. v. altminteri. A1Ó interj. (Adesea repetat) Exclamaţie convenţională cu care chemăm sau răspundem la telefon. Se îndreaptă spre telefonul din perete... ridică receptorul... Alo, alo. SEBASTIAN, T. 188. + Exclamaţie de chemare. Alo, tovarăşe, vino mai aproape. ALOCĂ, pers. 3 alocă, vb. I. T r a n z. (Cu privire la sume de bani, materiale, obiecte; mai ales la pasiv) A prevedea (într-un buget), a destina pentru un scop anumit. Datorită grijii permanente a partidului şi guvernului pentru ridicarea continuă a nivelului material şi cultural al oamenilor muncii, sume importante au fost alocate pentru dezvoltarea industriei uşoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2566. ALOCĂRE, alocări, s. f. .Acţiunea de a aloca; prevedere (bugetară), destinare de bani sau materiale pentru un scop anumit. Alocări de materii prime şi materiale pentru industria uşoară. ALOCĂŢIE, alocaţii, s.' f. Sumă acordată de stat sau de o instituţie pentru un scop anumit; alocare. An de an statul democrat-popular sporeşte alocaţiile pentru asigurările sociale, pentru construirea de şcoli, cămine, creşe, spitale, locuinţe muncitoreşti etc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2598. ■ţ- Ajutor în bani. Această asigurare cuprinde.. .alocaţie pentru perioada însărcinării şi a naşterii. SAHIA, U.R.S.S. 109. — Pronunţat; -ţi-e. ALÓCUREA adv. v. alocuri. ALÓCURI adv. (Şi în forma alocurea; de obicei precedat de prep. «pe») în unele locuri, pe ici pe colo. Cîmpia era nesfîrşită de jur împrejur. Pe alocuri se ridica sau cobora în văi puţin adînci. DUMITRIU, N. 14. P-alocurea viile se mlădiau, încărcate de ciorchini, pe aracii plecaţi de greutatea rodului. DELAVRANCEA, S. 215. Şesul Sere- tului este alocurea năsipos şi alocurea argilos. I. IONESCU, D. 302. — Variantă: aldcurca adv. AlOCTÎŢIE s. f. v. alocuţiune. ALOCUŢltÎNU, alocuţiuni, s. f. Scurtă cuvîntare ocazională. — Pronunţat: -ţi-u-,—Variantă: (învechit) alociiţio s. f. ALÓE s. f. Plantă exotică din familia liliaceelor, cu frunze cărnoase şi flori mari aşezate în spicuri, cultivată şi la noi ca plantă ornamentală de cameră; din frunzele ei se extrage o substanţă întrebuinţată în medicină. — Variantă: alóos s. f. ALÓES s. f. v. aloc. ALOGEN, -Ă, alogeni, -e, adj. Care se deosebeşte prin natură şi prin origine de mediul în care se află. (Despre populaţii) De origine străină, venită din altă parte. AL0NJĂ, alonje, s. f. 1. Piesă mobilă sau demonta- bilă servind la prelungirea unor obiecte. 2. Mişcare de întindere rapidă a braţului, folosită in tehnica boxului. AL0TRÓHC, -Ă, alotropici, -e, adj. De alotropie. Modificările alotropice ale carbonului. ALOTROPlE S. f. Particularitate a unor elemente chimice (de exemplu carbonul, fosforul şi sulful) de a te găsi în natură sub mai multe forme care prezintă proprietăţi fizico-chimice diferite. AIiPAOÂ1 s. f. 1. Animal rumegător cu lînă lungă şi foarte subţire, de culoare albă, uneori neagră; trăieşte în America de sud (Lama pacos). 2. Stofă fină din lina acestui animal. ALPACA2 S. f. Aliaj inoxidabil de nichel, cupru şi zinc, care serveşte la fabricarea tacîmurilor de masă, a instrumentelor medicale şi optice etc. ALPESTRU, -A, alpeştri, -stre, adj. Propriu Alpilor, de Alpi; din regiunile muntoase înalte. Regiune alpestră. Vegetaţie alpestră. ALPIN, -A, alpini, -e, adj. Caracteristic munţilor Alpi; care se găseşte, trăieşte sau creşte în regiunile muntoase înalte. Păşuni alpine. ALPINISM s. n. Sport în care, cu ajutorul unei tehnici speciale, se execută ascensiuni pe culmi muntoase greu accesibile. AIjPINlST, -A, ălpmişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care practică alpinismul. Pe cît se vede, e un alpinist fără păreche. HOGAŞ, M. N. 101. ALT, ÂLTA, alţi, -te, adj. nehot. (Arată că fiinţa sau lucrul al cărui nume îl determină nu este aceeaşi sau acelaşi cu fiinţa sau lucrul despre care a fost vorba, care este de faţă sau este cel obişnuit; stă totdeauna înaintea substantivului) S-a dus poezia întomnatului parc Şi tristele iubiri din altă vreme. BENIUC, V. 133. Eu am să-i mulţumesc lui cumnatu Haralambie, a zis ea cu altă intonare de glas. SADOVEANU, N. F. 14. Tu m-ai învăţat să cînt Din copilărie, Şi de-atunci n-am pe pămînt Altă bucuriei IOSIF, V. 75. Lupi şi alte dihănii mi-au ieşit înainte citeo- dată, dar nu le-am făcut nimica. CREANGĂ, P. 119. *0” Loc. adv. Altă dată sau alte dilţi v. dată. Expr. Cîtc alto... = multe. începură... a vorbi... despre strigoi şi cîte alte năzdrăvănii înfiorătoare. CREANGĂ, P. 14. Alte cele = alte lucruri, lucruri diferite. De alte cele-n lume N-aveai vreme să întrebi. EMINESCU, 0.1112. (în construcţii negative şi în corelaţie cu « decît») Ca să scapi de pedeapsă, alt chip nu e decît să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeş-Impărat. ISPIRESCU, L. 42. N-am altă mîngîiere mai vie pe pămînt Decît să-nalţ la tine duioasa mea gîndire. ALECSANDRI, P. A. 63. Un nou..., altfel de. .. Ajunse la împărăţia tătîne-său. Aici alţi oameni, alte oraşe, şi cele vechi erau schimbate. ISPIRESCU, L. 9. In locul oricărui om ce cade, in locul oricărui piept ce se despică, alt piept şi alt om se pune în rînd. RUSSO, O. 42. <$• Expr. Altă căciulă v. căciulă. Altă aia v. ăla. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. altui, altei, gen.-dat. pl. altor. ALTĂIC, - Ă, altaici, -e, adj. Din Altai, cârc se referă la Altai, caracteristic regiunii munţilor Altai. ALTAR, altare, s. n. 1. Parte a bisericii, despărţită de naos prin catapeteasmă, în care se oficiază liturghia. Popa l-a ponegrit şi in altar pe Cuzea. PAS, L. 1 10. Şi-avea o fată, fata lui Icoană-ntr-un altar s-o pui. COŞBUC, P. I 53. 2. Ridicătură din piatră, pămiint sau lemn, pe care, în vechime, se aduceau jertfe zeilor. (F i g.) Dar poate nu e dat oricui Să-nalţe un altar căminului. BENIUC, V. 25. ALTĂCEYA pron. nehot. v. altceva, ALTĂDATĂ adv. (în opoziţie cu acum sau cu alte adverbe care arată timpul prezent) 1. în trecut, odinioară. Florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pămintul. BENIUC, V. 38. Dacă prinzi tu azi ştiucă, urmă lelea Ileana, apoi eu mă fac iar tlnără cum am fost altădată. SADOVEANU, N. F. 102. Loc. adj.^ J)e altădată = din alte vremuri. Primăverile de altădată Nu au lăsat urme in voi. BENIUC, V. 24. Ţî[aca Leona uita prea des că... nu mai eram « ¡incul * de altădată. SADO- 5 i ALTCAREVA — 66 — ALTFEL YEANU, N. F. 7. în canalul curat săpat apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice. RUSSO, O. 109. '2. în viitor, de aci înainte, a doua oară. Făgădui că altădată nu va mai face aşa. 1SPIREPCU, L. 310. Cine-a face^ altădată ca mine, ca mine să păţească. CREANGA, P. 253. ĂLTCAIÎETA pron. nehot. (Regional) Altcineva, un altul. Doarme - lămuri in locul lui altcareva dinlăuntru. E beat-mort. GALAN, Z. R. 386. ÂLTCEVA pron. nehot. Alt lucru, lucru diferit. începură să vorbească cu toţii deodată, fiecare despre altceva. REBREANU, R. T 128. (în forma altăceva) Ia mai sfirşeşte o dată cu lupul cela, altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. ^Expr. Nil aitCCVa=într-adevăr, nu alta. (în forma altăceva) Mina... de ţi se părea că zboară iepele, nu altăceva. CREANGĂ, P. 117. — Variantă: nltăeevo pron. nehot. i ALTCINEVA pron. nehot. Un altul, o altă persoană. Să vină altcineva! ĂLTCÎNDVA adv. (Rar) Altădată, odinioară. ĂLTCIJM adv. Altfel. Da, căta-voi de acum Să mă fac ¡i eu altcum, Să mă fac mai omenos, Să fiu şi eu de folos. DEŞL1U, M. 4-5. Dar slavă lui dumnezeu Că n-a fost altcum, mai rău MARIAN, S. 6. ALTCUMVA adv. Altcum. ĂLTE0R1 adv. (în corelaţie cu uneori) în alte rînduri, altă dată. Uneori, din strecurătoarea de ceaţă, sfiriia pe pămînt o ploaie subţire şi rece. Alteori se pogora zăpada in cea mai mare tăcere. DUMITRIU, B. F. 14. ALTERĂ, alterez, v b. I. 1. Refl. A se descompune sub influenţa unui agent extern; (despre alimente) a se strica. Unele medicamente se alterează la căldură. Peştele se alterează repede. T r a n z. Căldura alterează alimentele, 2. T r a n z. A denatura, a fals’fica. A altera un text. 3. Refl. (Rar, despre sunete, în special despre labiale) A se. schimba. Sunetul «p » s-a alterat, trecînd la « k* *, in cuvîntul * piatră», care a devenit astfel «chiatră». 4. T r a n z. A ridica sau a coborî un sunet sau un acord cu un semiton sau două (cu ajutorul diezilor, bemolilor etc.). ALTERÂIilL, -Ă, alterabili, -e, adj. Care se alterează (1) uşor TransporUd alimentelor alterabile se face cu precădere. ALTERARE, alterări, s. f. Acţiunea de a (s e) altera şi rezultatul ei. 1. Schimbare, modificare (de obicei în rău); descompunere, stricare. Alterarea cărnii. 2. Denaturare, falsificare. Alterarea unui text. 3. Schimbare sau modificare a pronunţării unui sunet. 4. Ridicare sau coborîre cu un semiton sau două a unui sunet, a unui acord etc. ALTERÂT, -A, alteraţii -te, adj. 1. Modificat, schimbat, transformat (în rău); (despre alimente) stricat. Carne alterată, <§>■ F i g. [Invalidul] are o voce alterată plină de îndîrjire. SAHIA, N. 16. Dan... întreabă c-un glas alterat de spaimă: Cine e? VLAHUŢĂ, O. A. III 174 2. Denaturat, falsificat. Text alterat. 3. (Despre sunete) Schimbat, modificat. 4. (Despre sunete sau acorduri) Ridicat ori coborît cu un semiton sau două. ALTE IîAŢIE, alteraţii, s. f. Alterare. — Pronunţ: t: -/t-e. ALTERCAŢIE, altercaţii, s. f. (Rar) Schimb violent de cuvinte; ceartă. Am avut cu ea şi altercaţii, IBRAI- LEANU, A. 28. — Variantă: altercaţiVine (DUMITRIU, B. F. 161) s. f. ALTERCAŢltJNE s. f. v. altercaţie. ALTfiRN, -A. alterni, -c, adj. (Numai în e x p r.^ Unghiuri alterne interne = fiecare dintre cele două. perechi de unghiuri formate în interiorul a două drepte paralele tăiate de o secantă, de o parte şi de alta a aces-- teia (secanta şi cîte una din drepte formînd laturile lor). Unghiuri alterne externe = fiecare dintre rele două perechi de unghiuri formate în afara a două drepte paralele tăiate de o secantă, de o parte şi de alta a acesteia, (secanta şi cîte una din drepte formînd laturile lor). Frunze (sau flori) alterne = frunze (sau flori) aşezate de o pnrte şi de alta a tulpinii sau a ramurilor, la niveluri diferite. Sistem altern = sistem de agricultură care se bazează pe alternarea culturilor pe unul şi acelaşi teren, ALTERNA, alternez, vb. I. I n t r a n z. (Despre două elemente diferite sau cu roluri diferite; al doilea element se introduce prin.prep. «cu») 1. A lua pe rînd unul locul altuia, a reveni succedîndu-se unul după altul, a se schimba unul cu altul. Ziua alternează cu noaptea. Tranz. Alternez munca cu odihna. 2, (Despre sunete) A varia, a se schimba în diferitele forme gramaticale ale aceluiaşi cuvînt sau în cuvintele aparţinînd aceleiaşi familii. «A» alternează cu uarecuhu nu eşti scăpat de mine. CREANGĂ, P. 212. <0- Loc. adj. Altfel de = de altă natură; de alt soi. ’Altfel de stofă mai aveţi? ^ Loc. adv. Do altfel (cu nuanţă adversativă, introducînd o propoziţie nouă sau servind ca întărire a unei idei) = de altminteri, însă, cu toate AL-TIGRAF — 67 — ALTUL acestea, pe lîngă acestea, în plus, încolo. De altfel (sigur nu sînt insă) Se poate să vă cruţe. BENIUC, V. 95. <§.. (Adjectival, precedat de adv. «mai ») Prea eşti întunecată in straiele astea... Vreau ceva mai altfel. DELAVRANCEA, A. 86. Ev te socoteam mai altfel. ISPI- RESCU, L. 42. 2. Dacă nu, în caz contrar, altminteri. Să le stingem sătnînţa [ciocoilorl.. . altfel nu scăpăm, altfel ne chinuie mai rău. DUMITRIU, B. F. 68. Noroc... că era o fată robace şi răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei. CREANGĂ, P. 283. ALTIGRÂF, altigrafe, s. n. Altimetru barometric înregistrator, care dă o diagramă a altitudinii avionului in funcţie de timp. A1TIMETRÎE s. f. Ramură a topografiei care se ocupă cu stabilirea altitudinilor punctelor de teren faţă de nivelul mării. aitimEtru, altimetre, s. n. Instrument cu care se măsoară altitudinea. AITÎST, -A, altişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care are voce de alto, care cîntă alto. ■+• Instrumentist care cîntă Ia violă. altitelemCtru, altitelemetre, s. n. Aparat folosit la determinarea altitudinii unui punct inaccesibil (căruia i s-a măsurat unghiul de înălţime şi depărtarea cu ajutorul unui telemetru). ALTTTTjDINE, altitudini, s. f. înălţimea unui punct de pe suprafaţa pămîntului considerată în raport cu nivelul mării. Sîntem in cel mai de nord punct al hotarului petrolifer, care are şi cea mai înaltă altitudine. BOGZA, A. I. 28. Aici! 342 de kilometri de la Bucureşti. 36 de kilometri de la Gheorghieni. Altitudine tina mie două sute opt zeci şi cinci de metri deasupra mării. SEBASTIAN, T. 16. ALTlŢĂ, altiţe, s. f. Broderie lată, făcută cu amici sau cu mătase pe umerii iilor. Purta. . . bluză cu altiţe verzi. SADOVEANU. P. M. 59. Şi fete vin să le-nfloreşti altiţa, La pragul tău e plină ulicioara. GOGA, P. 30. Altiţa de pe umăr e bogat cusută cu fluturi de aur. ODOBESCU, S. I 418. + (Metaforici Cămaşă. Pe pieptul tinăr el şi-a pus Altiţă-n loc de-aramă. COŞBUC, P. I 70. Lina sta-n portiţă, Sălta-n vint a ei altiţă. COŞBUC, P. I 49. ĂLTÎNCOTRO adv. (Rar, învechit, în e x p r.) A nu avea altîncotro face = a nu putea să facă altfel; a nu avea încotro. Bathori n-avea altîncotro face, temindu-se ca, de nu va jertfi acel tractat, să nu fie silit la aceasta de Mihai. BĂLCESCU, O. II 136. AlTMtNTEREA adv. v. altminteri. ALTMÎNTERI adv. 1. (Adesea precedat de prep. « de ») în alt chip, altfel, altcum. Cîntecul ajunsese la auzul popii., altminteri nu ar fi spart părintele, in vreo două rinduri, cobza lui Oprea Chiorul. PAS, L. 1 8. Aşa gătită ii şedea şi mai bine decît altminteri. ISPIRESCU, L. 352. (în alternanţă cu « unul *, exprimînd un raport de reciprocitate) îşi jură credinţă unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Groaza armiei întregi era atît de mare, Incit, fără îndoială, cînd va sosi la locuri grele... se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. BĂLCESCU, O. II 121. -v* (La pl., alternînd de două sau, rar, de mai multe ori, corespunde alternanţei «unii... alţii...#) Alţii aduseseră donicioare şi doniţe. Alţii, rogojini. PAS, L. I 58. (Cu formă feminină şi sens neutru) Noi trimitem tocmai acuma la munte... doi ciobani... să ducă celorlalţi de acolo făină ş. slănină şi altele cîte le mai fac lor trebuinţă. SADOVEANU, N. F. 39. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata Impăratului-Roş, CREANGĂ, P. 234. <0> E x p r. între (sau printre) altele = printre alte lucruri. între altele s-a hotărît ca aparatul de radio să fie folosit de clubul sindicatului. Alta (acum)! exprimă dezaprobare faţă de o propunere sau o veste neaşteptată. <$* (în alternanţă cu « una », « unele », în e X p r.) Uliul una, altul alta = fiecare cîte ceva, în felul lui. Mai ziseră unii una, alţii alta. 1SPIRESCU, I.. 327. Una (şi) alta = de toate, ceva. Duduca Leona se cam tînguie de unele şi de altele. SADOVEANU, N. F. 42. Nici unu nici alta = cu orice preţ, fără a sta mult pe gînduri. Ei, nici una nici alta, voiau să vineze tot lighioni sălbatice. ISPI- RESCU, L. 382. Pînă una-alla = deocamdată. Pînă una-alta, ia să mă duc să văd, ales-au năsiptd din mac? CREANGĂ, p. 265. Ba din una, ba d'n alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Din vorbă-n vorbă, din una-n alia, ajung pînă acasă la cumătră. CREANGĂ, P. 32. Ba din una, ba din alta şi de cole pînă colea, şi-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (în alternanţă' cu « unul i>, « una *) Celălalt, al doilea. Pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. La judecători, ce intră pe o ureche iasă pe alta. NEGRUZZI, S. I 248. <$* E x p r. Pe de o parte ... pe do alta... (sau pe do altă parte ... ), exprimă o alternanţă. Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. CREANGĂ, P. 256. — Forme gramaticale:' gen.-dat. sg. altuia, alteia, gen.-dat. pl. altora. ALTUNDEVA adv. în altă parte, aiurea. Altundeva, departe, au înflorit cireşii. STANCU, C. 13. ALUĂT, aluaturi, s. n. 1. Masă densă de făină amestecată cu un lichid sau cu grăsime (uneori cuprinzînd şi drojdie, zahăr, ouă etc.), din care se fac pîine, prăjituri etc.; cocă. Aluat de cozonaci, a Mîna ta ia la întimplare aluatul inform pe care degetele îl modelează. ANGHEL, PR. 67. Ţaca Frăsina întinde foi de aluat, frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă şi zahăr. VLAHUŢĂ, O. A. II 87. 2. Porţiune mică din coca de pîine dospită, care îşi menţine puterea de fermentaţie şi poate înlocui drojdia. — Pronunţat: -lu-at. ALUĂŢEL S. n. Aluat (2). — Pronunţat: -lu-ă-. ALUMINIU s. n. Metal de culoare argintie, uşor, maleabil, ductil, bun conducător de electricitate, folosit pe scară întinsă în industrie şi în tehnică. ALIJN, aluni, s. m. Arbust cu frunze rotunde şi păroise şi cu fructe comestibile; creşte prin păduri (Coryllus avellana). Coboram cărarea printre alunii cu vergile argintate de brumă. C. PETRE3CU, S. 169. Sub alun m-apuc să sun din bucium. MACEDONSKI, O. I 34. După gratii de fereastră a copilă el zări Ce-i zîmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun. EMINESCU, O. I 144. ALUNĂ, alunez, vb. I. T r a n e. (Popular) A holba, a zgîi ochii. Pleacă urechea înspre femeie şi alunează ochii cumplit. CONTEMPORANUL, VHJ 470. ALUXĂK, alunari, s. m. I. Vînzător de alune. Era.. . spaima birjarilor, lăutarilor, flaşnetarilor, alunarilor. CARA- GIALE, O. II 75. II. 1. Pasăre de munte, obişnuită în Carpaţi, de mărimea unei gaiţe, care se hrăneşte cu alune, ghindă, seminţe de brad şi cu insecte (Nucifraga caryocatactes) ; gaiţă-de-munte, huear. Trece o gaiţă, trece un alunar. Din zbor mă ceartă cu circîiri. SADOVEANU, V. F. 89. 2. Nume purtat de două specii de şoareci de pădure, care se hrănesc cu alune (Muscardinus avel- lanarius şi Glys). ALUNĂŞ, alunari, s. m. Diminutiv al lui alun. Am un iepuiaş, Joacă sub un alunaş (Fusul). GOROVEI, C. 167. ALUNĂ, alune, s. f. Fructul alunului, de formă ovoidală, de dimensiuni mici, închis într-o coajă lemnoasă. Ţupăiau pe fire de lejnicioară pitulici cît alunele. SADOVEANU, N. F. 67. O cojiţă de alună trag locuste, podu-1 scutur, Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur. EMINESCU, O. I 87. Alune turceşti = fructele comestibile ale unei specii de alun. Alune de pămînt (sau americane) = fructele comestibile ale unei mici plante tropicale (cultivată azi şi la noi); arahide. ALUNEĂ, alunele, s. f. 1. Aluniţă (1). 2. Aluniţă (2). 3. Nume dat unui dans popular. ALUNEĂSCA s. f. art. Numele unui dans popular. O horă mare prindea, Lăutarii tot cînta, Aluneasca o juca. PĂSCULESCU, L. P. 207. ALUNECĂ, altinec, vb. I. I n t r a n z. (în concurenţă cu luneca) 1. (Despre liinţe) A-şi pierde echilibrul, călcînd pe o suprafaţă lucioasă ; (prin exagerare) a cădea, a se prăbuşi, a se prăvăli. Se dusese... pe lingă rîu, căl- cînd pe pietrele cele mari să nu alunece în apa iute. DU- MITRIU, N. 180. Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse. EMINESCU, O. I 157. 2. (Despre obiecte) A se deplasa de la locul unde era aşezat, fixat, susţinut. Pachetul a alunecat de sub braţ. Şi singură-n răcoare, de baie se găteşte... Rochiţa de pe umeri alunecă, dispare. ALECSANDRI, P. III 277. 3. A se mişca cu uşurinţă, lin, fără zgomot şi fără a întîmpina vreo rezistenţă sau vreun obstacol; a se strecura, a pătrunde. Alunecă gîrla între sălcii; în luntre-un copil de pescar Tot plescăie undiţa-n apă. IOSIF, T. 134. -()> (Poetic) De sus, vîntul aluneca pe văi. DUMITRIU, N. 187. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-n- tr-una. Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. Şi pas cu pas pe urma ei [Luceafărul] Alunecă-n odaie. EMINESCU, O. I 168. Aurora, o nimfă de soare prea iubită, Se deşteaptă şi-n aer alunecă zîm- bind. ALEXANDRESCU, M. 108. <0- E x p r. A aluneca printre degete = a fi greu de prins, de găsit, de observat, de sezisat; a scăpa de sub control, de sub supraveghere. Şireată şi abilă, Nadina ii aluneca mereu printre degete ca argintul-viu. REBREANU, R. I 259. Niciodată nu spunea unde se duce şi ce face. Un fel de ruşine mă oprea să-i iau socoteala. îmi aluneca printre degete. BART, E. 227. ALUNECĂRE, alunecări, s. f. Acţiunea de a aluneca. 1. Mişcare, deplasare continuă pe o suprafaţă netedă, lucioasă; lunecare. Alunecarea pistonului. Alunecarea săniei pe zăpadă, czt Ce bucurie pe mine cînd, cu, toată ALUNECĂTOR - 69 - ALUZIE supărarea gleznei din pricina alunecării, aflu, după primul moment de groază, că damblaua mea a fost numai nişte simburi de măsline risipiţi pi gios! CARAGIALE, O. II 312. 2. Deplasare a unui lucru de la locu| unde era aşezat, fixat, susţinut; lunecare. Alunecare de teren. ALUNECĂTOR1, alunecătoare, s. n. Piesă mobilă, la unele maşini şi aparate, care se deplasează prin alunecare. Alunecătorul strungului. Alunecătorul unei arme de foc. ALUNECĂTOR2, -OĂRE, alunecători, -oare, adj. Care alunecă. alunecătCră, alunecături, s. f. Alunecare. (F i g.) O alunecătură a gîndurilor in gol il făcu să tresară: era să adoarmă. D. ZAMFIRESCU, R. 245. ALUNE COS, -OĂSĂ, alunecoşi, -oase, adj. 1. (Despre 0 suprafaţă) Pe care se alunecă uşor. 'Parchet alunecos. 2. Care alunecă uşor. (F i g.) Femeie! ochi alunecoşi, inimă zburdalnică! CARAGIALE, O." I 214. <ţ> Teren alunecos (sau straturi alunecoase) = teren constînd dintr-o alternanţă de nisipuri care absorb apă în mare cantitate şi de argile care, fiind impermeabile, produc alunecarea straturilor de deasupra lor. ALUNECTjŞ, alunecuşuri, s. n. Lunecuş. Marea lin cutremurindu-şi faţa, scutur-a ei spume, Repezind pe-alune- cuşul undelor de raze-b lume. EMINESCU, O. IV 118. ALUNÎL, alunei, s. m. I. 1. Diminutiv al lui a 1 u n. Ţie tata ţi-a face Legănel De păltinel, Cu fuştei De-alunei. BIBICESCU, P. P. 280. 2. (De obicei articulat) Numele unui dans popular. Azi e luni şi miine marţi, Alunelul să mi-l baţi! La HEM. II. Aluniţă (2). Leliţo cu alunei, Nu căta la doi, la trei, Şi cată la ochii mei. ALECSANDRI, P. P. 344. ALUNELE S. f. pl. I. 1. Plantă erbacee cu flori albe şi fructe lunguieţe, care creşte mai ales în pămînt argilos şi calcaros şi ale cărei tubercule, conţinînd substanţe nutritivi, se întrebuinţează în bucătărie (Bunium bulbo- castanum). 2. (Transilv.) Baraboi. 8. (Ban.) Coada-şoricelului. II. (Transilv.) Pistrui. alunEt, aluneturi, s. n. (Cu sens colectiv, rar) Aluniş. ALUNGĂ, alung, vb. I. T r a n z. 1. A sili (pe cineva) să părăsească un loc, a goni, a îndepărta, a' înlătura. M-alungaţi cu pietre ca pe cîine. BENIUC, V. 86. Uncheşul meu a alungat o viespe care-l bizîia. SADOVEANU, N. F. 178. Alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar. CREANGĂ, A. 72. F i g. Alungă mihnirea ta — nu ai de ce fi supărat. CREANGA, P. 189. [Luceafărul] luceşte c-un amor nespus Durerea să-mi alunge. EMINESCU, O. I 175. Sufletu-mi în taină şoptind inimii tale*.. Va alunga din ochii-ţi oricare negri nori. ALECSANDRI, P. 1 139. 2. A alerga după..., a se lua după..., a goni din urmă, a urmări, a fugări. Vede ieşind dintr-o pădure... cele şepte iepe alungate de un roi nemărginit de ţin- ţari. EMINESCU, N. 20. Zi de vară cit de lungă Vinătorul o alungă [pe căprioară]. ALECSANDRI, P. II 90. Iată pădurea unde alungam mierle. RUSSO, O. 120. Un dulce copilaş... alungă-un fluturaş. ALECSANDRI, P. P. 36. F i g. Cind ne-am oprit, lumina alunga aburii peste oglinzile luminişurilor. SADOVEANU, N. F. 61. Refl. Nu te-a mai putea ajunge, măcar să se alunge el cit şi cit după tine. SBIERA, P. 56. E un lup ce se alungă după prada-i spăimintată. ALECSANDRI, P. A. 115. + Refl. reciproc. A se fugări unul pe altul. Patru surori gemene Scapără din cremene. Toată ziua se alungă Şi nu-i chip să se ajungă (Roţile căruţei). SADOVEANU, P. C. 8. Cit mi-a fost mie de drag.. . Să văd codrul plin de-areţi Şi cîrlanii cum s-alungă. CO.ŞI1UC, P. II 167. <£> F i g. Domoale valuri se alungă", Recad cu spume argintii. POEZ; N. 265. Printr-un văzduh posomorit s-alungă nouri spulberaţi. .. de furtună. SADOVEANU, N. F. 26. Şoaptele curtenilor se alungau iute prin toate colţurile ca nişte gln- gănii veninoase. SADOVEANU, N. P. 27. Urlete de bătălie s-alungau după olaltă. EMINESCU, O. I 144. ALUNGĂRE, alungări, s. f. Acţiunea de a alunga; îndepărtare, izgonire. AIUTCGĂTORj -OĂRE, ahmgători, -oare, adj. (Rar) Care alungă. Vorbele din răvaşul lui Radu ii răsunau in suflet ca un cintec de departe, frumos ş-alungător durerilor. VLAHUŢĂ, N. 27. ALUNGI vb. IV v. lungi. ALUNGIT, -Ă, alungiţi, -te, adj. Qare are (sau ia) formă lunguiaţă; prelung. Pe timpla stingă avea două vinătăi alungite, ca de vergea. M1HALE, O. 512. ALUNlCĂ, alunele, s. f. 1.1. Aluniţă (1). Frunză verde alunică, Am avut o mindră mică. ALECSANDRI, P. P. 303. 2. Aluniţă (2). Alunica neagră ce doarme dusă şi fericită pe braţul tău. HOGAŞ, M. N. 27. Îşi pune alunele şi se sulemeneşte. NEGRUZZI, S. II 265. II. (Numai la pl.) Plantă erbacee din familia umbe- liferelor, cu rădăcinile aproape rotunde şi florile albe (Carum bulbocastanum). ALUNÎŞ, alunişuri, s. n. (Cu sens colectiv) Pădurice, desiş de aluni. Dealul se urca rotunjit, ca un sin, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunişuri. GÎRLEANU, L. 29. Doinind din frunză vesel, pe potică, Se duce-n sus, prin aluniş, haiducul. IOSIF, P. 31. La mijloc de codru des Toate păsările ies. Din huceag de aluniş Spre voiosul luminiş. EMINESCU, O. I 215. La loc de grindiş, La verde-aluniş. ALECSANDRI, P. P. 186. ALUNÎŢĂ, aluniţe, s. f. 1. Diminutiv al Iui alun â ; alunică. Foaie verde aluniţă, Cit am trăit pe lumiţă (= lume), N-am văzut verde frunzuţă Ca la mindra-n grădinuţă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 21. 2. Mică excrescenţă pigmentată, pe faţă sau pe trup. ALUNlU, -ÎE, alunii, adj. (Rar) De culoarea alunei. ALURĂ s. f. (Franţuzism) Fel de a se mişca; (rar) înfăţişare. Cellino, intimidat, şi-a pierdut alura de graţie. CAMIL PETRESCU, T. II 193. -f Ritm, tempo în care se desfăşoară o întrecere sportivă. Se aleargă intr-o alură susţinută. « ALUYIĂL, -Ă, aluviali, -e, adj. Format prin aluviune. Teren aluvial. — Pronunţat: -vi-al. ALUYIONĂR, -Ă, aluvionari, -e, adj. Aluvial. Teren aluvionar. ■— Pronunţat: -vi-o-, ALtJVIU s. n. Perioadă geologică din cuaternarul superior, începînd de la retragerea gheţarilor pînă în zilele „noastre. ALUVlTjNE, aluviuni, s. f. Depozit de nămol, nisip şi pietriş, adus de apele curgătoare şi depus în lungul albiilor. — Pronunţat: -vi-u-. ALUZIE, aluzii, s. f. Cuvînt, expresie sau frază care sugerează, fără a exprima deplin, ideea vorbitorului. Fiecare cuvint pe care mi-l spui mi se pare o aluzie. SEBASTIAN, T. 98. E x p r. A face aluzie la cineva (sau la ceva) = a vorbi pe departe despre cineva (sau despre ceva); a viza pe cineva (sau ceva); a da să se înţeleagî ceva. ALUZIUNE — 70 — AMAR — Pronunţat: -zi-e. — Variantă:, aluziune (HOGAŞ, DR. II 226) s. f. ALUZItJNE s. f. v. aluzie. ALVAXÎT. -Ă s. m. şi f. v. arvanit. ALVEOLĂR, -Ă, alveolari, -e, adj. 1. Care e în legătură cu alveolele (1). Nervi alveolari. <ţ- Consoană alveolară (şi substantivat, f.) = consoană care se articulează cu limba în contact cu regiunea palatală, la nivelul alveolelor de sus. Consoana E x p r. A zice aman = a cere iertare. Pe semne te mănincă spinarea... ia acuşi te scarpin... de-i zice « aman puiule # cînd îi scăpa din mîna mea. CREANGĂ, A. 57. Umflaţi-I pe sus şi-l puneţi în scrînciobul ista, de-l învîrtiţi pin'ce-a zice aman. ALECSANDRI, T. 384. A îi (sau a ajunge) Ia âman = a ajunge la mare strîmtoare. Filozof de-aş fi — simţirea-mi ar fi vecinic la aman! EMINESCU, N. 43. A lăsa (pe cineva) Ia aman = a părăsi (pe cineva) tocmai cînd e în cea mai mare nevoie. AMĂNDEA interj. (Mold.; exclamaţie care îndeamnă la năvală asupra cuiva sau la fugă) Fuga ! zbugheşte-o I Jar eu, amandea pe uşă afară plîngînd, şi încep a răcni cit îmi lua gura, strigind megieşii. CREANGĂ, A. 133. Cum le-om zări, amandea pe ele. ALECSANDRI, T. I 266. * AMANET, amanete, s. n. (în trecut; uneori construit cu verbele «a pune », o a da ») Obiect de preţ predat cuiva drept garanţie a restituirii unei datorii (în bani); garanţie, gaj, zălog. V. ipotecă. [Surorile] între ele se duşmăneau, pentru că-şi făceau concurenţă cînd era vorba de amanete. împrumutau bani cu dobindă pe amanet. PAS, Z. I 156. Apoi luă bani pe amanet şi... pleacă... la Huşi. BASSARABESCU, V. 22. Bun la suflet şi prost la minte, am alergat degrab-acasă, am pus amanet tot ce-a- veam, droşcă, hamuri, cai, şi-am adus suta cea de găl- bini... ca s-o ajut la nevoie. ALECSANDRI, T. 556. + (învechit) Ostatic. Ca să trăiască frăţeşte fusese siliţi să-şi dea copiii amanet unul altuia. GHICA, S. 263. — Pl. şi: amaneturi (GHICA, S. 499). AMANETĂ, amanetez, vb. I. T r a n z. (în trecut) A pune (ceva) amanet, a da în gaj, a zălogi. V. ipoteca. Aşezarea noastră socială şi politică era alcătuită din « simple firme fără conţinuţi, cu o birocraţie coruptă, cu moşierime feudală, cu politicieni gata să amaneteze... oricui bogăţiile ţării. SADOVEANU, N. F. 134. Te-am ascultat, dar, gîndeşte-te şi tu, pînă cînd? Ce-o să mai amanetăm la urma urmelor? DELAVRANCEA, S. 113. AMANETĂRE, amanetări, s. f. (în trecut) Acţiunea deaamaneta. AMĂNT, -Ă, amanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care întreţine relaţii de dragoste cu cineva în afara căsătoriei; ibovnic. F i g. Florile mici şi sfioase nu-şi mai îndreptau ochii lor albaştri şi limpezi, din adincul umbrelor presurate cu nestatornici fulgi de lumină, spre vechiul şi credinciosul lor antant. HOGAŞ, M. N. 96. AMAR1, (rar) amaruri, s. n. i. Jale, tristeţe. Mă duceam acasă, mă culcam, mă sculam mai plin de amar. CAM1LAR, TEM. 200. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Şi cîntecul şi-amarul. COŞBUC, P. I 60. Un vis ce îşi moaie aripa-n amar. EMINESCU, O. I 37. Ce amar trebuie să fie în sufletul lui şi cîtă jale în inima soţiei sale! NEGRUZZI, S. I 41. (Poetic, personificat) Paşte jalea prin zăvoi Şi amarul sus pe coastă. BENIUC, V. 158. Loc. adv. Cu amar = a) jalnic. A început a plînge cu amar. CREANGĂ, P. 97. Vîntul geme prin codri cu amar. EMINESCU, O. I 98; b) greu. Cu amar are să-i vină şi lui la urma urmelor. ISPIRESCU, L. 27. 2. Suferinţă, chin, necaz. Pentru amarul zilelor toate... Cu fruntea-n ţărînă conacele cad, Să crească în glie noul răsad. TULBURE, V. R. 38. Şi-acolo Umblai, “Un drum ce avea să-mi fie-n urmă' Izvor de multe amaruri. MURNU, O. 102. Sint suflet în sufletul neamului meu Şi-t cînt bucuria şi-amarul. COŞBUC, P. II 291. Tot omul are AMAR - 71 — AMĂGEALĂ. un dar şi un amar; şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă {n seamă amarul. CREAN GA, P. 269. <$- E x p r. A-i fi antnr = a suferi. De-ar fi fost el un viteaz, Nu mi-ar fi aşa necaz, Dar a fost un biet tilhar Şi de aceea mi-e amar! ALECSANDRI, P. P. 230. A-şi vărsa amarul = a-şi povesti necazurile, a se tîngui, a se jeli. A-şî înghiţi amarul = a suferi în tăcere. Mult amar am înghiţit. ALECSANDRI, p. p. 379. A-şi mînca amarul împreună cu ciñera = a duce trai (greu) împreună cu cineva. Ei se hotăriră ca să nu se desparfă şi să rămîie să-şi mănince amarul împreună. ISPIRESCU, L. 97. (Cu valoare de interjecţie, construit cu dativul sau cu determinări introduse prin prep. «de ») Vai! Amar era să fie de voi, de nu eram noi amîndoi. Şi cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Amar mie! Amar mie!... Ce-am fost eu şi ce-am ajuns! ALECSANDRI, P. II 102.(Uneori întărit prin repetare sau prin «vai») Noroc... că era fată robace şi răbdătoare, căci altfel ar Ji fost vai şi amar de pielea ei. CREANGĂ, P. 283. Vai de el, amar de ea. ALECSANDRI, P. P. 28. 3. (De obicei precedat de adverbe de cantitate şi urmat de substantive la plural, de colective sau de abstracte, indică un număr sau o cantitate mare) Mulţime, grămadă. O chema feciorul mereu la Bucureşti, la dinsul, ca să nu se mai trudească şi să fie tihnită după atîta amar de muncă. REBREANU, R. I 150.^ Din pricina ta s-a prăpădit atîta amar de lume! CREANGA, P. 318. N-ai fost pe la dinsul d-atît-amar de vreme. NEGRUZZI, S. II 202. (întărit prin repetare) Am mai umblat pe-aici. .. dar sînt Amar de ani, amar! •COŞBUC, P. I 228. 4. (Rar) Gust amar; lucru amar. Pin’ nu-i gusta amarul nu ştii ce-i dulcele. ŞEZ. I 219. AJVIĂK2, -A, amari, -e, adj. I. (Mai ales despre alimente şi băuturi) Care are gustul caracteristic al fierii, al pelinului sau al chininei; (despre gust) ca al fierii, al pelinului sau al chininei. Mălaiul a căpătat un gust amar. CD Ileana lui Pîriu... îşi frecă faţa îndelung de stîlpul aspru al gangului către care se apleca, grea de frunze amare, o creangă de vişin. CAMILAR, TEM. 183. Nu dau leacuri amare.;. Ci tot buze rumeioare. JARNÍK-BIRSEANU, D. 374. Nalt cît casa, Verde ca mătasa, Dulce ca mierea, Amar ca fierea (Nucul şi nuca). TEODORESCU, P. P. 23S. Sare amară v. s a r e. Migdală amară v. migdală. Cireaşă amară v. cireaşă. ^ E x p r. A avea gura amară = a simţi în gură un gust amar. II. F i g. 1. Care trezeşte o suferinţă morală sau (mai rar) fizică; chinuitor, dureros. Veranda nepodită şi plină de gropi, şcoala hirbuită, curtea şi totul îţi făcea o impresie amară de neingrijire şi părăginire. DAN. U. 134. Coprins de griji amare. Nu mai sînt decît răbdare. MACE- DONSKI, O. I 40. E un ger amar, cumplit! ALECSANDRI, P. A. 115. + (Adverbial, în legătură' cu verbe ca t a regreta », «a se căi » etc.) Din tot sufletul, foarte mult; amarnic. Ai să regreţi amar că fiul tău rămine cu educaţia lui Pintilie. SADOVEANU, N. F. 7. în fond. regreta amar faptele întimplate. BART, E. 166. -$■ (Despre suflet, sentimente şi, p. e x t., despre manifestări, ale lor) Trist, dureros, aducător de tristeţe. Un ztmbet amar îmi trecu pe buze. HOGAŞ, M. N. 19. Un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. Binele ades vine pe urmele mîhnirii Şi o zîmbire dulce dup-un amar suspin. ALEXANDRESCU, P. 77. Amară-i frunza de nuc, Mai amar dorul ce-l duc. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 90. <$> (Adverbial) Ai mai spus, Manóle. .. asemenea vorbe neînţelepte, a replicat amar (îţaca Leona. SADOVEANU, N. F. 46. + Care denotă amărăciune sufletească. Trăsura céa fină şi amară dim- prejttrul gurii lui se adinei vădit. EMINESCU, N. 71. 2. Plin de suferinţă, chinuit, trist, necăjit, aducător de suferinţe. Aţtară tinereţă am avut, a isprăvit el cu tprîncenele încruntate. SADOVEANU, N. F. 17. A mîncat bătăi şi băut venin ; a umblat lume amară, a trecut multe ape. SADOVEANU, N. F. 104, E x p r. Pîine (sau, regional, pită) amarii = mijloace de existenţă cîştigate prin trudă, prin muncă grea. Umbla ■moţul rătăcind pe ţară... Şargul rupea piatra cu copita. Calea lungă, şi amară pita. BENIUC, V. 154. A face (cuiva) zile amară = a-i face cuiva neajunsuri, necazuri, a-i face traiul nesuferit. + (Adverbial) Straşnic, cumplit. Pe cîmp, cu potopul iernatic Amar cărăuşii se luptă. NECULUŢĂ, Ţ. D. 61. Am să te pedepsesc amar pentru nesocotinţa ta. ISPIRESCU, L. 87. 3. Răutăcios. îşi arătară antipatia lor... prin vorbe amare şi impungătoare. BĂLCESCU, O. II 268. Dulce Ia limbă, amar la inimă. AMARNIC, -Ă, amarnici, -e, adj. 1. Neîndurat, rău, grozav, straşnic, crunt. N-ai cunoscut... decît... truda amarnică şi răsplată sudalma. DEŞLIU, G 53. Iarna de gerul cel amarnic trăsnea grinda în odaie. EMINESCU, N. 41. (Adverbial) Sînt fiul unui neam sărac Ce s-a luptat amarnic pentru pîine. BENIUC, V. 111. Nenorocirea astăzi amarnic mă izbeşte, Soţie, fiu, nimica eu nu mai am de ieri! MACEDONSKI, O. I 249. Amarnic m-a lovit în avere şi in cinste. CREANGĂ, A. 158. (Adverbial) Foarte tare, grozav, extraordinar. Şi pufăind amarnic din ţigare îi spune cunoscuta întîmplare. DEŞLIU, M. 38. Carele erau mici şi scirţiiau amarnic. DUMITRIU, B. F. 97. (Legat de adjectivul determinat prin prep. « de *) Amarnic de zgircit. Amarnic de trist. 2. (Mold., despre oameni, uneori ironic) Inimos, curajos, harnic, de ispravă, aprig. Om amarnic la treabă. a Zău, nu şuguieşti, măi Buzilă? Da amarnic mai eşti la viaţă! CREANGĂ, P. 253. Amarnici îs cavalerii din ziua de astăzi. ALECSANDRI, T. 1154. (Rar, despre animale) D-apoi că şi’neata, drept ţi-oi spune, c-amarmeă vită de cal mai ai!... — Numai cit îi iapă de cele din ţara harapului şi-i amarnică, ce-i drept. HOGAŞ, M. N. 188. AMATOR, -OÂItE, amatori, -oare, s. m. şi f. .1. (Adesea cu determinări introduse prin prep. « de *) Persoană căreia îi place ceva, care are predilecţie pentru ceva, care urmăreşte cu pasiune ceva. în ce priveşte pescuitul, tata era un amator călduţ. SADOVEANU, N. F. 51. . 2. (în opoziţie cu profesionist) Persoană care se ocupă cu o meserie, cu o artă, cu o disciplină fără a avea o pregătire profesională şi fără a o exercita ca profesionist. V. d i I e t a n t. Pentru un amator, lucrarea d-tale este minunată. CARAGIALE, N. F. 101. (Adjectival) Fotograf amator. AMAZOÂNĂ, amazoane, s. f. 1. (Mitol.) Femeie aparţinînd unui trib războinic legendar, din care erau excluşi bărbaţii şi care, potrivit legendei, trăia pe malul asiatic al Mării Negre. E jună şi frumoasă sub ostăşeşti vestminte! Frumoasele-amazoane ea mîndru ne aminte. BOLINTINEANU, O. 64. 2. (Rar) Femeie care practică sportul călăriei. Era îmbrăcată ca amazoană. CAMIL PETRESCU, T. II 367. 'AMĂGEALĂ, amăgeli şi amăgele, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Amăgire, viclenie, minciună. într-una din zile... scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. .. şi cînd deodată numai iacă vedem in prund ciţiva oameni claie peste grămadă şi unul din ei mugind puternic... Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul... Aşa cu amăgele. se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste. CREANGĂ, A. 8. + Preocupare măruntă, naivă (cu care se amăgeşte cineva). Dar vremea trecea cu amăgele şi eu creşteam pe nesimţite, şi tot alte gînduri îmi zburau prin cap şi alte plăceri mi se deşteptau in suflet. CREANGA, A. 35. 2. (Rar) Mijloc de a amăgi pe cineva, momeala. V. n a d'ă. Onofrei Cos... aruncă amăgeală cîinilor, să nu-l latre. STANCU, D. 294. AMĂGI — 72 — AMĂRÎ AMĂGI, amăgesc, vb. IV. 1. T r a n z. A induce în mod conştient în eroare, a înşela. Straşnica veghere-a vremii cu nimic n-o amăgeşti. VLAHUŢA, O. A. I 34. Nu ştiu, părerea m-a amăgit, ori am auzit mai multe glasuri. CREANGĂ, P. 24. Toţi [vînătorii] îşi povestesc... cum i-a amăgit pasărea vicleană, cum ira purtat din loc în loc şi cum, în sfîrşit, s-a făcut nevăzută. ODOBESCU, S. III 17. -0> F i g. în o strachină e borş de peşte proaspăt, in alta ihnea de peşte sărat, amăgită cu cîteva măsline. HOGAŞ, DR. II 115. -if- Refl. Dacă toată ziua te amăgeşti cu cîte-o îmbucătură, nu spui seara că nu-ţi trebuie să cinezi? V. ROM. februarie 1952, 182. 2. Refl. (Neobişnuit) A se înşela, a greşi. Mi se pare că este cu totul de prisos ca să te cerci a-i dovedi cum că se amăgeşte şi că ceea ce spune nu a fost niciodată. ODOBESCU, S. III 48. 3. T r a n z. A ispiti, a fermeca. Harnică maic-ai avut... te-a făcut Cu ochi negri de ochit, Cu sprîncene de-amăgit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 30. AMĂGIRE, amăgiri, s. f. Faptul de a (s e) amăgi. 1. înşelăciune, viclenie, minciună. 2. Părere înşelătoare, iluzie. Oare licărirea aceea pe care... crezuse că o surprinde in ochii Eleonorei nu era numai amăgire? DUMITRIU, B. F. 150. AMĂGÎT, -Ă, amăgiţi, -te, adj. înşelat, deziluzionat. Zoe începuse a cunoaşte că a greşit, judecind pe oameni după inima sa. Amăgită in nădejdea sa, se lăsă la o melancolie ce o făcu mai interesantă. NEGRUZZI, S. I 25. AMĂGITOR1, -OĂRE, amăgitori, -oare, adj. Care amăgeşte, înşelător. V. iluzoriu. în fund se zăreau... cîteva mioare albe, ca amăgitoare urme de zăpadă. C. PETRESCU, R. DR. 66. [Arăpuşca] dorea să puie mînă pe mult doritele sale arme, adică pe sabia şi buzduganul furate de împăratul cel amăgitor. POPESCU, B. III 92. Cine trece pe cărare Nu treacă cu nepăsare, Că lumea-i amăgitoare Ca o floare trecătoare, Ca o apă curgătoare. ALECSANDRI, P. P. 386. AMĂGITOR5, -OĂRE, amăgitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care amăgeşte. Sfetnicul... zise că acela este un amăgitor şi trebuie pus la închisoare. ISPIRESCU, L. 227. AMĂNtJNT1, amănunte, s. n. Element secundar, ne- esenţial al unui obiect; al unui fenomen sau al unui eveniment. Amănuntele tehnice ale lui Culai erau făcute să bucure pe domnul inginer al nostru. SADOVEANU, N. F. 61. Mă îngrijesc de cel mai neînsemnat amănunt al imbră- căminţii mele. SAHIA, N. 20. ^Loc. adj. şi adv. (în opoziţie cu angro, cu ridicata sau c u t o p - t a n u 1) Cu amănuntul = cu bucata, în detaliu. Comerţ cu amănuntul. Desfacere cu amănuntul. Vînzare cu amănuntul. -ţ- Loc. adv. (Cu) dc-amănuntul sau pînă în cele mai mici amănunte sau în amănunt sau în toate amănuntele = pînă în cele mai mici detalii, amănunţit, minuţios. Porniseră să străbată ţara din ţinut în ţinut, ca s-o cunoască prin văzul şi prin' auzul lor cu de-amă- nuntul. C. PETRESCU, R. DR. 35. Moşia... am cercetat-o cu de-amănuntul, în lung şi în lat. ALECSANDRI, T. 796. — PI. şi: amănunturi (ISPIRESCU^ L. 75).—Variantă: amărunt (COŞBUC, p. II 182, CREANGA, p. 264, ODOBESCU, S. I 185, NEGRUZZI, S. II 203) s. n. AMĂNUNT, -Ă, amănunţi, -te, adj. (învechit) Amănunţit. Cercetarea amănuntă a feluritelor faze prin care graiul poporului romîn a trecut ca să devină... limba de azi a rominilor. ODOBESCU, S. I 352. AMĂNUNŢI, amănunţesc, vb. IV. Tra'nz. (Rar) 1. A da amănunte, a povesti cu amănunte; a detalia. Dorisem... a cunoaşte împrejurările acestei isprăvi. Şi leronim ne amănunţise totul. SADOVEANU, V. F. 91. 2. A fărîmiţa, a mărunţi. Băligarul are o însemnată lucrare şi asupra însuşirilor fizice ale pămîntului, pe care le îmbunătăţeşte, amănunţind păminturile cele lutoase. I. 10 NES CU, M. 313. AMĂNUNŢIME, amănunţimi, s. f. Amănunt, detaliu. în mintea ei se deşteaptă, cu toate amănunţimile, viaţar obiceiurile de acasă. VLAHUŢĂ, O. A. 351. AMĂNUNŢÎRE, amănunţiri, s. f. Acţiunea de a amănunţi (2); fărîmiţare. AMĂNUNŢIT1 s. n. Amănunţite, fărîmiţare. Amănunţitul se face prin arături, grăpări şi prăşituri. I. IONESCU, M. 327. AMĂNUNŢIT*, -Ă, amănunţiţi, -te, adj. Care cuprinde multe amănunte; detaliat. Norme amănunţite de aplicare a legilor. + (Adverbial) Cu amănuntul, în amănunt, pînă în cele mai mici amănunte. A povesti amănunţit. AMĂRĂCIUNE, amărăciuni, s. f. 1. însuşirea de a fi chinuitor, dureros, amar. Căci atunce lesne in amor credeam Şi amărăciunea-i încă nu ştiam. NEGRUZZI, S. 11 30. + Durere, tristeţe. Horia e omul de piatră în care s-a concentrat toată tăria munţilor aspri şi stincoşi, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ţ. 38. îşi pierdu cumpătul de supărare şi amărăciune. ISPIRESCU, L. 27. Aceştia-s curată sărăcie!... zise împăratul in sine, plin de amărăciune. CREANGĂ, P. 262. Din cupa desfătării amărăciunea naşte. ALEXANDRESCU, P. 105. <0- Loc. adv. Cu amărăciune = cu tristeţe, cu supărare. L-am auzit pe tata şoptind cu amărăciune şi privindu-mă cu milă. SADOVEANU, N. F. 6. Chemarea unui filozof? zise umbra surîzind cu amărăciune—foarte bine! EMINESCU, N. 62. + Întîmplare, împrejurare dureroasă, chinuitoare; chin. Noi, in viaţa noastră am avut grele amă răciuni şi asupriri. SADOVEANU, N. F. 28. 2. Amăreală (1). Amărăciunea chininei. <=> Bine, răspunse în sfîrşit, greu, Ruset, înghiţindu-şi într-una amărăciunea gurii. SADOVEANU, Z. C. 321. AMĂREĂLĂ, amăreli, s. f. 1. însuşirea de a fi amar, gust amar; amărăciune. Amăreala pelinului. 2. Mică plantă erbacee cu flori albastre sau roz, mai rar albe, care, datorită proprietăţilor ei tonice şi expectorante, se întrebuinţează contra afecţiunilor pulmonare (Polygata) ; iarbă-lăptoasă, şopîrliţă. AMĂRÎE s. f. (Rar) Amărăciune (1). Şi tot plîng cu amărie După, scumpa mea moşie. ALECSANDRI, T. 1514. AMĂRlU, -IE, amării, adj. Amărui. + F i g. (Rar) Chinuitor, j(ale amărie. ALECSANDRI, P. III 506. — Variantă: amărîu, -îie (DELAVRANCEA, S. 152) adj. AMĂRÎ, amărăsc, vb. IV. 1, Refl. A căpăta gust amar, a deveni, a se face amar. Smîntina s-a amărît. T r a n z. Frunza de pelin amărăşte vinul. 2. T r a n z. F i g.- A produce amărăciune în sufletul cuiva, a întrista, a îndurera. Dorule, m-ai amărît! JARNÎK- BÎRSEANU, D. 137. «0» (Cu privire la viaţă, la trai, la zile) Un frate-al meu şi un fiu al său fac tot ce trebuie ca să-mi amărască viaţa. SADOVEANU, N. F. 33. Pentru ce să-i amărăşti [mamei] Şi zilele puţine? Că n-are-n lume bun şi drag Decît pe mine. COŞBUC, P. I 75. Dulce maică, dragi surori... Ştergeţi voi lacrimile. Nu v-amăriţi zilele! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 193. <0> A b s o 1. F i g. Gura îndulceşte, gura amărăşte. <0- R e f 1. De ce te căieşti, băieţele, şi te amărăşti? ISPIRESCU, L. 313. Coasa-n cui a ruginit Şi eu, maică, n-am venit; Tare ti-i fi amărît! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 197. + Refl. A duce o viaţă amară, plină de suferinţe. Sînteţi sănătoasă? — Iacă, mă amărăsc şi eu pe aici, pe lîngă casă. SLAVICI, la TDRG. AMĂRÎRE — 73 — AMBIŢIE AMĂRÎRE s. f. Faptul de a (se) amărî; mîhnire, supărare, amărăciune. Cită sinceră frăţie adusese el cu sine ? Şi răsplata ? — Amărirea, care sufletu-i apasă. ■ EMINESCU, O. I 53. AMĂRÎT, -Ă , amărîţi, -te, adj. 1. (Despre oameni şi, p. .e x t., despre manifestările lor) Mîhnit, îndurerat, necăjit. Rămtn amărlt şi bătrin. BENIUC, V. 141. Tata a privit in juru-i trudnic. .. păstrind cîteva clipe o tăcere amărită. SADOVEANU, N. F. 43. Vai, săracele de noi, amăritele de noi... se va fi miniat împăratul pe noi. RETEGANUL, P. II 24. Cînd gîndesc, amăritul de mine, că am să mă întorc iar la dinsa acasă, îmi vine să turbez! CREANGĂ, P. 122. + (Despre viaţă) Chinuit, trist. O să-mi împuţinaţi amăritele zile ce mai am de trăit. SADOVEANU, N. F. 33. Măi Iliuţă... tare-i grea şi amărită viaţa noastră! SADOVEANU, N. F. 69. 2. (Despre oameni şi despre lucruri) Prăpădit, nenorocit. Drumul continua drept ca o aţă, şi in puţine minute intrară în Babaroaga, un sat amărit. REBREANU, R. I 74. <$>• (Substantivat) Dimpreună cu ei venea un slujbaş.,. şi un amărit cu toba după gît. PAS, L. I 138. 8. (Despre obiecte) învechit, uzat, ponosit. Erau intre ei [între birjari] şi bogaţi şi săraci, cunoscîndu-i pe unii şi pe alţii după livrelele şi şepcile lor, unele strălucitoare, altele amărîte. PAS, Z. I 224. AMĂRÎU, -ÎEG adj. v. amăriu. AMĂRtfI, -THE, amărui, adj. Cu gust uşor amar, amăriu. Muşc dintr-o frunză amăruie. LESNEA, A. 16. «v» F i g. Cearcă Toader amărui Rîsul să şi-l minţă. DEŞLIU, în POEZ. N. 176. AMĂRtJNT s. n. v. amănunt. AMĂRUNŢfiLUL s. n. art. (Mold.; numai în loc. a d v.) Dc-amăruntelul = cu minuţiozitate, cu atenţie, cu de-amănuntul, din fir în păr. Cercetîndu-l cu de-amă- runţelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. SBIERA, P. 101. Cercetaţi lucrurile de-amărunţelul. CONTEMPORANUL, IV 503. ' t ■ AMBALÂ1, ambalez,' vb. I. T r a n z. A împacheta ceva într-un material protector (hîrtie, pînză groasă, scînduri etc.) în vederea transportului. Un tapiţer ambala pianul. VLAHUŢĂ, O. A. III 145. AMBALĂ3, ambalez, vb. I. Refl. 1. (Despre motoare, p. e x t. despre maşini) A trece peste turaţia obişnuită. Motorul automobilului s-a ambalat. -$> T r a n z. Şoferul a ambalat motorul. 2. F i g. (Franţuzism; despre oameni) A se lăsa cuprins de pasiune (mînie, entuziasm etc.); a se iuţi, a se aprinde, a se porni. Jancule, bagă de seamă, nu te ambala. DELAVRANCEA, S. 119. 8. (Franţuzism rar; despre cai) A-şi lua vînt, a scăpa fără a mai putea fi ţinut în frîu. AMBALAJ, ambalaje, s. n. Ambalare, împachetare. Hîrtie de ambalaj. + Material în care se împachetează anumite produse; mod de împachetare. Medicament in ambalaj original. t=] Producătorii contractanţi sînt sprijiniţi în procurarea de seminţe, materiale, îngrăşăminte chimice şi li se pun la dispoziţie ambalajele necesare pentru transportul legumelor şi zarzavaturilor. SCINTEIA, 1953, nr. 2655. AMBALÂTiE1, ambalări, s. f. Acţiunea de a a m- bala1; împachetare, ambalaj. Ambalarea caietelor. AMBALARE2, ambalări, s. f. Creşterea turaţiei unei maşini rotitoare peste turaţia normală (fapt care poate produce stricăciuni maşinii). AMBĂR s. n. v. hambar. 1 AMBARCADÉR, ambarcadere, s. n. Loc (punte, chei) de unde se îmbarcă mărfurile şi călătorii pe un vapor. V, debarcader. AMBARCAŢIE, ambarcaţii, s. f. 1. Vas plutitor de dimensiuni mici, cu vîsle, cu vele sau cu motor, folosit în serviciul navelor, al porturilor etc. pentru transporturi de persoane, de materiale etc. 2. Marfa încărcată pe o ambarcaţie (1). — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: s. f. AMBASADA, ambasade, s. f. Reprezentanţă diplomatică pe lîngă guvernul unei ţări străine, condusă de un ambasador. + Clădire în care e instalată reprezentanţa diplomatică. + Misiunea sau funcţia unui ambasador. [Ion Tăutul] ăobîndi favorul lui Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, care îi dete logofeţia cea mare, ministerul cel mai însemnat al ţării, şi îl întrebuinţă în mai multe ambasade. BĂLCESCU, O. I 81. AMBASADÔR, ambasadori, s. m. 1. Reprezentant diplomatic plenipotenţiar de rang superior al unui stat pe lîngă alt stat. Ambasadorul a-prezentat preşedintelui personalul ambasadei. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. A fost mai apoi ambasador în Englitera. NEGRUZZI, S. I 178. 2. Persoană trimisă cu o misiune specială, importantă, pe lîngă un stat sau un for internaţional. F i g. Poporul romîn primeşte cu dragă inimă pe tinerii soli ai popoarelor, adevăraţi ambasadori ai dorinţei de pace şi de viaţă a omenirii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. ÂMBE num. col. f. v. ambii. AMBTĂNT, -Ă, ambianţi, -te,, adj. Care se găseşte în jur, în apropiere; înconjurător. Mediu ambiant. Atmosferă ambiantă. — pronunţat: -bi-ant. AMBIĂNŢĂ, ambianţe, s. f. Mediu material şi social care înconjură pe cineva sau ceva, atmosferă în care trăieşte cineva sau ceva. Ambianţă culturală, c=> Beethoven a trăit în ambianţa ideilor generoase şi marşurilor avintate ale revoluţiei de la 1789 şi... el însuşi a fost un înflăcărat militant pentru triumful ideilor republicane. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 381, 4/2. — Pronunţat: -bi-an-. AMBIDÉXTRU, -A, ambidextri, -e, adj. (Franţuzism. rar) Care se slujeşte deopotrivă şi cu aceeaşi îndemînare de mîna dreaptă şi de cea stîngă. t AMBIGÉN adj. n. (în gramatica romînească, impropriu, în e x p r.) Genul ambigen (şi substantivat) — genul neutru. AMBIGUITATE, (2) ambiguităţi, s. f. 1. Defectul de- a fi'ambiguu sau echivoc; lipsă de precizie. 2. (Concretizat, mai ales la pl.) Expresie ambiguă,, echivocă. — Pronunţat: -gu-i-. AMBÎGUU, -Ă, ambigui, -e, adj. (Despre cuvinte,, fraze etc.) Care are mai multe înţelesuri, echivoc, în doi peri. Cuvinte ambigue. «0» F i g. [Căţelul] venea lingă- zăvod, îl măsura cu un ochi ambiguu. CALACTION, O. I 303. AMBII, -ELE, num. col. (Precedă substantivul) Amîndoi. Meleli înfipse ambii pinteni în coastele armasa- rului. NEGRUZZI, S. I 42. (în forma învechită ambe) Curierul de ambe sexe [titlu], ca Toţi provinţialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. NEGRUZZI, S. I 239. — Variantă: (învechit) Ambe num. col. f. AMBIŢIE, ambiţii, s. f. Dorinţă arzătoare de realizare a unui plan, de succes, de glorie, putere, onoruri, distincţii. V. orgoliu. Deci nu cinstea şi inima lui Badea ii tulbura pe Constantin, ci... oarecare ambiţie i / AMBIŢIONA -74 — AMENDA de soldat. GALACTION, O. I 141. Era ceva de mirai de unde atita ambiţie intr-un copil aşa de mic. CONTEMPORANUL, III 657. Stăpînitorul. . varsă în războaie plraie de sînge pentru ambiţie. NEGRUZZI, S. I 31. (Pe cale de dispariţie) Negustor ambulant = negustor care-şi vinde marfa cutreierînd străzile sau la o tarabă improvizată. înainte de revohiţie... era negustor ambulant de săpun. SAHTA, U.R.S.S. 184. (Substantivat) Măcelarii. . . vindeau căpăţînile şi picioarele şi ciolanele ambulanţilor cu coşuri şi cărucioare. PAS, L. I 71. AMI’ULĂNŢĂ, ambulanţe, s. f. Formaţie medicală mobilă care însoţeşte trupele pe cîmpul de luptă pentru a da răniţilor primele ajutoare. + Vehicul special amenajat care ridică pe accidentaţi sau pe cei grav bolnavi spre a-i transporta la spital. Caii ambulanţelor rupeau troscotul, ca dinaintea unui han. CAMILAR, N. I 139. Mă duceau brancardierii in pas legănat spre ambulanţă. SADOVEANU, O. VI 109. •+■ (învechit) Spital rudimentar de prim-ajutor pentru a deservi satele, deplasîndu-se dintr-un joc într-altul. Da d-ta, moş Neculai, ai dat-o iar pe boală; de ce adicătelea n-ai merge la ambulanţa asta? CONTEMPORANUL, VII 493. AMBULATORIU1, ambulatorii, s. n. Dispensar unde se dau consultaţii ,şj‘ se fac tratamente medicale. AMBULATORIU2, -IE, ambulatorii, adj. (Despre tratamente, asistenţă medicală etc.) Care nu necesită spitalizare. Ministerul Sănătăţii asigură asistenţa medicală ambulatorie şi spitalicească gratuită tuturor salariaţilor. AMRUSCADĂ, ambuscade, s. f. 1. Acţiune de luptă care se organizează din timp şi se execută de regulă cu efective mici, cu scopul de a pîndi şi a ataca prin surprindere pe inamic. 2. Loc ascuns (de obicei într-o pădure) de unde pîndeşte una dintre părţile în luptă, cu scopul de a năvăli pe neaşteptate asupra inamicului. Din ambuscada in care eram se vedeau mişcările inamicului. AMEbĂ S. f. v. amibă. AMELIORA, ameliorez, vb. I. Refl. (Despre o stare, o situaţie, un proces) A se face mai bun, a se îndrepta, a se îmbunătăţi. Starea sănătăţii s-a ameliorat. ^ Tran z. A ameliorat calitatea produselor. Refl. pas. (Sport) S-au ameliorat şi s-au stabilit numeroase recorduri. A obţine, prin metode ştiinţifice, soiuri mai bune de plante sau de animale. . — Pronunţat: -li-o-. AMELIORARE, ameliorări, s. f. Acţiunea de a (s e) ameliora şi rezultatul ei; îmbunătăţire, îndreptare. Ameliorarea plantelor şi animalelor = obţinerea unor soiuri mai bune de plante şi de animale, prin metode ştiinţifice. — Pronunţat: -li-o-, AMENAJA, amenajez, vb. I. Tranz. A pune în ordine, a aranja, a face să corespundă unui anumit scop. Teren amenajat pentru sport. <0. R e f 1. pas. S-au amenajat cabinetele tehnice, s-au ornat şi mobilat ¡.ălile de lectură. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2557. AMENAJAMlăNT, amenajamente, s. n. 1. (De obicei determinat prin « silvic ») Sistem de organizare a punerii în valoare a pădurilor, în vederea realizării optime a scopurilor pentru care sînt cultivate. 2. (Rar) Organizare, orînduire, întocmire raţională. AMENAJARE, amenajări, s. f. Acţiunea de a amenaja; întocmire raţională, aranjare. în incinta siadio- nului se lucrează la amenajarea terenului de fotbal. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2708. *§>■ Amenajarea pădurilor = plantarea şi îngrijirea raţională a pădurilor. AMENDĂ*, amendez, vb. I. T'r a n z. A aplica cuiva o amendă. [Patronul] îmi face observaţie că nu-i dau lista cu cei ce întîrzie... ca să-i amendeze. PAS, Z. I 298. AMENDA — 75 — AMESTEC AMENDĂ2, amendez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la un text, mai ales la o lege sau la un proiect de lege) A îmbunătăţi, a îndrepta, a modifica prin amendamente. Proiectul de lege a fost amendat, ca Aceasta este o sistemă pe care poate cineva să o primească sau să o lepede ; dar a veni să o amendeze prin deciziuni parţiale... se pare... a fi o lucrare inutilă. ODOBESCU, S. II 321. AMENDĂM!, -Ă, amendabili, -e, adj. (Mai ales -despre legi) Care poate fi amendat2, care se poate în- -drepta, căruia i se pot aduce îmbunătăţiri. Proiectul de lege este amendabil. AMENDAMENT, amendamente, s. n. îmbunătăţire {a unui text, mai ales a unei legi) prin completări sau •modificări parţiale. Marele număr de propuneri de amendamente şi adăugiri la proiectul de Constituţie venite de la cetăţeni confirmă o dată mai mult capacitatea creatoare ■a maselor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 699. AMENDĂRE1, amendări, s. f. Acţiunea de a amenda1; aplicare a unei amenzi. Amendarea unui contravenient poate constitui o sancţiune disciplinară. AMENDĂRE2, amendări, s. f. Acţiunea de a .amenda2; modificare, completare (mai ales a unei legi) cu scopul de a aduce îmbunătăţiri. Amendarea proiectului de Constituţie. AMfiNDĂ, amenzi, s. f. 1. Pedeapsă în bani. Ce amendă?... Amendă că nu v-aţi dat băieţii la şcoală. PREDA, î. 118. 2. (în e x p r .) Amendă onorabilă = recunoaştere publică a propriei greşeli. Mi-am permis acest blam indiscret... îl retrag insă, gata de a face amendă onorabilă, dacă mă asiguri că eşti mulţumit. M. I. CARAGIALE, C. 105. AMENINŢĂ, ameninţ, vb. I. T r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau de o completivă directă) 1. A manifesta faţă de cineva intenţia de a-i face rău (de obicei cu scopul de a-1 intimida sau de o obţine ceva). [Arendaşul] ii gonea, ameninţindu-i cu gardienii şi cu jandarmii, ca să-şi dea seama ei că aci... el are putere şi mai mare. PAS, L. I 124. Ba incă m-a şi ameninţat că... are să poruncească să mă întindă la scară. CREANGĂ, A. 159. Ş-apoi se-ncrunta Şi-i ameninţa Să-i puie de vii Chiar in temelii. ALECSANDRI, P. P. 187. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «cu ») A face un gest de ameninţare. Mă ameninţă cu băţul. A b s o 1. Spunea ceva şi ameninţa cu mina. PAS, L. I 56. îl auzi, Manole? a ameninţat cu degetul duhul meu de groază. SADOVEANU, N. F. 7. Mihăilă Cu sabia-n mină, Dac-aşa vedea, Cu ea c-adia Şi ameninţa. TEODORESCU, P. P. 36. Intranz. Dacă văzu. .. că mi este chip a scăpa cu faţă curată, se opri în loc, ameninţă asupra lor şi să făcură stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. 8. A reprezenta sau a constitui o primejdie pentru cineva sau ceva. Focarele de paludism ameninţă sănătatea locuitorilor din jurul bălţilor şi mlaştinilor, ca în cea dintîi epocă a întemeierii principatelor.. . care coprinde iot secolul al XlV-lea (de la 1290 pînă la 1418) vedem că aceste state se văzură mai întîi ameninţate in naţionalitate şi existenţa lor politică. BĂLCESCU, O. II 12. 4. A fi gata să. . a fi pe punctul de a... Pe coperiş, muşchiul verde crescuse in voia cea bună, înlăuntru ploaia făcuse gropi, iar pereţii umezi ameninţau să cadă. DUNĂ- REANU, N. 16. 5. (învechit; cu complement direct) A anunţa, a vesti (o primejdie). în mînă-i buzduganul domnesc, care-n războaie Ca braţul care-l poartă în veci mt se îndoaie, Şi pe deasupră-i steagul, ameninţind furtuna. ALECSANDRI, P. A. 145. Ca umbre fioroase Ce ies din intunerec o crimă-amemnţind. ALEXANDRESCU, P. 144. AMENINŢARE, ameninţări, s. f. Acţiunea de a ameninţa şi rezultatul ei. 1, Manifestare, prin vorbe, gesturi etc., a intenţiei de a pricinui (cuiva) o neplăcere, un rău. Mereu ii ajungeau la ureche, din partea stăpinirii, ameninţări. PAS, L. I 108. Nevăstuica r¡de in capul scărilor şi nu se sperie de ameninţările pe care le cunoaşte. C. PETFESCU, A. 459. Ameninţarea este mai grea, pentru un suflet ce se clatină uşor, decît chiar lovitura. CARAGIALE, O. I 284. <0. F i g. Balaurii de la marginea pămintului suflau asupra ţărmului nostru ameninţare. SADOVEANU, N. F. 101. 2. Primejdie. Renaşterea imperialismului german, cu sprijinul imperialiştilor americani, constituic o ameninţare pentru pacea Europei, pentru securitatea şi existenţa popoarelor europene. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 76. AMENINŢĂTOR, -OARE, ameninţători, -oare, adj. Care ameninţă; care sperie care îngrozeşte. Să ridice pumnii ameninţători către cer! MACEDONSKI, O. rv 72. F i g, Negur-ameninţătoare orizontul invălise. NE- GRUZZI, S. II 5. <0. (Adverbial) A răspuns mîrîind ca un lup şi măsurînău-şi ameninţător... duşmanii. PAS, L. I 79. La doi paşi de el apăruse ameninţător Colţuri, SADOVEANU, N. F. 34. <ţ> (Substantivat) Leiba a mers la primărie, apoi la subprefectură, să denunţe pe ameninţător, cerînd să fie păzit. CARAGIALE, O. I 2S4. AMENITĂTE s. f. (Franţuzism rar) Atitudine binevoitoare, amabilitate, politeţe. îl primiră cu... amenitate nobilă şi ospeţie sinceră. NEGRUZZI, S. I 111. AMÉNT, amenţi, s. m. Inflorescenţă a unor arbori, formată din floricele foarte mici grămădite una lîngă alta de-a lungul unui ax şi atîrnînd ca un ciucure. V. m î ţ i ş o r. AMENTACÉE s. f. pl. Familie de plante dicotilc- donate, apetale, cu inflorescenţa în formă de ament, din care fac parte ulmul, plopul, mesteacănul, stejarul, nucul etc. AMERICAN1, -Ă, americani, -e, adj. Din Statele Unite sau (mai rari din alt stat al Americii. AMERICAN2, -A, americani, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia Statelor Unite sau (mai rar) din populaţia unui alt stat al Americii; cetăţean al Statelor Unite ale Americii. AMERICANISM, americanisme, s. n. (Peiorativ) însuşire proprie americanilor, purtării sau activităţii lor. AMfiRICĂ s. f. (Pe cale de a ieşi din uz) Nume dat unei pînze de calitate inferioară, fabricată din bumbac. AMERIZĂ, amerizez, vb. I. I n t r a n z. (Despre hidroavioanc) A cobori din zbor şi a aluneca pe suprafaţa apei pînă la oprire. V. ateriza. AMERIZARE, amerizări, s. f. Acţiunea de a a m e- riza. V. aterizare. Amerizarea s-a făcut in bune condiţii. AMÍSTEC, amestecuri, s. n. 1. Reunire de lucruri diverse, complex format din elemente diferite. V. a m e a- tecătură. Amestec de culori, ca Sta in fereastră neliniştit. .. nu ştia ce săgîndească, nicigindea ceva, era un amestec fără şir de icoane turburi, îmbătătoare. EMINESCU, N. 75. •+• (Fiz., Chim.) Produs obţinut prin punerea laolaltă a mai multor substanţe. Aerul este un amestec de gaze. 2. Faptul de a se amesteca, de a interveni într-o afacere; participare (de obicei necerută sau forţată) la treburile sau la relaţiile altora; intervenţie, ingerinţă. Securitatea popoarelor şi menţinerea păcii pot fi asigurate dacă popoarele vor impune respectarea suveranităţii lor, vor lupta împotriva amestecului străin în organizarea vieţii lor, împotriva bazelor militare p a oricărei AMESTECA — 76 — AMEŢI ocupaţii din partea unor trupe străine. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2694. Toţi întoarseră capetele, miraţi de amestecul unui străin in conversaţia lor. REBREANU, R. I 38. Expr. A axca (vreun) amestec se amesteca sau a juca un rol într-o afacere, a avea o legătură (cu cineva sau ceva). Cine ştie dacă n-aveţi şi voi amestec. DAVI- DOGLU, M. 20. Dar ce te interesează pe tine asta? Ai vreun amestec? SADOVEANU, N. F. 108. Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. '+ (învechit şi arhaizant) Intrigă. Vra să zică, beizade, după atîtea vorbe, amestecuri şi fapte care nu-ţi sînt de laudă, ai îndrăznit în sfîrşit să te înfăţişezi domnului tău. SADOVEA.NU, Z. C. 100. AMESTECĂ, amestec, vb. I. 1. T r a n z. A pune la un loc, a uni două sau mai multe elemente diferite; a face un amestec. A amesteca varul cu nisip. A amesteca vinul cu apă. cz3 [Flacăra] clipeşte-abia, din cînd în cînd, Cu stingerea-n bătaie, Lumini cu umbre-amestecînd Prin colţuri de odaie. COŞBUC, P. I 191. De bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămintuL ISPIRESCU, L. 206. în lupta şi trînta aceastay masa se răsturnase ; ulcioarele se spărseseră şi vinul amestecat cu sînge făcuse o baltă pe lespezile salei. NEGRUZZI, S. I 152. Refl. în chimir se amestecau, pe lingă baierele pungii, lanţugul briceagului... şi ţarţamurile scăpărătorilor. SADOVEANU, N. F. 12. Ceaiul... luă o vopsea purpurie, anieste- cîndu-se cu rumul. NEGRUZZI, S. I 74. + A introduce, a adăuga ceva într-un lichid. în paharul ce dete lui Făt- Frumos amestecă, fără să ştie el, nişte buruieni adormitoare. JSPIRESCU, L. 106. (Elementele puse împreună sînt de acelaşi fel) A schimba ordinea, poziţia reciprocă; a încurca. Ia seama să nu amesteci fişele, căci sînt bine clasate. ca Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere; El vsde toată firea amestecat-afară —Ninsoare, fulger, gheaţă, vint arzător de vară. EMINESCU, O. I 94. + (Cu privire la noţiuni, imagini etc.) A încurca, a nu mai putea deosebi unele de altele. Aşa îşi aducea acum aminte, Amestecînd imagini vii cu vise Şi ce-i acum, cu ce-a fost înainte. D. BOTEZ, în POEZ. N. 78. 2. Refl. (Despre fiinţe sau despre grupuri de fiinţe deosebite) A pătrunde unii printre alţii. S-au amestecat oile cu caprele, a Cele două gloate împînziră cîmpul, se amestecară. DUMITRIU» B. F. 113. Amîndouă cetele ames- tecîndu-se, au pornit împreună. CARAGIALE, O. III 99. + A intra, a pătrunde undeva, a dispărea, a se pierde într-o mulţime. Plecă de Ungă el, grăbit, se amestecă în gloată. DUMITRIU, B. F. 66. [Graurii] trec răpede ca un nor negru îndesat, se amestecă printre porumbei şi printre ciori. -ODOBESCU, S. III 31. Am să mă-mbrac şi eu în irod, să m-amestec printre măşti şi să trag cu urechea, doar oi descoperi ceva. ALECSANDRI, T. I 76. Să nu-te duci astăzi la dînsul la masă [ziseră Spancioc şi Stroici]... şi se amestecară în norod. NEGRUZZI, S. I 150. Porumbielul... îmi sălta... Sus, mai sus Că se urca, Cu norii S-amesteca. TEODORESCU, P. P. 39. 3. Refl. (Despre oameni; întrebuinţat absolut sau cu determinări introduse prin prep. «în o) A interveni (de obicei nechemat) într-o acţiune străină, într-o discuţie; a se baga, a se vîrî. Ce te priveşte pe dumneata? Cit ce drept te amesteci? DUMITRIU, B. F. 45. Ba s-avem iertare... s-a amestecat uncheşul Haralambie. SADOVEANU, N. F. 16. Chiar aşa e, cucoane — se amestecă iar Buruiană. REBREANU, R. I 89. Te poftesc să nu te amesteci în conver- " saţia noastră. ALECSANDRI, T. 766. Expr. A se amesteca unde nu-i ficrlic oala = a se vîrî unde nu este chemat, unde n-are ce căuta. N-are să s-amestece... unde nu-i fierbe oala. ALECSANDRI, T. I 355. Tranz. E comic jupîn Dumitrache, dar e şi odios, pentru că amestecă pe Chiriac... în gelozia sa. IBRĂILEANU, S. 45. -f Ase interesa de ceva, a participa cu interes la ceva. Un director de fabrică trebuie să se amestece in toate problemele întreprinderii. AMESTECARE, amestecări, s. f. Acţiunea de a (s e) amesteca; punere la un loc, unire a două sau mai multe elemente diferite. Dispozitiv pentru amestecarea materialelor. amestecat, -A, amestecaţi, -te, adj. (Despre o grupare, un tot) Compus din elemente diferite; împestriţat, eterogen. Era lume amestecată în curtea care- taşului. PAS, L. I 75. amestecătOr, amestecătoare, s. n. Dispozitiv mecanic care serveşte la amestecarea lichidelor, a pulberilor sau a pastelor, în scopul omogenizării lor. V. malaxor. Amestecător de fontă. amestecătură, amestecături, s. f. 1. Produs al amestecării, tot format din elemente diferite puse la un loc; amestec. Spoindu-se. .. cu amestecătura aceasta de lacrimi, îi veni văzul. ISPIRESCU, L. 344. (în legătură cu abstracte) [Simţea] o nehotărită amestecătură de ură şi de curiozitate, o dorinţă de a se apropia de fată, de a o cunoaşte şi a o povăţui. D. ZAMFIRESCU, R. 170. 2. Totalitate întîmplătoare, dezordonată, lipsită de proporţie, de unitate. Te simţeai bine în amestecătura de băieţi şi fete de pretutindeni. PAS, Z. I 295. AMETÎST, ametiste, s. n. Piatră semipreţioasă (varietate de cuarţ), transparentă, de culoare- violetă. Inel cit ametist. (Poetic) Nopţile erau senine, cu boltă de ame- tist, pe care străluceau puzderie de stele mărunte şi luceferi ca nişte flori de flacără. SADOVEANU, M. C. 34. Purtam aripi odinioară, Sub cer înalt de ametist. LESNEA, I. 108. A serii lăcrămare de ametiste şi opale. MACEDONSKI,. O. I 64. AMEŢEALĂ, ameţeli, s. f. 1. Stare de semileşin, în care omul îşi pierde simţul echilibrului şi are impresia că totul se clatină şi se învîrteşte în jurul lui. Ii venea să cadă de ameţeală. BUJOR, S. 122. Dumnezeu ştie cît a rămas el acolo, pînă s-a dezmeticit din ameţeala ce-i veni căzînd. ISPIRESCU, L. 100. Uni a dondăneau ca nebunii, pînă-i apuca ameţeala. CREANGĂ, A. 84. Am strigat, ieşind din ameţeala ce mă cuprinsese întru auzul barbarelor numiri a buchilor. NEGRUZZI, S. I 9. Robinson... s-au cuprins de o ameţeală cu greaţă. DRĂGHICI, R. 9. 2. F i g. Pierderea stăpînirii de sine, sub influenţa unei emoţii sau a unei impresii puternice; încredere exagerată în propriile sale forţe. Automulţumirea şi ameţeala de pe urma succeselor sînt cu atît mai primejdioase cu cît sarcinile complicate care stau în faţa partidului cer o ridicare a nivelului întregii munci de partid şi de stat. GHEORGHIU-DEJ, !. DEM. 29. AMEŢI, ameţesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A fi cuprins de ameţeală, a-şi pierde echilibrul. El fugea aşa de repede, cît biata fată ameţea, nu alta. SBIERA, P. 313. Ia aşa am ameţit şi eu, stăpîne, cînd mi-ai dat cufrîul în cap. CREANGĂ, P. 196. Of! of! am rămas iar cu piatra-n casă. Of!... ameţesc... leşin. ALECSANDRI, T. I 49. Tranz. Na! una! L-am ameţit... Să-i mai dau vreo cîteva [lovituri]. ALECSANDRI, T. I 450. 2. Intranz. Fi g. A se zăpăci, a-şi pierde capul (din cauza unei emoţii sau a unei impresii puternice). Vai de mine şi de mine, Iliuţă, ameţisem de spaimă şi am pus de două ori zahar. SADOVEANU, N. F. 162. Baba atunci a ameţit de bucurie. CREANGĂ, P. 79. Refl. Se ameţi şi se fîstîci cînd se văzu încongiurat de o mulţime de lume. ISPIRESCU, L. 136.' <0- Tranz. Vorbele lui atîta ii ameţise, incit de spaimă... se pierduseră cu totul. ISPIRESCU, L. 294. -f- Tranz. A scoate din minţi. De-acum te ţine S-ameţeşti bine Pe cioclovine (= ciocoi). ALECSANDRI, T. 920. Ori la cine ea priveşte, Cu vederea-l ameţeşte. SEVASTOS» C. 172. + Tr a n z. A aduce într-o stare de extaz, de îneîntare. O speranţă de o dureroasă dulceaţă, deşartă dar singură, îi ameţea sufletul. EMINESCU, N. 74. AMEŢIT — 77 — AMIAZĂ 8. I n t r a n z. ş! refl. A se îmbăta, a se chercheli. I Au băut, s-au ameţit şi acum horăiesc in podul morii. \ SADOVEANU, O. VI 12. <$> T r a n z. Ipate le dă de băut, pînă le ameţeşte pe amîndouă. CREANGĂ, P. 173. AMEŢIT, -Ă, ameţiţi, -te, adj. 1. Cuprins de ameţeală. | O năprasnă (= năprasnică) întimplare l-a făcut să cadă ■ameţit la pămint. DRĂGHICI, R. 74. F i g. Trei trăsuri cu roţile ameţite, gata să sară din încheieturi, se rostogolesc .fără încetare din deal in vale şi înapoi. BRĂESCU, V. A. 19. 2. F i g. Zăpăcit, năucit; emoţionat. N-am mincat. . i ¡de ieri, oameni buni, îs ameţit de scirbă. SADOVEANU, N. F. 94. Blinda turturică a sosit, ameţită de bucurie, aproape de soţul ei. ODOBESCU, S. III 35. Bătrinul Soco- leanu, doborît sub grindina laudelor... se lăsase pe un scaun... ameţit, răpit. NEGRUZZI, S. I 6. 8. (Uneori determinat prin « de băutură », mai rar «de beţie») Cherchelit, beat, turmentat. Tot oraşul alergase la poarta curţii pre care începuse a o tăia cu securile. Ostaşii, ameţiţi de beţie, făceau numai o slabă împotrivire. NEGRUZZI, S. I 153. *$> F i g. Iar tu, ameţite poet. De noua beţie cuprins, Vesteşte eroul. .. Măreţ, .neînvins! BENIUC, V. 116. AMEŢITOR, -OĂRE, ameţitori, -oare, adj. Care pro- i voacă ameţeală. O pînză lată de apă, albă ca laptele, desfăşurindu-se ca de pe un sul, s-aruncă de la o înălţime ameţitoare într-o copcă de piatră. VLAHUŢĂ, O. A. II 159. Un nor ameţitor veni şi se puse pe ochii mei. Mi se părea că biserica se învîrteşte cu mine. NEGRUZZI, S. I 54. <ţ> (Adverbial) Cerul era înalt, soarele blînd, orizontul ame- ţitor de vast. C. PETRESCU, R. DR. 160. AMFÎBIE s. f. v. amfibiu1. ĂMFÎBIU1, amfibii, s. n. Avion de tip vechi, prevăzut •cu roţi şi cu plutitori pentru a se înălţa şi a coborî, atît ■(de) pe uscat cît şi (de) pe apă + Automobil sau tanc special construit pentru a putea merge şi pe uscat şi pe apă. <$> (Adjectival) Automobil amfibiu, — Variantă: amîibie s. f. AMPÎBIU2, -IE, amfibii, adj. 1. (Despre animale) Care poate trăi şi în apă şi pe uscat (ca, de exemplu, şobolanii de apă, focele) sau care are o fază de dezvoltare în apă, adultul trăind pe uscat (ca, de exemplu, libelulele, ţînţarii, broaştele). 2. F i g. Care are o natură sau un aspect dublu, care ţine în acelaşi timp de două stări diferite. A! tu ai slove amfibii, nici glasnice, nici neglasnice! NEGRUZZI, S. I 10. Andronache era din soiul acel amfibiu... care se ţine mai presus de starea a doile (= boierii mici). NE- GRUZZI, S. I 72. amfibOl, amfiboli, s. m. Mineral (sau grup de minerale) format din silicaţi complecşi de magneziu, fier, calciu, cu puţin sodiu şi aluminiu, cristalizat în sistemul rombic sau monoclinic. AMFIBOLOGIE, amfibologii, s. f. Construcţie defectuoasă de stil, de limbă etc., care poate da naştere la ■echivoc. «Dau bomboane copiilor care sînt dulci » este o amfibologie. AMFIBRĂH, amfibralii, s. m. Unitate ritmică, picior format, în metrica greacă şi latină, dintr-o silabă lungă precedată şi urmată de cîte o silabă scurtă, iar în metrica modernă dintr-o silabă accentuată precedată şi urmată de cîte o silabă neaccentuată ('-'— '-')• Versul lui Eminescu: « Făclie de veghe pe umezi morminte » este alcătuit din amfibralii. AMFITEATRU, amfiteatre, s. n. 1. (In antichitate) Edificiu de formă circulară, de obicei neacoperit, cu -locurile pentru spectatori formate din trepte aşezate de jur împrejurul arenei, unde aveau loc serbări populare, jocuri, lupte de gladiatori, de fiare sălbatice etc. 2. Sală de cursuri sau de spectacole, cu locurile pentru auditori sau spectatori aşezate pe un plan înclinat (sau pe trepte), astfel ca estrada sau scena să poată fi văzută chiar din cel mai îndepărtat loc; partea din sală unde se găsesc aceste locuri. în amfiteatrul vast, luminat puternic, domneşte o atmosferă sărbătorească. Cei peste 4000 de spectatori aşteaptă cu nerăbdare ridicarea cortinei. SCINTEIA, 1953, nr. 2715. La interesantele lecţii de istoria ţării, ţinute de Kogălniceanu, amfiteatrul era totdeauna plin. GHICA, S. A. 104. <> L o c. a d v. (Despre săli) In amfiteatru = construit în plan înclinat. Sala este construită în amfiteatru. 3. F i g. Configuraţie a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare. Munţii se depărtează într-un cerc larg, formtitd un amfiteatru în care liniştea şi lumina zilei se întorc. BOGZA. C. O. 252. De prin îndoiturile posomorite şi adinei ale imensului amfiteatru albăstriu al munţilor... negurile albe se ridicaseră. HOGAŞ, M. N. 57. Un mare amfiteatru de stînci şi de prăpăstii. NEGRUZZI, S. III 219. — Pronunţat: -iert-. AMFITRION, -OĂNĂ, amfitrioni, -oane, s. m. şi f. Stăpînul unei case, al unei gospodării (în raport cu musafirii sau cu invitaţii săi); gazdă. Avea foarte curioase idei părintele amfitrioanei noastre. PAS, L, I 121. Stau acum strînşi roată împrejurul noului amfitrion, care făcea onorurile casei. ANGHEL, PR. 46, N-ai să încerci aşa ceva chiar asupra amfitrionului d-tale. HOGAŞ, DR. II196. — Pronunţat: -tri-on. Amforă, amforet s. f. Vas (de obicei de pămînt ars) de formă ovoidală, subţiat la bază, cu două torţi, în cate grecii şi romanii păstrau vin, untdelemn sau grîne. Cum coboară mii de forţe! Cum se urcă! Cum revin! Cum din amfore de aur vars-al vieţii dulce vin! MACEDONSKI, O. I 274. O lebădă frumoasă plutind, albind la soare... Părea chiar o amforă scăpată-n apa vie De Hebe, care varsă în ceruri ambrozie. ALECSANDRI, P. III 526. AUIĂBIL, -Ă, amiabili, -e, adj. (Franţueism) înţelegător, prietenos; împăciuitor, concesiv. — Pronunţat: -mi-a-, AMIĂNTĂ, amiantet s. f. Varietate de azbest, care se prezintă sub formă de agregate fibroase; este necom- bustibilă, rău conducătoare de căldură şi electricitate şi are numeroase întrebuinţări tehnice. — Pronunţat: AMIĂZ s. n. v. nmiir/ti. AMIĂZĂ, amiezi, s. f. (Şi în forma amiazi) 1. Mijlocul zilei, momentul înălţării maxime a soarelui deasupra orizontului (corespunzător orei 12), Amiaza urcă spre amurg. în parc, alături, cîntecele curg. POEZ. N. 293., Văzduhul neclintit al amiezii ne cocea ca in cuptor. SADOVEANU, N. F. 73. <$> (Precedat de prepoziţii, în loc. a d v.) La (sau, mai rar, în) amiază = la ora 12 din zi, la prînz. Ne aşezăm, ca şi la amiază, in jurul mesei. STANCU, D. 37. în amiazi, venind pe vale, întilnii pe Lina-n cale. COŞBUC, P. I 49. îi zise că tocmai la amiazi, cînd va fi soarele în cruci, să înalţe o prăjină. ISPIRESCU, L. 127. După amiază = după ora 12 din zi, după prînz. A fost pe la mine ieri după amiază. t=> Eu gîndesc.. . pe după amiază să-ţi pun de-al binele nora in Piatră. CREANGĂ, P. 115. (Substantivat) Am lucrat o după-amiază întreagă. înainte de amiază = înainte de ora 12 din zi, înainte de prînz. Era într-o duminică, înainte de amiază. PAS, L. I 8. Pc Ia (sau către, aproape de sau, regional, de) «miază = pe la ora 12 din zi, cam în timpul prînzului. Cătră amiază mă întorceam de la gimnaziu mormăind o declinare elină. SADOVEANU, N. F. 32. Am ajuns aproape de i AMIAZĂZI — 78 — AMINTE. amiază. CAMIL PETRESCU, U. N. 203. Nu mai era de chip să doarmă cum dormea alte dăfi, pină pe la amiază. CREANGĂ, P. 264. De amiază, cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă.. . să ieşi încetişor. CREANGĂ, P. 225. Loc. adj. De amiaza = de prînz, de la ora prînzului. Mi-e sufletul in soarele de-amiază Pe holde risipit ca vîntul cald. BENITJC, V. 55. Adîncurile zării se tot îndepărtează, Plutind ca nişte ape în arşiţa de-amiază. IOSIF, P. 88. Gheorghe Geantă.. . pe mine, nemernicul, m-a adus de multe ori cu vînat, la conacul de amiazi. ODO- BESCU, s. III 15. Expr. Ziua (sau ziuu-li) «miaza {regional miaza) marc' = în plină zi, în toiul zilei. Mă duc, ziua miaza măre, la moş Vasile... să fur nişte cireşe. CREANGĂ, A. 47. Hai scoală... e ziua-n amiaza mare. EMINESCU, N. 12. Bietul frate-meu... îmi spusese cu adevărat că aici se fac multe pozne, ziua miaza mare ; iar de cele ce se întîmplă noaptea nu mi-a pomenit. ALECSANDRI, T. I 84. 2. Locul unde ajunge soarele pe cer la ora 12 din zi; zenit. Soarele era aproape la amiază. BUJOR, S. 82. Cînd era soarele în amiazi, firea tăcea. EMINESCU, N. 12. • (Adverbial, învechit) Dar raza-i ce învie. . . Umbra o înghite cînd ziua e amiază. ALECSANDRI, P. A. 176. 3. (Regional) Mîncarea de la ora 12 din zi; prînz. (Atestat în forma amiazj Să n-am prînz Fără de plîns, Nici amiaz Fără năcaz. JARNÎK-BIRSEANU, D. 195. 4. (învechit şi arhaizant) Miazăzi, sud. Luna-n jumătate se aprinse cătră amiază printre cetini, poienile şi drumul se luminară uşor. SADOVEANU, O. V 442. Pe un deal despre amiazi a satului Şuharăul se găseşte o 'piatră în patru muchi. ODOBESCU, S. II 224. — Pronunţat: a-mia-, —Variante: amiaz (ODO BESCU, S. III 16, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 470), ara ez (ODOBESCU, S. III 179) s. n., amiazi, (regional) amia azi (SBIERA, P. 25, CREANGĂ, P. 154), (1, regional) mi.iză (ALECSANDRI, T. 1117) s. f. AMIÂZĂZI s. f. v. amiază. AMIAZI S. f. v. amiază. AMÎIiĂ, amibe,' s. f. Animal microscopic din încrengătura protozoarelor, care-şi poate schimba mereu forma, avînd corpul format dintr-o masă de protoplasma şi din unul sau mai multe nuclee. — Variantă: am6la (scris şi: amoebă) s. f. AMfC, -Ă, amici, -e, s. m. şi f. (Azi mai rar) Prieten. în toate duminicile Radu mănîncă la amicul lui şi iarna, de două ori pe lună, se duc amîndoi la teatru. VLAHUŢĂ, O. A. I 98. Mi s-a întîmplat să pierz un amic> un bun amic, şi nu mă pot căi îndestul de această nerepa- rabilă pierdere. CARAGIALE. O. 11,292. [Bălcescu] a devenit un bun şi preţios amic, cu care m-am înţeles totdeauna la vorbă şi la gînduri. GHICA, S. A. 140. Serviescule. .. eşti un amic nepreţuit. ALECSANDRI, T. I 280. <*> (La vocativ, uneori ironic, alteori cu ton de superioritate) Amice, iţi lipsesc patru-cinci sute de lei din casă ; ia fii bun d-ta ţi-i pune imediat la loc şi aVdată socoteşte mai bine. CARAGIALE, O. II 60. AMIC ĂL, -Ă, amicali, -e, adj. Prietenos. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S: III 9. ■$> (Adverbial) Tatăl meu primea amical pe tinichigiul de la Paşcani. SADOVEANU, N. F. 184. AMICÎE, amicii, s. f. (învechit) Amiciţie. Zilele ţi st scurg sumbre c-ale toamnei cînd soseşte. . . Aviicia te tră dează. MACEDONSKI, O. I 238. Despre amicie sau prietenie, PAN , P. V. III 19. AIVIICÎŢEE, amiciţii, s. f. (Rar) Prietenie. OmuT acesta pare că. nu ştie cîi preţuieşte pentru mine amiciţia lui. CARAGIALE, O. I 298. —Pronunţat: -ţi-e. AJHlDĂ, amide, s. f. Compus organic obţinut prin înlocuirea unui atom de hidrogen al amoniacului cu radicalul unui acid. AM1DOL s. n. Substanţă folosită ca developator în arta f >i<-g-afică. amjdOn S. n. Substanţă organică hidrocarbonată care ia naştere, în părţile verzi ale plantei, prin sinteză, sub acţiunea luminii solare, şi se acumulează sub formă de granule microscopice în seminţe, în fructe, în tubercule etc.; se foloseşte în industria alimentară, chimică, textilă etc. AMlfiZ S. n. v. amiază. AMIGDĂLĂ, amigdale, s. f. (Mai ales Ia pl.) Fiecare dintre cele două glande, în formă de migdală, aşezate la intrarea gîtlejului, de o parte şi de alta a omuşorului şi făcînd narte din sistemul limfatic. Amigdale inflamate_ AMIGDALÎTĂ S. f. Boală manifestată prin inflamarea amigdalelor; (popular) gîlci. Amigdalită cronică. AM IJÎ vb. IV v. miji. AM1LACÎU, -£E, amilacei, -ee, adj. (Şi substantivat, n.) (Substanţă) care conţine amidon, care este constituit din amidon. Substanţeamilacee. AMILĂZĂ, amilaze, s. f. Substanţă azotată neutră, care iransfomă amidonul în maltoză şi glucoza; se găseşte în protoplasma celulei şi în salivă. AJJIÎN interj. (în texte religioase sau în legătură cu religii.) Aşa să fie 1 Să nu care cumva să suflaţi o vorbă despre asta, cătră prieteni ori cătră duşman. Cine n-a ţine legea asta, să aibă hodina vîntului şi liniştea şuvoiului, să poposească în spini, să nu afle izvor, să deie tîrcoale satelor ca lupul! Bătrînii au bătut metanie, mormăind: —• Amin! SADOVEANU, N. F. 116. Amin! bleştesc eu cu jumătate de gură. — Şi eu mă anin, spuse Pavel de după sobă. CREANGĂ, A. 110. (Zamfira. .. strănută) — Să-ţi fie de bine! — Amin, şi într-un ceas bun! ALECSANDRI, T. I 34. <$- (Substantivat, în exp r.) Nici la amin = niciodată. Nu mai putea adecă să-l dezgroape nici la amin. ISPIRESCU, L. 254. (în construcţii negative) Cît aminul = de loc. Nu se mai hitoa- ce cît amintii. + (Familiar) Adio I s-a terminat I Dacă n-ai scris adresa pe plic, amin! — Accentuat şi: ămin. AMÎ VĂ, amine, s. f. Derivat al amoniacului, în care atomii de hidrogen sînt înlocuiţi cu radicali organici» AJIIÎNTE adv. (Numai în exp r.) A(-şi) aduce aminle — a ( şi) aminti. Aducîndu-mi. . . aminte de petrecerile mele la bunicid. .. am rostit o vorbă care îmi plăcea. SADOVEANU, N. F. 5. Ia adu-ţi aminte ce ţi-am spur odată. CREANGĂ, P. 168. Ea trebui de el în somn Aminte să-şi aducă. EMINESCU, O. I 171. Aduc aminte romînilor tina tdin faptele cele mai strălucite ale luptei părinţilor lor pentru libertate. BĂLCESCU, O. I 193. A lua alilintc = a ţine seamă de ceva, a lua în considerare, a nu trece cu vederea, a considera. Dar cum puteam, ochi avîndy să nu văzy văzînd să nu iau aminte, luînd aminte să nu aseamănt asemănînd să nit judec binele şi să nu pohtesc a-l face arătat compatrioţilor mei? GOLESCU, I. 20. Stăpîna mea, ia aminte Că cîntările-s cuvinte intre inimi despărţite. CONACHI, P. 191* A lua aminte la ceva=a) o fi atent la ceva, a băga de seamă. AMINTERT — 79 — AMNAR. El işi căuta de drum în treaba lui, fără să ia aminte la cele ce tot spuneau fetele. ISPIRESCU, L. 62; 1>) a observa cu atenţie, a se uita bine, a cerceta. Dete cîteva tircoale curţii împărăteşti şi luă aminte la toate amănunturile. ISPIRESCU, L. 75. A-i fi (cuiva) aminte (do ceva) = (mai ales în construcţii negativei a avea chef (de ceva). Nu mi-e aminte de petreceri. <ţ> Compuse: aduccrc-aminte =amin- tire. Dureroasele aduceri-aminte cădeau ca nişte ace care.. . mă umpleau de venin. VI.AHUŢĂ, O. A. 149. Aducerile- aminte pe.suflet cad în picuri. EMINESCU, O. I 107. Fapta [lui Mihai Viteazul la Călugăreni] este vrednică de toată aducerea-aminte. BĂI.CESCU, O. I 26; lunr -aminte = atenţie, grijă. Mezinul Jderilor a prins a fi cu luare-aminte. SADOVEANU, F. ]. 524. Gheorghiţă urmărea cu mare luare -aminte toate vorbele şi purtările maică-sa. SADOVEANU. B. 101. Aşa a aflat insă [Zaharia] că satul lut de la poalele munţilor poate opri luarea-aminte a unor cărturari veniţi să-l caute. C. PETRESCU, R. DR. 34. Din buzunarul vestei scoase o periuţă cu o oglingioară, îşi potriveşte mustaţa, sprincenele — se examinează cu luare-aminte. VI..AHUŢĂ, O. A. 212. Ascultă, rogu-te, cu luare-aminte. CARAGIALE, O. III 48. AMÎNTERI ailv. v. altminteri. AMINTÎ, amintesc, vb. IV. 1. Refl. (Cu pronumele în dativ şi urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau « despre ») A-şi reproduce în minte, a-şi aduce aminte. Sub căutătura aceasta iscoditoare Rizea işi aminti deodată de îndoiala lui. DUMITRIU, B. F. 110. 2. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o completivă directă; uneori construit cu dativul persoanei) A face pe cineva să-şi aducă aminte di- ceva; a evoca, l-am amintit o dată importantă, a Le aminti [ţăranilor] cuvintele lui Slalin de la întîiul congres al colhoznicilor udarnici. CAM1LAR, TEM. 148. Expr. A păstra amintirea cuiva (sau a ceva) = a menţine în sfera memoriei, a nu da uitării. Nici toamnele, nici pri- măverile de altădată Nu au lăsat urme învoi. . . Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă. BENIUC, V. 24. + (Rar, impropriu) întîmplare de care cineva îşi aduce aminte. Ti veni din nou în cap amintirea cu jimbla. SAHIA. N. 35. 2. (La pl.) Gen de producţie literară în care scriitorul descrie fapte petrecute într-o perioadă îndepărtată din viaţa sa; memorii. Amintiri din copilărie [titlu]. CREANGĂ. amtrAl, amirali, s. m. Grad superior în marina militară, corespunzător gradului de general-colonel din armata terestră; persoană care poartă acest grad. Amira lul. .. traversă ceremonios salonul, ca la o inspecţie generală. BART, E. 145. + Ffls-(sau navă-)amiral = navă pe care se- găfeşte comandantul unui grup de nave (amiralul) şi cnre poartă pavilionul amiralului. Pavilionul este înălţat brusc- pe catargul navei-amiral. CAMIL PETRESCU, T. II 19S„ AMtRALITĂTE, amiralităţi, s. f. Comandamentul suprem al marinei militare. AMIROSÎ vb. IV v. mirosi. AMIHOSITOR, -OARE adj. v. mirositor. AMÎNĂ, amîn, vb. I. T r a n z. 1* A hotărî să înde- plinească o acţiune mai tîrziu decît la vremea stabilită, a prelungi termenul o dată fixat pentru săvîrşirca unei acţiuni. Procesul a fost amînat. cza Lucrul amînat şi prelungit e ca mort. CAMILAR, TEM. 219. De multe ori i-a venit flăcăului în cap să se însoare, dar. . . amina din zi în zi, de joi pînămai de-apoi această poznaşă trebuşoară. CREANGĂ, P. 141. A b s o 1. Apoi dacă amîn, iar se mai întîmplă cine ştie ce şi nu mai pot pleca. SADOVEANU, P. M. 166. 2. (Cu privire la persoane) A purta cu vorba (de azi pe mîine).T» s-o amîi cu zi cu zi Şi spune-i cîte toate. Ea e bătrînă, n-are mult Să mai trăiască, poate. COŞRUC, P. I 78. Pe drum necontenit ceream apă, ia* tata mă amî?ta cu montele, de la o fîntînă la alta. CREANGĂ, A. 15. Tot mă amînau, ba azi, ba niîne; dihania de doctor zicea c-ar fi periculos. EMINESCU, N. 82. AMÎNÂR s. n. v. amnar. AMÎNÂRE, amînări, s. f. Acţiunea de a a m î n a. Amînarea procesului. c=d După ani de amînare Ileana a venit la judecată. ROTEZ, în POEZ. N. 74. Loc. a d v. Fărîi amîuai'C — îndată, fără întîrziere. Trebuie să pleci fără amînare. (învechit) Cu ainîliarc = în tihna, zăbovind. Şezînd cu amînare pe verdeaţă şi-adăstînd, Un ţînţar. . s-a pus pe urechea mistreţului. PANN, P. V. III 61* AMÎNĂT adv. (învechit şi popular) Tîrziu. li ptinea masa cît de amînat. PANN, P. V. II 64. Vine sara amînat. HODOŞ, P.P. 152. amîndOi, -dOuă num. col. (Substantivul determinat t* articulat) Şi unul şi altul, cei doi împreună, cei doi laolaltă, ambii Se uită în sus la cerul de cenuşă. Ridică amîndoi pumnii, ameninţînd pe cineva ascuns în vîrtejurile fumurii ale norilor. DUMITR.U, B. F. 15. Nu semănau amîndouă surorile. A’LAH UŢĂ, O. A. I 108. Piaptănă şi îmbracă la fel pe amîndouă fetele. CREANGĂ, P. 270. (Accentuat în frază, cu valoare stilistică) Plîngu-mi ochii amîndoi. JARNÎK-BTRSEANU, D. 113. ^ (Determinînd un pron. pers., care îl preoede) Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15. Amar era să fie de voi, de nu eram 7ioi amîndoi. CREANGĂ, P. 269. Nu e nici o asemănare între voi amîndoi. NEGRUZZI, S. 1 64. ^ (Cu valoare de pronume) Amîndoi priveau spre luminile nenumărate care tremurau, ca nişte steluţe, în vale, amîndoi ascultau muzica adîncă a clopotului, şi când cobora coasta spre sat. SADO- VEAFU. O. III 87. Au stat tăcuţi. că i-a cuprins O jale pe-amîndoi. COŞBUC, P. I 228. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 185. Hai, mindro. să ne iubim, C-amîndoi ne potrivim.'.. Tu n-ai fraţi, eu n-am surori, Amîndoi ca două flori. JARNÎK-BÎRSF.ANU. P. 50. — Forme gramaticale: gen. - dai. (cînd precidă sub« stantivul) amîndurnr (regional) amîiu.’iirm t amîndoror> (cînd urmează după el sau îi ţine locul) amîndurora şi (regional) amîndorora (RUSSO, O. 44). AMNÂR1, amnare, s. n. Bucată de oţel cu cart se scot, prin lovire, seîntei din cremene şi care se întrebuinţează la aprinderea focului ( v. scăpărătoare) şi la ascuţit (bricege, cuţite, topoare etc.). Mai mulţi aveau amnar şi iască. Băteau piatra, aprindeau şi fumau. DUMI- AMNAR - 80 - AMOREZAT TRIU, B. F. 157. S-aducă un pac de tutun şi hîrtie de ţigară. Amnar şi iască am eu. SADOVEANU, N. F. 56. Paloşul scotea, Pe amnar îl da De şi-l ascuţea. TEODORESCU, P. P. 450. (Poetic) Cine scria şi ciţi scriau litania care, ca un amnar, făcea să scapere în ochi scinteierea nemulţumirilor? PAS. L. 1132. E X p r. Cît ai scăpăra din amnar sau cît ai da (sau ai bate, ai zbate) ¡n amnar <= cît ai clipi din ochi, repede. In acest timp, Traian Mînecuţă.. . cît ai zbate în amnar, se îmbrăcase cu straiele dăruite. SADOVEANU, P. M. 66. Să nu se dezlipească de stăpînul său nici cît ai da din amnar. ISPIRESCU, L. 104. — Variantă: (regional) amînir (CREANGĂ, P. 125) s. n. AJMNÂK2, amnare, s. n. (Regional) 1. Fiecare din stîlpii de lemn care se pun la colţurile unei case sau ale altei construcţii ţărăneşti pentru a sprijini acoperişul. Pe cea vale mare Este-o casă din amnare. SEVASTOS, C. 187. Grindă orizontală de la stăvilarul unei mori, care leagă cei doi stîlpi bătuţi în apă. 2. Mîner de lemn cu ajutorul căruia se învîrteşte şi se fixează sulul care întinde şi pe care se strînge pînza în războiul de ţesut. 3. Bucată de fier sau cui cu ajutorul căruia se coboară sau se ridică fierul lat al plugului. AMNAIt tJŞ, amnăruşe, s. n. (Regional) Diminutiv al lui amnar2 (2). Cu lopăţica şi cu amnăruşul se întinde pînza pe sul. ŞEZ. V 25. AMNEZÎE, amnezii, s. f. Pierdere totală sau parţială a memoriei. AMNlOS, amniosuri, s. n. Cea mai dinăuntru dintre membranele care învelesc fetusul la mamifere, la păsări şi la reptile; are forma unui sac, umplut cu un lichid în care pluteşte fetusul. — Pronunţat: -ni-os, AMNIOTIC, -Ă, amniotici, -e, adj. (în expr.) Lichid amniotic = lichid care se află în amnios şi apără embrionul. — Pronunţat: -m-o-, AMNISTIA, amnistiez,. vb. I. T r a n z. A acorda amnistie unui infractor; a scoate un delict de sub sancţiunile legii. — Pronunţat: -ti-a. AMNISTIATUL, -A, amnistiabili, -e, adj. Care poate fi amnistiat. — Pronunţat: -ti-a-. AMNISTIE, amnistii, s. f. Scoatere de sub sancţiunile legii a unui fapt penal sau civil, printr-un act al puterii de stat. AMNISTIERE, amnistieri, s. f. Acţiunea de a ' amnistia. — Pronunţat: -ti-e-, AIlOC s. n. Boală mintală tropicală care se datoreşte abuzului de stupefiante. AJVIONIÂC s. n. Gaz incolor, cu miros înţepător, înecăcios, foarte solubil în apă, obţinut din combinarea hidrogenului cu azotul; în stare lichidă se întrebuinţează la fabricarea gheţii artificiale. — Pronunţat: -ni-ac. AMONIACÂIi, -A, amoniacali, -e, adj. Care conţine amoniac, /¡pc amoniacale. — Pronunţat: -nî-a-, AMONÎT, amoniţi, s. m. Numele unei moluşte cefalo- pode fosile cu cochilia în formă de spirală şi împărţită prin pereţi în mai multe compartimente. AMONIU s. ,m. sg. Radical monovalent care nu a fost obţinut in stare liberă; în compuşi se comportă ca un metal alcalin, dînd naştere la săruri. Clorura de amoniu se mai numeşte şi ţipirig. AMONTE adv. (în opoziţie cu aval ; numai în loc. adv.) în amonte (în legătură cu situaţia unui punct de pe cursul unei ape) = mai aproape de izvor (în comparaţie cu alt punct). [Păstrăvului] trebuie să-i arunci momeala ori in susul apei (peştele stînd întors cu botul în amonte), ori după un obstacol. SADOVEANU, V. F. 66. <ţ> (Substantivat) în amantele rîului se cheamă «la Tartarău ». SADOVEANU, V. F. 25. AMOR, amoruri, s. n. 1. Dragoste între persoane de sex diferit; iubire. S-a dus amorul, un amic Supus amindurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 185. Şi-n toată natură, cuprinsă de dor Plutea o şoptire de dulce amor!... ALECSANDRI, P. I 126. Fi g. După izbucnirea de furie, coana Eleonora amorţise iar. DUMITRIU. B. F. 52. Iarna veni viforoasă şi plină de semne de spaimă. Pină şi marea-n neastîmpăr acum amorţise la ţărmuri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 100. <*> Tranz. Femeia a urmat să-l domolească [pe demonul mărilor], suflind asupra lui... pină ce l-a amorţit în afundul somnului. SADOVEANU, D. P. 106. 2. (Despre animalele care hibernează) A intra în perioada de hibernare. Ursul amorţeşte în timpul iernii. 8. F i g. A-şi pierde puterea, a slăbi în intensitate. După suferiri multe, inima se-mpietreşte... simţirea amorţeşte. ALEXANDRESCU, P. 79. A încetini, a lîncezi. Adevărul este că munca noastră nu se cuvine să amorţească niciodată. SADOVEANU, P. M. 140. Tranz. A domoli, a potoli. Hotărîră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere. NEGRUZZI, S. I 218. AMORŢIRE, amorţiri, s. f. Faptul de a amorţi, 1. Stare trecătoare de insensibilitate, de nemişcare a trupului sau a unei părţi a trupului; amorţeală. Amorţirea mîinii. F i g. Numai pîrîul, minat cu grăbire, in calea lui... mai însemna, în amorţirea universală, eterna mişcare a viefii în vinele adormite ale lucrurilor. HOGAŞ, M. N. 132. Totul zace-n neclintire, in adîncă amorţire. ALECSANDRI, P. A. 95. 2. F i g. Indiferenţă, inerţie, inactivitate. AMORŢÎT, -Ă, amorţiţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe şi despre corpul sau o parte a corpului lor) Fără simţire, ca mort, rigid. Braţ amorţit. Firea-şi doarme somnul ei, Amorţită subt zăpadă. TOPÎRCEANU, S. A. 25. Dan, cu coatele amorţite, tocmai se ridica să plece. VLAHUŢĂ, O. A. III 38. Trupul meu are să fie rece... amorţit şi ţeapăn. ISPIRESCU, L. 147. 4. (Neobişnuit, cu sens activ) Care te aduce într-o stare de amorţire. Un somn amorţit îi cuprinde trupul. EMINESCU, N. 21. (Adesea determinat prin «de frig») înţepenit din cauza frigului, îngheţat, li pătrunsese frigul prin picioare, mergea în neştire, amorţit, cu mîinile în buzunare şi cu băţul strîns subţioară. DUMITRIU, B. F. 14. <§> (Adverbial) Şi inima aceea ce geme de durere, Şi sufletul acela ce cintă amorţit E inima mea tristă, ce n-are mîngîiere. EMINESCU, O. I 6. 2. (Despre animalele care hibernează) Cuprins de somnul hibernal. Albinele stau toată iarna amorţite. 3. F i g. Lipsit de vigoare, de energie, de vioiciune. S-ar putea deştepta... mii de idei energice şi salubre, care ar scălda mintea obosită şi sufletul amorţit in roua întăritoare a timpilor de antică vîrtoşie trupească. ODOBESCU, S. III 51. (Adverbial) A cîntat cam amorţit l CONTEMPORANUL, II 14. Atenuat, slăbit, lipsit de intensitate. Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate ; Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 136. AMPENĂJ, ampenaje, s. n. Dispozitiv format din piese în forma unor aripioare fixe şi mobile, comandat de către pilot în vederea stabilizării sau a schimbării direcţiei avionului. AMPfÎR, amperi, s. m. Unitate internaţională pentru măsurarea intensităţii curentului electric. Compus; ampor-oră = unitate practică de măsură a cantităţii de electricitate, egală cu cantitatea de electricitate care străbate un conductor în timpul unei ore, atunci cînd curentul are intensitatea de un amper. AMPERĂJ, amperaje, s. n. Intensitatea unui curent electric exprimată în amperi. AMPEKMÎÎTRTJ, ampermetre, s. n. Aparat pentru măsurarea în amperi a intensităţii curentului electric. AMPLASĂ, amplasez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la maşini, instalaţii tehnice, piese de artilerie etc.) A aşeza, a situa pe un anumit loc. AMPLASAMENT — 82 - AMURGIT AMPLASAMENT, amplasamente, s. n. Loc de aşezare a unei instalaţii, a unui dispozitiv, a unei maşini sau a unei construcţii. Amplasament de mitralieră. AMPLIFICĂ, amplific, vb. I. Tranz. 1. A lărgi, a dezvolta, a mări; a da amploare. (Refl.) Colonelul îşi mai aprinse o ţigară fi sorbi încă un păhărel de coniac după multe altele. I se amplificau gesturile, îi sporea vocea răguşită. SADOVEANU, M. C. 92. 2. A intensifica, a mări valori electrice, acustice sau optice. A amplifica un curent electric. AMPLll’lCARE, amplificări, s. f. Acţiunea de a amplifica. 1. Lărgire, dezvoltare, mărire. Amplificare retorică — dezvoltarea ideilor sau argumentelor într-un discurs, constituind o calitate, cînd cuprinsul ei e interesant şi plăcut, sau un defect, atunci cînd nu conţine nimic nou. 2. Creştere sau întărire a valorilor electrice, acustice sau optice (obţinută cu ajutorul unui amplificator). Amplificare radiofonică. AMPLIFICATOR, amplificatoare, s. n. Aparat care măreşte valorile caracteristice unui fenomen cu energie luată de la o sursă separată. <$> Amplificator (electric) = aparat care măreşte forţa sau tensiunea unui fenomen electromagnetic cu un supliment de energie dintr-o sursă exterioară. Amplificatorul unei staţii de radioficare. (Adjectival) Aparat amplificator. — PI. şi: (s. m., nerecomandabil) amplificatori. AMPLITUDINE, amplitudini, s. f. 1. Extinderea unei oscilaţii, lungimea drumului între poziţiile extreme ale corpului care oscilează. Amplitudinea oscilaţiilor unui pendul. 2. (Mat.) Mărimea unui arc, distanţa care separă punctele lui extreme. AMPLOAIAT, -A s. m. şi f. v. amploiat. AMFLOĂRE s. f. însuşirea de a fi amplu; întindere, dezvoltare, desfăşurare largă. S-a dus să deştepte prieteni fi neamuri, ca să-i aducă aici... să dea mai multă amploare terbării sale. SADOVEANU, Z. C. 64. AMPLOIĂT, -Ă, amploiaţi, -te, s. m. şi f. (Fran- tuzism învechit) Funcţionar, impiegat. Cînd am ieşit din camera lui Alexar.drescu, nu mai era nimeni prin curte ; se întunecase şi plecase toţi amploiaţii. GHICA, S. 665 Una din cele mai luminoase camere era destinată pentru marele hatman, alta pentru sameş, împreună cu ceilalţi amploiaţi ai săi. FILIMON, C. 233. — Variantă: amploaiat, -ă (ALECSANDRI, T. 1735) 8. m. şi f. AMPLU, -Ă, ampli, -e, adj. Larg, întins, dezvoltat; cuprinzînd multe amănunte. Urmă o dezbatere amplă asupra perspectivelor tinărului. REBREANU, R. 1 27. AMPRENTĂ, amprente, s. f. 1. Imagine a unui obiect întipărită prin presare pe o suprafaţă plastică. V. tipar. (F i g») [Cărămizile] vor dura astfel sate, poate mii de ani, păstrînd in toţ acest timp amprenta de-o clipă a vîn- tului. BOGZA, C. O. 219. Amprentă digitală (mai ales la pl.) v. digital. 2. F i g. Urmă lăsata de o idee, de o stare psihică, de o influenţă din afară. AEIPUTÂ, amputez, vb. I. T r a n z. A tăia, a reteza pe cale chirurgicală un membru al corpului. (Refl. pas.) I s-a amputat piciorul drept. SAHIA, N. 35. AMPUTĂRE, amputări, s. f. Acţiunea de a amputa; operaţie chirurgicală constînd în tăierea unui membru bolnav al corpului. AMPUTĂŢEE, amputaţiif s. f. Amputare. . — Pronunţat: -ţi-e. AMtî adv. (Popular) Acum. Fost-am tinăr şi brudiui ‘ Pare-mi rău ş-amu-i tîrziu. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 221. (începe o poveste sau introduce o frază care aduce un episod nou) Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii. Amu cică împăratul acela... CREANGĂ, P. 184. Ei a o babă şi un moşneag, şi ti n-aveau copii. Amu's-au sfătuit ei... ŞEZ. îl 107. Amu cică a fost odată un sturz. ŞEZ. III 185. (Fără sens precis în frază) în r-o zi de tîrg s-au pornit la drum, şi mcrgînd amu cît au mers, iată că au întîlnit un om. SBIERA, P. 1. AMULETĂ, amulete, s. f. Mic obiect căruia oamenii superstiţioşi îi atribuie puterea magică de a-i feri de rele cînd îl poartă cu dînşii. V. t a 1 i s m a n, fetiş. Mi-a aşezat ceasornicul cu lănţişorul pe după glt ca pe-o amuletă. SADOVEANU, N. F. 60. AMURĂT, -A adj. v. murat. AMURG. amurguri, s. n. Semiîntuneric care se lasă după apusul soarelui şi ţine pînă la venirea nopţii; sfîrşitul zilei, înserare, crepuscul. E seara pe-aproape şi ziua se stinge.. . Amurgu-i de sînge... Şi cerul e roşu, şi ceru-i de pară... TULBURE,V. R.41. Cîmpiile se scufundau tot maimult în liniştea amurgului cald de sfîrşit de martie. SADOVEANU, O. IV 7. Iată, din văile-adînci se urcă spre creştete-amurgul, Umbrele nopţii se-ntind şi liniştea vine din ceruri. COŞBUC, P. II 63. F i g. îşi aducea aminte de Potcoavă cel de altădată, acum cufundai într-un amurg de basm. SADOVEANU, o. i 93. <0- Loc. adv. în amurg sau în amurg de scară sau (învechit) într-amurgul = pe înserate. Era in amurg tirziu şi cerul se întuneca din ce în ce. DUNĂ- REANU, CH. 31. în amurg de seară, Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înşira Pentru fată-sa. COŞBUC, P. II 142. Călător, care-ntr-amurgul pe paveaua sunătoare Treci... NEGRUZZI, S. II 92. <ţ. Expr. A da în amurg = a amurgi, a se însera. [Fata] pînă seara nu jucă cu altul decit numai şi numai cu dînsul. Cînd dete în amurg. . . ea pieri. ISPIRESCU, L. 310. F i g. Se-nălţa pe albăstreala întunecată a cerului un părete îngust şi negru, cu muchea surpată, cu laturile crăpate, fioros şi cobitor ca urma unui păcat în amurgul conştiinţei. ODOBESCU, S. I 162. Jţ. F i g. (Uneori determinat prin «al vieţii ») Bătrîneţe, sfîrşitul vieţii, declin. Mi-o închipuisem cu părul alb, într-o bătrîneţe calmă şi înţeleaptă, fiind mai departe fiinţelor noastre în amurg acelaşi prilej unic de intîlnire şi (ncîntare. BOGZA, C. O. 5. Trist e deşertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieţii. ALECSANDRI, P. III 183. AMURGI, pers. 3 amurgeşte, vb. IV. Intranz. A se lăsa amurgul, a se însera. Amurgea şi zăream satul dt subt culme. SADOVEANU, P. M. 122. Pînă-l mai menim noi pe popă... amurgeşte bine. CREANGĂ, A. 43. Abia amurgise cînd Stroici şi Spancioc sosiră. NEGRUZZI, S. I 160. F i g. (Rar, despre lumina zilei) A slăbi, a se stinge, a se întuneca (Ia amurg). Sub dealuri amurgeşte zarea, Se-ntunecă prin văi cărarea Şi-i umbră peste sat. COŞBUC, P. II 50. Dar lumina amurgeşte şi plugarii, cătră sat, Hăulind pe lîngă juguri, se întorc de la arat. ALECSANDRI, P. A. 121. AMURGÎRE, amurgirt, s. f. Faptul de a amurgi; înserare. îl găsi amurgirea la fereastră, privind satul ireal şi depărtările fumegoase. C. PETRESCU, R. DR. 154. AMURGÎT1 s. n. Amurg. Fiece amurgit liniştii Şoptea despre singele şi sudorile Norodului schingiuit, jefuit. DEŞLIU, G. 37. Apoi treceau oamenii care se întorceau de la lucru şi cîntecele lor umpleau amurgitul. SADOVEANU, O. I 288. Să-mi răcoresc viaţa la un amurgit de sară. VLAHUŢĂ, P. 47. <$. Loc. a d v. în (sau pe la) amurgit^ cînd se îngînă ziua cu noaptea, la vremea amurgului. Să văd codrul plin de-areţi Şi cîrlanii cum s-alungă; Ia? in amurgit, la strungă, Să mulg laptele-n găleţi. COŞBUC, AMURGIT — 83 - AN P. II 167. Cînd fu pe la amurgit, întîlni un om. ISPIRESCU, L. 321. AMURGÎT2, -A, amurgiţi, -te, adj. învăluit în amurg. (F i g.) Nu-mi faceţi dar, vă rog, o vină de a fi căutat să descopăr de pe zarea amurgită a trecutului, din ceaţa brumoasă a prezentului, o falnică lumină pentru viitorul artelor romîne! ODOBESCU, S. II 246. AMtfŞ. amuşe, s. n. Groapă umplută cu apă şi var in care tăbăcarul pune pieile la argăsit. AMtfŞI adv. (Regional) Numaidecît, îndată, imediat Aşteapt-o, că vine amuşi! ŞEZ. II 188. E s p r. Amuşi... amuşi.. • = cînd. . . cînd. . ., ba. .. ba..., citeodiitâ. . altă dată... Am o puică: Amuşi ii albă, amuşi ii neagră (Ziua şi noaptea). GOROVEI, C. 138. AMUŢĂ, amuţesc, vb. I. T r a n e. (Regional) A asmuţi (un cîine) asupra cuiva. <)’■ (Cu inversarea construcţiei) Cind treceam gardul cu spinii, M-amuţai, mlndro, cu etnii. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 390. AMUŢI, amuţesc, vb. IV. Intranz. A pierde facultatea de a vorbi, a deveni mut. F i g. (Despre fiinţe, p. e x t. despre glas) A înceta de a vorbi sau de a se face auzit; a rămîne tăcut (ca mut). Cînd reflectoarele te stinseră şi aparatul cinematografic prinse a ţăcăni uşor, vorbele, şopotele amuţiră. CAMILAR, TEM. 47. Greierul, cîntăreţ neobosit al zilelor de vară, amuţise, istovit, sub umbra înălţimii ocrotitoare a ierburilor. HOGAŞ, M. N. 172. Pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, fncît făcu să tacă toate muzicile şi să amuţească toţi cîntă- refii. POPESCU, B. I 128. F i g. (Despre obiecte care produc zgomot) A înceta să mai emită sunete. Acum totul amuţise, iar bătaia metalică a pendul ei. . . umplea tăcerea cu zgomotul ei rece de maşinărie. DUMITRI U, B. F. 48. Vorbea cu un vizitiu. .. şi-i umbla totodată privirea de jur împrejur, să nu amuţească nicovalele, să nu stea lucrătorii degeaba. PAS, L. I 72. Tranz. fact. F i g. Ţipetele disperate ale familiei Gălăciuc au amuţit furia tuturor. SAHIA, N. 42. — Variantă: muţi (SADOVEANU, Z. C. 291, C. PE- TRESCU, C. V. 249) vb. IV. AMUŢÎRE, amuţiri, s. f. Faptul de a amuţi; pierderea facultăţii de a vorbi. ^ F i g. încetare a oricărui zgomot. AMUŢÎT. -Ă, amuţiţi, -te, adj. Care a devenit mut, care a pierdut facultatea de a vorbi. F i g. Ca mut, fără glas. Cînd a sunat clopotul, ne-am strîns minele, amuţiţi de durere. VLAHUŢĂ, N. 174. Vulturii ce stau amuţiţi pe crestele seci şi sure ale stîncelot nalte învăţau de la el ţipetul cel plîns aljalei. EMINESCU, N. S. AMUZA, amuz, vb. I. Refl. A petrece în mod plăcut şi vesel; a se distra, a se înveseli, a se desfăta. Se amuza mai mult decît noi. IBRĂILEANU, A. 134. <£• Tranz. Dumnealui îmi servise, pe lîngă dictoanele populare, diferite aforisme care mă amuzau. SADOVEANU, N. F. 51. AMUZAMENT. amuzamente, s. n. Petrecere a timpului !n mod plăcut şi vesel, cu glume şi alte mijloace de înve- selire; distracţie, divertisment. A jucat diverse scene, spre amuzamentul tuturor. AMUZANT, -ă, amuzanţi^ -tet adj. Care amuză sau distrează; nostim, hazliu, distractiv. Situaţie amuzantă, AMUZĂT, -ă, amuzaţi, -te, adj. înveselit, distrat, vesel. AMVtiN, amvoane, s. n. Construcţie (de obicei ca un balcon) într-o biserică, de unde se predică sau se citeşte evanghelia. în predicile sale de pe amvoanele bisericilor înţepa ca viespea. CREANGĂ, A. 136. AN1 adv. (Popular şi arhaizant) 1. Anul trecut, acum un an. Mi-a luat omul zapciului an boii, o să-mi ia acum şi iapa. CAMIL PETRESCU, B. 9. An n-am cîştigat, estim am păgubit, la anul trag nădejde. PANN, P. V. II 85. Cum a dat dumnezeu an Holde mîndre lui Traian, Astfel să dea şi la voi, Ca s-avem parte *şi noi. TEODORESCU, P. P. 147. <$• Loc. adj. De nn = (datînd) de anul trecut. în grădină ard mocnii şi singur frunzele de an. D. BOTEZ, P. O. 26. E x p r. (în legătură cu nume de anotimpuri) An-inrnă (sau -vara, -primăvară, -toamnă) = astă- iarnă (sau astă-vară etc.). Ca mîine o să ningă iar. îmi amintesc un pic de-an-iarnă. PERPESSICIUS, S. 164. Oameni buni! an-iarnă bordeiu-mi arsese. ALECSANDRI, P. A. 50. 2. (Precedat de « mai », exprimă un timp neprecizat, în trecut) Acum cîţiva ani. S-a sculat mai an Bădica Troian Şi-a încălecat. .. ALECSANDRI, P. P. 387. Loc. adj. De mai nn = (datînd) de acum cîţiva ani. Sărmanul lup căta oriunde mtnluire, Şi întîlnind pe un motan. Prieten de mai an, îi zice... DONICI, F. 52. ANS, ani, s. m. I. 1. Măsură sau perioadă de timp cuprinzînd 12 luni: a) (intervalul de timp se socoteşte de la 1 ianuarie) Anul 1954. o Pre tine, an tînăr, te văd cu mulţumire! Pre tine te doreşte tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, P. A. 78. Anul acesta = anul curent. Anul trecut = anul expirat. Anul viitor = anul care începe la 1 ianuarie viitor. Cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua şi anul viitori ALEXAi\DRESCU, P. 77. (în legătură cu recolta) Ar. bun. An rău. Loc. adv. în anul... = în cursul anului... Eminescu s-a născut în anul 1850. La anul = în anul viitor, peste un an. Dacă la toamnă tot nu s-o putea, atunci la anul pe vremea asta, şi tot trebuie să sc termine o dată. DUMITRIU, B. F. 134. Noroc bun.. . şi la arm cu bine! ALECSANDRI, T. 673. -f Anul nou — ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an); b) (intervalul de timp se socoteşte cu începere de astăzi, privind în trecut sau în viitor) Peste un an va termina şcoala medie. Loc. adv. Acum un an (sau doi «ni etc.) = cu un an (sau cu doi ani etc.) în urmă. Acum trei ani a fost o iarnă grea. (Precedat de prep. «de», adjectival) Cu mîndra de-acttm un an Dintr-un măr mă săturam. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 155. Loc. adv. De un an (sau doi ani etc.) = de acum un an (sau doi ani etc.) încoace. Toată lumea se bucură de pace. D-ta eşti un om liber şi poţi să te duci unde vrei. .. Aşa îi spuneam tatei de 18 ani. SAHIA, N. 25. Părinţii tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. N-am dat ochii cu Vîlcan De-i mai bine de un an. TEODORESCU, P. P. 551. Un an (sau doi nni etc.) după ... = cînd a (sau va fi) trecut un an (sau doi ani etc.). De ani Şi ani = de mulţi ani, de vreme îndelungată. De ani şi ani glasul meu tace. BENIUC, Y. 140. Unchiul.. . îl întrebă pe tata de toate neamurile pe care nu le-a văzut de ani şi ani. STANCU, D. 142. E x p r. (La) mulţi ani! = să trăieşti mulţi ani! să fie (pentru) mulţi ani 1; c) (intervalul de timp se socoteşte de la o dată din trecut) Bădică, mine ţi se-mplineşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mare folos. EMINESCU, N. 21; d) (intervalul de timp se socoteşte de la o dată oarecare, neprecizată) (Cu determinările «tot», «întreg», « de zile », care accentuează durata, lungimea anului). E rău cînd anu-ntreg ţi-e prost Şi masa cînd ţi-e-n drum. COŞBUC, P. I 229. A ţinut veselia ani întregi. CREANGĂ, P. 279. [îşi luă] merinde ca să-i ajungă un an de zile. ISPIRESCU, L. 13. (Urmat de determinări indicînd un ciclu de munci sau lucrări) An bugetar. ca La sfîrşitul anului şcolar, mergînd acasă în vacanţa, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit. REBREANU, P. S. 37. ^ L o c. a d v. An do (sau cn) an = în fiecare an, în tot'anul, mereu. An de an vas ro- şu-naintează Pe talazuri clocotind potrivnic. BENIUC, V. ANA — 84 — ANAGRAMĂ 42. An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte. EMINESCU, O. I 144. (Rar) An devreme = amar de vreme, mulţi ani, îndelung. Era un hat larg, un fel de dntmuşor bătucit an de vreme de roţile carelor, de picioarele vitelor ale oamenilor. CAMILAR, TEM. 330. într-un an = în intervalul de un an. Toate'învăţăturile pe care alţi copii le învăţa într-un an, el le învăţa intr-o lună. ISPIRESCU, L. 2. Intr-o lună Toarce-o lină Şi-ntr-un an Ţese-un tuman! JARNÎk-BÎRSEANU, D. 457. Cu anii = ani întregi, ani de-a rîndul,vreme îndelungată. Dacă pleci acum, nu ne vom mai vedea cu anii. (în sistemul de angajări din trecut, în legătură cu verbele «a angaja », « a tocmi » etc.) Cu anul = pe timp de un an. La (sau într-)un an (sau la doi ani etc.) o dată= o singură dată într-un an (sau în decursul a doi ani etc.); rar. Ne întîlnim la un an o dată. □ Găseşte din întîmplare cîte o piatră de aceste, picată de pe cerb, cînd se scutură el la ¡apte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 2. (Mai ales la pl., precedat de un număr, indică vîrsta unei fiinţe sau vechimea unui lucru) Cal de 5 ani. Stejar de 100 de ani. a Ţifaca Leona uita prea des că împlinisem cinsprezece ani. SADOVEANU, N. F. 7. Am un unchi bătrîn, de 999 de ani şi 52 de săptămîni. CREANGĂ, P. 52. (La pl.) Vîrstă (înaintată). La anii mei nu mai pot urca pe munte, a Şi s-aşază toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. -tf (La pl.) Epocă din viaţă; viaţă. [Bătrînii] buciumă din creasta depărtării Un cîntec pentru anii mei frumoşi, Pentru toate nădejdile ¡i izbinzile ţării l DEŞLIU, G. 24. Luminoasă şi voioasă ţi-era casa părintească... Casa ta ce-adăpostise anii tăi mrîzători. MACEDONSKI, O. I 75. 8. (La pl.) Perioadă de timp de un oarecare număr de ani (1); epocă, vreme. Vai! tot mai gîndeşti la anii cînd visam în academii... ? EMINESCU, O. I 140. Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă Din ora de urgie in care te-am pierdut! ALECSANDRI, P. A. 62. II. (Astron.; cu determinări precizînd lungimea intervalului de timp) An tropic = interval de timp (de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 46 de secunde) care se scurge între două treceri consecutive ale soarelui prin acelaşi punct echinocţial. (Ţinînd seamă de nevoia practică de a cuprinde un număr întreg de zile, fracţiunea se suprimă şi anii se împart astfel:) An comun sau an calendaristic = an de 365 de zile. An bisect = an care are cu o zi mai mult decît anii obişnuiţi, an de 366 de iile (şi care revine la fiecare patru ani). + An-lumirtă= unitate întrebuinţată în astronomie pentru măsurarea distanţelor mari, egală cu distanţa străbătută de lumină Intr-un an. ANĂ s. f. Frînghie de care sînt suspendate, la distanţe egale, undiţele sau cîrligele carmacelor. Frînghie cu plute de la marginea superioară a mrejelor şi a altor plase pescăreşti. ÂNABOLÎSM s. n. Totalitatea proceselor chimice care au loc în organismele vii în vederea producerii substanţelor necesare vieţii. ANÂCOLTÎT, anacolute, s. n. Greşeală de stiî constînd în întreruperea construcţiei sintactice începute şi continuarea frazei cu altă construcţie. Versurile populare < Cine m-a lua pe mine Nu vreau să-mi fie ruşine » cuprind un anacoîut. ANACREONTIC, -Ă, anacreontici, -e, adj. în genul micilor poezii atribuite poetului grec Anacreon, care a cîntat dragostea, vinul şi veselia la ospeţe. Poezie anacreontică. (Substantivat, f.) Anacreonticele lui Coşbuc. ■— Pronunţat: -cre-on-. ANACRONIC, -Ă, anacronici, -e, adj. Care este nepotrivit cu obiceiurile sau ideile actuale; care conţine un anacronism. In sectorul învcţămîntului public, una din tradiţiile anacronice ce au persistat pînă acum [1948] este asocierea laolaltă din punctul de vedere al predării a două vaste ştiinţe: fizica şi chimia. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 105, 4/5. ANACRONISM, anacronisme, s. n. Eroare constînd în fixarea unei întîmplări în alt timp decît cel adevărat; introducere greşită, în prezentarea unei epoci, a unor trăsături din altă epocă. G. Asachi, cunoscînd foarte bine anacronismul lui Cantimir, a căutat să-l dezvinovăţască, iăcînd din Baiezet I Baiezet II. ARHIVA R. I 94. + Rămăşiţă din trecut, care nu corespunde modului de viaţă actual; opinie sau obicei învechit. Este mai mult decît o greşeală a predica latinirea ( = latinizarea): este un anacronism ; prelungit, anacronismul este un pedantism ridicul, şi predicatorii anacronismului se cheamă pedanţi. RUSSO, O. 94. ANACRONÎSTIC, -Ă, anacronistici, -e, adj. (Rar) Care conţine un anacronism. Legendă de o bizarerie ana- cronistică cu totul comică. ODOBESCU, S. I 392. anaerOb, -Ă, anaerobi, -e, adj. (în opoziţie cu aerob) 1. (Despre microorganisme) Care trăieşte şi se înmulţeşte fără aer, oxigenul necesar fiind luat din mediu prin descompunerea unor componente ale acestuia. Putrefacţia se datoreşte în primul rînd unor bacterii ana- erobe care descompun materia organică. 2. (Despre procese biochimice) Care se produce într-un mediu lip'sit de aer. Fermentaţia alcoolică a glucidelor este un proces anaerob. ANAEROBlOZĂ s. f. (în opoziţie cu aerobioză) Formă de viaţă a unor microorganisme, (de obicei bacterii) în absenţa oxigenului liber din aer, organismele luînd oxigenul necesar din alte surse. ANAITLĂCTIC, -Ă, anafilactici, -e, adj. Cu caracter de anafilaxie sau bazat pe aceasta. <$> Şoc anafilactic — reacţie violentă a organismului, provocată de injectarea sau înghiţirea unei anumite substanţe. ANĂFILAXlE s. f. (în opoziţie cu imunitate) Manifestarea unei stări de sensibilizare a organismului la administrarea unei cantităţi foarte mici dintr-o substanţă nevătămătoare prin ea însăşi şi care în prealabil a mai fost administrată organismului. ĂNAFOR, anafoare, s. n. (Regional) Vîrtej formal în lungul ţărmurilor unui curs de apă; bulboană, sorb. S-au înecat amîndoi copiii! — Anaforul din balta umblătoare. .. DAVIDOGLU, O. 35. O vreme frumoasă şi caldă. Dunărea venea mare, mare, spumegînd şi făcînd anafoare. DUNĂREANU, N. 125. AIÎAPORĂ, anaforale, s. f. (învechit) Raport scris adresat domnitorului, de obicei de către un mare dregător. Se miră cineva cînd vede.. . anaforalele şi hotă- rîrile de acum, care în multe rinduri cuprind atît de puţin. Ni s-au prilejuit a vide o anafora scrisă pe douăzeci coaie kîrtie. NEGRUZZI, S. I 304. ANAFORĂ, anafore, s. f. Figură de retorică, constînd în repetarea aceluiaşi cuvînt la începutul mai multor fraze consecutive sau al mai multor membre de frază, pentru a obţine efecte stilistice. ANĂFURĂ s. f. (Cu sens colectiv, în mistica creştină ortodoxă) Bucăţele de prescură care se împart credincioşilor la sfîrşitul liturghiei. [Musafirii] îşi aşteptau rîndul in tăcere, ca în noaptea învierii, la împărţirea ana- furii. PAS, L. I 105. Bătrinele... ţineau drumul casei, mestecînd anafura sfinţită. DELAVRANCEA, S. 51. ■—Variantă: nâlură (ŞEZ. V 137) s. f. ANAGLÎFĂ, anaglife, s. f. Lucrare de sculptură în relief sau în basorelief. ANAGRAMĂ, anagrame, s. f. Schimbarea ordinii literelor uriui cuvînt, pentru a obţine alt cuvînt; cuvînt ANAHORET - 85 - ANALIZĂ obţinut prin această schimbare. «Ikanok > din poeziile lui Conachi este anagrama numelui său. c=i Eu mă chem acum Leon Dianeu... Dar să ştii că acest nume Leon Dianeu cuprinde in sine întreg numele mieu [Ion Deleanu], prin strămutarea slovelor, sau anagramă. BUDAI-DELEANU, Ţ. 66. ANAHORET, anahoreţi, s. m. (Rar) Pustnic, sihastru. In dteva minute, ospăţul nostru de anahoret fu gata, HOGAŞ, M. N. 122. ANAHORÎTIC, -Ă, anahoretici, -e, adj. (Rar) De anahoret; f i g. modest, sărăcăcios. în privegherea diriguitoare şi cu multă băgare de seamă a acestei fripturi anahoretice, nu rareori se întimpla ca măruntul meu călugăr să-şi tragă iute mina de pe cîte un hrib ce nu stătea tocmai cuminte pe jăratec, HOGAŞ, M. N. 117. AKĂIi, -Ă, anali, -e, adj. Care ţine de anus, din regiunea anusului. Nervi anali. ANAiE s. f. pl. 1. Scriere istorică în care sînt înregistrate an cu an întîmplările importante din viaţa unui popor. V. cronică, letopiseţ. A fost în multe rînăuri ciumă în ţară, dar analele Romîniei nu pomenesc de o boală mai năprasnică şi mai grozavă decît ciuma lui Caragea! GHICA, S. A. 54. + Istorie a unui popor. încercarea timpilor culeasă din analele contimporane ale poporului romîn. ODOBESCU, S. III 326. F i g. Eram încredinţat că examenul meu va fi marcat cu roşu în analele gimnaziului folticinean. SADOVEANU, N. F. 163. 2. Publicaţie ştiinţifică periodică (servind adesea pentru expunerea activităţii unei instituţii). Analele romîno-sovietice. ANALECTE s. f. pl. (Latinism învechit) Fragmente alese din unul sau mai mulţi scriitori şi publicate în volum. V. crestomatie. « Analectele t lui T. Cipariu. ANALFABET, -Ă, analfabeţi, -te, s. m. şi f. Persoană care nu ştie să citească şi să scrie; neştiutor de carte. Sub regimul burghezo-moşieresc ţara noastră număra peste 4000000 de analfabeţi şi semianalfabeţi. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 610. ANALFABETISM s. n. Faptul de a nu cunoaşte scrisul şi cititul, neştiinţă de carte. ANALGEZIC, -Ă, analgezi ci, -e, adj. (Despre medicamente) Care slăbeşte sau înlătură durerea pe un timp limitat. V. calmant. Antipirina este un produs analgezic. ANAIGEZÎE s. f. Stare de insensibilitate trecătoare, produsă prin introducerea în organism a unei substanţe analgezice. ANALIST1, analişti, s. m. (învechit) Cel care scrie anale. V. cronicar. Analiştii cei vechi ai romînilor au spus viitorimei numai nevoile ţării. ODOBESCU, S. II 505. ANALIST2, -Ă, analişti, -ste, s. m. şi f. Specialist în analiza matematică sau psihologică. ANAIiÎTIC, -Ă, analitici, -e, adj. Care se bazează pe analiză, care procedează prin analiză. Metodă analitică. Judecată analitică. t=j [Filimon a scris] o serie de articole teatrale, cari dovedesc un spirit cultivat, analitic şi serios. GHICA, S. A. 79. -0> Chimie analitică = ramură a chimiei care se ocupă cu cercetarea elementelor şi a combinaţiilor care alcătuiesc o substanţă oarecare. Limbă analitică = limbă în care multe dintre caracteristicile gramaticale sînt exprimate prin cuvinte separate (şi nu prin schimbări de terminaţii). Limbile romanice sînt în general limbi analitice, -f- (Mat., Fiz.) Care foloseşte calculul algebric şi infinitezimal. <$> Geometrie analitică = ramură a geometriei care foloseşte în studiu! ei calculul algebric. Programă analitică v. programă. ANALIZĂ, atializez, vb. I. Tranz. 1. A examina un întreg descompunîndu-1 în părţile lui componente; a identifica (prin procedee ştiinţifice) compoziţia unei substanţe. A analizat compoziţia acidului clorhidric. 2. (Cu privire la fenomene sociale, procese de gîn- dire etc.) A cerceta îndeaproape, examinînd fiecare element în parte, pentru a trage concluzii documentate. Marxism-leninismul analizează mişcarea de eliberare naţională în cea mai strînsă legătură cu lupta revoluţionară a proletariatului împotriva imperialismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 5/1. Obiceiuri tradiţionale care, fără îndoială, pot, cînd sînt bine descrise şi bine analizate, să constituie titluri istorice patriei noastre. ODOBESCU, S. III 231. A cerceta un text din punct de vedere gramatical, descompunîndu-1 în părţile lui constitutive. ANALIZATOR, analizatoare, s. n. 1. Aparat care serveşte la determinări analitice, în special aparat optic pentru descoperirea şi cercetarea polarizării luminii. Analizatorul permite traducerea în imagini a unei serii de impulsii electrice. 2. Aparat al organismului animal, alcătuit dintr-un organ de simţ (care culege senzaţiile venite din lumea exterioară), din nervi (care transmit aceste senzaţii) şi dintr-un număr de celule ale creierului (care analizează şi sintetizează senzaţiile). Partea centrală, nucleul analizatorului optic, organul sintezei şi analizei superioare a excitaţiilor luminoase, sc găseşte în lobii occipitali ai emisferelor. ANALÎZl, analize, s. f. Metodă ştiinţifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe descompunerea lor în părţile componente în scopul unei examinări mai amănunţite; examinare amănunţită a unei probleme. Gîndirea constă în aceeaşi măsură in descompunerea unor obiecte ale conştiinţei în elementele lor, ca şi în reunirea unor elemente corelate intr-o unitate. Fără analiză nu există sinteză. ENGELS, A. 50. [« Capitalul o lui Marx este un] model de analiză ştiinţifică făcută după metoda materialistă, analiza unei formaţii sociale din cele mai complicate, model recunoscut de toată lumea şi neîntrecut de nimeni. LENIN, O, I 133. Congresul [al V-Iea al Partidului Comunist din Romînia, din ianuarie 1932] a făcut pentru prima dată o analiză profundă a perspectivelor mişcării revoluţionare din Rominia, criticînd toate abaterile şi devierile de la linia leninist-stalinistă şi risipind confuziile ideologice din partid. GltEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 528. Analiză literară = examinare critică a unei opere literare, făcută pentru a scoate în evidenţă procesul de creaţie al autorului şi valoarea artistică a operei. Analiză gramaticală=cercetare a unui text din punct de vedere morfologic şi sintactic. Analiza muncii = metodă comunistă de examinare critică şi autocritică a muncii pe o anumită perioadă de timp, făcută în scopul îmbunătăţirii continue a activităţii unei organizaţii politice, a unei instituţii, a unui colectiv etc. Adunările generale ale gospodăriilor colective au fost un bun prilej de a se face o analiză a muncii, de a examina în spirit critic şi autocritic problemele şi sarcinile principali care stau în faţa gospodăriilor colective. GHEORGHlU- DEJ, GOSP. AGR. 6. Analiză matematică — disciplină care se ocupă cu studiul funcţiunilor matematice şi al relaţiilor dintre ele. Analiza preţurilor — examinare a cantităţilor de materiale, a cheltuielilor de regie etc., necesară pentru stabilirea preţurilor pe fiecare articol în parte, cu prilejul alcătuirii unui deviz. Analiza solului — cercetarea solului la diferite adîncimi, din punct de vedere fizico-chimic, biologic etc., pentru a-i cunoaşte compoziţia şi proprietăţile, -fy- E x p r. în Ultimă analiză = în definitiv, în concluzie. Lupta ştiinţei materialiste înaintate împotriva teoriilor subiectiviste şi a celorlalte teorii idealiste constituie, în ultimă analiză, una din expresiile luptei istorice dintre forţele de clasă de neîmpăcat:forţele clasei muncitoare şi cele ale burghe ANALOAGĂ — 86 — ANARHIST ziei,forţele socialismului ţi ale capitalismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 329, 5/3.-^- Operaţie de identificare a compoziţiei unei substanţe prin intermediul unei reacţii chimice sau prin descompunerea ei în elementele constitutive. Analiza apei. Analiza singclui. ANALOAG adj. f. v. nnnlog2. ANAl/lG1, analoguri, s. n. Pupitru mobil într-o biserica, pe care se pun cărţile de cult. Pentru sfaturi, Udpîr.u-mi răsplăti Lovindu-mă din fugă cu analogu-n rpaîe. NEGRUZZI, S. II 243. ANALOG-, -ă, analogi, -e, adj. La fel, asemănător. Un sentiment de groază, analog cu acel pe care-l avem etnd ne visăm căzînd dc la înălţimi mari, îi strîngea inima. VLAKUŢÂ, O. A. III 43. Cind te vei întoarce, nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine. EMINESCU, N. 54. — Variantă: nnalougă adj. f. ANALOGIC. -Ă, analogici, -e, adj. întemeiat pe analogie, făcut cu ajutorul analogiei. Raţionament analogic. Modificare analogică = schimbarea unui clement din limbă sub influenţa altuia asemănător ca formă ^sau conţinut. ANALOGtE, analogii, s. f. Asemănare parţială, potrivire între două sau mai multe noţiuni, situaţii, fenomene etc. Poetul face o frumoasă analogie între sentimentul dragostei pentru mama iubită şi cel al dragostei penUu patria iubită. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 3/5. Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui plante şi toate celea din ca scăzute în analogie. EMI- NESCU, N. 31. Avem de gînd a cerceta prin ce curioasă analogic de fapte, de idei şi de imagine vechiul zeu latin al ploilor, Jupitcr Pluvius. .. aduce aşa de mult cu lăieţele voastre de paparude. ODOBESCU, S. III 228. Asemănare parţială, de formă sau de conţinut, a două elemente din limbă, care determină schimbarea unuia din elemente sub influenţa celuilalt; modificare analogică. « Mănuşă* devine, în unele graiuri, tmîntişă», prin analogic cu i nfnă >. ANANAS, ananaşi, s. m. 1. Plantă erbacee din ţările calde, cultivată şi în Europa, în sere, pentru fructele ei (Bromelia ananas). 2. Fructul comestibil al acestei plante, de culoare gălbuie-roşiatică, cu gust dulce-acrişor, foarte aromat şi suculent. Aveam cile puţin din toate: cafea, piper, banane ar..inrist care creşte acolo pină la sece kilograme bucata. BART, E. 281. ANÂNGUTE s. f. Situaţie grea, necaz, nevoie (bă- nci’scu). De era ananghie în ţară şi de se văicărea norodul sub povara birurilor grele, [împăratul]... îşi astupa urechile. VLAUUŢA, O. A. 215. E :: p r. (Adesea ironic) A îi sau u ae of la la (marc) anaccrhie = a fi, a se afla la mare strîmtoare. Trebuie să fii mai năuc decît toţi năucii de pe lumea asta, dacă gîndeşti că s-o despoia boierimea ca să te răsplătească. .. Cit îi la ananghie şi-i stă turcul cu gheara-71 git, spune el boierul multe, da pe urmă... GALAN, Z. R. 39. Sc afla la mare ananghie. L-a ruzat pe bvnic să-i împrumute un galben. STANCU, D. 484. Eşti la ananghie, tAhile. .. Eu am un plan care te poate scăpa, adaogă Leca, răsucindu-şi falnic mustăţile lui războinice. BART. E. 342. AX AP An A ndv. v. snupodn. AN’APfiST, anapeşti, 8. m. (în versificaţia jjreco- latini) Unitjte metrică, picior format din două silabe scurte urmate de una lungă; (în metrica modernă) picior de vers alcătuit din două silabe neaccentuate urmate de una accentuată. Un exemplu de anapest in poezia rorrt’nă este următorul vers al poetului A. Toma: < Prib’geau înspre zori trei cocori ». ANAPLASTÎE, anaplastii, s. f. Operaţie chirurgicali făcută cu scopul de a reda forma normală unei părţi a corpului care a suferit o mutilare. ANAPOBA adv. Pe dos, de-a-ndoaselea, în dezordine; în altă direcţie decît trebuie. Sus, intr-o fereastră, s-a ivit un cap cu coade roşcovane, adunate anapoda intr-o basma pestriţă. GALAN, Z. R. 9. Apoi dă! cum n-or merge trebile anapoda, dacă nime n-a voit să m-asculte? ALEC- SANDRI, T. 124. (Adjectival, invariabil) Un om anapoda, cm El întoarce căruţa fără să sc uite la mine, o ia pe-un drum anapoda şi se duce. PREDA, î. 92. Urmtnd drumul vechi [al criticii]. .. vom face ceva anapoda, GHF.REA, ST. CR. I 40. -f- în neştire, la întîmplare, orbeşte. Eram şapte-opt pe terasă. .. Coboram anapoda treptele tocite spre canal. CAMIL PETRESCU, T. II 225. Chiar şi porcii trtndavi se iuţiră, pornind-o anapoda, ■ guiţind. DELAVRANCEA, S. 198. — Variantă: (regional) nuiipăda (CREANGĂ, A. 53) adv. ANÂRHIC, -Ă, anarhici, -e, adj. 1. Care se referă la anarhie, care este propriu anarhiei, care practică sau favorizează anarhia, care duce la anarhie; dezorganizat, haotic. în locul dezvoltării spontane anarhice şi oarbe, caracteristice modului de producţie capitalist, care duce inevitabil la criză, haos economic, şomaj şi mizerie, economia socialistă se bazează pe o dezvoltare coordonată a tuturor ramurilor şi unităţilor economice, ţinînd seama de necesităţile generale ale economici socialiste. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 217. 2. (Despre manifestări ale omului) Care dovedeşte indisciplină, care arată nesupunere, care-şi face de cap. Ştie să sublinieze cum sînt biruite. .. prin forţa exemplului personal, pornirile anarhice ale copiilor, rezultate ale educaţiei vechi. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/5. ANAUHÎE s. f. Stare de dezorganizare, de dezordine, de haos, caracteristică într-o ţară, într-o instituţie etc., în regimuri bazate pe exploatare; nesupunere, indisciplină a individului faţă de o colectivitate organizată. Stare a producţiei, proprie regimului capitalist, îa care, din cauza proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, activitatea de producţie socială este nepîa- nificată şi nedirijată, ducînd la crize periodice şi la şomaj. Contradicţia dintre producţia socială şi însuşirea capitalistă se reproduce deci ca antagonism între organizarea producţiei înăuntrul fiecărei fabrici şi anarhia producţiei în întreaga societate. ENGELS, A. 321. în sectorul socialist al economiei noastre naţionale fireşte că nu acţionează legea concurenţei şi a anarhiei în producţie, ci, dimpotrivă, au căpătat cimp liber legi proprii economiei socialiste. GHEOR- GHIU-DEJ, î. DEM. 26. ANARHÎSiil s. n. Concepţie politică mic-burghezâ care, sub lozinca mincinoasă a desfiinţării oricărei puteri de constrîngere a societăţii asupra omului, se ridică de fapt împotriva revoluţiei socialiste şi a dictaturii proletariatului. Atitudine a anarhistului. ÂNAJIHÎST, -Ă, anarhişti, ~ste, s. m. şi f. Partizan al anarhismului, membru al unei organizaţii care susţine anarhismul. Anarhiştii, apărînd ideea distrugerii maşinii de stat, (şi reprezintă în mod cu totul neclar cu ce va fi .aceasta înlocuită de proletariat şi cum se va servi acesta din urmă de puterea revoluţionară ; ei neagă chiar necesitatea întrebuinţării puterii de stat de către proletariatul revoluţionar, neagă dictatura revoluţionară a acestuia. LENIN, STAT. REV. 130, Noi vedem în anarhişti adevăraţi duşmani ai marxismului. STALIN. O. I 301. (Adjectival) Propriu anarhiştilor, caracteristic anarhismului. Noi nu sîntem utopişti, noi nu • vuăm • să pe lipsim dintr-o dată de orice cîrmuire, de orice subordonare ; aceste visuri anarhiste, bazate pe neînţelegerea sarcinilor dictaturii proletariatului, sînt absolut străine de marxism, servind de ANARHO-INDIVIDUALISM - 87 - ANCHILOZA fapt numai pentru amtnarea revoluţiei socialiste pînă în ziua in care oamenii se vor fi schimbat. LENIN, STAT. REV. 58. Lenin pornea tocmai de la teoria marxistă a «sfărîmării» maşinii de stat burgheze şi a Studiul atit al structurii cit şi al proceselor fiziologice în dezvoltarea lor istorică are o însemnătate covîrşitoare pentru înţelegerea anatomici şi fiziologiei omului, a loctdui său în regnul animal, a originii şi dezvoltării sale. ANATOMIA 12. ANATOMÎST, -Ă, anaiomişti, -sie, s. m. şi f. Specialist în ştiinţa anatomiei. ANATOMO-PATOLÎÎGIC, -Ă, anatomo-patologici, -t., adj. Care se ocupă de structura patologică a organelor corpului. ANATOXJNĂ, anatoxine, s. f. Toxină microbianS care, în urma unui tratament special, şi-a pierdut puterea toxică, dar şi-a păstrat proprietatea de a imuniza ?i poate fi întrebuinţată la imunizarea organismului. ANCESTRAL, -A, ancestrali, -e, adj. Transmis prin ereditate; strămoşesc. Burghezia, cum a arătat Lenin., . vede in firea ţăranului sădită dorinţa de pămînt... ca o pornire ancestrală, ca « un glas al păminlului o. V. ROM. noiembrie 1953, 292. Orice act al vieţii noastre psihice c determinat de mediul ancestral şi social. GHEREA, ST. CB. III 110. ANCHETĂ, anchetez, vb. I. T r a n z. A supune (un fapt sau o persoană) unei cercetări amănunţite pentru a scoate la iveală adevărul şi a stabili eventuale răspunderi şi vinovăţii; a face o anchetă. Procurorul anchetează cazul. <> A b s o 1. Cel care anchetează nu face parte din corpul didactic, e un inspector special. SADOVEANU, N. F. 175. -4- A face o cercetare ştiinţifică pe teren. Pentru « Atlasul lingvistic romin » au fost anchetate peste 350 de localităţi. ANCHETATOR, -OĂJRE, anchetatori, -oare, s. m. f. Persoană însărcinată cu facerea unei anchete. Persoană care face o cercetare ştiinţifică pc teren« Arxhe- tatorii « Atlasului lingvistic romin ». ANCHfiTĂ, anchete, s. f. Ccrcetarc orînduită aau efectuată de o autoritate publică, cu scopul de a clarifică împrejurările în care s-a produs un fapt şi de a stabil: eventuale răspunderi şi vinovăţii. Domnul Ciolac... ceruse forului superior şcolar anchetă urgentă. SADOVEANU» N. F. 164. Vreţi să mă băgaţi în bucluc. Anchetă, rapoarte... SEBASTIAN, T. 249. Curtea primăriei era tot plină de ţărani culcaţi la pămînt cu faţa în jos ţi păziţi de soldaţi. Ancheta continua cu aceeaşi intensitate. REBREANU, R. II 298. 4” Cercetare ştiinţifică făcută pe teren. Anchetă dialectală = adunare pe teren de material documentar în legătură cu dialectele sau cu graiurile regionale ale unei limbi. ANCIULOZÂ, anchilozezy vb. I. Refl. A căpăta c anchiloză. ^ F i g. A deveni sclav al rutinei, căpătînd deprinderi de lucru mecanica. iîSIBgg»^^ ANCHILOZARE ANEMIA ANCHILOZARE, anchilozări, s. f. Faptul de a s e anchiloza; înţepenire. Anchilozarea umărului. ANCHILOZAT, -A, anchilozaţi, -te, adj. Care este atins de anchiloză, care suferă de anchiloză. Mină anchilozată. F i g. Sclav al rutinei, care a căpătat deprinderi de lucru mecanice. Astăzi literatura noastră satirică are menirea de a apăra şi a consolida orînduirea existentă, de a extirpa din mijlocul societăţii noi, al orin- duirii sociale înaintate, ceea ce e putred, anchilozat, sortit pieirii. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 341, 3/2. ANCHILOZĂ, anchiloze, s. f. înţepenire (temporară sau definitivă) a unei încheieturi. Anchiloza genunchiului. ĂNCIE, ancii, s. f. Mică lamă elastică de metal, de lemn sau de trestie, aşezată Ia gura unui instrument de suflat, servind la producerea sunetelor sau la intensificarea lor. — Pronunţat: -ci-e. ANCORĂ, ancorez, vb. I. Intranz. A lăsa ancora în apă pentru a asigura împotriva valurilor sau a curenţilor o navă care staţionează; p. e x t. a opri o navă sau (subiectul fiind nava) a se opri din plutire. Am ancorat de cinci zile şi aştept. SEBASTIAN, T. 31. Corăbii şi vapoare de-a lungtd malurilor dormeau ancorate, priponite cu frînghii groase de sîrmă. BART, E. 126. Un fluierat porneşte de la vapoarele ancorate în port. DTJNĂ- REANU, CH. 84. Ancorează, marinar el Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. F i g. A se fixa de o bază solidă. Pădurea rămînea să se zbată pe loct ancorată în piatră şi pămînt. DUMITRIU, N. 187. ANCORĂJ, ancorajey s. n. 1. Ancorare. După ancora]t Penelopa sări... de pe scara vabarului în barcă. BART, E. 51. 2. (Concretizat) Sistem de cabluri, sfori etc,, prin care se fixează un stîlp, o construcţie înaltă etc. Anco- rajul de la coşul de fier a slăbit. CĂLUGĂRU, O. P. 474. âncorAke, ancorări, s. f. Acţiunea de a ancora; asigurarea unui vas, cu ajutorul ancorei, împotriva forţei valurilor şi a curenţilor; p. ext. oprire a unui vas care navighează. F i g. Fixare, legare (de o bază solidă). Pentru îndeplinirea muncii de construcţie socialistă este neapărat nevoie de cadre noi... care să asigure şi ştiinţei şi artei o dezvoltare nestingherită prin ancorarea lor puternică de interesele poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 109, 6/2. Ancoră, ancore, s. f. 1. Instrument greu de metal cu mai mulţi dinţi ascuţiţi, fixat la capătul unui lanţ, pe care marinarii îl aruncă în fundul apei, înfi- gîndu-1 în pămînt, spre a imobiliza vasul pe care navighează. [Evantia] îşi amintea că [Neagu] îi spuse o dată că la ancoră e locul lui la postul de plecare. BART, E. 236. -v1 Expr. A arunca (sau a lăsa) ancora = a opri un vas într-un port, a ancora. A ridica ancora = a pleca cu vasul din port; f i g. (familiar) a porni la drum. Am ancorat de 5 zile şi aştept. Nu ştiu cînd o să ridic ancora. Miroase a ciclon. SEBASTIAN, T. 31. 2. Cablu cu care se fixează de pămînt anumiţi stîlpi, construcţii înalte etc. Piesă de fier curbată sau formată din două bare încrucişate, care se fixează între două ziduri sau două grinzi pentru a întări legătura dintre ele. ANDANTE adv. (Indicaţie pentru executarea unei bucăţi muzicale) Destul de rar (însă mai repede decît adagio); liniştit.-^-(Substantivat, n.) Compoziţie sau parte dintr-o compoziţie muzicală executată într-un tempo liniştit. Andantele din simfonia a Vl-a de Beethoven. ANDANTÎNO at'v. (Indicaţie pentru executarea unei bucăţi muzicale) Puţin mai repede decît andante (dar mai_puţin grăbit decît allegro). ANDEZÎT, andezite, s. n. Rocă vulcanică de culoare închisă, folosită ca piatră de pavaj şi de construcţie, — Variantă: andczitu (BOGZA, C. O. 180) s. f. ANDEZÎTĂ s. f. v. andczit. ANDIVĂ, andive, s. f. (Mai ales la pl.) Plantă crbacee din familia compozeelor, ale cărei frunze albe, cărnoase, alungite, aşezate unele peste altele sînt comestibile (Cichorium endivia) ; cicoare-de-grădină. — Variantă: andÎ7ic, andivii, s. f. ANDÎVJLK s. f. v. andivă. AND OS A, andosez, vb. I. T r a n z. 1. A indica pe dosul unui cec numele persoanei împuternicite să-i încaseze contravaloarea. 2. (în economia capitalistă, în legătură cu operaţia de vînzare a poliţelor) A indica, sub iscălitură proprie pe dosul unei poliţe vîndute, numele persoanei care a cumpărat-o şi care are dreptul s-o încaseze. ANDOSÂNT, -Ă, andosanţi, -te, s. m. şi f. Persoană care andosează un cec sau o poliţă. AND0SĂRE, andosări, s. f. Acţiunea de a andos» un cec sau o poliţă. ANDOSĂT, -Ă, andosaţi, -te, adj. 1, (Despre cecuri) Care poartă pe verso numele persoanei împuternicite să încaseze suma respectivă. 2. (în economia capitalistă, despre poliţe) Girat prin iscăli re pe verso. ANDREĂ s. f. v. urnirea. ANDROC, androace, s. n. (Regional) Fustă de flaneli sau de lînă purtată la ţară mai ales de femeile bătrîne. Era forfotă... de gindeai că au venit toate muierile de pe lume să se afle in treabă, foindu-şi androacele dintr-o odaie în alta. VORNIC, O. 177. Şterge-ţi mîna pe androc. BIBICESCU, P. P. 215. androcEu, androcee, s. n. Totalitatea staminelor unei flori. — Pl. şi: androceuri. ANDROGÎN, -Ă, androgini, -e, adj. 1. (Despre plante) Care poartă în aceeaşi inflorescenţă atît flori masculine cît şi flori feminine. 2. (Despre animale) Care prezintă semnele distinctive atît ale sexului masculin cît şi ale celui feminin, care are organe genitale de ambele sexe; hermafrodit. ANECDOTĂ, anecdote, s. f. Istorioară hazlie, cu un final neaşteptat, care caracterizează în chip spiritual o persoană sau o situaţie şi care se transmite mai ales pe cale orală; întîmplare deosebită. Radu cînta din gură, recita poezii frumoase, spunea anecdote. VLAHUŢĂ, O. A. I 110. Domnul N. Colescu este un vinător vestit. Viaţa lui este plină de anecdote vînătoreşti. BOLINTINEANU, O. 329. ANECDOTIC, -Ă, anecdotici, -e, adj. Cu caracter de anecdotă. <> Fapt anecdotic = fapt curios, referitor la amănunte secundare din viaţa unei personalităţi. ANELÎD, anelide, s. n. Vierme cu corpul cilindric şi segmentat în numeroase inele, avînd de obicei pe părţile laterale şi pe cea inferioară nişte perişori, care îl ajută să se mişte. (La pl.) încrengătură din care face parte acest vierme. ANEMIĂ, anemiez, vb. I. Refl. A ajunge în stare de slăbiciune din cauza anemiei; a deveni anemic. S-a anemiat din cauza bolii. -Q- Tra.nz. Hrana proastă anemiază organismul. — Pronunţat: -mi-a. ANEMIAT — 89 — ANEXIUNE ANEMIAT, -Ă, anemia{i, -te, adj. Care prezintă caracteristicile unei persoane anemice; slăbit din cauza anemiei. V. anemic. — Pronunţat: -mi-at. ANEMIC, -A, anemici, -e, adj. Care suferă~de anemie. V. anemiat. E anemică, totdeauna a fost ea aşa palidă. VLAHUŢĂ, O. A. III 95. F i g. O lumină anemică, de miez de noapte. BOGZA, A. î. 252. ANEMÎE s. f. Boală determinată~de scăderea cantitativă sau calitativă a globulelor roşii din sînge. Anemie pernicioasă v. pernicios. ANEMIERE s. f. Faptul de a (s e) anemia; slăbire R organismului cauzată de anemie. — Pronunţat: -vii-e-, anemogrAf, anemografe, s. n. Ancmometru. ANEMOMETRÎE s. f. Ştiinţa măsurării vitezei şi puterii vîntului. ANEMOMETRTJ, anemometre, s. n. Instrument pentru măsurarea vitezei vîntului. ANEMONĂ, anemone, s. f. 1. Dediţel. 2. (Numai în expr.) Anemonu-de-nmro = actinie. Anemonclc-de-mare... Adine sub undele amare. Vor ţese lumea lor suavă. BENIUC, V. 69. anemoscOp, anemoscoape, s. n. Instrument care indică direcţia vîntului. ANEMOSTĂT, anemostate, s. n. Aparat întrebuinţat, în încălzirea centrală cu aer cald, la difuzarea aerului în încăperi. ANEROÎD, aneroide, adj. n. (în expr.) Barometru aneroid (şi substantivat) = barometru metalic construit pe principiul vidului produs într-o cutie metalică. Sint poznaşi cari prezic ploaia şi vremea bună. .. mai sigur decit dumneata şi mine pe cel mai sensibil aneroid. CARAGIALE, N. S. 83. ANESTEZIA, anesteziez, vb. I. T r a n z. A provoca, cu ajutorul unui anestezic, o stare de insensibilitate a organismului. — Pronunţat: -zi-a. ANESTEZIC, -Ă, aneste zici, -c, adj. (Despre o substanţă) Care produce anestezie. (Substantivat, n.) Cel mai slab anestezic este alcoolul. ANESTEZIE, anestezii, s. f. Suprimare temporară (totală sau parţială) a sensibilităţii corpului prin substanţe care amorţesc. Anestezic locală. Anestezie rahidiană v. r a h i d i a n. ANEVOIE adv. Cu greu, cu greutate, abia. Două fetişcane adăpau nişte vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUM3TR1U, N. 227. Anevoie vremea trece Cind uri tul greu te-apasă. VLAHUŢĂ, O. A. 86. De douăzeci şi mai bine de ani, de cind port vornicia în Pipirig, am dus-o cam anevoie numai ai răbuşul. Ce folos că citesc orice carte bisericcască ; dacă nu ştii a insemna măcar citaşi de cit, e greu. CREANGA, A. 18. Ceea ce făgăduieşte voinicul anevoie o lasă nefăcută. EMINESCU, N. 17. R e 1. Cel de-al doilea război mondial a avut printre alte urmări şi pe aceea că un nou şir de ţări a părăsit calea mizeriei şi exploatării capitaliste şi s-a angajat pe calea socialismului. GHEORGIÎIU-DEJ, ART. CUV. 245. (Cu privire la o activitate, o acţiune, o discuţie etc.) A începe, a porni. Trupele au angajat lupta. (Poetic) Oltul angajează cu munţ ; o mare convorbire despre originea lor. BOGZA, C. O. 174. 5. Re fl. A apuca pe un anumit drum, într-o anumită direcţie. [Semnalul] nu poate interzice coborîrea în canalul Porţilor de Fier decît acelor vase care încă nu s-au angajat în canal, cele angajate fiind în imposibilitate materială de a respecta semnalul fără să sufere avarii. SCINTEIA, 1952, nr. 2507. ANGAJAMENT, angajamente, s. n. 1. (De obicei în legătură cu verbele « a lua « a ţine », « a respecta » etc.) Obligaţie luată din proprie iniţiativă de a duce ceva la bun sfîrşit sau de a realiza ceva înainte de termen (uneori pentru a cinsti un eveniment de seamă). Noi, muncitorii, ne luăm angajamentul să vă dăm toi ajutorul cu munca noastră, ca să ne îndeplinim împreună sarcina de a întări şi a duce cit mai departe regimxd nostru democrat. CĂLUGĂRII, O. P. 99. Fie-ne permis a ne pune cîteva întrebări, la care luăm angajamentul a răspunde cu raţionamente necontestate. MACFDONSK1, O. IV 85. 2. Angajare a cuiva într un loc de muncă; (concretizat) Contract care prevede condiţiile de angajare. A semnat un angajament la un teatn din provincie, cd Sondorii şi mecanicii au intrat (n slujba noilor proprietari de sonde. . La început, sondorii au fost bucuroşi de orice fel de angajament. Ei nu ştiau că sondele la care aveau să lucreze erau mai mult o aventură. BOOZA, A. î. 71. aîîgajAke, angajări, s. f. Acţiunea de a (s e) angaja; primire (sau intrare) într-un loc de muncă. AN GA.UT, -A. angajaţi, -te, s. m. şi f. Persoană primită într-un loc de muncă, în condiţii dinainte stabi lite. Angajaţilor care prestează munci legate de pericolul intoxicării li se vor da antidoturi. COD. M. 40. ANGAlîĂ, angarale, s. f. (Mai ales la pl.) Sarcini 3au greutăţi materiale, belele, necazuri; (mai ales în limba veche) bir, dare, corvadă. Nu ştie cum sc descurcă lucrătorii ccilalţi care cîştigă mai puţin şi au angarale mai multe. PAS, L. II 52. La Macovei in sat Nici că mai este de statt Că te fine-n muncă-afară Cit ţine ziua de vară, Numai pe zece parale, Pentru bir şi angarale. TEODORESCU, P. P. 297. — Variantă: angărie (NEGRUZZI, S. I 284) 8. f. ANGĂRÎE s. f. v. angara. AJSTG$LXC, -Ă, angelici, -e, adj. (Rar) îngeresc. Gio- conda, cu surîsid ei angelic, devenise aspră, dură şi crudă. BART, E. 227. ANGHELXCĂ s. f. 1. Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferclor, a cărei rădăcină se întrebuin~ ţează în farmacie (Archangelica officinalis). Faci ceai rusesc tare... pui zahăr cît vrei să fie de dulce, pui inipere. izmă-creaţă, angheîică şi coji de portocală. HOGAŞ, M. N. 121. 2. Băutură alcoolică tare, preparată din planta descrisă mai sus. UI... pardon... oi fi mirosind!... am gustai de dimineaţă nişte angheîică de casă... Nu ştiu ce... îmi venea... de la stomac. CARAGIALE, O. II 253. ANGHlNÂItE, anghinări, s. f. Plantă erbacee spinoasă, din familia compozeelor, cultivată pentru solzii cărnoşi ai învelişului inflorescenţei, care sînt comestibil] ca şi miezul (Cynara scolymus). Foicică d-anghinare, Cît tni-e Argeşul de mare, Haz ca Săbărelul n-are. La KEM. ANGHÎNĂ s. f. 1. Infl amaţie a mucoasei din fundul gîtului, care împiedică înghiţirea şi respiraţia. într-o si de iarnă Emilia a murit de anghină ori de scarlatină. IBRĂILEANU, A. 49. Anghina difterică = difterie. 2. (Numai în e x p r.) Anghină pectorală (sau de piept) = boală de origine neuro-cardiacă, care se caracterizează prin dureri în regiunea inimii şi accese do asfixie. — Variantă: aîigină s. f. AîTGÎNĂ s. f. v. angliiiiS. ANG10SPÎKMA, angiosperme, s.f. (în opoziţie cu giranosperraa) (La pl.) Clasă de plante ale căror ovule sînt închise în cârpele; (la sg.) plantă care face parte din această clasă. -$> (Adjectival) Monocotiledonalcle ;i dicotiledonatele sînt plante angiosperme. ANGLICĂN, -A, anglicani, -e, adj. Care ţine de angli- canism, care se referă la anglicanism. Biserică anglicană. AJSTGLICANlSM S. n. Religia de stat a Angliei (o formfi de protestantism). ANGLÎE s. f. (învechit şi popular) Un fel de stofă. Cu antereu de canavaţă, Ce se ţinea numa-n aţă, Şi cu nădragi de anglie, Petece pe ei o mie. CREANGĂ, F. 148. Să-ţi faci iie De anglie, BIBICESCU, P. P. 385. Şi din ¡ele în călcîie, Tot în călţuni de anglie. ŞEZ. II 34. ANGORA S. f. Nume dat unor specii de animalo cu pâr lung şi mătăsos (originare din oraşul Angora, azi Ankara). Pisică angora. <ţ> L o c. adj. De ungora. Iepure de angora. Capre de angora. Părul prelucrat al acestor animale, cu întrebuinţări în industria textilă. Fular de angora. AKGRENÂ, angrenez, vb. I. Tranz. 1. A face ca dinţii unei roţi să intre între dinţii alteia spre a transmite o mişcare de rotaţie. R e f 1. reciproc. Cele două roţi dinţate se angrenează perfect. ANGRENAJ — 91 — ANINA 2. F i g. A antrena într-o desfăşurare de evenimente, intr-un curent de idei etc. Masele angrenate în munca de construire a socialismului. ANGRENAJ, angrenaje, s. n. Ansamblu de roţi dinţate care se îmbucă una în alta cu scopul de a-şi transmite una alteia mişcarea. Lucrările de reparaţie la angrenajul cuptorului nr. 2 au fost terminate. <> Angrenaj cu lanţ = angrenaj făcut prin intermediul unui lanţ (cind roţile sînt aşezate la distanţă). ANGRENĂRE, angrenări, s. f. 1. Acţiunea de a (s e) angrena (1). 2. Fig. Antrenare, încadrare; participare (la o acţiune). ANGRENĂT, -Ă, angrenaţi, -te, adj. (Despre roţi dinţate) Care se îmbucă una în alta, direct sau prin intermediul unui lanţ, transmiţîndu-şi mişcarea. Roţile angrenate nu trebuie oprite brusc. ANGRO adv. (In legătură cu vînzarea şi cumpărarea mărfurilor, în opoziţie cu în detaliu) în cantitate mare; cu ridicata, cu toptanul. — Scris şi: (după franţuzeşte) engros. -ANGROSIST, -A, angrosişti, -ste, s. m. şi f. Negustor curs cumpără şi vinde marfă angro. ANGULAR, -A, angulari, -e, adj. în formă de unghi. ANHIDRIDĂ, anhidride, s. f. Combinaţie a cărei formare se datoreşte, în principiu, deshidratării unui acid şi care, unindu-se cu apa, poate forma un acid. Anhidridă carbonică. ANHÎDRU, -Ă, anhidri, -e, adj. (Despre unele săruri) Care a pierdut prin evaporare apa pe care o conţinea; lipsit de apă. ANIHILA, anihilez, vb. I. T r a n z. A reduce la nimic, a nimici. Miliarde de stropi pătrunşi între celulele humei îi anihilează orice rezistenţă, îngăduind oamenilor tă o modeleze ca pe o ceară. BOGZA, C. O. 222. ANIHILARE s. f. Acţiunea de a anihila; reducere la nimic, nimicire. ANILÎNĂ s. f. Lichid toxic incolor, care serveşte ca bază în industria coloranţilor. I-a absorbit, cum absoarbe o vadră de apă cîteva picături de anilină. D. ZAMFIRESCU, E. 28. •{> Galben de anilină v. galben1. ANIMĂ, anim şi animez, vb. I. T r a n z. A face să fie tnai activ sau mai expresiv, a stimula, a înviora, a însufleţi. Animaţi de-o nouă viaţă, Gindăceii din pămînt La lumină ies în faţă. ALECSANDRI, O. 227. Refl. Peisajul fantastic al Roşiei-Montana începe să se anime. BOGZA, T. 49. ANIMĂL1, animale, s. n. I. (Spre deosebire de plantă) Fiinţă organizată, înzestrată cu facultatea de a simţi şi de a se mişca; făptură, vietate, vieţuitoare. Animal vertebrat, a [Omul] are numeroase asemănări cu celelalte animale, dar te deosebeşte de ele prin însuşiri esenţiale. ZOOLOGIA 227. 2. (Cu sens restrictiv) Animal (1) de muncă. Nu trebuie să existe nici o gospodărie agricolă colectivă fără ferme de animale, dar în acelaşi timp nu se poate concepe creşterea animalelor fără a asigura nutreţul necesar. SCINTEIA, 1953, nr. 2678. Cupelele gonesc fără ca animalele să se încordeze în ham. Şi sînt animale trupeşe, bine hrănite. PAS, t. I 83. ANIMĂL2, -Ă adj. 1. De animal, propriu animalelor, ol animalelor. Doar puţine sperii din lumea animată au reuşit tă se adapteze acestor condiţii [din tundră]. GEOGRAFIA FIZ. 36. Căldură animală — energie calorică eliberată de organismul animalelor. Regnul animal v. regn. 2. De natură organică, extras din substanţe organice. Cărbune animal. ANEMĂLIC, -Ă, animalici, -e, adj. De animal; provocat şi condiţionat de instinct, exclusiv fiziologic; fig. în stare de înapoiere, mizerabil. Brutal, josnic. Porniri animalice. ' , ANIMALIER, -ă, animalieri, -e, adj. I. Care se referfi la animale, de animal. Cercetările de endocrinologie comparată interesează în egală măsură biologia şi economia animalieră. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 7/2. 2. (Despre opere de artă) Care reprezintă animale. Tablou cu motive animaliere. >» (Despre artişti) Care înfăţişează animale în operele lor. Pictor animalier. -—Pronunţat: -li-er. ANEMALITÂTE s. f. Stare, atitudine, comportare de animal; lipsă de simţire, de omenie. ANJCVIĂT, -Ă, animaţi, -te, adj. însufleţit; viu, vioi. Discuţie animată. t=i Flăcăi cu cămeşi albe şi brîie late, fete rumene şi pălite de soare cu altiţe şi fote colorate, între- cîndu-se care să se zbuciume mai tare, înfăţişau un tablou foarte natural şi-animat. NEGRUZZI, S. I 104. F i g. A dogorit un soare străin peste oraşe, peste sate şi cimpuri, peste lume. Semnul altui anotimp. SAHIA, N. 63. ANSĂMBLU, ansambluri, s. n. 1. Tot unitar rezultat din unirea unor elemente izolate aparţinînd aceluiaşi domeniu; totalitate. Prin aplicarea unui ansamblu de măsuri agrotehnice se vor crea condiţii mult mai bune pentru creşterea producţiei globale agricole. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2547. Materialismul dialectic şi istoric, concepţia despre lume a clasei muncitoare, reprezintă un ansamblu de legi generale care guvernează toate formele de manifestare a conştiinţei sociale. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339,1/2. <^Loc. a d j. De ansamblu = care se referă la elementele generale ale unui lucru; general, unitar. Perspectivă de ansamblu. c=3 Bălcescu a avut o privire de ansamblu asupra dezvoltării societăţii omeneşti pe teritoriul patriei noastre. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 5/3. <>Loc, adv. în ansamblu — în linii mari. în ansamblu, lucrarea prezentată juriului este bună. 2. Colectiv de artişti (profesionişti sau amatori). Ansamblu de estradă, o Ansamblul s-a închegat şi s-a întărit prin recrutarea unui mare număr de elemente talentate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 346, 3 /l. ANTAGONIC, -Aantagonici, -e, adj. Antagonist. între forţele fundamentale antagonice, şi anume clasa muncitoare şi burghezia, se desfăşoară o luptă de clasă tot mai ascuţită. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 73. în el [Alecsandri] s-au luptat întotdeauna două tendinţe: tendinţa de înnoiret ANTAGONISM — 93 — ANTETREN de reformare şt tendinţa de conservare, care au rămas alăturea, antagonice. IBRĂILEANU, SP. CR. 117. ANTAGONISM, antagonisme, s. n. Contradicţie de neîmpăcat între părţi, elemente sau forţe opuse care se află în luptă. Antagonismul dintre proletariat şi burghezie. J—i Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă. Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul şi calfa, într-un cuvînt asupritorii şi asupriţii, se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfîrşea sau printr-o prefacere revoluţionară a întregii societăţi, sau prin pieirea ambelor clase in luptă. MARX-ENGELS, M. C. 32. Eliberate de orice antagonism de clasă, naţiunile socialiste sovietice sînt formate din clasa muncitoare, ţărănimea şi intelectualitatea sovietică, care, colaborînd în mod prietenesc, construiesc societatea comunistă, fără clase. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 445. ANTAGONIST, -A, antagonişti, -ste, adj. (Despre două noţiuni opuse) Care se află în luptă, în antagonism (unul faţă de altul). Orînduirea economică a tuturor formaţiunilor antagoniste este bazată pe exploatare, pe asuprirea unei clase de către alta. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/2. în societăţile de clasă lupta se dă între clasele antagoniste, între acea clasă care reprezintă viitorul şi duce societatea înainte şi clasa care reprezintă trecutul şi caută să oprească dezvoltarea. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/4. Contradicţie antagonistă = contradicţie la baza căreia stă lupta de neîmpăcat dintre vechi şi nou şi care nu se poate rezolva decît prin distrugerea vechiului, constituind în acelaşi timp conţinutul intern al procesului de dezvoltare, al transformării schimbărilor cantitative în schimbări calitative. ANTAL, antale, s. n. (Mold.) Vas mare de stejar (mai ales pentru vin şi rachiu); poloboc. S-a slobozit oştenilor curţii vinul pregătit in antale. SADOVEANU, D. P. 12. Ia să fie un antal cu vin ori cu rachiu şi să vezi atunci, ar şedea carul stricat atîta timp în mijlocul drumului? CREANGĂ, P. 127. Ostaşii... destupă lungi antale, beau lacom fără cupe. ALECSANDRI, P. III 206. — Pl. şi: antaluri (EMINESCU, L. P. 131). ANTANTĂ, antante, s. f. Nume dat unui şir de alianţe militare încheiate de unele state imperialiste în scopuri anexioniste sau în vederea menţinerii poziţiilor político- economice ale claselor dominante din ţările respective împotriva altor state sau împotriva propriului lor popor muncitor. în 1907 se constitui Tripla Înţelegere, sau Antanta, alianţă încheiată între Anglia, Franţa şi Rusia. IST. P. C. (b) 224. antarctic, -A, antarctici, -e, adj. (în opoziţie cu arctic) Situat la polul sud, austral; 'din regiunea polului sud, avînd caractere proprii acestei regiúni. Continentul antarctic. Clima antarctică este foarte aspră. ANTE- Element de compunere însemnînd « înainte &, care serveşte la formarea unor substantive ca: antevorbitor, antebraţ etc. sau a unor adjective ca: antebelic etc. ANTEBÉLIC, -A, antebelici, -e, adj. Care a existat sau s-a petrecut înainte de un război; premergător unui război, fîn S.U.A.] în comparaţie cu perioada antebelică, indicele preţului alimentelor a crescut. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 346, 6/1. ANTEBRAŢ, antebraţe, s. n. Parte a membrului superior al corpului omenesc, de la cot pînă la încheietura mîinii. ANTECEDANTE s. n. pl. Fapte, evenimente, întîm- plări anterioare unei anumite date sau unei anumite stări. Antecedentele bolii. ANTECESOR, -OARE, antecesori, -oare, s. m. şi f. Predecesor, premergător. ANTEDATA vb. I v. antidatn. ANTEDELU VIÂN, -A adj. v. antediluvian. ANTEDILUVIAN, -A, antediluvieni, -e, adj. Care aparţine unei epoci străvechi a omenirii (înainte de potopul menţionat în biblie). Perioadă antediluviană. + F i g. De modă veche, învechit, înapoiat, perimat. — Pronunţat: -vi-an.—Variantă: (incorect) ante- dcluvian, -u (HOGAŞ, M. N. 172) adj. antemeridiAn, -Ă, antemeridieni, -e, adj. De dinainte de amiază, de dimineaţă. ■—-Pronunţat: -di-an. ANTENĂ, antene, s. f. 1. Fiecare dintre cele două firişoare mobile care se află la capul insectelor şi al crusta- ceelor şi care serveşte ca organ de simţ. 2. Dispozitiv de fire metalice cu care se emit sau se recepţionează undele electromagnetice; instalaţie simplă de acest fel (pe acoperişul unei case) cu scopul de a întări puterea de recepţie a unui aparat de radio. Din dreptul lor [al clădirilor] oamenii au făcut să se ridice spre cer stilpii de fier... între care ar,lena e întinsă ca un hamac fantastic. BOGZA, C. O. 202. 8. Bară lungă şi mobilă prinsă transversal de catarg printr-un scripete, spre a ţine pînza triunghiulară a corăbiilor. ANTEPENTjLTIM, -A, antepenultimi, -e, adj. Care ocupă locul al treilea, socotind de la ultimul; înainte de penultimul. Silabă antepenultimă. ANTEPROIECT, anteproiecte, s. n. Proiect în primă redactare care, după discuţii şi amendări, devine proiect definitiv. ANTÎRĂ, antere, s. f. Mică umflătură în vîrful sta- minelor, în care se află polenul. ANTERfiU s. n. v. anteriu. ANTERIOR, -OARĂ, anteriori, -oare, adj. (în opoziţie cu posterior) 1» (Cu sens temporal) Petrecut înaintea altui eveniment; precedent. Evenimente anterioare revoluţiei. (Adverbial) Cele petrecute anterior. 2. (Cu sens local) Care ocupă partea din faţă a unui obiect, care este aşezat în faţă. Partea anterioară a corpului. + (Despre sunete, în special despre vocale) Al cărui punct de articulaţie este situat în partea dinainte a cavităţii bucale. Sunetele « e » şi « i » sînt vocale anterioare. — Pronunţat: -n-or. ANTERIU, anterie, s. n. 1. Haină lungă, încheiată cu nasturi de sus pînă jos, purtată de preoţii ortodocşi. Anteriul părintelui mătura praful drumului. PAS, L. I 14. 2. Haină lungă, orientală, purtată de boierii romîni (pînă în a doua jumătate a secolului al XlX-lea). Trecu pe lingă monumentul lui vodă-Calimah, in anteriu lung de metal şi cu işlic... de bronz. DUMITRIU, B. F. 90. ^ Haină lungă purtată în trecut de lăutari. Cîntau... tarafuri de lăutari în anterie curate. PAS, L. I 58. — Variantă: anfcrfcu (HOGAŞ, M. N. 141, ALECSANDRI, T. I 317) s. n. ANTÎT, anteturi, s. n. Indicaţie tipărită în partea de sus a unei hîrtii sau a unui plic, conţinînd numele, adresa, numărul de telefon etc. al unei instituţii. ANTETRÎN, antelrcne, s. n. Trăsură pe două roţi, care se poate lega, în vederea transportului, cu un tun, cu o bucătărie de campanie sau cu un cheson. Soldaţii scot. .. tunurile, încarcă în chesoane obuzele şi aşteaptă trenid de luptă cu antetrenele ca să împerecheze. PAS,. Z. III 202. -ANTETRUPIŢĂ — 94 — ANTICIPAŢIE ANTETRÎJriŢĂ, antetrupiţe, s. f. Piesă la plugurile perfecţionate, identică cu trupiţa (dar de proporţii mai mici), montată pe grindei în faţa trupiţei, cu scopul de a obţine o răsturnare perfectă şi totală a brazdei. ANTEVORBITOR, -OÁRE, antevorbitoi i, -oare, s. m. fi f. Persoană care vorbeşte într-o adunare publică, considerată în raport cu cei care iau cuvîntul ulterior. ANTI- Element de compunere însemnînd «împotriva », «în contra », « opus », care serveşte la formarea unui mare număr de substantive ca: antitoxina etc., sau adjective ca: a n t i a 1 c o o 1 i c, antinaţional, antistatal, anti ştiinţific etc. ANTIAERIÁN, -Ă, antiaerieni, -e, adj. Destinat să combată atacurile aviaţiei. Artilerie antiaeriană. Apărare antiaeriană --- ansamblul măsurilor luate împotriva atacurilor aeriene. Adăpost antiaerian v. adăpost. — Pronunţat: -ti-a-. ANTIALCOOLIC, -A, antialeoolici, -e, adj. Care este împotriva excesului de alcool, care combate alcoolismul. — Pronunţat : -ti-al-. ANTIBIOTIC, -Ă, antibiotici, -e, adj. (Despre corpuri -sau substanţe) Care aré proprietatea de a opri creşterea gi înmulţirea unor bacterii sau microbi, fără a vătăma organismul animal unde trăiesc aceşti microbi; se foloseşte în anumite boli infecţioase. Penicilina este o sub- Hanţă aniibiotică. — Pronunţat: -bi-o-. ÂZiTÎC1, -A, antici, -e, adj. 1. Care a existat în trecutul îndepărtat, care a apărut în epocile istorice cele mai vechi. în vale se află, pe sub pămini, ruinile unui castel antic. ODOBESCU, S. III 628. Pe antice monumente am văzut ades sculptate Acvila.", zimbrul. ALEXANDRESCU, P. 165. Aparţinînd popoarelor din antichitate sau caracteristic diferitelor aspecte ale culturii sau civilizaţiei lor. Odă în metru antic [titlu]. EMINESCU. 2. în genul creaţiilor din antichitate. (Prin exagerare) Am trecut prin... Nicolsburgy cu multe binale vechi, cu o curte antică, dar lăcuită. KOGĂLNICEANU, S. 10. F i g. Clasic. Maistrul Ruben era un bătrîn de o antică frumuseţă. EMINESCU, N. 52. — Accentuat şi: antic. ANTÍC2, -Ă. antici, -e, s. m. şi f. (Rar, mai ales la pl.) Persoană aparţinînd popoarelor din antichitate (în special elin sau roman). — Accentuat şi: ántic. ANHCÂMERĂ, anticamcret s. f. (Astăzi numai la instituţii, altădată şi la anumite case particulare) Cameră (precedînd un birou de lucru) în care stau cei ce aşteaptă eă fie primiţi. Sala in care intraseră era numai un fel de anticameră a salonului cel mare. CAMIL PETRESCU, O. 501. ANTICĂR1 adj. invar. (Despre arme, unităţi militare etc.) Antitanc. Apărarea anticar sovietică s-a dovedit a fi foarte dîrză. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 7/4. Se furişa după arbori spre şanţul anticar, CAMILAR, N. I 242. ANTICAR2, anticari, s. m. 1. Negustor de cărţi vechi sau de ocazie (uneori rare). Faci rost de bani să-ţi cumperi nişte terfeloage de la anticari ¡i nişte caiete. PAS, Z. I 262. Am cumpărat de la un anticar cu toptanul, pe ciţiva gologani, un vraf de cărţi vechi. CARAGIALE, O. III 197. 2. (învechit) Colecţionar de obiecte antice. Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. + Arheolog. .Ştiinţa arheologiei, acea nobilă patimă a anticarului care-l face să cerceteze pretutindeni urmele zilelor zburate. ODOBESCU, S. I 462. ANTICARIAT, anticariate, s. n. (în trecut) Negoţ cu cărţi de ocazie sau cu obiecte vechi de artă; (azi) întreprindere de stat care achiziţionează şi vinde cărţi vechi (de obicei rare). — Pronunţat: -ri-at. anticatOd, anticatozij s. m. Placă metalică (de molibden, wolfram etc.) care, montată în interiorul unui tub special, opreşte razele catodice şi, în uncie condiţii, produce raze X. — Variantă: anticatddă s. f. ANTICAT0DĂ S. f. V. anticatod. ANTÎCĂ, antice, s. f. (învechit) Obiect de artă din antichitate. Cabinetul imperial de antice din Viena. ODOBESCU, S. II 192. Aci vede cinevaşifeliurime de izvoade de zidiri... incit poate zice omul că fieşcare casă este o bucată de antică, pentru care aleargă oamenii prin ţări spre a le găsi şi a le vedea în odăi. GOLESCU, î. 112. ANTICĂRÎE, anticării, s. f. Magazin în care se face comerţ cu cărţi vechi sau de ocazie; comerţ cu cărţi vechi sau de ocazie. Anticăria aceea în plin aer, bătută de ploi şi vinturi, şi bolta porţii.. . s-au preschimbat cu vremea in prăvălii cu vitrine încăpătoare. ANGHEL, PR. 16. ANTICHÍMIC, -Ă adj. (Mii.; mai ales în e x p r.} Apărare antichimică = ansamblu de măsuri care se iau pentru a preveni sau a zădărnici un atac chimic inamic sau pentru a înlătura efectele unui astfel de atac. ANTI CHITÁTE, (2) antichităţi, s. f. 1. Epoca civilizaţiei vechi, în special greco-romane. Pînă li Copernii, atit în ştiinţă cit şi în concepţia oamenilor stăpînea sistemul învechit al lui Ptolemeu, rămas moştenire încă din antichitate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. Se credea chiar în antichitate că.. . [misienii] erau tot dintr-o familie cu moe- sienii de la Dunăre. BOLINTINEANU, O. 308. Vechime'. Acest tîrg a fost odată rezidenţa domnească; acum însă nici o urmă de antichitate în el nu se mai vede. NEGRUZZI, S. I 191. 2. Obiect antic, monument vechi, rămăşiţă istorică. Muzeu de antichităţi. □ Am luat adesea pana spre a înjgheba cînd fapte reale, cînd studioase plăsmuiri, mai totdauna atingătoare de istoria şi de antichităţile patriei. ODOBESCU, S. III 625. Mavru poseda o colecţiune de antichităţi importante, adunate, cele mai multe, după malurile sting şi drept al Dunării, colecţiune pe care, încă in viaţă fiind, a făcut-o donaţiune muzeului nostru naţional. GHICA, S. A. 144. — Variantă : (învechit) nnticitate (NEGRUZZI, S. II 304) s. f. • ANTICICLON, anticicloane, s. ri. (Met.) Centru dc presiune atmosferică ridicată. ANTICIPĂ, anticipez, vb. I. Intranz. (De obicei cu determinări introduse prin prep. «asupra *) A o lua înainte, a face ceva înaintea momentului cuvenit. ATÍTICIPÁRE, anticipări, s. f. Acţiunea de á anticipa. Pronunţare anticipată a unui sunet dintr-o silabă următoare. în romînescul «pecingine» avem, faţă de latinescul «petiginem », anticiparea lui «n*. ANTICIPÁT, -A, anticipaţi, -te, adj. Realizat înainte de momentul cuvenit. Plată anticipată. Răspuns anticipat. Mulţumiri anticipate. (Adverbial) Abonamentul la radio se plăteşte anticipat. ANTICIPAŢIE, anticipaţii, s. f. Anticipare. (Mal ales în Ioc. a d v.) Cu anticipaţie = înainte de momentul cuvenit. In cursul acestui studiu se vor lămuri mai bint cele spuse aici cu anticipaţie. IBRĂILEANU, SP. CR. 116. ANTICIPAŢIUNE — 95 — ANTIPATIE — Pronunţat: -¡i-e. —Variantă: (învechit) antîcipa- |lfine (ODOBESCU, S. iii 640) s. £. ANTICIPAŢIÎÎNE s. f. v. anticipaţie. ANTICITĂTE s. f. v. antichitate. ANTICLERICAL, -A, anticlericali, -e, adi. Care este împotriva clerului. ANITCLINAL, anticlinale, s. n. (Geol.) Partea ridicată în formă de boltă a unor sedimente cutate. în regiunile mbcarpatice există anticlinale petrolifere. ANTICONSTITUŢIONAL, -A, anticonstituţionali, -e, adj. Care încalcă constituţia, care este împotriva prevederilor constituţiei. ANTICORP, anticorpi, s. tn. (Mai ales la pl.) Substanţă de natură albuminoasă care ia naştere în organism (mai ales în plasma sîngelui) în urma unei infecţii, avînd rolul de a apăra organismul. ANTIBATĂ, antidatez, vb. I. T r a n z. A pune (pe un act, pe o scrisoarc etc.) o dată anterioară celei reale. [ — Variantă: antedata vb. I. ANTIDEMOCRATIC, -A, antidemocratici, -e, adj. îndreptat împotriva democraţiei. în politica internaţională există în prezent două tendinţe profund deosebite — tendinţa imperialistă, antidemocratică şi cea antiimperialistă, democratică. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 123. ANTIDERAPANT, -A, antiderapante, adj. Care împiedică deraparea şi patinarea autovehiculelor. Cauciuc antiderapant. Lanţuri antiderapante. ANTIDOT. antidoturi, s. n. Substanţă care anihilează acţiunea unei otrăvi, fie prin combinare chimică cu »ceasta, fie prin contribuţia la lupta organismului contra otrăvirii. Angajaţilor care prestează munci legate de pericolul intoxicării li se vor da antidoturi. COD. M. 40. ANTIEPIDEMIC, -A, antiepidemici, -e, adj. Care luptă contra epidemiilor; care este folosit contra epidemiilor. Centrul antiepidemic dispune de toată aparatura modernă. — Pronunţat: -ti-e-. ANTIFASCIST, -Ă, antifascişti, -ste, adj. Adversar al fascismului, care e împotriva fascismului. Cind (n faţa partidelor comuniste stătea sarcina de a organiza un larg front popular de luptă împotriva fascismului şi războiului, partidul nostru creează o serie de organizaţii de masă legale, pentru a putea desfăşura acţiunea de închegare a unui larg front popuiar antifascist. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 534. îl şi văzuse lucrind pentru mişcarea antifascistă. .. împrăştiind manifeste. .. vorbind la întrunirile ttudenţeşti. CAMILAR, N. II 204. ANTIFERMENT, antifermenţi, s. m. Substanţă care opreşte acţiunea fermenţilor. ANTIFON, antifoane, s. n. Vers din psalmi care se repetă de două coruri sau de două voci, ca şi cum şi-ar răspunde una alteia; cîntare repetată de două coruri, la slujba bisericească. (Ironic) Popilor de mir.. . le cînta antifoanele următoare: diaconii şi cu pochii, de treji ce sînt de-abia văd cu ochii. CREANGĂ, A. 140. — Accentuat şi: antifon. ANTIGRIZTj s. n. Exploziv de siguranţă folosit în mine (compoziţia lui specială neprovocînd, la declanşare, aprinderea sau explozia gazelor înconjurătoare). ANTIHÎRŢ s. m. (Popular) Nemernic, nelegiuit. Tu eşti antihîrţule? Ce caţi aici? ALECSANDRI, T. 834. ANTOMPERIAXÎST, -A, antiimperialişti, -ste, adj. Care luptă împotriva imperialismului, potrivnic concep ţiilor imperialiste, îndreptat contra asupririlor imperialiste. Clasa muncitoare internaţională, ca cea mai consecventă şi mai combativă apărătoare a păcii, păşeşte în primele rînduri ale forţelor antiimperialiste, pentru pace. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 113. ANTILOPĂ, antilope, s. f. 1. Animal mamifer din ordinul rumegătoarelor, cu trupul suplu şi picioarele lungi şi subţiri potrivite pentru fugă; trăieşte prin ţările calde. 2. Pielea tăbăcită a antilopei (1), din care se fac mănuşi, pantofi etc.; (impropriu) piele de viţel lucrată în aşa fel îneît imită pielea de antilopă (1). Pantofi de antilopă. ANTIMARXIST, -Ă, antimarxişti, -ste, adj. Care este îndreptat împotriva marxismului, care se opune concepţiei marxiste, care se împotriveşte doctrinei marxiste şi luptei clasei muncitoare; contrarevoluţionar. Teoria « mersului de la sine » in construcţia socialistă este o teorie anti- marxistă. STALIN, O. XII 160. ANTIMONARHIC, *Ă, antimonarhici, -e, adj. Care este îndreptat împotriva monarhiei, care luptă împotriva oprimării monarhice. Mişcare antimonarhică, cn Maiorescu, sfetnicul regelui, nu putea... să-i ierte lui Macedonski faptul că era unul dintre cei mai combativi şi consecvenţi poeţi antimonarhici din literatura noastră. V. ROM. noiembrie 1953, 316. ANTIMONIU s. n. Metaloid de culoare albă-argintie, cu aspect metalic, care intră în componenţa a diverse aliaje; se foloseşte în stare liberă şi în combinaţii, în industria metalurgică, chimică şi farmaceutică; stibiu. ANTIMUNCITORESC, -EĂSCA, antimuncitoreşti, adj. Care este .împotriva intereselor clasei muncitoare, ostil' muncitorimii. în Statele Unite, în ciuda zgomotoaselor campanii anticomuniste şi a barbarelor măsuri antimuncitoreşti şi antidemocratice, forţele democratice sc înmulţesc, se' întăresc şi capătă tot mai multă coeziune. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 129. ANTINAŢIONAL, -ă, antinaţionali, -e, adj. Care este îndreptat împotriva intereselor propriei naţiuni. Constituţia din 1923 era expresia caracterului antinaţional al regimului burghezo-moşieresc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 683. ANTINEVRALGIC, -A, antinevralgici, -e, adj. (Adesea substantivat, n.) (Preparat farmaceutic) care calmează- durerile nevralgice. Tabletă antinevralgică. ANTINOMIC, -A, antinomici, -e, adj. Care se referă la antinomie. Caracter antinomic. ANTINOMIE, antinomii, s. f. Contradicţie categorici: între două teze care se exclud reciproc şi care sînt considerate în egală măsură adevărate. ANTIPARTINIC, -A, antipartinici, -e, adj. îndreptat- împotriva concepţiilor, principiilor şi metodelor partidelor comuniste şi muncitoreşti; care este duşmănos partidelor comuniste şi muncitoreşti. Deviatorii au fosV descoperiţi. Ei au căutat să continue politica lor antipartinică şi s-o extindă. Conducerea partidului nostru a demascat şi zdrobit acţiunea deviatorilor. GHEORGHIU-DEJ,. ART. CUV. 645. ANTIPATIC, -A, antipatici, -e, adj. (în opoziţie cu- simpatic) Care inspiră antipatie; nesuferit, respingător. Chiriac e un om antipatic, singurul personaj în adevăr ■ antipatic din piesă. IBRĂILEANU, S. 50. ANTIPATIE, antipatii, s. f. (în opoziţie cu simpatie) Aversiune faţă de cineva sau de ceva; pornire, sentiment de neplăcere faţă de cineva sau ceva (uneori- fără motiv obiectiv). îl privea pe Deliu... simţind in- acelaşi timp antipatie şi admiraţie pentru acest bărbat frumot- ANTIPIRETIC — 96 — ANTRELUŢĂ ji fnzestrat cu atitea calităţi. BART, E. 217. îţi arătară antipatia lor... prin vorbe amare şi împungătoare. BĂLCESCU. O. II 268. ANTIPERfiTIC, -Ă, antipiretici, -e, adj. (Despre -substanţe farmaceutice) Care combate febra. ^ (Substantivat) Chinina se întrebuinţează ca antipiretic. ANTIPIRÎNĂ, antipirine, s. f. Medicament sub formă de cristale albe, cu gust amărui, folosit ca febrifug şi ■calmant. AK'J'JI’OD, antipozi, s. m. Loc de pe suprafaţa pămîn- -tului diametral opus altui loc; fig. persoană sau lucru -cu totul opus altei persoane sau altui lucru. Polul nord ■este la antipodul polului sud. ANTIRĂ1ÎIC, -Ă, antirdbici, -e, adj. Care combate turbarea. Ser antirabic. ANTIREALIST, -Ă, antirealişti,V -ste, adj. Potrivnic, ■ostil realismului sau realităţii. Mulţi dintre aceştia încercau să ascundă realitatea, reftigiindu-se într-o « literatură » anti- ’realistă, formală. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 5 /4. ANTIREGALIST, -Ă, antircgalişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care luptă împotriva regalităţii. -$* (Adjectival) Balzac a devenit prin opera sa.. . un puternic sprijinitor ■al sentimentelor antiregaliste ale timpului. CONTEMPORANUL, S II, 1949, nr. 138, 9 /2. ANTIRELIGlOS, -OĂSĂ, antireligioşi, -oase, adj. Care luptă împotriva dogmelor mistice şi reacţionare ale religiei; •opus religiei, potrivnic religiei. ANTISEMIT, -Ă, antisemiţi, -te, s. m. şi f. Persoană care admite sau practică antisemitismul. (Adjectival) Rămăşiţele claselor exploatatoare urmăresc să provoace in sinul populaţiei romlneşti curente şovine, antisemite, anti- •ntaghiare, să menţină prejudecăţi faţă de limba, tradiţiile .populare, specificul naţional al populaţiei naţionalităţilor ■conlocuitoare. REZ. HOT. I 36. ANUSEMIŢÎSM s. n. Atitudine, concepţie, doctrină reacţionară, rasistă, de ură contra evreilor, provocată de •clasele exploatatoare cu scopul de a crea diversiune şi a ■sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare. Partidul nostru a combătut cu hotărîre antisemitismul, folosit de clasele exploatatoare ca un instrument perfid de diversiune ¿pentru otrăvirea conştiinţei maselor populare. REZ. HOT. ■I 34. ANTISEPSÎE s. f. Ansamblu de măsuri antiseptice (cu o largă aplicare în chirurgie). ANTISEPTIC, -Ă, antiseptici, -e, adj. Care previne 'fîau înlătură infecţiile microbiene sau care împiedică .putrefacţia. Pastă de dinţi antiseptică. (Substantivat) Alcoolul este un antiseptic. ANTISPASM6DXC, -Ă, antispasmodicî, -e, adj. (Uneori •substantivat, n.) (Medicament) care se întrebuinţează •pentru combaterea spasmelor. ANTISTATAL, -Ă, antistatali, -e, adj. Care este ’îndreptat, care complotează împotriva orînduirii constituite a statelor popular-democrate. Zdrobirea complotului ■antistatal din Cehoslovacia constituie un mare succes al partidului şi al poporului cehoslovac. SCÎNTEIA, 1952, 'nr. 2517. ANTIŞTEOVŢÎFIC, -Ă, antiştiinţifici, -e, adj. Care este ‘îndreptat împotriva teoriilor ştiinţifice, care este duşman al ştiinţei, al progresului. Marx a supus unei critici pasio- •nate şi profund ştiinţifice teoriile economiei politice burgheze, -demascînd scopurile lor politice de apărare a capitalismului n caracterul lor antiştiinţific. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2608. ANTITĂNC adj. invar* (Despre arme sau mijloace de apărare) Care se foloseşte împotriva tancurilor; care apără de un atac cu tancuri. Tun antitanc. Şanţ antitanc. Puşcă antitanc. ANTITETIC, -Ă, antitetici, -e> adj. Care conţine in sine o antiteză (v. opus, contradictoriu); care foloseşte antiteze. Expresii antitetice. ANTITEZĂ, antiteze, s. f. Opoziţie, contrast între două lucruri, fenomene; idei etc. exprimînd caracterul dialectic al oricărui proces de dezvoltare din natură şi societate; negarea vechiului de către nou. + Figură de stil care se bazează pe opoziţie. Un exemplu de antiteză ne oferă următoarele versuri ale lui Eminescu: t Ea un 'înger ce se roagă — El un demon ce visează ; Ea o inimă de aur — El un suflet apostat ». ANTITOXlNĂ, antitoxine, s. f. Substanţă produsă de organism, avînd drept efect distrugerea sau neutralizarea acţiunii toxinelor microbiene. V. anticorp. ANTOLOGIC, -Ă, antologici, -e, adj. De ^antologie. Pagini antologice. ANTOLOGIE, antologii, s. f. Culegere de lucrări alese, caracteristice, în versuri sau (mai rar) în proză, dintr-unul sau mai mulţi autori. Antologia poeţilor Rezistenţei, a Tablourile lui Băiet seu nu sînt mai puţin expresive. Foarte renumit, pentru că a fost adeseori reprodus în antologii, este acel al lui Mihai şi al gîdei. L. ROM. 1953, nr. 1, 38. ANTONICĂ s. f. Plantă erbacee din familia umbeli- ferelor, cu flori albe şi fructe aromatice (Chaerophyllum aromaticum) ; laba-gîştei. Frunză verde de-antonică, Pt la casa lui Ionică Este-un cuib de rîndunică. SEVASTOS, C. 222. ANTONIM, antonime, s. n. Cuvînt care, considerat în raport cu altul, are sensul exact contrar. V. o p u 8. Antonimul lui « harnic » este « leneş *, al lui * sătul» * «flămînd t. <*> (Adjectival) Cuvinte antonime. ANTONIMIE s. f. Raport între doi termeni cu sensul exact contrar, relaţie între două antonime. ANTONOMASIE, antonomasii, s. f. Figură de stil prin care un nume comun e înlocuit cu numele unei persoane sau al unui personaj care reprezintă tipul unei anumite însuşiri. Cuvinte ca « mecena » şi « donjuan » sînt exemple de antonomasie. — Variantă: antonomăză s. f. ANTONOMÂZĂ s. f. v. antonomasie. ANTRACEN S. n. Substanţă organică galbenă, cristalizată, obţinută prin distilarea gudronului de huilă; se întrebuinţează în industrie la fabricarea unor materii colorante, iar în medicină ca antiseptic. ANTRACIT s. n. Cărbune de pămînt de calitate superioară, foarte dens, de culoare neagră strălucitoare, considerat ca cel mai bun combustibil dintre cărbunii de pămînt. .- ¡-¿i , j ANTRĂCT, antracte, s. n. Pauză între două acte sau două părţi ale unei reprezentaţii de teatru, de operă etc. Mică bucată muzicală, executată între tablourile sau actele unei piese de teatru. Antrax S. n. Boală infecţioasă la animale şi oameni, produsă de microbi foarte virulenţi şi manifestată prin abcese care cuprind toate straturile pielii; dalac, bubă- neagră, cărbune. ANTREIĂŞ, antreiaşe, s. n. ■Antreţel. ANTRELlÎŢĂ, antreluţe, s. f. (Rar) Antreţel. El doarme pe canapea în antreluţă. CARAGIALE, O. II 200. ANTREN — 97 — ANUAL ANTREN s. n. (Franţuzism rar) însufleţire, vioiciune, bună dispoziţie. ANTREN A, antrenez, vb. I. 1. T r a n z. A dezvolta calităţile unui sportiv prin exerciţii metodice şi prin regim specia) de viaţă. R c fi. Atleţii romini s-au antrenat serios in vederea campionatelor naţionale de atletism. a Sportivii ciclişti... se antrenează cu rimă pentru ridicarea nivelului lor tehnic. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. 2. Tranz.- A atrage, a stimula într-o activitate, a face să se dedice unei acţiuni cu tot entuziasmul. Această mişcare [pentru apărarea păcii] antrenează noi şi noi categorii de oameni. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 131. 3. Re fl. A se aprinde, a se înflăcăra, a se lăsa tîrît. S-a antrenai în discuţie. ANTRENAMENT, antrenamente, s. n. Acţiunea de a (se) antrena (1); serie de exerciţii metodice în vederea dezvoltării calităţilor unui sportiv. Un numeros colectiv de profesori şi antrenori de gimnastică, împărţiţi pe grupe, conduc antrenamentele. SCÎNTEIA, 1953, nr. ' 2705. ANTRENANT, -a, antrenanţi, -te, adj. Care atrage, care stimulează (într-o activitate). Joc antrenant. ANTRENARE, antrenări, s. f. Acţiunca de a (s e) antrena. 1. Dezvoltarea calităţilor unui sportiv (sau ale unei echipe sportive) printr-o serie de exerciţii metodice. Antrenarea echipei de volei. 2. Atragere, stimulare într-o activitate, într-o acţiune. Antrenarea tuturor comuniştilor în munca de partid este o condiţie obligatorie pentru ca organizaţiile de partid să-şi , poată îndeplini rolul lor d° conducători politici ai maselor de oamem ai muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. .2701. ANTRENOR, -OARE, antrenori, -oare, s. m. şi f. Persoană c ilificată care se ocupă cu pregătirea, instruirea şi educarea sportivilor, în vederea obţinerii unor performanţe înalte. i ANTREPOZIT, antrepozite, s. n. Clădire special amenajată, unde se depozitează şi se păstrează stocuri de marfă sau de materiale. ANTREPRENOR, -0 ARE, antreprenori, -oare, s. m. şi f. (Mai ales în regimul capitalist) Persoană care conduce o antrepriză. ANTREPRÎZĂ, antreprize, s. f. (Mai ales în regimul capitalist) întreprindere particulară care execută lucrări industriale, comerciale, de construcţii etc. Conducere particulară a unor lucrări (industriale, comerciale, de construcţii etc.) făcute în anumite condiţii. Antrepriza şantierului. E x p r. A du în antrepriză = a da unei întreprinderi sau unui antreprenor să execute o lucrare. A lua în antrepriză = a lua asupra sa conducerea unei lucrări. ANTRET s. n. v. antreu. ANTREŢEL, antreţele, s. n. Diminutiv al lui a n - t r e t. în cameră se intră printr-un antreţel. ANTREU, antreuri, s. n. Prima încăpere (de obicei de proporţii mici) a unei locuinţe, în care se intră venind de afară; vestibul. Era o clădire cu un singur etaj, ridicată pe o pivniţă mare, plină de hutii. Un peron cu multe trepte ducea la geamlîcul antreului. DUMITRIU, B. F. 36. Nici n-am apucai să intru pe poartă că uşile antreului s-au deschis puternic tti lături. SAHJA, N. 58. — Variantă: nutrit (ALECSANDRI, T. 1406, NEGRUZ- 21, S. II 205) s. n. ANTRICOT, antricoate, s. n. Carne de vită sau de porc din regiunea intercostalâ; p. e x t. friptură preparată din această carne; cotlet. ANTROPOFAG. -A, antropofagi, -e, s. m. şi f. Sălbatic care se hrăneşte cu carne de om; canibal. Trăium într-o ţară în rare copiii îşi mîncau părinţii, ca în insulele antropofagilor. SADOVEANU, O. VI 461. ANTROPOFAGIE s. f. Folosirea de către antropofagi a cărnii omeneşti ca hrană. ANTR0P0GE0GRAFÍE s. f. Ramură a geografiei generale, care a stat la baza geopoliticii şi a teoriilor rasiste şi şovine şi care, studiind raportul dintre om şi mediul geografic, precum şi răspindirea şi repartiţia omului pe suprafaţa pămintului, consideră ca factor primordial al dezvoltării societăţii condiţiile mediului natural. ANTR0P0ÍD, -A, antropoizi, -de, adj. (Despre unele maimuţe) Care seamănă la înfăţişare cu omul. Pornind de la... descoperirile... unor resturi umane la Neanderthal şi Abbevil'e-, de-o asemănare izbi'nurr cu maimuţele antropoide de azi, Darwin a enunţat.. . celebra teorie a descendenţei omului din maimuţă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949 nr. 126, 9/3. (Substantivat, n. pl.) Familie de maimuţe asemănătoare la înfăţişare cu omul, din care fac parte cimpanzeul, gorila şi urangutanul; (la sg.) individ făcînd parte din această familie. Cimpanzeul este un antropoid. ANTROPOLOG, antropologi, s. m. Specialist în antropologie. ANTROPOLOGIC, -A, antropologici, -e, adj. Care aparţine antropologiei, privitor la antropologie, caracteristic antropologiei, de antropologie. într-un album antropologic, am văzut reconstituirea ipotetică a pitecantropului pe cale de a deveni om. IBRĂILEANU, A. 177. ANTROPOLOGIE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul originii şi evoluţiei biologice a omului, pe baza cercetării scheletelor descoperite prin săpături, începînd din epocile cele mai vechi şi care a dus la concluzia originii comune a speciei umane. ANTR0P0MÉTBIC, -A, antropometrici, -e, adj. De antropometrie, referitor la antropometrie. Măsurători antropometrice. ANTROPOMETRIE s. f. Disciplină ştiinţifică (ajutătoare a antropologiei) care se ocupă cu tehnica .măsurării corpului omenesc şi cu stabilirea relaţiilor mărimilor obţinute prin aceste măsurători. ANTROPOMORF, -A, antropomorfi, -e, adj. Care seamănă cu omul, care aminteşte de om. (Substantivat, n. pl.) Grup de maimuţe evoluate, asemănătoare cu omul. Gibonul face pa'te din grupul antropomorfelor. A. .VPB0P0M0RFÍSM s. n. Credinţă mistică strîns legată de animism şi generatoare a politeismului, specifică unui stadiu înapoiat al cunoaşterii, care atribuie lucrurilor şi fenomenelor naturii o formă corporală, sentimente şi pasiuni omeneşti. ANTURAJ s. n. Totalitatea persoanelor care formează societatea obişnuită a cuiva, care înconjură în mod obişnuit pe cineva, lată-l... pe Spiridon. .. El vorbeşte curat, dar, de pe acum, a învăţat şi el cîteva expresii de la anturajul său. IBRĂILEANU. SP. CR. 238. ANŢĂRŢ adv. (De obicei precedat de « mai »1 Acum doi ani. Mai anţărţ la iarmaroc, la Fălticeni, mă duc la un cofetar ca să ieu îngheţată. ALECSANDRI, T. 455. ANUÂL, -A, anuali, -e, adj. Care se întîmplă sau se face în fiecare an sau o dată pe an; care corespunde unui an. Venit anual. Raport anual. Buget anual. Jf- ' Care durează sau trăieşte un an. Plantă anuală. + Care se prevede, care se calculează pe un an. Plan anual. îndeplinirea sarcinilor anuale de plan. — Pronunţat: -nu-al. ANUAR — 98 - APANAJ AM'ĂS, anuare, s. n. Publicaţi? periodică anuală care arată activitatea unei întreprinderi, instituţii, societăţi etc. pe timp de un an; publicaţie periodică a unei instituţii ştiinţifice, care conţine studii ştiinţifice. Anuarul universităţii — Pronunţat: -nu-ar. aatitAte, anuităţi, s. f. Plată anuală prin care un debitor îşi achită o datorie într-un anumit număr de ani. — Pronunţat: -nu-i-. AKI'LÂ. anulez, vb. I. Tranî. (Cu privire la un act, la o dispoziţie, la o hotărîre etc.) A face nul, a declara nul; a desfiinţa, a suprima. V. abroga, aboli. Mă prefăceam co n-aud [ce spune], ca să-i anulez atacul. SADOV FA NU, N. F. 147. ANULARE, anulări, s. f. Acţiunea de a anula; desfiinţare, suprimare. V. abrogare, abolire. Anularea sentinţei. ANÎ’ME1 adj. invar. 1. (Urmînd după substantivul determinat) Deosebit, special. Aceia îşi pun straie anume. SADOVEANU, N. F. 45. O să fiu fericită cînd voi putea scrie o vorbă anume. SADOVEANU, P. M. 65. 2. (înaintea unui substantiv la pl.) Unii, anumiţi, nişte. Programului anunţat i s-au adus anume modificări. ANfBLE2 adv. 1. (Adesea precedat de «şi», înaintea unui nume propriu) Cu numele de... [Letona] avea numai doi copii, o fată, anume Artemis, şi un fecior, numit Febus Apolon. ODOBESCU, S. III 299. 2. (Cu valoare explicativă; adesea precedat de «şi») Iată care, adică. în limba romtnă sînt trei genuri, şi anume, masculin> feminin şi neutru, cz» Zicea că este de altă părere, şi anume... CREANGĂ, A. 138. 8. (Purtînd accentul frazei) înadins, intenţionat. Parcă toate de pe lume Făcură anume Şi-acu, dimpreună, Se adunară. DEŞLIU, G. 30. Face un scăuieş de ceară, anume pentru lup. CREANGĂ, P. 30. + Cu scopul...; oare... Trăit-ai anume ca astfel să mori? EMINESCU, O. I 40. 4. în mod precis, exact. Cit anume? Cine anume? Unde anume? cu Am vrut să cunoaştem anume care e părerea voastră cinstită şi fără strimbătate. C. PETRESCU, R. DR. 9. Aş fi vrut să-ţi ştiu anume Gîndul tău, pe cel mai drag. COŞBUC, P. II 64. — Variantă: (regional) anumca (SBIERA, P. 154) adv. ANT"HIEA adv. v. anumo2# ARUMÎT, -Ă, anumiţi -te, adj. 1. (Determinînd mai ales cuvinte care exprimă noţiuni de timp) Hotărît. într-o anumită zi, primăvara, se strîng la un loc o sumedenie de şerpi, ŞEZ. î 244. 2. Ştiut, cunoscut. După ce or ajuns la casa anumită, zise calul cătră stăpînu-so. .. La HEM. 3. Deosebit, special. Cînd auzea numele meu, căţelan- drul işi ciulea În anumit chip urechile. SADOVEANU, N. F. 31. 4. (La pî., despre lucruri sau persoane pe care cineva nu vrea să le numească) Unii, oarecare, nişte. în provincie, teatrul era apanajul unor anumiţi oameni. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/2. AJsÎjftŢ, anunţuri, s. n. înştiinţare difuzată prin afişare sau tipărită în ziare, prin care se aduce ceva la cunoştinţa publicului; încunoştinţare. ANTJIVŢÂ, anunţ, vb. I. T r a n z. A face cunoscut, a încunoştinţa, a vesti, a da de ştire. în orice caz, Dumi- traŞy te anunţ că hotărirea mea rămîne nestrămutată. SADOVEANU, N. F. 146. Tata se interesa de fiecare dintre noi şi-şi anunţa întoarcerea. SAHIA, N. 59. A vesti sosirea cuiva (rostindu-i numele cu voce tare). Anunţă-mă la tov. ministru. ANUNŢARE, anunfărit s. f. Aducere la cunoştinţă, încunoştinţare, înştiinţare. ANUNŢĂTOR, -OARE, anunţători, -oare, adj. (Rar) Care anunţă, vesteşte sau prevesteşte ceva. Nori anunţători de furtună. ANURÎE s. f. încetare patologică a secreţiei urinare. Anus, anusuri, s. n. Orificiul de Ia extremitatea rectului. ANYELfiPĂ, anvelope, s. f. înveliş de protecţie a unei camere cu aer, făcut din cauciuc (la roţile de automobil, de bicicletă etc.) sau din piele groasă şi rezistentă . (Ia mingile întrebuinţate în jocurile sportive). Era incălfat cu opinci făcute din anvelope de automobil. BOGZA, C.. O. 25. ANTEIiGtjRĂ s. f. Distanţa dintre extremităţile unei aripi de avion. + (Franţuzism, în loc. a dj.) Dc mare anvorgură = făcut pe plan mare; vast, atotcuprinzător. Proiect de mare anvergură. ANX1ETĂTE s. f. (Franţuzism) îngrijorare, nelinişte, teamă. — Pronunţat: -xi-e-. AOLEO interj, v. aoleu. A OL ÎU interj. (Şi în forma aoleo) I. Exclamaţie de durere sau de suferinţă. Aoleu, nu mă strînge-aşa de mină. COŞBUC, P. I 239. <$> (Cu sens atenuat) Aoleo şi vai de mine, Aş juca şi nu ştiu bine. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 419. ^ (Adesea ca refren în poezia populară) Pentru tine, rujii-nvoaltă, Mă rup etnii şi mă latră. Aoleo! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 370. 2. Strigăt de spaimă sau de surprindere. Aoleu, te pomeneşti că şi tu ai fugit. PAS, L. I 92. Aoleo, dar zmeii, cînd simţiră! Unde veneau cu o falcă in cer şi cu una Sn pămînt. ISPIRESCU, L. 302. <$> (însoţind o aducere-aminte) Aoleu! Era să uit a vă spune că în curtea smeoaicei era. .. pari... şi în fiecare par ci te un cap de om. ISPIRESCU, L. 260. , 3. Exclamaţie care subliniază diverse sentimente sau atitudini (dor, regret, compătimire, admiraţie, ameninţare etc.). Aoleo, măi hof de dor, N-am topor să te omori JARNÎK-BÎRSEANU, D. 93. — Pronunţat: a-o-leu. — Variante: aulfiu (ALECSAN- DRI, T. 1638), aolc6 (pronunţat: a-o-leo), aule6, alfin (CREANGĂ, P. 55), dale6 (JARNÎK-BÎRSEANU, D. 377) interj. AOLÎCĂ interj. (Numai în literatura populară, adeseori în glumă) Exclamaţie care exprimă o uşoară părere de rău sau o mustrare blîndă. Aolică, lică, floare! De n-ai fi fărmăcătoare. Nu m-ai abate din cale, Să calc pe urmele tale! ALECSANDR1, P. P. 277. Aolică, daolică! Mult mi-e drăgulifa mică! ALECSANDRI, P. P. 279. — Pronunţat: a-o-, — Variantă: duolicS interj. AORÎST, aoriste, s. n. Denumire a unei forme temporale din limbile sanscrită, greacă veche şi slavă bisericească, care exprimă aspectul momentan al unei acţiuni trecute. AORTĂ, aorte, s. f. Cea mai mare arteră a corpului, carc porneşte din ventriculul sting al inimii şi din care se ramifică toate vasele arteriale. (Adjectival) Artera aortă. AORTÎTĂ, aorlite, s. f. Inflamare a aortei. APANÂGIU, s. n. v. apanaj. AP AN A,I, apanaje, s. n. 1. Porţiune dintr-un domeniu feudal, acordată fiilor din casele domnitoare şi din marile familii aristocratice; proprietate sau venit acordat în chip arbitrar, din averea ţării, membrilor unei familii domnitoare. APAR — 99 — APĂ 2. Bun material sau (f i g.) spiritual care se atribuie cuiva sau care este acaparat în mod exclusiv de cineva. — Variantă: apanăgiu (CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/2) s. n. APĂR, apari, s. m. (Rar) Cel care vinde apă din casă In casă (de obicei aducînd-o cu sacaua). V. sacagiu. Şahin e un apar scurt, gros, cu minile lungi. SADOVEANU, O. I 202. AP ARĂT. aparate, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări, arătîndu-i felul sau destinaţia) Sistem cornpu9 din mai multe piese reunite, care serveşte la executarea unei operaţii mecanice, tehnice sau ştiinţifice. Aparat de radio. c=i Dincolo. .. se auzea ţăcănitul liniştit al aparatelor telegrafice. DUMITRIU, B. F. 78. E x p r. La aparat, formulă cu care o persoană chemată la telefon răspunde pentru a preciza că este chiar persoana căutată. + (Determinat de obicei prin « de gimnastică *) Construcţie specială (capră, inele, cadru etc.) la care se execută diverse exerciţii de gimnastică. 8. (Anat.) Totalitatea organelor care servesc la îndeplinirea unei funcţiuni; sistem. Aparatul digestiv. Aparatul respirator. S. Totalitatea serviciilor (p. e x t. a personalului acestor servicii) care asigură bunul mers al unei instituţii. Aparat administrativ. Aparat de stat => totalitatea organelor administrative ale statului. Partidul nostru a trimis un mare număr de muncitori membri de partid In aparatul de stat, pentru îmbunătăţirea compoziţiei sale. REZ. HOT. 1 153. 4. Ansamblul mijloacelor sau instrumentelor care servesc sla o anumită muncă sau pentru un anumit scop. O staţiune preistorică, ai cărei lăcuitori se serveau cu arme de piatră nelustruită... cu vase de lut lucrate cu mina, fără roată, cu tot primitivul aparat al epocei paleolitice. ODOBESCU, S. II 421. <$> Aparat ştiinţific = totalitatea mijloacelor de investigaţie ştiinţifică folosite de un cercetător. Aparat critic = totalitatea notelor lămuritoare făcute de un editor, cu scopul de a permite controlul felului în care a fost alcătuită o ediţie. aparatăj, aparataje, s. n. Termen general pentru a denumi aparatele accesorii ale diferitelor instalaţii, independent de scopul în care sînt folosite. S-a instalat o fabrică de aparataj electric, nn Prin eforturile muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor, cu ajutorul frăţesc primit din partea Uniunii Sovietice, in fora noastră au fost construite fabrici noi. .. care produc maşini electrice, aparataj de inaltă şi joasă tensiune. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. aparatOrA s. f. Totalitatea aparatelor care asigură funcţionarea unei instalaţii într-un scop determinat. Electrificarea necesită crearea unor baze proprii industriale pentru producerea maşinilor electrice şi a aparaturii respective. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 499. ATĂRE vb. III v. apărea. ATARENT, -Ă, aparenţi, -te, adj. 1. (în opoziţie cu real) Nereal, imaginar. V. înşelător, fals. Linişte aparentă. + (Adverbial) în aparenţă. Aparent, ai dreptate. 3. (în opoziţie cu ascuns, invizibil) Care apare, se vede, iese la iveală; evident, vizibil. Afecţiunile cardiace nu stnt întotdeauna aparente. c=i In Iaşi... agitaţiunea era mai aparentă, se lucra mai pe faţă. GHICA, S. 153. <$■ Cărămidă aparentă = cărămidă fină, de culoare uniformă, care rămîne netencuită şi se întrebuinţează- Ia zidăriile faţadelor. APARENŢĂ, aparenţe, s. f. Manifestarea esenţei obiectelor ji a fenomenelor în caracterele accesibile în mod nemijlocit percepţiei senzoriale; partea exterioară, vizibilă, a unui lucru, a unei fiinţe sau a unui fenomen; înfăţişare, faţă. Aparenţele inşală adeseori. -$> Loc. a d v. în npnrpnţă = judecînd după exterior. ^ Espr, A salva aparenţele = a da unui lucru, unei situaţii etc. o înfăţişare care să ascundă un rău lăuntric. Deşi era mtniat pe el, ii zimbea, căutînd .so salveze aparenţele. APARÎŢIE. apariţii, s. f. 1. Faptul de a apărea; ivire. Apariţia tntei In mijlocul nostru ne-a zguduit mai mult ca in ziua revederii din gară. SAHIA, N. 59. E x p r. A-şi taeo apariţia = a apărea. + Punct iniţial al unui proces de dezvoltare; naştere. Numai o dată cu apariţia marxismului s-a dezvăluit tn mod ştiinţific rolul maselor in dezvoltarea societăţii, !n desfăşurarea istoriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 328, 3/4. 2. Ieşire de sub tipar, publicare. Apariţia dicţionarului limbii romtne literare contemporane este de mult aşteptată. — Pronunţat: -(i-e. APARTAMENT, apartamente, s. n. Grup de încăperi într-o clădire, constituind o unitate şi servind, de obicei, ca locuinjă. APARTE adv. Separat. + (în teatru, indicînd felul în care trebuie dată o replică) Ca şi cum ar vorbi cu sine însuşi, dar cu glas tare (ca să audă publicul). (Adjectival) Deosebit, special. în alegerea aceasta a motivelor durerii. Beldiceanu merită un loc aparte. IONESCU- RION, A. 125. APARTENENŢĂ, apartenenţe, s. f. (Uneori urmai de determinări introduse prin prep. «la » sau «de *) Faptul de a aparţine, de a fi legat, de a depinde de cineva sau de ceva. Apartenenţă de clasă. Apartenenţa la un partid politic. APARTfÎU, aparteuri, s. n. Ceea ce spune un actor (personaj din piesă) ca pentru sine, dar cu glas tare (ca să audâ publicul). APARŢÎJfE, aparţin, vb. III. I n t r a n z. (Construit cu dativul) A ţine de cineva sau de ceva; a fi proprietatea cuiva, a fi al cuiva. Pămintul tn Republica Populară Romină aparţine celor ce-1 muncesc. CONST. R.P.R. 11. A face parte dintr-o clasă, dintr-o organizaţie etc. — Prez. ind. pers. 1 sg. şi: (nerecomandabil) aparţiu. — Variantă: aparţincă vb. II. APARŢENEĂ vb. II v. aparţine. APĂŞ, apaşi, s. m. Derbedeu, haimana, huligan; hoţ (mai ales în marile aglomeraţii urbane din ţările capitaliste). AP ATIC, -Ă. apatici, -e, adj. Cuprins de apatie, lipsit de energie, de interes faţă de lumea înconjurătoare; pasiv, indiferent. V. indolent. APATÎE s. f. Stare de indiferenţă, lipsă de interes, atitudine pasivă faţă de tot ce e împrejur. APATlT s. n. Amestec natural de fosfat şi fluorurîi de calciu, întrebuinţat ca îngrăşămînt agricol. APATRÎD, -Ă, apatrizi, -de, s. m. şi f. Persoană caro nu are drepturi cetăţeneşti în nici o ţară- ĂPĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent şi incolor, care, în stare pură, este o combinaţie de oxigen şi hidrogen. Era nevoie de multă apă — şi apa o scotea din girla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. <$> Apă dulce >=* (în opoziţie cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare şi de nuri. P“şti de mare şi peşti de apă dulce. Apă minerală = apă care conţine în soluţie săruri, gaze şi substanţe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localităţii respective introdus prin prep. « de ») Apă de Căciulata. Apă de Slănic. ca Apă moale = apă care conţine foarte puţin calcar (de exemplu apa de ploaie). Expr. (Familiar) Apă tic ploaifi = vorbe goale, fără conţinut; palavre. (Familiar) A bate apa Sn piuă sau a bato apa APĂ — 100 — APĂI sa se alcnpă untul = a spune mereu acelaşi lucru, a vorbi mult şi fără rost. A îmbăta (pe cineva) CU apă l'CCO = a înrînta (pe cineva) cu vorbe poale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) făsă apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toţi) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A facc 0 apă (lin... = a şterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face o apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămintase. . . in creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre ţesături) a-şi micşora dimensiunile la muierea în apă; I)) f i g. a ajunge într-o situaţie grea. A I)ă{?a (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (liici) «lupă co bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) =a reuşi într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinţi, scoase apă din piatră şi ajunse a fi jinduit dc multe fete in sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a cura) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puţ = a face un lucru inutil. Apa morţilor = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Pesta întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morţilor, această fermecătoare şi amăgitoare arătare. SANDU- ALDEA, U. P. 57. Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele in două ape. (în basme şi în superstiţii) Apă neîncepută — apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor şi folosită în descîntece. Să mă spele în toate silele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPiRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morţii. Apă moartă= apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părţile corpului unui om tăiat în bucăţi. Turnă apă moartă peste toate -ranele şi se închegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce şt apă vie şi apă moartă, de unde se bat munţii in capete. CREANGĂ, P. 272. Apă sfinţită v. sfinţit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare ctc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simţea rece, curat, uşor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Am mers pe malul apei, In valuri să-mi îngrop Şi cîntecul şi-amarul. COŞBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele stină Şi plopii rari vîjîie-n vînt. COŞBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte cobnrîud. VLAHUTĂ, O. A. I 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă ţări şi peste nouă ape mari. ., CREANGĂ, P. 208. împăraţi pe care lumea nu putea iă-i mai încapă Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pămint şi apă. EMINESCU, O.'I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acţiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecinţele faptelor sale). <$> (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriţei. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munţi curge apa Dunării. GOLESCU, î. 55. Apă curgătoare — apă care curge pe o albie înclinată şi se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, rîul şt fluviul sînt ape curgătoare. t=i Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Peşti de apă curgătoare Şi de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiţi Şi cu undiţa undiţi. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. Loc. a d v. în ensul apei v. sus. în josul apei v. jos. (în legătură cu verbele «a şti », «a vorbi », «a spune») Ca (dc) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă eşti un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-aţi auzit [cum vorbesc franţuzeşte] î Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. <$> E x p r. A şti sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaşte gîndurile, dispoziţia sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mtngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că. .. îţi voi fi intrat cu totul în plac şi că deocamdată mă pot răsfăţa plutind pe deplin in apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu îi în apelo lui sau a nu fi în toate apele = a simţi o indispoziţie fizică sau psihică, a fi abătut. lorgule... ai ceva care-mi tăinuieşti... Nu eşti în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa Ia moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. îi venise acum şi lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa dc la moară = a crea (cuiva) condiţii nefavorabile de acţiune sau de existenţă. A pescui în apă tulbure = i se folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîştig. A SC duec pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a pîriei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-şi deie puşca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, şi toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. I 18. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării şi a sîmbetei toţi ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curere v. curge. + (Mai ales Ia pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic. Rumenind străvechii codri.., Ş-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind in ropot. EMINESCU, O. 1 76. F i g Apele limpezi ale conştiinţei. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului şi, căzînd pieziş în luciul oglinzii, se revărsa în negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. F i g. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite, obiec.e lucioase (pietre preţioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare perechc de cercei, le ridica în faţa ochilor, le făcea să-şi joace apele şi sclipirile in lumina blindă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiştea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrinţe de lînă, vrîstate in fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcînd ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiş şi cu miner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. 1 132. -ţ- Faţa, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite şi cu apa împiclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfu- merie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. c=i I-atn turnat pe gît cîteva linguriţe de apă de colome. NEGRUZZI, S. I 62. Apă de clor — soluţie de clor în apă, folosită ca decolorant şi dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare — numele popular al acidului azotic. Apă regală = amestec de acid clor- hidric şi acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul şi platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. F i g. Denumire dată unor secreţii apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în e x p r.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toţi după aşa bucăţică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd îşi scotea batista din buzunar, ştergea apa de pe obrajii dogoriţi. C. PETRESCU, S. 106. <$> Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plătn(ni(— pleurezie). Apă la cap (— hidrocefalie). <0- E x p r. (Familiar) A avea apă la cap=a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal)=a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; c) lichid în care stă fetusul.'1 APĂI adv. v. apoi. APĂRA — 101 — APĂSA APĂRĂ, dpăr, vb. I. 1. T r a n z. (Adesea urmat de j determinări introduse prin prep. * de » sau «împotriva » şi indicînd pe agresor) A interveni cu fapta în ajutorul cuiva pentru a-1 susţine împotriva unei acţiuni ostile; a proteja (pe cineva) printr-o intervenţie promptă. Să fim cu băgare de seamă, să ne apărăm şantierul, hidrocentrala, ea este plinea şi viata noastră. JIANU, C. 373. S-a impli-, nit vorba ceea: apără-mă de găini, că de cîni nu mă tem! CREANGĂ, P. 188. (Complementul este un abstract) Alexandru cel Mare... apără vitejeşte independenţa. BĂL- CESCU, O. II 13. + (Cu privire la patrie, un oraş etc.) A păzi, respingînd atacul armat al inamicului; a menţine, prin luptă, o poziţie. Cînd {ara s-o aperi {ţi cere. Pe gînduri o clipă nu sta, Tu viaţă îi dai şi putere, Tu gloria ei vei purta. CORBEA, A. 75. Refl. A se împotrivi unui atac, a-i rezista; a se feri de... Au venit... şi m-au lovit; m-am apărat cit am putut. SADOVEANU, N. F. 71. Care-i vedea-o că se apără [de albină] cu năframa, să ştii că aceea este fata împăratului. CREANGĂ, P. 271. Ea se apără c-o mînă, Insă totuşi lui se lasă. EMINESCU, O. I 67. Cei mai juni se apărau cu turbare. NEGRUZZI, S. I 152. 2. T r a n z. A pune la adăpost (de o primejdie, de frig, de ploaie etc.), a proteja, a feri, a ocroti. Socot că domnul inginer nu-şi închipuie c-am fugit de la Paşcani... ca să-mi apăr viaţa. SADOVEANU, N. F. 185. Eu? îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul... EMINESCU, O. I 147. E x p r. Doamne-apără! = cu nici un preţ! o dată cu capul! Eu, de-aş fi femeie, nu l-aş lua, doamne-apără! NEGRUZZI, S. III 65. 3. T r a n z. A interveni prin viu grai sau în scris în sprijinul cuiva (combătînd învinuirile care i se aduc). + (Cu privire la împricinaţi sau la un proces) A pleda înaintea justiţiei cauza cuiva. Avocatul care-mi apărase procesul... nu-mi dăduse veşti tocmai bune. SADOVEANU, O. VIII \6.Te-am apărat din oficiu, dar cit puteam să le apăr? .. .Procesul n-a durat mult. SAHIA, N. 83. Refl. A se dezvinovăţi de anumite învinuiri sau bănuieli. Ce-ai strigat, mă, tu, guleratul ăla? ... — Eu, nimic! s-a apărat acesta. PAS, L. I 59. Cine se ştie cu musca pe căciulă '• se apără. F i g. N-aveţi de ce-mi mttlţămi, s-a apărat uncheşul meu. SADOVEANU, N. F. 14. 4. T r a n z. (Cu privire la o idee sau Ia un punct de vedere) A susţine, respingînd obiecţiile aduse împotrivă. Stalin a apărat leninismul de numeroşi duşmani şi, în noile condiţii istorice, a dezvoltai şi îmbogăţit învăţătura lui Lenin. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 16. 5. Refl. (Rar) A ocoli, a evita (ceva sau pe cineva). Ce, pentru că o datorie... e anevoioasă, sîntem oare în drept a ne apăra de dînsa? BĂLCESCU, O. II 228. APĂRĂIE s. f. Apărie. Toarnă apa cea din fîntînă pe jăratec... ba încă face şi o apăraie prin casă de s-a îndrăcit de ciudă hîrca de la bucătărie. CREANGĂ, P. 66. F i g. Afară noaptea se ingroşase. Din bticătăria de vara curgea în bătătură o apăraie de lumină sîngerie. DAN, U. 51. APĂRĂRE, apărări, s. f. Acţiunea de a (s e) a p ă r a. 1. împotrivire, rezistenţă în faţa unui atac sau a unei primejdii. Găsiră în depărtare un lup groaznic... îndată se şi gătiră de apărare. ISPIRESCU, L. 74. Apărare pasivă = totalitatea mijloacelor de apărare (a populaţiei civile) împotriva atacurilor aeriene (adăposturi, camuflaj, măşti de gaze, etc.). Apărare antiaeriană = ansamblul măsurilor 'uate împotriva atacurilor aeriene. -+■ Totalitatea măsurilor necesare pentru oprirea şi înfrîngerea ofensivei inamicului. 3. Susţinere a unei cauze, în faţa justiţiei; pledoarie. Apărarea a fost documentată. □ Acuzatului i se garantează dreptul de apărare. CONST. R.P.R. 34. (Concretizat) Partea (persoana) care apără o cauză în faţa justiţiei. Apărarea are cuvîntul! APĂRĂTOARE, apărători^ s. f. 1. Nume dat la diferite obiecte care au un rol protector. Apărătoarea roţilor trăsurii. Apărătoare de muşte. Apărătoare de creion, a în numeroase întreprinderi au fost realizate lucrări de mecanizare, de ventilaţii şi aerisire, instalaţii igienico-sanitare, aducţiuni de apă potabi!ă} apărători şi balustrade de protecţie. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2687. 2. (învechit) Evantai. Era un om mărunţel, barba potrivită in apărătoare şi cănită, mai mult roşie deext galbenă. GHICA, S. 5. APĂRĂTOR1, -OĂRE, apărători, -oare, adj. Care apără, protejează, sprijină. Scut apărător. NEGRUZZI, S. I 200. APĂRĂTOR2, -OĂRE, apărători, -oare, s. m. şi f. Cel care apără sau sprijină ceva sau pe cineva. V. ocrotitor, protector. Tata îmi era totdeauna apărător. SADOVEANU, N. F. 47. Persoană (de obicei avocat) care apără în faţa unei instanţe judecătoreşti pe un împricinat. Nici apărători n-ai? He-i-i.. . faci judecata de rîsl CAMILAR,' N. II 313. N-avem apărător, domnule preşedinte, pentru că n-am putut să-l plătim cit ne-o cerut. BUJOR, S. 145. APĂREA, apăr, vb. II. I n t r a n z. (în opoziţie cu dispărea) 1. A se oferi vederii, a se ivi, a se arăta. Pe botul gros al lui Col ¡un apărură picături mari de sînge. SADOVEANU, N. F. 34. Cazaci Dibaci.. . Dispar, Şi iar Apar Pe stînci. MACEDONSKI, O. I 172. Iată că în sala mare Un străin deodat apare, Tînăr, mîndru, nalt, frumos, ALECSANDRI, O. 130. + A se dezvălui ca... în toate ţările lumii comuniştii apar tot mai mult în faţa maselor populare ca adevăraţi patrioţi, ca singura speranţă a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 337, 1/1. -f (Rar) A părea. Dădaca îmi apărea oarecum comică. SADOVEANU, N. F. 133. 2. A lua naştere. A apărut şi se dezvoltă o ordine socială nouă, socialistă, care se bazează pe muncă, pe libertatea şi independenţa popoarelor, pe pace între popoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2614. 3. (Despre publicaţii) A ieşi de sub tipar. Poemul « Vladimir Ilici Lenin o [de Maiakovski], unul din cele mai iubite de cititori, a fost editat în 20 de limbi şi a apărut in 55 de ediţii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. — Variantă: (nerecomandabil) npâro vb. III. APĂRÎE s. f. Apă multă (vărsată pe jos). Un lighean de lut cu ibric pentru spălat, în mijlocul odăii, apărie pe jos, gunoi şi gîndaci fojgăind în toate părţile. CREANGĂ, A. 134. APĂSĂ, apăs, vb. I. 1. T r a n z. A se lăsa cu toată greutatea asupra unui lucru, a presa (cu putere). 1 se părea că tavanul o apasă, pereţii casei o striveau. BART, E. 250. (A b s o 1.) Soacra mă mînă să ţăs, Eu mă duc la sul ş-apăs. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 178. -$• F i g. Singurătatea îl apăsa dureros, dar durerea lui era dulce ca mierea acestei lumini de primăvară. C. PETRESCU, R. DR. 27. (Cu arătarea instrumentului acţiunii) Apăsă cu mina capul bolnavului. ŞEZ. I 59. <$> (Complementul instrumental APĂSARE — 102 — APELA devine complement direct) îţi lipi miinile de tîmple, le apăsă şi clătină capul. DUMITRIU, B. F. 81. Gindind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc Pe-ai mei ochi închişi ca somnul. EMI NF.SCU, O. I 42. Intranz. Apăs pe butonul soneriei. c=i Elena şedea cu virful degetelor apăsate pe ochi. DUMITRIU, B. F. 47. O mină era strins apăsată pe inimă. EMINESCU, N. 77. (Neobişnuit) Iată că soseşte un om... cu pălăria apăsată pe ochi. SBIERA, P. 199. (F i g.) La ora cinci dimineaţa, cînd întunericul de iarnă mai apasă peste munţi, greoi şi compact, peisajul fantastic al Roşiei Montane începe să se anime. BOGZA, T. 49. în dricul verii apăsa arşiţă nemilostivă subt cer alburiu. SADOVEANU, M. C. 20. + (Despre obiecte) A fi prea greu (de purtat) pentru cineva. Zaua nu mă-n- deasă, Şaua nu m-apasă. ALECSANDRI, P. P. 63. 2. Intranz. F i g. (Cu privire la cuvinte, fraze etc.) A rosti răspicat şi tare, a sublinia prin pro nunţare. Directorul terminase, apăsînd pe ultimul cuvint, (Eliptic) Du-te, apăsă el, pleacă acum şi nu mai aştepta. PREDA, î. 165. 3. T r a n z. F i g. A oprima, a asupri, a împila. Acele milioane ce în grămezi luxoase sînt strînse la bogatul pe cel sărac apasă Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. 1 59. Streini prinţi... ne-apăsară. ALE- XANDRESCU, P. 139. 4. T r a n z. F i g. A chinui, a înăbuşi, a copleşi. Se străduia mereu să dezvăluie pină la capăt tot ce-i apăsa cugetul. V. ROM. noiembrie 1953, 185. O arşiţă mă apăsa. SADOVEANU, N. F. 73. Frig în casă, Gol pe masă, Griji te-apasă. TOMA, C. V. 465. O greutate îmi apăsa inima, NEGRUZZI, S. I 54. APĂSĂItE, apăsări, s. f. Acţiunea de a a p ă s a şi rezultatul ei. 1. Presiune. Apăsarea exercitată de greutăţile puse pe capac l-au îndoit. 2. F i g. Asuprire, împilare, oprimare. înainte de 23 August 1944 ţara gemea sub apăsarea btirgheso-moşie- rească. a Privind asupra stării sociale a ţării sale, eroul nostru [Ion-vodă cel Cumplit] vedea o naţiune mare zbu- ciumîndu-se sub apăsarea unei clase mici [a clasei boiereşti]. HASDEU, 1. V. 35. 3. F i g. Copleşire morală, stare de deprimare. Sub apăsarea primejdiei ce mă ameninţa, simţeam că entuziasmul meu de primăvară se răcoreşte. SADOVEANU, N. F. 129. De cîteva zile aveam o nelinişte, o apăsare, o frică nelămurită! VLAHUŢĂ, O. A. 494. APĂSĂT, -Ă, apăsaţi, -te, adj. 1. (Despre pumn) Greu. Ursan, pletos ca zimbrul... Cu braţul de bărbat, cu pumnul apăsat. ALECSANDRI, P. A. 164. 2. (Despre umblet, paşi etc.) Energic; greoi. Venea şi de pe şosea... greu, apăsat, tropot de paşi. DUMITRIU, B. F. 136. (Adverbial) Plecară toţi apăsat şi cu zel. TOMA, C. V. 329. încordat, începu să se plimbe călcînd apăsat cu tocurile în puntea de lemn. BART, E. 212. Păşi hotărît şi apăsat... la poarta cea mare. RETEGANUL, P- V 71. 3. (Despre vorbă) Tare, răspicat; p. e x t. înciudat, poruncitor. Privi ţintă înainte-i văzîndu-l pe Gheor- ghieş, între ciobanii de la cîmp şi între oi, şi spunîndu-i lui vorbe apăsate. SADOVEANU, B. 43. Ba o să se poată. . . adaose. .. cu vorbă apăsată. ISPIRESCU, L. 315. (Adverbial) Tirziu, colonelul îşi ridică fruntea şi întrebă apăsat,. vădit supărat: Atîta tot, nu? SAHIA, N. 80. Vreau să mergem, răspunse apăsat Moroi. DELAVRANCEA. S. 110. Puternic. Mă arde-n spate! zise fata cu-n gemăt apăsat. EMINESCU, N. 23. 4. Trist, necăjit, chinuit. Era un contrast plăcut: faţa lui trasă şi fină, din care nu se putuse încă şterge amărăciunea unei tinereţi apăsate. EMINESCU, N. 83. + (Rar) Apăsător, greu, încărcat. Ardeau lămpi somnoroase, răspîn- dind dungi de galbănă lumină prin aerul apăsat. EMINESCU» N. 35. APĂSĂT6R, -OĂHEj apăsătorit -oare, adj. 1. Copleşitor; greu de suportat, chinuitor. în faţa frumosului... singurătatea devine apăsătoare. M. I. CARAGIALE, C. 36. + Aspru, sever. începe a plinge in inima sa, lovit fiind in adincul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. 2. Care oprimă, împilează; asupritor. Revoluţia din februarie 1917 a pus capăt tiraniei apăsătoare a ţarilor. APĂTOS, -0ĂSĂ, apătoşi, -oase, adj. Care conţine apă multă, îmbibat cu prea multă apă. Cerneală apă- toasă. a Cele mai multe părţi ale sale [ale Moldovei] erau apătoase şi mlăştinoase. MARIAN, O. II 289. Podelele jucau... sub roatele butcii şi aruncau în sus... stropi de noroi apătos. GHICA, S. 498. APEDtîCT, apeducte, s. n. Sistem de ţevi sau de conducte prin care se aduce apa de la un rezervor central Ia locul de consum. APEDUCTELE., apeductieri, s. m. Specialist în lucrări de apeducte. Ne trebuie 40 de lăcătuşi,' cinci sudori, trei apeductieri. CĂLUGĂRU, O. P. 344. — Pronunţat: -ti-er. APfiL, apeluri, s. n. 1. Chemare, strigare; (în special) strigare a numelor membrilor unei colectivităţi, avînd de scop verificarea prezenţei lor. Apelul se va face în fiecare zi la intrarea în clasă, a Notaru, in pragu primăriei, face apelul sorţaşilor. BUJOR, S. 69. + Chemare adresată maselor (în formă orală sau scrisă). Apelul Congresului [pentru apărarea păcii — Viena 1952] se încheie cu aceste minunate cuvinte: «Popoarele vor să trăiască în pace, oricare ar fi regimul social din ţările lor, oricare ar fi idealul lor suprem ». LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 130. ■+ Cerere, rugăminte, îndemn. în miinile lui Bălcescu istoria devine o armă de luptă in slujba poporului, un apel la eroismul lui, un îndemn la revoluţie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 99. Apelul lor fu auzit... şi o trupă [a membrilor colectivului teatral], ca prin minune, se găsi înfiinţată. NEGRUZZI, S. I 343. ■$> Expr. A face apel la cineva (sau la ceva) = a se adresa cuiva cu o rugăminte. a cere ajutorul cuiva, a recurge, a apela Ia cineva sau la ceva. A trebuit să facă apel şi la bărbatul ei. REBREANU, R. I 167. Să mă spele de insulte, nu mă-ncerc să fac apel La un veac ce nu cuprinde decît patimă in el. MACEDONSKI, O. I 119. 2. (învechit) Acţiune făcută la o instanţă judecătorească superioară spre a obţine anularea unei sentinţe date de o instanţă inferioară. L o c. adj. Fără (drept de) apel = lipsit de dreptul de a ataca hotărîrea unei instanţe judecătoreşti. (F i g.) [Căpitanul] privind de pe chei îşi da păreri, sentinţe fără apel, asupra manevrei vaselor în port. BART, E. 325. Prezida Copoiul şi sentinţe fără apel el da. ALEXANDRESCU, P. 151. <)> (în organizarea judecătorească- a regimului burghezo-moşieresc) Curte de apel v. curte. 3. Producerea unui semnal sonor sau luminos într-un post telefonic sau telegrafic ori într-o centrală telefonică sau telegrafică. APELĂ, apelez, vb. I. Intranz. 1. A se adresa cuiva cu o rugăminte, a cere ajutorul cuiva, a face apel, a recurge la cineva. 2. (învechit) A se adresa unei'instanţe judecătoreşti superioare spre a anula sentinţa dată de o instanţă inferioară. Stăpinul fiind [în secolul al XVIII-Iea] şi judecător al ţăranului, acestuia îi era oprit să apeleze împotriva lui. IST. R. P. R. 266. r i APELANT — i03 — APLECA APELANT, -A, apelanţi, -te, s. m. şi f. (tnvcchit) Persoană care face apel împotriva unei sentinţe judecătoreşti. Apelantul nu t-a prezentat in instanţă. APELATÎV, -Ă, apelativi, -e, adj. (Ieşit din uz; despre substantive, în opoziţie cu propriu) Comun. 4- (Substantivat) Nume, calificativ. Lui N. toţi tovarăşii i se adresează cu apelativul * fruntaş >. APELPISÎE a. f. (In vcchit) Stare de deznădejde, exasperare. N-o lăsa singură... mă tem să nu cadă tn apelpisie. ALECSANDRI, T. 1278. APELPISÎT, -A, apelpisiţi, -te, adj. (învechit) Ajuns Ia marcinile răbdării, exasperat, scos din sărite. Miţa (apelpisită): Nu mai voi să ştiu de nimic. Să vie oririne. .. voi scandal... voi să mori CARAGIALE, O. I 201. + Smintit, nebun. (Substantivat) De-i face un pas mai mult, trag clopoţelul să vie slugile, fi te leg butuc, ca pc un apelpiiit. ALECSANDRI, T. 1280. APÎINDICE 8. n. 1. Parte secundară a unui orcan mu a unui lucru, care se prezintă ca o prelungire fi corn-. pictare a acestuia. Acest apendice al şirei spinării (— coada) are fi el o însemnătate. ODOBESCU, S. III 43. -0> F i g. Fără un astfel de partid [marxist-leninist] clasa muncitoare ar fi fost condamnată tă joace rolul de apendice al burgheziei. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 105, 1/1. 2. Mică prelunRÎre, sub Formă de sac înfundat, o tubului intestinal, aflată în partea de jos a cecului. 3. Parte suplimentară, finală, a unei publicaţii; supliment. anexă, adaos. în apendicele lucrărilor ştiinţifice se dau indicaţii bibliografice. — Accentuat şi: (1) apendice. APENDICITĂ s, f. Inflamare a apendicelui (2) şi boala pc carc o cauzează. Apendicită acută. Operaţie de apendicită. Al'RRCIîl’TlT, -A, aperceptivi, -e, adj. (Azi rar) Cnre se referă la apercepţie, de apercepp’e. «$■ Cimoş- iinţe aperceptive = cunoştinţe căpătate cu ajutorul aper- cepliei. Vedem că avem a face cu o adevărată mişcare culturală, care ar fi avut un efect colosal ■ . . dacă n-ar fi fost mai multe pricini impiedicătoare. Prima... li fu a unei mase de cunoftinţe aperceptive. IBRAILEANU, SP. CR. 7. APERCfiPŢlE S. f. Procesul prin care intervine, în percepţie, influenţa exercitată de experienţa individuală anterioară. — Pronunţat: -ţi-e. APERITIV, aperitive, s. n. Gustare care se ia înainte Refl. M-aptee înfrigurat peste ţărină. HEN1UC, V. 84. Se aplecă atent spre geamul deschis. IÎART, E. 211. S-apropie de fată, o prinde pe furiş, S-apleacă, o sărută fi pierr prin tufiş. COŞliUC, P. I 52. îi ipu'e lin, apleeîndu-să la tireche-i: De ce cauţi ceea, ce nu-ţi poate i'eni în minte? EMINESCU, N. 6S (Cu determinări introduse prin prep. « de ») Se apleacă de şale. + Rcf l. Ase înclina pentru a saluta, a saluta făcînd o plecăciune. V. p I o c o n i. Să fi văzut... ce mîndru era cind s-a aplecat in dreapta şi in stinsa, ISPiRESCU, L. 167. 2. T r a n z. Fi g. A supune, a umili. Religia — o frază de dinţii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. EMINESCU. O. 1 59. <** Refl. Au pornit batalioane de cătane... Să rupă-n rvţi pe cei ce nu s-apleacă. UENIUC, V. 161. 3. Refl. (In e x p r.) A i so nplrca =* a-i veni rău, a i se face greaţă, a-i fi silă (din cauza unei mîncări). Dacă ţi s-o apleca, îţi pregăteşte măniţica un ceai de izmă. PAS. L. I 46. Era foarte greţos: te miri din ce i se apleca. CARAGIALE, O. III 12. 4. T r a z. (Popular; cu privire la copii) A pune să sugă; a alăpta. Avusese mare iubire pentru el: tntuji de la trei luni il lepădase, şi, de n-ar fi avut loacrâ-sa Constandia milă să-l aplece la o capră, s-ar fi dus şi Ghiţă ti APLECARE — 104 — APODICTIC pe drum neintors. SADOVEANU, M. C. 8. Au lăsat pe cucoană-sa acasă, să aplece copilul. SBIERA, P. 175. 5. R e f 1. F i g. (învechit) A manifesta o tendinţă, a avea înclinaţie, a înclina către ceva. [După moartea meşterului Manole] zvonul public s-a aplecat bucuros a-i perpetua aducerea-aminte. ODOBESCU, S. II 508. Tot omul s-apleacă la ce este mai pornit. ALEXANDREEC.U, P. 47. APUGCĂBE, aplccări, s. f. Acţiunea de a (s c) apleca şi rezultatul ei. 1. înclinare, încovoiere, îndoire, plecare. O uşoară aplecare a corpului, o Se afundă comod intr-un fotoliu de bord. .. ca să nu se răstoarne in aplecările vasului pe mare. BART, E. 270. 2. F i g. înclinare, predispoziţie. Am avut totdeauna deosebită aplecare pentru ficţiuni. ANGHEL, PR. 175. Vînă- toarea este o aplecare firească a omului. ODOBESCU, S. III 78. Nobilii. . . învechiţi în aplecarea lor către turci> nu voiau nicidecum să se lepede de unirea lor cu turcii. BĂLCESCU, O. II 37. APLECAT, -A, aplecaţi, -ie% adj, 1. înclinat, plecat. înaintea lui Mihai erau steagurile.. . care se ţineau aplecate în semn de supunere a Transilvaniei. ISP1RESCU, M. V. 42. Pe Ntcu/cea mi-1 găsea. .. Ţiind cada la o bule.. . Şi de dînsa răzimat, Răzimat cam aplecat. TEODORESCU, P. P. 543. 2. F i g. Cu dispoziţie firească spre ceva; înclinat. Aplecat spre arte. a Nu prea era aplecat să ¡ie în samă asemenea protestări. SADOVEAîsU, O. VII 182. APLICĂ, aplîCy vb. I. 1« T r a n z. A pune pe (sau peste) ceva un lucru, făcîndu-I să adere, să se prindă, să se lipească, să se întipărească. A aplica un strat de vopsea pe perete. I-a aplicat un plasture. 2. T r a n z. (Complementul este un abstract) A pune în practică, a întrebuinţa, a folosi. A aplica o teorie. A ^aplica o lege. (Cu privire la un tratament) A face, a administra. Aplică bolnavului un tratament balneologie. <ţ> E x p r. (învechit) A aplica (cuiva) o corccţic = a pedepsi (pe cineva) cu bătaia. Tata nu ar fi fost în stare să-mi aplice... o corecţie bine meritată. SADOVEANTJ, N. F. 129. 3. T r a n z. (Complementul exprimă un principiu general) A raporta la ceva, a potrivi cu un caz dat sau particular. (Refl. impers.) Era din soiul acel am- fibiu... căruia se poate aplica proverbul moldovenesc: « nici cine, nici ogar ». NEGRUZZI, S. I 72. 4. Refl. (Franţuzism învechit) A se dedica, a se consacra. învăţătura la care mai mult se aplică.. . fu algebra. NEGRUZZI, S. II 152. APLICĂ 1!IL, -A, aplicabili, -c, adj. Care se poate aplica, care se poate pune în practică. Metodă aplicabilă. APLICARE, aplicări, s. f. Acţiunea de a (s e) aplica şi rezultatul ei. (TT^(Adesea în construcţie cu verbul « a pune ») Punere în practică, realizare concretă; folosire. Punerea in aplicare a propunerilor Partidului Comunist Romîn pentru îmbunătăţirea situaţiei economice a ţării ne-a adus o serie de succese serioase atît în domeniul industrial cit şi în domeniul financiar. GHEORGH1U-DEJ, ART. CUV. 145. La Băl- cescu problemele filozofice nu pot fi desprinse de aplicarea lor concretă Ia anumite probleme. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 5, 5 /5. Am avut ocaziunea de apune în aplicare învăţăturile fi poveţile ce se găsesc în cartea ta. ODOBESCU, S. I 42. 2. Punere a unui lucru peste altul (pentru a-1 fixa sau pentru a lăsa o întipărire). 3. F i g. (învechit) Aptitudine, talent, aplicaţie (3). Aplicarea îmi lipseşte şi n-am darul însemnat A strica şi a preface cîte sînt de îndreptat. ALEXANDRESCU, P. 49. APLICAT, -Ă, aplicaţi, -te, adj. 1. Pus în practică. •fy- (Despre ştiinţe) Care îşi găseşte o aplicaţie imediată în practică. Mecanică aplicată. 2. (în espr.) Broderie aplicată = motiv de broderie care se face prin fixarea şi conturarea (cu puncte executate artistic) a unor bucăţele de stofă pe alt material. V. a p 1 i c a ţ i e (2). APLICAŢIE, aplicaţii, s. f. 1. Punere în practică, aplicare (1). <> (Mec.) Punct de aplicaţie = punct de pe un corp asupra căruia se exercită o forţă. (în vechea organizare a învăţămîntului) Şcoală de aplicaţie = şcoală elementară ataşată pe lîngă o şcoală normală, servind pentru practica pedagogică a viitorilor învăţători. 2. (Concretizat) Broderie sau bucată de stofă cusută pe alt material. Rochie de stofă cu aplicaţii. 3. F i g. Aptitudine, talent. Aplicaţie la desen, -f- (Franţuzism învechit) Rîvnă, silinţă, sîrguinţă. Aplicaţia la învăţături. NEGRUZZI, S. II 150. — Pronunţat: -ţi-e. APLÎCA, aplice, s. f. (Livresc) Ornament (de obicei de metal) care se fixează pe suprafaţa unui obiect (vas, mobilă, legătură de carte etc.), pe un panou sau pe un pilastru. Dar cioburile de ulcioare, cazonele şi cheotorile, paftalele şi aplicele... vorbeau... despre viaţa aspră a acestor plugari, ciobani şi ostaşi. C. PETRESCU, R. DR. 41. APLOMB S. n. (Franţuzism, în jargonul burgheziei) îndrăzneală (nepermisă şi nejustificată). A răspunde cu aplonfb. APOCALIPS s. n. Scriere cu caracter mistic, compusă la începutul erei creştine, în care este înfăţişat, în chip alegoric, sfîrşitul lumii; viziune fantastică şi înspăimântătoare a sfîrşitului lumii, în concepţia mistică, antiştiin- ţifică a religiei creştine. (Poetic) Deodată, deasupra văii, între siluetele înspăimîntate ale munţilor, o lumină roşiatică se revarsă, umplînd noaptea cu culoarea de sînge a apocalipsului. BOGZA, C. O. 170. Loc. adj. Dc apocalips = apocaliptic. Tănăsică — religios şi sărac cu duhul, de cînd scăpase din mina procurorului — a avui, atunci, întîia lui viziune de apocalips. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 215. APOCALÎPTIC, -A, apocaliptici, -e, adj. Fantastic, monstruos, îngrozitor. înspăimîntător (asemănîndu-se cu cele descrise în apocalips). în mijlocul acestei apocaliptice revărsări de ape, coliba lor pare o barcă de naufragiaţi. BOGZA, C. O. 64. Norii negri, grei, se învolburau din toate părţile, întunecau zările, tîrîndu-se pe pămînt ca nişte animale apocaliptice, care îşi schimbă într-una formele. DAN, U. 23. Culcată pe cîmp, în stînga, pînă departe, mergea în aceeaşi direcţie cu noi... o fantasmă apocaliptică, neagră, imaterială, în care se desluşea umbra trăsurii, a cailor, a vizitiului. IBRĂILEANU, A. 146. apocGpă, apocope, s. f. Căderea vocalei finale a unui cuvînt. De la cuvîntul o fără i> s-a ajuns, prin apocopă, la «făr' tt. APOCBÎF, -Ă, apocrifi, -e, adj. (Despre scrieri sau documente) Atribuit în mod fals altui autor decît celui adevărat. ^ AP0D, -ă. apozi, -de, adj. (Despre unele animale inferioare) Lipsit de picioare (sau de alte organe folosite la mişcare). APODÎCTIC, -A, apodictici, ~e, adj. (Despre judecăţi, raţionamente, demonstraţii) Care exprimă raporturi şi legături necesare între lucruri sau fenomene şi însuşirile lor, care exclude posibilitatea unei1 opoziţii; indiscutabil. Axiomele, legile naturii şi ale dezvoltării societăţii sînt judecăţi apodictice. APODOZĂ — 105 — APOLITISM APODOZĂ, apodoze, s. f. (în opoziţie cu protazâ) ] Propoziţia principală dintr-un pcr'od condiţional. în jraza: « Dacă ai carte, ai parte », apodoze >sle • ai parte ». APOFÎZA, apojize, s. f. Proeminenţă pe suprafaţa unui os ; prelungire a unui os. Apofiza omoplatului. Apofizele vertebrelor. ATOFTÎGMĂ, apoftegme, s. f. (Livresc» Maximă, I sentinţă, adagiu. ATOGfiU, apogee, s. n. 1. (Mai ales în legă i ură cu verbele «a fi» sau «a ajunge la») Punct culnnn.'ni in dezvoltarea unui fenomen; culme. Hamlet hărnacjic pe unchiul său, această bănuială şi ură contra unrh ului său trebuie să crească pînă ce bănuiala ajunge o certitudine, ura ajunge la apogeul tău şi atunci eI trebuie să « acţioneze », răzbunind moartea tatănii său. GHEREA, ST. CR. I) 281. (Precedat de prep. «în », învechit) Puterea otomanilor... era pe atunci [în 1600] in apogeul său. NEGRUZ- ZI, S. I 201. 2. (Astron.) Punctul cel mai depărtat de pămînt al orbitei reale a lunii sau al orbitei aparente a soarelui. Lima este Ia apogeu. APOGIATflItA., apogiaturi, s. f. (Muz) Notă de ornament, cu valoare mai mică decît nota reală, pe care o precede la interval de un ton sau de un semiton. — Pronunţat: -gi-a-. atOi adv. 1. (Cu sens temporal) După aceea, pe urmă, la urmă. Se aşeză pe taburet şi se aplecă apoi din nou... deasupra pianului. CAMIL PETRESCU, N. 107. Boierii cei bătrini, bunicii noştri... erau de altfel milostivi, a urmat sarcastic tata, şi nu-i lăsau pe acei «mişei >, cum se spunea atunci, să le îngheţe măduva in oase ; ci-i virau apoi iii bordeie şi porunceau să li se deie fum de ardei. SADO- VEANU, N. F. 8. Atunci feciorul craiului {şi ie cele trebuitoare ... zise rămas bun fraţilor săi şi apoi încalecă şi porneşte cu bucurie, CREANGĂ, P. 185. Şi pe cer el se zărea, întti ca un porumbaş, Apoi ca un lăstunaş. Apoi ca un bondăraş. AI.ECSANDRJ, P. P. 146. -$> (Uneori precedat de « mai (de) » sau « şi ») Poate mai de apoi a veni cineva şi-a zice: *Deschideţi uşa...» ş-atunci voi trebuie numaidecit să deschideţi? CREANGĂ, P. 22. După aceasta se începe nunta, !-apoi dă doamne bine! Lumea de pe lume s-a strins de privea. CREANGĂ, P. 270. Domnul se mira, Ş-apoi ii mustra, Ş-apoi sc-ncrunta Şi-i ameninţa. ALECSANDR1, P. P. 187. -0* Loc. adj. (învechit) Do apoi = a) de mai tîrziu, din viitor. Viaţa de apoi v. viaţă; Ii) cel din urmă, ultim, extrem. Lumea, ziua, veacul etc. de apoi v. 1 u m e, zi, vene. ^ Expr. Do joi pinii mai (de-)apoi = n) (ironic) puţin (timp). Ţinură şi ei prietenie, de joi pină mai apoi; b) (prin exagerare) la nesfîrşit, fără termen fix. Amina din zi in zişi de joi pină mai de-apoi. CREANGA, P. 141. (Precedat de «şi ») Pe lîngă nsta. N-ai să găseşti slugă cum cauţi dumneata, că pe aici sînt numai oameni spini. Şi-apoi cînd este la adicătelea, te-a> întreba ca ce fel de zăticneală ai putea să întimpini din pricina asta? CREANGA, P. 203. 2. (în corelaţie cu conjuncţii concesive, urmat de «tot») Totuşi. Dacă cumva acum te simţi cam obosit de lunga digresiune zoologico-filologică... apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte in materii analoage. ODO- W-iiCU, S. 111 32. 3. (în legătură cu o condiţională, în corelaţie cu conjuncţia « dacă * sau « de » şi urmat de « tot») Atunci..., în ai-es! caz... De-oi mai scăpa şi din asta cu viaţă, apoi tot nun am zile de trăit. CREANGA, P. 219. (Cu elipsa condiţionalei) Dacă e aşa..., aşa fiind..., dar atunci... Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e intr-adihs?—Ba nu şugu- (Vjc,... /— Apoi dar, te văd că eşti bun mehenghi! CREANGĂ, P. 41. Eu nu pot ceti romîneşte. -— Cum? apoi dar ce înveţi tu? NEGRUZZI, S. I 4. + (In formă interogativă, purtînd i accentul pe prima silabă, exprimă indiferenţa) Ei şi! nu are importanţă 1 Copilul s-a urcat in pom. — Ş-apoi dacă s-a urcat? ezi De-ar şti mama! Vai, să ştie Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! D-apoi! N-am să fiu tot fată. Voi fi şi nevast’o dată. COŞBUC, P. I 105. 4. (De obicei precedat de o conjuncţie, avînd diverse sensuri, determinate de înţelesul frazei precedente) a) (Uneori precedat de « dar i sau * di») Doar. D-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata! CREANGĂ, P. 229. (întărit prin « doar ») Apoi doar eu nu-s de acele dc care crede el: n-am sărit peste garduri... de cind sint! CREANGĂ, P. 28. b) (Precedat de «şi») Şi încă... Un duşman de lup — ş-apoi ştiţi care? — chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea. CREANGĂ, P. 21. c) (Precedat de «şi k) Afară de aceasta, unde mai pui că... Ţara în care impărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămintului şi crăiia istuilalt la altă margine. Ş-apoi, pe vremile acele, ţările erau bîntuite de războaie. CREANGĂ, P. 183. (1) Vezi 1 ei 1 Nu mai vine lupul, moş Nicliifor? —Apoi,, na! eşti de tot poznaşă şi d-ta; prea des vrei să vie. CREANGĂ, P. 121. Apoi, mă miram eu de ce vorbeşti aşa de bine moldoveneşte! CREANGĂ, P. 129. c) (întărind o adversativă; uneori precedat de « dar *, «da 0’Dar. Eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine. — Apoi bine, frăţioare, dc ce nu mi-ai spus aşa de acasă, căci atunci ştiam şi eu ce să fac? ISPI- RESCU, L. 47. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul meu n-a mincat aşa bucate! CREANGĂ, P. 9. î) Cu toate acestea. Voi vă ziceţi romîni, ş-apoi vorbiţi o limbă pre care cu 11-0 înţeleg! NEGRUZZI, S. 1 245. g) (în corelaţie cu « după ce » şi urmat de conj. « şi t indică o acţiune cumulativă) Mai, pe lîngă asta. Viespea, după ce miere nu face, apoi şi împunge. POP. îl). (Precedat de conj. «că») Altminteri. Fii cuminte, c-apoi te bat. i) (în ameninţări) De cînd aţi pus voi stăpînirc pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi din ca1 măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine. CREANGA, P. 253. j) (Precedat de conj. « şi », serveşte drept introducere, mai ales în poezie, în strigături sau proverbe) Şi apoi Spune-mi cu cine te-aduni, să-ţi spun ce fel de om eşti. NEGRUZZI, S. I 248. Ş-apoi lin, dorttle, lin, Că puica-i pe Ioc străin ; Ş-apoi rar, dorule, rar, Că puica-i pe loc amar! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 127. k) (Urmat de interj. « de », « dă », serveşte la introducerea unui răspuns evaziv, cu sens concesiv sau cuprin- zînd în sine o scuză. V. p ă i) Ce este mai gras pe lumea asia?...—Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decît porcul meu din ogradă? ISPIRESCU, L. 178. înţeleg!... ţi-i drag .. .Apoi dă!... tinereţe... inima. ALECSANDRI, T. I 341. — Variantă: (regional) apăi (DUMITRIU, B. F. 84) adv. APOLÎTIC, -A, apolitici, -c, adj. (Despre oameni, p. e x t. despre opere, concepţii etc.) Care pretinde a fi lipsit de spirit politic, care se arată indiferent faţă de viaţa politică, dar care susţine prin această atitudine politica reacţionară; rupt de politică. (Substantivat) Văditele rele intenţii [ale burgheziei] voiau... să demonstreze că I. L. Caragiale este... un t apolitic». Scopul tuturor era... denaturarea operei caragialene şi smulgerea 1 ei din mîna poporului, care o putea întrebuinţa ca o puternică armă de luptă. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 23/1. APOLITISM s. n. Atitudine de aparentă abţinere şi neutralitate faţă de viaţa politică, tendinţă de a se ţine departe de manifestările politice; indiferenţă politică sub care se ascunde o ideologie reacţionară. Ideea neaparle- tienţei la vreun partid politic... nu ascunde sub masca apolitismului decît legătura strînsă cu burghezia. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 13/2. APOLOG — 106 — APOSTOLICEŞTE APOLflG, apologuri, s. n. (Rar) Povestire scurtă (în versuri sau în proză) care cuprinde o învăţătură morală practică prezentată în formă alegorică, atribuind însuşiri omeneşti unor animale sau lucruri. V. fabulă. De la Esop, pe care-l silabisim pe bancele şcoalei pînă la La Fontaine, Krilov, Donici, apologul ca şi proverbul au fost ‘totdeauna înţelepciunea naţiunilor. NEGRUZZI, S. I 336. APOLOGET, apologeţi, s. m. Apărător, adept al cuiva sau a ceva. Abandonind aproape complet masca pseudo- marxistă pe care a purtat-o în trecut... [social-democraţia •de dreapta] apare deschis ca apologet al capitalismului imperialist, fabricînd in acest scop felurite teorii diversioniste cu titulaturi « socialiste t> şi « democratice d. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 191. APOLOGETIC, -Ă, apologetici, -e, adj. Care conţine o apologie, care ţine de apologie. APOLOGETICĂ s. f. 1. Sistem preconceput de apărare sau de justificare neîntemeiată a unei idei, a unei doctrine etc. 2. Parte principală a teologiei, care are ca scop justificarea religiei creştine. AP0L0GÎE, apologii, s. f. Laudă aprinsă, ridicare în slavă a cuiva sau a ceva; apărare (servilă şi interesată) a cuiva sau a ceva. în propaganda socialiştilor de dreapta — aceşti înrăiţi duşmani ai socialismului — apologia războiului ocupă un loc de frunte. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 46. ^ E x p r. A face apologia (unei persoane, unei epoci, unei concepţii etc.) = a lăuda. + Discurs sau scriere de apărare a cuiva sau a ceva. Apologia lui Socrate, APOMÎTRTJ, apometre, s. n. Aparat pentru măsurarea volumului de apă scurs printr-o conductă; contor de apă. ATONEYlifiTIC, -Ă, aponevroticij -e, adj. Care ţine de aponevroză, care se referă la aponevroză. APONEYRtfZĂ, aponevroze, s. f. Membrană fibroasă albă, foarte rezistentă, care acoperă şi susţine muşchii, separînd între ele fasciculele musculare sau legîndu-le de oase. APOPLÎCTIC, -Ă, apoplectici, -e, adj. Propriu apo- plexiei. Simptome apoplectice. + Predispus Ia apoplexie. Persoană apoplectică. APOPLEXÎE, apoplexii, s. f. Suprimare subită a funcţiei unui organ, cauzată de o hemoragie sau de astuparea unui vas capilar. V. d a m b 1 a. Apoplexie cerebrală, a Unchiu- tău Panait este foarte greu bolnav ; l-a lovit iar apoplexia şi doctorii nu mai dau nici o speranţă de scăpare. CARA- GIALE, O. II 145. (învechit) Apoplexie trăsnitoare v. trăsnitor. APORÎE, aporii, s. f. (Grecism învechit) îndoială, nesiguranţă, încurcătură. Nu văz nici un spor de la tine; aceasta mă pune în mare aporie. FILIMON, C. 82. APORT1 interj. Strigăt cu care se îndeamnă un cîine să aducă vînatul împuşcat sau un obiect anume aruncat în acest scop. Tu dresai.. . pe prepelicarul tău ca să asculte la semnalele consacrate: «Pst!», * Pilit şi *Aport!r>, OD*0- BESCU, S. III 3. (Substantivat, numai în e x p r.) A îace aport = (despre cîini) a aduce în dinţi vînatul împuşcat sau un obiect aruncat anume Clinele a învăţat să facă aport. ATfiRT2, aporturi, s. n. 1. Contribuţie (de muncă, de luptâ etc.) a unei persoane sau a unei colectivităţi. Omenirea progresistă şi iubitoare de pace priveşte cu drept cuvînt politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice — politică de întărire continuă a Statului sovietic, a economiei şi culturii sale — drept un aport hotărîtor la cauza apărării păcii^ şi libertăţii popoarelor. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. 2. (în economia capitalistă) Parte de capital adusă într-o societate pe acţiuni de fiecare dintre membrii éi. APÓS, -Oi SĂ, apoşi, -oase, adj. 1. Care conţine (prea multă) apă; apătos. Struguri apoşi. t 2. (Rar, despre rîuri sau nori) Bogat în apă. Pe cer se alungau nori grei, apoşi, plumburii. V. ROM. februarie 1952, 106. Iată că soseşte la un rîu mare şi apos foarte, căci plouase mai năinte. SBIERA, P. 226. 8. F i g. De natura sau de felul apei. Din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase. EMINESCU, N. 3. -fy- Umoare apoasă = lichid transparent care se află în camera anterioară a ochiului, între cornee şi cristalin. + Spălăcit. Era un om subţire, înalt, cu ochii de-un albastru apos şi limpede. C. PETRESCÜ, R. DR. 22. APOSTÁT, -Ă, apostaţi, -te, adj. 1. Care a renunţat Ia credinţa religioasă (mai ales Ia religia creştină), care a săvîrşit o apostazie. <$> (Substantivat) Iulian apostatul. 2. Care şi-a schimbat convingerile anterioare; p. e x t. răzvrătit, rebel. Plîngi, copilă?—C-o privire umedă şi rugătoare Poţi din nou zdrobi şi fringe apostat-inima mea. EMINESCU, O. I 30. Ea un înger ce se roagă — El un demon ce visează; Ea o inimă de aur — El un suflet apostat. EMINESCU, O. I 50. APOSTAZÎE, apostazii, s. f. Renunţare publică la 0 religie (de obicei spre a îmbrăţişa o alta). + Renegare a unei doctrine sau a unei concepţii (politice, filozofice etc.). APOSTEBJÓRI adv. (Fii.; în opoziţie cu a p r i o r i) Bazat pe experienţă, (dobîndit) în urma experienţei, din fapte. — Pronunţat: -ri-o-ri. APOSTÎLĂ, apostile, s. f. însemnare sau hotărîre (de obicei a şefului unei administraţii publice) notată pe o petiţie, pe un raport sau pe alt fel de act oficial; p. e x t. semnătura pusă pe un asemenea act. Serviciul cu care-l însărcinase şeful său era de a citi toate petiţiunile adresate domnului; de a face pentru fiecare cite un extract şi de a le adresa autorităţilor respective cu apostila domnească. GHICA, S. A. 131. APÓSTOL, (I) apostoli, s. m., (II) s. n. sg. I. 1. (în concepţia mistică creştină) Nume dat celor doisprezece discipoli ai lui Hristos, care au răspîndit învăţătura lui. 2. F i g. Adept şi propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. Tu dar, straşnic apostol al acestei doctrine Care ne izbăveşte de grijile străine, Spune-mi prin ce mijloace poci firea a-mi preface. ALEXAN- DRESCU, P. 81. II. (Bis.; numai Ia sg. art.) Carte de ritual care cuprinde, aranjate într-o anumită ordine, aşa-zisele fapte ale apostolilor şi scrisorile lor adresate diferitelor persoane şi comunităţi bisericeşti. Apostolul, psaltirea, ca apa le cetesc. NEGRUZZI, S. II 182. AP0ST0LÁT s. n. (în concepţia mistică creştină) Misiunea de apostol, propovăduirea învăţăturii lui Hristos. APOSTOLfiŞTE adv. (Familiar, în e x p r.) A merge apostoleştp = a merge pe jos, cu piciorul (ca apostolii). Haide acasă apostoleşte — altul merge acum călare. CONTEMPORANUL, III 886. APOSTÓLTC, -Ă, apostolici, -e, adj. Care aparţine apostolilor, care este în conformitate cu ideile răspîndite de apostoli. El urmează porunca apostolică. NEGRUZZI, S. 1 313. APOSTOLICETE adv. (învechit, în e x p r.) A Be plimba aposloliceşte = a merge pe jos, a merge aposto- .APOSTROF — 107 — APREŢUI 4eşte. De două ceasuri de cînd ne primblam apostoliceşte prin dealuri fi prin văi, nu ne hrănisem decît cu privelişti poetice. ALECSANDRI, C. 38. APOSTROF, apostrofuri, s. n. Semn ortografic de •forma unei virgule, care se pune în partea de sus a cuvîn- -tului pentru a arăta absenţa accidentală în rostire a unor sunete. în « dom’le t sincopa silabei este însemnată prin .apostrof. în « las' pe mine a apostroful marchează absenta sunetului «ă». APOSTROFĂ, apostrofez, vb. I. T r a n z. A adresa cuiva o apostrofă, o mustrare, a-i vorbi pe un ton aspru, ■mustrător. [Eminescu] apostrofează clasele de sus. IBRĂ- ILEANU, SP. CR. 175. <$- F i g. Părea că toate [broaştele] laolaltă apostrofează luna, Că fiecare broască se ceartă cu o stea. TOPÎRCEANU, S. A. 59. AI’OSTROFĂRE, apostrofări, s. f. Acţiunea de a ■apostrofa şi rezultatul ci; cuvînt de imputare sau de reproş adresat cuiva. APOSTROFĂ, apostrofe, s. f. Figură retorică prin ■care vorbitorul sau scriitorul, întrerupîndu-şi cursul ■povestirii, se adresează direct unei persoane sau unui lucru personificat. în poezia « Călin » a lui Eminescu cursul povestirii este întrerupt de următoarea apostrofă: * O, tu crai cu barba-n noduri ca fi cîlţii cînd nu-i perii, Tu In cap nu ai grăunte, numai pleavă fi puzderii t. + Cuvînt de imputare sau de reproş adresat cuiva pe un ton violent. într-o apostrofă... (fi varsă tot focul, spu- ntndu-i o frază atît de caracteristică pentru ea, care a ridicat insă mirarea multor critici. GHEREA, ST. CR. II 260. APOTfiMĂ, apoteme, s. f. Perpendiculară dusă din •centrul unui poligon regulat pe oricare dintre laturile lui. + înălţimea feţei laterale a unei piramide regulate. APOTEOZĂ, apoteozez, vb. I. T r a n z. (în antichitatea greco-romană, cu privire la eroi şi împăraţi) A pune în rîndul zeilor, a zeifica, a diviniza. După moarte, împăratul August a fost apoteozat. + F i g. A aduce {cuiva) laude sau onoruri neobişnuite; a ridica în slavă (o persoană sau un eveniment). Nu sîntem, totuşi, dintre acei care apoteozează trecutul nostru idilic. HOGAŞ, DR. II 171. — Pronunţat: -te-o-, apoteozăre, apoteozări, s. f. Acţiunea de a apoteoza; ridicare în slavă, apoteoză. Culmea moftangiului savant: a-fi comanda statua încă din viaţă şi a prezida la inaugurarea ei fi la apoteozarea sa. CARAGIALE, O. II 35. — Pronunţat: -te-o-. APOTEOZĂ, apoteoze, s. f. (în antichitatea greco- romană) Divinizare, trecere în rîndul zeilor (a unui erou sau a unui împărat); slăvire, preamărire. Ochii lui se extaziati ca de-o apoteoză. VLAHUŢĂ, O. A. III 79. Acei pitici... aveau regii lor, purtau războaie, fi poeţii lor tiu găseau în univers destule metafore... pentru apoteoza eroilor. EMINESCU, N. 66. + F i g. Preamărire a cuiva ajuns în culmea gloriei, prin acordare de onoruri extraordinare; încununare fastuoată a unui eveniment. (Poetic) Atunci cind oamenii acestui ţinut se ivesc pe fondul albastru al munţilor din zare, lumea pare deodată o frescă, prin proporţii, prin frumuseje, printr-o înfăţişare totală de apoteoză. BOGZA. C. O. 280. — Pronunţat: -te-o-. APOZfŢIE, opoziţii, s. f. Atribut substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul substantivului determinat, sau, mai rar, în acelaşi caz cu substantivul determinat. în fraza: « Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere: Cichindeal gură de aur *, « gură de aur * este aposifie pe Ungă numele < Cichindeal». — Pronunţat: -ţi-c. APRECIĂ, apreciez, vb. I. T r a n z. 1. A determina o valoare materială exprimînd-o în bani, a-i atribui un preţ; a evalua. Experţii au apreciat valoarea motorului la suma de cinci mii de lei. 2. (Cu privire la fiinţe sau lucruri) A preţui la justa valoare; a stima. Acea scriere a ¡ui Bălcescu [« Puterea armată Ia Romîni *>] a fost foarte apreciată de cititorii dup-atunci ţi a avut chiar onorurile unei ediţiuni separate, tipărită tot in tipografia lui Kogălniceanu. GHICA, S. A. 142. 8. A socoti, a conchide. Adunarea generală apreciază că activitatea biroului a fost satisfăcătoare. — Pronunţat: -ci-a. ^APRECIABIL, -Ă, apreciabili% -e, adj. Destul de mare; mare, considerabil. Locuinţa se află la o distanţă apreciabilă de fabrică. O pictură de o valoare apreciabilă. — Pronunţat: -ci-a-, ATRECIÂT, -Ă, apreciaţi, -te, adj. Care se bucură de stimă, de consideraţie; stimat, preţuit. Scriitor apreciat. — Pronunţat: -ci-at. APRECIERE, aprecieri, s. f. Acţiunea de a aprecia şi rezultatul ei. 1. Preţuire, stimă. Partidul fi guvernul dau o înaltă apreciere muncii rodnice pe care o duc cu modestie fi abnegaţie zecile de mii de învăţători, răspînditi pe tot întinsul ţării noastre. GHEOROHIU-DEJ, ART. CUV. 605. 2. Părere exprimată asupra valorii sau calităţii unei persoane sau a unui lucru; considerare, judecată, analiză. Probabil că lui îi era indiferentă aprecierea mea. SADO- VEANU, N. F. 54. Vă mai trimit o poezie, pe care o supun aprecierii d-voastră. VLAHUŢĂ, O. A. 431. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greşite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. <*> E x p r. A fnco aprecieri = a formula, a emite anumite păreri asupra valorii sau calităţilor unei persoane sau ale unui lucru. Nu ştiu ce aprecieri a făcut şi despre ce aprecieri a putut vorbi CIrloman. SADOVEANU, N. F. 158. A lăsa (ceva) la opre- clorcn cuiva = a supune (ceva) părerii, judecăţii sau opiniei cuiva. Las la aprecierea d-voastră faptele acestui om. — Pronunţat: -ci-e-, APREHENSIUNE, aprehensiuni, s. f. (Franţuzism rar) Teamă vagă, frică nedesluşită cauzată de presupunerea posibilităţii unui pericol. Ochii aceia mici şi întunecaţi, cu reflexe de otel, dădeau nu ştiu ce fior de primejdie ascunsă. . . ce-fi inspiră o frică instinctivă, ca aprehensiunea morţii. VLAHUŢĂ, O. A. III 84. — Pronunţat: -si-u-. APRfiT, apreturi, s. n. Substanţă (amidon, clei, gelatină, talc, răşini etc.) cu care se tratează ţesăturile şi uneori firele pentru a Ie da anumite calităţi (asprime, rigiditate, luciu etc.). APRETĂ, apretez, vb. I. T r a n z. A supune ţesăturile textile unei operaţii fizico-chimice pentru a le da anumite calităţi (asprime, rigiditate, luciu etc.), a da apret; (în vorbirea obişnuită) a scrobi. APRET ĂRE, apretări, s. f. Acţiunea de a a preta; scrobire. APRETOR, -OÂRE, apretori, -oare, s. m. şi f. Muncitor care se ocupă cu apretarea ţesăturilor şi a firelor. Apretor de mătase şi pluşuri. APRETÎÎRĂ, apreturi, s. f. Apretare; p. e x t. totalitatea operaţiilor (fierbere, înălbire, călcat, apretare etc.) Ia care este supus un material textil. -f- Local, instalaţie în care se efectuează operaţiile de apretare. APRF.ŢUÎ, apretuiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A aprecia, a preţui. Ah! domnule, sîntem meniţi amîndoi a ne cunoaşte ş-a ne apre[ui. ALECSANDRI, T. 745. APREŢUIRE — 108 — APRINDE APREŢUÎRE, apreţuiri, s. f. (învechit) Acţiunea de a apreţui; apreciere, preţuire. într-aceste din urmă cuvinte găsim o apreţuire dreaptă şi nimerită a versutilor d-iui Jancu Văcărescu. ODOBESCU, S. A. 171. APRIĂT, -A, apriaţi, -te, adj. (învcchit) Limpede, desluşit, lămurit. Lucrurile... se pot tîlcui cu cuvinte apriate. ŢICHINDEAL, F. 420. <$> (Adverbial) Ochii lui [Horia] vedeau apriat muncile groaznice ce aveau îndată să-l ajungă. ODOBESCU, S. III 545. — Pronunţat: -pri-at. ĂPRIG, -A, aprigi, -e, adj. 1. (Despre^oameni) Iute,, înfocat, înflăcărat, impetuos, nestâpînit^tdespre animale)' iute, sireap. De-aş avea, pe gîndul meu, Un cal aprig xa un leu... ALECSANDRI, P. A. 36. F i g. De multă vreme se strînsese în inimile lor dorul aprig7de ţară. SADOVEANU, O. I 322. Apriga furtună PTniarea/tulburată... Se-nalţă, se lăţeşte şi Vijîieşi tună,' Zdrobindu-se de mal. ALECSANDRI, P. A. 70. <$> (Adverbial) Doar tîrziu, cind prind mai aprig în vecini să latre cînii, Ei tresar, se văd în faţă şi plîng amîndoi bătrînii. GOGA, P. 95. Unde te duceai aşa de aprig? SADOVEANU, Z. C. 191. Şoferul răsuci aprig volanul şi auto- mobilul ţîşni pe lingă ea ca o săgeată. REBREANU; Rrl -152. '.2.-' Aspru, crunt, neîndurat, nemilos; unyergunat.x înţelesid tainic al acestui cuvînt [zgripsor] îl descoperisem> eu singur înfiinţa aprigă şi nemilosîivă a ţîţacăi mele Leona. SADOVEANU, N. F. 32. Agapia, care ascultase de după' uşă, venea asupra lor cu priviri aprige. SADOVEANU, M. C. 10. Tatăl e om tare bun la inimă, deşi îi place să se arate aprig cu ea. REBREANU, P. S. 155. Spune-mi, ce voieşti pentru binele ce mi-ai făcui că m-ai curăţit de duşmanul meu cel mai nemilostiv şi mai aprig? SBIERA, P. 87. (Adverbial) Văd... că are ce învăţaţi de la tine fiul tău, nepotul rotarului, a rostit aprig duduca Leona, arătîndu-şi colţii. SADOVEANU, N. F. 7. 3. (Construit cu prep. «la») Lacom. Om aprig la cîştig. F i g . La poalele lor [ale movilelor] cuibează vulturii. . . cei suri, al căror cioc ascuţit şi aprig la pradă răsare hidos din ale lor grumazuri jupuite şi golaşe. ODOBESCU, S. III 16. 4. F i g. (Despre conformaţii geografice) Cu înfăţişare sălbatică, greu de urcat, prăpăstios, primejdios. E-o insulă-n zare, un colţ de pămînt Cu aprige maluri. DEŞLIU, în POEZ. N. 190. Strecurîndu-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunşi pe tărîmurile aprige ale vînătoarei celei mari. ODOBESCU, S. III 76. Pe vîrful aprig [al] acestor maluri O floare mică a răsărit. ALECSANDRI, P. A. 84. Se caţără p-un munte stîncos, înalt şi aprig. NEGRUZZI, S. II 252. APRÎL s. m. v. aprilie. ATRÎLIE s. m. A patra lună a anului; (popular) prier. (Atestat în forma april) Te-am sirius sărutîndu-te, Radă, Tîrziu, într-o noapte d-april. COŞBUC, P. I 80. Ci tu rămii în floare ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. -V (Poetic) Primăvară. Fiul meu, curînd-curînd aprilul Va topi ce-a mai rămas din ger. BENIUC, V. 59. — Variantă: april s. m. APRÎNDE, aprind, vb. III. 1. T r a n z. (Cu privire la foc) A face să ardă. V. a ţ î ţ a. învăţat-ai să aprinzi foc pe vint şi ploaie? SADOVEANU, N. F. 77. în amurg copila-n tindă Foc în vatră vrea s-aprindă. COŞBUC, P. I 95. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. (Cu privire la obiecte) A da foc, a pune foc. îşi aprinse o ţigară, trăgînd cu sete fumul pînă în fundul plămînilor. BART, E. 253. Moş Nichifor îşi aprinde luleaua. CREANGĂ, p. 131. ^ E x p r. A-şi aprinde paic-n cap = a-şi atrage o neplăcere, a se băga singur în belea. Mărica se opreşte îndată, de teamă să nti-şi aprindă paie în cap din partea bătrinului şi schimbă vorba înadins. SP. POPESCU, M. G. 25. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă. CREANGĂ, A. 41. (Poetic) Soarele amiezii a aprins cîmpurile verzi\ dealurile, pădurile. STANCU, U.R.S.S. 171. Ultimele raze roşietice ale soarelui inai aprindeau vîrfurile copacilor din zarea dealului din faţă şi se răsfrîngeau asupra satului, ca flacăra unor luminări de ceară pe un mormînt uriaş. BUJOR, S. 129. ■4? R e f 1. A începe să ardă, a lua foc. S-a aprins hîrtia. F i g. Pe drumxd de la Săcele Vine dorul mîndrei mele ; Ş-aşa vine de fierbinte, D-aş sta-n drumu-i, m-aş aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Dragostea cu multă jele, Ca şi focul de surcele, S-aprinde şi boboteşte, Da-n casă nu se-ncălseşte. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 156. Expr. (Familiar) A i S(; aprinde (cuiva) calclicle (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva); a-i sfîrîi călcîiele, v. sfîrîi. Nu cumva ţi s-au aprins călcîiele? SADOVEANU, N. F. 71. Cind ţi s-or aprinde călcîiele, însoară-te pînă a nu îmbă- irîni. NEGRUZZI, S. I 251. A incendia. Decit să mă dezbăr de ea, Mai bine-aprind tot satul. COŞBUC, P. I 119. <ţ> Refl. Unde mi-ţi începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins tîrgul. ISPIRESCU, L. 374. 2. R e f 1. F i g. (Despre o mişcare populară, o revoluţie, o răscoală etc.) A izbucni. Răscoala, după ce-a părut înăbuşită, s-a aprins iar. SADOVEANU, N. F. 108. 3. T r a n z, (învechit şi arhaizant; cu privire la arme de foc) A face să ia foc. (A b s o 1.) Beizade Alectt rămase cu pistolul înălţat, fără a putea aprinde. SADOVEANU, 7. C. 198. R e f 1. (Despre arme) A se descărca, a lua foc. Pistoalete-ntindea, Dar nici unul s-aprindea. ALECSANDRI, P. P. 131. 4. T r a n z. (Cu privire la corpuri sau aparate capabile să producă lumină) A face să lumineze. O lumină pîlpîi la ferestrele mici cit o palmă de om: cineva aprindea lampa. DUMITRIU, N. 213. Cind s-a-nnoptat bine, au aprins luminările. CARAGIALE, O. III 63. Ivan atunci... aprinde luminarea şi începe a căuta prin casă. CREANGĂ, P. 302. Refl. încep să s-aprindă luminile pe la case şi stelele pe cer. VLAHUŢĂ, O. A. 160. Deodată s-aprinde un rînd întreg de lumini electrice, apoi altul, apoi altul şi-ncing tot teatrul, pe dinaintea celor trei rînduri de loji, cu trei briuri de lumini orbitoare. SP. POPESCU, M. G. 87. Refl. (Despre corpuri incandescente) A lumina, a străluci. Peste liniştea din ce în ce mai deplină se aprinseră sus, ca nişte chibrituri, stelele. SADOVEANU, O. III 104. Un soare de s-ar stinge-n cer, S-aprinde iarăşi soare. EMINESCU, O. I 178. « Cobori în jos, luceafăr blînd... Şi viaţa-mi luminează! » El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Şi s-arunca fidgerător, Se cufunda în mare. EMINESCU, O. I 168. (Poetic) [în grădină] se frînge umbra-n- duioşată pe-alocuri unde trandafirii S-aprind prin crengi. ANGHEL, î. G. 33. F i g. Ochii... în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniştit. IBRĂILEANU, A. 53. Ochii paşei mari s-aprind. COŞBUC, P. 1 109. Pe cer S-aprind şi pier Rubine. MACEDONSKt, O. I 35. 5. Refl. (Adesea determinat prin «la faţă *) A se înroşi (în urma unei emoţii). -^Tranz. (Rar; subiectul este persoana care se roşeşte) Domnul faţa-şi aprindea... Curtenii tu toţi sărea, Poarta curţii închidea. ALECSANDRI, P. P. 91. C. R e f 1. F i g. (Despre sentimente, pasiuni sau alte noţiuni abstracte).A izbucni, a se produce. Pasiunile se aprind. Tranz, A provoca, a face să se ivească (în mod impetuos). Gingaşa frumuseţă... Aprinde dulce dor. ALECSANDRI, P. I 130. 7. Refl. (Despre oameni) A se înflăcăra, a se întă- rîta, a-şi ieşi din fire. Nicoriţă armaşul a simţit că vodă se aprinde. SADOVEANU, O. VII. 18. Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frîul, Nu mă leneşe a şterge de scriu puţin mai mult. Nu mă aprind, ci caut să fie cu bun simţ. NEGRUZZI, S. II 270. (Cu dcte.rminări introduse prin prep. «de» sau, neobişnuit, «în») Cai năzdrăvani!... în foc şi pară Vă aprindeţi! BENIUC, V. 14. Oricine o videa De dor mare s-aprindea. ALECSANDRI, O. 102. APRINDERE — 109 — APROAPE -<£• Tranz. (Rar; cu privire la oameni) [Pe Aeneas] il aprinse mînia fi, vinăf cu lotul, Geme grozav. COŞBUC, AE. 252. Tot ce-mi place mă aprinde. ALEXANDRESCU, P. 48. ■S. Refl. (Despre fîn, cereale, făina etc.) A se strica, în’urma unui început de fermentare; a se încinge. Sămînţa poale să se aprindă şi să mucegăiască cînd e ţinută la umezeală. — Prez. ind. şi: (regional) aprinz. APIÎÎjSDEIÎE, aprinderi, s. f. I. Acţiunea de a (s e) aprinde, de a da (sau a lua) foc. Aprinderea focului. -Q- Punct de aprindere = temperatura cea mai joasă la care un combustibil lichid emite o cantitate suficientă -de vapori, care pot da, cu aerul înconjurător, un amestec exploziv. II. 1. F i g. înflăcărare, exaltare, pasiune.- Unia, în ■aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni « rugini învechite, işlicari *... fi cîte le mai venea în minte. CREANGĂ, A. 153. Se luptau... unii cu furia deznădejdei şi alţii cu aprinderea beţiei. NEGRUZZI, S. I 152. ^ Loc, a d v. Cu aprindere = cu ardoare, cu pasiune. Dintr-o dată, cu aprindere, rn-am simţit tovarăş şi ucenic al flăcăuaşului aceluia. SADOVEANU, N. F. 56. Mulţimea.. . a dat năvală la bufet, tropăie şi discută cu aprindere. C. PETRESCU, A. 277. Ochii micilor lucrători îl urmăresc cu aprindere. SAHIA, U.R.S.S. 131. 2. (Mai ales popular, în e x p r. ) Aprindere de plă- mini — congestie pulmonară. Petrişor are aprindere de plămtni; are nevoie de o injecţie. DAVIDOGLU, M. 84. Aprindere de creieri = meningită. Aprindere de ochi = •oftalmie. APRÎNS1 s. n. Acţiunea de a (se) aprinde. -$■ E x p r. La (sau pe la, în, după) aprinsul luminărilor = la căderea nopţii. Domnu-inginer al nostru. .. trimisese răspuns că va intra Ia dumnealui acasă la un ceas după aprinsul luminărilor. SADOVEANU, N. F. 96. Seara, In aprinsul luminărilor, un car plin... cu vulpi şi cu iepuri venea cu vinătorii după dinsul. GHICA, S. 284. APRÎNS3, -Ă, aprinşi, -se, adj. 1. (Despre foc) în stare de ardere; arzînd. 2. (Despre obiecte sau aparate de iluminat) Care arde •dînd lumină. Un frînar... cu un felinar mic, aprins fără rost, în mină, trecu prin vagon. DUM1TRIU, B. F. 8. Stelele. . . Luceau ca nişte candeli aprinse p-un mormint. ALEXANDRESCU, P. 140. Luminat, lată lacul. Luna plină, Poleindu-l, il străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ■$- F i g. (Despre ochi) Strălucitor, învăpăiat (de o stare psihică sau fizică neobişnuită). Copilul. . . ii urmărea cu ochi ■aprinşi. SAHIA, N. 101. Zărind Frumoasa jucărie, Aprin- şii-i ochi mai mult s-aprind. COŞBUC, P. I 68. 3. încins, înfierbîntat, ars. Pină-n aprinse nisipuri, O liberă lume începe s-apară. BANUŞ, B. 113. Viaţa va ■ieşi in cale Să bea cu buzele aprinse Din cupa dăruirii tale. TOMA, C. V. 127. <$> F i g. Şi-n capul lui aprins şi fără odihnă mişuiesc noroade de gînduri răzvrătite. VLAHUŢĂ, ■O. A. 153. Aprinşi de curiozitate, ne acăţarăm ca miţile pe ■o scară ALECSANDRI, C. 26. 4. F i g. Roşu la faţă, îmbujorat. Ea il fixa aştep- ■tîndu-i răspunsul, roşie, cu obrajii aprinşi. BART, E. 350. Noul chiriaş era [un] om. . . cu ochii bulbucaţi şi faţa ■buhăită şi aprinsă de beţie. ARDELEANU, D. ÎS. Iat-o veselă şi-aprinsă ; Joacă hora! COŞBUC, P. I 97. -f- înroşit (de un aflux de sînge). Caii... cu coame răsfirate. Cu nările aprinse... La sunete de luptă pe cînip îşi luau zborul. ALEXANDRESCU, P. 144. + (Despre culori) Puternic, violent, bătător la ochi; p. est. (despre obiecte) de o culoare vie. Rvşu-aprins. a Vom desfunda înaltul Tăriilor aprins ca un bujor. BENIUC, V. 45. 5. F i g. Pasionat, îr flă:ărat. Aprinsul cîntec s-a-nălţat. BANUŞ, B. 112. La popotă, la sfîrşitul mesei, era discuţie aprinsă. BRĂESCU, V. A. 32. • (Urmat de determinări introduse prin prep. «_dej>-şi indicînd persoana sau obiectul de care cineva este.li distanţa mica) Plutonierul se~înlbarse din nott lingă dulap şi rămase cu ochii la furca proptită de zid, aproape de el. MIHALE, O. 525. Sarica, baltagul şi gluga şi le lepădase intr-un colţ, aproape de sobă. SADOVEANU, N. F. 12. Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. <’> (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) I’îllă aproape do... = pînă la o distanţă mică de. .. De la Ocea pîtiu aproape de Grumăzeşti a ţinut numai o fugă. CREANGA, P. 117. Po aproape (de...) = prin apropiere, nu (tocmai sau prea) departe (de. ..). O dată aude un grohăit de porc p-aproape de dinsul. ISPIRESCU, L. 370. S-aude un zgomot depăşi pe aproape. BOLINTINEANU, O. 71. Să spui lui vrin- cean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi, Să fiu tot cu voi. ALECSANDRI, P. P. 2. De aproape = a) din apropiere; bine, amănunţit. Ca în cămara ta să vin. Să te privesc de-aproape, Am coborit cu-al meu senin Şi m-am născut din ape. EMINESCU, O. I 170. Ca să-i privegheze mai de aproape, se mută in cetatea Hotinului. NEGRUZZI, S. I 159; b) (adjectival, determinînd o persoană de care cineva este legat prin prietenie sau prin grade de rudenie) apropiat, intim. Zici că mi-e amic. — Bun. — Amic de-aproape? — Da. CARAGIALE, O. II 128. E x p r. A cunoaşte (pe cineva) de aproape = a cunoaşte (pe cineva) foarte bine. A lua în de-aproape cercetare = a face o cercetare amănunţită. Aproape de mintea omului = uşor de înţeles. <$- (Substantivat) Că ş-aproapele-i departe, Cînd de draga te I desparte. BELDICEANU, P. 85. mm APROAPE 110 — APROPIAT" 2. (Cu sens temporal) în curînd, în scurtă vreme, peste puţin timp, npropint. Sesiunea de examene este aproape. (Cu determinări introduse prin prep. • de •) Cu puţin timp înninte de... Era aproape de sfirşitttl anului [şcolar], in ultimele zile de rntii. C. PETRESCU, S. 65. împăratul acela, aproape de hătrinete, căzînd în zâcare, a scris carte frăţîne-său. CREANGĂ, P. 184. (Adesea în legătură cu participii fi infinitive substantivate) Cind, aproape de intrare. Ce s-aude-n depărtare? ALECSANDRI, P. P. 168. 8. (Indică o uşoară rezervă sau aproximaţie) Cam, mai, aproximativ. A plouat aproape in toată [ara. t=> E un om aproape bătrin Florea Paticu. STANCU, D. 82. Făcea 0 figtiră blindă, aproape umilă. REBREANU, R. I 169. + (De obicci construit cu conjuncţiile « că », * să * sau cu infinitivul; uneori repetat) Gata, mai-mai, cît p-aci, puţin lipseşte ca..., pe punctul de... E cu gtndurile in altă parte, aproape să răstoarne găleata peste Craiu şi Vlanga, Care-i vin înainte. DAVIDOGLU, M. 13. Aproape nu mai gindeam să vă întoarceţi. DAVIDOGLU, M. 14. Cind ■ aproape-aproape să pun mina pe dinsul, i-am pierdut urma. CREANGĂ, P. 52. APROAPE2 s. m. (Mai ales articulat; în special în textele religioase) Orice om, semen. în viaţa ta n*m* răcnit zadarnic, n-ai năpăstuit pe văduvă şi pe orfan, n-ai lovit în aproapele tău. SADOVEANU, O. VI 51. [Lenau] rm s-a putut coborî niciodată la durerile nu mai puţin mari ale aproapelui său. 10NESCU-RI0N, C. 86. APROBA, aprob, vb. I. T r n n z. (Cu privire la o acţiune, la o părere exprimată, p. e x t. la o persoană) A socoti bun, a încuviinţa; a fi de acord, de aceeaşi părere cu..., a consimţi In... Cutai, tu grăieşti ca un bărbat cumintc, l-a aprobat tovarăşa noastră. SADOVEANU, N. F. 11S. Fie cum zice Marţial în privinţa pasării! dar cît despre iepure, să mă ierte domnia-lui; eu... nu aprob zisele poetului. ODOBESCU, S. III 25. <$>- R e f 1. pas. întrebările. .. j-tfi/ aprobat de toată adunarea. NEGRUZZI, S. 1 12. ^ In tran z. Toţi aprobară din cap. REBREANU, R. I 133. A da consimţământul oficial la ceva printr-un act autentic. Ministerttl i-a aprobat cererea. Refl. pas. Se aprobă, formulă, de obicei scrisă, prin care o autoritate rezolvă favorabil o cerere, un deviz etc. APROBARE, aprobări, s. f. Faptul de a aproba; încuviinţare, consimţire. Proiectul va fi supus aprobării colectivuhti. o Mulţimea se talaz ui în strigăte de aprobare. SAHIA, N. 36. Faţă de murmurul de aprobare dimprejur, Talabă întrebă aspru... REBREANU, R. I 193. APROBATÎY, -Ă, aprobativi, -e, adj. Care conţine sau exprimă o aprobare. V. aprobator. Semn aprobativ. APROBATOR, -OARE, aprobatori, -oare, adj. Care aprobă, care arată sau dă aprobare. V. * a p r o b a t i v. Sttrls aprobator. APKfiD. aprozi, s. m. (în trecut) 1. Slujbaş care păzea sălile şi introducea publicul în unele instituţii. Aprodul ccl bătrîn şi de treabă o observa in tăcere, scărpinîndtt-şi a: arătătorul mînii stingi bărbuţa albă. SADOVEANU, B. 80. Incinta inccpea să se învioreze* Pe estrada prezidenţială forfoteau secretari şi funcţionari. Se auzeau glasurile aprozilor de pe culoare: « Poftiţi la şedinţă, domnilor deputaţi». REBREANU, R. II 35. 2. Fecior de boier dat la curtea domnească pentru a sluji pe Ungă domn ca paj sau ca scutier. Stau ptleuri de oşteni... Aprozi, copii din casă, curteni şi lefegii, ALECSANDRI, P. III 210. APROFUNDA, aprofundez, vb. I. T r a n z. A cerceta în adîncime, a adînci cu mintea. [Studenţii] trebuie să studieze şi să aprofundeze acea ştiinţă care este necesară oricărui specialist, oricărui om de ştiinţă legat de popor — marxism-leninismul. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1 /2. APROFUNDARE, aprofundări, s. f. Acţiunea de a. aprofunda; cercetare temeinică. APROFUNDAT, -Ă, aprofundaţi, -te, adj. Cercetat în amănunt, adincit. Să nu precupeţim nici un efort pentrw studierea aprofundată a operelor clasicilor marxism-leni- nismtdtii şi a documentelor partidului nostru. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2702. APROnA, aprâpii, vb. I. (în opoziţie cu depărta, îndepărta) I. (Cu sens local) 1. R e f 1. A veni, a se duce, a se aşeza aproape (de ceva sau de cineva). Şi anii-s tot mai plini — rotunde dropii — Simţim în fiecare zi cum. te apropii, Socialistă eră de lumină. Cu biruinfi pe cîmpuri şi-n uzină. BENIUC, S. 31. Doi uşieri se apropiară cu ploconeli PAS, L. I 153. Cînd [capra] s-apropie bine, ce să vadă? CREANGĂ, P. 26. <$* (Cu determinări introduse prin prep. « de », indicînd locul sau persoana de care se face apropierea) Se apropiară de flăcăi şi de cobzar, dtndu-şi cu coatele, ciţiva dintre oamenii de pe şosea. PAS, L. I 8. Nu te apropia de mine, voinice, că l/i vei pierde viata. ISPI- RESCU, L. 125. <$> E x p r. A se apropia cu lîrţml = a fi pe punctul de a se înţelege (din preţ), de a cădea la învoiala. A nu te putea apropia de cineva = a nu reuşi să comunici cu cineva (din cauza situaţiei sau a caracterului său). A nu te putea apropia de ceva = a nu putea obţine ceva (din cauza preţului etc.). A S& apropia Tunia do (sau, rar,'la) par = a se apropia deznodămîntul, sfirţitul. (în forma regională apropiet) Se vede că mi s-a apropiet funia la par... Cu spinul tot am dus-o mm am dus-o... Dar cu omul roş nu ştiu, zău, la cit mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. 2. T r a n z, A duce, a aduce, a aşeza aproape de cineva sau de ceva. Fiecare pas ne apropie de casă. Şi dacă ramuri bat in geam Şi se cutremur plopii, E ca in minte să te am Şi-ncet să te apropii. EMINESCU, O. I 193. Un căluţ cam pătrărel. .. Gruie rni-l apropia, Mina-n coamă că-i punea. ALECSANDRI, P. P. 79. II. (Cu sens temporal) Refl. 1. A veni. a fi aproape. Ziua se apropie şi rămin singur pe mal. SADOVEANU, N. F. 58. <ţ* F i g. Te înştiinţez că cîşlegile se apropie de sfirşit. ALECSANDRI, T. I 134. <^'Espr. A se apropia do zitiS = a se crăpa de ziuă, a începe să se facă ziuă. A 1 st* apropia vremea = a fi aproape de moarte. 2. A ajunge aproape de o anumită vîrstă. Mă apropii de 30 de ani. R e f 1. Lumea se aprovizionează pentru iarnă, cu Chemindu-i sub steaguri, principele [Ion-vodă cel Cumplit] îi înştiinjă de mai nainte de numărul silelor pentru care trebuie să se aprovizioneze cu hrană. HASDEU, I. V. 80. + (Cu privire la unele arme de foc) A încărca magazia armei cu cartuşele care urmează a fi apoi introduse de acolo în ţeavă. — Pronunţat: -zi-o-. APROVIZIONARE, aprovizionări, s. f. 1. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. « cu o) Acţiunea de a (se) aproviziona; procurare de resurse alimentare, industriale etc. prin măsuri adecvate. Apro vizionarea oraşelor cu produse agricole şi a satelor cu mărfuri industriale s-a îmbunătăţit considerabil. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 147. 2. Serviciu al unei întreprinderi sau al unei instituţii,, care se ocupă cu procurarea materialelor, utilajului, alimentelor etc. L-am găsit... în căruţa aprovizionării. SAHIA, N. 119. — Pronunţat: -zi-o-, APROXIMATIV, -A, aproximativi, -e, adj. Care este aproape exact, aproape adevărat. Calcul aproximativ. -4- (Adverbial) Cam, aproape, vreo. V. circa. La conferinţă au participat aproximativ două sute de persoane. APROXIMAŢIE, aproximaţii, s. f. Prezentare aproximativă a unei situaţii, evaluare fără pretenţii de exactitate. ^ Loc. adv. Cu oarecare aproximaţie = aproximativ, fără o riguroasă exactitate. — Pronunţat: -ţi-e. apsîdA, apside, s. f. Fiecare dintre cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei unui corp ceresc. apşoAră, apşoare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui apă. l-ai luat apşoara, A stătut şi moara. PANN, P. V. I 134. Caii de frîu că-şi luau. La fintînă că-i duceau, Cu apşoară-i adăpau. TEODORESCU, P. P. 439. — Variantă: apuşofiră (SEVASTOS, C. 21) s. f. APT, -A, apţi, -te, adj. Potrivit, capabil, bun pentru. .. (sau să...). Apt pentru serviciul militar. APTfiR, -A, apteri, -e, adj. (Despre insecte) Fără aripi, lipsit de aripi. APTITUDINE, aptitudini, s. f. Dispoziţie naturală, înclinare; posibilitate, pricepere de a face ceva. APUCA, apuc, vb. I. 1. 1. T r a n z. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A lua, a prinde (cu mîna sau cu ajutorul unui instrument). M-a apucat de ciuf şi mi-a ridicat spre el fruntea, ca să mă privească in ochi. SADOVEANU, N. F. 13. Fata babei leapădă repede lada jos şi dă să apuce o plăcintă, să-şi potolească foamea. SBIERA, P. 210. Făt-Frumos se duse in grajdurile împărăteşti, unde erau cei mai frumoşi armăsari. .. ca să-şi aleagă unul; dar, cum punea mîna ‘şi apuca pe cîte unul de coadă, îl trintea. ISPIRESCU, L. 3. S-a răpezit şi a apucat în braţe pe tînărul ce intrase. NEGRUZZI, S. I 17. F i g. Calul. .. îi spuse cum să apuce lucrurile ca să meargă la izbîndă. ISPIRESCU, L 194.^>Ex p r. A apuca pp dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. (Regional) A apuca (pe cineva) pe-a niînile = a se bate după cineva. Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Tirgul Neamţului; că te apucau pe-a minile.. . aveai muşterei, de nu erai bucuros; ba să-i duci la Piatră, ba la Fălticeni, ba pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. + A lua cu putere, a înşfăca, a smulge. Nu ştiu cine mă opreşte să nu-ţi sfărim măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucînd măciuca... din mîna lui Bogdan. NEGRUZZI, S. I 139. + (Despre animale) A prinde cu gura, cu dinţii, cu ghearele; a înhăţa. Auzi miercăitul unui iepure ca şi cînd îl apucase ogarul. ISPIRESCU, L. 369. <$■ (Cu inversarea construcţiei) [Gura cîinelui] clămpăni apucînd numai un smoc din spinarea dimonului. SADOVEANU, N. F. 34. 2. T r a n z. F i g. (Determinat prin « cu ochii», «cu privirea» etc.) A cuprinde cu ochii, cu privirea. Trece peste drum ca să poată apuca toată faţada dintr-o singură căutătură. CARAGIALE, O. I 24. (Cu inversarea construcţiei) în depărtări se-ntindeau, cit apuca ochiul, cîmpuri aurii cu spicele coapte şi aci aproape se auzeau într-o adlncătură fişîituri de coase şi cintece de cosaşi. CARAGIALE, O. I 3S0. -+• A prinde cu auzul, cu mintea; a pricepe. Bunicile şi mumele... le spuneau cîte în lună şi în soare din cîte omul apucă şi vede, aude şi tiu uită. -APUCA — 112 — APUCA UELAVRANCEA, S. 217. Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. EMI- NESCU, O. I 188. I). T r a n z. A pune mîna (în grabă) pe ce are Ia îndemînă; a prinde. Capra şi cu iedul... năpădiră asupra lui [a lupului] şi-i mai trîntiră in cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, pină-l omorîră de tot. CREANGĂ, P. 33. (Complementul poate fi exprimat printr-un partitiv) A lua, a-şi însuşi (ceva) la repezeală. Ce e dulce şi mai dulce, Dar nu poate să se îmbuce Şi din el toată lumea' poate ca s-apuce? (Somnul). GOROVEI, C. 349. • (Substantivat) Se scutură din ginduri, sare ca un apucat pe movila de ţărină proaspătă. GALAN, Z. R. 61. APUCĂTOR1, apucătoare, s. n. Aparat sau parte a unui aparat cu care se apucă o sarcină pentru a o ridica sau transporta. ■ APUCĂTOR2, -OARE, apucători, -oare, adj. Care apucă; (mai ales cu sens peiorativ) care are obiceiul de a lua, de a-şi însuşi un lucru al altuia; lacom, hrăpăreţ. APUCĂTURĂ, apucături, s. f. 1. Cuprindere cu mîna. A luat totul dinlr-o singură apucătură. 2. F i g. (Mai ales la pl.) Deprindere, obicei (mai cu seamă râu); fel de a se purta; manieră. Luase, întru toate, apucăturile profesorului său. SLAVICI, O. I 93. Să-i zici Păsări-Lăţi-Lungilă, mi se pare... mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. Are nişte apucături de stăpînă care mă strîng de gît. ALECSANDRI, T. I 339. APUNE, apun,vb. III. I n t r a n z. (Despre soare, lună, stele, în opoziţie cu r ă s ă r i) 1. A înclina spre apus, a dispărea sub orizont; a asfinţi, a scăpăta. în faţa noastră soarele apune, valea se umple de umbră. VLAHUŢĂ, 0. A. 426. Pe cind oastea se aşază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. Cine are dor pe lume Ştie luna cind apune. ŞEZ. III 60. 2. Fi g.'A fi în declin, a decădea; a dispărea, a pieri; (despre oameni) a muri. De voi apune, Una doar mă rog: Fulger să-ncunune Creştelu-mi cu foc. BENIUC, V. 58. Tudpr Vladimirescu... apusese între Goleşti şi Tîrgovişte, in zarea insîngerată a trădării. GALACTION, O. I 275. <$- Expr. A-i apune (cuiva) steaua = a i se termina epoca de glorie, a decădea; a pieri. APtÎNERE, apuneri, ş. f. (Rar) Acţiunea de a apune; apus, asfinţit. Painjenişul cel roş se lărgi, se diafaniză şi se prefăcu intr-un ceri rumenit de apunerea soarelui. EMINESCU, N. 48. APtJS1, apusuri, s. n. (în opoziţie cu răsărit) 1. Faptul de a apune; trecerea unui astru sub orizont; apunere. Apus de soare, a Ziua de 1 Mai fusese frumoasă pînă la apusul soarelui, dar de aci înainte cerul se întunecă. BOLINTINEANU, O. 413. F i g. ‘ încă mi-aduc aminte de groaza ce simţeam, Cînd la apusul zilei scheletul lor [al ruinelor] priveam. ALEXANDRESCU, P. 149. + Privelişte oferită de soare cînd apune. O fişie de apus se deşiră peste Dunăre. SAHIA, N. 40.. Puternic suflă vîntul tomnatec! Apusurile erau ca singele şi parcă înroşeau şi pămîntul. GÎRLEANU, L. 41. Curind scăpătă şi soarele după cele mai de pe urmă trepte ale apusului. HOGAŞ, M. N. 168. 2. Loc pe orizont unde apune soarele (unul dintre cele patru puncte cardinale, opus răsăritului); p. ext. regiune unde apune soarele; vest. Flacără roşie... rumeneşte zarea-nfiorată Din răsărit ptnă-n apus. BENIUC, V. 84. Steteam la colibă, pe prunduri, Privind peste mare-n apus, Năvalnice neguri de seară Veniră, tircîndu-se-n sus. IOSIF, T. 137. Din apus Se răsfira fierbind un nor De-un rece vint adus. COŞBUC, P. I 233. <$> Expr. (Rar) A vorbi una de Ia răsărit şi alta de la apus = a vorbi incoerent, fără şir. (Rar) A Sta cu un picior la răsărit şi cu altul Ia apus = a fi nestatornic, a nu avea domiciliu stabil, 3. Timpul zilei cînd apune soarele; asfinţit, scăpătat. Iar cel ungurean Şi cu cel vrîncean. Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel mol- dovan. ALECSANDRI, P. P. 1. 4. Occident. Patru veacuri de contact cu Apusul..1, n-a dat masei populaţiei africane nimic bun. CONTEMPORANUL, s. II, 1950, nr. 170, 11/3. 5. F i g. Declin, decădere, prăbuşire. Puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus. NEGRUZZI, S. 1201. APtJS2, -Ă, apuşi, -se, adj. Dispărut pentru totdeauna, stins, trecut. Obrazul la pămînt l-am pus Să-mi amintesc de-un dor apus. BANUŞ, în POEZ. N. 27. Riul sfînt ne povesteşte... despre vremi apuse, sure. EMINESCU, O. I 44. APUSEAN, -Ă, apuseni, -e, adj. (în opoziţie cu răsăritean) 1. Care se află la apus (în raport cu un punct oarecare de pe glob); vestic. Munţii Apuseni. 2. (Prin restricţie) Care aparţine apusului Europei; occidental. AI’UŞOĂRĂ s. f. v. apşoară. AR, ari, s. m. Unitate de măsură pentru suprafeţe de teren, avînd 100 de metri pătraţi; decametru pătrat. Zece ari de teren arabil. ARĂ, ar, vb. I. T r a n z. A tăia pămîntul cu plugul, răsturnînd brazde, spre a-1 pregăti pentru însămîn- ţare. Trebuie să arăm totul, cu orice preţ. . . intîi îndeplinirea planului. CAMILAR, TEM. 98. A b s o 1. întinde frăţeasca ta mină... Plugarului vajnic ce ară. BENIUC, V. 128. Se vedeau pluguri. .. arînd, însoţite de ţărani in straie albe. SADOVEANU, N. F. 37. <$> (Neobişnuit, cu privire la grîne) Am arat nişte bucate; Le-am uitat nesecerate, Le-au mîncat vitele toate. TEODORESCU, P. P. 342. (Poetic) Cu pluguri trase de tractoare Am arat ţarina tristeţii. Aud sub bălăriile vieţii Cum cresc bogate lanuri viitoare. BENIUC, V. 133. Peste deal, fişiile reflectoarelor arau beznele, şi gospodarii minau vitele, trăgeau brazdele cu simţămîntul că au alături de ei o putere pe care n-o poate birui nimeni. CAMILAR, TEM. 369. 1 ARĂB1, -Ă, arabi, -e, adj. Care ţine de Arabia sau aparţine locuitorilor ei; din Arabia; maur, arăbesc. Limba arabă, ca El se avîntă pe calul său arab Şi drumul, ca săgeţii, îi dă peste pustie. EMINESCU, O. I 97. <$>• (Spre deosebire de cifre romane) Cifre arabe = cifrele 1, 2, 3, 4, 5 etc. (împrumutate de la arabi). ARĂB-, -Ă, arabi, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Arabiei (populaţie răspîndită şi în alte ţări din vestul Asiei, în Africa de nord etc.); maur. Arabii toţi răsar din cort Să-mi vadă roibul cînd îl port Şi-l joc în frîu şi-l las în trap! COŞBUC, P. I 109. ARAiîAIÎTj'RĂ s. f. v. harababură. AliABÎSC, arabescuri, s. n. Ornament de origine arabă, constînd din diverse figuri (linii, frunze, flori etc.) împletite simetric. Şi parcu-ntreg cu arabescuri albe-negre Părea... ca sub un clopot magnific de cleştar. CAMIL PETRESCU, V. 25. Pe zidul din Alhambra luceşte-n răsărit Un chioşc in filigrană de marmură-aurie, Cu stîlpi şi arabescuri de jur împodobit. ALECSANDRI, P. III 76. ARABIC- — 114 — ARĂCI ARĂBIC, -Ă, arabici, -e, adj. Care este sau vine din Arabia sau de la arabi. Gumă arabică v. g u m ă. AlîĂBJL. -A, arabili, -e, adj. (Despre pămînt) Bun pentru arat şi cultivat. Noi n-avem pămînt arabil mult. Noi munca în gi-ădini, în moşiile noastre de pruni şi de alţi pomi s-o facem împreună. DUMITRIU, N. 166. ■$> Strat arabil = stratul de pămînt care se ară şi în care plantele cultivate îşi răspîndesc majoritatea rădăcinilor. AJtĂC, araci, s. m. Par lung care se înfige în pămînt, servind la susţinerea viţei de vie şi a altor plante agăţătoare. Viţele stăteau în aer, legate de araci cu zecile lor de cîrcei. DUMITRIU, N. 249. Viile se mlădiau încărcate cu ciorchini, pe aracii plecaţi puţin de greutatea rodului. DELAVRANCEA, S. 215. — Variante: liartfc (TEODORESCU, P. P. 315), Iiarfig (CAMILAR, N. I 266, SADOVEANU, Z. C. 149, ALECSANDRI, P. P. 149) s. m. ARACÂN interj, v. îracan. ARAGAZ, (2) aragazuri, s. n. 1. Numele curent al unui amestec de gaze lichefiate, care, comprimat în butelii speciale, este folosit drept combustibil în locuinţe, ateliere, laboratoare etc. 2. Maşină de gătit sau reşou care foloseşte acest combustibil. AHAGONÎT s. n. Varietate a carbonatului de calciu, cristalizată în sistemul rombic, din care se fac obiecte ornamentale. ARAHÎBĂ, arahide, s. f. Alună de pămînt. ARAHNÎDĂ, arahnide, s. f. (La pl.) Clasă de animale nevertebrate din încrengătura artropodelor (cuprinzînd păianjenii, scorpionii etc.), cu respiraţie traheeană sau pulmonară, cu sistem nervos concentrat în mase ganglio- nare şi cu organe de tact foarte dezvoltate; (la sg.) animal făcind parte din această clasă. araiinoîdA, arahnoide, s. f. Membrană fină şi transparentă, constituind unu) dintre cele trei învelişuri ale creierului şi măduvei spinării. ARAMĂ, (2) arămuri, s. f. 1. Metal de culoare roşiatică, foarte maleabil, bun conducător de căldură şi de electricitate, folosit în cazangerie, în galvanizare, Ia confecţionarea firelor, electrice şi în aliaje; cupru. Vocile noastre... Vor despica ţările albastre Cu cintece noi Ca nişte goarne de aramă. BENIUC, V. 128. Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă. EMINESCU, O. I 203. <$> F i g. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. *$• Expr. A-şi da mama pc !a{ă sau a-şi arata arama = a-şi arăta fondul ascuns al firii sale. Lasă-l să vie, să-şi arate arama, şi pe urmă i-om zice-o. PAS, L. I 50. [Zeul] îşi deie arama pe faţă, căci prinse a mai prigoni lumea o toană. ISPIRESCU, U. 87. + F i g. (în metonimii) a) Clopot. Lung intonă arama cobi- toare Sonorul irrin funebru al celor care mor. MACEDONSKI, O. I 254.1)) Tun. Şi cînd auzii .glasul aramei tunătoare, Şir cînd văzui silitra de fulger purtătoare ... Electrică schinteie simţii. ALEXANDRESCU, P. 144. o) (Cu sens colectiv) Monede. Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-ara- mă ce nu mai arc curs. ALEXANDRESCU, P. 149. 2. (La pl.) Obiecte, mai ales vase, făcute din aramă (1). Zgomotul sec al roatelor fără şini, bălăngăitul arămurilor ca nişte clopote dogite împrăştie deznădăjduirea in lungul ţinuturilor [la venirea turcilor], DELAVRANCEA, S. 202. Şaluri, bani, argintării, arămuri, haine muiate numai in fir— căzură în stăpînirea oştirilor lui Mihai. ISPIRESCU, M. V. 15. ARAKJĂ, aranjez, vb. I.. 1. Tranz. A pune în ordine, în bună rînduială; a pune la locul potrivit, a potrivi. Ionuţ vine din curtea Măriei şi aranjează sub haină un pachet. DAVIDOGLU, M. 14. Aranjez căruţa frumos şi învăţătorul intră în casă să-şi aducă sacii. PREDA, î. 91. încerc să-mi aranjez buchetul. Suflu peste flori să mi le înviorez. SAHIA, N. 25. + Refl. A-şi potrivi aspectul exterior (toaleta, coafura etc.).' Doamna se aranja in oglindă cu puful de pudră într-o mină. REBREANU, R. I 28. + Tranz. (Familiar, cu privire Ia oameni) A face cuiva un rău. Lasă că te aranjez eu! 2. R e f 1. (Uneori cu nuanţă peiorativă) A-şi face un rost în viaţă. Poate vine vremea să mă aranjez altfel. SADOVEANU, P. M. 132. Am auzit că te-ai aranjat. SAHIA, N. 95. 8. T r a n z. A transcrie o bucată muzicală pentru unul ori mai multe instrumente sau voci. ARAN JAMÉNT, aranjamente, s. n. Faptul de a aranja; acord, înţelegere, învoială. + Aranjament muzical = transcriere pentru unul ori mai multe instrumente sau veci a unei bucăţi muzicale. ARANJARE, aranjări, s. f. Acţiunea de a a r a n j a ; punere în ordine, rînduire. Aranjarea cărţilor in bibliotecă. ARÁP, arapi, s. m. 1. (învechit şi popular) Om care aparţine populaţiei indigene, cu- pielea neagră, din Africa tropicală; p. e x t. om cu pielea şi cu părul de culoare neagră. Dar eu, frate, mult mă tem De cizlariul (= mai- marele eunucilor) din harem, Ce! cu chipul de arap, Buzat, negru, ras pe cap. ALECSANDRI, P. P. 110. 2. Locuitor al Arabiei sau originar din Arabia; arab, maur. — Variantă: liarâp (ŞEZ. II 33) s. m. ARĂPNIC s. n. v. harapnic. ARĂR adv. (în opoziţie cu adesea, adeseori) Rar, rareori. Arar se rătăceşte [pe baltă] glas de om. DRA- GOMIR, în POEZ. N. 194. Petre... îndemna iepele arar, cu un plescăit de limbă energic. REBREANU, R. I 215. Arar se vede fire de om trecînd prin sat. DELAVRANCEA, S. 5. Arar se află pe tron mărinimia. MACEDONSKI, O. I 248. ARĂRE adv. Arar. Arare, cite-o pasăre de noapte fîlfîia greu peste capul lui Cocoran, dind un ţipăt scurt. CAMILAR, TEM. 146. Vin zgomote din sat, arare. O frintură de cintec a pornit undeva, departe, apoi a contenit. SADOVEANU, O. V 692. Tu cintai, şi-n depărtare ■ Eu priveam rîzînd pe lunci : Eu m-am cuminţit de-atunci, Rid aşa de-arare! COŞBUC, P. I 260. ARĂREORI adv. (în opoziţie cu adeseori) “Rar, rareori, arar. Afară răsuna arareori cite o jumătate sau un sfert de salvă. DUMITRIU, B. F. 125. El nu pleda de- cît arareori. REBREANU, R. I 34. Să nu ne mai întîlnim, Numai sîmbăta o dată, Duminică ziua toată; Alte zile- arareori, într-una de nouă ori. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 62. ARĂT s. n. Acţiunea de a ar a. Mama are, totuşi, o bucată de pămînt, pe deal..Mă ia tata cîteodată acolo, la arat, la semănat, la secerat. STANCU, D. 52. Dar lumina amurgeşte şi plugarii cătră sat, Hăulind pe lingă juguri, se întorc de la arat. ALECSANDRI, P. A. 121. ARĂBESC. -EAS'CA, arăbeşti, adj. Arab. Avea vodă- Calimah o iapă arăbească şi o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. ARĂBÉŞŢE adv. Ca arabii, în felul sau în limba arabilor. A vorbi arăbeşte.' ARĂCÎ, arăcesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la viţa de vie sau la plantele agăţătoare) A pune pe araci, a sprijini cu araci. — Variante: llSrSci (TEODORESCU, P.P. 315), liSrSgí : (ALECSANDRI, P. P. .359) vb. IV. ARACIT — 115 — ARĂTARE ARĂCÎT s. n. Acţiunea de a a r ă c i. Arăcitul viei. . . — Variante: liăriicil, In'irag'ii s. n. ARĂM A R, arămari, s. m. Cel care lucrează, fabrică sau vinde obiecte de aramă. ajiămărîe, arămării, s. f. 1. Meseria de arămar; fabrică, atelier, prăvălie de obiecte de aramă. . 2. (Colectiv) Obiecte de aramă; arămuri. ARĂMÎ, aromesc, vb. IV. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subţire de aramă. AJtĂMÎRE, arămiri, s. f. Acţiunea de a arămî şi rezultatul ei. 1. Acoperirea cu aramă a unui obiect. 2. Depunere, în interiorul ţevii unui tun, a unui strat de aramă, rezultat din frecarea proiectilelor pe ghinturl. ' ARĂMÎT, -Ă, arămiţi, -tet adj. (Despre obiecte) Suflat sau acoperit cu un strat de aramă. Fier cositorit sau arămii. AJIĂMÎU, -Ie, arămii, adj. De culoarea galbenă- roşcată a aramei. Undele arămii ale părului inextricabil împletit. GALACTION, O. I 58. Copacii arămii şi-ntindeau crengile ţepene, cu frunza rară şi pălită. VLAHUŢĂ, 0. A. 128. <^> (Adverbial) in poiana înnoptată Para focului se gată Cu poveştile o dată. . . Doar jeraticul tîrziu Luminează arămiu. Şi mai ard cărbunii mici Cu licăr de licurici. DEŞLIU, M. 60. ARĂPfiSC, -EĂSfĂ, arăpeşti, adj. (învechit şi popular) Din Arabiit, arăbesc, arab. Pe metalice tripede ard parftimuri arăpeşti. MACEDONSK1, O. I 104. Piciorul lui întrece fugarul arăpesc. ALECSANDRI, P. 111 379. Şi mai are grujdiuri mari Cu cincizeci de armăsari, Giumătate arăpeşti Şi ceilalţi moldoveneşti. ALECSANDRI, P. P. 202. ARĂPÎME s. f. sg. (învechit şi popular; cu sens colectiv) Mulţime de arapi. Cînd pe mal s-arată, tremură Vidinul La vederea sa ; Face de se miră toată arăpimea. Ieniceri, spahiii si arnăuţimea. BOLINTINEANU, la HEM. ARĂPOĂICĂ, arăpoaice, s. f. (învechit şi popular) Femeie care aparţine populaţiei indigene, cu pielea neagră, din Africa tropicală; p. e x t. femeie cu pielea şi părul de culoare neagră. Arăpnaira spuse vizitiului unde să meargă. ISPIRESCU, L. 398. Asta-i cu obraz negru!. . . Trebuie să fie vro arăpoaică. ALECSANDRI, T. 1 85. ARĂTĂ, arăt, vb. I. 1. Tranz. A expune intenţionat privirilor. Mi-a arătat ieri un răvaş de la dînsa. NEGRUZZI, S. 1 65. Pe Bujor mi-l duc prin ţară, De-I arată ca pe-o fiară. ALECSANDRI, P. P. 157. <0> (Refl., în e x p r.) A so arfltn doctorului (sau Iu ductor) = a se lăsa examinat de medic. + A prezenta o caracteristică. [Uliţele Iaşilor] înfăţişind la toţi zece paşi un nou punct de privire, arată o varietate drăgălaşă. NEGRUZZI, S. I 70. + A da la iveală, a lăsa să se vadă. Asculta lămuririle oamenilor fi rîdea arătindu-şi dinţii. DUMITRIU, B. F. 8. *$> F i g. Cerul stelele-şi arată. Solii dulci ai lungii linişti. EMINESCU, O. I 103. <£• E x p r. A-şi nrfitu arama v. aramă. A-şi arăta colţii v. colţ (II 1). 2. I n t r a n z. A indica printr-un gest persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenţia. Eliza arată spre curtea din dreapta. DAVIDOGLU, M. 10. îşi mişcă puţin mina şi arătă la nora cea mare fi la păretele despre răsărit. CREANGĂ. P. 15. <$> Tranz. (In e x p r.) A arăta (cuiva) uşa = a da (pe cineva) afară, a goni. <ţ> (Cu indicarea instrumentului acţiunii) îmi arată din ochi pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. întrebă: Unde? Sublocotenentul nu răspunse. îi arătă din cap înainte. SAH1A, N. 88. Eipr, A arăta (pe cineva) eu degetul = a semnala (pe cineva) batjocurii publice. + T r a n z. A indica o măsură, o direcţie etc. Steaua cea polară i-arată 0 lui cale. EMINESCU, O. I 92. + (Subiectul este ceasornicul sau arătătoarele lui) A marca ora. Am privit ceasornicul: lăbuţele de ginganie arătau ora două jumătate. SADOVEANU, N. F. 57. Ceasornicul arăta patru. NEGRUZZI, S. I 53. 3. T r a n z. A da o explicaţie, a face o demonstraţie, o expunere, pentru a lămuri, pentru a dovedi sau pentru a convinge. Trebuie arătat, reluă Frunză, că prin gospodăria colectivă ne întărim patria. . . o facem bogată. . . puternică! CAMILAR, TEM. 18. Mă trudeam cu el arătîndu-i cum să rostească vorbele cele sucite străine. SADOVEANU. N. F. 36. Misia istoriei este a ne arăta... această transformaţii continuă, această mişcare progresistă a omenirii. BALCESCU, O. II 10. <0- E x p r. (Familiar) îţi (îi, vu etc.) urăl cu = te (îl, vă etc.) învăţ eu minte. Lasă că-i arăt tu lui! striga Bucştm. bntîndu-se cu pumnul in piept. SADOVEANU, N. F. 150. 4. T r a n z. (în opoziţie cu a s c u n d e, t ă i n u i) A da pe faţă, a mărturisi, a destăinui. Partidul nu se teme să arate deschis maselor greutăţile inerente unei asemenea prefaceri adinei cum este trecerea de la capitalism la socialism, greutăţi trecătoare ce pot fi învinse prin lupta unită ă poporului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2690. + A manifesta, a exterioriza prin vorbe, gesturi sau . atitudini. Arăta totdeauna că dispreţuieşte mincarea. SADOVEANU, N. F. 23. A ta iubire c-un suspin arat-o. EMINESCU, O. 1 120. <$>■ Refl. Moş Spînu, ca întotdeauna, se arăta nepăsător către toţi. SADOVEANU. N. F. 101. Gheorghe s-a arătat a fi un om prea bruta! şi prea ursuz.. . suduia mereu şi mormăia singur prin ogradă. CARAG1ALE, O. 1 284. Sfinta Miercuri, auzind aceasta, s-a arătat cu mare părere de ruu. CREANGĂ, P. 91. + (Urmat de o propoziţie completivă directă) A servi ca indiciu, ca dovadă; a trăda. Faţa lui roşie ca morcovul. .. arăta că pentru el viaţa n-uvusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. <$> (Propoziţia secundară este omisă; subiectul ei devine complement direct în propoziţia principală) Trupul ei hmgureţ o arăta [pe iapă] că r fugariţă. NEGRUZZI, S. I 42. + A da dovadă de. .., a dovedi. în împrejurarea asta au arătat înţelepciune. SADOVEANU, P. M. 10. o. I n t ra n z • A părea (după chip sau înfăţişare). Pădurile îşi pierdeau deosebirea şi arămu deopotrivă. GALACTION. O. I 208. Aproape spin, bălan, arăta mult mai tînăr. BASSARABESCU, V. 8. Pesemne că şi straiele acestea pocite fac să arăţi aşa de sfrijit şi închircit! CRHANGĂ, P. 148. <$> E x p r. A uriila liinp (sau ruu) = a avea o înfăţişare sănătoasă (sau bolnăvicioasă). Alult se mai mira baba, nu numai de hărnicia fetei, dar mai cu samă cum de arată ea aşa de bine. SBIERA, P. 213. <$> Refl,' u n i - pers. Se arată a fi vreme bună. Ex-pr. Pe (sau după) cît se arată = după cum pare, pe cît se poate vedea. 0. Refl. A apărea, a-şi face apariţia, a se ivi pe neaşteptate. Lui Crişan, in vis, O strungă de lumină s-a deschis. Prin ea... Se arătase călare... Chivără-Roşie. BENIUC, V. 158. O dungă de soare s-arată. COŞBUC, P. 11 9. Nănaşul nostru şi prietenul dumitale, cumătrul lup, se şi arătă in prag. CREANGĂ, P. 27. Priveliştea se stinge, în negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, tn păsuri line ea. EMINESCU, O. I 95. în fund, pe cer albastru, în zarea depărtată. La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată. ALECSANDRI, P. A. 118. F i g. (Subiectul este un abstract) Acum intîiaşi dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU; O. II 13. ARĂTĂRE, arătări, s. f. I. Acţiunea de a (se) arăta şi rezultatul ei. 1. Indicare, stabilire, determinare, precizare. Arătarea liniei de urmat intr-o problemă. + (învechit şi popular) Dovadă, mărturie. Cei bătrîni primesc cu mulţumire arătările de supunere ce le aduc cei tineri. ISPIRESCU, U. 27 2. înfăţişare, aspect. O frunte naltă... ochii suri, boltiţi adine in capul cel înţelept fi barba lungă... îi da arătarea unui înţelept din vechime. EMiNESCU, N. 52. ARĂTĂTOR - ne - ARBORE II. (Concretizat) Fiinţă care nu seamănă a om; mon- stru, pocitanie;, (mai ales în basme) stafie, fantomă. Copacii par vii, Uriaşe-arătări, Ameninţătoare stafii. TOMA, C. V. 330. în faţa mea stă uri moşneag c-o traistă-n spate. Se uită şi el mirat la mine ca la o arătare. VLAHUŢA, O. A. 426. Nu-i cunoşteai: oameni sint, draci sînt, ori alte arătări! CREANGĂ, P. 256. Păstorii... zăresc din depărtare Ivindu-se pe mvnte o naltă arătare. ALECSANDRI, P. III 298. ARĂTĂTOR1, arătătoare, s. n. Lamă subţire şi în- gustă (de la aparatele şi instrumentele de măsură) care indică greutatea, direcţia, timpul etc.; indicator, ac, limbă. Arătătorul clntarului indică 200 gr. ARĂTĂTOR2, -OĂRE, arătători, -oare, adj. (în e x p r.) Deget arătător (şi substantivat, n.) = degetul al doilea de la mînă, aşezat între cel mare şi cel mijlociu. Lelea Ileana îşi culegea cu arătătorul drept lacrimile. SADO- VEANU, N. F. 82. Ne-am împuns fiecare vîrful degetului arătător. SADOVEANU, N. F. 36. O mînă i se sprijină uşor de un album întredeschis cu arătătorul. BASSARABESCU, V. 40. ARĂTORj -OĂRE, arătorî, -oare, adj. (Despre pămînt) Arabil. Loc arător. •+■ (Despre vite, rar) Care se între- buinţează la arat, care trage la plug. Vaca cea stearpă şi boii arători. ŢICHINDEAL, F. 187. arătOriu, -ie, arătorii, adj. (învechit, despre unelte) Care serveşte la arat sau la alte munci agricole. Specimene de instrumente arătorii. ODOBESCU, S. I 480. ARĂTOS,-OĂSĂ, arătoşi, -oase, adj. (Despre oameni) Cu înfăţişare impunătoare; frumos, chipeş. Era arătos, nevoie mare. Ai fi pus ochii pe dinsul d~ar.fi fost intr-o mie. ISPIRESCU, L. 352. + (Despre lucruri) Mare, impo- zant, frumos. Case mari, arătoase,' mai luminoase. PAS, L. I 82. Cetatea lui era încă mică şi puţin arătoasă. ODO- BESCU, S. III 287. Cum e bradul arătos, Aşa-i badea de frumos. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 39. ARĂT Ci? Ă. arături, s. f. 1. Acţiunea de a ara, de a lucra pămîntul; arat. Dezmiriştitul şi arătura adîncă de toamnă sint lucrările de bază ale pămîntului, fără de care nu se poate obţine o recoltă bogată. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. Asta îi trezea amintiri nedesluşite de la alte arături, şi omul simţea o plăcere care-l făcea su strîngă pumnii pe lemnul lucios, rotund al coarnelor plugului. DUMITRIU, V. L. 7. Trebuie să munceşti la arătura cîmpu- lui. ISEIRESCU, U. 24. Fie, neico, cîţi or vrea, Că tot nu-s ca dumneata. Nici la stat, nici la făptură, Nici la joc, nici l-arătură. HODOŞ, P. P. 81. 2. Pămînt arat, ţarină. Călcau mai mult prin arătură decît prin mijlocul şoselei. PAS, L. I 34. Ţăranii au împînzit cimpul şi arăturile de toamnă. SAHIA, N. 27. Boii mergeau iute, iute, dar lăsaseră drumul mare şi o luaseră acum prin arătură. SANDU-ALDEÂ, U. P. 224. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. ARBITRĂ, arbitrez, vb. I. Tranz. (Folosit şi absolut; cu privire la pricini) A judeca în calitate de arbitru. -4- A supraveghea şi a conduce desfăşurarea reglementară a unei competiţii sportive. Ţi-am spus că nu joc [tenis]. Sînt obosit. Mai tirziu. Acuma, uite, joacă cu d-l Bogoiu... — Perfect. ’ Şi dumneata ne arbitrezi.' SEBASTIAN, T. 87. ARBITRĂJ, arbitraje, s. n. 1. Judecare a unui dife- rend de către persoane autorizate pentru aceasta. Arbitraj de stat = instanţă anume instituită, care rezolvă litigiile dintre instituţii de stat, întreprinderi şi organizaţii ale sectorului socialist. ^2. Hotărîre dată de arbitri; p. e x t. orice hotărîre dată de o a treia persoană pentru a împăca două părţi care sînt în conflict. -— PI. şi: arbitrajuri. ARBITRĂL, -Ă, arbitrali, -e, adj. Care este hotărît de arbitru. Sentinţă arbitrală. +' Care este alcătuit din arbitri. Comisie arbitrală. ARBITRĂR, -Ă, arbitrari, -e, adj. Care porneşte dintr-o hotărîre luată după propria apreciere sau după bunul plac al cuiva, fără a ţine seamă de părerea altuia; samavolnic. Paginile istoriei Moldovei şi Valahiei, de vor fi scrise de o mînă tare, nepărtinitoare şi independentă, vor fi pline de actele arbitrare ale acestor noi despoţi [fanarioţii]. BĂLCESCU, O. I 71. <$• (Substantivat) Negînd existenţa unor legi obiective ale vieţii sociale în socialism, unii economişti aii susţinut că statul poate «să creeze i>, « să transforme » legile economice ale socialismului. în fond, această concepţie duce la admiterea anarhiei şi a fatalismului în viaţa socială, la arbitrar şi aventură in politică. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 52. + (Făcut) la întîmplare, fără nici un sistem; întîmplător. Marx a dovedit că societatea se dezvoltă potrivit anumitor legi obiective, care acţionează independent de voinţa oamenilor; prin aceasta istoria societăţii a încetat de a mai fi o îngrămădire arbitrară şi haotică de fapte şi întîmplări şi s-a transformat intr-o ştiinţă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2608. ARBITRU, arbitri, s. m. 1. Persoană aleasă de părţile în cauză sau desemnată conform legii pentru cercetarea şi rezolvarea unui litigiu. Te prevenisem. Nu sint bun de arbitru. SEBASTIAN, T. 96. F i g. [Lara s-a pomenit] Arbitru, deodată, deplin, peste-a lui soarte, Stăpin şi peste sine, stăpin şi peste-ai săi. MACEDONSKi, o. I 258. <> Arbitru de stat = arbitru care judecă litigiile dintre instituţiile de stat, întreprinderile şi organizaţiile sectorului socialist. 2. Persoană însărcinată să supravegheze şi să conducă desfăşurarea reglementară a unei competiţii sportive. Arbitnd are controlul absolut al jocului. ĂRBOR s. m. v. arbore. ARBORĂ, arborez, vb. I. Tranz. 1. (Mai ales cu privire la un drapel) A ridica sus, în văzul tuturor; a înfige, a înălţa drept. (Refl. pas.) De 1 Mai s-au arborat steaguri. 2. F i g. (Franţuzism) A afişa cu ostentaţie (o haină, o ţinută, o atitudine). ARBORĂDĂ, arborade, s. f. Schelet de susţinere a pînzelor unei nave, unei corăbii etc. ĂRBORE, arbori, s. m. 1. Plantă lemnoasă cu trunchi solid şi ramuri cu frunze care formează o coroană; copac. Şi tăcu, zărind para roşie a luminării, pe deluşor, la fereastră, între arbori. CAMILAR, N. I 90. Cînd a trecui dincolo de poiană şi a dat între arbori... numai iată că-i sare iepuroiul de dimineaţă. SADOVEANU, P. M. 72. <> Compuse: arborc-dc-pîine = plantă arborescentă din familia mora- ceelor, al cărei fruct, încălzit, are miezul asemănător cu acela al pîinii (Artocatpus incisa) ; arborele vieţii = a) arbore decorativ, cu tulpina piramidală şi cu frunze verzi, solzoase, din care anumite specii cresc cultivate şi în ţara noastră (Thuia occidentalis); b) fig. figură reprezentând evoluţia omului de-a lungul existenţei lui individuale (după vîrstă). -+• (Rar) Pom. Din arbori atîmau mănunchiuri de fructe, mere rumene, pere verzi şi prune albăstrii. SADOVEANU, O. II 8. 2. 'Fig. (Numai în e x p r.) Arbore genealogic = filiaţia membrilor unei familii, cu indicarea gradului de înrudire dintre ei, reprezentată adesea printr-un ar- : bore ale cărui ramuri închipuie pe descendenţi. V. genealogic. 3. (Franţuzism) Catarg. Arborele mare = catargul principal. 4. Organ de maşină care primeşte şi transmite mişcarea prin rotaţia în jurul axei sale. Arborii de transmisie se l fac din oţel rezistent şi omogen. Arbore-motor = organ ARBORESCENT - 117 - ARCAT de maşină al unui motor, care, fiind pus direct în mişcare •de maşina motrice, transmite mişcarea de rotaţie de la aceasta la sistemul antrenat. — Variante: ărbor (EMINESCU, O. I 133), (învechit) firburc (NEGRUZZI, S. II 14) s. m. ARBORESCENT, -Ă, arborescenţi, -te, adj. Care are sau care ia înfăţişarea şi însuşirile unui arbore, care seamănă cu un arbore. Bambusul este o plantă arborescentă. ARBORESCENTĂ, arborescenţe, s. f. Stare sau formă a unei plante arborescente. aeeorEt, arboreturi, s. n. Totalitatea arborilor sau a unei anumite specii de arbori care cresc laolaltă pe o anumită întindere a unui teren forestier. + Porţiune de pădure sau de plantaţie, deosebită de restul acesteia prin condiţii speciale de vegetaţie (specie, vîrstă, structură). AEBORI Ct,'LT(iR. arboriculiori, s. m. Persoană care se ocupă cu arboricultura. ARIîORICXLTCIîĂ S. f. Cultura arborilor. ĂRBTJRE s. m. v. arbore. ARBTlST, arbuşti, s. m. Plantă lemnoasă care se ramifică de la rădăcină în formă de tufă. ARBtJZ s. m. v. liarbuz. ARBUZĂR'E s. f. v. harbuzaric. ARC, arcuri şi (2) arce, s. n. 1. Armă primitivă alcătuită dintr-o vargă flexibilă de lemn sau de metal încovoiată şi dintr-o coardă prinsă de cele două extremităţi; era folosită la aruncarea săgeţilor. Şi eu mă uit la vechile-mi poeme Ca un tancliist la suliţă şi arc. BEN1UC, V. 133. O pocitanie de om umbla cu arcul după vinat paseri. CREANGĂ, P. 244. Un arc de aur pe-al ei umăr, Ea [Diana] trece mîndră la vînat Şi peste frunze fără număr Abia o urmă a lăsat. EMINESCU, O. I 229. Lănci scînteie lungi in soare, arcuri se întind in vint, Şi ca nouri de aramă. .. vin săgeţi de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. + F i g. Tot ceea ce are formă încovoiată (ca a unui arc). Observă in fugă arcul sprîncenei şi mărimea curioasă a pleoapelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. în farmecul dulcelui somn Sub arcuri de ramuri in floare, Lăsat-ai pe-al codrului domn. NECULUŢĂ, Ţ. D. 59. -fy (Poetic) Cişmeaua aceea a Păcurarului era un monument alcătuit dintr-o lespede de piatră... străpunsă de o ţeavăde aramăprin care se arunca, intr-un arc, izvor limpede. SADOVEANU, Z. C. 94. Cu-ncetu-nse- rează şi stele izvorăsc Pe-.a cerului arcuri măreţe. EMINESCU, O. IV 96. 2. Porţiune anumită dintr-o circumferinţă sau dintr-o linie curbă. în acelaşi cerc sau in două cercuri egale, la unghiuri la centru egale corespund arce egale şi coarde egale. GEOMETRIA PL. 71. 8. Deschizătură în formă arcuită într-o construcţie. Şi pe-a degetelor vîrfuri in ietacul tăinuit Intră — unde zidul negru intr-un arc a-ncremenit. EMINESCU, O. I 76. <$> Arc de triumf = a) construcţie monumentală în forma unui mare portic arcuit, ridicată în amintirea unui fapt însemnat; b) construcţie decorativă provizorie, formînd o arcadă, da obicei la intrarea într-o localitate, ridicată cu prilejul sărbătoririi unui eveniment. 4- (Poetic) Boltă. O dormi, o dormi in pace printre făclii o mic Şi in mormint albastru şi-n ptnze argintie, în matisolcu-ţi mlndru, al cerurilor arc, Tu adorat şi dulce al nopţilor monarcl EMINESCU, O. I 69. - 4. Piesă clastică formată din lame de oţel suprapuse Pa vagoane, automobile, trăsuri) sau dintr-o sîrmă de oţel îndoită în spirală, care se întrebuinţează ca dispozitiv pentru amortizarea şocurilor şi realizarea unei bune suspensii. V. d r o t. Arcurile canapelei. . a Cupeaua a fost desfăcută din toate incheiturile, cercetată de meşter cum Cercetează doctorul pe un bolnav, ţ s-au dres beteşugurile, i s-au pus alte arcuri. PAS, L. I 84. -$> E x p r. Parc-ar ii pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă, ageră. + Piesă elastică de oţel special care, prin destindere, pune în mişcare un mecanism; resort. Arc de ceasornic. 5. (în expr.) Arc electric sau arc voltaic = formă a transportului de sarcină electrică în medii fluide, care are înfăţişarea de coloană gazoasă incandescentă. ARCADĂ, arcade, s. f. 1. Element arhitectural în forma unui arc susţinut de coloane. Ne adunam, zilnic, in adăpostul de sub podul de lingă canalul mic şi ne uitam, nemişcaţi, fără gind, pe sub arcada de piatră, la cerul aproape cenuşiu, covirşitor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 43. Partea cea de sus [a tîrgului] are o- prea frumoasă şi mare piatră cu arcade. KOGĂLNICEANU, S. 9. F i g. Ramurile, impreunîndu-se, deschideau arcade negre, sub care treceam într-o linişte neţărmurită, lăsind 0 cărare de solzi de oţel in urma luntrii. SADOVEANU, O. III 656. Darnica iarnă... prefăcuse crengile copacilor în arcade de argint. ANGHEL, PR. 131. 2. Porţiune anatomică (de obicei osoasă) în formă arcuită; (în special) partea curbată în formă de arc a osului frontal, deasupra ochiului. ABCĂN1, arcane, s. n. Laţ pentru prinderea sau pentru priponitul vitelor. Zaporojenii au prins cu arcanele clţiva harmasari tineri. SADOVEANU, N. P. 272. Văcarii împresuraţi de cini umblau călări, alergau înainte, se întorceau, ghioagele şi arcanele zburau prin rumeneala înserării şi aduceau la cirduri vitele fugare.. SADOVEANU, O. I 268. Spune, spune, barbă sură, Căişorii cum se fură, Cum se iau din bătătură Pe negură Şi pe brumă? —Cu ochiul arcanului. TEODORESCU, P. P. 299. Expr. A prind« sau n ochi (pe cineva) Cu arcanul = (în trecut, în regimul feudal) a prinde, a lua cu forţa în armată; f i g. a aduce, a lua (pe cineva) cu forţa. Umblam şi eu, ca tot ciobanul, Cu fluierul pe Ungă oi, Cînd ne ochiră cu arcanul Pe mine şi-ncă pe vreo doi. IOSIF, V. 83. Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn şi-l puneau in câtuşi, să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. + (învechit) Funie lungă cu un laţ la unul din capete, folosită odinioară ca armă de război. Toţi călări şi înarmaţi Cu săgeţi, cu buzdugane Şi la briie cu arcane. ALECSANDRI, P. P. 207. AECĂN2, arcane, s. n. (Franţuzism învechit; mai ales Ia pl.) Taină, secret. Această argumentaţie păcătuieşte mai întii prin faptul că, numai străbătind in arcanele cele mai de pe urmă ale naturii, se va putea să i se smulgă de om toate bucuriile sufleteşti. MACEDONSKI, O. IV 129. Abia unul dintre corifeii ştiinţei romineşti, veneratul părinte Timotei Cipariu, a reuşit... să pătrunză în arcanele străvechii literaturi naţionale. ODOBESCU, S. II 400. + F i g. Loc ascuns, tainic. în arcane de pădure întuneric ce spăi- mintă, Frunza trece lingă frunză şi copac lingă copac. MACEDONSKI, .O. I 115.* ARCÂŞ, arcaşi, s. m. (învechit) Oştean înarmat cu arc. Din nou se string arcaşii in jurul viteazului şi, pe cind turcii işi socotesc pleanul, ca un stol de vulturi se lasă deasupra lor. VLAHUŢĂ, O. A. 162. Se vede că acesta-i vestitul Păsări-Lăţi-Lungilă, fiul săgetătorului şi nepotul arcaşului. CREANGĂ, P. 246. Ei sint arcaşii vrednici ai lui Ştefan domn cel mare. ALECSANDRI, P. A. 45. Cete de arcaşi şi de militari veneţieni umblă pe tdiţi. NEGRUZZI, S. III 474. AIÎCAT, -Ă, arcaţi, -te, adj. (Poetic) Care are formă de arc; arcuit. Sprincenele-i arcate urcau sub a lui frunte Ca tinere lăstare sttb umbra unui munte. MACEDONSKI, O. 1 214. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie, Timpla bate liniştită ca o umbră viorie, Şi sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie, Ce o singură trăsură măiestrit le incondeie. EMINESCU, O. I 7,9. Prin ferestrele arcate, după geamuri, i ARCĂ - 118 - ARDE tremur numa Lungi perdele încreţite,‘Gare scînteie ca bruma. EMINESCU, O. I 152. ÂFC.i. s. f. (Rar) Corabie. (F i p.) Mai fericit ca legendarul Noe, Din toata omenirea inundată In arca mea nu am decît o fată... Deasupra lumii noi plutim in voie. TOPÎRCEANU, M. 23. (De obicei .în e x p r.) Arca lui Noe = corabia lui Noe; f i g. îngiămădire de oameni şi animale. AJtfĂNÎ, arcănesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A prinde cu arcanul. Dar Fulga zvîrle laţul, de git îl arcă- neşte [pe cal]. ALECSANDRI, P. A. 166. ARCĂŞÎE s. f. (învechit) Arta de a trage cu arcul. Murad. . . se duce. . . Să-nvingă-n arcăşie pe Ild-Tozco- paran. ALECSANDRI, P. III 378. ARCÎ1R. arcere, s. n. (Regional) Cute, gresie. Piatra din carp se fac arcere. ŞEZ. 111 84. ÂunirnrzĂ. archebuze, s. f. Veche armă de foc semănînd cu o puşcă. AflCIlT Rl’ZlfiR, archebuzieri, s. m. Soldat înarmat cu archt'buzâ. — Pronunţat: -zi-er. ARCTIC. -Ă. arctici, -e, adj. (în opoziţie cu antarc- t i c) Care este situat în apropierea polului nord; septentrional, boreal. Regiunea arctică. AROUÎ, arcuiesc, vb. TV. Refl. A se îndoi în formă de arc; a se încovoia. îl văd deodată apărind cu ochii scîn- teietori arcuindu-se la picioarele fîţacăi şi frecîndu-se de rochia dumnisale de tafta. SADOVEANU, N. F. 34. Sprin- cenefe se lăsau în jos, arcuindu-se pe deasupra ochilor şi suhţiindu-se din ce in ce. SADOVEANU, O. VI 117. Şira spinării îi era mlădioasă încă pentru a se arcui. ANGÎIEL, PR. 52. <$>Intranz. (Rar) Mîtm dreaptă intra, se umplea in semănătoarea atîrnată de gît. braţul drept xe întindea, arcuia frumos, şi din mînă picurau pe pămînt boabele de orz bălan, ca nişte mărgele. SANDU-ALDEA, D. N. 287. T r a n z. A construi în formă de arc. Pod alb afi arcuit peste abise, Podind şi hăul dintre fapt şi vise. TOMA, C. V. 392. ARCFÎRE, arcuiri, s. f. Faptul de a (se) arcui; (concretizat) formă arcuită, arc. Numai ochii, căzuţi in fundul a două gropi, sub arcuirea sprîncentlor crescute, abia de se mişcau, privind la cei ce intrau în casă. ARDFLEANU, D. 43. ARCUÎT. -Ă. arcuiţi, •te, adj. încovoiat în formă de arc. [Papagalul] cerca să se viseze pe o creangă mlădioasă arcuită peste un fluviu uriaş. ANGHEL, PR. 46. Avea nişte sprîncene bine arcuite. ISPlRESCU, L. 78 + (Rur, despre construcţii) Prevăzut cu arcade. Ograda, încinsă cu ziduri, înfăţişa patru şiruri de chilioare cu tinde lungi şi arcuite. ODORESCU, S. I 88. AUCriTl'-KĂ, arcuituri,"S. f; (Rar) încovoietură în formă de arc. AROULfiŢ. arculeţe, s. . n. (Rar^ Diminutiv al lui a. r c (1). Luă o viţă de păr din capul fetei, făcu laţuri şi un arculeţ, şi. dîndu-le băiatului, le zise: ... . Cu astea să prindeţi păsărele ca să aveţi ce mînca. IŞPIRESCU, L. 335. ARCÎJŞ, arcuşuri; s. n. Vergea de lemn între capetele căreia sînt întinse fire subţiri de păr de ca]., şi cu. ajutprul căreia se cîntă la instrumente cu coarde. Măi arcuşe, frăţioare, Ia întoarce struna, Pentru dorul ce ne doare Să-i mai zicem unal DEŞLIU, G. 17. Tănase se încovoia mai tare pe scripcă şi degetele-i tremurau pe strune, pe cînd cu dreapta suia şi cobora încet arcuşul. SADOVEANU, O. VI 178. Un băiet de,ţigan, o schingiuia • [vioara]. c.run 'atcui ce rămăsese încîtevafire de păr. EMINESCU, N. 34. ^ Expr. A frage din arcuş (sau cu arcuşul) =a cînta din vioară. Trăgea Dinică cu arcuşul.de te ardea la inimă. GHICA, S. 170. ÂRDE* ard, vb. III. T. I n t r a n z. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe ttîrfuri. BENJUC, V. 159. Ard vesele flăcări pe vatră, Şi-ai casei, la masă. gătiţi, COŞBUC, P: TI 46. Noaptea, potolit şi vinăt arde focul in cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăş mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. JI. (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. I ntranz. A se mistui prin foc. a se preface în cenuşă. Arde fabrica de oxigen! CALUGĂRU. O. P. 407. Şi colo, departe-departe, de unde izvnreşte Suceava, cerul e roşu. parc-ar arde n cetate. DELAVRANCFA, A. 107. Puse scîndurile pe foc» de ar■ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. <$> T r a n z. (La conjunctiv, în imprecaţii sau formule afective, adesea în forma arză) .Am crîşnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Şi mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, ca încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l fond de bărbat! A venit aseară beat, ALECSANDRI, P. P. 361. 2. T r a n z. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-att sculat oamenii în toată ţara, de pun foc la conace şi rup hîrtiile de datorii şi ard învoielile şi-i taie pe boieri. DUMTTRTU, B. F. 29. + A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu ţigara. ^ Expr. A arde cu tierul roşu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroşit în foc; b) f i g. a înfiera, a stigmatiza. + A încinge, a înfierbînta. înainte de-a face pîinea; gospodina arde cuptorul. + (Cu privire la materialul care serveşte la încălzire) A consuma. De-aş fi ştiut ca ş-amu, Nu mi-aş fi pierdut somnu. Şi m-aş fi culcat devreme, N-aş fi ars atîtea lemne. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard, Iar flacăra lor geme. COŞBUC, P. I 191. + (Cu privire la mincare) A strica txpunînd prea mult la dcţtunea focului. Am ats friptura ^ Refl. Eu In joc, mama la joc, Pnţţacea se arde-n foc ŞFZ. IV 232. + (Cu privire la cărămidă, lo obiecte.de ceramică etc.) A expune acţiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. <4* privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ais în flacără acul seringii. + (Cu privire la o rană) A cauteriza. + (Subiectul este o substanţă chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. I n t r a n (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a râsprndi lumină; p. e x t. tdespre surse de lumină sau despre lumina însăşi) a fi aprins, a lumina. La postul de. miliţie, lumina încă mai ardea. Ml- HALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul, Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac,, FMINESCU O. l 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. <}»Tranz. în satele electrificate ţăranii nu mai sînt nevoiţi să ardă pttroh + Fi,g. A luci,., a străluci. Noaptea era caldă şi pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aut. SADOVEANU, O. I 292t. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămintului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N, 70. •<$> (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. în cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu faţa suptă şi ochii negri care ardeau straniu, cu mustaţa mică răsucită. REBREANU, R. I' 93. Cînd te văd zimbind. copilăreşte, Se. stinge ARDE -r 119 - ARDENT atunci o viaţă de durere, Privirea-mi arde, sufletul tmi creste. EMINESCU, O. I 120. 4. I n t r a n z. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. + Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliţă nearsă de viaturi şi de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mindră tinerea, Tinerea şi gingăşea, Şi ti arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÎK- BÎFSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzaţia usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut cleşte? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă şi-n iaurt, -f Tranz. A produce o senzaţie arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vlnt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SiDCVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate/ zise fata. EMINESCU, I.. P. 186. <ţ> F i ş. Jdealul social călăuzeşte satira artistului, îndrepiîr.d i-i rîsut, făcînd ca acest ris.. . să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Şi ochii mari şi grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. + Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar ştii că m-ai ars... zise părintele Duhu, luindu-şi tălpăşiţa, dunăre de minios. CREANGĂ, A. 141. -+• R e f 1. (Familiar) A se păcăli, a se înşela. V. f r i g e. 2. I n t r a n z. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COŞBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simţii arzînd pămintul. ALECSANDRI, P. 145. •'$> F i g. Atunci Ileana şi simţeşte Că-i arde plinsul in priviri. COŞBUC, P. I 124. -4- (Despre fiinţe, p. e x t. despre părţi ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roşii de friguri. DUMITFIU, B. ,F. 26. Dar ochii-i ard în friguri şi buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mină— mina ei ardea — şi-am pus-o lingă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ţi ard şi-ţi arde faţa, Ca garoafa dimineaţa. ALEC- SÂNDRI, P. P. 46. + A se înroşi, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Ii ard obrajii de ruşine. □ Şi-mi trec o mină.. . pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 8. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acţiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chibsea se prim bla pe dinaintea băieţilor înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. «$>■ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuşi vă ard cîteva jordii prin ¡olul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. + (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeţ.— Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună şi clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo' zice de jale, ori imi arde cîte-o horă din fluier. ŞEZ. III 180. 4. In tranz. Fig. (Determinat prin «de dor», « de iubire », « de nerăbdare * etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic,. foarte viu,: profund. Ard de dorinţa să ne vedem. CARAGIALE, Ol VII 148. Dragă mi-e leliţa-n gioc—Cînd se leagănă cu foc... Unde-anmcă-un ochişor. Arde sufletul de dor. ALECSANDRI. P. P. 337. (Eliptic) Ard să ştiu cum merg pregătirile. BARAN'GA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea], REBREANU, R. I 192. <$>■ E x p r. A-i urdo (cuiva) dc ccvn = a simţi o dorinţă arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Citie-iăsta? îhtr-un colţ se-ntreabă două. *De, închipuie-ţi săracul! ... de poveşti ne arde nouă?» VLAHUŢA, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare, ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. T r a n z. La Sebiş ori în-altă parte,-Merea .acelaşi dor de ducă... Mă chinuie- mereu, mă arde. BENIDC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. Exp r. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoţie puternică. Simţea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. <$> Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puţintică ce-a rămas Mi s-a fript şi mi s-a ars! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde şi se frige Şi n-are gură să strige. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 213. — Prez. ind. şi conj. şi: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 105). ARD El, ardei, s. m. 1. Plantă erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe şi fructe de culoare verde sau roşie (Capsicum annuum) ; fructul acestei plante (uneori cu gust iute), întrebuinţat ca aliment sau condiment. Băgă in logosul lui şi cîteva dojeniri, tăioase ca ardeiul. PAS, L. 1 13. Era, măre, acest Silen gras şi gros ca un butoi.,. faţa lui, faţa sfeclei, nasul ca un ardei roşu. ISPIRESCU, U. 104. Ardei gras = specie de arde' mare şi cărnos. Ardei iute = specie de ardei mic, de formă lunguiaţă şi ascuţită, cu gust iute; pipăruş, chipăruş, paprică. I x p r. Iute Cil ardeiul = a) foarte vioi, neastîmpărat; b) iute din fire, supărăcios. A du cu ardei pe Iu nas = a întărită, a aţîţa, a irita. Fig. Ei, şi dumneata, nea Ioane!... Ardei ai avut totdeauna pe limbă, dar s-ar zice că acuma ai şi piper. PAS, L. II 75. 2. Fi g. Fire sau purtare iute, aspră. N-a fost tocmai bine, deoarece de ardeiul Agapiei i s-a pîrjolit curind [soţului ei] gitiţa. SADOVEANU, M. C. 8. ARDElA, ardeiez, vb. I. 1. Tranz. A da unei mîncări gust de ardei; a presăra cu ardei; a iuţi. 2. Refl. Fig. (Despre oameni, familiar) A se irita, a se mînia, a se supăra. ARDEIĂŞ, ardeiaşi, s. m. Diminutiv al lui arde i. ARDElAT, -A, ardeiaţi, -te, adj. (Despre mîncări) în care s-a pus mult ardei, cu gust iute, înţepător. Merge [mustul] cu mititeii ardeiaţi, cu fripturile grase, cu pastrama sărată. PAS, Z. I .171. ARDELEAN1, -A, ardeleni, -e, adj. AI ardelenilor; din Ardeal; transilvănean. Oraşe ardelene. _ t=i Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 28. ARDELEAN2, -A, ardeleni, -e, s. m. şi f. Persoană care este originară din Ardeal sau care locuieşte în Ardeal; transilvănean. ARDELEANĂ, ardelene, s. ţ. (Mai ales articulat) Numele unui dans popular din Ardeal. Să jucăm ardeleana. ARDELEANCA, ardelence, s. f. Femeie din Ardeal; transilvăneancâ. ARDELENEASCĂ s. f. Ardeleană. Ardeleneasca este unul din jocurile cele mai originale şi mai pline de viaţă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 475. ARDELENESC. -EASCĂ, ardeleneşti, adj. Care e din Ardeal, de ardelean, în felul ardelenilor; transilvănean. Accent ardelencsc. Port ardelenesc. □ Cîtu-i ţara romî- nească, Nu-i cafata-ardelenească.JARNÎK-BiRSVJiWJ, D. 31. ARDELENEŞTE adv. în felul sau după obiceiul ardelenilor; ca în Ardeal. Vorbeşte ardeleneşte. ARDELENISM, ardelenisme, s. n. Cuvînt, expresie, construcţie caractcristică ardelenilor. ARDENT, -A, ardenţi, -te, adj. (Rar) înfocat, înflăcărat, aprins. Nicu Bălcescu avea o mare dorinţă de a învăţa. Dotat cu înlesnire şi aplicaţiune la studii, inteligent, ardent şi entuziast, predilecţiunea lui era cu deosebire pentru studiile istorice. GHICA, S. A. 141. ARDERE — 120 — ARESTARE ĂRDERE, arderi, s. f. Fsptul de a a r d e. 1. Mistuire prin foc, consumare; p. e x t. incendiere. Gerilă potopea pădurile prin ardere. CREANGĂ, P. 246. .+• Cauterizare. 2. Oxidare rapidă a unei substanţe în prezenţa oxigenului atmosferic, însoţită de dezvoltare de căldură şi de lumină. 8. (Mai ales la pl.) Procesul de descompunere prin oxidare a diferitelor substanţe din organism, cu punere în libertate de energie sub formă de mişcare, căldură etc. ARDEZEE, ardezii, s. f. Şist argilos dur, de culoare variată (de obicei albastră-cenuşie), care se poate uşor despărţi în foi subţiri şi din care se fac plăci de acoperit casele, tăbliţe de scris etc. Profesorul l-a cercetat şi l-a cîntărit. I-a întins abecedarul }i o tăbliţă de ardezie. SADOVEANU, M. C. 66. — Pronunţat; -zis. ARDOARE S. f. înflăcărare, pasiune; elan, avînt, zel. Loc. adv. Cu ardoare = înflăcărat, cu pasiune. Am dorit cimpul cu ardoare. SAHIA, N. 15. Ne-a sărutat pe rind cu ardoare. SAHIA, N. 59. ARECT interj, v. harcci. ARENĂ, arene, s. f. .1. Spaţiu circular aşternut cu nisip, rumeguş etc. din mijlocul unui circ sau amfiteatru, unde se desfăşoară reprezentaţiile; p. e X t. (mai ales la pl.) amfiteatru destinat concertelor, spectacolelor teatrale etc. Arenele Libertăţii, c=> Valuri de aplauze s-au înălţat din toate colţurile arenei. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2737. 2. (Azi rar) Teren de sport împrejmuit cu tribune pentru spectatori. V. stadion. 3. F i g. Sferă, domeniu, loc de desfăşurare a unei activităţi (politice, literare etc.). V. c î m p. Să lărgim numărul lucrărilor pe arena literelor. SAHIA, U.R.S.S. 166. Cînd făcusem abia primii paşi in arena literară, aveam un prieten. MACEDONSICT, O. IV 50. ARENDA, arendez, vb. I. Tranz. (în orînduirile bazate pe exploatare) A da sau a lua în arendă. E ultimul an cînd îţi măi arendez moşia. DUMITRI a, B. F. 52. Dintre proprietarii mari şi chiar dintre cei mijlocii, foarte puţini îşi cultivă singuri domeniile; cei mai mulţi, foarte mulţi, şi le arendează în bloc la cine dă mai mult. CARAGIALE, O. III 181. ARENDĂRE, arendări, s. f. Acţiunea de a arenda. în Republica Populară Romină este interzisă arendarea pămlntului. ARENDĂŞ, arendaşi, s. m. (în orînduirile bazate pe exploatare) Persoană care, luînd un bun în.arendă, obţine beneficii din munca celor pe care-i exploatează, in bancă, alături de el, stă copilul unui arendaş bogat, care a crescut în pufuri, printre guvernante şi a mîncat totdeauna pline albă. DEMETRESCU, O. 102. Ţăranul... dă o hîrtie prefectului, jeluindu-se de încărcarea la datorie din partea arendaşului şi de bătaie. CARAGIALE, O. II 44. Vine-un car cu patru boi, încărcat cu păpuşoi; Dindărătul carului, Arendaşul satului, Lipitoarea dracului. TEODORESCtr, P. P. 296. <$• Fig. Moldavia se hotărî de apanaj fanarioţilor. Un veac se mulse ţara de aceşti arendaşii NEGRUZZI, S. I 277. ARENDĂ, arenzi, s. f. (în orînduirile bazate pe exploatare) 1. (De obicei în construcţie cu verbele «a da o, « a lua », « a ţine » şi cu prep. « în », « cu ») Cedare a dreptului de exploatare a unor bunuri (pămînturi, păşuni, bălţi, imobile, terenuri petrolifere, mine etc.) pe un timp determinat, în schimbul unei plăţi. Concurenţa arendaşilor a ridicat şi ridică necontenit preţul arenzilor, lucru ce convine proprietarilor, şi din aceasta, fireşte, rezultă crescînda îngreunare pentru mulţimea plugarilor. CARAGIALE, O. III 182. 2. Sumă care se plăteşte proprietarului la termene fixe pentru arendarea unui bun şi care reprezintă o parte a plusvalorii rezultate din exploatarea acelui bun. Pentru baltă n-aş putea să împlinesc singur arenda. DAVIDOGLU, O. 16. [Boierii] preferă să tragă venituri grase şi să le risipească în petreceri, Locul lor l-a luat arendaşul, care stoarce arenda pentru boier şi alta, mai bună, pentru el însuşi. REBREANU, R. I 36. — Variantă: (regional) arîmlu (TICHINDEAL, F. 203) s.f. ARENDĂŞESC, -EASCA, ărendăşeşti, adj. De arendaş, care aparţine unui arendaş. Dintr-o potecă lăturată (= din apropiere)... izbucni în drumul mare o brişculiţă arendă- şească, tîrîtă de trei căluşei. ODOBESCU, S. A. 243. ARENDĂŞÎ, arenăăşesc, vb. IV. Intranz. A fi arendaş, a avea îndeletnicirea de arendaş. El nu mai voia să arendăşească. Era hotărît să se mute în Bucureşti. SAN- DU-ALDEA, D. N. 211. ARENDĂŞ ÎE, arendaşii, s. f. Ocupaţia de arendaş; exploatare exercitată de arendaşi. Nu ne trebuie arendăşie, coană, că nu mai putem în nici un chip... iar ne văzurăm robi ca înainte vreme, pe vremea turcilor. Dar noi ne-am săturat de robie, nu mai putem răbda. DUMITRII], B. F. 84. AREND AŞ1ŢA, arendăşiţe, s. f. (Rar) Arendăşoaică. ARENDĂŞOAlCĂ, arendăşoaice, s. f. (Rar) Nevastă de arendaş; femeie care ţine în arendă o moşie etc. [în trăsură] erau grămădite o mulţime de tinere arendăşoaice, gătite şi împodobite. ODOBESCU, S. I 384. AREOMETRU, areometre, s. n. Instrument gradat care serveşte la determinarea rapidă a densităţii unui lichid sau a concentraţiei linei soluţii. ■—■ Pronunţat: -re-o-, AREOPAG, areopaguri, s. n. Consiliu şi tribunal suprem al vechilor atenieni, însărcinat cu supravegherea exercitării magistraturilor şi cu judecarea crimelor grave. •$> (Poetic) Deasupra dealurilor liniştite, nucii bătrini şi gravi sint asemeni unor mature areopaguri, pline de cumpătare şi înţelepciune. BOGZA, C. O. 379. — Pronunţat: -re-o-. AREST, aresturi, s. n. 1. Deţinere sub pază legală a unei persoane care a săvîrşit (sau este .bănuită că a săvîrşit) o infracţiune; arestare. Va porunci... ca arestul vagabondului să fie lungit pe două săptămîni. PAS, L'.'l 48. [Judecătorul] a condamnat-o la cinsprezece zile de arest. -PAS, L. I 121. <$- Arest preventiv v. preventiv. 2. (Concretizat) I.oc unde sînt ţinuţi cei arestaţi. V. carceră, închisoare. Se repezi într-un suflet la arestul subprefecturii. BUJOR, S. 47. A doua zi s-a deşteptat intr-o odaie umedă din arestul poliţiei. VLAHUŢA, O. A. .154. ARESTĂ, arestez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la persoane) A priva de libertate (în, urma unei infracţiuni sau a unei acţiuni considerate astfel); a închide în vederea unei judecăţi. Au intrat ieri dimineaţă agenţii lor in ateliere şi au început a aresta: mai ales pe maiştrii şi lucrătorii mai tineri. SADOVEANU, N. F. 107. Pentru ce l-aţi arestat pe Caţavencu ? — Pentru ca să-i apucăm scrisoarea. CARAGIALE, O. I 128. ARESTANT, -A, arestânţi, -te, s. m. şi f. (învechit) Persoană care a fost arestată, închisă; arestat, deţinut. Un convoi de soldaţi era însărcinat a conduce la închisoarea Snagovului o sumă destul de însemnată de arestanţi. ODOBESCU, S. I 386. Acel arestant era băiatul pe care cîţivă ani îndărăt îl scosesem din mîinile fiorosului Sotea. QHICA, S. A. 140. ARESTARE, arestări, s. f. Acţiunea de a aresta. <0* Mandat de arestare ordin scris, .emis de o ARESTAT — 121 — ARGINT .autoritate judiciară, prin care se dispune arestarea cuiva. ARESTĂT, -Ă, arestaţi, -te, adj. Care a fost privat de libertate; închis, deţinut. «$> (Substantivat) [Ţăranii] . au atacat vagonul cu arestaţi. DUMITR1U, B. F." 86. Arestatul nu era bosumflat la chip, ei arăta mai degrabă vesel. PAS, L. I 40. - ARESTCÎ, arestuiesc, vb. IV. Tranz. (învechit şi popular) A aresta. Am auzit că acolo i-a arestuit pe toţi intr-o singură noapte, la lotul de adunare. V. ROM. noiembrie 1953, 85. ARESTUÎRE, arestuiri, s. f. (învechit şi popular) Acţiunea de a arestui; arestare. Na, scrie tu deasupra iscăliturii ordinul de arestuire şi de exil, şi dă hîrtia in mina agăi. ALECSANDRI, T. 1413. ARÎTE, areţi, s. m. (învechit şi popular) Berbec. Cit mi-a fost mie de drag. .. Să văd codrul plin de-areţi Şi cirlanii cum s-alungă, Iar in amurgit, la strungă, Să 'mulg' laptele-n găleţi. COŞBUC, P. II 167. ARFĂ S. f. v. harpă. AJ GĂT,-Ă, argaţi, -te, s. m. şi f. (Rar la f.) Persoană angajata pentru muncile grele într-o gospodărie de moşier sau de chiabur şi a cărei muncă era exploatată de stăpîn. Pretutindeni numai pămint... şi oamenii trăiesc ■greu. . . De ce? Să luăm săracul: are puţin. . . intră argat la alte praguri. . . munceşte pînă-i crapă ochii. .. şi cu ce s-alege decît cu flenduri şi mai multe? CAMILAR, TEM. 8. I-am fost argat în tinereţea mea — numai că eu am avut 'minte şi am fugii la timp. POPA, V. 87. Mă ţineţi mai rău 'decit pe-o argată. MAR’AN, O. II 180.' — Variantă; (regional) Iiargăt, -ă (SBIERA, P. 15) s. m. şi f. ARGĂSEĂLĂ, argăseli, s. f. Operaţie -prin care se 'argăsesc pieile; argăsire. Tăbăcartil începuse argăseala pieilor. -4- Amestec de substanţe în care ‘»e argăsesc pieile. Pieile erau la loc sigur, in argăseală. CARAGIALE, S. 17. ARGĂSÎ, argăsesc, vb. IV. 1. Tranz. A prelucra pielea animalelor prin înmuiere în soluţii speciale, cu scopul de a o face trainică, suplă şi impermeabilă; a tăbăci. începea stăpînirea tabacilor, care işi argăseau pieile in Dimbmnţa şi le uscau pe maluri. PAS, L. I 70. ■2. Refl. F i g. (Neobişnuit) A se certa cu cineva; a se necăji. La grajd. Ion Gloabă işi ştersese opincile cu o mină de paie şi se argăsea acum cu argaţii, care il luau peste picior că e oaspe la domnul Aristică. PAS, L. I 24. ARG-iSÎRE, argăsiri, s. f. Acţiunea de a a r g ă s i. La argăsirea pieilor se foloseşte coajă de stejar. ARGĂSÎT s. n. Argăsire. A dus pieile la argăsit. argăsitOr, -oăre, argăsitori, -oare, adj. Care argăseşte. (F i g.) Ciie-un chip ieşea deodată pentru-o clipă in lumină, Cind de om trăit pe mare sub un vint argăsitor, Cind de tînăr cu păr galben. MACEDONSKI, O. I 77. ARGĂŢÎL, argăţei, s. m. Diminutiv al lui argat. Am tare multe trebi pe capul meu, şi numai cu un argăţei ce-l am de-abiapot dovedi. CREANGĂ, P. 169. Iar un argăţei, Tinăr, voinicel. Pe loc s-apuca De se încerca, Dunărea trecea. ALECSANDRI. P. P. 122. — Variantă: (regional) ]:firgfiţ61 (SBIERA, P. 187) s. m. ARGĂŢESO, -EĂSCĂ, argăţeşti, adj. De argat, specific argatului. Muncă argăţească. ARGĂŢt. argăţesc, vb. IV. Intranz. A sluji ca argat într-o gospodărie de moşier sau de chiabur. Lazăr Lungu tăcea şi se gîndea la ziua cînd primise să argăţcască din nou la chiabur. MIHALE, O. 161. L-au bătut stăpinii pi unde a grgăţit. CAMILAR, N. I 19, Siăpîtie. .. mă duc in lume să-mi caut norocul. Destul am argăţit. ISPIRESCU, L. 231. Tranz. (R ir) Argăţii un bogătan Pină crescui băietan. CORBEA, A. 7. — Variantă: (regional) hargăţi (SBIERA, P. 8S) vb. IV. AT GĂŢÎE s. f. Stare de argat; muncă de argat. Petre zice: .. . Feţii mei din argăţie, Luaţi tot ce este al meu. ALECSANDRI, P. A. 97. AliGĂŢiME s. f. Mulţime de argaţi, totalitatea argaţilor. Înainte de a trece mai departe se opri la o privelişte la care se strinsese toată argăţimea şi slujitorimea. SADOVEANU, Z. C. 257. împrejuru-i ca o roată Şeiie argăţimea toată. ALECSANDRI, P. A. 94. ARGEĂ, argele, s. f. (Popular) 1. Război de ţesut. Nevastă lui.. . toată vara. .. băga pînza in argea şi ţesea pînze de in şi cînepă. VISSARION, B. 93. Acum sil ta la argea, dar visul de peste noapte tot îi mai venea în minte uneori. SANDU-ALDEA, D. N.'219. + Nume dat celor două scîn- duri care unesc în sens transversal extremităţile războiului şi servesc de scaun pentru femeia care ţese. 2. Bordei mic sau construcţie mică de scînduri în care se aş'ază, vara, războiul de ţesut. Iată Barbul că trecea Pe la casa cu argea, Unde ţese leliţa. TEODORESCU, P. P. 329. 3. Boltă a unei clădiri. + Acoperiş. La ridicarea argelei (acoperişului) unei case, se leagă pe vîrf un şumuiag de paie. ŞEZ. III 49. ARGENTIFERj -Ă, argentiferi, -e, adj. Care conţine argint; argintos. Plumb argentifer. ARGIUROFÎl, -Ă, arghirofili, -e, s. m. şi f. (Rar) Persoană lacomă de bani. ARGHIROFILIE S. f. (Rar) Lăcomie de bani. ARGÎLA, argile, s. f. Rocă sedimentară, foarte răs- pîndită în natură, întrebuinţată în olărie, la lucrări de construcţie şi în sculptură; lut. Argila amestecată cu apă dă o pastă plastică. <)> F i g. Văzusem obrazul lelei Ileana şi-mi apărură apoi mumiile de argilă ale bătrinilar, SADOVEANU, N. F. 76. , argiiOs, -oăsă, argiloşi, -oase, adj. Care conţine argilă; lutos. Pămint argilos. ARGÎNT (1,3) s.n., (2) arginţi, s. m. 1. Metal preţios, cu duritate scăzută, de culoare albă-cenuşie strălucitoare. Vinzătorii din prăvălie le aduc pe tăvi de argint o farfurioară cu şerbet. PAS, L. I 83. Hainele de pe feciori Sclipeau de argint. COŞBUC, P. I 55. Flori de tei el are-n păru-i Şi la şold un corn de-argint. EMINESCU, O. I 103. «$> F i g. în părul meu sălbatic A prins ninsoarea firelor de-argint. BENIUC, V. 38. Toamna cu-a ei albă frunte.. . A lăsat argint pe munte Şi rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, S. A. 22. Din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. EMINESCU, N. 4. <$> Nuntă de argint = aniversare a 25 de ani de la căsătorie; petrecere organiz-'.tă cu aerst prilej. 2. (La pl.; rar) Bani. Mari bogătani, fiareflăminde-n- setate De aur, de-arginţi, de bucate. BENIUC, V. 153. Vrei pacea să o aperi de furi şi de vicierii? Fîntini fă să ţîşnească ţiţeiul ta Moreni Şi nu uita! Mai vajnici decit ai lor arginţi F. munca ta, sii’t stropii sudorilor fierbinţi, JEBELEANU, P. 13. 8. (în expr.) Argint-vin — mercur. Nu se află pe lume peşti ca cei din apa Moldovei.. . luminoşi şi iuţi ca argintul-viu. SADOVEANU, N. F. 30. Cind ai şti cit ii de veselă. .. fiica mea că-i vine logodnicul! Parcă are argint- viu într-însa. ALECSANDRI, T. 997. F i g. Feciorii starostelui începură să se mişte cu o hărnicie al cărei argint- viu nici nu se bănuia a fi în mădutările lor mart. SADOVEANU, F. J. 466. ARGINTA _ 122 — ARHAIC ARGINTĂ, argintez, vb. I. Tranz. (Cu privire la obiecte) A acoperi cu un strat subţire de argint; a sufla cu argint. Am argintat o cupă. + F i g. A face să aibă luciul sau strălucirea argintului. Treceau mai apoi mindri printre casele satului ¡i răsăritul le arginta coasele. CAMILAR, N. II 385. — Variantă: (învechit) arginti (EMINESCU, O. I 45) vb. IV. ARGINTÁR, argintari, s. m. (Rar) Persoană care lucrează sau.vinde obiecte de argint (sau de alte metale preţioase). V. bijutier, giuvaergiu. împăratul chemă îndată pe argintarul ¡i-i porunci să-i facă o cloşcă cu pui cu totul şi cu toiul de aur. ISPIRESCU, L. 92. ,0 idee analogă a inspirat pe argintarul elen care va fi lucrat vasul de la Certamlîk-Kurgan după cererea vreunui rege scit. ODOBESCU, S. I] 275. ARGINTĂRE, argintări, s. f.. Acţiunea de a arginta. ARGINTĂT, -Ă, argintaţi, -te, adj. Acoperit cu un strat subţire de argint, poleit, suflat cu argint. Căută cu minn tremurătoare intr-o chisea de Nürenberg, cu figuri albastre si argintate. DUM1TR1U, B. F.- 52. Vin crai cu argintate coifuri. GOGA, P. 10. + Fig. Cu luciu de argint, argintiu. Veneau într-una Voci de motoare. Argintate cocoare. BENIUC, V. 123. Catarg şi pînze argintate Abia uşor sînt legănate. MACEDONSKI, O. I 153. ARGINTĂRÎE, argintării, s. f. (Cu sens colectiv) Obiecte de argint (tacîmuri, vase, ornamente). Străvechea mea argintărie, cu-atîta artă cizelată... ‘sclipea pe masă înşirată. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 81. ARGINTÍ vb. IV v. arginta. ARGIjSTÍU, -ÍE, argintii, adj. 1. De culoarea. şi strălucirea argintului, cu reflexe de argint. Bunicul... din cînd in cînd... scotea ta lumină reţeaua în care se zbăteau peştişorii argintii. SADOVEANU, N. F. 29. Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii Cu plete lungi, bălaie. EMINESCU, O. I 179. Ziua ninge, noaptea ninge. dimineaţa ninge iară! Cu o sale argintie se îmbracă mindra ţară. ALECSANDRI, P. A. 112*. ^ (Adverbial) Un miros îndepărtat de baltă îi cheamă ochii spre Dunăre — prietena lui dorită — care se zăreşte sclipind argintiu la lumina soarelui. BASSARABESCU, V. 26. + F i g. (Despre păr) Cărunt. A sa barbă ca zăpada, a lui plete argintii, Faţa lui cea cuvioasă, ochii săi măreţi şi vii. NEGRUZZI, S. I 119. 2. F i g. (Despre voce, rîs etc.) Sonor, cristalin^ Rîsul vesel şi argintiu al fetiţei. ARGINTOS, -oăsă, arginloşiy -oase, adj. 1. Care conţine argint, bogat în argint. Terenuri argintoase. 2. Ca de argint, argintiu. Zîmbeau în fundul apei răsfrîngeri argintoase. MACEDONSKI, O. I 80. O, arată-mi-te iafă-n haină lunqă de mătasă, Care pare încărcată de o - pulbefe-argintoasă. EMINESCU, O. I 152. Stelele.. cu raze argintoase.' ALECSANDRI, P. II 128. (Poetic) Ş-atunci Memfis'se înalţă, argintos gînd al pustiei. EMINESCU, O. I 45. 3. Fig. (Despre sunete, voce) Sonor, limpede, argintiu (2). Da! da!... zise ea cu glăscior argintos. EMINESCU, N. 82. Sunete-argintoase. VĂCĂRESCU, P. 111. AHGINTUÍ, argintuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A arginta. <> Refl. Fig. Izvorul... s-argintuieste de alba lună care-l ninge. MACEDONSKI, O. I 62. - ARGINTUÍT, -Ă, argintuiţi, -te, adj. (Rar) Argintat. (F i g.) Cînd luna nu se mai văzu decît în mărginile argin- tuite ale norului, el închise ochii. SLAVICI, la HEM. Cerul, scuturat,*dăân limpede şi acoperă, ca un coviltir argintuit, rotunda arie a pămîntului. DELAVRANCEA,'S. 170. Luna-ar- gintuită, Albind iarba de pe vale. Teşea lină, ocolită De stelele curţii sale. ALEXANDRESCU, P. 101. ARGENŢÎiL (1, 3) s. n., .(2) arginţei, s. m. Diminutiv al lui a r g i n t. 1. v. a r g i n t (1). Un cal. .. Cu şaua de arginţei. ŞEZ. I 183. Măi bădiţă de departe. Mai trimite-mi cîte-o carte... O scrie cu arginţei, Că de-acela-i puţintel! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 117. 2. (Rar) v. argint (2). (Atestat în forma regională arginţăl) Ci să-mi vii cu -voie bună... Că nu beu binele tău, Dar beu arginţălul mieu. SKVASTOS, C. 262. 3. Culoare, luciu ca de argint (0: Porumb alb, cu guşa verde, Cu peniţe zugrăvite, C-ochi în cap de pietre scumpe: Capu-î bate-n aurel, Ciocu-i bate-n arginţei. TEODORESCU, P. P. 39. ARGON S. n. Gaz incolor şi inodor din grupa gazelor rare, întrebuinţat la umplerea becurilor electrice şi la iluminarea reclamelor. ARGONAÎjT, argonauţi, s. m. 1. (Mitol.) Nume dat unor eroi antici greci care au întreprins (pe corabia Argo) o călătorie spre ţărmurile Colchidei. Fig. Navigator îndrăzneţ. 2. (Zool.) Gen de moluscă cefalopodă, care trăieşte în apele-tropicale şi, rar, în Mediterana, ARG0TIC, -Ă, argotici, -e, adj. Care aparţine argoului; de argou. « Şest *, cu sensul de * atenţie », este un cuvînt argotic. * A trage la fit * este o expresie argotică. ARGOU, argouri, s. n. Limbaj convenţional al unui grup social care, spre a se face neînţeles de restul societăţii şi mai ales de autorităţi, foloseşte cuvinte speciale (împrumuturi din graiurile regionale şi din limbi străine), dă sensuri diferite de cele curente unor cuvinte din vocabularul comun etc. ARGUMÎNT, argumente, s. n. Dovadă adusă în sprijinul unui punct de vedere; probă. Argumentele lui se bazează pe lucruri disparate: paseri, vînt, lună; cu toate acestea sint argumente. SADOVEANU, Z. C. 20. ARGUMENTĂ, argumentez, vb. I. Intranz A aduce argumente într-o demonstraţie oarecare; a dovedi, a întări, a susţine ceva prin argumente. A argumentat în mod convingător. AEGUMENTĂRE, argumentări, s. f. Acţiunea de a argumenta; totalitatea argumentelor aduse pentru a dovedi ceva. în această lucrare [« Problemele economice ale socialismului în U.R.S.S. »] se precizează cu argumentarea cea mai strînsă şi convingătoare că toate legile, fie că sc raportă la societate, fie că se raportă la fenomenele naturii, sînt legi obiective. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 5/6. ARGTJMENTĂŢIE, argumentaţii, s. f. Argumentare. Argumentaţie bine susţinută. — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: (învechit) argumon- taţiune 'MACEDONSKI, O. IV 1291 s. f. - ARGUMENTAŢlCNE s. f. v. argumentaţie. ARGUŢIE, argutii, s. f. (Franţuzism) Argumentare care se sprijină pe fapte nesemnificative, pe. dovezi netemeinice, pe false interpretări; subtilitate exagerată în argumentare. Omul trecutului... sofistul... poate chiar şi tipicarul plin de arguţii, a luat-o şi în rîndul acesta pe dinainte. ODOBESCU, S. III 453. ARHĂJC, -Ă, arhaici, -e, adj. Care aparţine sau este caracteristic unor vremuri trecute. Epocă arhaică. c=T Dădaca îmi apărea... • învăluită de negura eresurilor arhaice. SADOVEANU, N. F. 133. + (Despre cuvinte; sensuri, expresii, construcţii) Care nu mai este.folosjt în limba contemporană, ieşit dîn -uz, învechit. Expresiile' ARHAISM — 123 — ARHITECTURAL arhaice stnt folosite de unii 'scriitori pentru a reda culoarea locală. ARHAISM. arhaisme, s. n. Cuvînt, expresie sau construcţie învechită, folosită în limba operelor literare cu scopul de a reda culoarea locală. [Asachi] întrebuinţează... arhaisme reînviate de el. IBRĂIt.EANU, SP. CR. 52. ARHAIZA, arhaizez, vb. I. T r a n z. (Rar) A da un aspect arhaic limbii, stilului etc., prin folosirea unor elemente lingvistice învechite. ARHAIZÂNT, -A, arhaizanţi, -te, adj. (Despre stil, cuvinte, expresii) Care prezintă un aspect arhaic. V. învechit. AIînANGILEL, arhangheli, s. m. (în credinţele mis-. tice) Căpetenie a îngerilor. ARHEOLOG. arheologi, s. m. Om de ştiinţă specialist în arheologie. Cele mai îndepărtate urme ale vieţii omeneşti pe pămint sînt uneltele cu totul, rudimentare descoperite de arheologi. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 135, 6/4. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor. . . Bietul meu arheolog încremeni la vederea unei asemenea barbarii. NEGRUZZI, S. I 203. — Pronunţat: . -hero-. ARHEOLOGIC, -A, arheologici, -e, adj. Care ţine de arheologie, privitor la arheologie. Săpături arheologice. c=i Planul pentm cercetările arheologice se încadrează în planul de stat, ca .element al revoluţiei culturale ce se desfăşoară la noi. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 6 /2. Această localitate are in sine o importanţă extraordinară ca staţiune arheologică. ODOBESCU, S. II 175. — Pronunţat: -he-o-. ARHEOLOGIE s. f. Ştiinţă care studiază felul de viaţă şi cultura popoarelor vechi, pe baza obiectelor de tot felul (monumente, monede, ceramică etc.) pe/ care le descoperă prin săpături. Arheologia este o parte a ştiinţelor istorice. Arheologia trebuie să Jir pusă în slujba lămuririi problemelor de istorie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 6/6. ' — Pronunţat: -he-o-, ARHETIP, arhetipuri, s. n. Model, tip iniţial după care se călăuzeşte cineva; (în special) manuscris care stă la baza altor manuscrise (copiii ale aceleiaşi opere; original. Arhetipul manuscriselor cronicii lui Gr. Ureche nu se cunoaşte. ARIII- Element de compunere folosit la formarea unor substantive cărora le dă sens de superioritate, ca: arhiepiscop, arhiduce, precum şi la formarea unor adjective cărora le dă sens de superlativ, ca: a r h i - ,plin, arh ¡populat etc. ARniCUNOSCTjŢ, -Ă, arhicunoscuţi, -te, adj. Foarte cunoscut. . ARIIIDlACON, arhidiaconi, s. m. Primul diacon de pe lîngă un episcop. —- Pronunţat: -di-a-. —Accentuat şi: (regional) arhi- diacon. ARniDCCAT, arhiducale, s. n. Provincie sau teritoriu pus sub conducerea unui arhiduce. ARHTDOCE, arhiduci, s. m. Titlu dat prinţilor din fosta casă imperială a Austriei. ALHIllUCfisA, arhiducese, s. f. Titlu dat prinţeselor din fosta casă imperială a Austriei. . ARHEEPÎSCOP, arhiepiscopi, s. m. Episcop superior (din .punct de vedere al atribuţiilor administrative) celorlalţi episcopi. — Pronunţat: -hi-e-, ' - — ARHIEPISCOPAL, -A, arhiepiscopali, -e, adi. Care ţine de un arhiepiscop sau de o arhiepiscopie, care e dat de un arhiepiscop. ARHIEPISCOPAT, arhiepiscopate, s. n. Arhiepiscopie. ARHIEPISCOPIE, arhiepiscopii, s. f. 1. Eparhie condusă de un arhiepiscop. + Reşedinţă (oraş, casă) a unui arhiepiscop. 2. Funcţia de arhiepiscop. — Pronunţat: -hi-e-. ARIIIERÎjSC, -EASCA, arhiereşti, adj. De arhiereu, al arhiereului. Episcopul sta în strana arhierească: CREANGĂ, A. 137. — Pronunţat: -hi-e-, AEHTERfiT1, arhierei, s. m. Denumire generală pentru gradele superioare ale clerului (episcop, arhiepiscop, mitropolit). Deci vă rog, părinţi arhierei, de mă veţi vedea aproape de moarte, să mă tundeţi călugăr. NEGPUZZ1, S. I 159. — Pronunţat: -hi-e-, ARHIERlE, arhierii, s. f. 1. Eparhie condusă de un arhiereu; reşedinţă a unui arhiereu. Ştii carte, Cumnate?. . . Spune-mi cum se scrie La arhierie? TEODO- RESCU, P. P. 263. 2. Rangul de arhiereu. — Pronunţat: -hi-e-. ARHIMANDRIT, arhimandriţi, s. m. Titlu dat stareţului unei mănăstiri mari; titlu de cinste acordat în genere unor călugări. Mitropolitul face pe părintele Duhu arhimandrit cu mitră. CREANGĂ, P. 138. ARII DHL IO\AR, -A, arhimilionari, -e, adj. Persoană •care deţine avuţii foarte mari (mai ales în bani sau efecte de valoare). AHHIPASTOR. arhipăstori, s; m. Arhiereu. Ceilalţi popi... cit pe ce să cadă ameţiţi din picioare, de frică şi de ruşinea arhipăstorului. CREANGĂ, A. 137. ARHIPELÂG. arhipelaguri, s. n. Grup de insule dintr-o mare sau dintr-un ocean. în Oceanul Pacific sînt numeroase. arhipelaguri. <0> F i g. Arhipelagul de insule îngheţate porneşte de la ţărm, plutind rătăcitor pînă se pierde în largul mării. BART, E. 309. ARHTPLÎN, -A. arhiplini, -e, adj. Plin peste măsură, pînă la refuz. în timpul Festivalului mondial al tineretului, sălile de spectacol din Bucureşti erau arhipline. ARNITÎCT, -A. arhitecţi, -te, s. m. şi f. Specialist în proiectarea şi construirea clădirilor. Arhitecţii trebuie să lupte pentru reflectarea n.ultiloterală şi adincă a realităţii din Republica Populară Romînă. dezvăluind perspectivele dezvoltării ei *ociali e o boală de picioare... care trece de la sine cînd vitele îşi schimbă felul traiului, adică cînd din ploaie, din glod şi din şura urîtă le trecem în grajduri curate. ŞEZ. III 145.. 3. Piesă făcută din b2re de fier forjat sau sudat, prevăzută cu patru braţe ascuţite la vîrf; un număr mare de astfel de piese aşezate pe şosea sau pe teren reprezintă un baraj contra oamenilor, animalelor şi autovehiculelor cu pneuri. Arici antitanc arici mare folosit contra autoblindatelor şi tancurilor. Arici de sîrmă — arici constituit Jintr-un schelet de lemn sau de fier pe care ce înfăşoară sîrmă ghimpată. ARTCIOĂICĂ, aricioaice, s. f. Femela ariciului. Ari- cioaica, miniată. .. îşi ia puii şi se duce. VACĂRESCU, P. 337. ARÎD, -Ă, arizi, -de, adj. (Despre sol) Lipsit de umezeală şi de vegetaţie; uscat, sterp. Un singur fir de apă nu se zăreşte şerpuind in albia aridă, în care nici o furnică n-ar avea cu ce să-şi astimpere setea. BOGZA, C. O. 208. In pustiul arid necheza calul frumos... îmbătat de lumina aurită a soarelui. EMINESCU, N. 26. F i g. Text arid. t ARIDITĂTE S. f. Faptul de a fi arid; uscăciune. V. sterilitate. Ariditatea solului. ĂRIE1, arii, s. f. 1. Loc neted şi bătătorit, de formă circulară, unde se treieră cerealele păioase. V. arm a n. Oraşul întreg era prăfos şi uscat ca o arie după treier. DUMITRIU, N. 265. Eu intram în sat, el ieşea cu trăsttrica la arie. SADOVEANU, N. F. 94. Făcu nouă seccrelc... Să secere griul cu ele... Să-l ducă la arie. TEODORESCU, P. P. 140. s. m. Persoană care aparţine aristocraţiei. Jargonul nu ar fi oare limba reacţionarilor, aristocraţilor.. . moldoveni? RUSSO, S. 75. (Adjectival; în jargonul claselor exploatatoare) Distins, ales. Iată un balcon împodobit cu flori aristocrate: camelii, fucţii (= fucsii)... fi felurite roze. NEGRUZZI, S. I 323. ARISTOCRÁTIC*-\,amfocrafíri,-e, adj. Care aparţine aristocraţiei, în spiritul aristocraţiei, propriu aristocraţiei. Originea ei aristocratică o făcea <ă se creadă nenorocită în tovărăşia unui om din popor. VLAHUŢA. O. A. 360. Se nuntea Aljons şi reprezenta u'Jimn fază de degenerare a uneia din cele mai vechi şi mai aristocratice familii din ţară. VLAHUŢA. O. A. 360. ARISTOCRATISM s. n. Atitudine, concepţie aristocratică. ARISTOCRAŢIE, aristocraţii. s. f. (în orînduirea sclavagistă şi feudală) Clasă socială conducătoare, care deţine puterea de stat şi care asupreşte celelalte clase sociale; (“n orînduirea capitalistă, ca rămăşiţă a orîn- duirilor anterioare) pătură superioară a claselor exploatatoare, care se bucură de diferite pnvpeuii şi avantaje daton*ă obîrş»ei şi bogăţiei sale; nobilime, boierime. La Roma, wcietatra gentilică se transformă, intr-o aristocraţie Închisă, în mijlocul unei piebt numeroase, separate de ea, care este lipsită de drepturi, dar are numeroase îndatoriri. MARX-ENGELS, O. A. II 290. [Hoierimea din Principate] forma o bogată oligarhie de citeva familii greco- romîne ce-şi atribuise de la sine calificarea de aristocraţie. NEGRUZZI. S. I IX. + Vîrfunte privilegiate ale unei clase sau ale unui grup social exploatator. Aristocraţie financiară = vîrfurile marii burghezii, deţinătoare a capitalului industrial şi bancar; oligarhie financiară. Aristocraţie muncitorească = (în statele capitaliste) mică parte dintre muncitorii calificaţi, plătită mai bine decît restul muncitorilor şi care se găseşte sub influenţa ideologiei burgheze; ea este folosită la spargerea unităţii clasei muncitoare. ARISTÓN, aristoane, s. n. Aparat muzical care, fiind acţionat cu o manivelă, execută mecanic ariile înregistrate pe nişte discuri de carton sau de tablă perforată. ARITMÉTIC, -Ă, aritmetici, -e, adj. Care aparţine aritmeticii, care se referă la aritmetică, de aritmetică. Calcule aritmetice, • ARITMÉTICA s. f. Parte a matematicii care se ocupă cu studiul numerelor întregi. Domnul Ciolac socotea aritmetica raţionată drept cel mai important obiect. SADOVEANU, N. F. 110. Fost-a scris părintelui Duhu.. . să ne înveţe şi cîte oleacă de aritmetică, de gramatică, de geografie. CREANGĂ, A. 76. ARÎTMIC, -Ă, aritmici, -¿>aadj. Care n-are ritm, lipsit de ritm. ARITMÎE s. f. (Med .; uneori determinat prin « cardiacă ► sau «a inimii») Modificare a ritmului normal al inimii. AR1TM0GRĂF, aritmografe, s. n. Aparat care efectuează şi înregistrează mecanic operaţii aritmetice. ARITMOMÎTRU, aritmometre, s. n. Aparat care efectuează mecanic operaţii aritmetice. ARIYÎSM s. n. însuşire, atitudine, comportare a unui arivist. ARIYtSl, -A, arivişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care caută, prin tot felul de mijloace lipsite de scrupule, să parvină la o situaţie în societate: persoană care urmăreşte cii mai multe foloase personale, /ago este un ambiţios, un cinic, un a ivist, deviza virfii lui, pe care o Vel- armaş sau armaş-mare (ori mare-armaş) = mare dregător, care supraveghea închisorile şi execuţiile capitale. [Ştefan cel Mare] îl făcu boier şi armaş-mare. BĂLCESCU, O. II 146. Boieri mari, boieri de rîndl (Zicea domnul inchinînd) Toţi mîncaţi, cu toţii beţi Şi cu bine petreceţi ; Numai unul poftă n-are De beut şi de mineare. Cantar slutul, armaş- mare! AI.ECSANDRI, P. P. 201. 8. (Rar) Luptător. Pre cît Despot pe cal e îndrăzneţ, E şi armaş de frunte. ALECSANDRÍ, T. II 110. ARMÁT, -Ă, armaţi, -te, adj. 1. (Despre conflicte, ciocniri) însoţit de acţiuni militare, de ciocniri războinice. Conflict armat. Intervenţie armată. Forţă (sau putere) armată = armată. La 23 August 1944 s-a săvirşit o cotitură istorică în viaţa ţării noastre: Rominia a fost eliberată de către glorioasele forţe armate ale Uniunii Sovietice. GHEORGHIU-DEJ, ART. CLTV. 630. Serviciul militar în rin- durile forţelor armate ale Republicii Populare Romîne este o îndatorire de onoare a cetăţenilor Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 42. Boierii erau slujbaşii ţării, adică ofiţerii şi capii puterii armate, fiind ţara organizată ostăşeşte. BĂLCESCU, O. II 14. Insurecţie armată v. insurecţie. 2. (Despre arme) Pregătit pentru tragere. • 3. Prevăzut cu armătură. Beton armat = beton în masa căruia sînt aşezate bare de oţel spre a-i mări rezistenţa. Rînd pe rîrid lemnul, fierul şi betonul armat vor intra în constittcţia lor [a podurilor]. . BOGZA, C. O. 149. 4. (învechit) înarmat. (F i g.) Codri bogaţi, Tot cu cerbi armaţi Şi cu corn in frunte, Unde-s fiare multe. TEODORESCU, P. P. 401. AKMÂTĂ, armate, s. f. 1. Totalitatea forţelor armate, ále unui stat; oaste. Scut al intereselor poporului şi al Republicii Populare Romîne, şcoală a poporului — astfel concepem noi misiunea armatei in Republica Populară Romină. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 144. Armata noastră populară este continuatoarea celor mai bune tradiţii militare ale poporului romin, care s-au format de-a lungul veacurilor în lupta sa pentru libertate şi independenţă. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2159. Oamenii mtncii din toate ţările consideră armata sovietică ca armată eliberatoare, care apără pacea, securitatea şi libertatea popoarelor împotriva imperialismului american, aţiţător la un nou război. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Toate armatele ţărilor capitaliste sînt unelte de consolidare a dominaţiei capitalului. Ele au fost }i sînt folosite pentru reprimarea oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Armata roşie = nume purtat de armata Statului sovietic de la înfiinţare pînă în 1943. Stalin a condus direct făurirea şi organizarea forţelor Armatei roşii şi glorioasele ei fapte de arme pe fronturile cele mai hotăritoare tn anii războiului civil. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 22. Armată populară (de eliberare) = armata din unele ţări coloniale, care luptă pentru eliberarea poporului de sub jugul imperialismului. Îndată după debarcarea trupelor inamice, puternice unităţi ale armatei populate de eliberare au întreprins operaţiuni de încercuire pe scară largă împotriva acestora. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2719. E x p r. A face armata =a presta serviciul militar. Stăpînirea pune pe feciorii care fac armată, a urmat el adresîndu-mi-se mie, să împuşte pe părinţii lor rămaşi la coarnele plugului. SADOVEANU, N. F. 121. In-mă, Gheorghe, şi pe mine, Să fac armata cu tine. POP. -ţ. Mare unitate militară constituită, mai ales în timp de război, din cîteva corpuri de armată şi unităţi din diferite arme. Armatele glorioase ale Uniunii Sovietice au alungat ocupanţii germani fascişti şi ne-au dat posibilitatea de a dezvolta cu succes lupta poporului muncitor pentru independenţă naţională şi democraţie populară. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Mahomed 1] porneşte, în 1462, cu armată mare împotriva Ţării Romlneşti. IST. R.P.R. 103. Misiunea apărării frontului din sud, din regiunea Putna. Şuciţa şi Şiret, revenea trupelor din armita I romină şi unei armate ruse. IST, R. P. R. 498. GeneraI de armată v. general. 2. F i g. Colectivitate (constituind o forţă socială) care acţionează în vederea unui scop comun; masă. Femeile formează jumătate din populaţia ţării noastre, formează o imensă armată a muncii şi sînt chemate să educe pe copiii noştri, generaţia noastră viitoare, viitorul nostru. STAI.IN, PROBL. LEN. 481. Armată (industrială) de rezervă = (în orînduirea capitalistă) populaţia muncitorească rămasă fără lucru din pricina anarhiei modului de producţie. Acumularea capitalului, accelerînd înlăturarea muncitorilor de către maşină şi creînd bogăţie la un pol şi mizerie la celălalt, dă naştere şi aşa-numitei » armate industriale de rezervă », « prisosului relativ » de muncitori sau « suprapopulaţiei capitaliste >, care îmbracă forme extrem de variate şi dă capitalului posibilitatea să lărgească extraordinar de repede producţia. LENIN, O. XXI 50; -f- Mulţime, şir, cîrd. E o armată întreagă de bătrîni. tineri, femei şi copii — muncitori in fabrica unui vestit milionar, pe care l-au îmbogăţit, în cîţiva ani, norocul şi braţele lor. DEMETRESCU, O. 150. ARMATOR. armatori, s. m. Persoană care echipează o navă pe cheltuiala sa; proprietar particular de vase. Ajii nsese milionar armator, avînd patru vapoare de mare. BART, E. 303. ARMATURĂ, armaturi, s. f. Totalitatea diezilor sau bemolilor puşi la cheie spre a indica o tonalitate. ÂRMĂ, arme, s. f. 1. Instrument pentru atac sau apărare. La începutul anilor... pămîntenii născoceau arme de apărare şi atac. SADOVEANU, N. F. 53. Izbuti a face să lucească armele ca oglinda. ISPIRESCU, L. 3. Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium. Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. EMINEPCU, O. I 147. Nici o armă nu avea alta decît un mic junghi cu plăselele de aur. NEGRUZZI, S. I 148. <$> Armă de foc = armă care foloseşte pulbere explozivă (ca puşca, revolverul, tunul etc.). Arnăuţii se izbea. Armele de foc scotea Şi-n Codrean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. Armă albă = (în opoziţie cu armă de fo.c) armă cu lamă de-oţel (sabie, baionetă, cuţit etc.). Armă automată — armă de foc la care armarea se face fără intervenţia omului, astfel că loviturile se succed fără întrerupere atît cît se apasă pe trăgaci. Armă atomică — instrument de luptă a cărui putere e bazată pe energia atomică. Armă bacteriologică = mijloc criminal de exterminare în masă, interzis în dreptul internaţional, care constă în răspîndirea de bacterii producătoare de boli infecţioase în scopul de a distruge populaţia paşnică. V. bacteriologic. wggaKva.»^.-: - ARMĂRIE — 128.— ARMONICĂ „ ) ■$> E x p r. A ti sul) arme =a face serviciul militar. A ridica (sau a lua) armele = a începe o luptă, un război. A depune armele = a se preda, a se declara învins; fig. a ceda în faţa argumentelor adversarului, a se declara convins. + Parte dintr-o armată, specializată pentru un anumit fel de luptă şi dotată cu mijloacele de luptă corespunzătoare; serviciu militar specializat în acest sens. Mă, Cocor Dumitru, artileria e armă grea. SADOVEANU, M. C. 54. • 2. Fig. (Uneori urmat de determinări ca «spiritual », «ideologic » etc.) Mijloc de luptă pe tărîm ideologic. Vigilenţa de masă a oamenilor muncii este arma cea mai puternică pentru descoperirea şi lichidarea acţiunilor criminale ale duşmanului de clasă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 649. O armă puternică a organizaţiilor de partid in lupta pentru ridicarea nivelului muncii ideologice o constituie presa. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2557. <)• Arma criticii (şi autocriticii) = principala metodă de dezvăluire şi înlăturare a greşelilor şi lipsurilor din activitatea partidelor marxiste şi a altor organizaţii ale oamenilor muncii. Avem o armă minunată — arma criticii şi autocriticii. Ea este mijlocul principal de lichidare a greşelilor şi de îmbunătăţire a muncii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 161. ■$> Expr. A bate pe cineva cu propriile lui arma = a-I învinge iolosindu-te de propriile lui argumente. ARMĂRÎE, armării, s. f. (învechit şi regional) Depozit de arme; arsenal. De aceste săbii ne dai, împărate? •—Du-te şi-fi alege după plac din armăria mea, ii răspunse împăratul. RETEGANUL, P. III 69. Pe urmă am văzut... arsenalul, adecă armăria, unde sînt tot feliul de arme. KOGĂLNICEANU, S. 12. ARMĂSĂR, armăsari, s. m. Cal moscul bun de prăsilă; p. e x t. cal falnic, mîndru, iute. Făt-Frumos se duse în grajdurile împărăteşti, unde erau cei mai frumoşi armăsari din toată împărăţia, ca să-şi aleagă unul. ISPIRESCU, I. . 3. Şi în umbra nopţii armăsaru-i zboară Ca o-nchi- puire albă şi uşoară. BOLINTINEANU, O. 35. Mîndri-s bravii călăreţi Pe-armăsarii şoimuleţi. ALECSANDRI, P. A. 96. •ţ'Expr. A face din tîn{ar armăsar = a exagera. — Variantă: (regional) harmăsnr (ALECSANDRI, P.P. 169) s. m. ARMĂSĂRÂŞ, armăsăraşi, s. m. Diminutiv al lui armăsar. Veni intr-o noapte un armăsăraş roşu cfye trecuse în goană prin linia de foc, printre explozii şi răcnete. CAMILAR, N. II 460. ARMĂSĂRtjŞ, armăsăruşi, s. m. Armăsăraş. El intră in curţile domneşti în săltăturile şi in dezghinurile unui armă- săruş arăbesc, ager şi zglobiu. ODOBESCU, S. I 132. ARMĂŞÎL, armăşei, s. m. (învechit) Slujbaş subaltern al marelui-armaş, om al armăşiei. în trei trupuri osebite oastea sa a împărţit: Darabanii cei cu plete, toţi săneţe lungi purtînd, Armăşeii cei sălbatici, barbe stufoase avînd.. . NEGRUZZI, S. I 124. ARMĂŞÎE s. f. (învechit) Funcţia de mare-armaş. Sfîrşind hatmanul, îndată pre Movil-a îmbrăcat C-un contuş frumos de nurcă, şi Ştefan în mini i-a dat Buzduganul armăşiei de argint şi poleit. NEGRUZZI, S. 1133. 4- Instituţia în fruntea căreia se afla marele-armaş. • ARMĂTÎJRĂ, armături, s. f. 1, Totalitatea barelor metalice puse în construcţiile de beton armat pentru a le mări rezistenţa. + Construcţie de lemn, de zidărie etc. care serveşte la susţinerea galeriilor subterane. 2. (învechit) Serviciu într-o unitare militară, care se ocupă cu păstrarea, controlul şi întreţinerea armamentului şi muniţiei. Ofiţer cu armătura. ARMEĂN1 s. n. v. arman1. ARMEAN2, armeni, s. m. Persoană care face parte din populaţia de bază a Republicii Sovietice Socialiste Armene. — Variantă: (Mold., Bucov.) armân (HOGAŞ, H. 9) s. m. ARMEAN3, -A, armeni, -e, adj. Care ţine de poporul sau de ţara Armeniei; armenesc. Limba armeană. arme Ancă, armence, s. f. Femeie care face parte din populaţia de bază a Republicii Sovietice Socialiste Armene. ARMENESC, -EĂSCĂ, armeneşti, adj. De armean, al armenilor. ARMENEŞTE adv. în felul armenilor, ca armenii. + în limba armeană. Bedros înseamnă Petre pe armeneşte. DUMITRIU, N. 265. ĂRMEE, armii, s. f. (învechit, azi numai livresc) Armată, oaste. Peste-un ceas păglnătatea e ca pleava vînturată. Acea grindină-oţelită înspre Dunăre o mină, Iar în urma lor se-ntinde falnic armia romînă. EMINESCU, O. I 148. îţi scriu a-este rînduri dintr-o pădure plină de zăpadă, unde ne-am retras după o luptă grozavă cu armia generalului Verder. ALECSANDRI, T. 1299. Dar cine se aude Şi ce este ăst sunet ? Ce oameni sau ce armii şi ce repede pas? ALEXANDRESCU, P. 27 <$> F i g. Uraganul îşi mîna cumplitele armii de nouri pe deasupra şi umplea cîmpîile de freamăt. SADOVEANU, O. III 76. ARMINDEN, armindeni, s. m. (Regional) Nume popular al zilei de 1 mai (considerată ca început al primăverii); copac înalt, cu frunze numai în vîrf, care se pune în această zi la poarta caselor. Şi-n ziua sfintului îlie i-a frînt armindenul la poartă. GOGA, C. P. 9. Jos, sub nucul aromatic, toţi la umbră se aşază; Cobza, naiul şi vioara pe arminden îl serbează. BELDICEÂNU, P. 53. Fig. Din străbunul armindeni Răsare azi... O nouă viaţă. BENIUC, V. 128. ARMISTÎŢIE s. f. v. armistiţiu. ARMISTIŢIU, armistiţii, s. n. Suspendare temporară a acţiunilor militare prin înţelegerea părţilor beligerante. Victoria dc la Izmail a generalului Suvorov, urmată de alte victorii în nordul Dobrogei, silesc pe turci să semneze un armistiţiu la Galaţi (1791). IST. R.P.R. 258. — Variantă: (învechit) armistitie (BĂLCESCU, O. II 150) s. f. ARMOARÎI s. f. pl. (învechit) Blazon. Armoariile familiei mele poartă o cumpănă şi o spadă, semnele dreptăţii şi a biruinţei. ALECSANDRI, T. 1705. 4 ARMONIC, -A, armonici, -e, adj. Bazat pe principiile armeniei; plin de armonie, armonios. V. simetric, proporţional. în suverana nepăsare a somnului, liniile erau de o frumuseţe de sine stătătoare, trăgîndu-şi valoarea din îmbinarea armonică a curbelor. D. ZAMFI- RESCU, R. 171. + (Substantivat, f. pl.) Sunete care însoţesc sunetul fundamental şi a căror frecvenţă este un imultiplu al frecvenţei sunetului fundamental. ARMONICĂ, armonici, s. f. 1. Acordeon de dimensiuni mai reduse, cu un număr mic de tonuri, acţionat numai cu butoane. Lasă armonica pe lotcă şi scoate din buzunarul mantalei măimuţica. DAVIDOGLU, O. 17. «0» F i g. Pielea vînătă i se întinse mai tare pe armonica uscată a coastelor. CAMILAR, N. ii 321. «$• E x p r. A (se) face armon;că=a (se) turti. Pălărie făcută armonică. 2. (în expr.) Armonică de ■gură = muzicuţă de gură. Prin săli şi coridoare stăteau... soldaţi din toate armele, dormind, cîntind din fluiere, din armonici de gură şi din viori. CAMILAR, N. I 17. ARMONIE — 129 — ARNĂUŢIME — Accentuat şi: armonică. — PI. şi: armonice (SAHIA, U.R.S.S. 27).— Variantă:, (ieşit din uz) harmonică (CONTEMPORANUL, Vii 116) s. f. ARMONIE1, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvîrşită a elementelor unui întreg; concordanţă, acord. V. pro- por(iona)itaîe. Toate spectacolele lui [Stanis- lavski] au o armonie desăvîrşită intre cintec şi mişcarea de pe scenă. SAllîA, U.R.S.S. 151. Armonia — asta este marele secret al artei. CARAGfALE, O. III 251. Peste-a nopţii feerie Se ridică mîndra lună, Totu-i vis şi armonie, Noapte bunăl EMINESCU, O. I 207. <§> Armonie între fond şi formă = concordanţă între conţinutul de idei şi sentimente care stau Ia baza unei opere de artă şi mijloacele de expresie. Armonii' vocalică = fenomen fonetic existent în unele limbi (de exemplu în limbile fino-ugrice) potrivit căruia diferitele vocale ale aceluiaşi cuvînt îşi orientează în general timbrul după cel al vocalei din silaba iniţială. + Bună-învoire, înţelegere, concordie. Ne-am despărţit ca să ne intîlnim a doua si. Mă miram singur cum am putut ajunge să îtabilim, în armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232. E x p r.\ A tr&i în (purfectă) armonie (cil cineva) — a trăi în bună înţelegere, în concordie (cu cineva). + îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie), care impresionează plăcut urechea. V. melodie. Degetele. .. deşirate calcă clapele sonore... Armonia se deşteaptă, lenevoasă la-nceput. MACEDONSKI, O. 1 86. în toată acea armonie de sunete se simţea perfect tehnica maestrului. VLA1IUŢĂ, O. A. 39S. Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite in dulcea limbă toscană, inima se avintă şi dînsa pe urmele amoroase ale păsării uşoare. ODOBESCU, S. III 35. <$>• (P.oetic) Adormind de armonia Codrului .bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rîtiduri. EMINESCU, O. 1.75. (Ironic) Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic şi necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75. Armonie imitativă =* efect stilistic obţinut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natOră Versul lui Alecsandri « Un tropot de copite, potop ropotitor » este un exemplu de armonie imitativă. 2. Concordanţă fonică între sunetele unui acord. + Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu formarea şi înlănţuirea acordurilor în compoziţii, după anumite reguli. ARJlONIE2, armonii, s. f. (Regional) Armonică. ARMONIOS, -OÂSĂ, armonioşi, -oase, adj. Care are armonie, plin de armonie. IBrazii] sosesc în apele Oltului şi sint aşezaţi, asemeni unor clape, fiecare la locul tui. .. pentru ca armonios şi întreg să le fie cf/tţecul. BOGZA, C. O. 373. Era o noapte lină, o mult frumoasă noapte Ce revărsa in lume armonioase şoapte Şi multe glasuri blonde in inimi deştepta. ALECSANDRI, P. I 133. <$> (Adverbial) Eu, cind am de prins peşte, mă duc ... tocmai la lazul Călugărului, ori hitr-un loc şi mai bun, la Nada-Florilor. Numele din urmă m-a lovit armonios şi plăcut. SADOVEANU, N. F. 54. — Pronunţat: -ni-os. ARMONÎST, -Ă, arvionişti, -ste, s. m. şi f. 1. Persoană care cunoaşte ştiinţa armoniei. 2. Persoană care cîntă din armonică. Armonistul orb ţe ridica in picioare\ infoindu-şi armonica mai tare. CAM1LAR, N. U 85. ARMONII!, armonii, s. n. Instrument muzical cu olaviiitura de tipul unei orgi, la care tonurile se produc prin vibrarea unor lame metalice acţionate de curente de aer. ARMONIZĂ, armonizez, vb. I. T r a n z. 1. A pune sau a aduce în armonie, a face să se potrivească, să fie de acord, în concordanţă. A armoniza culorile. Refl. Şi zise văilor să cînte, şi văilb se ridicară Cu voci de frunze fi de ape, cu şoapte ce s-armonizară. MACEDONSKI, O. I 65. Intranz. Era îmbrăcată... intr-o rochie simplă de mătase roşie, armomzind de minune cu pielea mată de culoarea coajei de castană. BART, E. 147. 2. A compune accmpaniamemul (de voci sau de instrumente muzicale) la o melodie, conform legilor armoniei. ARM02VIZÂRE, armonizări, s. f. Acţiunea de a se armoniza: punere sau aducere în armonie, punere de acord a părţilor unui întreg. Ilustrează din plin bogatele posibilităţi pe cate le are folclorul nostru in privinţa armonizării şi dezvoltării sale simfonice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 346, 3/1. ARM Cil A, armuri, s. f. Totalitatea obiectelor de apărare (coif. platoşă, zale etc;), confecţionate din oţel, pe care le purtau războinicii in evul mediu pentru a-şi proteja corpul, fn armura fui albastră El apare Un din unghi Şi la fata cea măiastră El işi pleacă un genunchi. EMINESCU, L. P. 146. Optzeci de am pe umeri şi spien- dida-i armură Placau sub grea povară măreaţa lui itatură. ALECSANDRI, P. IU 344. Se găsesc ş-acum pe ripr bucăţi de armuri zdrobite. ALEXANDRESCU, P. 138. F i g. Armura învechită a ştiinţei puie, autonomiei şi libertăţii academice' era... acopentă cu vopseaua elocu fei, pentru a-i ascunde rugina. CONTEMPORANUL, S. II, ly48, nr. 109, 7/1. ARarmtAitiE, armurării, s. f. (Rar) Atelier sau magazie de arme. AltMUUIÎIÎ. armurierit s. m. Meseriaş care repară şi întreţine armele de foc. (învechit) Persoană însărcinată cu păstrarea şi întreţinerea armamentului într-o subunitate sau unitate militară. Armurierul regimentului. — Pronunţat: -ri-er. ARNĂOT1 adj. invar. (în e x p r.) Grlu arnăut =* specie de grîu de primăvară din care se obţine o făină de calitate bună; are spicul lung, cu bobul mare, lunguieţ şi în muchii, de culoare «albcnâ-desclut». (Substantivat) Grîu de vară semăna, Griu de vată b'ăr'secată, Arnăut de cel mat mart. TEODURESCU, P. V. 141. ARNĂUT5. arnăuţt, 8. m. Soldat mercenar albanez (sau de alt neam, dar îmbrăcat in costumul naţional albanez), recrutat de domnii lanarioţi; p. e x t. servitor înarmat, ţinut de boieri pentru paza personală, îndeplinind adeseori şi serviciul de lacheu. Eram, cum mă vezi, lung şi mustăcioi şt cătrănit la chip. . . * Te facem arnăut *, mi-a spus domnu Gavrilă, după ce a mat vorbit, la o parte, cu Neamţu. « Eu rn-aş face haiduc », mi-am zis, dar mi-am zis asta numai în gind. Arnăuţi de-adevărat nu se găsesc pe toate drumurile, aşa că mai sint stăpini care {şi pocesc ţăranii, cu fustanelă ¡i cu fes cu ciucure, cu să nu mai rămînă mai prejos decit alţii. P^S, L. 1 10i. Un arnăut mustăcios intră şi întinse stăpinului său un lung ciubuc. NEGRUZZI, S. I 18. Pe arnăuţi, Ipstlanii i-a luat sub comanda lui tmediată. .BĂLCESCU, O. I 35. + Poteraş. Poterile, in loc dt a se bate în contra lui Tudor, trec toate în tabăra lui şi in citeva săptămini îl găsim tn capul a 8000 de panduri şi 500 de arnăuţi. GHJCA, S. 101. A/năuţii se izbea, Armele de foc scotea Şt-n Codtean le slobozea. ALECSANDRI, P. P. 88. AlINĂUŢfiSC,' -EĂSCĂ, arnăuţeşti, adj. De arnăut. [Pîndarii boierilor de ta oraş] au veşminte arnăuţeşti şi mustăţi lungi şi hangere la briu. PAS, L. 1 83. Unul... purta un costum arnăuţesc. NEGRUZZI, S. 1 30. AKNĂUŢÎŞTE adv. Ca arnăuţii, în felul amăuţilor. Moisescu, costumai arnăuţeşte şi purtînd ochelari pe nas, vine prin fund. ALECSANDRI, T. 741. ABNĂUŢiMJE s. f. Mulţime de arnăuţi, totalitatea arnăuţi lor. Ajungtnd la Goleşti lingă Piteşti, Tudor găseşte pe lordache ji pe Farmache instalaţi acolo cu arnău- ţimea lor. GHICA, S. 110. I » ARNEU - 130 - ARPAGIC AIîNfiU, arneie, s. n. (Regional) Acoperiş împotriva ploii şi soarelui la care şi căruţe ţărăneşti, făcut din cercuri de lemn acoperite cu rogojini sau cu p'înză groasă de cînepă. V. coviltir, covercă. Cînd îmi intorsei capul, zării la o cotitură de drum, ieşind dintr-o limbă de pădure, o trăsură încărcată cu lăzi şi cu arneu acoperit cu rogojini. POPOV1CI-BĂNĂŢEANU, V. M. 150. ARNÎCI s. n. Bumbac răsucit într-un singur fir şi vopsit în diferite culori, întrebuinţat la cusutul înfloriturilor pe cămăşi, pe ştergare etc. Fără înveşmîntarea de arnăut, cu găitane multe, fără indrăcitele de arn.e de la briu, aşa cum se înfăţişa acum, in cămaşa lungă de pînză, cu riuri de arnici roşu pe mineci şi la gît, Iani arăta ca un ţăran mai bătrîior. PAS, L. I 99. [Ţăranii] au păstrat... cămăşile lungi şi albe ca floarea, cu chenaruri de fluturi şi arnici pe la poale şi pe la ntîneci. HOGAŞ, DR. II 185. Cucuie, de unde vii?-—De la Cluj, de la Sibii!— Da de mîndra ce mai ştii?— Ştiu bine că-i sănătoasă, Şede la masă şi Coasă Cu arnici şi cu mătasă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 118. AROGĂ, arig, vb. I. Tranz. (Construit cu dativul) A-şi atribui sau a-şi lua cu de la sine putere o calitate, un drept. AROGANT, -ă, aroganţi, -te, adj. Care se poartă cu aroganţă, cu semeţie; obraznic. V. semeţ. AR0GĂNŢĂ S. f. Purtare semeaţă şi dispreţuitoare a unei persoane care se crede mai presus decît altele şi-şi ia drepturi care nu i se cuvin; trufie manifestată printr-o atitudine insultătoare. AROM s. n. v. aromă. AROMĂ vb. I v. aromi. AROMAT1, aromate, s. n. (Mai ales la pl.) Substanţă vegetală răspînditoare de aromă, care se întrebuinţează la parfumat, la gătit etc.; mirodenie. Cu apărătoarea de cozi de păun, ea a făcut vînt spre căţuia cu cărbuni in care ardeau aromate. SADOVEANU, D. P. 99. AROMĂT2, -Ă, aromaţi, -te, adj. Care are aromă, cu aromă. Ceai aromat. t=) Bătrînul fecior intra şi ieşea aducînd pe tave de argint cînd dulceţuri, cînd aromate ceşti de cafea. ANGHEL, PR. 46. <^> (Poetic) Văzduhul e răcorit şi aromat. C. PETRESCU, S. 141. Prietenă privighetoarei Vii iar din zări îndepărtate Să verşi eterna ta cintare In nopţi senine şi-aromate. IOSIF, T. 25. AROMATIC, -Ă, aromatici, -e, adj. Care are sau răs- pîndeşte aromă, care conţine aromate; cu miros sau gust plăcut, pătrunzător, parfumat. Oţet aromatic, a Soarbe ceaiul aromatic din o tasă diafană Şi cu drag se uită-n aer la un zmeu zbîrnîitor. ALECSANDRI, P. III 85. AROMATIZĂ, aromatizez, vb. I. Tranz. A da un miros (sau un gust) plăcut unii substanţe, amestecînd-o cu aromate. AROMĂ, arome, s. f. Emanaţie a unor substanţe plăcut mirositoare, îndeosebi a acelora care au acţiune şi asupra gustului; miros tare şi plăcut; mireasmă, parfum. Glasul motorului, izul motorinei şi aroma pămin- tului răscolit îi intraseră în singe pentru totdeauna. MIHALE, O. 454. La aroma îmbătătoare a unei cafele turceşti, ochii lui cei moi şi străluciţi se pierdură iar in acea intensivă visătorie. EMINESCU, N. 35. Albele potire în veci tot înflorite Scoteau din a lor sinuri arome nesfirşite. ALECSANDRI, P. III 328. — Variantă: (învechit) ar<5m (MACEDONSKI, O. I 125, ALECSANDRI, T. 883) s. n. AROMEALĂ, aromeli, s. f. Stare de somnolenţă uşoară şi plăcută; piroteală, dormitare. Cei doi prieteni simţeau in nări mireasma de plante putrede ¡i aşteptau iar aromeala somnului în noaptea rece. SADOVEANU, M. C. 102. Fiorul de caldă mulţumire... l-a trezit din aromeală. CARA- GIALE, N. F. 15. Ancuţa se trezi din aromeală ; glasul părea că se apropie ; ea sări la fereastră. QDOBESCU, S. I 139. AROMÎ, aromesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A fi cuprins de un somn lin, plăcut, a fi pe jumătate adormit; a aţipi, a dormita. Un zîmbet e apa, la scaldă momeşte. ¡Băiatul pe verdele ţărm aromeşte. IOSIF, T. 59. După ce-mi umbla După ce-mi vina. Soare scăpăta... Voinic aromea, Frîul că slăbea, Pe cal Adormea, Greu somn CS-l fura. TEODORESCU, P. P. 490. F i g. Aerul plin de răcoare, umbra ce le-ncoronează Dragi îmi fac ale lor ţărmuri tainice jur-împrejur, Şi precum copilu-adoarme cînd dulci cîntece vibrează, Sufletul meu aromeşte la al apelor murmur. MACEDONSKI, O. I 237. 2. Tranz. A ameţi prin miros îmbătător. Rozmaritte, Calofire, Cum m-ai aromit Şi m-ai adormit! TEODORESCU, P. P. 412. Ici pe iarbă m-am lungit, Florile m-au aromit Şi somn greu am adormit. TEODORESCU, P. P. 683. 8. Tranz. F i g. A potoli, a linişti. (Atestat în forma aroma) Te plîng, iubită maică! Te plîng, o scump părinte. Cu lacrămile-acuma durerea-mi aromez. ALEXAN- DRESCU, P. 24. — Variantă: (învechit) aromă, aromez, vb. I. AROMÎRE, aromiri, s. f. Acţiunea de a aromi. 1. Aţipire, dormitare. 2. F i g. Potolire, liniştire. Peste inima lui de uriaş oropsit... mînuţa ei lunecase o aromire bună şi mîngîie- toare. POPA, V. 431. AROMÎT, -Ă, aromiţi, -te, adj. 1. Plin de arome, de miresme; parfumat, înmiresmat, îmbătător. E vînt aromit De cîmp înflorit... Şi sună de glasuri pădurea. DEME- TRESCU, O. 79. 2. Cuprins de un somn uşor şi plăcut; aţipit. Sta îngenuncheat şi cuprins ca de un farmec dinaintea acelei zîne aromite. ODOBESCU, S. A. 120. «$> F i g. Dintr-o dată am simţit in auzul pînă atunci aromit zvoana cîntăreţilor mici de baltă. Ţupăiau pe fire de lejnicioară pitulici cit alunele, cu picioruşe de aţă. SADOVEANU, N. F. 67. AROMITOR,-OĂRE, aromitoriy -oare, adj. Care răspîn- deşte un miros plăcut; înmiresmat; care îmbie la somn. Ziua de sfîrşit de primăvară era lină, cu adieri aromitoare din fineţuri. SADOVEANU, F. J. 101. Dulci bori aromitoare şi umed-tămîiete Din respirări de seve vin nările-i să-m- bete. TOMA, C. V. 112. Privighetoarea tace în frunze a- romiioare. MACEDONSKI, O. II 155. <$> (Adverbial) E atît de bine şi de aromitor pe iarbă verde,- la umbră deasăi DELAVRANCEA, T. 65. . AROMÎN1, -Ă, aromîjii, -e, adj. Care aparţine aro- mînilor, privitor la aromîni. Dialectul aromîn. Ansamblul aromîn de cîntece şi jocuri. AROMÎN2, -Ă, aromîni, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din populaţia de limbă romînă care trăieşte în Peninsula Balcanică, mai ales în Epir şi Macedonia. ABOMÎNCĂ, aromînce, s. f. Aromînă2. AROMtNÎSC, -EĂSCĂ, aromîneşti, adj. Aromîn1. Port aromînesc. < AROMÎNÎÎŞTE adv. Ca aromînii, în felul aromînilor; în dialectul aromînilor. Vorbeşte aromîneşte. ARPACĂŞ s. m. Produs obţinut prin cojirea boabelor de orz sau de grîu şi folosit ca aliment. — Variantă: (regional) harpacăş (HOGAŞ, DR. 285) s. n. ARPAGIC s. n. 1. Plantă erbacee din familia lilia- ceelor, cu flori purpurii, care face cepe mici folosite la gătit (Allium Schoenoprasum). 2. Ceapă cu bulbul mii, obţinută din sămînţS şi care, răsădită, dă ceapa obişnuită. ARPAGON — 131 — ARŞICĂ ARPAGGN S. m. v. harpagon. ÂRPĂ s. f. v. barpă. AIU’fiGID, arpegii, s. m. Mod de a produce sunetele unui acord în succesiune rapidă (ca la harpă), începînd cu tonul cel mai de jos sau (mai rar) de la acut la grav; acord executat în acest fel. Arpegiu in do major. (Poetic). Cu note delirante Ursuzul crivăţ cearcă prin horn a lui arpegii. ANGHEL-IOSlF, C. M. X 12. ARS, -Ă. arşi, -se, adj. 1. Distrus, mistuit de foc. E linişte pe dealuri Ca-ntr-o mînăstire arsă. COŞBUC, F. 1 222. Fără de a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos ji-l azvirli in nourii cei negri şi plini de furtună ai cerului... Ars de fulgere — nu căzu din el decit o mină de cenuşă. EMINESCU, N. 15. <$■ (Substantivat) Miroase a ars. + Care prezintă o arsură. Un mutilat cu obrazul ars... se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. + Care a fost expus la acţiunea focului (cu un scop anumit). Cărămizi arse. <$>• Zahăr ars v. z a h â r. + Stricat de un foc prea iute. în loc săfacă bucatele bune ¡i potrivite... h-a făcut afumate, arse şi sleite. CREANGĂ, P. 292. + (Despre un obiect de lemn, de metal ele.) Pe care s-au trasat, cu un instrument încălzit, anumite linii ori s-au gravat motive decorative; pirogravat. + înnegrit (de foc şi fum). <ţ> (Substantivat) Scurto-groaso, Und'tr duci? — Arso-n fund, De ce mă-n- trebi? (Căldarea şi doniţa). TEODORESCU, P. P. 218. + înnegrit (de soare, de vînt); pîrlit, bronzat. Omul... ridică... ochii, albi şi crinceni, In obrazul ars de soare, negru în umbra serii. DUM1TR1U, N. 234. Era o zi de caldă primăvară... prin geam căzură razele de soare Pe chipul ars al fetei de la tară. D. BOTEZ, în POEZ. N. 76. + Decolorat (de soare, de vînt). Un păr ars de soare, des... ii făcea umbră frunţii şi ochilor SADOVEANU, N. F. 54. 2. Fript. ^ Expr, A ■sări (cil) ars = a sări repede, sub impulsul surprinderii sau al spaimei. Hamură sări ars din pat. SADOVEANU, O. 1 501. Da ce-t acolo ? strigă baba... Nurorile atunii sar arse in picioare, şi cele mari încep a tremura cd varga, de frică. CREANGĂ, P. 11. 8. Ofilit, uscat. La dreapta şi la stingă, pe muchii, copaci cu frunzele arse stăteau nemişcaţi in lumina tainică. SADOVEANU, O. I 366. Vintul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. GÎRLEANU, L. 30. <$> F i g. (Despre obraz, buze etc.) O lacrimă stingheră se scurse din ochiul uscat al Surei. Simon işt lipi portocala de obraz, înviorinJu-se. Spuse şi el încet, cu buzele arse: « Tata ciştigă ». SAHIA, N. 106. De lacrimi n-aş băga seamă, Că le şterg cu-a mea năframă. Da mi-i milă de obraz Că rămîne fript şi ars. JAR.NÎK-BÎRSEANU, D. 102. 4. F i g. (Mai ales despre inimă sau suflet) Zdrobit, pustiit. Arsă mi-i inima, risipite gîndurile... SADOVEANU, O. I 518. Ionel mergea Negru şi sfărmat, Ars de supărat. COŞBUC, P. II 162. Şi pe noi să ne laşi tocma acum, străini, cu inima arsă şi fără nici un sprijin? CREANGĂ, P. 79. Cine-a scornit doina Arsă i-a fost inima, Ca şi mie acuma. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 211. Inima mi-i friptă, arsă După cel ce-i dus de-acasă, Inima mi-i arsă scrum După cel ce-i dus la drum. SEVASTOS, C. 79. + (Neobişnuit, despre bătrîneţe) Trist, întunecat; adînc. El, din dalbe Tinereţe, Pin la arse Bătrîneţe, Fiu dintr-însul n-a făcut. TEODORESCU, P. P. 616. 5. F i g. Arzător, fierbinte. <$> E x p r. A-i trece sau a-i da (cuiva) un lior ars prin inimă = a simţi dintr-o dată o mare tulburare sufletească. Fata, cum văzu Jurca, ii trecu un fier ars prin inimă. ISPIRESCU, L. 92. ARSĂTtiRĂ, arsături, s. f. Ardere, arsură. De cînd sint urgisită a sta aci, nu s-a îndurat nimeni să vie a mă scuti de ccrsătura de toate zilele. ISPIRESCU, L. 359. <$> Arsături de soare = pistrui, pete pe obraz. Luă floarea şi o băgă în sîn. O dată căzu de pe faţa lui arsă- turile de soare şi ii rămase chipul curat şi luminat, ca şi cînd atunci U făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 240. ARSÎN s. n. Arsenic. ARSENĂL, arsenale, s. n. 1. Stabiliment militar în care se fabrică, se repară şi se depozitează cantităţi mari de armament. Arsenalul armatei + Depozit de materiale. In fundul curţii era un arsenal — muzeu de antichităţi, colecţionate in cursul anilor de la vapoarele care treceau prin port. BART, E. 323. 2. F i g. Totalitatea mijloacelor de luptă într-un anumit domeniu (mai ales ideologic şi politic). Burghezia naţiunii dominante foloseşte împotriva concurentului ei — burghezia naţiunii subordonate — tot arsenalul asupririi naţionale (interdicţie de drepturi politice, restricţii in folosirea limbii, aţîţarea unui popor împotriva altuia, măceluri, pogromuri etc.). LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 41. ARSfiiYIC1 adj. m. (Numai în e x p r.) Acid arsenic = acid rezultat din combinarea arsenicului2 cu oxigenul. ARSENIC2 s. n. Metaloid cristalizat, sfarîmicios, de culoare cenuşie, cu strălucire metalică, cu miros caracteristic de usturoi, ai cărui compuşi sînt otrăvitori; în cantităţi foarte mici e folosit în medicină; (popular) şoricioaică. ARSENICĂL, -Ă, arsenicali, -e, adj. De arsenic, care conţine arsenic sau combinaţii de arsenic. Ape minerale arsenicale. ARSCRĂ, arsuri, s. f. 1. Faptul de a arde, de a dogori (v. arşiţă, dogoare); f i g. faptul de a produce o senzaţie dureroasă, usturătoare [Acest alpinist] tot încearcă de vreo zece ani să ajungă cel dinţii pe cel mai înalt pisc a! A!pil or... în fiecare an... se întoarce cu faţa plesnită de ger, aproape orb de arsura zăpezii. CAMIL PETRESCU, T. II 211. Cînd l-a ajuns arsura la os, a sărit din somn, răcnind ca un taur. CREANGĂ, O. A. 83. Se topeşte sub arsura soarelui cu înfocare. CONACHI, P. 83. 2. Rană produsă pe o parte a corpului prin acţiunea focului, a unei călduri mari, a unei substanţe corosive etc. Nu te teme, Uiuţă, asta-i puterea soarelui. .. Cum te-oi unge cu acel untdelemn, arsura şi mîncărimea se potolesc. SADOVEANU, N. F. 87. + Parte a unui obiect care a fost atinsă de foc; stricăciune produsă pe un obiect prin acţiunea focului, a unei substanţe corosive etc. 8. Senzaţie usturătoare (asemănătoare cu cea produsă de o ardere) pricinuită de o boală, de sete, de o lovitură etc. Arsuri la stomac. Stăruia parcă numai arsura palmei care o lovise peste obraz. PAS, Z. 1 128. Dă-mi o pară din copaciul care este la uşă, ca să-mi răcoresc arsura gîtlejului. NEGRUZZI, S. 1 90. Cu apă gura-Şi uda, Arsura Şi-o potolea. TEODORESCU, P. P. 548. F i g. Unde-i văz ochii ca mura, Mă apucă-n piept arsura. TEODO RESCU, P. P. 314. ARŞlC, arşice, s. n. Os al articulaţiei piciorului, deasupra copitelor, la vite; os al articulaţiei genunchiului la picioarele dinapoi ale mieilor şi caprelor, folosit (după ce a fost curăţat şi uneori vopsit) la un joc de copii (v. g i o a 1 ă, capră). Lăsat-au ţincii jocul de arşice Şi-aleargă după cuie şi mistrii. DRAGOMIR, în POEZ. N. 198. Să mai ştiţi iarăşi că basmele ce om să vă povestesc sînt numai pentru băieţi şi codane, pentru flăcăiandri şi fetişcane. Copiii mai pot juca încă la arşice. Le va veni însă şi lor vremea să le asculte. ISPIRESCU. U. 2. Teodoros era meşter de frunte în toate jocurile de copii. Reputaţia lui de giolar era mare de la Antim pină in Lucaci, averea noastră in arşice se suia intr-o vreme pînă la două mii, tot capre curăţite in var şi îngropate în pămint în doniţe. GHICA, S. 300. Băieţii azvirleau cu mingea şi cu arşicele, iar fetiţele cele mici se jucau de-a ascunsele. FILIMON, la HEM. — Variantă: arşică (G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 332) s. f. ARŞÎCĂ 8. f, v. arşic. ARŞIN - 132 — ARTICOL ARŞÎN, arşitii, s. m. Veche unitate de măsură pentru lungimi, echivalentă cu 0,711 m. Arşiţă, arşiţe^ s. f. 1. Căldură mare şi dogoritoare a soarelui de vară; dogoare, zăduf, zăpuşeală, caniculă. Abia ne tragem sufletul de arşiţă şi pulbere. SADOVEANU, M. C. 192. O adiere uşoară trecea prin foile de porumb răsucite de arşiţă şi străbătea tot lanul, infiorîndu-l. SANDU- ALDEA, U. P. 19. Dar bine, spinul e, de ce te apuci? Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? Şi pe arşiţa asta o să ne uscăm de sete? CREANGĂ, P. 204. în arşiţa cea dogoritoare a zilei văzu. . . un ţinţari zvircolindu-să in nisipul cel fierbinte. 'EMINESCU, N. 19. F i g. [Rălcescu:] O, cuvînt fără seamăn «frate*, cum cazi tu in urechea mea, în munţii aceştia, dincolo şi dincolo de alţi munţi. . . Cită răcoare aduci tu în arşiţa pribegiei mele. CAMIL PETRESCU, B. 183. 2. (Popular) Temperatură ridicată a corpului, fierbinţeală, călduri,' friguri febră. Da ce are mititelul? — Ce să aibă? Ia, arşiţă, că te dogoreşti de el. CONTEMPORANUL, Vi 291. <$> F i g. Gore Doda. .. s-a pus să-şi stingă arşiţa pe care o avea în el. SADOVEANU, F. J. 522. Ciobanul, care ţinea calul de friu, nu-şi mai putu stăpîni inima-t cea plină de arşiţa ruşinii, a dudei şi a dorului de răzbunare. GALACTION, O. 1 288. — Accentuat şi: (regional) arşiţă. ĂRTĂ, arte, s. f. 1. Formă a conştiinţei sociale care oglindeşte realitatea în imagini artistice şi care, ca şi ştiinţa, are o mare forţă de cunoaştere şi de transformare a vieţii sociale. P.M.R. va acorda o atenţie deosebită creării de condiţii prielnice pentru dezvoltarea artei şi culturii puse in serviciul'poporului, şi va arăta toată solicitudinea slujitorilor ştiinţei şi ai artei. REZ. HOT. 1 7. Arta realismului socialist este o puternică armă de educaţie comunistă a maselor. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/1. Arta este ideologie, arta implică o poziţie de clasă, implică un conţinut. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 3/1. Artă socialistă = artă legată de viaţa oamenilor muncii, pusă în serviciul cauzei socialismului. V. realism socialist. Arta socialistă trebuie nu numai să oglindească viaţa poporului, ci să şi educe şi să îndrumeze poporul. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 14/3. Artă cu tendinţă (în opoziţie cu artă pentru a r t ă) = formulă (folosită îndeosebi de criticii literari progresişti din trecut) prin care se defineşte funcţiunea socială a artei; artă militai\tă. Constantin Dobrogeanu-Gherea a fost unul din partizanii artei cu tendinţă, o Artă pentru artă sau artă pură — concepţie metafizică idealistă, reacţionară, care pretinde că arta ar avea un scop şi o valoare «în sine • şi că ar fi indiferentă faţă de clasele sociale. Artistul format în societatea burgheză s-a lăsat prins de forn uleie amăgitoare ale « artei-zonă neutră », a * artei pure », a « artei pentru artă ». CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 8/1. Artă decadentă = artă cu conţinut corupător,'imoral, caracteristică în special pentru burghezie în perioada imperialismului. Arta decadentă tşi găseşte expresia fie în formalism (impresionism, futurism, suprarealism etc.), fie în reprezentarea naturalistă a vieţii, a Operă de artă = rezultat al activităţii artistice creatoare. Om de artă (sau al artei) = persoană care desfăşoară o activitate artistică sau se ocupă cu probleme de artă. Artă plastică = artă care operează cu forme şi culori (sculptură, pictură etc.). Oamenii muncii sînt dornici să vadă arta plastică răspunzînd din ce în ce mai mult celor mai fierbinţi năzuinţe ale lor, mobilizîndu-i şi întărindu-i în lupta pentru construirea socialismului şi apărarea păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3,3. Profesorul de desen prevede lui Dumitraş Ilie un viitor sigur în artele plastice. SADOVEANU, N. F. 175. Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură; (mai rar, în trecut, şi) arhitectură, poezie, muzică, dans. Artă poetică « tratat care cuprinde regulile de urmat la alcă tuirea operelor literare în trecut. Boileau este autorul unei « Arte poetice ». a Artă populară *= creaţie artistică (de obicei anonimă) realizată de popor. Artiştii profesionişti cinstiţi recurg la izvoarele artei populare ca la un mijloc hotărîtor de luptă împotriva formalismului care degradează arta, lipsind-o de idei, de specific naţional. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 1 2. <$> Expr. (Familiar) De dragul artei = în mod dezinteresat; gratis. 2. (De obicei urmat de determinări) îndemînare într-o activitate oarecare (de cele mai multe ori practică); pricepere, meşteşug, măiestrie; îndeletnicire care cere îndemînare şi respectarea unor anumite reguli. îmagi- naţiunea, sufletul şi mintea mea au putut aievea să-şi însuşească plăcerile şi farmecul artei [vînătoriei], pe- ca>e tu, cel dintîi, o predai astăzi cititorilor romîni. ODOBESCU, S. III 13. <£> Arta militară—ramură a ştiinţei militare (cu- prinzînd tactica, arta operativă şi strategia), care se ocupă cu studierea metodelor privitoare Ia ducerea operaţiilor militare şi a războiului în general. Arte grafice = tehnica reproducerii şi a multiplicării sub formă de imprimate sau cărţi a originalelor scrise sau desenate. Arte liberale = discipline care se studiau în învăţămîn- tul evului mediu, fiind grupate în «trivium » (gramatica, retorica, logica) şi * quadrivium » (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica). Artă culinară — pricepere, meşteşug în pregătirea mîncărilor. De mic, fiind copilul unui rob, bucătar vestit pe vremea lui, a învăţat arta culinară de la tată-său. CARAGIALE, O. II 226. ARTÎL, arteluri, s. n. Principala formă socialistă de producţie în comun (în special în agricultură), avînd la bază colectivizarea principalelor mijloace de producţie şi avînd ca scop înlocuirea proprietăţii private mici şi mijlocii prin proprietatea socialistă colectivă. Pornind de la planul cooperatist al lui Lenin, I. V. Stalin a îndrumat ţărănimea muncitoare pe calea colectivizării şi a indicat artelul ca forma de gospodărie agricolă^ colectivă cea mai potrivită pentru prima fază, socialistă, a societăţii comuniste. LUPTA DE CLASA, 1953, nr. 3-4, 35. AJlTfiLNIC, artelnici, s. m. (învechit) Ostaş însărcinat cu primirea, păstrarea şi împărţirea alimentelor şi hranei într-o subunitate (companie, baterie). ARTERĂ, artere, s. f. Vas sanguin de diferite mărimi, care asigură circulaţia sîngelui de la inimă la organe şi ţesuturi. Artera pulmonară. □ Părul meu aprins de soare este tot o scînteiere; Caldul sînge prin artere năvăleşte înteţit. MACEDONSKI, O. I 29. Artera aortă v. a o r t ă. + F i g. Cale importantă de comunicaţie. Artera centrală. .. va străbate piaţa [oraşului]. SCINTEIA, 1953, nr. 2741. ARTERIĂL, -Ă, arteriali, -e, adj. Care ţine de artere, al arterelor, de artere. Reţea arterială. Tensiune arterială, + Din artere, care circulă prin artere. Sînge arterial, — Pronunţat: -ri-al. ARTERIOSCLER0ZĂ S. f. Boală caracterizată prin îngroşarea şi pierderea elasticităţii pereţilor arterelor, din cauza depozitării grăsimilor şi a sărurilor de calciu. — Pronunţat: -ri-o-. ARTEZIĂN, -Ă, artezierâ, -et adj. (Numai în exp r.) Izvor artezian — izvor care ţîşneşte din pămînt, prin perforarea straturilor unui teren. Fîntînă arteziană sau puţ artezian = fîntînă ţîşnitoâre, realizată prin mijloace artificiale, cu scop estetic. — Pronunţat: -zUan. ARTÎCOL, articole, s. n. 1. Compoziţie cu caracter informativ, documentar, ştiinţific etc., care are un conţinut de sine stătător şi se tipăreşte într-o publicaţie periodică. Articolele din presa burgheză occidentală oglindesc faptul ARTICOLAŞ - 133 - ARTIST că dijicultăţile creictnde economice şi ascuţirea contra- dicţiilor economice dintre ţările capitaliste capătă tot mai mare Însemnătate in determinarea politicii acestor ţări. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2642. Articol de fond = articol cu un conţinut general de îndrumare, de orientare în problemele importante actuale; editorial. Cezar... scrie zorit articolul de fond. VLAHUTA, O. A. 256. Articol- program = text scris care cuprinde, în linii largi, concepţiile şi programul de activitate ale unei publicaţii periodice la începutul apariţiei sale. 2. Diviziune sau subdiviziune într-un document oficial, juridic, legislativ etc., marcată de obicei printr-un număr 'de ordine sau printr-o literă. Constituţia R.P.R. are 105 articole, a Uneori se dii'.făta ascultindu-se pe sine cum declama cu patos, fără să cunoască nici un articol din lege. BART, E. 265. + Diviziune care conţine denumirea sursei de venit sau a motivului de cheltuieli într-un buget sau într-un plan financiar. V. capitol. 3. Produs al muncii care circulă în societate prin cumpărare şi vînzare; obiect de comerţ. Capitalistul îl pune, aşadar, pe muncitor sâ confecţioneze o valoare de întrebuinţare anumită, un articol determinat. MARX, C. I 165 Articol de larg consum (mai ales Ja pM — obiect produs pentru a satisface nevoile de trai ale omului: alimente, îmbrăcăminte, obiccte casnice etc. Un foarte important element al creşterii salariului real este reducerea preţurilor la articoh le de larg consum. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 2/3. 4. Particulă care se alătură unui substantiv sau unui echivalent al Iui pentru a individualiza obiectul denumit de acesta. Articol adjectival. Articol hotărît. — PI. şi: (învechit, s. m., 1,2) articoli (ODOBESCU, S. I 499). — Variantă: (învechit, J) articul s. n. ARTICOLAŞ, articolaşe, s. n. Diminutiv (uneori cu sens peiorativ) al lui articol (1). ARTÎCUL s. n. v. articol. L ARTICULA, articulez, vb. I. 1. T r a n z. (Cu privire la sunete sau la puvinte) A emite, a rosti desluşit cu ajutorul organelor de vorbire. De-abia putu articula citeva cuvinte de mulţumire şi admiraţie. REBREANU, R. I 179. Nu putea să afle ce vrea bătrînul, care nu era in stare săf articuleze nici un cuvint. BART, E. 338. 2. Refl. (Despre părţile unui întreg) A se lega prin articulaţii. Mina se articulează la umăr. 3. T r a n z. A pune, a adăuga articol unui substantiv, unui adjectiv sau unui echivalent al lor. (Refl. p a s.) Substantivul, se articulează cînd este însoţit de un determinativ. articular, -A, articulart,-e, adj. Privitor la articulaţiile corpului. Reumatism articular, ARTICULĂRE, articulări, s. f. Acţiunea de a (se) articula. 1. Rostire desluşită a sunetelor, realizată cu ajutorul organelor vorbirii. Articularea vocalei • o ». asudat şi prăfuit; mişcările ii sini nesigure, ca şi articularea vorbelor. CARAGIALE, O. 17 212. 2. Legare a articolului de un substantiv, adjectiv, pronume posesiv sau numeral. Articularea adjectivelor. ARTICULAT, -A, articulaţi, -te, adj. 1. Pronunţat, rostit, emis prin mişcarea organelor vorbirii. Sunete articulate. 2. (Despre substantive, adjective şi echivalentele lor) Care are articol. Substantiv articulat. 3. Cu articulaţii, format din articulaţii. Insectele au corpul articulat. ARTICULAŢIE, articulaţii, s. f. 1. Legătură între două sau mai multe oase; încheietură; locul acestei legături. Articulaţia miinii. (Tehn.) Sistem de legătură între două corpuri solide, îngăduind rotaţia lor în jurul unei axe sau în jurul unui. punct. 2. (Rar) Articulare (1). «0. Bază de articulaţie = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul poziţiilor şi mişcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect. — Pronunţat: -ţi-e. ARTIFICIAL, -A, artificiali, -e, adj. 1. Nenatural, care imită numai un produs al naturii, care are oarecare asemănare cu autenticul, cu naturalul. Floare artificială. a Acelui ce cădea intiiaşi dată in orăşel, dealul artificial ii apărea ca o mare curiozitate. Localnicii bătrini ţin insă minte cum el s-a înălţat cu încetul din zgura furnalelor. CĂLUGĂRU, O. P. 55. Pe-o movilă-artificială E pagoda argintată. MACED0NSK1, 0. I 205. 2. (Despre manifestări ale omului) Nesincer, făţarnic, prefăcut, forţat. Zimbet artificial. 3. Arbitrar. Clasificare artificială. (Adverbial) Elemente îmbinate artificial. — Pronunţat: ci-al, ARTIFICIALITATE, artificialităţi, s. f. Faptul de a fi artificial, caracterul a ceea ce este artificial; lipsă de naturaleţe. — Pronunţat: -ci-a-, ARTIFICIER, artificieri, s. m. Miner specializat în producerea exploziilor necesare pentru extragerea minereului. Cerind cuvîntul, se ridică Un artificier bătrîn. DEŞLIU, în POEZ. N. 172. -£■ (Mii.) Specialist în mînuirea muniţiei şi a materialelor explozive. — Pronunţat: -ci-er. ARTTFÎCIU, artificii, s. n. 1. Procedeu meşteşugit, întocmit cu îndemînare spre a împodobi sau spre a modifica realitatea; podoabă inutilă. Pnn ingenioase artificii tehnice se pot prezenta pe sienă diferite aspecte şi fenomene din natură, -if- Artificiu de calcul = procedeu prin care se poate ajunge la rezultatul unui calcul pe o cale mai scurtă, mai rapidă decît cea obişnuită. 2. (La pl.) Compoziţie de materii inflamabile, care, aruncate în aer de un dispozitiv special, iau foc uşor, producînd efecte variate de lumină şi culori şi care se întrebuinţează ca mijloc de semnalizare, ca divertisment la spectacolele în aer liber etc. Strigăte... ţîşneau deasupra murmurului mulţimii ca nişte artificii roşii. DUMITRIU, B. F. 79. Luminile colorate de artificii. . . cădeau în lac. PAS, Z. I 228. <(> (Poetic) Ziua, tnchizind ochii, te afunzi intr-o noapte roşie, care joacă împrejurul tău şi îşi seînteiază buchetele de artificii violete şi albastre. DEI.AVRANCEA, T. 70. <$» Foc de artificii v. foc. -f- Sîrmă scurtă, pe jumătate înfăşurată într-un preparat chimic inflamabil, care, aprinsă, aruncă mici seîntei. Tatăl lui Bică avea chioşc de ziare şi... pe-o tarabă în faţa chioşcului, rahat, caramele, susan, artificii, bile şi muzicuţe. PAS, Z. I 164. ARTILERIE, artilerii, s. f. Ansamblu de arme de foc (tunuri, mortiere, obuziere etc.) cu toate accesoriile necesare aruncării de proiectile grele la mare distanţă; unitate militară care . mînuieşte acest material. Artilerie antiaeriană. Artilerie uşoară. Artilerie grea. F i g. Un ropot fără întrerupere şi nedesluşit vestea de pretutindeni apropierea prăpăstioasă a artileriei cereşti. HOGAŞ, M. N. 175. — Pronunţat: -ri-e. ARTILERlST, artilerişti, s. m. Militar dintr-o unitate de artilerie. Artileriştii prusieni zic că cetatea aceasta nu se poate lua nici cu un chip. NEGRUZZI, S. I 325. ARTÎST, -Ă, artişti, -ste, s. m. şi f. Persoană de talent care lucrează în mod creator într-un domeniu al artei; ARTISTIC - 134 - ARUNCA (în înţeles restrîns) actor. Cercetătorii istoriei artei vor sprijini munca de creaţie a artiştilor noştri plastici care au pornit cu hotărtre pe calea realismului socialist, eductnd intr-un spirit sănătos gustul pentru frumos al maselor largi. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/5. Creangă era nu numai un mare artist, dar şi un spirit de o fineţe neîntrecută. IBRĂILEANU, S. 153. La un zugrav... mer- gînd.. . Portretul meu îl comandai; întîi însă întrebare Artistului îi adresai, de poale să mi-l facă Aşa că oricui l-o vedea portretul meu să placă. ALF.XANDRESCU, P. 170. <$• F i g. Imaginaţiunea în veci fecundă a unicului şi marelui nostru artist, a poporului romîn. ODOBESCU, S. II 240. Artist a! poporului — titlu de supremă distincţie acordat unui artist. Lucia Sturdza-Bulandra este artistă a poporului din Republica Populară Romînă. + Persoană care dă dovadă de talent sau de aptitudini deosebite în profesiunea pe care o exercită. Acest strungar este un adevărat artist fn meseria lui. ARTÎSTIC, -Ă, artistici, -e, adj. Care ţine de artă sau se referă la artă. Crearea fondului literar pentru încurajarea scriitorilor şi crearea de condiţii favorabile creaţiei artistice, muzicale şi în domeniul artelor plastice, premii substanţiale literare şi ştiinţifice acordate în cadrul Academiei Republicii Populare Romine au creat un important stimulent şi au dat rezultate încurajatoare in domeniu! creării unei cult uri noi, socialiste, în ţara noastră. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 396. <> Măiestrie artistică v. măiestrie. Executat cu artă, cu pricepere, cu talent,- corespunzător gustului estetic. Dansul e în adevăr o artă... Fireşte, este un dans artistic. CAMIL PETRESCU, T. II 118, (Adverbial) O lucrare executată artistic. ARTIZĂN, artizani, s. m. (Franţuzism rar) Meşteşugar, meseriaş. artizanat, artizanate, s. n. (Franţuzism rar) Breaslă, tagmă; p. e x t. totalitatea artizanilor, meseriaşilor. ARTRÎTĂ, artrite, s. f. Boală cate se manifestă prin inflamarea articulaţiilor. Artrită cronică. Artrită acută. ARTRÎTIC, -Ă, artritici, -e, adj. Produs, cauzat de artrită. Dureri artritice. + (Substantivat) Persoană care suferă de artrită. AltTRITÎSM s. n. Stare bolnăvicioasă provocată de deranjarea metabolismului din organism şi care se manifestă în special prin tulburări în articulaţii. ARTROrfilV artropode, s. n. Animal nevertebrat, cu corpul format din inele articulate, cu membre perechi simetrice şi cu schelet extern, făcut din chitină. Racii şi păianjenii sînt artropode. (Adjectival) Animal artropod. ARŢĂG. arţaguri, s. n. Pornire spre ceartă, chef de sfadă, de- gîlceavă. Potrivit mijloacelor pe care le dobin- deai, luai faţă de ea [de viaţă] atitudini de arţag, de descurajare, de răzvrătire. PAS, Z. I 10. în ziua aceea [învăţătorul] se sculase cu arţag, de aceea copiii tremurau ca varga aşteptîndu-i întrebările. CARAGIALE, S. 8. <ţ> E x p r. A avea (sau a fi pus pe) arţag = a fi pus pe ceartă. Se vedea cit de colo că-i pus pe arţag. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 6 6. A-şi găsi arţagul cu cincva = a-şi găsi beleaua cu cineva. Vai de mămulica mea!... De-acum mi-am găsit arţagu cu cucoana. ALECSANDRT, T. I 185. — Variantă: harţâg (CREANGĂ, P. 298, ARHIVA R. I 108) s. n. ARŢĂR, arţari, s. m. Arbore înrudit cu paltinul şi cu jugastrul, cu lemnul alb şi tare şi cu frunze caracteristice, late; creşte prin regiunile muntoase, dar se cultivă adesea şi ca plantă ornamentală (Acer platanoides). Ca o fantomă neagră, un arţar îşi răsuceşte braţe chinuite. CAZIMIR, L. U. 19. Pe cărare, sub arţari, Mă-ntîlnii cu doi tîlhari. NECULUTĂ, Ţ. D. 36. Salcia pletoasă, socul mirositor, alunii mlădioşi, arţarii cu pojghiţe roşii, carpenii stufoşi... cresc amestecaţi. ODOBESCU, S. I 147. ARŢĂGOS, -0ĂSĂ, arţăgoşi, -oase, adj. Cu arţag, pornit pe ceartă, gîlcevitor. (Substantivat) Stăpînul Moşiilor Şi domnul Cîmpiilor, Manea, slutul Şi urîtul, Manea, grosul Şi-arţăgosul. ANT. LIT. POP. I 291. <$> F i g. Intre doi boi rumegînd în ogradă, Dintr-un schimb de idei, se încinse o sfadă. Erau amîndoi arţăgoase cornute. TOMA, C. V. 186. Mi se păru un lucru cu neputinţă ca să mă expun a trece de-a curmezişul acea luncă, intrînd de-a dreptul în apele umflate şi arţăgoase ale Şiretului. ODOBESCU, S. II 270. — Variantă: hărţăgds, -OÎBă (SBIERA, P. 8, CREANGĂ, P. 111, ŞEZ. I 284) adj. ARŢĂRĂŞ, arţăraşi, s. m. (Mai ales în poezia populară) Diminutiv al lui a r ţ a r. Frunză verde arţăraş, Ia ascultă, flăcăiaş. Dacă eşti Din Zărneşti, Spune-ne ma multe veşti! TEODORESCU, P. P. 478. ARUNCĂ, arunc, vb. I. I. (De obicei cu privire la obiecte) 1. T r a n z. A face ca ceva să ajungă la o distanţă oarecare, imprimîndu-i o mişcare violentă; a azvîrli. Un mare scamator aruncă pumnale. BENIUC, V. 99. El băgă de seamă că muierea aruncase ceva sub pat. ISPIRESCU, L. 368. Capra şi cu iedul au luat o căpiţă de fîn şi au aruncat-o peste dînsul [peste lup] în groapă. CREANGĂ, P. 33. Puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus de despică hoit a ceriului. EMJNESCU, N. 4. <$■ Expr. A (sau a-şi) arunca ochii sau a arunca o privire (sau o căutătură, o ochire) = a) a privi repede, în treacăt. Moş Hau... a aruncat o privire pripită în juru-i. SADOVEANU, N. F. 116. Măcar din deal, aşa ca-n zbor. S-arunce ochii-n jos spre văi, Spre sat, spre casa lor. COŞBUC, P. I 232; Cînd îşi aruncă ochii spre poartă, ce să vadă!... CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei naţii. bălcescu, o. Ii 11. A arunca o vorbă (sau un cuvînt)= a spune ceva în treacăt. Aruncase o vorbă unul dintre ţărani, pas, l. i 10. A arunca (ceva) în aer = a distruge (ceva) cu ajutorul unui explozibil. A arunca banii pe fereastră v. fereastră. A arunca (ceva) în cumpănă (sau în balanţă) v. c u m p ă n'i A arunca (ceva) peste bord v. b o r d. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. A arunca (ceva) în (sau pe) spinarea cuiva v. s p i n a r e. A arunca vina asupra cuiva v.vină. -f (Urmat de determinări locale introduse prin prep. « de », «la o sau «în ») A trînti, a izbi; a face să cadă. Aruncă de pămînt o oală. ŞEZ. I 271. <ţ> F i g. Văd că sufer greu, şi primăvara în loc să-mi facă bine... mă aruncă de două ori in pat pînă acum. BĂLCESCU, la GHICA, A. 582, + (Construit cu dativul) A da cuiva ceva, azvîr- lindu-i-1. Harap-Alb... i-aruncă pielea cea de urs şi fuge cit ce poate. CREANGĂ, P. 215. Le aruncă o pungă de bani. NEGRUZZI, S. I 32. + (Cu privire Ia sămînţă) A semăna, a împrăştia. (Poetic) Cu mîna plină. Arunc seminţe de lumină. BENIUC, V. 150. + A azvîrli, a trînti (ceva) în grabă. Mama Tinca îşi aruncă scurteica pe umere. CONTEMPORANUL, VII 145. F i g. (Cu privire la cuvinte) Ca să se convingă, aruncă două cuvinte pe un petec de hîrtie şi trimise băiatul la administraţie. REBREANU, R. I 182. 2. T r a n z. A îndepărta (de la sine) ceva rău, nefolositor; a lepăda. Ce poartă ea alt om aruncă. COŞBUC, P. I 127. Strălucitele-i veşminte le aruncă el, de groază. ALEXANDRESCU, P. 138. 8. T r a n z. A scoate, a emite. O văzură venind... cu o falcă în cer şi una în pămînt şi aruncînd văpaie din gura ei ca dintr-un cuptor. ISPIRESCU, L. 25. «$> F i g. O mierlă aruncă spre mine, Din• tufe, chemarea-i frivolă. CAZIMIR, L. U. 16. Armăsarii... Aruncă largi ARUNCARE - 135 - ARZĂTOR nechezuri. ALECSANDRI, P. A. 143. + (Cu privire la umbră, la lumină) A răspîndi, a proiecta. Pămintul era scăldat [de razele lunii] intr-o lumină albă, clăbucită. Pomii şi gardurile (¡i aruncau umbrele scurte în lături, pătindu-i strălucirea. MIHALE, O. 491. <$> E x p r. A arunca lumină (într-o probIemă)=a lămuri (o problemă). 4. T r a n z. F i g. (Cu privire Ia persoane etc.) A împinge înspre..., a face să meargă pe o anumită cale, să ajungă într-o anumită situaţie. Tendinţa de a lipsi legile naturii de conţinutul lor obiectiv, încercările de a înlocui metoda ştiinţifică obiectivă a cunoaşterii prin metode subiective în ştiinţă aruncă ştiinţa în imperiul haosului şi întim- plărilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 2.2. [Versurile] exprimă cu desăvirşire tot ce a voit poetul să exprime, adică. .. starea in care îl aruncase [gelozia]. MACEDONSKI, O. IV 67. E x p r. A arunca (pe cineva) pe drumuri sau a arunca (pe cineva) pradă (sau în braţele) mizeriei (sau foamei etc.) = a lipsi (pe cineva) de cele necesare traiului. Capitalismul a aruncat muncitorimea în braţele mizeriei. A arunca (pe cineva) în încllisoarc = a întemnifa. 5. I n t r a n z. (Complementul direct devine instrumental) A da, a azvîrli în cineva. Grunţuroasele-mi cuvinte... [sînt] arme de omor cu care-arunci în cei ce ni s-au pus de-a curmezişul. BENIUC, V. 152. II. Refl. (Urmat de determinări locale) 1. A se azvîrli, a se repezi, a se precipita; a se năpusti. S-aruncă furtunatic spre rob atunci sultanul. COŞBUC, P. I 53. Dan s-aruncă la gîtul lui, plîngtnd ca un fiu ce n-are să mai vadă pe tatăl său. EMINESCU, N. 56. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc in mare. AI.EC- SANDRI, T. I 444. O jtipineasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu. NEGRUZZI, S. I 147. + A se avînta, a sări. A fost odată ca niciodată. .. de cînd se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Amîndoi pe cai s-arttncă Şi prin noapte zbor Şi, treetnd prin verde luncă, Cintă cu an.or. BOLINTINEANU, O. 49. Arunclndtt-se, in zece copce ajunse ţinta. NEGRUZZI, S. I 42. -f- (Despre ape curgătoare) A se vărsa; a se rostogoli. în faţa Coziei... [Lotrul] se aruncă in Olt, mării\du-i şi mai mult limpezimea. BOGZA, C. O. 350. Multe rîuri s-aruncă din strimtorile Carpaţilor în roditoarele noastre cîmpii. VLAHUŢĂ, O. A. II 156. 2. (Regional, în e x p r.) A so arunca în pariea cuiva = a semăna Ia chip sau la fire cu cineva. îmi pare rău că n-am luat măcar spinul cel de-al doile cu mine. Dacă s-a aruncat în partea mine-sa, ce-i vinovat el? CREANGĂ, P. 201. ARUNCARE, aruncări, s. f. Acţiunea de a (se) arunca. Nici pietre, nici praştii într-aceea Nu s-odihnesc şi nici alte aruncări. COŞBUC, AE. 40. ■+• Probă atletică de azvîrlire a discului, a suliţei, a greutăţii etc. Aruncarea ciocanului. Aruncare cu discul. ARUNCĂTOR1, aruncătoare, s. n. Gură de foc neghintuită ' şi cu pereţii subţiri, uşor transportabilă, care aruncă proiectile explozive sau speciale sub unghiuri de tragere de peste 45°. Aruncător de flăcări = armă care serveşte la aruncarea unui lichid inflamabil aprins asupra obiectivelor inamice, apropiate. Pămîntul fusese muşcat de schijă, ars cu aruncătoarele de flăcări. CAMILAR, N. I 303. ARUNCĂTOR2, -OARE, aruncători, -oare, s. m. şi f. Atlet specializat în aruncarea suliţei, discului, greutăţii, ciocanului sau grenadei. [La Festival] mă voi intilni din nou cu-doi dintre cei mai buni aruncători de ciocan din tumc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2731. ARUNCĂTOR A, aruncături, s. f. 1. Aruncare. «O* Aruncătură de ochi = fel de a se uita; căutătură, ochire, privire. Moştenise de la Iordan tăcerea /¡ursuză şi aruncă tura de ochi într-o parte. SADOVEANU, M. C. 7. .4- (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Depărtarea la care ajunge un obiect aruncat; p. est distanţă mică. Casa mea se află la o aruncătură de băţ de aci. 2. (Rar) Săritură. Şanţurile sărite dintr-o aruncătură. DELAVRANCEA, H. T. 166. ARVANÎT, arvaniţi, s. m. (învechit) Albanez. Ştiu destule limbi străine, încai despre a ruminească pot zice, fără să mă laud, că o ştiu cu temei, măcar că de viţă sint arvanit. CARAGIALE, O. III 31. — Variantă: alyanit, -S (SADOVEANU, Z. C. 267) s. m. şi f. ARVONĂ s. f. v. arvună. ARVONÎ vb. IV v. arvuni. ARVtJNĂ, arvune, s. f. Acont (plătit mai ales la o vîn- zare sau la o închiriere). Trebuie să-mi dea zilele astea arvuna ca să cumpăr materiale. PAS, Z. I 101. Deocamdată să punem mină de la mină ce avem şi ce-om mai putea aduna, noi, dţi sîntem şi alţii care-or vrea, să facem arvuna, c-apoi nu ne-om lăsa noi de ruşine să nu plătim. REBREANU, R. I 132. <$- F i g. L-am socotit de bună-credinţă, deşi pe oamenii ăştia care dau arvună de făgăduieli şi jurăminte nu prea ii iau în serios. BASSARABESCU, V. 129. — Variantă: (popular) arv6nă (CONTEMPORANUL, III 820) s. f. ARVUNÎ, arvunesc, vb. IV. 1. T r a n z. A aconta. A arvunit un dulap. <$■ F i g. (În forma arvoni) Scaraoschi ii întreabă [pe drac]: Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Cite suflete mi-ai arvonit? Dă-ţi solia! CREANGĂ, P. 145. 2. R e f 1. A se angaja în slujba cuiva. De-ar veni un Tudorel, Arvuni-m-aş eu la el! PAS, L. I 49. Refl. reciproc. A lua un angajament reciproc, a se lega, a_ se înţelege. (în forma arvoni) Şi după ce ne arvonim noi şi pe la anul, cu jurâmint, să umblăm tot impreună, ne-am despărţit unul de altul, răbigiţi de frig şi hămesiţi de foame. CREANGĂ, A. 44. — Variantă: (popular) arvoni vb. IV. ARZ, arzuri, s. n. (învechit) Plîngere scrisă (de obicei împotriva domnitorului) prezentată sultanului sau mare- lui-vizir (v. jalbă, petiţie); p. est. poruncă emanată de la sultan, prin care se impunea decapitarea sau schimbarea unui domnitor din Moldova sau din Ţara Romînească. Pentru a zbura capul unui domn, era destul să vie in Bucureşti sau in Iaşi un capugiu cu un gealat, să arate arzul sultanului, şi capul domnului era luat în traistă şi dus la Ţarigrad. GHICA, S. A. 30. ARZĂTOR1, arzătorit s. m. Muncitor calificat care încinge cuptoarele în fabrici. ARZĂTOR2, arzătoare, s. n. Aparat care serveşte la amestecarea cu aer a combustibilelor solide (pulverizate), lichide sau gazoase, în scopul arderii (pentru a produce căldură, lumină etc.). Amestecul de gaz metan şi aer se face într-un arzător de gaz metan. ARZĂTOR3, -OÂRE, arzători, -oare, adj. 1. Care arde, frige, dogoreşte; fierbinte, înfierbîntat. Stăteam tolăniţi... Pe nisipul arzător. BENIUC, V. 23. Cînd pierdută razimi fruntea de-arzătorul miu obraz... Fericit mă simt aluncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. F i g. Ochii cei mai veseli ascund lacrimi arzătoare. MACEDONSKI, O. I 241. Cită boală e sub soare Nu-i ca dorul arzătoare. HODOŞ, P. P. 31. 2. F i g. Puternic, intens; deosebit (de mare). Document de o arzătoare actualitate, filmul « Pacea va învinge războiul * se bucură de ilustraţia muzicală a compozitorului D. Şostakovici. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 6/5. în momentul cînd ti naşte femeia, interesul ARZMAHZAR — 136 — ASCENDENT lui cel mai arzător este « situaţiunea » ţării. TBRĂILEANU, SP. CU. 244. 4* Care cere o soluţie imediată; urgent. în operele lüi Lenin şi Stalin, oamenii muncii din toate ţările găsesc răspunsul la toate întrebările arzătoare pe care le pun în faţa lor sarcinile pregătirii şi înfăptuirii transformării revoluţionare a societăţii, iar apoi cele ale construirii socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 170. ARZMAHZÂR, arzmahzaruri, s. n. (învechit) Cerere, petiţie prezentată sultanului sau marelui-vizir; arz. Boierii adresau. . . cînd arzmahzaruri Porţii, cînd plecate jălbi la împăraţii din Petersburg şi din Viena. ODOBESCU, S. III 386. Boierii din Valahia ceruseră printr-un arz- mahzar să li se dea domn pămîntean. GHICA, S. 92. ARZÖT. -OAlE. arzoi, -oaie. adj. (Rar) Arzător, dogoritor. Soarele arzoi al Provenţei. ODOBESCU. S. I 464. «£> F i c. Tatăl, om matur şi vîrtos, avea scrise pe faţa sa păroasă şi posomorită şi-n ochii săi arzoi şi-ncruntaţi străşnicia caracterului său. ODOBESCU, S. I 65. ARZULÎU. -ÎE, arzvlii, adj. (Rnr, ironic) Arzător, fierbinte. Tu eşti Gerilă?. . . Tu trebuie să fii, pentru că şi focul îngheaţă lingă tine de arzuliu ce eşti! CREANGA, P. 240. AS, aşi. s. m. 1. Carte de joc pe care e însemnat un singur punct şi care de obicei este considerată ca cea mni mare dintre cărţile de aceeaşi culoare; birlic. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară... Neagră ca un as de pică. TOPÎRCFANU, M. 9. 2. Fi p. (Azi mai ales familiar) Persoană care se distinge prin capacitatea şi priceperea sa într-un domeniu oarecare. Un as al aviaţiei. a Eram un as al gramaticii franceze şi un erou al istoriei moderne. SADOVEANU, N. F. 139. ASÂJ7T, asalturi, s. n. 1, Atac violent, hotărîtor, pentru cucerirea unui loc întărit, a unui obiectiv sau pentru a sparge rezistenţa inamicului. V. năvală, iureş. [Secretarii] se aplecară asupra hărţilor gînditori, ca nişte comandanţi de oaste peste hărţile pe care hotărau ultimul asall MîHALE, O. 476. Voi lama un strigăt de luptă Şi de asalt împotriva cetăţii de fier, împotriva întunecatei cetăţi Cu ziduri adînci şi înalte, Făurite din case de bani. BANUŞ, B. 108. Asalturi vijelioase se zdrobiseră la parapete şi mulţi flăcăi mînioşi căzuseră fulgeraţi. SADOVEANU, O. VI 105. Batalion de asalt *= batalion care are misiunea de a asalta o poziţie inamică sau de a începe atacul, <$»■ E x p r. A da a^alt — a asalta; ia năvăli. în cinci sile, patru asalturi a dat cetăţii. ALECSANDRI, T. II 19. A hm CU asalt = a cuceri (o poziţie întărită etc.) printr-un atac violent, hotărîtor F i g. [Torentul] s-azvirle printre pietre cu asalt... mugitor. MACEDONSKI, O. I 105. (Atributul este un abstract) Acţiune sau lupta ho- tărîtă, plină de avînt. In octombrie 1917 partidul a condus masele celor ce muncesc la asaltul împotriva capitalismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 224, 3/2. + întrecere la scrimă pentru stabilirea învingătorului, 2. Fi g. Ritm grăbit de muncă, dăunător producţiei, practicat uneori la sfîrşitu! unei perioade de activitate pentru a compensa rămînerea în urmă faţă de planul de producţie. La congres s-a subliniat în mod deosebit necesitatea organizării ritmice a producţiei fără « asalturi» la sfirşit de lună. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 28. ASALTĂ. asaltez, vb. I. T r a n z. A ataca violent un loc întărit, un obiectiv, pentru a-1 cuceri. Trupele ruso-romîne au asaltat Plevna. -f* F i g. (Cu privire Ia o persoană) A copleşi cu multe rugăminţi, cereri etc. A fost asaltat cu întrebări. ASAMRLÄ, asamblezi vb. I. T r a n z. (Cu privire Ia două sau mai multe piese, mecanisme etc.) A reuni, a fixa, a îmbina. ASAMBLĂRE, asamblări, s. f. Acţiunea de a a 8 a m- b 1 a; operaţie prin care se reunesc, se îmbină, se fixează două sau mai multe piese, mecanisme etc. ASANĂ, asanez, vb. I. T r a n z. A înlătura (prin lucrări hidrotehnice) surplusul de apă dintr-o regiune, cu scopuri economice, de salubritate sau estetice; a reda agriculturii, prin îndiguire, o parte din lunca inundabilă a unui rîu; (cu privire la bălţi, lacuri, terenuri inundabile) a curaţi, a face salubru. Locuitorii asanează terenurile inundabile. <$> Refl. pas. Se asanează bălţile. + F i g. A îmbunătăţi, a redresa. ASANÂRE, asanări, s. f. Acţiunea de a asana. Asanarea bălţilor şi a regiunilor insalubre. + F i g. îmbunătăţire, redresare. în aparenţă, scopul acestor sugestii era de a contribui la asanarea situaţiei monetare a ţărilor europene. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 6/4. ASANATORj -OÂRE, asanatori, -oare, adj. (Rar) Care asanează. ASĂRĂ adv. v. asenră. ASASÎN, -Ă, asasini, -e, s. m. şi f. Persoană care a omorît mişeleşte pe cineva, ucigaş; p. e x t. persoană care îndeamnă la acţiuni criminale. (Adjectival) Pornire asasină. ASASINĂ, asasinez, vb. I. Tr a n z. (Cu privire Ia oameni) A omorî mişeleşte, a ucide. Soţii Rosenberg au fost torturaţi şi asasinaţi tocmai pentru că au apărat prin atitudinea lor demnă principiile democraţiei, ale păcii, ale adevărului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 351, 6/3. ASASINARE. asasinări, s. f. Acţiunea de a asasina; omor, omucidere. Asasinarea [la 13 iunie 1916 a] celor nouă muncitori in frunte cu Spiridon Vrînceanu şi Pascal Zaharia, departe de a intimida pe muncitorii revoluţionari, a fost semnalul unor puternice demonstraţii de protest. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 520. ASASINĂT, asasinate, s. n. Crimă, omor mişelesc, asasinare. Se trăgea asupra poporului... Cu somaţii ori fără -somaţii nu era tot asasinat? SADOVEANU, N. F. 153. \ ASĂMĂNĂ vb. I v. asemăna. ASĂMĂNĂRE s. f. v. asemănare. ASCARÎD, ascartzi, s. m. Nume dat viermilor paraziţi care trăiesG în tubul digestiv al omului şi al unor animale; (în special) limbric. ASCENDÎNT1 s. n. (Cu determinări introduse prin prep. * asupra Autoritate morală puternică, influenţă. El )tie cită admiraţie-mi inspiră, cit ascendent moral şi intelectual exercită asupră-mi. CARAGIALE, O. II 191. ASCENDENT', - A» ascendenţi, -te, adj. (în opoziţie cu descendent) 1. Cnre urcă. suitor. Linia graficului de producţie in industria minieră din ţara noastră este ascendentă. «$>■ Progresie ascendentă — progresie ai cărei termeni merg crescînd. Gamă ascendentă = gamă care urcă de Ia tonuri grave Ia tonuri înalte. 2. F i g. (Despre abstracte) Care se dezvoltă progresiv; cu caracter progresiv. în plin contrast cu capitalismul în putrefacţie e sistemul socialist, ascendent şi înfloritor. SCINTEJA, 1953, nr. 2608. 3. (în .e x p r.) Rudă ascendentă— rudă în linie directă suitoare (părinţi, bunici, străbunici etc.). Linie ascendentă *= linie genealogică suitoare de la fiu la5 părinţi. Ia bunici, străbunici etc. i .. ^ . ASCENDENT8, -Ă, ascendenţi, -te, s, m. şi f. Rudă I în linie directă care face parte dintr-o generaţie ante- rioară (părinţi, bunici, străbunici etc.). ASCENDENŢĂ — 137 - •ASCUNDE ASCENDENŢĂ, ascendenţe, 6. f. Linie de rudenie ascendentă: origine, obîrşie. ASCENSIUNE, ascensiuni, s. f. 1. Suire, urcare (pe un munte); înălţare în atmosferă (cu balonul etc.). Ascensiune pe vtrfu! Negoiul. 2. F i g. Dezvoltare, creştere, ridicare, mişcare înainte. V. progres. Ascensiunea clasei muncitoare. Loc. adj. în n'eensiunp = în progres, în creştere. Răscoalele ţărăneşti din 1907, înăbuşite prin asasinarea a 11.000 de ţărani, au demascat in faţa poporului întreg legăturile strinse ale mosierimii cu burghezia in ascensiune. GHE0RG1I1U- DEJ, ART. CI'V. 263. — Pronunţat: -si-u-. ASCENSOR, ascensoare, s. n. Cabină sau platformă mobila, legată de un cablu şi mişcată de un motor, servind pentru a urca (sau a coborî) oameni sau materiale între etajele unei clădiri. în puţurile minelor etc.; lift. Aceasta e imaginea orizontului opt, prin faţa căruia ascensorul a trecui cu viteza lui de patiu metri pe secundă. BOGZA, V. J. 94. ASCÎT, -A, asceţi, -te, s. m. şi f. Persoană stăpînită de misticism, care duce o viaţă aspră, de privaţiuni, departe de 'lume; pustnic, sihastru, schimnic, anahoret; f i g. om care îşi impune o viaţă austeră şi retrasă. ASCfiTIC. -Ă, ascetici, -e, adj. De ascet. Viaţă ascetică. ASCETÎSM s. n. Concepţie mistico-religioasă care propagă renunţarea la plăceri şi cere o viaţă severă, retrasă de societate; sihăstrie, schimnicie. Spiritul lui sănătos fi pot)nIar se răzvrăteşte împotriva moralei absurde a ascetismului preconizat de catolicism. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 4/4. ASCULTĂ, ascult, vb. T. T r a n z. (Folosit şi absolut) 1. (Complementul indică ceea ce se face auzit sau, p. e x t., persoana sau instrumentul care emite sunetele) A se strădui să audă, a urmări cu atenţie pentru n auzi (1). Ciobanul a oftat şi a ascultat austrul In cerce- velele ferestrelor. SADOVEANU, N. F. 19. Auzea din partea bolnavă un geamăt surd. Rlndunica-l asculte pătrunsă de 0 amară durere. BASSARABESCU, V. 51. + A auzi. în privighetori să-mi pară Glasul Linei că-l ascult. COŞBUC, P. 1 49. Vino, bade, sările De-ascultă mustrările. Cum mă mustră măicuţa, Bade, pentru dumneutal JARNÎK-BIR- SEA NU, D. 269. 2, A-şi încorda atenţia, a fi atent la ceea ce se spune, se cîntă, se povesteşte. Uneori li se părea că e cineva care-i ascultă, ti spionează, ¡-atunci iţi scoborau glasul. VLAHUŢĂ, O. A, III 4. Fata asculta cu toate urechii• şi făcu precum o învăţă calul. ISPIRESCU, L. 18. Eu sînt dator să spun povestea şi vă rog să ascultaţi. CREANGĂ, P. 248. « Cobori in jos, luceafăr bllnd, Alunecind pe-o rază, Pătrunde-n casă şi In ghid Şi viaţa-mi luminează! • El asculta tre- tnurătoi. Se aprindea mai tare. EMINESCU, O. I 168. (În corelaţie cu verbul « a sta », arată o acţiune de durată) Ele plhtg, şi mi se strlnge Inima ctim stau şi-ascult. COŞBUC, P. I 263. «$• Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. • la» şi indicînd persoana sau instrumentul care se face auzit) Foicică mărăcine. Ascultaţi, boieri, la mine. TEODORESCU, P. P. 517. -f- A controla dacă elevul şi-a însuşit cunoştinţele predate, cerîndu-i să facă o expunere orală. Vom învăţa împreună... eu la gramatică fi tu ce-i vrea; apoi mi-i asailta. CREANGA, A. 87. -f- (Cu privire la martori) A lua depoziţii, n înregistra declaraţiile făcute; a audia. + A examina (un bolnav) aplicînd urechea pentru a urmări fenomenele respiratorii sau bătăile inimii; o auscultn. Doctorul l-a ascultat la piept. 8. A crede, a da crezare, a băga în seamă, a acorda importanţă. Zici că-s mlndră şi n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? COŞBUC P. I 51. 4. (Cu privire la o dorinţă, o rugăminte etc. sau, p. e x t., la cel care n rosteşte) A lua în considerare, a împlini, a satisface. Chemarea-mi asculta-vei? Din neguti reci plutind te vei desface? EMINESCU, O. I 120. + (Cu privire la un sfat, un ordin etc. sau, p. e x t., Ia cel care îl rosteşte) A se supune, a se conforma, a da urmare, a face întocmai. în sfirşit te dai pe faţă!. .. Şi nu m-ai chemat aicea sfatul spre-a mi-l asculta. DAVTLA, V. V. 159. Dacă vei merge cu mine, ţi zise calul, habar să n-ai. .. Te voi sluji cum am slujit şi pe tată-tău. Numai să m-asculţi. ISPIRESCU. I.. 16. <ţ> Fig. Mi-am ascultat inima fi-am venit să te îmbrăţişez. GALACTION, O. I 225. ^Imranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. • de ») Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată. CREANGĂ, P. 203. O oră să fi fost amici. Să ne iubim ru dor. S-ascult de glasul gurii mici O oră, şi să mor. EMI NESCII, O. T 191. Că hădiţa-i tinerel, N-ascultă bnii dr el. IIOPOS, P. P. 56. Las'să fie rău, nu bine, Că n-am ascultai dc nime, Ci-am făcut de capul meu. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 218. ASCULTĂIIE, ascultări, s. f. Acţiunea de a asculta şi rezultatul ei. 1. Urmărire atentă a ceea ce se spune, se cîntă etc. Urmează cîteva clipe de tăcere, de ascultare încordată. SAHIA, N. 44. Nu e cine să-ţi dea o clipă ascultare. BENIUC, V. 94. 2. Auscultaţie. 8. Examinare a unui elev asupra celor învăţate. învăţătura mea s-a sfirşit şi. . . venim mltti in faţa măriei-tale, la ascultate. SADOVEANU, D. P. 23. + Ascultarea martorilor = luarea unei depoziţii oficiale; audiere. 4. (Adesea în legătură cu verbul « a da ») Conformare, supunere, împlinire, satisfacere a dorinţei snu a poruncii cuiva. Domnul se înduplecă şi dele ascut tar • acestor cereri. ISPIRESCU, M. V. 3. Sora nu dă ascultare Vorhetor ce i s-au zis. BOLINTINEANU, O. 56. <$>• Expr. (învechit! A Ii (sau a so ntla, a răraînc, a sta etc.) sul) ascultarea cuiva = a fi (sau a se afla etc.) în slujba, sub autoritatea, în stăpînirea cuiva, a fi dependent de cineva, a asculta de cineva, a fi subordonat cuiva. Fiu! de împărat rămase sub ascultarea hoţului, ca să înveţe meşteşugul de la dlnsul. ISPIRESCU, L. 369. Aceştia [călăraşii de ţară] stau subt ascultarea hatmanului. BĂLCESCU, O. II 118. ASCULTĂTOR', -0ĂRE, ascultători, -oare, adj. Care se supune unui îndemn, unui sfat, unui ordin; supus. Tu să fii ascultătoare, să nu ieşi din cuvîntul lui!, ISPIRESCU, L. 53. Fata moşneagu'ui. . era frumoasă, harnică, ascultătoare. CREANGĂ, P. 281. F i a. Adejea, aşezaţi într-o luntre de cedru, coborau pe. ascidtătoarele valuri ale fluviului. EMINESCU, N. 67. ASCULTĂTOR2, -OĂIiE. ascultători, -oare, s. m. ji f. Persoană care ascultă o povestire, care nudiază o cuvîn- tare, o conferinţă etc.; auditor. Cind s-a terminal conferinţa, ascultătorii au aplaudat îndelung. <)> (Poetic) Mii dr brazi sînt ascultătorii, totdeauna atenţi, ai acestui mare ctntec, neoprit, al apelor. BOGZA, C. O. 165. ASCUNDE, ascund, vb. III. T r a n z. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «de* sau «înaintea >, mai rar la dativ, indicînd persoana din faţa căreia sau de teama căreia sustragem ceva) 1. A sustrage intenţionat vederii, a pune într-un loc ferit, unde să nu poată fi văzut sau găsit. De ce ascunzi ziarele? DUMITRIU, B. F. 32. Unele Ifi ascunseseră busuioc în sin sau sub briu, fncit încăperea mirn’ea a grădină. CAMILAR, TEM. 54. *$>• Fig. Nu poţi ascunde rtnduielile firii. DEŞLIU, G. 57. Refl. Eu mergeam la plug în iii'iv f JV V “i f ASCUNS 138 - ASCUŢl laz' Şi, cînd trec, Lina s-ascunde, Parcă nici nu m-a văzut. COŞBUC, P. I 49. Se făcu un lup şi se ■ ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. Vai de mine, moş Nichifor, unde să mă ascund eu? CREANGĂ, P. 120. înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! EMINESCU, O. I 149. Ades copila mindră, vioaie, De soare-n părti-i se ascundea. ALEC- sandri, P. I 20. E x p r. A se ascunde după desfet = a căuta să-şi tăinuiască o vină evidentă. ■§> (Determinarea introdusa prin prep. «de» arată lucrul pe care vrem să-l sustragem vederii) Zi şi noapte l-a vegheat. .. într-o si el o videa Că de plins se ascundea Şi cu jale-aşa-i zicea. ALECSANDRI, P. P. 112. + (Uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd instrumentul acţiunii) A sustrage (ceva) fără voie vederii, a acoperi neintenţionat, a pune la adăpost de priviri. Zidul din fund [al camerei] îşi ascunsese igrasia după un covor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Cu mînile-amîndouă eu faţa îmi ascund Şi-ntăia dată-n viaţă un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. [Oştenii] cu lancea căngiuită in gloată pătrundeau... Şi trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau. ALECSANDRI, P. III 224. Refl. (Uneori cu determinări introduse prin prep. « cu », indicînd lucrul ascuns) Ca peria de deasă, fir lingă fir, răsare Şi se ridică holda, pămîntul trist s-ascunde. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 11. Luna se ascunsese. NEGRUZZI, S. I 57. De peste mijlocul lui [al calului] spinzură o învălitoare, sub care se ascunde cu capul flăcăul. ŞEZ. III 182. . . 2. (Complementul este un abstract: faptă, gînd, sentiment etc.) A face să nu fie cunoscut, ştiut, înţeles de alţii, a tăinui, a disimula. Spinul... nu ştia cum să-şi ascundă ura. CREANGĂ, P. 236. Zîmbetu-i ascunde ades suspin amar. ALECSANDRI, P. I 133. <> A b sol. Mîndro, nu voi mai ascunde, Chiar dulce prietină-ta Mi-a ţinut mie calea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 69. <0> Refl. Unde-ai fost, leliţă, unde? Spune, nu te mai ascunde. JARNÎK-BÎR- SEANU, D. 403. — Forme gramaticale: perf. s. ascunsei, part. ascuns. ASCtJNS1 s. n. 1. (Rar) Taină, enigmă, tîlc. Nu putea el ghici ascunsul vorbelor bătrînului. ISPIRESCU, la HEM. (Mai obişnuit în loc. a d v.) în (sau, rar, întru) ascuns sau pe (sub) ascuns sau (rar, pentru nevoile rimei) pe ascunsul = în taină, pe furiş. Sfetnicii... nutreau intr-ascuns alte gtnduri. PAS, L. I 110. Vorbim răstit şi ne-ngînăm răspunsul, Şi-n sat cred toţi că asta-i vrajbă veche, Iar seara noi ne sărutăm p-ascunsul! COŞBUC, P. I 174. Una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură... şi Ie dets pe sub ascuns o copaie de mere, două azime şi un fedeleş cu apă. ISPIRESCU, L. 354. Fata, într-ascuns, îi făcu merinde. EMINESCU, N. 21. Ioan Cantacuzino însoţit de Scarlat Cîmpineănu fugiră pe ascuns şi, mergînd pe la Măgureni, trecură in Transilvania. BĂLCESCU, O. I 87. 2. (Numai în e x'p r.) De-a ascunsul sau de-a (v-aţi) ascunseloa (sau, mai rar, ascunsclc) = numele unui joc de copii, în care toţi jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe'ceilalţi. De-a * v-aţi ascunsele i> în fine Ne-am mai jucat prin văi şi lunci. IOSIF, T. 130. Cine vrea [să se joace] d-a « v-aţi ascunselea»? DEI.AVRANCEA, S. 225. \> F i g. Acest joc d-a ascunselea, aţîţîndu-mi curiozitatea, da mai mare preţ ochirii strălucitoare şi zîm- betului sfieţ ce scăpau uneori printre pedicele rădicate cătărilor mele indiscrete. ODOBESCU, S. I 385. 3. (învechit) Ascunzătoare, ascunziş. Sucnă-Murgă... au auzit toate sfaturile zmeoaicelor şi, ieşind din ascunsul său, au zburat la căruţă. SBIERA, P. 105. «0» Expr. în ascunsul inimii (sau sufletului) = în partea cea maţ ascunsă a conştiinţei cuiva. El era împăcat cu cugetul său şi se bucura în ascunsul sufletului său de izbîndele sale. ISPIRESCU, L. 156. — Forme gramaticale: (în e:pr.) ascunselea ascunsele. ASClWS2, -Ă, ascunşi, -se, adj. 1. Aşezat intenţionat astfel, încît să nu poată fi văzut sau găsit de alţii. Nu voi căuta poteca ascunsă Din toamna trecută sub frunză. BENIUC, V. 134. -if- (Adverbial, neobişnuit, în e x p r.) A se da ascuns = a se ascunde, a se retrage într-un ascunziş. Rominii se daseră ascuns şi le pîndeau trecerea [turcilor]. BĂLCESCU, O. II 76. Ferit de privirile oamenilor, dosnic. [Mergea] făcînd lungi popasuri prin aleile ascunse ale grădinilor publice din Iaşi. CREANGĂ, A. 133. Pe cărare-n bolţi de frunze, Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale, Dulci ca florile ascunse. EMINESCU, O. I 55. + F i g. Care este nefolosit, nevalorificat; necunoscut, nedescoperit. Activistul de partid trebuie să ¡tie să găsească şi să folosească rezervele ascunse in sînul economiei noastre naţionale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. F i g. (Mai ales despre gînduri şi sentimente) Tăinuit, secret. Femeia a rostit înalt Tot ce tăcuse-n veacurile duse, Cuvintele gîndite şi nespuse Şi cintecul ascuns şi necîntat. CASSIAN, în POEZ. N. 128. Uncheşule... am întrebat fără nici un gînd ascuns, spune-mi ce mai face leliţa Anica? SADOVEANU, N. F. 13. Nu ştiu de ce, dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă. ISPIRESCU, L. 239. în inima ei... se petrecea nu ştiu ce... poate vreun dor ascuns, care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Ai vreun gînd ascuns... Vrei să fugi? ALECSANDRI, T. I 444. 2. (Despre oameni; uneori determinat prin «la fire») Care are obiceiul să-şi ascundă gîndurile sau faptele, care nu se destăinuieşte altora. ASCUNZĂTOARE. ascunzători, s. f. Loc retras în care cineva se poate ascunde sau în care poate ascunde un obiect ca sa nu fie văzut sau găsit de alţii. V. tainiţă. în ultimul timp îl auzeam cum se ridica din ascunzătoarea lui. SAHIA, N. 115. Pină mîine... va scoate din ascunzătoare pe ndegiuitul făptuitor. GALACTION, O. I 256. în această ascunzătoare vei găsi nişte haine şi podoabe de . împărăteasă. ISPIRESCU, L. 143. F i g. O suflare de vint răzleaţă şi molatecă, furişindu-se din ascunzătoarea-i răcoroasă de frunziş întunecos, se abătu fără de veste peste întinderea înflorită din faţa mea, HOGAŞ, M. N. 166. ASCUNZÎŞ, ascunzişuri, s. n. 1. Loc tainic, ferit de priviri. V. ascunzătoare. Ascunzişul nostru era ferit şi de pescarii cu vîrşe. SADOVEANU, N. F. 83. (Urmat de determinări indicînd obiectul care oferă o ascunzătoare) Figura lui, atîtă cîtă se vedea din ascunzişul blănii, arăta supărare. PAS, L. I 159. 2. F i g. Taină, secret. -0- L o c. a d v. Cu ascuuzi- Şurî = fără sinceritate, pe ascuns, tainic. ASCUŢÎ, ascut, vb. I. T r a n z. 1. A face unui obiect (prin tăiere, cioplire, pilire etc.) vîrf lunguieţ şi (de obicei) înţepător. A ascuţi un creion, a Au tăiat o creangă... care, ascuţind-o, au făcut-o frigare. DRĂGHICI, R. 69. 2. A subţia muchia sau tăişul unei arme sau unelte de tăiat (prin frecare pe piatră sau pe alt material) pentru ca să taie (mai) bine. Băiatul tresări, se ridică şi aduse securea. Uracu o luă şi petrecu degetul pe buza oţelului: o ascuţise, o curăţase cu gresia: tăia bine şi era o secure grea. DUMITRlU, N. 94. Stă încuiat în casă şi-şi ascute cuţitul şi-i pipăie buza cu degetul. DUMITRlU, N. 239. Bietul cătană gîndi şi-şi ascuţi sabia şi lovi coarnele cerbului. RETEGANUL, P. III 15. 3. F i g. (Cu privire la auz, minte etc.) A tace să fie (mai) ager, (mai) pătrunzător. Strădania mea... [ca] să ascut cuvîntul şi să stilizez îmi aducea destule neajunsuri şcolăreşti. GALACTION, O. I 20. Atent... îşi ascuţi auzul, aplecînd capul să prindă.,cu urechea cadenţa slabă apaşilor din depărtare. BART, E. 185. <$> Refl. (Subiectul este omul sau manifestările lui) Deodată s-a ascuţit ca un,ferăstrău mustrarea ţîţacăi Leona. SADOVEANU, N. F., ASCUŢIME ' - 139 — ASEDIAT 24. Văzu că începe a judeca altfel de cum judeca el ptnă acum. Pasămite se ascuţise la minte. ISPIRESCU, L. 241. 4. Fig. (Complementul indică o «tare de spirit, o contradicţie, un conflict, o luptă etc.) A face să fie (mai) ager, (mai) acut, (mai) dîrz, (mai) neîmpăcat; a înteţi, a spori, a întări. Acţiunea legii economice fundamentale a capitalismului contemporan ascute la maximum toate contradicţiile care macină imperialismul. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2617. <$> Refl. în perioada de trecere de la capitalism la socialism lupta de clasă se ascute. — Prez. ind. şi conj. pers. 1 şi: asetiţ; prez. conj. pers. 3 şi: ascuţă (MACEDONSKI, O. I 250). ASCUŢIME s. f. (Uneori determinat prin « de minte») Calitatea de a fi ascuţit (ITl)j agerime, pătrundere, perspicacitate. Din copilărie, mintea lui Costan prinse ascuţime. CAMILAR, N. I 20. Astfel chinui Joe pe bietul Prometeu pentru deşteptăciunea şi ascuţimea lui de minte. ISPIRESCU, U. 88. <$• L o c. a d v. Cu ascuţ ime = a) cu tărie* cu hotărîre. Necesitatea unei juste orientări ideologice in ştiinţă, Invăţămint, literatură, artă este o problemă pe care trebuie să fi-o pună cu ascuţime fiecare om de ştiinţă, fiecare profesor, fiecare scriitor sau artist care militează pentru progresul ¡tiintei fi culturii. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 1 /I; b) cu dibăcie, cu pricepere. Un fleac de omuleţ, îmi ajunge cu fruntea la umăr. Dar ii umblă limba cu ascuţime. SADOVEANU, P. M. 78. ASCUŢÎRE, ascuţiri, s. f. Acţiunea de a a s c u ţi. 1. Formare a unui vîrf prin tăiere, cioplire, pilire etc. Ascuţirea creionului. 2. Şlefuire a unui obiect tăios pentru a-1 face (mai) nscuţit. Ascuţirea cuţitelor. 3. Fig. Intensificare, înăsprire. Construirea societăţii socialiste are loc in condiţiile ascuţirii luptei de clasă. OHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 447. Ascuţirea luptei de clasă, atit pe tărim intern cit fi pe cel internaţional, pune in fata partidului nostru sarcina întăririi maxime a vigilentei. REZ. HOT. I 165. 4. Fig. Dezvoltare, perfecţionare (a unui simt, a unei calităţi etc.). Ascuţirea auzului. ASCUŢÎŞ, ascuţişuri, s. n. 1. Vîrful sau tăişul unui obiect nscuţit (mai ales al lamei unei arme). Nu cu peniţa, Cu ascuţişul coasei îmi scriu poemele. BENIUC, V. 30. Jură-mi-te pe aset ţişul paloşului tău. CREANGA, P. 206. Ia mai stai ca tă-ţi vorbesc, Pagubele să-fi plătesc: Pagubele Cu tăişul, Faptele Cu ascuţişul/ TEODORESCU, P. P. 584. <$• E x p r. (învechit) A (reeo (pe cineva) prill ascuţişul licrullti (sau săbiei) - a tăia, a omorî. 2. F i g. Accent de mare combativitate, caracter puternic combativ. Datorită lui Lenin şi Stalin, popoarele au invâţnt că nu există luptă pentru libertate fără ascuţiş antiimperialist, că a lupta in zilele noastre pentru libertate tnseamnă a lupta împotriva imperialismului. GIIEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 592. 8. Fig. Putere de expresie, expresivitate; fineţe, subtilitate. [Poetul tînăr] trebuie să citească mult, să cerceteze meşteşugul poeţilor mai bătrini, să deprindă a cintâri cuvintele, a le cunoaşte ascuţişurile. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. ASCUŢÎT1 s. n. 1. Faptul de a a s c u ţ i, ascuţire. Ascuţitul coasei. Ascuţitul creionului. 2. (învechit) Tăişul unei arme sau al unei unelte de tăiat; ascuţiş (1). Pe cimpul de,bătaie se văd oameni cu braţele goale, cu piepturile dezvălite, zvirlindu-se peste ascuţitul paloşelor, RUSSO, O. 42. Soldatul ce este pentru război pregătit Pin-a nu pleca şi-ncearcă al săbiei ascuţit. ALEXANDRESCU, P. 53. Munţi ca atcufitul cuţitului. ŞEZ. II 146. <ţ» E x p r. A treco prin (sau sub) ascuţitul Norului (sau săbiei) = a omorî, a tăia. Cetatea se va cotropi, fi garnizoana se va trece subt ascuţitul săbiei. NEGRUZZI, S. 1172. ASCUŢIT3, -Ă, ascuţiţi, -te, adj. 1.1. (Despre obiecte) Prevăzut cu un vîrf subţiat, lunguieţ, care poate înţepa. împrejur gard nu era, ci numai nişte lungi Jăruţe ascuţite. EMINESCU, N. 19, De tot carul şase boi, înjugaţi doi cite doi. Boi cu coarne ascuţite Şi copite potcovite. ALECSANDRI, P. II 105. Unghi ascuţit = unghi mai mic de 90 de grade. 2. (Mai ales despre unelte de tăiat) Care are o muchie şlefuită pentru a putea tăia: tăios. [Piatra] era aşa de ascuţită, de tăia ca briciul. ISPIRESCU, L. 195. II. F i g. 1. (Despre manifestări ale spiritului omenesc, în special despre minte) Ager, pătrunzător; fin, subtil. în mine e... curiozitatea ascuţită a unei experienţe dc psihologie. IBRĂILEANU, A. 65. Trebuie... cap bun şi minte ascuţită şi sănătoasă, ca să poată duce trebile împărăţiei la bun liman. ŞEZ. I 9S. Eipr. Ascuţit Ia minte = cu mintea ageră, deştept. 2. (Despre senzaţii, sentimente etc.) Intens, puternic, viu. O durere ascuţită, crudă, ii pătrunde inima. EMINESCU, N. 76. <$> (Adverbial) Nu-i vorbă, rănile vechi, necătate, care nu se pot închide, nu dor aşa de ascuţit ca cele nouă. SP. POPESCU, M. O. 67. 8. (Despre priviri sau vorbe) Care străpunge, sfredelitor; aspru, tăios. Grigorifă are dreptate... a început cuvint ascuţit gospodina. SADOVEANU, N. F. 39. -+• (Despre zîmbet) Ironic, răutăcios. Către veselia ucraineanului se răsuci Cocor, cu zimbetu-i ascuţit. SADOVEANU, M. C. 113. 4. (Despre sunete, adesea despre glas, rîs etc.; în opoziţie cu ffro s) Subţire, strident, ţipător. Ca să şteargă mai bine urmele mtniei lui Toader, Leonte Orbişor, mic, cu glas ascuţit, cu fata vioaie, găsi cu cale să observe împăciuitor. REBREANU, R. I 127. Iată măre. .. s-auzea Tropot Mare şi pripit, Chiot Lung şi ascuţit. TEODORESCU, P. P. 624. -0- E x p r. A avea limbă ascuţiţii = a avea obiceiul să critice cu răutate, să vorbească muşcător; a fi râu de pură. (Adverbial) Maşinuta îşi întări zborul, despicînd năvala aerului. Sub roti, praful fişîia tot mai ascuţit, ridi- cîndu-se în lături. MIHALE, O. 501. Pe fineţe, o pasere ţipa ascuţit, ca un fierăstrău sub pilă. SADOVEANU, O. VI 11. 5. (Despre acţiuni, conflicte, lupte) Intensificat,înteţit, aprig, înverşunat, dîrz, necruţător. Perioada de trecere de la capitalism la socialism este perioada unei ascuţite lupte de clasă. GIIEORGH1U-DEJ, ART. CUV. 690. ASCUŢITOARE, ascuţitori, s. f. Unealtă simplă, de diferite tipuri şi mărimi, cu care se ascut obiecte tăioase, se face vîrf Ia creioane etc. ASCUŢITORÎE, ascuţitorii, s. f. (Rar) Sccţie a unei fabrici sau a unui atelier unde se ascut obiecte tăioase. ASEARĂ adv. în seara zilei precedente. Aseară cînd m-am dus acasă, ce să văd?... NEGRUZZI, S. I 30. De făceam aseară ca tine şi eu. Nu era să-mi fie astăzi aşa greu. PA NN, P. V. I 118. Aseară pe la sfinţit Cu alta t'e-ai întilnit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 247. «O* (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Piuă aseară = pînă la începutul scrii precedente. De aseară «= începînd din seara precedentă. Badea-i minios de-aseară. JARNlK- BÎRSEANU, D. 105. — Variantă: (regional) asără (CAMILAR, TEM. 83) adv. ASEDIA, asediez, vb. I. Tranz, (Cu privire la o cetate sau Ia un loc întărit) A supune unui asediu, a împresura. V. bloca. Mihalcea... te întoarse de asedie Brăila. BĂLCESCU, O. II 51. — Pronunţat: -di-a. ASEDIAT, -A, asediaţi, -te, adj. (Despre cetăţi, locuri fortificate, trupe) împresurat de inamic, împiedicat să comunice cu exteriorul. V. blocat. — Pronunţat: -di-at. ASEDIATOR - 140 - ASEMENEA ASEDIATOR, -OĂRE, asediatori, -oare, adj. Care asediază. Armată asediatoare. — Pronunţat: -di-a-, ASEPTÎRE, asedieri, s. f. Acţiunea de a a s e d i a şi rezuliatul ei; împresurare, nsediu. V. blocare. Rămîind ei caimacami, in lipsa domnului, care însoţise oştirea turcească în Ungaria la asedierea cetăţii Ujvarul, făcură complot. BĂLCESCU, O. I 102. — Pronunţat: -di-e ASfiDIU. asedii, s. n. (Numele locului asediat este în genitiv sau, în construcţii învechite, se introduce prin prep. « de la ») încercuire cu forţe armate a unui loc întărit, cu scopul de a-1 cuceri; împresurare. V. blocare. [Paşa] ucisese trei sute de femei şi copii cînd cu asediul cetăţii, ca represalii. CAMIL PETRESCU, T. II 177. Mai izbeau ici-colo ultimele picături de ploaie. ca ultimele gloanţe ale unui asediu terminal. GALACTION, O. I 88. Asediul de la Varna. ALECSANDRI, T. 1-424. (în statele capitaliste) Stare de asediu = suspendare (temporară) a puterii Iezilor şi înlocuirea lor cu un regim militar de represiune îndreptat împotriva maselor populare. ASEMĂLUÎ, asemăluiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.; învechit şi popular) 1, A stabili, a constata o asemănare între două sau mai multe lucruri sau fiinţe; a asemăna. 2. (Cu privire la un teren) A netezi, a nivela — Variantă: aSPIDclui (ALECSANDRI, T. 1099) vb. IV. ASEMĂNĂ, asemăn şi (8) asemănez, vb. I. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu * sau, mai rar, la dativ) 1. R e f 1. A avea aceeaşi structură sau acelaşi caracter cu altcineva sau altceva, a fi la fel, analog, similar cu cineva sau cu ceva; a semăna. Atît de fragedă, te-asemeni Cu floarea albă de cireş. EMINESCU, O. I Î17. Pasărea numită de latini * turdus *.. . se aseamănă cu mierla. ODOBESCU, S. III 26. Cu cine te aduni, te asemeni. 2. T r a n z. A socoti la fel cu altul, a aşeza pe acelaşi plan, a compara, a asemui, a asimila. Gardul, în copilărie, Veşnic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cfmpie. COŞBUC, P. I 261. Refl. pas. Este un sunet cărui oltul nu se poate asemăna. NEGRUZZI, S. I 243. Refl. (în forma asămăna) Tu vrei un om să te socoţi, Cu ei să te asameni? Dar piară oamenii cu toţi, S-ar naşte iarăşi oameni! EMINESCU, O. I 177. 8. Tranz. (învechit; cu privire la un teren) A face asemenea cu altul, a aduce la acelaşi nivel, a nivela, a netezi. (Refl. pa s.) Dacă faţa drumului nu este netedă, se asemănează, umplînd cu pămînt locurile în care ar putea să se siringă apa. I. TONESCU, M. 318. E x p r. A asemăna io clădire) cu pamîtilni = a distruge cu desăvîrşire, a face asemenea (sau una) cu pămîmul. Era atunci Tîr%o- viştea oraş foarte mare... Ale lui măreţe ziduri vremea le-a ruinat şi le-a'asemănat cu pămîntul. BĂLCESCU, O. II 99. .— Variantă: asâmuim, asâmăn, vb. I. ASEMĂNĂRE, asemănări, s. f. Acţiunea de a (se) asrmâna şi rezultatul ei. 1. Analogie, similitudine. Avea drepturi asupra unei moşteniri. Dovezi erau asemănarea cu portretul şi multe alte împrejurări. . legate însă de originea pină acum obscură a lui Dionis. EMINESCU, N. 77. Nu e nici o asemănare între voi amindoi : capul tău e de poet şi al lui de oştean. NE- GRUZZI, s. I 64. .$> E x p r. După chipul şi asemănarea cuiva sau (lupă chip şi asemănare = întocmai, leit, Ia fel cu cineva. Şi-ţi ia un suflet de noră întocmai după chipul şi asemănarea celei dinţii. CREANGĂ, P. 7. -f Raport între două sau mai multe fururi care au respectiv unghiurile egale şi laturile omoloage proporţionale. Cele trei cazuri de asemănare a triunghiurilor. 2. Comparaţie, comparare. Asemănarea ce-o faci nu-i potrivită. -0* Loc. adj. Fără asemănare — fără egal, fără comparaţie, foarte frumos, extraordinar. <$> Loc. a d v. (Neobişnuit) în asemănare cu...= în comparaţie cu... Cît mă simţeam de mic în asemănare cu băietul acel ce scria sară şi vie în trei osebite feluri? NEGRUZZI, S. I 6. <*> E x p r. A facc o asemănare între... = a stabili o paralelă între..., a compara. — Varipntă: (învechit şi regional) asămănfire (DRĂ- GHICI. R. 109) s. f. ASEMĂNĂT, -Ă, asemănaţi, -te, adj. (învechit; al doilea termen al comparaţiei este la dativ sau, mai adesea, se introduce prin prep. «cu») Socotit identic cu...; care seamănă, se aseamănă, este la fel cu... ; asemănător. Aflăm la noi obiecte antice, asemănate cu altele multe ce s-au descoperit aiurea. ODOBESCU, S. III 627. După aceia le trimise acasă capul lui Andrei Bathori, pe care-l bălsămise. Ungnad puse îndată de scoase un portret după cap, foarte asemănat. BĂLCESCU, O. II 267. (Adverbial), în confor- mitite cu...; conform. pi triviteu... îndată ce Mihai-vodă se întoarse in capitala ţării, asemănat cu înţelegerea ce avusese cu Bathori, el chemă pe ceauşul turcesc. BĂLCESCU, O. II 174. ASEMĂNĂTOR, -OĂRE, asemănători, -oaret adj. Care seamănă, e asemenea sau la fel (cu...); similar. Ţopăia zorit, îndesind. . . un soi de boccea alcătuită halandala din ţolul de pe jos, din haina lui. dintr-un ştergar de bucătărie şi. . . din alte obiecte asemănătoare. V. ROM. martie 1954, 44. (AI doilea termen al comparaţiei este la dativ sau, mai adesea, se introduce prin prep. «cu») La cîţiva kilometri depărtare de Snagov se zăresc casele salului Lipia-Bojdani, sat de cîmpie, asemănător cu mii de alte sate ale patriei noastre. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2574. ASEMELUf vb. IV v. asemălui. ASÎMENE1 adj. invar. v. asemenea1- ASÎMENE2 adv. v. asemenea2# ASEMENEA1 rdj. invar. 1. (Urmat de determinări Ia dativ sau introduse prin prep. «cu *; de obicei precedă substantivul) Care este asemănător (ca înfăţişare, structură, situaţie, calităţi etc.); cpre seamănă în oarecare măsură sau este egal întru totul, care este la fel, întocmai, deopotrivă, fără nici o deosebire. Ochii ei negri asemenea sînt Cu negrele boabe-ale murii. COŞBUC, P. II 38. O fatăt scrisă de frumoasă, îneît nil se mai afla ei-şi asemenea alta sub soare. SBIERA, P. 23. (în forma asemene) Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adine asemene Uitării celei oarbe. EMINESCU, O. I 176. (Despre figuri geometrice) Care au laturile omoloage proporţionale şi unghiurile egale. Teorema lui Thales aplicată la triunghiuri asemenea. ^ Expr. A face (o clădire) asemonca cu pîimîntul — a distruge complet, a dârîma, a face una cu pămîntul. 2. Care este la fel cu ce s-a spus sau înfăţişat mai înainte; astfel de..., atare. Asemenea oamem dau cifrelor viaţă, Prin ei cincinalul e viu! DEŞLIU, M. 72. înainte de a bea... a înginat cuvintele potrivite in asemenea împre*• ju/ări. SADOVEANU, N. F. 16. Dar nimeni nu s-a gîndit la asemenea lucru. SAHIA, N. 43. Auziseră... povestindu-se de asemenea fleacuri. ISPIRESCU, L. 9. 3. (Dînd valoare de superlativ cuvîntului următor) Atît de..., aşa de... (mare, puternic, * bun, rău etc.). Nu se mai află pe ¡uinpa asta asemenea osîndă. SADOVEANU, N. F. 6. Nu mai văzuse asemenea scumpeturi. ISPIRESCU, L. 38. (Precedaţ de articolul nehotărît) Un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. ^ (Precizat printr-un al doilea adjectiv, care urmează sau precedă substantivul) O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soţie. ISPIRESCU, L. 19. Apoi zi că nu-ţi venea să porneşti la drum... cu asemenea om vrednic şi de-apu- rurea vesel.- CREANGĂ, P. 108. ASEMENEA — 141 — ASFALTA — Variante: nsfraonp (CREANGĂ,* A. 150, NEGRUZZI, S. I 45), nimeni (DUMITRIU, B. F. 39, BANUŞ, în POEZ. N. 33), asâmino (NEGRUZZI, S. I 174) adj. invar. ASEMENEA2 adv. (Astăzi mai ales precedat de prepoziţia «de») 1. Tot aşa, tor astfel, în acelaşi fel (rînd etc.), tot ca mai înainte, deopotrivă. Asemenea şi [fratele] cel mijlociu... plecă ¡j et spre apus. ISPIRESCU, L. 33. Să-i zici Păsărilă... nu greşeşti-, să-i zici Lăţilă... nici atila, să-i zici Lungită... asemenea. CREANGĂ, P. 245. 2. Pe lînpă acestea, şi..., încă, mai; cu acest prilej. Tu-mi cei chiar nemurirea mea în schimb pe-o sărutare. Dar voi să ştii asemenea Cit te iubesc de tare. EMINESCU, O. I 173. Pe dealul numit Zamca, la apus de sat, se zice asemenea că a fost odinioară o cetate de piatră. ODOBESCU, S. II 170. [Adunarea sau soborul a toată ţara] se convocau de domn pentru facerea legilor... Ele judecau asemenea in pricinile de vini mari politice. BÂLCESCU, O. II 13. — Variante: asimcilO (EMINESCU, N. 15, NEGRUZ7I, S. I 5), asemeni adv. ASEMENI1 adj. invar. v. asemenea1« ASÎMENI2 adv. v. asemenea2. ASEMINE adj. invar. v. asemenea1. ASEMUI, asenuiesc, vb. IV. T r a n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. * cu » sau, mai rar, la dativ) 1. A stabili o asemănare, a asemăna, a pune alături, a compara. Cind ii auzisem intii numele, cu mare mirare II asemuisem cu urmaşii lui Carol cel Mare. SADO- VEANU, N. F. 154. De cite ori priveam la ea. Cu dor mi-aduc aminte Sfiala ce mă cuprindea, Asemuind-o-n mintea mea Duminicii preasfinte. IOSIF, PATR. 10. [Poetul] nu află, in puternica sa închipuire, alte in agine mai potrivite spre a descrie pe acei nenorociţi, decit a-i asemui cind cu şire lungi de melancolici cocori, cind cu stoluri zăpăcite de grauri. CDOBESCU, S. III 34. Refl. pas. Vinătorii proclamă că nimic pre pămfnt nu se poate asemui cu plăcerile vinăturiei. ODOBESCU, S. III 100. 2. A lua pe cineva drept altul (cu care seamănă), a confunda. (Atestat în forma semui) S-a uitat la dumneata de parcă te-ar fi semuit... Da!... să ştii că te asemuieşte.. . Se uită mereu! ARDELEANU, D. 132. — Variantă: semui vb. IV. ASEMUÎRE, asemuiri, s. f. (învechit) Faptul de a asemui; comparare; (concretizat) asemănare, identitate. « Suflă », ce posedă asemuirea celor trei litere finale cu « află », nu rimează insă cit de puţin cu acesta din urmă. MACEDONSKI, O. IV 41. Nu ne încumetăm a pretinde că [studiul] nu va fi conţittind erori multe de fapte şi chiar unele apreţuiri ţi asemuiri prea îndrăzneţe. ODOBESCU, S. I 235. ASEMUÎT, -A, asemuiţi, -te, adj. Asemănător cu..., asemenea, identic, la fel. Norii posomoriţi burniţau peste toată mahalaua, înecînd casele într-o atmosferă grea, fumurie şi împufată, asemuită cu aburii ce plutesc alene pe deasupra bălţilor. DELAVRANCEA, S. 107. Nouă.. ne trebuieşte la orice rimă cele trei litere finale asemuite înt re_ ele. MACEDONSKI, O. IV 32. ASENTIMENT S. n. (în legătură cu verbele * a avea », « a cere », « a da * etc.) învoire cu felul de a vedea sau de a proceda al altuia. V. consimţămînt. A cerut asentimentul responsabilului de grupă. Loc. adv. Cu nsontimentul cuiva = cu aprobarea, cu consimţământul cuiva. E * p r. A Ii în asentimentul cuiva = a gîndi, a proceda în conformitate cu dorinţa sau cu felul de a vedea al cuiva. ASEPSÎE s. f. Stare a unui obiect (mai ales a unui instrument chirurgical) caracterizată prin absenţa micro bilor în urma sterilizării prin procedee fizice (căldură, filtrare etc.). Asepsia pievine infectarea rănilor. AsEmc -A. asrptici, -e, adj. (De obicei despre instrumente chirurgicale) Care a fost supus asepsiei, în stare de asepsie, fără microbi. asertOric, -ă. asertorici, -e> adj. Care are caracterul unei aserţiuni <§>■ Judecată asertorică = judecată care exprimă pur şi simplu o situaţie de fapt, fără ideea de necesitate sau de posibilitate. Propoziţia «in R.P.R. se găsesc bogate zăcăminte de cărbuni» este o judecată asertorică. ASERŢIUNE. aserţiuni, s. f. Afirmaţie. Nu vă voi oferi nici o aserţiune pe care să n-o justifice o notă în josul paginii. HASDEU, I. V. X. — Pronunţat: -ţi-u-. ASERVf, aservesc, vb. IV. T r a n z. (Cu privire la un individ, un popor, o ţară) A supune unor interese sfrăine, a aduce sub totală ascultare şi dependenţă; a subjuga, a robi. Oportuniştii Internaţionalei a IJ-a, care jucau rolul de agenţi ai imperialismului in mişcarea muncitorească, căutau să aservească mişcarea muncitorească intereselor burgheziei. LiJPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 35. ASERVÎRE, aserviri, s. f. Acţiunea de a aservi şi rezultatul ei; supunere, subjugare, robire. Eliberarea ţăîti noastre de către armata sovietică a creat condiţiile pentru a se pune capăt o dată pentru totdeauna aservirii ţării noastie de către trusturile străine. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 237, 2/4. ASERVÎT, -Ă, aserviţi, -te, adj. (Despre un individ, un popor, o ţară) Adu» în stare de supunere şi dependenţă, pus în situaţia de a acţiona în conformitate cu directivele altuia; supus, subjueat, robit. în trecut, cina ţara noastră era condusă de guverne aservite imperialiştilor străini, aceştia din urmă aveau putinţa de a provoca conflicte şi încordare intre Rominia şi vecinii ei. GHEORGH1U-DEJ, ART. CUV. 139. ASESOR, -OARE, asesori, -oare, s. m. şi f. (De obicei determinat prin «popular») Reprezentant al oamenilor muncii în completele de judecată ale tuturor instanţelor judecătoreşti, care asigură aplicarea legilor în spiritul justiţiei de clasă şi al intereselor oamenilor muncii. Judecarea proceselor la toate ’r^tanţele se face cu participarea asesorilor populari, afară de cazurile cind legea dispune altfel. CONST. R.P.R. 33. Vorbea ca niciodată, jără teamă. Simţea că n-are-acum de ce se teme, Că asesoarea cu păr alb de vreme O asculta atentă ca o mamă. D. BOTEZ, în POEZ. N. 75. f ASEXUAT, -A, asexuaţi, -te, adj. (Despre fiinţe) Care nu are caractere aparente de apartenenţă la unul dintre sexe. «$■ Reproducere (sau înmulţire) asexuată = înmulţire prin divizarea organismului, fără intervenţia celulelor sexuale şi fără fecundaţie. ’ — Pronunţat: -xu-at. ASFALT, asfalturi, s. n. Amestec natural sau artificial de bitum cu materiale minerale, întrebuinţat în industrie şi la pavarea drumurilor. V. b i t u m, smoală, pavaj. Bedros se uita... la asfaltul luciu, negru, cu firişoare de aur in lumina farurilor. DUMITRIU, N. 269. Mina ta bună, puternică, Zilnica ta muncă ¡i-o ştiu, Şi pasul pe-asfaltul oraşului, Şi tihna din ceasul tirziu. CASSIAN, H. 20. [Lucrătorii] se servesc de aparate elec- trice, ca cele de spart asfaltul străzilor. SAHIA, V.R.S.S. 15. Ca nişte ritmice ciocane Răsună paşii pe asfalt. TOPIR- CEANU, B. 66. ASFALTA, asfaltez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la drumuri) A acoperi cu un strat de asfalt. Lucrătorii asfaltează străzile. ASFALTARE — 142 — ASIGURARE ASFALTARE, asfaltări, s. f. Acţiunea de a asfalta. Asfaltarea şoselei. ASFA1TÁT, -A, asfaltaţi, -te, adj. Acoperit cu un strat de asfalt. în regiunea Nov-Dalminsk se construiesc şosele asfaltate in pustiuri. GEOGRAFIA 117. Maşina aleargă liniştită pe şoseaua cind asfaltată, cind pietruită. SAHIA, U.R.S.S. 95. . ASFALTÓR, asfaltori, s. m. Muncitor care lucrează la asfaltarea străzilor. ASFENŢÎ, pers. 3 asfinţeşte, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre soare şi, în general, despre aştri) A apune, a scăpăta. In faţa mea soarele asfinţeşte, valea se umple de umbră, toate se-ntunecă şi se şterg. VLAHUŢĂ, O. A. II 69. Luna in cer au asfinţit. CREANGĂ, P. 275. De dragul dumitale Ştie chiar şi sfintui soare, Că la tine cind priveşte Stă şi nu mai asfinţeşte. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 15. <)> (Poetic, despre lumină) Mare obştie-l urmează şi pe ctdme se lăţeşte Precum aburii pe baltă cind lumina asfinţeşte. ALEC- SANDRI, P. A. 45. -$■ F i g. A se apropia de sfîrşit, a merge spre declin. Gloria acestui scriitor asfinţeşte. 2. F i g. (Despre ochi) A se închide. [Judecătorul] picura de somn şi din cind in cind ii asfinţeau ochii. SADOVEANU, D. P. 145. Citea pină tirziu, de-i asfinţeau ochii, lingă feştila de seu. SADOVEANU, M. C. 75. ASFINŢÎRE s. f. (Rar) Faptul de a asfinţi; asfinţit. Au dormit... pină la asfinţirea soarelui. DRĂ- GHICI, R. 139. De-abia zorile lucesc, şi doresc de asfinţire Petru că şi zi şi noapte inima mea-i în clătire. CON ACHI, la HEM. ASFINŢÎT s. n. 1. Faptul de a asfinţi; timpul cînd apune soarele. Ultima rămăşiţă a asfinţitului se topea ca un jăratic mort îndărătul zării largi şi'si unde. DUMITRIU, N. 259. Cind se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă in asfinţit. ISPIRESCU, L. 34. Am început a mă scălda in ticnă, pină pe la asfinţitul soarelui. CREANGĂ, A. 61. Este sara-n asfinţit Şi noaptea o să-nceapă. EMINESCU, O. I 179. Pasări, străine călătoare, Ce se abat în şesuri la asfinţit de soare Stringind alé lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDR1, P., i 237. F i g. Caii ceilalţi stătură din ronţăit, îşi frămîntau glodul sub. picioare, întorceau spre calul cîrnului cite un ochi plin de un asfinţit roşu. CAMILAR, N. II 322. + F i g. Declin, sfîrşit. Către asfinţitul zilelor acest titan intelectual■ [Bolintineanu]... sfîrşeşte pe scîn- durile mizeriei, intr-un spital. DEMETRESCU, O. 156. 2. Loc unde asfinţeşte soarele; apus, vest. Soarele apăruse abia acum spre asfinţit, aruncîndu-şi peste cimpie ţesătura razelor roşietice şi prelungi. MIHALE, O. 454. Dincolo de apă, pe colinele dinspre asfinţit, se întind ogoarele Mălurenilor. SADOVEANU, M. C. 182. Cerul asfinţitului se umplu, emoţionant, cu trupul Ceahlăului. IBRĂ- ILEANU, A. 160. Soarele scapătă spre asfinţit. Crestele munţilor par aprinse. încet se desjac şi s-aştern pe văi perdele de umbră. VLAHUŢĂ, O. A. II 115. ASFINŢÎT s. f. (Rar, în e x p r.) Asfinţita soarelui = asfinţit. Pe la asfinţita soarelui, căruţele acelea. .. se umplură de lăzile aduse. CAMILAR, N. I 301. Prindea in lunci caii... călărindu-i pină după asfinţita soarelui. CAMILAR, N. I 310. ASFIXIA, asfixiez, vb. I. Tranz. A înăbuşi, a curma respiraţia cuiva; a provoca moartea cuiva prin asfixie. Refl. S-a asfixiat din lipsă de oxigen. — Pronunţat: -xi-a. ASFIXIANT, -A, asfixianţi, -te, adj. Care provoacă asfixie; înăbuşitor, sufocant. Gaze asfixiante, a Substanţele asfixiante atacă organele respiratorii, producînd: asfixie, vărsături de sînge, pierderea cunoştinţei, moartea. ANATOMIA 80. ^ F i g. Căldură asfixiantă. — Pronunţat: -xi-ant. ASFIXIÁT, -A,' asfixiaţi, -te, adj. înăbuşit, sufocat (prin absorbire de gaze otrăvitoare, prin înecare, strangulare etc.). Persoanele asfixiate trebuie să primească imediat îngrijiri medicale. — Pronunţat': -xi-at. ASFIXÍE, asfixii, s. f. Oprire, curmare a respiraţiei (provocată de absorbirea unui gaz otrăvitor, de înecare, de strangulare); înăbuşire, sufocare. Am răsuflat adine, ca după un început de asfixie. SADOVEANU, N. F. 73. ASFIXIÉRE, asfixieri, s. f. Faptul de a (se) asfixia; asfixie, sufocare. Gazele otrăvitoare provoacă asfixierea. . — Pronunţat: -xi-e-, ASIATIC1, -A, asiatici, -e, adj. Care este din Asia, privitor la Asia. Popoarele asiatice. t=i După cit ştia din obiceiurile şi năravurile acelei curţi asiatice, beizade Alecu era intr-o primejdioasă cumpănă. SADOEVANU, Z. C. 283. — Pronunţat: -si-a-, ASIÁTIC2, -A, asiatici, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte dintr-una din populaţiile de bază ale Asiei. — Pronunţat: -si-a-. ASIDUITATE, (2) asiduităţi, s. f. 1. Stăruinţă (în muncă), sîrguinţă, silinţă. O echipă de lucrători, lucrează cu asiduitate. SAHIA, U.R.S.S. 15. 2. Prezenţă stăruitoare pe lîngă cineva; insistenţă. Herdelea a zimbit; cam observase el că, in afară de prietenia lui Predeleanu, ochii frumoşi ai d-rei Olga Postelnicu nu sînt chiar străini de asiduităţile tinărului luga. RE- BREANU, R. II 142. — Pronunţat: -du-i-, ASÍDUU, -A, asidui, -e, adj. Stăruitor (în muncă), sirguincios, zelos. V. perseverent. [Teatrele de amatori ale tineretului muncitor] se transformă, din cauza activităţii lor asidue, în teatre independente. SAHIA, U.R.S.S. 154. ASIGXAŢIE, asignaţii, s. f. Hîrtie-monedă, bancnotă. Doi [alergători] care întrec pe ceilalţi... primesc cel întii un vas de argint preţuit 1500 ruble asignaţii, cel al doilea 500 ruble. NEGRUZZI, S. I 36. ‘ ASIGURA, asigur, vb. I. Tranz. 1. A constitui (în condiţii determinate, graţie calităţilor pe care le posedă sau activităţii pe care o desfăşoară) o garanţie pentru înfăptuirea unui lucru; â face ca înfăptuirea să fie sigură, a pregăti în mod sigur, durabil; a garanta. Făurirea şi întărirea statului de democraţie populară, prietenia şi alianţa cu marea Uniune Sovietică, sprijinul şi ajutorul ei dezinteresat şi frăţesc asigură independenţa, suveranitatea de stat, dezvoltarea şi înflorirea Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 6. Oamenilor muncii, cetăţeni ai Republicii Populare Romîne, fără deosebire de naţionalitate sau rasă, le este asigurată deplina egalitate de drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice şi culturale. CONST. R.P.R. 38. Se cuvine ca vînătorul să dea nevinovaţilor săi adversari un răgaz ce în curînd ii va asigura tot lui o spornică şi mai dăinuitoare izbîndă. ODOBESCU, S. III 38. 2. A încredinţa pe cineva despre un lucru. M-a asigurat vărul Iancu... că se pregăteşte un proiect de biruri. ALECSANDRI, T. I 304. 8. A încheia un contract de asigurare a unui bun. Asigur casa împotriva incendiului. Refl. (Obiectul asigurării este viaţa) M-am asigurat la «Asigurările de stat ». — Prez. ind. şi: (învechit) asigurez (NEGRUZZI, S. III 184, ALEXANDRESCU, M. 211)." asigur Are, asigurări, s. f. Acţiunea de a (s e) asigura’ şi rezultatul ei. ASIGURAT - 143 — ASISTENT 1. Punere în siguranţă, garantare. Regimul de democraţie populară asigură muncitorilor mineri, ca şi tuturor oamenilor muncii, creşterea necontenită a nivelului lor de trai, luind noi şi noi măsuri pentru asigurarea bunei stări a poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 666. 2. încredinţare, promisiune fermă. Ni s-au dat toate asigurările că vom avea sprijinul necesar. 3. Operaţie financiară constînd într-un contract prin care asigurătorul se obligă ca, în schimbul unei plăţi, să despăgubească pe asigurat de pierderile pe care acesta le-ar suferi din cauza unor întîmplări independente de voinţa lui (incendiu, inundaţii, accidente, deces etc.). Asigurările de stat sînt o nouă dovadă a grijii partidului şi guvernului nostru pentru bunurile oamenilor muncii de la oraşe şi sate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2642. <ţ> Asigurări sociale — formă de ocrotire a oamenilor muncii. în statul socialist, constînd într-un larg sistem de asistenţă medicală gratuită, în acordarea de ajutoare materiale în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă, în trimiterea gratuită la odihnă sau la cură medicală etc. Cetăţenii Republicii Populare Romîne au dreptul la asigurare' materială la bătrineţe, în caz de boală sau incapacitate de muncă. CONST. R.P.R. 37. ASIGURĂT, -Ă, asiguraţi, -te, s. m. şi f. Persoană care (se) asigură (3). Asiguratul se bucură de toate drepturile prevăzute în contractul de asigurare. ASIGURĂTOR, -OĂRE, asigurători, -oare, adj. Care asigură. <$> Sechestru asigurător = sechestru ordonat de justiţie pentru garantarea intereselor şi drepturilor părţilor împricinate. ASIMETRIC, -ă, asimetrici, -e, adj. Lipsit de simetrie, fără simetrie. ASEttETRÎE s. f. Lipsă de simetrie, neregularitate. Începe să-mi fie scump tot ce e al ei şi, mai scump decit totul, uşoara asimetrie a gurii cînd zîmbeşte. IBRĂILEANU, A. 113. ASIMLLĂ, asimilez, vb. I. T r a n z. 1. A transforma în propria sa substanţă materiile nutritive introduse în organism. Organismul asimilează alimentele, a Asimilînd o oarecare cantitate de substanţe, celulele primesc o dată cu ele, rezerve care se închid în ele, ca o energie înmagazinată (potenţială). ANATOMIA 224. 2. (Subiectul şi complementul indică un grup social sau naţional) A absorbi, a face asemănător cu sine prin suprimarea trăsăturilor caracteristice (limbă, obiceiuri etc.). 3. (Cu privire la cunoştinţe, idei etc.) A-şi însuşi, a-şi apropria,a dobîndi. La matematici... învăţasem... fără să asimilez nimic. GALACTION, O. I 15. 4. (Cu privire la persoane) A considera la fel, asemănător, egal (în drepturi) cu altă persoană. 5. (Fon.; despre sunete) A face asemănător sau identic cu sine însuşi alt sunet aflat în apropiere. Cuvîntul « cunună t> provine din « curtină »; sunetul o n » din silaba a treia a asimilat sunetul « r » din a doua silabă. «$> Refl. pas. « R * s-a asimilat cu *n». ASDUI-AIÎIL, -Ă, asimilabili, -e, adj. Care se poate asimila, care poate fi asimilat. ASIMILĂRE, asimilări, s. f. Acţiunea de a (s e) asimila şi rezultatul ei. 1. (Uneori determinat prin «organică ») Asimilaţie. 2. Absorbire de către un grup social sau naţional a altui grup prin desfiinţarea trăsăturilor lui specifice. Politica de asimilare, adică politica de contopire a naţiunilor pe baza unor decrete date de sus, este sortită eşecului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 49. 8. Faptul de a-şi însuşi cunoştinţe, concepţii etc. Invăţătorimea se bucură de sprijinul permanent al clasei muncitoare. Aşadar, există condiţiile materiale, politice şi morale favorabile pentru ca perioada de asimilare a concepţiei ştiinţifice asupra lumii să fie cît mai scurtă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 619. 4. (Fon.) Fenomen prin care un sunet devine asemănător sau identic cu alt sunet aflat în apropierea lui. Cuvîntul «genune » provine din «gerune » prin asimilarea lui « r * cu « no. ASIMILATOR, asimilatori, s. m. Persoană care urmăreşte asimilarea forţată a unui grup social sau naţional. ASIMIL4ŢIE, asimilaţii s. f. Absorbţie şi prelucrare a substanţelor nutritive într-un organism animal sau vegetal. Asimilaţia şi dezasimilaţia sînt două aspecte ale unuia şi aceluiaşi proces, procesul schimbului de substanţe şi energie în organism. ANATOMIA 226. Asimilaţie clorofiliană v. clorofilian. — Pronunţat; -ţi-e. . ASIMPTOTĂ, asimptote, s. f. (Geom.) Linie de care se apropie o curbă, dar pe care nu o atinge niciodată la o distanţă finită. . ASÍN, asini, s. m. (învechit şi arhaizant) Măgar. Gheorghiţă coborîse cu ciobanii, cu oile, cu asinii şi dulăii la vale la iernat. SADOVEANU, B. 14. De asin dară să se facă urechile lui Midas-impărat. ISPIRESCU, U. 110. Femeile şi copiii ţipau de prin coşurile în care se aflau pe cămile; caii nechezau; asinii răspundeau prin nişte ţipete neplăcute urechilor nededate cu melodioasele lor concerte. BOLINTI- NEANU, O. 302. — Accentuat şi: dsin. ASINDÉT s. n. Figură de stil constînd în suprimarea conjuncţiilor copulative, pentru a da frazei mai multă energie. ASIRIĂN1, -Ă, asirieni, -e, adj. Din Asiria, al poporului Asirieî. Artă asiriană. t=i Dacă am afla misteriul... pe care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atunci... am putea trăi aievea în trecut. EMINESCU, N. 33. — Pronunţat: -ri-an. ASIRIAN2, -Ă, asirieni, -e, s. m. şi f. Persoană apar- ţinînd poporului care locuia odinioară în Asiria. — Pronunţat: -ri-an. ASISTĂ, asist, vb. I. 1. I n t r a n z. (Adesea cu determinări introduse prin prep. «la ») A fi de faţă, a lua parte. Sute de mii de oameni au asistat lă frumoasele spectacole de artă date de ansamblurile tineretului din toate ţările ale căror delegaţii au participat la cel de-al IV-lea Festival mondial al tineretului şi studenţilor pentru pace şi prietenie, ţinut la Bucureşti între 2 şi 16 august 1953. □ Lăsase tractoriştilor cisterne cu motorină şi asistase la şedinţa de seară a brigăzii. MIHALE, O. 52. Boz an, ori de cîte ori aude că se scoate o nouă locomotivă, vine să asiste. SAHIA, N. 35. Olimpie soseşte la Goleşti... zicînd că era chemat la Tîrgovişte ca să se înţeleagă cu Ipsilante despre planul de campanie ce trebuia să adopte... Olimpie izbuteşte a convinge pe Tudor să meargă să asiste şi el la acel consiliu de război. GHICvi, S. 112. 2. Tranz. A fi de faţă lîngă cineva spre a-1 ajuta, a-1 apăra, a-1 încuraja. Avocatul asistă pe împricinat la judecarea procestdui. a Venea desigur să asiste pe tata în necazul ce avea cu mine. SADOVEANU, N. F. 156. ASISTÉNT1, -Ă, asistenţi, -te, adj. Care asistă, care se află de faţă (la ceva). Publicul asistent a aplaudat cu entuziasm. -$> (Substantivat) Pavel se pregătea — după plecarea asistenţilor la instalarea solemnă — să se ducă în uzină, ca să colinde secţie cu secţie. CĂLUGĂRU, O. P. 99. ASISTENT — 144 — ASONANŢĂ ASISTÎNT2, -A, asistenţi, -te, s. m. şi f. Persoană care asistă pe cineva, care e de faţă spre a da ajutor, care ajută pe alta; ajutor. Asistent universitar (adesea fără determinare) = persoană care ocupă a doua treaptă in ierarhia unei catedre din învăţătnîntul superior, îndeplinind funcţia de îndrumare şi pregătire a grupelor de studenţi în seminarii şi Ia lucrările practice de laborator. ASISTENŢA s. f. Faptul de a asis ta. 1. Prezenţă (într-un loc). Ieri după amiazăzi a avut Joc inmormîntarea. .. în asistenţa unui public puţin numeros. EMINESCU, N. 136. Af (Concretizat, cu sens colectiv) Peisoane care asistă, care sînt de faţă (la ceva). întreaga asistentă s-a ridicat în picioare. 2. Sprijin, ajutor. Regimul nostru de democraţie populară, atît prin asistenţa medicală gratuită cît şi prin îngrijirea specială din casete sanatoriale, dovedeşte grija mare faţă de om, faţă de constructorul vieţii noi. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 10. •$> Asistenţă socială = serviciu de ajutorare materială a celor deveniţi inapţi pentru muncă. în bugetul Republicii Populare Romîne sînt prevăzute alocaţii speciale pentru asistenţa socială, a Asistenţă mutuală v. mutual. ÂSMAŢTJCHI S. m. v. Iiasmaţuchi. ASMĂŢtl s. m. v. Imsmaţuclii. ASMUŢĂ vb. I v. asmuţi. ASMUŢĂ]^ S. f. v. asmuţire. ASMUŢÎ, asmut, vb. IV. Tranz- 1. (Cu privire Ia cîini) A îndemna la urmărire, la atac, a întărită prin anumite strigăte. Să asmuţim dinii pe el. PAS, L. I 16. Asmuţii cîinii la dinsa, ca să o sfîşie. ISPIRESCU, L. 384. Pe cerb că-ntîlnea. Arcul că-ntindea, Şoimi că trimetea, Copoi c-asmuţta. TEODORESCU, P. P. 66. ^ (Subiectul este altceva sau altcineva decît omul) A stîrni. Pordi înjur,ghiâţi asmuţeau cîmii caselor. DELAVRANCEA, la HEM. F i g. (Cu privire la oameni) A stîrni, a aţîţa, a îndemna la acţiuni duşmănoase împotriva cuiva), într-o fugă se ducea Şi pe turci îi asmuţea. TEODORESCU, P. P. 554. Refl. reciproc. Copiii de pe drumuri îşi făcură din ochi, asmuţindu-se asupra guşatului. DELAVRANCEA, T. 122. 1 3. F i g. A îndemna, a stimula la ceva; a excita. Şi-asmuţea gîndut, îl gonea din muche în muche, de p-un plai p-altul. DELAVRANCEA, S. 14. R e f L Cu moartea domnului trebuiau acum să le renască [boierilor] nădejdile şi să se asmuţă ale lor nalte rivniri. ODOBESCU, S. I 106. (Neobişnuit, cu privire la alimente) A face să fie mai excitant, mai picant. Stord Sntr-un vas zeama parfumată a mai multor lămîi gustoase. .. [şij ca să-nviezi şi să mai asmuţi acea smeadă şi diafană salce (= sos), răspîndeşti d-asupră-i un oacheş nor de piper. ODOBESCU, S. 1 464. — Variantă: asmuţâ, asmuţ (ISPIRESCU, L. 302), vb. I. ASMUŢÎRE, asmuţiri, s. f. Acţiunea de a asmuţi. Asmuţirea dinilor. — Variantă: asmuţâro 9. f. ASOCIA, asodes, vb. I. Refl. 1. (Cu sens reciproc) A se întovărăşi, a se grupa *(de obicei pe baza unor condiţii stabilite) în vederea unui scop comun. Ajutorul acordat de S.M.T. ţăranilor săraci şi mijlocaşi care se asodază în tovărăşii sau cooperative de muncă agricolă trebuie să fie însoţit de sfaturi şi îndrumări practice pentru ridicarea nivelului agrotehnic. REZ. HOT. I 101. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. teu» sau «la ». mai rar în dativ) A se alătura unei acţiuni, unei idei etc. Mă asodez propunerii făcute de tovarăşul care a vorbit înaintea mea. Tranz. Probabil că a moştenit cherestegia de la tatăl său ori de la stăpînul său caret la un moment dat, l-a asodat la afacere. IBRAILEANU, S. 41. — Pronunţat: -a-a. asociAt, -A, asodaţi, ~te, s. m. şi f. 1, Persoană care s-a întovărăşit cu altul sau alţii, într-un anumit scop. 2. Membru al unei societăţi cooperatiste.- Poate do- bîndi calitatea de asociat al cooperativei orice cetăţean care îndeplineşte condiţiile prevăzute de statut. (în orînduirea capitalistă) Persoană care a intrat în tovărăşie cu alta (sau cu altele) într-o societate comercială. — Pronunţat: -ci-at. ASOCIATÎV, -A, asodativi, ~et adj. Relativ la asociaţie, de asociaţie (3) ; (despre memorie) care evocă imagini prin asociaţie. — Pronunţat: -d-a ASOCIAŢIE, asodaţity s. f. 1. Acţiunea de a (s e) asocia; asociere. în timp ce Constituţia [în regimul burghezo-moşieresc] proclama în vorbe libertatea de asociaţie, partidul clasei muncitoare, partidul comunist, era alungat in adîncă ilegalitate, activiştii lui schingiuiţi în camerele de tortură ale siguranţei, condamnaţi la ani grei de ocnă sau închisoare, adeseori asasinaţi. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 195. 2. Grupare creată în vederea unui scop sau a unor interese comune şi organizată pe baza unui statut; întovărăşire. V. u n i u n e. Asociaţia romînă pentru strîngerea legăturilor cu Uniunea Sovietică (A.R.L.U.S.). Asociaţia pentru cultură fizică şi sport, czd înfiinţate pe baza experienţei asodaţiilor ştiinţifice studenţeşti din institutele . de învăţămînt superior din Uniunea Sovietică, cercurile ştiinţifice îşi desfăşoară munca sub îndrumarea catedrelor de specialitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 243, 1 /3. 3. Proprietate a fenomenelor psihice de a ‘ se atrage între ele şi de a se uni unele cu altele în cîmpul conştiinţei; legătură dintre reprezentări, datorită căreia o imagine, o dată ivită în conştiinţă, aduce şi alta prin asemănare, prin apropiere sau contrast. Asociaţie de idei. 4. (în e x p r.) Asociaţie moleculară=gTupare de două sau mai multe molecule identice. — Pronunţat: -ci-a-ţi-e. ASOCIAŢIONÎSM s. n. Curent filozofic idealist,' care de pe o poziţie exclusiv analitică şi statică, consideră psihicul ca o asociere mecanică de senzaţii, neglijînd rolul activ al conştiinţei. — Pronunţat: -ci-a-ţi-o-. ASOCIERE, asocieri, s. f. Acţiunea de a (s e) asocia şi rezultatul ei. 1. întovărăşire, reunire. Cetăţenilor Republicii Populare Romîne li se asigură dreptul de asociere în organizaţii obşteşti, în sindicate profesionale, uniuni cooperatiste, organizaţii de femei, de tineret, organizaţii sportive, asociaţii culturale, tehnice şi ştiinţifice. CONST. R.P.R. 40. 2. Asociaţie (3). — Pronunţat: -ci-e-. ASOLAMfiNT, asolamente, s. n. Ordonare a culturilor în timp şi spaţiu (însoţită de sistemul corespunzător de lucrări şi îngrăşăminte), care, sporind fertilitatea solului, asigură creşterea producţiei. Consiliul de conducere şi toţi membrii gospodăriei se obligă: să mărească producţia pe terenurile gospodăriei colective prin introducerea şi respectarea asolamentului, arături adinei, irigaţii, plantarea perdelelor de protecţie. STAT. GOSP. AGR. 13. Prin introducerea sistemului de asolament cu ierburi se obţine ridicarea productivităţii la hectar, raţionala repartizare a forţelor de muncă şi, în general, consolidarea şi dezvoltarea gospodăriei agricole socialiste. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 5/1. ASONANŢĂ, asonanţe, s. f. Rimă imperfectă care constă de obicei în identitatea vocalelor accentuate şi ASORTA — 145 — ASPRr isemănarea mai îndepărtată a consoanelor "de după ele. Asonanţa e des intllnită în poezia noastră populară. în versurile « Să pui plugul să brăzdezi Unde-o fi cimpul mai 4es>, « brăzdezi » ţi « des * formează o asonanţă. ASORTĂ, asortez, vb. I. Tranz. 1. A pune, a aşeza laolaltă diferite lucruri pentru a forma un • tot armonios. N-a ţtiut cuni să asorteze culorile. -$> Refl. Pălăria aceasta se asortează bine cu haina. 2. A aproviziona un centru de desfacere cu mărfuri variate necesare consumului. A asorta magazinele. ASORTĂRE, asortări, s. f. Acţiunea de a asorta. 1. Potrivire. Asortarea culorilor. 2. Aprovizionare din belşug cu mărfuri variate. Asor- larea cu mărfuri a magazinelor de stat. ASORTĂT, -Ă, asortaţi, -te, adj. 1. (Despre un lucru) Care se potriveşte, se aseamănă (la culoare, mărime, calitate) cu altul. 2. (Despre magazinele de desfacere) Aprovizionat, înzestrat din belşug cu mărfuri. Magazin bine asortat. ASORTIMENT, asortimente, s. n. Totalitatea mărfurilor sau produselor de o anumită categorie, dar de forme, calităţi etc. diferite, dintr-o întreprindere industrială sau comercială. Un asortiment de instrumente de meteorologie. I. IONESCU, P. 186. ASPÎCT, aspecte, s. n. 1. Fel de a se prezenta, de a se înfăţişa al unei fiinţe sau al unui lucru; înfăţişare. Masa a fost întinsă cu aspect de sărbătoare. SAHIA, N. 59. CM. Sadoveanu] ţtie să dea prin cuvinte — cit pot da cuvintele — aspectul pictural al lucrurilor. IBRĂILEANU, 5. 20. Dunărea liniştită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. VLAHUŢA, O. A. II 116. Şiroaiele ploaiei deteră capului său aspectul unui berbece plouat. EMINESCU, N. 34. «0* E x p r. Sub aspectul... = din punctul de vedere, sub raportul... 2. Categorie gramaticală caracteristică unor anumite limbi (rusă, engleză etc.) şi care arată durata sau gradul de realizare â acţiunii unui verb (începerea acţiunii, terminarea acţiunii etc.). în limba rusă, din punctul de vedere al aspectului, verbele se împart in perfective ţi imperfective. — PI. şi: (1, învechit) aspecturi (ALECSANDRI, P. III 103). ASPECTDOS, -OĂSĂ, aspectuoţi, -oase, adj. Care are aspect plăcut, care se prezintă frumos; arătos. — Pronunţat: -tu-os. ASPERITĂTE, asperităţi, s. f. însuşirea de a fi as-, pru (i); asprime. Un suris cald îi îndulcea discret asperităţile figurii. BART, E. 53. + Partea zgrunţuroasă a unei suprafeţe. Granitul are asperităţi. F i g. Asperităţi de stil. ASPÎC s. n. Substanţă gelatinoasă obţinută din suc de oase şi de carne şi folosită pentru prepararea unor feluri de mîncare. V. piftie, răcituri. Ouă în aspic. ASPÎD Ă, aspide, s. f. (Rar) Şarpe veninos. Ierburile chiar sînt ţi ele pline de spini, de aspide otrăvitoare, de ¡corpii ţi de ţerpil VISSARION, B. 109. Şi tot aţa, mergînd ei încă un an de zile... au trecui peste nenumărate ţări ţi mări ţi prin codri ţi pustietăţi... tn care fojgăiau balauri, aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători. CREANGĂ, P. 94. ' ASPIRĂ, aspir, vb. I. 1. Tranz. (Despre fiinţe) A trage sau a sorbi aerul în plămîni; p. ex t. a inspira o dată cu aerul şi alte corpuri sub formă de pulbere. (A b 8 o 1.) Aspiră o dată scurt pe nas ţi pe urmă încă W o dată lung. SEBASTIAN, T. 83. + (Despre o pompă) A trage un lichid în sus prin micşorarea presiunii aerului. 2. T n t^r a n z. F i g. (Urmat de determinări intro- ' duse prin prep.' * Ia ») A năzui, a tinde, a ţinti către ceva. Aspiră la titlul de fruntaţ în producţie. ASPIRĂNT, -Ă, aspiranţi, -te, s. m. şi f. Persoană care aspiră la ceva (un post, un titlu etc.), care doreşte să obţină ceva. Direcţia poţtelor îl primi La început aspirant, apoi elev. BASSARABESCU, V. 4. + Persoană care, după trecerea examenului de stat, se pregăteşte, în cadrul aspirantura, pentru titlul superior de «candidat în ştiinţe ». Aspiranţii primesc burse de la stat. a Aspirantul are... datoria de a munci, de a se pregăti cît mai temeinic pentru a ajunge un viitor cercetător ţi un bun cadru didactic. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 315, 5/5. - ASPIRANTURĂ s. f. Grad de învăţămînt superior, organizat pe lîngă universităţi şi institute de cercetări ştiinţifice din ţările democratice, pentru pregătirea cadrelor de specialişti şi de cercetători ştiinţifici. întreaga mutică a aspirantului se conduce după un plan de aspirantură, tn care sînt prevăzute in mod amănunţit lucrările pe care acesta trebuie să le efectueze în decurs de trei ani cît durează aspirantura. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 315, 5/5. ASPtRĂRE, aspirări, s. f. Acţiunea de a aspira şi rezultatul ei. 1. Tragerea aerului în plămîni; tragerea în sus a unui lichid cu ajutorul unei pompe. 2. Fii;. (Rar) Aspiraţie, năzuinţă. D-acolo adine a acea aspirare Spre bunuri ascunse. ALEXANDRESCU, M. 84. ASPIRĂT. -Ă, aspiraţi, -te, adj. (Fon., despre sunete; adesea substantivat, f.) A cărui pronunţare este însoţită de o emisiune puternică de aer. ASPIRATÓR1, aspiratoare, s. n. (Adesea cu determinări) Aparat pentru aspirare de fum, praf, praf industrial, gaze nocive sau deşeuri. Cu ajutorul apei stratul de cărbune este fărîmiţat, iar puternice aspiratoare pompează amestecul de cărbune ţi apă spre suprafaţă în niţte bazine. SCÎN- TEIA, 1953, nr. 2559. ASPIRATÓR3, -OĂRE, aspiratori, -oare, adj. Care aspiră (1). Pompă aspiratoare = pompă care aspiră un lichid prin micşorarea presiunii aerului din interiorul ei. ASPIRĂŢIE, aspiraţii, s. f. 1. Năzuinţă, dorinţă intensă, rîvnă. Politica guvernului nostru, a statului nostru corespunde acestei aspiraţii de pace ţi intereselor vitale ale majorităţii covîrţitoare a poporului nostru, dornic să asigure un viitor luminos milioanelor de copii, tineri, bărbaţi, femei.. GHEORGH1U-DEJ, ART. CUV. 423. Fiecare dintre aceţti oameni... ţi-au întocmit în tinereţe un caiet, ca o materializare a aspiraţiilor lor, în care au scris tot ce au auzit }i le-a plăcut. BOGZA, C. O. 275. 2. Procedeu de deplasare a unui fluid într-o conductă,, prin micşorarea presiunii aerului din ea. — Pronunţat: -pi-e.—Variantă: (învechit) aspiraţiâne; (EMINESCU, N. 73, ODOBESCU, S. III 622) s. f. ASPIRAŢttJNE s. f. v. aspiraţie. ASPIRINĂ, aspirine, s. f. Denumire comercială,, brevetată, a acidului acetilo-salicilic, întrebuinţat ca medicament febrifug şi calmant. ASPREĂ1Ă, aspreli, s. f. 1. (Rar) Asprime. Aspreala mîinii. 2. (Transilv.) Scrobeală, crohmală. ASPRl, aspresc, vb. IV. Tranz. 1. A face să devină aspru; a înăspri. Vintul aspreţte pielea. 2. (Transilv.; cu privire la rufe) A scrobi. ASPRIME - 146 — ASTFEL ASFRÎME, asprimi, s. f, 1. (în opoziţie cu net e- zime) însuşirea de a fiaspru. Asprimea pielii. 2. F i g. (în opoziţie cu b 1 î n d e ţ e) #Severitate, străşnicie; faptă sau purtare severă,' neînduplecată. Dă el poruncă drăganilor să nu sufle o vorbă, ş-au să iacă, fiind toată lumea la curte cu dragoste cătră copilă şi cam cu împotrivire ascunsă spre vodă, din pricina aspri-* milor lui. SADOVEANU, Z. C. 150. Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defăimare a oamenilor. CREANGĂ, P. 89. De la venirea mea cu a doua domnie... am arătat asprime către mulţi; m-am arătat cumplit, rău, vărstnd sîngeie multora. NEGRUZZI, S. I 149. ^ Loc. a d v. Cu asprime = cu severitate, aspru. Au început a o mustra, cu lacrămile în ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă tinde ştie. CREANGĂ, O. A. 170. De mă vei lua cu asprime, Nimic n-afli de la mine. TEODORESCU, P. P. 104. ^ Vigoare, tărie, duritate. Sălbăticia şi gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mînuirea daltei. ODO- BESCU, S. III 75. (Concretizat, rar, mai ales la pi.) Părţi accidentate ale unui loc; locuri anevoioase, greu de urcat- Se urcă mai ales cu înlesnire prin strîmtorile şi asprimile munţilor. BĂLCESCU, O. II 255. ASPRÎT; -Ă, aspriţi, -te, adj. înăsprit, devenit aspru. Piele asprită de vînt. a Fiecare gest al actorului, fiecare tresărire a feţei sale, asprite de durere, este redată spectatorilor cu o mare putere de convingere şi zguduie adine. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 4/2. -f Îndîrjit. [Oamenii] se apropiară cu feţe asprite de hotărîre. DUMI- TRIU, V. L. 88. ASFRÎU, -ÎE, asprii> adj. (Rar) Cam aspru; (despre vin) cam înţepător. Vinul aspriu fierbea tind ¡{¡nea tn cofe. SADOVEANU, O. I 69. ASPRU1, aspri, s. m. (învechit) Monedă turcească de valoarea cea mai mică, care a circulat şi în Principatele Romîne încă din secolul al XV-lea. îl opri in Ţarigrad cu leafă din haznaua împărătească, şi peste citez'a luni îi mai adăogi şi douăzeci aspri tain pe zi. ODOBESCU, S. A. 156. ĂSPRU2,-Â, aspri, -e, adj. I. (în opoziţie cu neted) Cu o suprafaţă zgrunţuroasă care produce (la pipăit) o senzaţie de zgîriere; neplăcut la pipăit. Stofă aspră. Piele aspră. <> F i g. Poezia noastră din veacul al XVI-lea... îmi place pentru că e naivă şi fără pretenţie, pentru că e moale şi netedă, nu aspră şi ciotoroasă. NEGRUZZI, S. I 265. Apă aspră (în opoziţie cu apă m o a l e) = apă care, fiind saturată cu săruri calcaroase, nu spală bine. -tf- (Despre firele de păr) Tare şi ţepos. Avea... fruntea umbrită de părul negru şi aspru. M1HALE, O. 218. Cuprinde gîtul lui plîngînd Şi-n aspra-i coamă îngropînd Obrajii palizi... suspină trist. COŞBTiC, P. I 110. -4- (Despre perii) Cu firele tari şi ţepoase. II. F i g. 1. (Despre fenomene atmosferice, intemperii) Puternic, năprasnic. Un vînt aspru se izbea în geamuri. SADOVEANU, O. VI 138. Gerul aspru şi sălbatic strînge-n braţe-i cu jălire Neagra luncă de pe vale. ALECSANDRI, P. A. 113. Turnul geme-n temelie Ca de aspră vijelie. ’ ALECSANDRI, P. II 35; 2. (Despre împrejurări grele, robie, biruri etc.) Care provoacă suferinţe, greu de îndurat. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKVO. 115. To{îse aşteptau la o contribuţie mult mai aspră. BALCESCU, O. II 275. înverşunat. Un cîmp de aspră luptă. ALECSANDRI, P. A. 109. 8. (Despre oameni şi despre manifestări ale lor) Care nu cunoaşte indulgenţa; neînduplecat, riguros, exigent, sever. Tată-său era un om aspru. ISPIRESCU, L. .120. Iubesc o fată—fataGenarului, om mîndru şi sălbatec... O, cît e de aspru el, cil e de frumoasă fata lui! EMINESCU, N. 13. Creaţîunea sa... nv mai are nimic din aspra candoare şi din energia virginală a anticei Artemide. ODO BESCU, S. III 57. Fig. Pe rcgc-l prind fiori, Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte. EMINESCU, O. I 93. 4. (Despre voce sau vorbe) Sever, dur, necruţător. Ţipă cu voce aspră. SAHTA, N. 53. Se aude glasul aspru al gardianului căpităniei. DUNĂREANU, CH. 94. + (Adverbial) Cu asprime, cu severitate. Crivăţul suflă aspru din partea munţilor ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. Ochii-n sînge-şî încrunta Ş-apoi aspru cuvînta: Alelei! fecior de lele! ALECSANDRI, P. P. 138. 5. (Despre vin) Acru, înţepător. ĂSTĂZI adv. (Uneori, pentru întărire, precedat de « ziua de ») 1. Azi, în ziua în care ne aflăm în momentul vorbirii (între «ieri» şi «mîine»). Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46. Astăzi nu sîntem atîta de osteniţi ca ieri. DRĂGH1C1, R. 83. Astăzi îi o săptămînă De cînd umblam prin grădină Cu iubita mea de mină. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 82. 2. Acum, în vremea actuală, în vremea noastră. Astăzi cîntăm despre om, despre faptă. DEŞLIU, G. 19. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nit-i. COŞBUC, P. I 53. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. •§> I.oc. a d v. Dc astăzi (înainte) = de acum (încolo sau înainte). Rănii/ brazdă, după phg, Că eu de astăzi mă duc Şi mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă ?nai vezi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 285. De astăzi în (atîta timp) = exact după trecerea timpului indicat. De astăzi în două săp- tămîni. Pînă (în ziua sau în ziulica de) astăzi = pînă acum, pînă în vremea actuală, pînă azi. Poate acuma a fi oale şi ulcioare, şi tot « Nidvfor Coţcariul » i-a rămas numele şi pînă în ziulica de astăzi. CREANGĂ, P. 136. De atunci şi pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. De ieri pînă astăzi = de la o zi la alta, pripit, neaşteptat. Ţi-ai schimbat fără motiv părerea de ieri pînă astăzi. Astăzi-mîinc = (într-una din) zilele astea,. în curînd. Eu nu cînt în a pofidă. Că sini fată logodită: Astăzi-mîinc nunta-mi vine. TEODORESCU, P. P. 83. -$» (în corelaţie cu « mîine o sau cu «ieri ») a) (Exprimă continuitate sau durată lungă) Zi cu zi, zi după zi, zi de zi. Ieri ploaie, astăzi ploaie, nu mai scăpăm de umezeală! a Astăzi bură, mîine bură... La Domnica-n bătătură. ALECSANDRI, P. P. 349. h) (Exprimă ideea de nestatornicie, de progres sau de contrast) Cînd... cînd... Astăzi ici, mîine colea... La Ţarigrad ajungea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 486. + (Familiar, în construcţii imperative şi exclamative care exprimă -graba sau nerăbdarea vorbitorului) Acum, mai repede. Ai de gînd să pleci astăzi? ' ASTENIC, -ă, astenici, -e, adj. De astenie; (despre oameni) lipsit de puteri, slab, istovit. Tristeţea este o stare psihică astenică. ASTENÎE s. f. Slăbire generală a organismului, lipsă a puterilor (fizice sau psihice); slăbiciune, istovire. Astenie nervoasă. ASTERIE S. f. (Zool.) Stea-de-mare. — Pronunţat: -ri-e. ASTERÎSC, asteriscuri, s. n. Semn tipografic conven-, ţional, în formă de stea, care trimite pe cititor la o nota; în lucrările filologice se pune înaintea cuvintelor şi a formelor gramaticale neatestate (şi reconstituite). ASTEROÎD, asteroizi, s. m. (Mai ales la pi.) Nume dat micilor planete ale sistemului solar, care se mişcă între orbitele lui Marte şi Jupiter. + Nume dat bolizilor, aeroliţilor etc. — PI. şi: (s. n.) asieroide. ÂSTFFL adv 1. (în opoziţie cu altfel) în modul acesta (care s-a arătat), în acest fel, aşa. Turbur cum curge ASTIGMATIC ASTRAHAN un rîu cind zSporul porneşte din munte, Astfel mergeau să ceară dreptate sau moarte! ANGHEL-IOSIF, C. M. II 101. Calul... se scutură... şi rămase... gras, trupeş ti cu patru aripi. Văzîndu-l Făt-Frumos astfel, ii zise: De azi in trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 3. Pe-un jilţ tăiat in stincă stă ţapăn, palid, drept, Cu cirja lui in mină, preotul cel păgin; De-un veac el şede astfel — de moarte-uitat, bătrtn. EMINESCU, O. I 93. (Referindu-se Ia cele ce se vor spune) în felul următor. Ş-ades de-atunce un glas de jale Şoptind s-aude astfel 'prin vint...: Cind vine noaptea, fugi, fugi copilă De străin mindm Cu glasul blind! ALECSANDRI, P. I 24. -f- (Introduce o propoziţie consecutivă sau conduşi vă, adesea precedat de <şi » sau urmat de «că») Încît, aşa încît; prin urmare, de aceea, deci. Se lăsase un ger ţeapăn, astfel că [Niţă Petre] avea nevoie să-şi dezmorţească oasele undeva. PAS, Z. III 128. îl vede azi, il vede tr.ini. Astfel dorinţa-i gata; El iar privind de scptămîni, li cade dragă fata. EMINESCU, O. I 167. 2. (Exprimă o comparaţie) Aşa, într-un mod asemănător cu... Era de o frumuseţă fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cind hotări a se îngropa sub ruinele Car- taginei. NEGRUZZI, S. T 51. <£> (în corelaţie cu «ce», « cum », « precum », uneori întărit prin «tot ») Precum pulberea se joacă in imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adincă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă... EMINESCU, O. I 133. Unule in toţi, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. + (Adjectival, legat prin prep. « de » de substantivul determinat) Asemenea, atare. Multă vorbă, mult rîs şi mare nedumerire se mai făcuse... in toate părţile despre o astfel de batjocură. CREANGĂ, P. 84. Să nu-ţi mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I 146. 8. (Arată măsura sau gradul) Atît, aşa (de tare, de mult), în aşa grad (mod, chip etc.), aşa. Nu se putea domiri el cum de [în] citeva zile s-au schimbat astfel torurile. ISPIRESCU, L. 9. (în corelaţie cu « încît », « că », • de», purtînd accentul în frază) Se urcară in sus şi văzură palatul strălucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dinsul ba. ISPIRESCU, L. 7. Vorbi astfel, incit robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. (Determină un adverb, de care se leagă prin prep. « de *; rar) Fata puse colivia pe masă şi pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile şi să amuţească toţi cîntă- refii. FOPESCU, B. I 128. — Accentuat şi: astfel. ASTTGMATIC, -Ă, astigmatici, -e, adj. Care suferă de astigmatism, atins de astigmatism (2). ASTIGMATÎSM s. n. 1. 'Defect al lentilelor, care face ca razele unui fascicul' paralel să nu se întîlnească toate în punctul numit focar, ci să formeze o pată luminoasă în jurul focarului. 2. Defect al vederii, cauzat de curbura neegală a corneei sau a cristalinului şi care are drept urmare retractarea anormală a razelor de . lumină în ochi. ASTÎMPAJR s. n. sg. (De obicei în construcţii negative cu verbele «a avea», «a afla», «a găsi »)_ Odihnă, pace, linişte. Nu-şi mai găsea astimpăr îh scaun. SADOVEANU, N. F. 18. [Mînzul] se făcuse un cirlănaş zburdalnic, de n-avea astimpăr. ISPIRESCU, L. 161. Am o casă mică...' Ziua cintă, Noaptea cîntă, N-are nicidecum astimpăr (Ceasornicul). GOROVEI, C. 70. Fără astimpăr = a) (Ioc. a d v.) fără încetare, fără odihnă, într-una. Copilul se mişcă fără astimpăr ; b) (loc. a d j.) neastîm- părat, în mişcare continuă. Cîteodată parcă-i o căpriţă fără astimpăr şi fără hodină. SADOVEANU, O. VII 56. Zaha- ria Duhu. înălţă privirea la zborul şi goana fără astimpăr a altor gize. C. PETRFSCU, R. DR. 26. <$> E x p r. (Rar) A uu da (cuiva) astimpăr = a nu lăsa (pe cineva) în pace. Dragostea mea cătră maică-mea nu-mi dă nici un astimpăr. SBIERA, P. 25. ASTÎMPÂRA, astimpăr, vb.-I. 1. R e f 1. A se linişti, a se potoli, a se cuminţi; a nu mai necăji pe cineva, a-1 lăsa în pace. Spuneţi Şuţuleştilor să se astîmpere! a trimis vorbă Cuza. PAS, L. I 107. Doamne, Davide, cum nu te mai astîmperi! De ce-ai scos băietul din casă pe vremea asta? CREANGĂ, A. 24. De nu te-i astîmpăra, strig foc 1 ALECSANDRI, T. 203. 2. R e f I. A se calma, a se ogoi. Andrei Şchiopul.. . se astimpărase sub şandramaua morii, ir. chilia lui. SADOVEANU, N. F. 118. Ducindu-se oaspeţii nuntaşi pe acasă şi astimpărîndu-se toate, s-au dus tinerii la somnul cel de cununie. SBIERA, P. 21. Se boceau de nu se mai puteau astîmpăra. ISPIRESCU, L. 329. 3. T r a n z. A domoli. Soarele zăpuşeşte firea.. . aerul joacă, fierbe şi n'ci un pic de adiere nu astîmpără arsura. DELAVRANCEA, S. 221. De ce-ţi astîmperi pasul? COŞBUC, P. I 168. (învechit şi regional; cu privire la lichide prea calde sau prea reci) A tempera, a stîmpăra. (Refl. pas.) Să se astîmpere [apa cea fierbinte] cu altă apă rece. DRAGHICI, la TDRG. (Cu privire la o necesitate fiziologică sau psihică) A face să înceteze, a tempera, a potoli. Să mai stăm cu risul şi să astimpărăm altora plinsul! PAS, L. I 138. M-am dus pină la şipot, ca să-mi astimpăr arşiţa. SADOVEANU, N. F. 119. Pe furiş să cat la ea, Să-mi astimpăr dragostea. PĂUN-PINCIO, P. 55. + (Cu privire la o naţiune, un poper, o mulţime) A reduce la inacţiune, a face inofensiv, a supune. Chinurile şi ucisurile de care vorbeşti n-au astimpărat poporul. SADOVEANU, N. F. 108.' ASTÎMPĂRÂJtE s. f. 1. Acţiunea de a astîmpăra; potolire, domolire. Astimpărarea foamei. 2. Astimpăr, odihnă, linişte. Ginganie fără suflare Umblă făr-astîmpărare; N-are duh, nici nu viază. Toată lumea indreptează (Ceasornicul). GOROVEI, C. 68. ASTÎMPĂRAT, -A, astîmpăraţi, -te, adj. Domolit, liniştit, potolit (după o stare anterioară de tulburare, de agitare sau ca însuşire inerentă a firii cuiva). Portul Nijni-Novgorodului, în această dimineaţă de toamnă, pare astimpărat cu totul. Corăbii şi corăbioare, vapoare şi vaporaşe stau prinse de ţărm. SAHIA, U.R.S.S. 122. (învechit şi regional) Moderat, potrivit (ca temperatură), stîmpărat. Supă astimpărată. Apă astîmpătată. ASTM s. n. v. astmă. ASTMATIC. -A, astmatici, -e, adj. 1. (Adesea substantivat) (Persoană) care suferă de astmă. Olimpia, grasă, astmatică, abia se mişca, văfsind lacrimi fierbinţi pentru cumnata ei. BART, F. 257. 2. Care provine din astmă, cauzat de astmă. Tust astmatică. Astmă, astme, s. f. Boală care se manifestă prin greutate în respiraţie. — Variantă: astm s. n. ASTKAGAI, astragale, s. n. 1. Unul din cele două oase mai mari ale tarsului. V. arşic. 2. Fiecare dintre părţile unei coloane arhitectonice, în formă de brîu rotund, care desparte fusul coloanei de bază şi de capitel. Din briul superior, adică din astra- galele stilpilor şi din căpătiile ascuţite sau consolele bolţilor de pe pereţii laterali, se porneau, pe rotunjeala culelor, numeroase ciubuce sau nervure. ODOBESCU, S. I 442. — Variantă: (2) astragfilă s. f. ASTRAGALĂ s. f. v. astragal. ASTKAHAN s. n. Miel cu părul' mătăsos şi creţ, din rasa care poartă numele oraşului sovietic Astrahan; p. e x t. piele de miel de Astrahan. Piei de astrahan ASTRAL - 148 — ASTUPARE pentru căciuli, o Gherasim... încruntat, cu părul negru, erei ca o blană de astrahan... începu să pescuiască în apa tulbure a Dunării. BART, E. 322. + Haină de iarnă lucrată din astfel de piei. — Variantă: (popular) astrăgăn (CASSIAN, H. 41) s. n. ASTRAL, -A, astrali» -e. adj. (Rar, mai ales despre lumină) De a^tri, al aştrilor; care vine de Ia aştri. ASTJîAgAcI, astrăgace, s. n. Instrument de cizmărie alcătuit dintr-un băţ de lemn cu un cîrlig la capăt, care serveşte la întins talpa sau la întors cizmele pe faţă, după ce au fost cusute pe dos. Gazda, robotind zi ţi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri, astrăgaci, bedreag, dichici fi alte custuri tăioase, muşchea, piedecă. hascâ şi clin. CREANGĂ, A. 81. ASTRAGAN S. n. v. astrahan. ÂSTRINGfiNT, -A, astringenţi, -te, adj. (Despre substanţe) Care face să se contracteze ţesuturile animale. Piatro-mră este o substanţă astringentă. (Substantivat) Unele a cască. De astupat ochii mi-ai dat... dar de astupat gura? ALECSANDRI, T. 181. (Familiar) A astupa găuri = a plăti datorii. Cîte găuri tt-ai astupa cu banii din păstrare! La HEM. 2. (Cu privire la intrări, deschizături) A închide a bara, a opri accesul. Au astupat uşa cu crengi de copaci. DRĂGHICI, R. 100. + (Cu privire la drum sau la cale) A face inaccesibil Bau impracticabil; a acoperi, a înfunda. O dă in frig şi ninsoare cumsecade, şi intr-un buc ne astupă calea. CREANGĂ, A. 30. Astupaţi cărări şi drumuri ALECSANDRI, P. A. 151. Doi-trei să-mi plecaţi, Drum să-i astupaţi, Calea să-i tăiaţi! TEODORESCU, P. P. 493. <0>. F i g. înalt şi întunecat, malul din dreapta ne astupă vederea. VLAHUŢĂ, O. A. 414. 3. A acoperi, a înveli ceva (aşa încît să nu se mai vadă). Merse prin oraş, dar cu faţa astupată, ca să nu-l mai cunoască nimeni. RETEGANUL, P. IV 54. în sobă arsese un foc straşnic ; il invălisem şi astupaser,, căci era ger afară. CREANGĂ, A. 110. <$- Expr. A astupa (cuiva) ochii = a nu lăsa pe cineva să vadă adevărul sau realitatea. Magdian (dindu-i punga): Na cu ce să-ţi astupi ochii. ALECSANDRI, T.' 180. -f (Cu privire la o urmă) A şterge, a face s5 piară, să nu se mai ştie. (R e f 1; p a s.) Şi-am venit, venit, venit, Dar la pod ne-am poticnit. Pină ce-n sus ne-am sculat, Urma ni s-a astupat. TEODORESCU, P. P. 177. + A acoperi (cu pămînt, cu frunze etc.); a îngropa. V. a s t r u c a. Şi-atunci vîntul ridicat-a lot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el oraşe. EMINESCU, O. I 45. Cind m-or îngropa Şi m-or astupa... TEODORESCU, P. P. 436. Frunza că s-a scutura. Trupul că mi-a astupa. ALECSANDRI, P. P. 74. + F i g. (Cu privire Ia sunet, glas, voce etc.) A face să nu se mai audă, a copleşi, a acoperi. + F i g. A înăbuşi. Mihai, după ce astupă în ţară comploturile iscate de invigile turcilor, se pregăteşte pentru noi triumfuri. BĂLCESCU, O. I 195. ASTUP ARE s. f. Acţiunea dea astupa. 1. Umplere, înfundare. Astuparea cu pămînt a Unei găuri. 2. închidere; acoperire. Astuparea unei uşi .Astuparea unei ferestre. ASTUPĂTOARE - 149 - ASUPRI ASTUPĂTOĂRE, astupători, s. f. Obiect (anume I făcut) cu care se astupă ceva: dop, astupuş, capac. ASTUPUŞ, astupuşuri, s. n. (Regional) Dop făcut din diferite materiale (sticlă, lemn etc.) cu care se astupă un orificiu.- Pescarul luă astupuşul cel de plumb şi astupă vasul. GORJAN, H. I 45. ASTÎD s. m. (Popular) Sudoare, transpiraţie, nădu- şeală. Vine Barbul de la plug... Cu trupul plin de asud. TEODORESCU, P. P. 329. ASUDĂ, asud, vb. I. I n t r a n z. 1. (Despre oameni şi animale) A secreta sudoare prin porii pielii; a transpira, a năduşi. Asuda fumplit; şi noaptea storcea prosoape ude. BART, E. 380. Citeodată asuda noaptea, ¡i dimineaţa se scula obosit, indispus, buimac şi cu gura rea. VLAHUŢĂ, O. A. I 90. Deodată dinţii crîşcau,- Din ochişori lăcrămau, Pe trupuşor asudau... Şi nimic nu mai ziceau. TEODORESCU, P. P. 264. E x p r. A asuda sub limbă, se zice în bătaie de joc despre cei care se plîng că le e cald pentru că ar fi muncit din greu, cînd, în realitate, nu au făcut nimic. <£> T r a n z. F i g. Trecutul meu asudă lacrimi. BENIUC, V. 149. + F i g. (Despre obiecte) A se aburi. Ferestrele asudă. Pereţii asudă. + F i g. A scoate aburi. Aburii se ridică molatici in tavan de pe mămăliga ce asudă pe fund. VLAHUŢĂ, O. A. 97. 2. F i g. A se osteni, a se obosi, a se trudi, a se nevoi. Voi, carii sînteţi îmboldiţi Spre-a artelor cultură Şi asudaţi fi vă trudiţi Muncind literatură. VĂCĂRESCU, P. 351. + A munci. Ştiinţa işi va pune toate bunurile in slujba celor ce asudă. CAMILAR, TEM. 78. Cină a venit vremea secerişului, Obăienii asudau pe lanurile Mindre;- tilor. SANDU-ALDEA, U. P. 99. — Prez. ind. şi: (neobişnuit) asudez (DELAVRANCEA, H. T. 36). ASUDĂT, -Ă, asudaţi, -te, adj. (Despre fiinţe) Plin de sudoare, transpirat, năduşit. Ofiţerii... (şi scoaseră cuşmele şi îşi şterseră frunţile asudate. SADOVEANU, O. VI 75. Coborau prăfuiţi, asudaţi, pe jumătate goi, cu tacii pe umeri. BART, E. 294. Sosise un tînăr plăieş, a cărui cal asudat păştea înşelat troscotul ce creştea pe lingă ziduri. NEGRUZZI, S. I 169. + F i g. (Despre lucruri) Aburit. Prin geamurile asudate abia străbate o lumină bplnavă şi fumurie ce se îneacă in pîcla de afară. VLAHUŢĂ, O. A. 135. Păreţii murdari şi asudaţi de umezeală. CONTEMPORANUL, VI. ASUMĂ, asum, vb. I. T r a n z. (Construit cu dativul) A lua (ceva) asupra sau pe seama sa; a se angaja să îndeplinească ceva. A-şi asuma un drept, a Comuniştii fi-au asumat măreaţa sarcină istorică de a conduce lupta popoarelor împotriva cercurilor imperialiste, care merg contra dorinţei sfinte a popoarelor de a menţine pacea. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 47. ASUPRA prep. (Construit cu genitivul; uneori, mai ales înaintea formelor neaccentuate de dativ ale pronumelui personal cu valoare posesivă, în forma asupră). 1. (Indică un raport local) Peste. Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. GOGA, P. 52. Asupră-mi anii grei ¡i-aştern nămeţii. VLAHUŢĂ, O. A. 82. Un vis fantastic veni şi-şi puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. «$■ E x p r. A avea (un obiect) asupra sa = a purta cu sine. Are documentele asupra sa. A lua (sau a avea) asupra sa sau asuprii-şi (o sarcină) = a se însărcina (sau a fi însărcinat) cu sâvîrşirea unei acţiuni, a-şi lua (sau a avea) o răspundere; a răspunde de un obiect încredinţat. Aveam asupra mea un depozit, a urmat lucrătorul. SADOVEANU, N. F. 185. Dorea ca, vrind-nemînd, să împlinească slujba ce şi-o luase asupră-şi. ISPIRESCU, L. 17. A prinde (pe cineva) asupra iaptuJui = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrşeşte o acţiune (de obicei rea); a prinde (pe cineva) în fla grant delict. Nici un hoţ nu mărturiseşte de bunăvoie cînd n-a fost prins asupra faptului. REBREANU, R. I 118. «$> (Substantivat, în e x p r.) Cu asupra de măsură sau. (învechit, eliptic) cu asupra = mai muh (decît era de aşteptat sau decît se cuvenea), cu prisosinţă, cu vîrf, peste măsură. Comandanţii (hitlerişti] porunceau oştilor război fără pic de omenie, război cu asupra de măsură mai crud decît al hoardelor. SADOVEANU, M. C. 74. Ginerele se supără mai cu asupra decît toţi. ISPIRESCU, L. 258. Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. 2. (în fraze în care se exprimă o idee de dominaţie sau de superioritate, introduce numele persoanei sau a) obiectului peste care se întinde putere?, stăpînirea etc.) Nic-a lui Costache... nu mai avea stăpînire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. Temperatura avu pururea o deosebită influenţă asupra fizicului meu. NEGRUZZI, S. I 57. Triumful ştiinţei asupra naturii. BĂLCESCU, O. II 10. 8. (în fraze în care se exprimă o cugetare, un gînd, introduce numele persoanei sau al obiectului la care ne referim) Ai voit, amice, să.citesc... cartea... şi, după cetire, să-mi şi dau părerea asupră-i. ODOBHSCU, S. III 9. •+■ (în fraze în care se exprimă un sentiment) Pentru; de. Numai dragostea ce am asupra domniei-tale mă poate răscumpăra. SADOVEANU, F. J. 450. Prinse dragoste asupra unei fete. ISPIRESCU, L. 117. Să se' îndure asupră-le şi să nu-i pună in primejdie. BĂLCESCU, O. II 232. Atît de mult împăratul asupra lui [a pruncului] tremura, Că străşnici tot palatul nu cumva a-l supăra. PANN, P."V. II 5. 4. (în fraze în care se exprimă o idee de năpăstuire, de distrugere, de năpustire etc., introduce numele persoanei sau al obiectului care suportă acţiunea) Numai aşa îl putem scăpa de urgia care-i asupra lui. SADOVEANU, N. F. 37. + (Acţiunea porneşte din intenţii duşmănoase) în contra, împotriva. Ursul... se repezise ăsupră-i. ODOBESCU, S. III 48.‘Apucă orice vede Şi asupra mea se repede. TEODORESCU, P. P. 274. + (După cuvinte care exprimă un sentiment răuvoitor, mînie, pizmă, ură etc.) Faţă de..., împotriva; pe. Atîta năduh am eu asupra lor, că parcă-mi vine să-ţi mai spun o dată istoria. SADOVEANU, O. V 461, Se hotărî să-şi răzbune asupra împăratului. ISPIRESCU, L. 31. Destul ai viclenit asupra tatălui meu! EMINESCU, N. 7. Am primit răvaşul dumitale... prin care am văzut că. ... sînteţi foarte supăraţi asupra mea. KOGĂLNICEANU, S. 117. Aveau o ură fioroasă împotriva nobililor şi mai ales asupra familiei Batoreştilor. BĂLCESCU, O. II 225. 5. (Arată direcţia unei acţiuni) Spinul repede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 233. 6. (Cu sens temporal) Spre, către, aproape de (o zi sau un moment anumit). Asupra iernii [muntenii] coboară la locuri largi şi-şi pun turmele la iernat în bălţi. SADOVEANU, B. 10. Mă hotării să plec călare şi fiindcă era asupra iarmarocului de la duminica-mare,- rugai pe prietenul meu... să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream. HOGAŞ, M. N. 7. <^> E x p r. A Ii asupra unui lucru = a fi tocmai gata să se apuce de ceva. — Formă gramaticală: asupră. ASUPKĂ prep. v. asupra. ASUPRI, asupresc, vb. IV. T r a n z. ' A oprima, a împila, a prigoni, a nedreptăţi. Sub regimul burghezo- moşieresc din trecut, femeile muncitoare de la oraşe şi sate au fost exploatate, asuprite şi lipsite de drepturi. REZ. HOT. I 206. Proprietarii se zoresc pretutindeni să-i asuprească din nou pe Hoţii pămîntului. PAS, L. 1 38. înălţate împărate... Eu nu asupresc pe nimeni, cum asupreşti tu ţara. RETEGANUL, P. I 9. •+. (Impropriu) A chinui. Vorbeam c-un june prieten de astă supărăcioasă boală... ce asupreşte pre bieţii ieşeni. NEGRUZZI, S. I 198. ASUPRIRE 150 ' AŞA ASUPRÎRE, asupriri, s. f. Acţiunea de a asupri, şi rezultatul ei; oprimare, împilare, prigonire. V. exploatare. Pămîntul colectivei să respire, Să-nceapă a-şi da măsura forţei sale, Ca omul smuls pe veci din asuprire. BANUŞ, în POEZ. N. 45. Ţara geme subt asuprirea Tomşei. NEGRUZZI, S. I 138. <$- Asuprire de clasă — dominaţie a claselor exploatatoare asupra celor exploatate; ansamblul măsurilor represive folosite în vederea exploatării. Asuprire naţională = oprimare politică, economică şi culturală a naţiunilor şi minorităţilor naţionale de către clasele exploatatoare ale naţiunii dominante, cu scopul de a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare împotriva exploatatorilor, de a menţine dominaţia claselor exploatatoare. Statul democrat-popular a lichidat cu mină fermă regimul de sălbatică asuprire naţională aplicat minorităţilor sub capitalism, a acordat drepturi egale minorităţilor naţionale şi a creat cele mai favorabile condiţii pentru dezvoltarea multilaterală a naţionalităţilor din Rominia. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 694. ASUPIÎÎT, -Ă, asupriţi, -te, adj. Oprimat, împilat, prigonit, nedreptăţit. V. exploatat. Şi ecoul Ura- lilor, peste ani, Ecoul lumii, fierbinte, A răzbit in Carpaţi, a răspuns in Balcani, A trezit asupriţii muncitori şi ¡ărani, Şi se-avîntă, se-avintă neoprit înainte! DEŞLIU, G. 57. <)• (Substantivat) Toţi cei ce muncesc fi toţi exploataţii fi asupriţii din lumea întreagă sărbătoresc prima revoluţie socialistă victorioasă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 381. între lucrătorii... de la Paşcani... am înţeles chemarea la luptă a tuturor asupriţilor lumii. SADOVEANU, N. F. 120. ASUPRITOR, -OĂRE, asupritori, -oare, s. m. şi f. Persoană care asupreşte; împilator, prigonitor. V. exploatator. Dacă se înfrăţeşte armata cu norodul, atuncea merge în spulber clasa asupritorilor. SADOVEANU, N. F. 108. <$■ (Adjectival) Măsuri asupritoare. ASURZI, asurzesc, vb. IV. Intranz. A-şi pierde auzul, a deveni surd. Măi Michiduţă, cind oi chiui eu, ai să asurzeşti. CREANGĂ, P. 154. «f Tran z. A face (pe cineva) să-şi piardă auzul, a-i lua auzul; (prin exagerare, subiectul fiind un zgomot mare sau sursa zgomotului) a face să nu mai înţeleagă (ca şi cum ar fi surd), a buimăci, a ameţi. Nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de [te] asurzea. ISPIRESCU, L. 58. Nu te lasă inima să taci; asurzeşti lumea. CREANGĂ, A. 71. Să .ne ferim de întîlnirea lui, dacă nu vrem să ne asurzească. NEGRUZZI, S. I 238. F i g. Numai murmurul cel dulce Din izvorul fermecat Asurzeşte melancolic A lor suflet îmbătat. EMINESCU, O. I 67. (Pleonastic) Toată strada e-n picioare, Asurzită de urechi. D. BOTEZ, F. S. 58. De urechi m-att asurzit. TEODORESCU, P. P. 381. <§> Refl. pas. (Rar) Ţi se asurzeau urechile de răcnetele surugiilor. PAS, L. I 144. ASURZÎIÎE s. f. Acţiunea de a asurzi. 1. Pierdere (totală sau parţială) a auzului; imposibilitate (trecătoare) de a auzi distinct, din cauza unui zgomot puternic. 2. Suprimare a sonorităţii unei consoane (ca consecinţă a faptului că pronunţarea se face fără participarea . coardelor vocale). Pronunţarea «supteran » a cu- vîntului « subteran ^ se explică prin asurzirea consoanei « b ». ASURZITOR, -OĂRE, asurzitori, -oare, adj. Care împiedică perceperea sunetelor, care asurzeşte. Zgomot asurzitor, cn Auzul se resimte de vibrări asurzitoare. ALECSANDRI, P. III 84., AŞ interj. (Exclamaţie familiară, uneori glumeaţă, cu care se respinge o afirmaţie; adesea în legătură cu «ei 1», uneori în legătură cu *dară») Vorbă să fie ! da de unde 1 ţi-ai găsit! nici vorbă 1 nici pomeneală 1 nici gînd 1 Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăţiei nti-l iartă să facă o călătorie aşa de lungă, ba că n-are -călăuz, ba că una, ba că alta; dară aş! Unde vrea să ştie pocitul de toate astea! ISPIRESCU, L. 43. Scot capu pe fereastră şi încep a striga: «...Stăi, opreşte, ţine caii!% Aş! nime n-auzea. ALECSANDRI, T. 73. Poate că l-o fi iubind... —Aş! nu mai crede, nu-l iubeşte de loc! FILIMON, C. 219. AŞÂ1 adj. invar. 1. (Precedă substantivul determinat) Asemenea, astfel de;.., atare; (cu nuanţă de intensitate) atît de mare (sau mult, frumos etc.). Făcu o nuntă d-alea înfricoşatele. Aşa nuntă şi aşa veselie, mai rar. ISPIRESCU, L. 344. îl mănîncă cu aşa poftă, de-ţi părea că nici pe-o măsea n-are ce pune. CREANGĂ, P. 23. Lucru negîndit, dragul tatei, s-aud aşa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 192. Oare pe unde se pot găsi aşa pietre? CREANGĂ, P. 217. Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, M. 16. Gruie mi-l apropia, Mîna-n coamă că-i punea Ş-in podele-l azvîrlea. Aşa cal nu-î trebuia! ALECSANDRI, p. P. 79. La aşa cap, aşa căciulă. «v- E x p r. Aşa ceva = un lucru ca acesta, o faptă ca aceasta. Aşa ceva mi-ar trebui, cn Am auzit de aşa ceva. ISPIRESCU, L. 341. (Precedă un substantiv determinat de un adjectiv) Ziseră că de cind sînt ei nu mai mimaseră aşa bucate bune. ISPIRESCU, L. 22. Pe cîţi ii întrebă dădeau din umere, neştiind să răspundă la aşa întrebare ciudată. CREANGĂ, P. 307. + (Urmează după substantivul determinat; adesea precedat de prep. « de ’>) în felul acesta, • cum se vede. Hei, hei, călătorule! Dacă ţi-i vorba de-aşa, ai să-ţi rupi ciochinele umblînd şi tot n-ai să găseşti slugă cum cauţi d-ta. CREANGĂ, P. 202. Acum, dacă-i trea- ba-aşa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească uliţa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 61. Dac-am văst (= văzut) lucru de-aşa, Mă făcui o păsărea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 170. 2. (Urmează după un substantiv sau un adjectiv; de obicei precedat de «numai ») Simplu, obişnuit, de rînd. Aci erau rînduite cu meşteşug tot felul de arme: unele împodobite cu nestimate, altele numai aşa. ISPIRESCU, L. 21. Humuleştii şi pe vremea aceea nu erau numai aşa, un sat de oameni fără căpătii, ci sat vechi răzăşesc, întemeiat în toată puterea cuvintului. CREANGĂ, A. 1. + (Precedat de «mai ») Nu prea bun (sau frumos, mult etc.). Nu-i vorbă, tot atîta se toarce şi cu o furcă mai aşa, dar parcă-ţi umblă mina mai uşor pe o sculă frumoasă. VLAHUŢĂ, la TDRG. De-i lua una frumoasă, Dumnezeu să-ţi facă casă; De-i lua una mai aşa, Să nu ai parte de ea! TEODORESCU, P. P. 328. AŞÂ2 adv. 1. (Arată modul în care se îndeplineşte 0 acţiune) în felul acesta, în modul acesta; astfel. Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu, Iitbească-ţi-l pămîntul! COŞBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o şa şi vă spusei dumneavoastră aşa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă aşa au vrut cu mine părinţii. . .apoi aşa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînu! dascăl... Uscăţiv aşa cum este, girbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. 1 132. Vorbind aşa, au ajuns aproape de Tecuci. NE- GRUZZI, S. I 138. -if- Ex p r. Aşa o fi = poate, e posibil. Şi aşa (cu accentul pe « şi ») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd şi eu ciim sînt zmeii, că, şi aşa, pîtiă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici aşa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici aşa nu mă ascultă. Şi aşa, şi aşa = şi într-un fel, şi într-altul. Lucrul se poate face şi aşa, şi aşa. Ori aşa, ori aşa = sau într-un fel, sau într-altul. Şă nu plecaţi pină ce nu veţi avea cuvînt de la mine — ori aşa, ori aşa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori aşa, ori aşa. CREANGĂ, P. 331. Aşa... aşa... = după cum... astfel... Aşa mi-a spus, aşa am făcut. Aşa şi nşa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat aşa şi aşa; II) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tinăru a făcut aşa şi aşa, şi numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi aşa, miine aşa sau tot aşa şi iar aşa = continuînd mereu AŞA — 151 — AŞA în felul acesta, mereu la fel. Tot aşa şi iar aşa, au rămas... casele... neinchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vrun alai sau serbare ca să nu fie şi el acolo. Azi aşa, miine aşa, el făcu cunoştinţă cu'toţi fiii de domni fi de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici aşa, nici aşa = nici într-un fel, nici în altul. (Cu nuanţă conclusivă, mai ales precedat de «şi », se întrebuinţează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai in ziua aceea bucătarii curţii se îmbătaseră. .. Şi aşa rugată fiind cu stăruinţă, se apucă şi ea de găti nişte bucate înfricoşate. ISPIRESCU, L. 23. Şi aşa, s-a păgubit sărmana capră şi de cei doi iezi, da şi de cumătru-său, lupul, păgubaşă a rămas. CREANCĂ, P. 33. <$> Loc. conj. Aşa «5... = deci... Expr. Aşa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Aşa fiind = în împrejurările acestea. + (Echivalent, ca înţeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am ■auzit aşa, am zis şi eu in gîndul meu că are intrucitva dreptate maica dăsăgăriţa. CREANGĂ, P. 116. El- aşa Aac-auzea Fug-acasă că-mi pleca. Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (întrebuinţat mai ales cînd se explică o situaţie sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep aşa:. « Cic-odată, undeva... ». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareşoaii aşa: « Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor t. DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieşise... Iar glasu-i jalnic aşa cinta: « Crai nou, strălucite! Plinsă m-ai găsit o. ALEC- SANDRI, P. 1 21. Drăguţu-său o vedea Şi din grai aşa-i grăia... JARNÎK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziţie secundară introdusă prin conj. « că o, « să » sau «de») Aşa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. + (în asigurări, în mărturii, în rugăminţi) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia şi acest lapte.,. unge-te şi cu dinsul, aşa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îţi spun. Aşa să trăiesc! zise Iancul rizind. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmaţie, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Aşa este, Vidro fa? — Aşa-i Stoiene, aşa! La HEM. <$- (Ca exclamaţie de încurajare, de obicei însoţit de e hop p, « măi », mai ales ca refren în strigăturile de joc) Aşa, copile, nu te lăsa! a Toţi gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop aşa, măi! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 362. ■$> Expr. (în întrebări) Aşa (e) ? s u nu-j aşa î = am dreptate sau nu am ? Ntt-i aşa, jupîneşică ? Mai zi, dacă di ce / — Poate să fie ş-aşa, moş Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Aşa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Aşa? sau cum aşa? (cu accentul pe « cum ») = adevărat să fie ? (Arată indignare, mînie) Aşa?! sau aşa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Aşa?! în loc să-ţi dai osteneală ca să afli şi gindtil oamenilor, tu nu ştii nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Aşa, da! sau vezi, aşa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanţă glumeaţă, de şiretenie) Slai aşa (cu accentul pe «aşa ») = u) desigur, fireşte. Aşa-i c-a venit rindul meu? — Mai aşa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai aşa. Liniştit, cum joci pe-o soră. COŞBUC, P. I 136. Cam aşa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ţinut după noi şi ştii unde mergem noi noaptea. — Cam aşa. ISPIRESCU, L. 239. Aşa eSu, se întrebuinţează ca afirmaţie a unui lucru de necrezut, de mirare. Aşa zău l... după ce m-o strins virtos in chingi... apoi m-o scos la mtiştru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabileşte identitatea; de obicei în corelaţie cu « precum ¡>, « după cum », « cum » şi adesea precedat de « tot») în acelaşi fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aş şti că-mi vei fi de ajutor să sftrşesc ce-am pus de gind, tnai-ntai că aş face aşa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum şi tu găina să-ţi aducă galbeni, c-aşa am bătut eu cucoşul. CREANGĂ, P. 69. Şi eu mai tot aşa am păţit. CREANGA, P. 131. Cum iţi vei aşterne, aşa vei dormi. Cum vei semăna, aşa vei culege. Cum innozi, aşa deznozi. <> (Stabileşte o comparaţie) Oameni bătrini, aşa ca tine. CREANGĂ, P. 3l3. Răsai din umbra vremilor încoace. Ca să te văd venind—ca-n vis, aşa vii. EMINESCU. O. I 120. Trandafirul rău tinjeşte Dacă-l smulgi de unde creşte; Tot aşa tînjesc şi eu Fără de sătuţul meu. JARNÎK-BÎR- SEANU, D. 202. <0* Expr. Şi-aşa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziţie consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se-aşază pe fruntea ei, şi aşa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinşilor. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi aşa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. (Intercalat între articolul nehotărît şi adjectiv) Toţi... lăudau pe fiul de împărat pentru o aşa nimerită şi neaşteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordindu-mi mie o aşa amicală şi linguşitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un aşa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. <$■ (în legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-aţi adunat aşa mulţi? DUMITRIU, B. F. 13. <0- Loc. adj. Aşa-zis sau aşa-numit = pretins. Aşa-zisa ştiinţă din ţările burgheze. Expr. Ia (sau iacă) aşa sau uite-aşa = a) (demonstrativ) Of, crăişorule 1 crede-mă că, să aibi tu puterea mea.. . lumea aceasta ai purta-o, uite-aşa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere Ia cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia aşa, numai ca să zică şi el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă eşti nu ştiu cum... vorbeşti şi tu, ia aşa, in dodii citeodată. CREANGA, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Şi iaca aşa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate şi de dracul şi de babă. CREA.MGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpăţînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-aşa! GALAN, Z. R. 124; o) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-aşa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 374. (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată şi-un fecior, nu frumoşi aşa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. G. (Se întrebuinţează adesea precedat de « numai », în locul unor adverbe sau locuţiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu uşurinţă, uşor, repede, cu una cu două. Nu-1 înjugi aşa, cit buna. Pe viţel, şi Rada-i slabă. Ştiu flăcăii! Şi-şi fac, seara, Pe-aici veşnic ceva treabă. COŞBUC, P. I 96. Făcu cunoştinţă cu toţi fiii de domni şi"de boieri şi învăţă de la dinşii, ia, numai aşa, auzind şi văzind, toate obiceiurile: cum să minuiască sabia... cum să intinză arcul şi să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbeşte şi el aşa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luaţi numai aşa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricţie, o rezervă, sau redă o afirmaţie vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, aşa, citeodată. i AŞADAR — 152 — AŞEZA CREANGĂ, A. 4. Şi-apoi ce mi-i cere aşa, cu hurta? CREANGĂ, P. 156. c) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, aşa, să te indtmn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimţite, fâră a-şi da seama. Şi dus aşa de-un girtd, Strîngea cuţitu-n pumn, călind Cu-atita drag la el. COŞBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenţii de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Şi dau gură num-aşa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 405. AŞADĂR adv. Deci, prin urmare, va să zică. Aşa dar nu mă poţi suferi. CAMIL PETRESCU, T. II 18. Aşadar dumitale ţi se cuvine numai un leu. fiindcă numai o bucată de pine ai avut. CREANGĂ, P. 149. Noi cu toţii adormisem şi horăiam. Aşadar făcu şi el ca noi. NEGRUZZI, S. 1 252. AŞÂŞ1 adv. (învechit şi popular) 1. (Cu sens modal) Chiar, tocmai. Să meargă cu ea aşaşi de-a dreptul la mormîn- tul copilului. SBIERA, P. 318 ■+ Chiar aşa. Mai bine tt du acasă, aşaşi te rog. SBIERA. P. 185. Aşa încît. (Atestat în forma aşiş) Hai să-i ascundem noi doi... aşiş să nu-i găsească nici dracu. ALECSANDRI, T. 217. 2. (Cu sens temporal; uneori înrărit prin «îndată» sau « pe loc ») îndată, numaidecît, imediat, pe loc. l-am răspuns aşaşi pe loc. MARIAN, S. 102. «Am s-o împuşc &. Şi aşaşi scoate un pistol. SBIERA, P. 237. Saracan de mine! strigă aşaşi îndată şi ceealaliă hargată. SBIERA, P. 112. (în legătură cu noţiuni temporale) Chiar. Apoi nici să nu mai îndelungăm vorba, ci aşaşi mîne dimineaţă să te duci la tîrg. SBIERA, P. 242. — Variantă: aşiş adv. AŞCHIĂ, oşrhiez, vb. I. Tranz. A rupe sau a tăia în aşchii, în şuviţe sau în fîşii, a face aşchii. — Pronunţat: -chi-a. AŞCH1ĂT, -Ă, aşchiaţi, -te, adj. Desfăcut în aşchii. Livezile cu pomi aşchiaţi s-au pavoazat cu flori albe. el PETRESCU, R. DR. 191. — Pronunţat: -chi-at. ĂŞCHIE, aşchii, s. f. Bucată mică, subţire, care se desprinde sau sare dintr-un lemn, dintr-un os, dintr-o piatră etc. prin cioplire, prin spargere. V. ţ a n d ă r ă; surcea. Săreau bucăţi de pietre, aşchii de lemn, plugurile le mîncau, le făceau pulbere. CAMILAR, TEM. 47. îi intraseră în şold, la stingă, cîteva aşchii de obuz. SADOVEANU, M. C. 194. N-am despreţuit nici hîrburile de oale vechi... nici chiar aşchiile de cremene, pe care astăzi noua ştiinţă a arheologiei preistorice le aşterne... pe pragul templelor înălţate in onoarea artelor. ODOBESCU, S. II 236. Aşchia nu sare departe de trunchi. ŞEZ. I 221. (Poetic) Se rup de ţarini aşchiile ploii. LESNEA, A. 97. Cerul crăpa-n aşchii şi schije. BENIUC, V. 123. F i g. înţepătură, împunsătură, săgeată, ironie. Cu excepţia unor aşchii satirice... satira politică... este slab, nesemnificativ reprezentată în antologia de faţă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 9 /4. Prin carnea lui Manlache a trecut o aşchie de frig. POPA, V. 251. — Pronunţat: -chi-e. —Variantă: (regional) hâşcliie, hăşchii (DELAVRANCEA, S. 205), s. f. AŞCinÎIÎE, aşchieri, s. f. Tăiere de aşchii dintr-un material pentru a-i da o anumită formă. — Pronunţat: -chi-e-, AŞCHIOĂEĂ, aşchioare, s. f. Aşchiuţă. ■—Pronunţat: -chi-oa aşchiOs, -oăsă , aşchioşiy -oase, adj. (Despre lemne sau alte materiale) Care se desface cu uşurinţa în aşchii. —: Pronunţat: -chi-os. aşchtOţă, aşchiuţe, s. f. Diminutiv al lui aşchie. — Pronunţat': -chi-u-, AŞEZĂ, aşez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ■fiinţe, în special despre oameni, în opoziţie cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos ») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a şedea. Au mîngîiat ochii sprîncenaţi ai căţelandrului şi s-au aşezat pe laiţă. SADOVEANU, N. F. 39. S-aşază fata aproape de fîntînă Pe-c lespede de marmor. COŞBUC, P. I 52. Tăcere, ' băieţi, stl..: aşezaţi-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Aşezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscoleşte, Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pîlpîieşte. ALECSANDRI, P. A. 115. Expr. A 86 aşeza I» mă să = a lua loc la masă (pentru a mînca). . Aşezaţi-vă la masă, că nu vă muşcă şi nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se aşază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-şi descarce o anumită emoţie. VLAHUŢĂ, O. A. II 107. Şi s-aşază toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. .(Poetic) Un luceafăr se aşază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. + (Despre brumă şi alt* precipitaţii atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puţin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, .rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-aşază bruma peste vii — De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. + (Despre substanţe care sînt în suspensie în.lichide; adesea determinat prin « la fund ») A se lăsa în jos, a se depune. Cind se limpezeşte vinul, drojdia se aşază la fund. + (Despre lichide în fermentaţie) A se limpezi. Vinul nou se toarnă in butoaie numai după ce s-a aşezat. 2. Refl. Fig: (Rar) A se potoli, a se linişti, a s» astîmpăra. Vremea s-a aşezat, a Acum vuietul conteneşte,— biruitoare, apa se aşază intre maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUŢĂ, O. A. II 116. 3. R e f 1. Fig. (Despre fenomene sau acţiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, eu stăruinţă. Nu se aşază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe»'-şi indicînd acţiunea în discuţie) într-o noapte... mă aşezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la uşă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lăţit ¡-am niţel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Şi pe coasă s-aşeza. ŞEZ. II 76. <0- E x p r. A se aşeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. R e f 1. A se stabili (cu locuinţa) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-aşez aici, la Bucureşti. CARAGIALE, O. III 31. Boie- roşul... s-au aşezat cu totul în curţile ei. SBIERA, P. 51. M-am aşezat in gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Oraşele în care] a descălecat şi s-a aşezat fiecare după plac şi voie au un nu ştiu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. Fig. Alte rosturi se aşază, alte legi*stăpînesc. DEŞLIU, G. 54. Pacea se aşază in ţară. ARHIVA R. I 117. ^ Ţranz. După ce ne-a aşezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situaţie bună, a-1 face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii şi i-a aşezat pe toţi bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura şi aşeza. (Despre călăreţi) In lumina revărsatului de zi, cei cinci cazaci se ■aştemuseră într-o fugă nebună. SADOVEANU, O. VII 35. -4- Fig. (Urmat de determinări introduse prin prep. * pe *) A începe cu tot dinadinsul să facă ceva, a se apuca temeinic sau în tihnă de ceva; a se pune, a se aşeza pe... Tinărul cronicar foiletonist... se aşterne din zi în zi mai fervent pe lucru. VLAHUŢĂ, O. A. 212. Ghecrghe se aşternea cu tot dinadinsul pe învăţătură. V1.AHUŢĂ, O. A. I 119. S-ati adunat cu toatele la priveghi, şi unde nu s-au aşternut pe mîncate şi pe băute, veselindu-se împreună! CREANGĂ, P. 34. (Se accentuează durata îndelungată a acţiunii) Şi iarăşi te-ai aşternut pe şedere, acasă! PAS, Z. I 299. 5. Tron z. A trînti, a culca (pe cineva) la pămînt (printr-o lovitură). [Calul] nimic nu făcea... Numa-n tafturi se umfla Şi departe l-azvirlea, Fierea-ntr-insul ■cătrănea, Mort pe jos ¡1 aşternea. TEODORESCU, P. P. 523. <5- Expr. (învechit) A «şleriie pe cineva Ia <0itru = a întinde pe cineva pe jos pentru a-l bate. Jeluitorii jui umblat fugari prin pădure, de frică, că-i căuta să-i aducă in curte şi să-i aştearnă la scară. ŞEZ. IV ÎS. G. Tranz. Fig. (Rar) A pune la cale, a unelti, a urzi. la, cum sint unele firi! Tu le faci bine şi ele îţi aştern moarte! SBIERA, P. S6. AŞTERNCT, aşternuturi, s. n. 1. Totalitatea obiectelor cu care se pregăteşte patul (sau locul) pentru dormit (rufe de pat, plapumă etc.); pat astfel pregătit. Mătuşă Anghetină, i-a zis tata... să găteşti aşternutul pentru cumnatul nostru. SADOVEANU, N. F. 16. f'reau să-mi pun sub aşternut Busuioc şi mintă. TOMA, C. V. 94. Din acestea cală vinătorii să-şi intocmească culcuş şi cină, dacă cumva n-au avut grijă a-şi aduce aşternut şi merinde in căruţe. OPOBESCU, S. III ÎS. Cum a venit împăratul de la vînătoare şi s-a pus în aşternut, hîrca i-a şi trimis laptele. CREANGĂ, P. 97. 4- Culcuş (făcut din pnie, din muşchi etc.) pentru animale. + Fig. Strat. [Mirele] a piu să se aştearnă, pe drumul de la biserică la castel, praf de zahăr. Mult zahăr. Un aşternut gros de aproape un metru. PAS, L. I 121. 2. (Regional) Cergă, ţol, covor ţărănesc. Blană lungă, moale. Cu samur în poale Şi un aşternut Cu aur ţesut. ALECSANDRI,’P. P. 121. 3. îmbrăcăminte de hîrtie, de carton sau de cauciuc a cilindrului şi a fundamentului de presiune la maşinile de tipar. ATÂC, atacuri, s. n. 1. Mişcare ofensivă a unor forţe armate, îndreptată împotriva unui obiectiv inamic. V. ofensivă, asalt, şarjă. A porni la atac. A da un atac. Atac la baionetă. Atac aerian. Atac cu gaze. c=> Locotenent-colonel Sergiu Voinescu, în fruntea dorobanţilor de laşi şi Vaslui, dusese trupele de atac cu un avint eroic. D. ZAMFIRESCU, R. 235. 4- (La sg. art.) Semnal de trompetă, de corn etc. care cheamă soldaţii Ia luptă. Deodată izbucni strigarea vijelioasă a cornurilor: atacul! Şi, ea izbite de suflarea unui orcan, tresăriră companiile, se plecară şi porniră într-o rostogolire uriaşă. SADOVEANU, O. VI 34. 4- Agresiune împotriva cuiva (cu njutorul unei arme sau al unui instrument). Puterea şi mai ales iuţeala atacului neaşteptat ii opreşte in loc ; loviturile, care curg ca grindina, le iau văzul. VLAHUŢĂ, O. A. II 119. 2. Acţiunc violentă şi susţinută (folosind diverse mijloace combative) împotriva unor teorii, unor concepţii, unor drepturi ciştigate sau împotriva apărătorilor acestora. In 1924 Partidul comunist este scos în afara legilor ţării de către guvernul liberal, care dezlănţuie tn acela}i timp un atac direct împotriva libertăţilor cetăţeneşti şi mai cu seamă împotriva cuceririlor clasei muncitoare. GHEORGII1U-DEJ, ART. CUV. 11. Cale de atac v. cale. !î. Apariţie bruscă şi puternică n unei boli. V. criză, şoc, acces. Atac de cord. .4- Congestie cerebrală, npoplexie. Fugi să nu te mai vadă Eftimiţa, că o dai in atac. GALACTION, O. I 77. + (învechit şi popular) Ftizie. atacA, atac, vb.I. 1. Tranz. A lua o ofensivă violentă împotriva inamicului, a da un atac. Împăratul Teodosie cel Mare.., cufunda in apă un număr însemnat din micile luntri in care goţii veneau noaptea... ca să-i atace flota de pe malul sting al Dunării. ODODESCU, S. III 636. + (Cu privire la o persoană sau Ia un obiectiv) A comite o agresiune (servindu-se de o armă); a lovi, pentru a ucide snu a distruge. L-a atacat în plină stradă. 2. Tranz. F i g. A lua atitudine combativă şi a trece la acţiune faţă de o situaţie existentă, faţă de o teorie, o concepţie sau faţă de susţinătorii acestora. Se întreprinse publicarea unei foi littrrare. . . [Guvernul] lutnd drept pretext o nrHHcraîii puvette, sub cuvint fâ atacăm reltgiunea, suprimă foaia. NEGRUZZI, S. I 334. Cantacuzino îndrăzni a prezenta împăratului Iorif al II-lea un plan prin care povă{uia cum trebuie a ataca pe ^lavro<*herti. BÂLCF.SCU, O. I 87. E x p r. A ataca îu ju>llţie *= a cere justiţiei să anuleze sau să schimbe o hotărire sau un act anterior. Dar dacă a făcut un testament pe care eu r.u-l cunozc'i ÎF ATACABIL — 156 - ATELIER vom ataca în justiţie. DUMITRIU, B. F. 151. A ataca cn recurs = a introduce recurs la instanţa competentă. 8. Tranz. A vătăma, a roade, a mina, a distruge. Filoxera atacă viţa de vie. Rugina atacă fierul, a Mustrarea cugetului... i-au atacat sănătatea. NEGRUZZI, S. I 54. 4. Tranz. A se apropia cu îndrăzneală de o problemă, a încerca s-o pătrundă, să-i găsească rezolvarea. Cartea a fost foarte apreciată prin originalitatea temei pe care o atacă. A începe sau a provoca o discuţie. Am încetat să mai atac cu ea problema. IBRĂILEANU, A. 101. -f A cînta primele note ale unei bucăţi muzicale, a începe executarea ei. 5. Intranz. A lua iniţiativa unui joc sportiv, a face prima mişcare. înaintaşii echipei iDinamot> atacă din primele minute de joc. ATACABIL, -Ă, atacabili, -e, adj. Care poate fi atacat. Acuzatul a adus argumente atacabile. ATACĂRE, atacări, s. f. Acţiunea de a ataca. X. Ofensivă împotriva inamicului. Atacarea unui fort. 2. Vătămare, distrugere. Atacarea sănătăţii. ATACĂT, -Ă, atacaţi, -te, adj. (Popular) Bolnav de tuberculoză pulmonară; atins de tuberculoză. Acum nu mai rămăsese îndoială că pieptul său era atacat. NEGRUZZI, S. II 154. ' ATACATOR, -OĂRE, atacatori, -oare, s. m. şi f. Cel care atacă, agresor; (Sport) cel care deschide jocul. ATAHÂN, atamani, s. m. 1. (învechit) Căpetenie de cazaci; hatman. 2. Şef al unei echipe de pescari. Ion ii atamanul nostru. DAVIDOGLU, O. 30. Doisprezece oameni se necăjeau lingă două luntri, scoţînd peştele dintr-însele. Peştele era moron. —Doamne ajută ¡le. zise prietenul.—Mulţămim, i-a răspuns atamanul. CONTEMPORANUL, IV 141. ATARAXÎE s. f. 1. Concepţie filozofică idealistă din antichitate, după care omul trebuie să tindă spre o stare de perfectă linişte sufletească, cu excluderea oricăror emoţii, sentimente sau pasiuni. 2. (Med.) Stare bolnăvicioasă de pasivitate a unui organ, a unui sistem sau a unei funcţiuni. ATĂRE adj. invar. (Precedat de art. nehot. şi urmat de substantivul pe care îl determină) Asemenea, astfel de... O atare propunere va fi bine primită de tatăl său. PÂS, L. I 120. Loc. conj. Ca atare == deci, prin urmare, în consecinţă. ATĂŞ, ataşe, s. n. Anexă de metal, de obicei de formă aerodinamică, legată de un vehicul cu motor, pentru a transporta pachete sau pasageri. Motocicletă cu ataş. ATAŞĂ, ataşez, vb, I. 1. Tranz. A alătura (vremelnic), printr-o legătură mai mult sau mai puţin solidă, pe cineva sau ceva de, la sau pe lîngă cineva sau ceva. Mecanicul a ataşat locomotiva la tren. Am ataşat decontul la raport, a Eram căprar, ataşat ca instructor la compania a zecea. SADOVEANU, O. VI 193. Aceleaşi pietre teşite,., au fost adoptate, pentru acelaşi sfîrşit, în armata romană fi lăsate pe seama ostaşilor ataşaţi pe lingă legiuni, în calitate de... asvîrlitori de pietre. ODOBESCU, S. II 145. 2. Refl. A se lega sufleteşte de cineva sau de ceva. Educatoarea s-a ataşat de copii, mu Trebuie să veghem ca în fruntea gospodăriilor colective şi întovărăşirilor din Republica noastră să stea oameni cinstiţi, oameni at muncii ataşaţi cu trup şi suflet regimului democrat-popular, cauzei socialismului. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 16. ataş Abil, -1, ataşăbili, -e, adj. Care poate fi ataşat. AŢAŞAMfiNT s. n. (Cu determinări introduse prin prep. ' «faţă de» sau «pentru») Afecţiune puternică şi durabilă pentru cineva sau ceva. Expfimînd interesele poporului şi adincul său ataşament pentru cauza păcii, Guvernul R.P.R. sprijină cu putere propunerile Congresului popoarelor pentru apărarea păcii de a se rezolva■ toate chestiunile litigioase pe cale paşnică, pe calea unor acorduri intre ţările interesate. SCINTEIA, 1953, nr. 2676. ATAŞARE s. f. Acţiunea de a a taşa; alipire. ATAŞÂT, ataşaţi, s. m. Funcţionar alăturat pe lîngt reprezentanţa diplomatică a unei ţări. Ataşat de legaţie. Ataşat comercial. ATAVIC, -Ă, atavici, -e, adj. (Despre însuşiri ale- plantelor şi animalelor) Transmis prin atavism; p. ext. (despre însuşiri ale oamenilor sau animalelor domesticite) primitiv, sălbatic. Porniri atavice. <0- F i g. Asemeni unor stinci zvîrlite din paradisul lor acvatic şi condamnate să trăiască pe uscat, dar cărora li s-ar îngădui uneori să se reîntoarcă în raiul pierdut, pătrund bivolii- în apele Oltului, suspinînd îndelung, eliberaţi de blestemul atavic, fericiţi în sfîrşit. B’OGZA, C. O. 295. ATAVÎSM s. n. Ivire, la unele exemplare din regnul' vegetal sau (mai ales) animal, a unor particularităţi (de ordin fizic sau psihic) neobişnuite, dar proprii strămoşilor îndepărtaţi. Un exemplu 'de atavism la oameni estr dezvoltarea, în unele, cazuri rare, a apendicelui codai. ATEÎSM s. n. Concepţie despre lume care, bazata pe cunoaşterea ştiinţifică şi pe interpretarea materialistă> fenomenelor naturii, neagă existenţa lui dumnezeu şi E. altor divinităţi şi se opune teoriilor mistice religioase, constituind o armă de luptă a claselor progresiste; necredinţă în dumnezeu. ATEÎST, -A, ateişti, -ste, adj. De ateu, referitor la ateism. Eu fac parte din organizaţia ateistă. SAHIA, U.R.S.S. 185. ATELĂJ, atelaje, s. n. Pereche (sau perechi) d* animale de tracţiune, cu harnaşamentul necesar; (impropriu) animalele împreună cu vehiculul pe care î) trag; (uneori) numai vehiculul. Consiliul de conducere poate da atelaje membrilor spre întrebuinţare personali contra plată în condiţiile stabilite de adunarea generală, dar numai în măsura în care aceasta nu stînjeneşte muncile în gospodărie. STAT. GOSP. AGR. 21. înhămaţi cite patru la fiecare atelaj, caii săreau şi se loveau între ei, necunos- cîndu-se. MIHALE, O. 440. ATfiLĂ, aţele, s. f. Fiecare din elementele (făcut? din lemn, carton sau metal) care formează împreună un dispozitiv întrebuinţat pentru a imobiliza corpul sau membrele bolnave, în special fracturate, ATELlfiR, ateliere, s. n. 1. Local de sine stătător sau făcînd parte dintr-o întreprindere mai mare, înzestrat cu uneltele sau maşinile necesare, în care se desfăşoară o muncă meşteşugărească sau industrială organizată. Erau mecanici şi zileri care lucrau la linia cea nouă şi în atelierul ridicat pentru aceasta aici in gară. DUMITRIU, B. F. 108. în zilele de duminici şi sărbătoare, cînd atelierul lui Martin Ferenţ era în repaus, parcă lipsea mahalalei ceva. PAS, L. I 72. Cu cită voie bună şi putere, în mii şi mii de noi ateliere Munceşte muncitorul pentru el! D. BOTEZ, F. S. 49. *$>■ Organizaţie de atelier = unitate de partid în unele întreprinderi mari, înfiinţată în cuprinsul organizaţiei de bază respective. Organizaţia de atelier poate lua hotărîri în cadrul sarcinilor stabilite la adunarea organizaţiei de bază. REZ. HOT. I 161. + Totalitatea muncitorilor care lucrează într-un astfel de local. Tot atelierul s-a bucurat de tno* vaţie. 2. încăpere special amenajată în care lucrează un pictor sau un sculptor. + F i g. Centru de activitate artistică-literară. [Cenaclurile literare] sînt ateliere în care viitorii noştri creatori (şi fac ucenicia. CONTEMPORANUL. S. II, 1950, nr. 185, 3/4. — Pronunţat: -li-er. ATENANSA — 157 — ATESTAT ATESANSA, atenanse, s. f. (De obicei la pl.) Corp secundar al unei ca« (mai dr mult «eparat de aceasta sau lituat într-o aripă lateralii folosit pentru «copuri secundare. V. dependinţe. Bucătărie, spălătorie fi alte atenanse. — Variantă: ntonfmţă (GALACTION, O. I 26, CARA- TIALE, O. II 97) s. f. ATEN'ANŢA ». f. v. alcnan'â. ATE.VfiU, atente, s. n. Numele unei clădiri publicc •In care au loc manifestaţii culturale-artistice. Ateneul Republicii Populare Romlne. ca E In ateneu; prima lui conferinţă, lala geme de lume. VLAHUŢX, O. A. III 65. ^ (Icjif din uz) Ateneu popular «= cămin cultural. ATfÎNT, -A, atenţi, -te, adj. I. Care nre atenţia îndreptată epre cineva «au ceva, care urmireşte un lucru cu luare-aminte, cu băparc de «cama. Sezu cltrva clipe — uitlndu-te foarte atentă la toba înaltă de teracotă. DUMITRI U, I). F. 92. Eram atent, ca tă văd tresărirea sctnlrilor electrice. SADOVEANU, N. F. 34. + Care este făcut cu «ten- ţie. O analiză atentă a situaţiei. <ţ> (Adverbial) Medicul examinează atent pe bolnav. 2. Care e plin de solicitudine faţă de cineva; amabil, prevenitor, binevoitor, politicos, jfran era... întotdeauna atent cu doamnele. DAVIDOGLU, M. 81. ATENTA, atentez, vb. I. I n t r a n z. (In expr.) V lilcnla la vin ţa cuiva =a încerca să omoare pe cincva, 4 năvîrţi un atentat. + F i K- (Urmat de determinări introduse prin prep. «la •) A încălca un drept, a viola. Comu- ni/tii detfăjoară o intensă muncă educativă, sădind In slr.ul oamenilor muncii dragostea adlncă faţă de uzina socialistă, faţă de tlnărul lector socialist la sate, fală de tot ce e bun al poporului fi aprinzlnd ura împotriva duftnanului care atentează la interesele poporului. GlIEORGltlU-DEJ, ART. CUV. <57. ATENTAT, atentate, a. n. Tentativă de omor. + încercare de vătămare a cinstei snu de răpire a libertăţii cuiva; plan de distrugere sau de desfiinţare a unei stări de fapt, n unei doctrine sau a unei idei Masele muncitoare ale ţării noastre au sprijinit fi aprobat politica de activă participare a liomlniei la lupta dusă de frontul antiimperialist pentru o pace trainică, de respingere... a oricăror atentate ale imperialiftilor împotriva independenţei noastre politice ¡i economice. Iirz. IIOT. I 15. ATENTATOR, -OARE, atentatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care săvîrţeţte sau încearcă să săvirţească un itentat. ATÎNŢIE, atenţii, s. f. 1. Proces psihic complex, conjtient ţi voluntar sau involuntar, prin care, din mai multe impresii simultane, percepem în mod deosebit de clar numai cîteva. Atenţie dispersată. Intrlnd tn sala de expoziţie, atenţia li fu atrasă de o picturi] ¡n ulei. a Exigenta mereu cresclndă fa[ă de activitatea ftiinţified, cerinţele mereu sporite pe care opera de construire a socialismului le pune tn faţa ftiintei /in îndreptată atenţia întregului popor asupra muncii desfăfurate pe tărlrnul ffiinţei fi tnvătămln.'ului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 1/1. *$• Expr. A atrap«* (cuiva) atenţia v. atrage. + (Cu valoare de interjecţie) Ascultaţi I băgaţi de seamă! Atenţie! II tnftiinţă, cu acetajt voce icăiută, caporalul. SADOVEANU, M. C. 95. <ţ> Expr. Atenţlr la... «fii atent! ia scama 1 Atenţie ta stop! Atenţie la trepte! 2. Interes, grijă, preocupare. Atitudine lipsită de atenţie faţă de nunca. tovarăplor lui. Expr. In atenţia cuiva ■=• reclamînd luarea-aminte specială a cuiva. In atenţia propagandiitilor. (,\ Ii, a sta, a pune etc.) tn centrul atenţiei cuiva *■» (a fi, a sta etc.) tn centrul preocupărilor cuiva. In centrul atenţiei organizaţiilor de b-z-J trebuie să stea prcţlemcte producţiei. SCÎNTE1A, 1953, nr. 2701. A da (sau a acorda) atenţie (unei probleme) = a considera ca important, a pune in ccntrul preocupărilor. Partidul fi guverrr.il acordă cea mai mare ctenţir formării de cadre de ingineri mineri din rir.durile clasri mur.cit.\:re. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 27, 3/4. A îndrepta atenţia (asupra unei fiinţe sau a unui lucru) = a-şi concentra luarea-aminte. 3. (Adesea la pl.) Atitudine de bunăvoinţă sau dc amabilitate; solicitudine. E plin de atenţii faţă de oamenii in virstă. □ In singurătatea tn care trăiesc mi s-ar c.iveni poate un cuvint, o atenţie. SADOVEANU, N. F. 139. Expr. A da atenţie (unei persoane) ■= a fi amabil, prevenitor, curtenitor (faţă de cineva). !'<î mulţumesc că-mi daţi atlta atenţie. CONTEMPORANUL, \’n 19S. (Concretizat) Dar, cadou. Cu prilejul aniversării sale a primit o atenţie din partea prietenilor. — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: atenţiune (ALECSANDRI, T. 274) s. f. ATENŢIUNE s. f. v. atenţie. ATENUA, atenuez, vb. I. Tr an z. A micşoia, a reduce intensit atea sau gravitatea unui fapt; a scădea, a modera. — Pronunţat: ate.vuA.nt, -A, atenuanţi, ~te, adj. Care scade, care micşorcază intensitatea sau gravitatea unui fapt. (Mai ales în e x p r.) Circumstanţă atenuantă (mai nlcs la pl.) » împrejurare (sau împrejurări) care contribuie Ia micşorarea vinci şi la uşurarea pedepsei unui inculpat. A invoca (sau a acorda) circumstanţe atenuante, — Pronunţat: •nu-arit. ate.vuAre, atenuări, s. f. Acţiunea de a atenua; uşurare, scădere, micşorare a intensităţii sau gravitaţii unui fapt. — Pronunţat: -rrw-n-, atenuAt, -A, atenuaţi, ~te, adj. A cărui gravitate sau intensitate este mui puţin accentuată; uşurat, scăzut, micşorat. — Pronunţat: -rtu-af. aterInA, aterine, s. f. Peştişor de mare de culoare argintie, necomestibil, întrebuinţat mai mult ca nadă; trăieşte în cîrduri în apropierea ţărmului unde apa e mici (Atherina hepsetus), ATERIZA, aterizez, vb. I. Intrnnz. (Despre avioane) A lua contact cu pămîntul coborînd din zbor şi rulînd pînă la punctul de oprire. Din cauza vremii nefavorabile, avioanele au fost silite să aterizeze. ATERIZAJ S. n. Faptul de a ateriza; aterizare. ATERIZARE, aterizări, 5. f. Acţiunea de a ateriza. Pilotul execută manevrele pentru aterizare. ATESTA, atest, vb. I. Tra nz. A face dovada, a dovedi; a confirma. Diferitele specii [de sturzi]... slnt foarte rntncăcioase: însuţi Oraţiu r.e-n atestă. ODOBESCU, S. III 27. + A dovedi existenţa unui lucru. Termeni atestaţi in documente vechi. Cuvint atestat in formă regională. ATESTARE, atestări, s. f. Acţiunea de a atesta ţi rezultatul ei; mărturie scrisă sau orală, dovadă; confirmare. ATESTAT, atestate, s. n. (învechit) Act prin care se atestă ceva (v. dovadă); (în special) certificat sau diplomă dc studii, //«fu... trebuie să meargă îJ-ji ia atestatul, pentru că, Iţi spun eu: nu primesc alt dascăl fn sat decît pe unul care a învăţat la mine. SLAVICI, O. I 77. lntr~o lună nild'îjduiesc că ţfi voi trimite atestat că am primit cinci premii. KOGALNICEANU, S. 66. Un doctor vestit venise... avea atestat* Numai In aur legate, Diplome ce-n academii luase. ALEXANDREI CU» P. 175. — Pl. şi: destaturi (ALECSANDRI, T. 00). ATEU — 158 — ATITUDINE: ATÍÍU, -ÉE, atei, -ee, s. m. şi f. Persoană care, bazată pe cunoaşterea ştiinţifică şi pe interpretarea materialistă a fenomenelor naturii, neagă existenţa lui dumnezeu sau a altor divinităţi şi luptă cu argumente ştiinţifice împotriva religiei ; persoană care nu are nici o credinţă religioasă. ÁTIC1 s. n. v. alică. ÁTIC2, -Ă, atici, -e, adj. Caracteristic Aticei din antichitate, locuitorilor ei sau manifestărilor de viaţă ale acestora. Dialectul atic. <> E x p r. Frumuseţe atică = frumuseţe perfectă. Sare atică = ironie fină. ÂTICĂ, atice, s. f. Partea superioară a unui edificiu, •constînd de obicei din pilaştri sau formînd o balustradă, menită să mascheze acoperişul. (Atestat în forma atic) [Constantin cel Mare] văzu arcul lui Traian slind fără căpătîi... puse îndată de-i ciopli pentru piedestaluri nişte grosolane figuri de victorii... iar pe ambele feţe ale aticului aşternu lungi dedicaţiuni. ODOBESCU, S. III 73. — Variantă: (învechit) ăţic s. n. ATICÍSM s. n. Ceea ce caracterizează scrierile vechilor atenier.i, caracter propriu acestor scrieri; delicateţe de gust, măsură, eleganţă, puritate în stil şi în limbă. Poate vrurt pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, Aticismul litnbii tale o să-l pună la cîntari. EMINESCU, O. I 134. ATINGĂT0R. -OAlilî. atingători, -oare, adj. (învechit) 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Care se referă Ia..., care ţine de... Să despuiem această... baladă de tot cuprinsul ei local şi curat atingător de Ţările Romîneşti. ODOBESCU, S. I 210. 2. F i g. Care mişcă inima, înduioşător, emoţionant, impresionant. Depărăţeanu, filozof înalt şi atingător — Nicoleanu, amar, sarcastic şi duios. MACÈDONSK1, O. IV 116. Şi-n mintea lui încălzită, surescitată de basme. începea să se desfăşure, în tablouri vii, scene atingătoare, al căror erou era el, copilul binefăcător. VLAHUŢĂ, O. A. IT1 17. ATÍNGE, atinge vk. TII. !• T r a n z. A lua contact direct (dar superficial, uşor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafaţă. Mi-am pipăit pe sub cămaşa de noapte grumazul. Parcă aş'fi atins o rană. SADOVEANU, N. F. 87. Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zîna, cind juca, părea că n-atinge pămintui. ISPIRESCU, L. 39. Mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins. CREANGĂ, A. 50. Calul meu fugea, Iar a lui picioare iatba n-atingea. ALECSANDRI, P. I 190 (F i g.) Simţea gindurile lui cum o ating şi-o dezmiardă. VLAHUŢĂ, P. 69. <$> (Cu arătarea instrumentului atingerii) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. EMINESCU, O. I 120. ^ Intranz. Da dracul, ca să-i facă în ciudă pentru că vedea că nu-i prea plăceay atingea şi mai des cu friptura sa de slănina lui Pepelea. SBIERA, P. 16. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Cînd s-a atins de mijlocul ei [al femeii], dangl a plesnit cercul. CREANGĂ, P. 100. (Fi g.) Paznic era un balaur... de care nu se atingea somnul. ISPIRESCU, U. 13. 2. T r a n z. A lovi sau a izbi (cu violenţă). O- mul cocoşat pe capră atinse spinarea udă şi slăbă- noagă a calului. DUMITRIU, B. F. 89. (Familiar, la imperativ) De ce nu dai, mă...? Atinge-l, se auzi un glas. PREDA, î. 64. + Refl. F i g. (Mai ales în forma negativă) A aduce prejudicii, a provoca pagube; a leza. Prima datorie a oricărui cetăţean esté să păzească ■ proprietatea obştească ca lumina ochilor, să nu tolereze nimănui să se atingă de ea. <$>• Tranz. (în e x p r.) A atinge pe cineva Ia pungă .= a pricinui cuiva o pagubă bănească reţinîndii-i o sumă sau obligîndu-lla cheltuieli nedorite de el. + F i g. A ofensa. Oşlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cit îi negru sub unghie, că-şi az- virle ţărnă după cap ca buhaiul. CREANGĂ, A. 78. Dar săracul nu. tăcea, Cu cuvintul îl tăia, Cu vorba că-l atingea. TEO— DORESCU, P. P. 297. + F i g. A face aluziijignitoare. Ştefan- vodă-nţelegea Unde baba-l atingea, Şi-n gura mare-i zicea: Babă Slabă Şi-nfocatăt Dar la minte înţeleaptă. TEODO- RESCU, P. P.' 519. + F i g. A impresiona, a înduioşa. Atins de farmecul vieţii, Mă simt oforţă-n univers, Şi glasul' meu devine cîntec, Gîndirea mea devine vers. VLAHUŢĂ, O. A. 66. Poezia care atinge, poezia cea adevărată, nu- este aceea in care mişună spiritele necurate de p-aia lume. Poezia cea adevărată este aceea care vorbeşte inimii, iar nu> fanteziei numai. BOLLIAC, O. 45. 3. Refl. (Mai ales în forma negativă; urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se apropia sau kia se alătura de cineva sau de ceva cu scopul de a trage Iun profit (material sau moral), a cauza stricăciuni, a-şi. ^însuşi ceva, a beneficia de ceva. El nu se atinse de comori. REŢEGANUL, P. IV 12. Ştiţi că nimeni nu s-a putut atinge de împărăţia mea. ISPIRESCU, L. 12. «^,A se ocupa., a se interesa (de ceva). Scrisorile şi gazetele stau teanc, nici nu s-atinge de ele. SADOVEANU, N. F. 132. 4. T r a n z. A pomeni despre un lucru în treacăt (fără a insista). Tipul lui Zlătescu ar fi interesant, din nefericire autorul nu ne dă mai nimica, tipul e numai atins, fără a fi zugrăvit pe deplin. GHEREA, ST. CR. II 202. Intranz. (Rar) Toate aceste fapte de care atinserăm' pînă acum... se petrecură în august (1600). BĂL- CESCU, O. II 303. + Refl. (învechi.t) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva, a se referi la ceva. Nu trebuie să cerem de la vînători o preţuire rece şi nepărtinitoare a întîmplărilor şi a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 48. Incit s-atinge despre dreapta giu- dccată... nu m-agiungi nici la călcîie. ALECSANDRI, T. 1232. Această poroncă îndată s-au împlinit, dară nu ştiu dacă aceasta să atinge şi de mine. KOGĂLNICEANU, S. 64. 5. T r a n z. A ajunge la o anumită distanţă (în . spaţiu) sau Ia un anumit moment (în timp); a se opri la o anumită limită. Voiam să ating în copilărie cerul cu mina. BENIUC, V. 22. în urma lor se-nălţă deodată un munte de piatră care atingea cerul. ISPIRESCU, L. 25. — Forme gramaticale: perf. s. atinsei, part. atins. ATINGERE, atingeri, s. f. Acţiunea de a (se) atinge şi rezultatul ei. 1. Contact, lovitură uşoară. Cutia uriaşă, plutitoare, din tablă de fier, era goală şi răsuna la toate atingerile din afară. DUMITRIU, B. F. 153. îşi scutură mîinile ca de-o atingere murdară. C. PETRESCU, A. 357. E x p r. . A intra (sau a Ii, a veni, a ajunge) în atingere cu... =a intra (a fi, a veni etc.) în contact cu.. .,în relaţii cu... Copiii domnului Arghiropol... nu’veneau in atingere cu copiii din mahala. PAS, Z. I 215. 2. Ştirbire, vătămare. N-au ce căuta in partid cei ce ar încerca să aducă cea mai ptî-poprpparti dului. GHEORGHIU-DEI, ART. CUV. 158. 3. Ajungere la un anumit punct sau nivel (în timp, în spaţiu, pe scara valorilor etc.). Atingerea şi depăşirea nivelului de producţie planificat. ATÎNS, -A, atinşi, -se, adj. 1. Afectat de o boală gravă. Atins la plămini. + F i g. Impresionat, mişcat, înduioşat. 2. (Despre persoane) Lovit de o vorbă sau o aluzie jignitoare; ofensat. La aceste vorbe, mulţi dintre boieri s-au simţit atinşi: cel cu pricina a rămas ca opărit. CREANGĂ, A. 156. ATITTjDDţE, atitudini, s. f. 1. Ţinută sau poziţie a corpului (care corespunde unei anumite dispoziţii sufleteşti). Uneori se rezema de vrun .zid, şi in aceeaşi atitudine răminea încremenit. VLAHUŢĂ, O. A. 145. 2. Fel de a fi sau de a se comporta (faţă de cineva sau de ceva) reprezentînd o anumită concepţie; compor ATÎRNA — 159 — ATÎTA tare. Om de atitudine — om care ia deschis o poziţie şi este consecvent cu ea. ■¿ţ- Expr. A lua atitudine = a-şi afirma cu hotărîre, prin vorbe sau fapte, punctul de vedere faţă de cineva sau de ceva. Cei care nu iau atitudine împotriva zvonurilor, care au o atitudine impăciuitoristă, oportunistă, liberală faţă de răspînditorii de zvonuri, care le privesc uşuratic, acelora le lipseşte simţul de răspundere ; ei trebuie combătuţi cu toată hotărirea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 427. ATÎRNĂ, atîrn, vb. I. I. 1. I n t r a n z. A cădea liber în jos (fiind prins sau suspendat de ceva). Lumina se cufunda şi se pierdea fără urmă în scoarţele bătrîneşti, pălite, care atîrnau pe pereţi. DUMITRIU, B. F. 36. Din ramură in ramură, cînd atîrnat cu mîinile, cînd cu picioarele... încleştate; ajunse pînă in vîrf. ISPIRESCU, L. 212. De inima căruţei atîrnau păcorniţa cu feleştiocul şi posteuca. CREANGĂ, P. 106. Braţul ei atîmă leneş peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. Purta un benişel de felendreş a căruia mînice atîrnau dinapoi. NEGRUZZI, S. I 145. <0- (Pleonastic) [Buza] cea dedesubt atîrna în jos, de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 244. -fy Fig. Era cerul vînăt şi era lumina zilei fumurie. Atîrna ploaia. PAS, L. I 261. Vremea atîrnă... Soarele luptă, Norii ţin piept. TOM A, C. V. 302. La răsărit pe cer atîrna o uriaşă perdea de flăcări. REBREANU, R. II 105. 2. Tranz. A agăţa, a anina, a suspenda, făcînd să cadă liber în jos. îşi atîrnă tolba cu săgeţile la spate. ISPIRESCU, L. 74. în tine [codrule] cînd intrai. Numai o creangă tăiai, Armele de-mi atîrnai. ALECSANDRI, P. P. 263. Atîrnă pe coapsa stingă o sabie încovoiată. NEGRUZZI, S. I 23. De arme se descingea, Sus prin crăci mi le-atîrna. Apoi tovarăşi chema Şi la masă mi-i poftea. ANT. LIT. POP. I 461. F i g. (Neobişnuit) Era tîrziu şi somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAŞ, DR. 255. Expr. A-i atîrna (cuiva) lingurile do gît v. lingură. + (Neobişnuit) A spînzura (un condamnat). Cu moarte să se omoare, In furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 8. Refl. A se agăţa de cineva sau de ceva, a se prinde (cu mîinile). ,Copilul se atîrnă de gîtul tatălui. <)■ Fig. Din încreţirea lungii rochii; Răsai ca marmura ir. loc—S-atîrnă sufletu-mi de ochii Cei plini de lacrimi şi noroc. EMINESCU, O. I 117. n.i n t r a n z. 1. A se apleca spre pămînt sub o povară sau din lipsă de putere (nemaiputînd sta drept). Crengile încărcate cu fructe atîrnau la pămînt. 2. A trage greu (la cîntar), a cîntări (mult), a avea o greutate (relativ) mare; fig. a valora, a preţui. Am 60 kg; dar 'mai atîrnă şi îmbrăcămintea ceva. □ Puindu-le în cumpănă, i se păru că atîrnă mai ■ mult vorbele femeii. ISPIRESCU, U. 28. m. Intranz. A fi dependent de cineva, a fi sub ascultarea sau s'ăpînirea cuiva. Ce este mai plăcut decît a nu atîrna de nimel ALECSANDRI, T. 572. + A depinde de ceva, a fi condiţionat de ceva. De la asta atîrnă soarta ta de faţă şi viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. (Impersonal) [Hainele] m-ar interesa întnicîtva. Atîrnă ¡i de preţ. SADOVEANU, p. M. 163. ATÎRNĂT, -Ă, atlmaţi, -te, adj. Care atîrnă; aplecat spre pămînt. Lingă el o mtndră salce cu lungi ramuri atirnate. NEGRUZZI, S. II 14. ATÎ RNĂTO A RE, atirnători, s. f. Agăţătoare5. ATÎT1 adj. nehot. m. v. atîta3. ATÎT* adv. (Şi în forma atita) 1. (Uneori întărit prin «întru *) în asemenea măsură, aşa de mult (sau de tare, de bine, de îndelungat, de scump etc.). Şi dei-am fostvrodată dragă, N-avea el cap să mă-nţeleagă? Că rea doar într-a- tîta nu-sl COŞBUC, P. I' 185. Nu mai dondăni atita din gură! CREANGĂ, P. 59. Intrigile... mă cuprinseră intr-a- tlt, îneît, neaflînd minută de răgaz, am fugit in ţară. NEGRUZZI, S. 160. Şi atita s-au spăriat, in loc să se bucure! DRĂGHICI, R. 156. <(> (Accentuează înţelesul unui adjectiv sau al unui adverb, de care se leagă prin prep. « de *) Ah! E-atit de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr Şi atîta de subţire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. Astăzi nu sîntem atîta de osteniţi ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. începe uşor A-zice cu dor Un cîntic duios Attt de frumos, Munţii că. răsun, Şoimii se adun. ALECSANDRI, P. P. 66. (Corelativ) Atît... cîl (sau, popular, cum) .. . = în acelaşi grad, număr, preţ etc. ca şi... Atî- ta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat, Şi atîta-s de scîrbit Cumu-i ceriul de cernit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît (sau precît) şi... = şi... şi...; nu numai ci (şi)... Boieri, atît cei in slujbă cît şi cei din afară... BĂLCESCU, O. II 13. Lele, nu mai suspina... Că-i atîta vina mea Cit şi, lele, vina ta! JARNÎK-BÎR- SEANU, D. 253. (întregit prin «tot») La vînătorie... eu mă pricep cam tot atita precît se pricepe vestitul ageamiu carele, văzitydu-se luat in răspăr... se apără. ODOBESCU, s. III 9. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu scamă) ... = în astfel de grad, în asemenea măsură. Nu atît faptul că ai greşit mă supără, cit mai ales faptul că nu cauţi să te îndrepţi. -$■ Expr. (în legătură cu o alternativă) Tot atît = acelaşi lucru, tot una, deopotrivă, egal; indiferent. Meştere, nu ştiu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. Ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atlta-i. CREANGĂ, P. 212. încă. (sau mai) pc atîta = încă o dată (sau aproape încă o dată), aceeaşi măsură sau sumă, acelaşi preţ etc. 2. (Indică o gradaţie; în expr.) Cu atît mai bine (sau mai rău) = mai convenabil (sau mai dezavantajos). Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. . . — Despre mine, cu atita mai bine, măi Chirică. Şi ce mi-i cere tu pentru trei ani? CREANGĂ, P. 151. Atîta ini-a fost (sau ţi-a fost etc.) = pînă aici mi-a fost (sau ţi-a fost etc.) viaţa, sănătatea etc., cu asta s-a sfîrşit, mai mult nu se mai poate. Cind văzu fiul împăratului că zîna lipseşte, atîta-i fu. Căzu la boală. ISPIRESCU, L. 311. Atîta (numai sau doar) că...=numai cît.. ., doar că.. . Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei... Numai atîta că moşneagul. . > a rămas pleşuv şi spetit. CREANGĂ, P. 294. Atîta e de mine = m-am dus pe copcă, s-a isprăvit cu mine. -t?" (Corelativ) Cu cît... CU atît... sau CU atît... CU Cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Şi cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte, Cu-atît valurile apei, cu-atît ţărmul parcă creşte. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruţa a zice.. . Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHt, P. 278. Atîta... atîta...—în măsura în care... Atîta ştiu, atita spun. 3. (Cu sens restrictiv) Pentru cea din urmă oară, mai mult nu. S-a prăpădi [fata] prin cea săcretă de pădure, ori a nimeri chiar la curţile zmeului, apoi atîta o mai vedem! RETEGANUL, P. V 22. — Variantă: atîta adv. ATÎT3 pron. nehot. v. atîta2. ATÎTA1 adv. v. atît2. ATÎTA2 pron. nehot. (Cu sens neutru; şi în forma atît) 1. (înlocuieşte un substantiv sau o propoziţie expri- mînd o măsură, o cantitate, o dimensiune etc.) Cum dai măslinele . —Atît. DELAVRANCEA, H. T. 10. <£> F x p r. (în propoziţii care exprimă o ameninţare) Atîta-Jî trebuie! sau atîta ţi-e lcacull =ai s-o păţeşti; va fi vai şi amar de tine. Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo piatră din locul său... c-apoi atîta ţi-i leacul. CREANGĂ, P. 219. Alîta mira (sau ţi-a etc.) trebuit = asta o aşteptam (ca să întreprind ceva împotriva cui va); n-am mai putut răbda. Lui Harap-Alb atitai-a ‘trebuit :lndată face ciţiva ATÎTA — 160 — ATOM paşi spre dinsa. CREANGĂ, P. 217. Nici atîta = în şi mai mică cantitate, şi mai puţin. Se 'uită el in dreapta, nu vede nimica; se uită in stingă, nici atîta. CREANGĂ, P. 238. Atîta(-i) tul sau (şi) atît sau alîl şi nimic mai mult sau (familiar, ca exclamaţie de indiferenţă) otita tot şi lada-n pud = asta el cu asta am încheiaţi să nu aştepţi mai mult 1 Cine-i? Nu-i nimeni, mi s-a părut, Şi-atit. BENIUC, în POEZ. N. 50. Tirziu — colonelul îşi ridică fruntea şi întrebă apăsat, vădit supărat: Atîta tot, nu? Da, d-le colonel. SAH1A, N. 80. Se vede că nu ştii cine sint şi ce pot eu?...—D-ta... Eşti domnul Răzvrătescu; ■atîta tot şi lada-n pod. ALECSANDRI, T. 711. 2. (în corelaţie cu « cît») Acelaşi grad, număr, preţ, •aceeaşi măsură, cantitate etc. Cit dai, atîta iei. 8. Acest singur lucru, numai aceasta. Atit mai apucă să zică zmeoaica: « M-ai mîncat friptă! '>. ISPIRESCU, L. 195. Atit ne mai trebuie!... Bravo! Prin multe am trecut... ■dar prin nori... încă nu. ALECSANDRI, T. I 467. Dar, său, doru-i mare cine: Peste multe dealuri vine; Ş-aşa vine de fierbinte. Să stai în loc te-ai aprinde. Dar cu-atita ai noroc Că te mişti, nu stai în loc! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 93. 4. Mai puţin decît s-ar cuveni. Mă mulţumesc şi cu atita. ra Fetele împăratului au mulţămit spinului şi pentru atita. CREANGĂ, P. 232. — Variantă : atît pron. nehot. / ATÎTA3, atiţia, atîtea, adj. nehot. 1. Aşa de mult {sau de scump, de tare, de bine, de îndelungat etc.). Era buimac de cap şi hămesit de foame de-atîta umblat. CREANGĂ, P. 145. Pentru atîta încredere nu am cum să-(i mulţumesc. ODOBESCU, S. III 9. Gloria te puse l- atîta înălţime, Cit n-aveai tu deasupra-ţi şi-alăturea pe nime! ALECSANDRI, P. III 253. <^> (Neobişnuit, în forma de pl. art.) Pădurea cu mirosul ei înviorător, cu aiitele-i umbre de frunziş, cu atîtele-i lumini. CARAGIALE, N. S. 48. <$• Loc. a dv. Do atîtea ori = aşa de des; adeseori. Ţi-aduci aminte cum pe-atunci, Cînd ne plimbam prin văi şi lunci, Te ridicam de subsuori De-atitea ori, de-atîtea ori? EMINESCU, O. I 235. <ţ> Expr. Alîta pagubă! = n-are importanţă, se poate trece cu vederea. Cînd era prin tindă, ea şi-a amintit C-a lăsat aprinsă alba luminare... Atita pagubă mai mare! COŞBUC, P. I 248. Co mai atîta 1 = ce să mai vorbim? ce mai tura-vura ? (Cu valoare de pronume nehotărît) Au venit atiţia, că nu mai avea unde să stea. Sint atîtea de făcut! a (întărit prin repetare) Ciudat de unde avea şi fata aceasta să-i spuie atîtea şi atîtea. Dintr-un nimic găsea pricină de vorbă ceasuri întregi. BASSARABESCU, V. 19. 2. (Exclude orice surplus cantitativ) Numai acesta, acesta singur. Dumneata atita copilă ai. SADOVEANU, M. 112. Cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? (că aşa îi era porecla: pentru că atîta odor avea şi el pe lingă casă, făcut cu mina lui). CREANGĂ, P. 39. E x p r. Atîta lucru = lucru de nimic, motiv neînsemnat. îşi dădu seama că nu avusese curaj. Nu îndrăznise nici măcar atita lucru: să se uite la vizitiu. DUMITRIU, B. F. 36. Te-am prins de mină Şi-am vrut să te cuprind—şi pentru-a- tita lucru Ai plins şi n-ai venit la noi o săptămînă. COŞBUC, P. I 173. Forme gramaticale: gen.-dat. pl. atitor şi (cu valoare de pron. nehot.) atitora. — Variantă: (rar) atît adj. nehot. m.J ATÎTlCA adj. invar. Foarte mic, o nimica toată. Nastasia se holbă să vază o scrisoare cît evanghelia. Cînd colo naşa Uţa ii întinse un bileţel numai atitica, îndoit in patru. SADOVEANU, M. C. 141. <0* (Substantivat) Ştii... nu-i trec muierii nici atitica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. [Marghioliţa] dintr-atitica s-o făcut coşcoge fătoi! ALECSANDRI, T. I 43. ATLĂS1 s. n. v. atlaz. ATLAS1 S. n. Prima vertebră cervicală, care se articulează cu osul posterior al craniului. ATLĂS1, ailasuri, s. n. (Uneori determinat prin « geografic») Lucrare care cuprinde colecţii de hărţi geografice, sistematizate după anumite criterii. Atlasul Europei. + Lucrare cuprinzînd o colecţie de imagini, desene, hărţi, grafice, tabele etc., folosite ca material documentar- ilustrativ într-un domeniu ştiinţific. Atlas istoric. Atlas astronomic. Atlas lingvistic. ^ ATLĂZ, atlazuri, s. n. Ţesătură de mătase cu un sistem de împletire a firelor care-i dă un luciu şi un desen special, pe o singură faţă. Un sînge purpuriu văpsi pielea lui lucie ca atlazul. NEGRUZZI, S. I 42. Cu scurteica de atlas Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. F i g. Luna pluteşte bălaie... Pe-un nor de allaz. MACEDONSK1, O. I 15. — Variantă: atitis (G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 103, BĂLCESCU, O. I 17) s. n. ATLfiT, -Ă, atleţi, -te, s. m. şi f. Persoană care practică exerciţii de atletism. Atletele sovietice au făcut o cursă deosebit de spectaculoasă. SCÎNTEIA, 1950, nr. 1886. + F i g. Persoană cu o constituţie fizică robustă. -4- F i g. Luptător. Ştefan cel Mare a fost nuntit de contemporani atlet al creştinătăţii. ATLÎ5TIC, -Ă, atletici, -e, adj. De atlet. îmi închipui că nu-i vorba de isprăvile atletice ale fiului dumitale. SADOVEANU, N. F. 158. Ca zei, în pieptul lumii să sădească Amor, dreptate şi avînt atletic. NECULUŢĂ, Ţ. D. 27. ATLETÎSM s. n. Ramură a sportului care cuprinde un ansamblu de exerciţii de alergări, sărituri şi aruncări. Atletismul a căpătat o mare dezvoltare in ţara noastră, «TV ATMOSFERĂ, (II) atmosfere, s. f. L 1. înveliş gazos care înconjură pămîntul (şi care ia parte, împreună cu 'acesta, la mişcarea de rotaţie). V. văzduh. Această noapte fericită. . . în atmosfera străvezie împăciuirea şi-a întins. MACEDONSKI, O. I 64. Niciodată mindrul vultur... Acel domn al atmosferei... De o prad-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. 2. Aerul pe care-l respiră cineva. Dimineaţa te deşteptai intr-o atmosferă groasă şi grea. NEGRUZZI, S. I 291. + F i g. Mediul social înconjurător, lumea în care trăieşte cineva, ambianţă. Casa lui de pustnic... şi atmosfera leneşă şi flegmatică a cafenelei: asta era toată viaţa lui. EMINESCU, N. 36. 3. Stare de spirit (favorabilă sau nefavorabilă) care se creează în jurul unei persoane, a unei instituţii etc. Prinzul s-a isprăvii într-o atmosferă de gheţărie. SADOVEANU, N. F.- 160. <$> E x p r. A face atmosfcri = a crea o anumită stare de spirit (binevoitoare sau răuvoitoare) faţă de o persoană, fată de un scop urmărit etc.. ' II. Unitate de măsură a presiunii gazelor (echivalentă cu greutatea unei coloane de mercur înaltă de 76 cm, cu o secţiune de 1 cm2 şi corespunzînd unei presiuni de 1033 gr pe cm2). Cazan cu o presiune de 9 atmosfere. ATMOSFERIC, -Ă, atmosferici, -e, adj. Care fine de atmosferă, care are loc în atmosferă. Stare atmosferică. Presiune atmosferică, v. presiune. Precipitaţii. atmosferice v. precipitaţie. ATOATE- v. atot. ATOATEVĂZĂT0R, -OĂRE adj. v. atotvăzător. AT()L, atoli, s. m. Insulă formată, în mările calde, din resturi de corali; are forma unui inel care închide înăuntru o lagună. atOm, atomi, s. m.l. Particulă infinitezimală a materiei (considerată pînă nu de mult ca indivizibilă), care pă*- ATOMĂ — 161 — ATRACŢIE trează proprietăţile unui anumit element chimip şi care reprezintă un sistem complex, compus dintr-un nucleu încărcat cu electricitate pozitivă şi din electroni, care se mişcă în jurul lui. 2, (în concepţia materialist-mecanicistă) Corpuscul infinit dc mic, indivizibil, neschimbat, etern şi în continuă mişcare, considerat a fi ultimul element constitutiv al corpurilor. în antichitate, Leucip, Democrit, apoi Epicur, Lucreţiu s-au ocupat de teoria atomilor. — PI. şi: (învechit, s. n.) atomuri (NEGRUZZI, S. I 317). — Variantă: atdmă, atome (CARAGIALE, O. VII 525, CONTEMPORANUL, Vn 264, EMINESCU, N. 33), s. f. ATOMĂ S. f. v. atom. ATOMIC, -A, atomici, -e, adj. Care ţine de atomi; referitor la atomi, specific atomilor. ţJumăr atomic = numărul de ordine al unui element chimic în tabloul periodic al elementelor. Energie atomică — energie rezultată din transformarea nucleului atomic în alte nuclee (prin acţiunea reciprocă a particulelor din nucleu, folosind metoda reacţiei înlănţuite care face ca descărcarea unui nucleu să se lege de descompunerea altor nuclee); energie nucleară. Descoperirea metodelor de producere a energiei atomice este una din cele mai importante realizări ale ştiinţei sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. Armă (sau bombă) atomică = instrumeht' de luptă a cărui putere e bazată pe energia atomică. Teama de forţa opiniei publice mondiale a împiedicat forţele agresive să folosească arma atomică în Coreea. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 222. Nucleu atomic v. nucleu. Greutate atomică v. greutate. Care încearcă să înspăimînte popoarele cu bomba'bazată pe piifcrea atomilor. Diplomaţia atomică. ATOMÎSM s. n. 1. Teoria ştiinţifică modernă a structurii şi proprietăţilor atomilor ca particule divizibile, schimbătoare,, capabile să se transforme 'dintr-o formă în alta. 2. Sistem de cugetare. materialist-mecanicist, dezvoltat în antichitate, care propaga învăţătura că tot ce există se compune din particule ' materiale foarte mici, eterne, neschimbate, indivizibile, în continuă mişcare, V> urnite atomi. Atomismul lui Democrit. ATOMIST, -A, atomişti, -ste, adj. Care se referă la atomism; (despre persoane, adesea substantivat) care admite, propagă, susţine atomismul, (peiorativ) care încearcă să înspăimînte popoarele cu bomba atomică. Atomiştii imperialişti sînt duşmanii popoarelor libere. ATOMIZATOR, atomizatoare, s. n. Aparat pentru pulverizarea fină a unui lichid întrebuinţat la dezinfectare sau la acoperirea suprafeţelor cu vopsele, cu lacuri etc. ATON1, -ă, atoni, -e, adj. (Despre ţesuturi) Fără vitalitate, lipsit de vigoare. Muşchi atoni. ATON3, -Ă, atoni, -e, adj. (Despre vocale, silabe, cuvinte) Fără accent, neintonat. în cuvîntul «liber » avem un «e» aton. ATONALÎSM s. n. Curent şi teorie burgheze, formaliste, decadente, care recomandă şi aplică atonalitatea în compoziţiile muzicale. Apar rînd pe rînd atonalismul, impresionismul, formalismul, diversele haine peticite ale unuia şi aceluiaşi substrat, ale cosmopolitismului, pătruns o dată cu capitalul monopolist străin, spre sfîrşitul sec. 19 şi începutul sec. 20.. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 1/5. ATONALITĂTE, atonalităţi, s. f. Lipsă de tonalitate, de armonie, de linie muzicală definită. ATONIC, -Ă, atonici, -e, adj. Care e atins de atonie, de lîncezeală; fără vlagă. Ţesuturi atonice. ATONÎE s. f. Slăbire a elasticităţii ţesuturilor din organism, în special a muşchilor; lipsă de vitalitate, moliciune. ATOT- Element de compunere însemnînd «pe deplin », «complet», « desăvîrşit », care serveşte la formarea unor substantive ca: atotputernicie, sau a unor adjective ca: atotştiutor, atotputernic etc. — Variantă: atoate-. ATOTBIRUITOR, -OĂRE, atotbiruitori, -oare, adj. Victorios, triumfător. Atotbiruitoarele idei ale leninismului. .. au devenit un bun al maselor muncitoare din întreaga lume, influenţînd întreaga dezvoltare a istoriei. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 22. ATOTCUPRINZĂTOR, -OĂRE, atotcuprinzători, -oare, adj. Care cuprinde aspecte foarte largi, foarte variate, foarte numeroase ale unei teorii, ale unei probleme, ale unei activităţi etc.; care înglobează foarte multe aspecte ale vieţii. în viaţa interioară, multilaterală şi atotcuprinzătoare a omului sovietic, în viaţa lui personală, se află inclusă de mult şi în chip trainic munca, munca creatoare, plină de bucurie, cu toate că ea nu este uşoară, se află incluse marile construcţii ale comunismtdui. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 4/3. ATOTPUTERNIC, -Ă, atotputernici, -e, adj. Care are putere nelimitată, care poate orice. Din cerul foarte albastru şi curat cobora linişte, precum din casele împrăştiate, din copacii înmuguraţi, din cîmpurile spintecate de pluguri, din dealurile gălbui, din pădurile negre bătînd în verde, se înălţa în unde nevăzute viaţa cea mare, atotputernică, neîndurată şi totuşi nesfîrşit de ademenitoare. REBREANU, P. S. 164. Cneazul Dimitrie Galiţin. .. era atotputernic în sfat. NEGRUZZI, S. II 145. (Substantivat, m. art.) Dumnezeu. ATOTPUTERNICIE s. f. Putere totală, nelimitată; autoritate absolută. ATOTŞTIUTOR, -OĂRE, atotştiutori, -oare, adj. Care ştie (sau care crede că ştie) tot, căruia nu-i rămîne nimic ascuns. Pentru copiii mici părinţii sînt atotştiutori. ATOTVĂZĂTOR, -OĂRE, atotvăzători, -oare, adj. Care vede (sau care crede că vede) tot. (Atestat în forma atoatevăzător) Ochiul soacră-sa cel atdatevăzător. CREANGĂ, P. 7. — Variantă: atoatevăzător, -oarc adj. ATRACTÎV, -Ă, atractivi, -e, adj. Atrăgător, captivant. ATRĂCŢIE, (3) atracţii, s. f. 1. înclinare puternică spre cineva sau ceva, năzuinţă, imbold de a te apropia de cineva sau de ceva. Atracţie pentru muzică. Jf- Farmec, ademenire exercitată asupra cuiva. Circtd exercită o mare atracţie asupra copiilor. <$> E x p r. Centru (sau punct) (le atracţie = centru (sau punct) care deşteaptă interes, care atrage, către care se tinde. Un număr tot mai mare de gospodării colective au devenit astfel centre de atracţie pentru ţărănimea muncitoare, modele vii de ceea ce înseamnă marea gospodărie socialistă in agricultură. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. 2. Fenomen fizic constînd din tendinţa de apropiere a corpurilor unul de altul. Atracţie magnetică, a [Tînărul care se instruieşte] să înţeleagă a stelelor rotire Ş-atracţia ce trebui să aibă între ele. NEGRUZZI, S. II 262. <$> Atracţie universală = lege după care toate corpurile din natură se atrag unele pe altele (direct proporţional cu masa lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ele). Atracţie moleculară = forţa de cocziune pe care o au între ele moleculele unui corp. Atracţie gramaticală = modificare a unei forme gramaticale (caz, număr, persoană, mod, timp) sub influenţa unui cuvînt din 11 i ATRACŢIUNE — 162 — ATUNCI apropiere. în fraza «ele ating cele mai variate idei, a căror legătură cu subiectul nu sint imediat de recunoscut » al doilea verb s-a pus in mod greşit la plural, din cauza atracţiei gramaticale exercitate de cuvlntul precedent c idei». 3. (Concretizat, mai ales la pl.) Ceea ce atrage atenţia, captivează} distracţie, amuzament. Atracţiile din parcul copiilor. -Jf Numere de program la circ, la varieteu etc. — Pronunţat: -ţi-e. —Variantă: a tracţiune s. f. ATRACŢlCNE s. f. v. atracţie. ATRĂGE, atrag, vb. III. T r a n z. 1. A trage spre sine, a aduce la sine. Magnetul atrage fierul. i=i Prezenţa lui in faţa magazinului a atras mulţi clienţi. SAHIA, N. 109. <$>• Refl. reciproc. Electricităţile de semn contrar se atrag, -ţ- A determina (pe cineva) să vină sau fă se ducă undeva. L-a atras intr-o cursă. □ Colonii de lumi pierdute... Sint atrase în maţă de un dor nemărginit. EMINESCU, O. I 132. [Arcaşii] la fugă se gătesc, Cercînd s-atragă leşii din tabără afară. ALECSANDKI, p. iii 221. Expr. A atrage atenţia (sau luarea- amintc) a cuiva = a face ca atenţia cuiva să se îndrepte într-o anumită direcţie, a face pe cineva atent. Numai după ce n-a mai rămas nimic pe fundul de lemn... lelea Ileana a crezut venit momentul să atragă luarea-am'nte a lui Moş Vasile. SADOVEANU, N. F. 126. Tu îmi vei răspunde că c bine... Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară.. EMINESCU, O. I 137. + Fig. A ademeni, a ispiti. Romanii au venit in Dacia atraşi de faima acestor mine. BOGZA, Ţ. 61. Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decit tot ce . ai gindit. EMINESCU, O. I. 136. 2. A aduce după sine, a avea drept consecinţă. Condamnarea penală atrage după sine destituirea din funcţie. <$>• Fig. Mi-am atras neplăceri. 3. A exercita o atracţie asupra cuiva. Istoria mă atrage. — Formă gramaticală: part. atras. ATRAGERE, atrageri, s. f. Acţiunea de a atrage. 1. Determinare a cuiva de a veni alături de o persoană sau de un lucru. O mare importanţă are atragerea in munca de agitaţie a activiştilor de partid şi a cadrelor cu munci de conducere în aparatul de stat. CONTEMPORANUL, s. II, 1952, nr. 25, 2/1. 2. Aducere (prin mijloace adecvate) a cuiva într-un loc sau într-o situaţie periculoasă; ademenire, amăgire. Se pusese la cale. .. atragerea domnului şi răpirea sau înjunghierea lui. PAS, L. I 112. ATRĂGĂTOR, -OÄRE, atrăgători, -oare, adj. Care atrage prin calităţile sale plăcute; care promite foloase, satisfacţie; atractiv. Era un tînăr... de o înfăţişare foarte atrăgătoare. VLAHUŢĂ, O. A. 433. O! mare... Tu eşti atrăgătoare Ca visul început. ALECSANDRI, P. III 98. ATIIIBUÎ, atribui, vb. IV. Tranz. (Urmat de determinări în dativ) 1. A acorda, a conferi. A atribui o mare importanţă unei probleme. îi atribuie merite mai mari decît are în realitate. 2, A pune pe seama, în socoteala (sau în spinarea) cuiva. Radu deveni iarăşi trist, şi ai casei atribuiră aceasta grijii de şcoală. VLAHUŢĂ, O. A. 119. Atribuind ştiinţa mea la vrednicia învăţătorului, porunci să cumpere... un beniş, pe care îl trimise dascălului. NEGRUZZI, S. I 11. Refl. pas. Căderea năpr amică a lui Bucşan. .. mi se atribuia tot mie. SADOVEANU, N. F. 150. • Negreşit că nu invenţiunea gravurii cu apă-tare, ce i se atribuie [lui Albert Dürer], îi va cîştiga mai mult preţ în ochii tăi. ODOBESCU, S. III 61. — Prez. ind. şi: atribuiesc (CARAGIALE, O. VII 77). ATRIBUIRE, atribuiri, s. f. Acţiunea de a atribui. 1. Acordare, conferire; repartizare. Atribuire de noi sarcini. 2. Punere în sarcina cuiva. ATRIlîtJT, atribute, s. m. 1. însuşire inseparabilă a unui obiect sau a unui fenomen, fără de care obiectul sau fenomenul respectiv nu poate nici să existe şi nici să fie conceput. Mişcarea este un atribut al materiei. + (Concretizat) Simbol, semn, emblemă. Sabia şi cumpăna erau in antichitate atributele zeiţei Dreptăţii. c=i Copiii... sint incintaţi să poarte această legătură (= cravată), care pare un atribut al .supleţii şi dezinvolturii lor. BOGZA, C. O. 281. 2. Parte secundară a propoziţiei, care determină un substantiv, sau un echivalent al acestuia. în propoziţia « omul cinstit apără pacea o, cuvîntul « cinstit o e atribut pe lingă « om ». ATRIBUTÎV, -A, atributivi, -e, adj. Care are funcţiune de atribut. Propoziţie atributivă. ATRIBUŢIE,. atribuţii, s. f. Sferă de competinţă, de autoritate sau de activitate; obligaţie, însărcinare, muncă dată spre îndeplinire. Se creează conflicte de atribuţii între autorităţi. BART, E. 297. — Pronunţat: -ţi-e. —Variantă: atribujiune s. f. ATRIBUŢItJNE s. f. v. atribuţie. ĂTRIUM s. n. 1. (La romani) Curte interioară a caselor, înconjurată de un portic acoperit. 2. (Astăzi, rar) Partea din mijloc a unei biserici. ATROCE adj. invar. De o mare cruzime, groaznic, cumplit, fioros, sîngeros. O crimă atroce. <)* (Prin exagerare) Dureri atroce. ATROCITATE, (2) atrocităţi, s. f. 1. Purtare crudă. Imperialiştii manifestă o atrocitate fără margini faţă de popoarele coloniale. 2. (Concretizat) Faptă cumplită. Fasciştii au comis pretutindeni atrocităţi înfiorătoare. ATR0FIÂ, pers. 3 atrofiază, vb. I. Refl. (Despre ţesuturi sau organe ale plantelor şi animalelor) A-şi pierde puterea vitală, a se usca, a se închirci. — Pronunţat: -fi-a. ATROFIĂT, -A, atrofiaţi, -te, adj. (Despre un organism sau despre o parte sau o funcţiune a lui) Redus, slăbit, uscat, micşorat prin atrofie. Mlădiţă atrofiată. Muşchi atrofiaţi. — Pronunţat: -fi-at. ATROFÎE, atrofii, s. f. Micşorare a volumului unei celule sau al unui organ, din cauza inactivităţii sau în urma unor tulburări de nutriţie; închircire. Atrofia, muşchilor. ATROFIERE, atrofieri, s. f. Faptul de a se atrofia. (Fig.) Atrofierea voinţei. GHEREA, ST. CR. III 88. — Pronunţat: -fi-e-. ATROPÎNA s. f. {Substanţă otrăvitoare extrasă din mătrăgună, cu aspect de pulbere albă, folosită (în doze foarte mici) drept calmant. ATtf, (1) ătale, (2) atuuri, s. n. 1. (La jocul de cărţi) Carte de culoarea care, în mod convenţional, este socotită a avea o mai mare valoare decît celelalte şi dă astfel' posesorului avantaj asupra celorlalţi jucători. 2. Element care, într-o împrejurare anumită, oferă, cuiva un avantaj (împotriva adversarului) sau o şansă în_ plus pentru atingerea scopului. ATOîfCE adv. v. atunci. ATÎNCEA adv. v. atunci. ATONCI adv. I. (Cu sens. temporal; în opoziţie cu acum) 1. în momentul acela..(despre care este vorba), pe vremea aceea (trecută sau viitoare). Atunci întii s-au strîns, la Izlaz, Cojocid şi surtuad, braţul şi gindul. Tovarăşi de zimbete şi de necaz, Să-şi depene jelile toate — 163 de-a rindtil. DEŞLIU, G. 23. Ce mai chiu ţi chef prin ramuri Se-ntinsese-atuncil COŞBUC, P. II 33. Dacă ţi-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. ■fy- (în imprecaţii) Atunci s-ajungi tu, sfrijiiule, tind ii tnînca alivenci de la mine. ALECSANDRI, T. 722..E x p r. Atunci şi nici atunci = niciodată, nici măcar cînd s-ar întîmpla un lucru imposibil. Cînd li lăsa focului viaţa de haiducie?... — Cînd codrii or înfrunzi iarna ca fi vara, vara ca şi iarna ; atunci... şi nici atunci! DELAVRANCEA, S. 177. Să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci şi nici atunci. CREANGĂ, P. 227. 2. într -un moment concomitent cu o acţiune sau urmînd imediat după aceasta. Atunci s-a arătat ce poate Lopata cununată cu condeiul. DEŞLIU, G. 24. Să se adune la ospăţ domnesc dregătorii noştri şi căpeteniile de răzeşi din sate care se vor afla atunci in tirgul de scaun. SADO- VEANU, N. P. 388. Şi-atunci de peste larg pridvor... Ieşi Zamfira-n mers isteţ. COŞBUC, P. I 56. Pun mina pe revolver, atunci auz tare un glas de căpriţă. CARAGIALE, O. I 334. (Precedat de alte adverbe, cu sensul determinat de acestea) Tot atunci = exact în acelaşi timp cu — O namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. CREANGA, P. 241. Chiar (sau tocmai) atunci = cu foarte puţin timp înainte de aceea. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Alt om venea dinspre tirg, cu un car nou, ce şi-l cumpărase chiar atunci. CREANGA, P. 40. -fy- (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Pc atunci = cam în timpul acela, cam pe vremea aceea. Vezi că pe atunci nu erau cluburi, presă, bulevard şi grădini cu cîntări. GHICA, S. 86. Pe atunci nu era încă nici o fabrică. NEGRUZZI, S. I 13. Pe atunci, cînd ţara suna de crunte larme, Stejarul cu voinicul era frate de arme. ALECSANDRI, P. III 327. Pînă atunci = a) pînă în momentul acela (din trecut). In primăvara acestui an, hanul făcea dever ca niciodată plnă atunci. PAS, L. I 143; b) pînă va sosi, momentul acela. Să aşteptăm venirea primăverii; plnă atunci nu-i nimic de făcut. De atunci = începînd din acel moment sau din acea epocă (şi pînă astăzi). E cam mult de atunci. SADOVEANU, N. F. 7. Oh, zice copilul, tata de atunci punea şi trei obede nouă de cînd te căzneşti tu cu aceasta. RETEGANUL, P. I 34. De-atunci negura eternă se desface in fâşii, De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii... De atunci şi plnă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. (Adjectival) Nu pot să uit nici patul de atunci, Patul acela fără saltele. JEBELEANU, C. 14. De (po) atunci = încă din vremea aceea. De pc atunci se vedea că va ieşi ceva din copilul acela. *$> (în corelaţie cu « cînd >, scoate în evidenţă momentul sau împrejurarea cînd se petrece acţiunea) Atunci tind spaima crudă fiori suflă prin lume, Cînd tunetul se poartă vuind din loc în loc, Cînd marea frămîntată s-acopere de spume... îmi place a sta singur. ALECSANDRI, P. A. 70. Cînd tronul era vacant, atunci mitropolitul convoca [adunările] pentru alegerea domnului. BĂLCESCU, O. II 13. (în corelaţie cu conjuncţii sau cu alte adverbe de timp) După ce răstoarnă carul, atunci vede drumul cel bun. c=i Atunci să mă fi văzut cînd mă iveam pe vîrful unui munte, cu pletele-n vlnt... ai faţa ' rumenită şi cu durda pe umere. ALECSANDRI, C. 28. II. (în corelaţie cu o idee condiţională sau concesivă) 1. (Cu rol restrictiv) Numai aşa, numai în acest caz, nUmai astfel. Noi vrem să te vedem Ia lucru; atunci te vom aprecia. 2. (Cu rol de conjuncţie conclusivă) în cazul acesta. Eu nu merg. — Atunci plec singur. — Variante: ntunco (ALECSANDRI, P. I 127), ntuncca (BENIUC, V. 38, EMINESCU, O. I 94, NEGRUZZI, ■ S. I 145, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 95) adv. ĂŢĂ, (2, 3) aţe, s. f. 1. (Numai la sg.) Fir (de bumbac, de in sau de cînepă) răsucit subţire, cu care se coase. O gospodină cumpăra un mosorel cu aţă. PAS, L. I 136. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos Şi cum n.'agra veşnicie ne-o întinde şi ne-nvaţă Că epocele se-nşiră ca mărgelele pe aţă. EMINESCU, O. I 140. ■$> E x p r. Cusut cu aţă albă = evident fals, mincinos. Povestea aceasta e cusută cu afă albă. c=i Acest « unde esti? * prea e cusut cu aţă albă. DELAVRANCEA, H. TUD. 74. A întinde aţa = a întrece orice măsură. Nu întinde aţa să se rupă. negruzzi, s. I 251. A se ţino sau a sta (numai) într-un fir dc aţu= a fi aproape de pierzanie, a se mai ţine abia- abia. A-l trage (pe cineva) aţa la ceva= a fi mînat de un imljold irezistibil înspre o ţintă (de obicei primejdioasă, neprielnică). Du-te, băiete, dacă te trage aţa Ia moarte. ISPIRESCU, L. 193. Gazda se sili în toate chipurile să-l oprească de la această hotărîre..: Fu peste putinţă. îl trăgea aţa la rele. ISPIRESCU, L. 280. Unde-l trage pe el aţa Ca să-şi petreacă viaţa. PANN, P. V. I 71. Nici UU capăt (sau fir) de aţă = nimic, nici cel mai mic lucru. Numai văru-meu... fecior de gospodar cinstit, nu luase nici un capăt de aţă. CREANGĂ, A. 99. Pînfi-lltr-Ull cap (sau capăt) de aţă = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, plnă-ntr-un capăt de aţă. A spune din fir pîllă-n aţă = a spune tot, de la început pînă la sfîrşit, din fir în păr. Iacă, iacă ce mi s-a intîmplat. Şi-i spuse tot, din fir pînă-n aţă. ISPIRESCU, L. 106. (Despre o îmbrăcăminte veche) Mai mult aţă decît faţă=aşa de ros îneît i se vede aţa din urzeala stofei; jerpelit. Din călcîie pînă Ia cap, haina lui mai mult aţă decît faţă. PANN, la HEM. Nu tace faţa cît aţa = costă mai mult confecţionarea unui obiect de îmbrăcăminte decît stofa; f i g. trudă multă şi folos puţin, mai mare daraua decît ocaua. Mai scumpă aţa decît faţa = este mai scumpă executarea sau reparaţia unui lucru decît valoarea lui. (Popular) A rămîno cu (sau a găsi în pungă) aţa mămăligii = a rămîne sărac lipit, a nu mai avea nimic. Băgai mîna-n punga chingii, Găsii aţa mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. Viaţă Cusută cu aţă = viaţă grea, plină de necazuri. + (La pl.) Capete, resturi de fire rămase de Ia lucru; (peiorativ) zdrenţe. Care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se tîrîiau aţele şt curgeau oghelele după dînşii. CREANGĂ, P. 249. 2. Orice fir care seamănă cu aţa (1) sau are aceleaşi întrebuinţări. Scoţind o piele de porc sălbatec... şi croind tite-o păreche de opinci... le-a îngmzit frumos şi a petrecut tite-o păreche de aţă neagră de păr de cal prin cele nojiţe. CREANGA, A. 25. -if- F i g. Muştele cele moarte şi spînzurate pe aţele păianjenilor. ŞEZ. VI 7. «$> Aţele iţelor — sforile cu care se leagă iţele de scripeţi. Aţa zidarului = sfoară cu un plumb Ia capăt, care serveşte de indicator al direcţiei verticale. + (Adverbial, după un verb de mişcare) Fără să se abată din drum, drept, direct la... Merge draad cel mai isteţ aţă la mînăs- tirea sfîntului părinte. RETEGANUL, P. II 65. Acea măiestrită şosea care, din grădina de la capul podului Mogoşoaiei, se-ntinde aţă pînă la bariera Ploieştilor. ODOBESCU, S. I 375. + Fibră extrasă din tulpina anumitor plante. [Robii] tîrau în picioare opinci ori zdrenţe legate ctt aţe de tei. SADOVEANU, Z. C. 232. + (La pl.) Fibrele care se desprind de păstaia plantelor leguminoase (fasole, mazăre) cînd încep să îmbătrînească. Fasole cu aţe. + Firul (foarte subţire) de oţel care se desface dc pe ascuţişul unui obiect de tăiat după prima parte a operaţiei de ascuţire. Aţa cuţitului. Aţa coasei. 3. F i g. Dîră subţire. Sîngele i se adunase in sprinceană şi o aţă i se scursese spre colţul gurii. DUMITRIU, B. F. 53. Pe alocuri, de sub ierburi aromate, se prelingea o aţă transparentă de apă. C. PETRESCU, S. 220. înlăuntrul cafenelei aţe de fum se ridicau în tavanul murdar. DUNĂ- REANU, CH. 47. Prin uşa veche şi crăpată desluşii cîteva aţe de lumină în odaia alăturată. DUNĂREANU, CH. 119. (Popular) Aţa limbii = membrană care uneşte faţa inferioară a limbii cu mucoasa gurii şi care opreşte unele AŢICĂ — 164 — / AŢÎŢA mişcări ale limbii. + (La pl.) Dîre băloase pe care le prezintă uneori zeama de varză. AŢICA s. f. Pînză ieftină, din care se confecţionează obiecte de îmbrăcăminte. [Tarabă] cu ace şi cu mosorele, cu nasturi, gulere şi şireturi, testemele... şi aţică. PAS, L. I 44. AŢÎNE, aţin, vb. III. Refl. 1. A sta în calea cuiva, a pîndi trecerea cuiva (pentru a-1 prinde sau ataca). Dragoş s-aţinea Şi cel zimbru cum venea Ghioaga-n frunte-i arunca. ALECSANDRI, P. II 94. S-aţin pe-aici Patruzeci fi cinci... De haiduci levinţi, Duşi de la părinţi De cind erau mici, La codru-n palici. ALECSANDRI, P. P. 63_. <$- (întărit prin « la drum », «la potecă » etc.) Se aţineau la drumuri şi-i pofteau pe negustori la ei, spre găzduire, unde îi prădau şi-i ucideau. PAS, L. I 113. (F i g.) Iubirile care-s mari Stau la drumuri ca tîlhari, Iubirile care-s mici Se aţin pe la potici. ALECSANDRI, P.P. 304. <$- T r a n z. (Cu complementul « drumul », « calea » etc.) Cele din urmă fiare... se înmulţeau şi aţineau omului calea in văile apelor nouă. SADOVEANU, N. F. 53. Petre, cu cit ii aţineau 'drumul oamenii şi-l opreau şi cu cît Busuioc îşi inmuia glasul, cu atît se înverşuna şi răcnea. REBREANU, R. II 41. Eu stau pe potecă şi-aţin frumuşel Cărarea la fele-n cîmpie. COŞBUC, P. II 39. Calea mîndrei aţinui, O floricică de-i’ cerui. ALECSANDRI, P. P. 237. -f (Rar, urmat de determinări introduse prin prep. « după ») A se ţine după cineva, a se lua după cineva; a urmări. Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te aţii? EMINESCU, O. I 157. 2. A fi sau a sta gata (pentru a prinde un obiect care este gata să scape), a fi cu luare-aminte (pentru a reacţiona la timpul potrivit), a băga bine de seamă. Întindea braţe din ce în ce mai mari spre puzderia de fulgi, ca şi cum s-ar fi aţinut să prindă toată zăpada. BASSARABESCU, 50. Grăunţele pocnesc şi sar înflorite, albe. Băieţii s-aţin să le prindă. VLAHUTĂ, CL. 114. Se luară cu toţii după dinsul [după butoi] pe marginea gîrlei, pînă îl dete apa mai la mal. Ursul se aţinea mereu, pînă îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în braţe. ISPIRESCU, L. 345. ■$> (Cu determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul acţiunii) Din cînd iu cînd, din tulbureală, scotea la lumină reţeaua, in care se zbăteau peştişorii argintii. Eu mă aţineam cu cofăielul şi nu prea eram mirat de norocid nostru. SADOVEANU, N. F. 29. Zvîrle mingea-n sus... şi tot el aleargă, de s-aţine cu mîinile şi-o prinde. ŞEZ. II 62. •fy- E x p r. (De obicei urmat de un vocativ, exprimat sau subînţeles, adesea cu sens nehotărît) Aţine-te! = fii gata ! ţine-te bine ! Acu-i acu — îl adulmec [pe duşman] — aţine-te! TOMA, C. V. 266. Cînd auzeam noi de masă, tăbăram pe dînsa, ş-apoi aţine-te gură! CREANGĂ, A. 10. — Prez. ind. şi: (popular) aţiu. — Variantă: aţinea vb. II. AŢEN'EĂ vb. II v. aţine. AŢINT vb. I v. aţinti. AŢINTĂT, -Ă adj. v. aţintit. AŢINTI, aţintesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Cu privire la ochi, p. ext. la privire, la căutătură) A îndrepta ochii ţintă spre cineva sau ceva, a concentra privirea asupra unei fiinţe sau a unui lucru, a pironi. Căutau cu ochii... aţintiţi duşmănos spre cer. PAS, L. I 12. Visam o pescuire minunată, stînd cu ochii aţintiţi asupra plutei. SADOVEANU, N. F. 53. Spinul repede îşi aţinteşte privirile asupra lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 233. Ochii mei ce-n veci la tine Aţintesc a lor lumine. ALECSANDRI,' P. I 144. Refl. Ochii lutulor se aţintiră la măiastra şi mărturisiră ci: aşa frumuseţe... nici c-au mai văzut. ISPIRESCU, L. 283. <$> (Rar, despre alte organe, p. ext. despre om şi manifestări ale lui) Şi eu am văzut cirdurile de dropii, cutrie- rînd cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază acele şesuri fără margine [ale Bărăganului], ODOBESCU, S. III 14. Urechile erau aţintite spre astă cîntare nepovestită. POPESCU, B. I 129. Junele, a cărui atenţiune era aţintită la ţea mai mică mişcare... auzi şi el acest zgomot. FILIMON, C. 44. 2. Tranz. (Cu privire la arme de foc) A îndrepta spre o ţintă, a ochi. Aţinteşte puşca asupra fiarei. 3. Iii tranz. (învechit, impropriu) A aspira, a năzui. a tinde, a ţinti. Libertatea-n faţa lumii a aprins un mîn- dru soare, Ş-acum neamurile toate cătră dinsul aţintesc. ALECSANDRI, P.A. 81. -— Variantă: (învechit) aţintâ (ALEXANDRESCU, M. 26) vb. I. AŢINTIRE s. f. Acţiunea de a aţinti. Aţintirea privirii asupra unui punct. AŢINTÎT, -Ă, aţintiţi, -te, adj. (Despre ochi, sau privire) îndreptat, fixat, pironit asupra cuiva sau a ceva. Priveam cu ochii aţintiţi o floare de ametist care tremura intr-un strop de apă pe o creangă. SADOVEANU, O. VIII 14. (Adverbial) Dimonul stă ghemuit într-un colţ, lingă gherghef, şi se uită aţintit la dumneaei. SADOVEANU, N. F. 32. Ea rămase singură... gîndindu-se aţintit ce are de făcut a doua zi. SADOVEANU, B. 73. —-Variantă: (învechit) aţintât* -ă (NEGRUZZI, S. III 366) adj. AŢIPEALĂ, aţipeli, s. f. 1. Starea celui aţipit; aţipire. Onufrie se trezi din aţipeală, răspunse oftînd: Noi, Rozalie, n-am avut nici boi, nici car in zilele noastre. CAMILAR,. TEM. 24. Aţipeala care-i întovărăşea totdeauna mistuirea nu venea ca de obicei să-l cuprindă într-o moleşire plăcută. SADOVEANU, Z. C. 108. Era gata să adoarmă... Dar sări din aţipeala lin, căci richiţele şi bălăriile foşniră şi o formă albă trecu prin sîngele amurgului. GALACTION, O. I 137. 2. F i g. Lîncezeală, moleşeală, amorţire, apatie. Dar ce era jalea şi aţipeala asta? CAMILAR, T. 219. AŢEPl, aţipesc, vb. IV. Intranz. A începe să doarmă, a cădea în uşoară adormire, a fi cuprins de un somn uşor. Cînd şi puii ciutelor Aţipesc prin crîng, Eu mă plec tăcutelor Gînduri. TOMA, C. V. 96. Aţipesc într~un somn bolnav de greu, ca o noapte imensă, cu toate geamurile cerului închise. POPA, V. 153. Eu numai mă lăsasem pe pat, nici nu aţipisem. SADOVEANU, N. F. 88. Aţipea şi ea cîte niţel, zdrobită de oboseală, şi, cînd se deştepta, tresărea spăimîntată de presimţiri sinistre. VLAHUTĂ, O. A. 130. Biata noră care de-abia aţipise, de voie, de nevoiet trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. ATIPÎKE, aţipiri, s. f. Acţiunea de a aţipi. AŢIPÎT, -Ă, aţipiţi, -te, adj. Abia (sau uşor) adormit. Du~te cît e aţipit zgripsorul. SADOVEANU, N. F. 37. AŢIŞOĂRĂ, aţişoare, s. f. Diminutiv al lui aţă; aţă subţire. Poame înşirate pe o aţişoară. AŢIŢĂ vb. I v. aţîţa. AŢIŢĂRE s. f. v. aţîţarc. AŢIŢĂT, -Ă adj. v. aţîţat. AŢÎŢÂ, aţîţ, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la foc) A aprinde, a face să ardă; a face să ardă mai bine, a înteţi, a înviora (suflînd peste tăciuni, scuturînd cenuşa etc.). Aţîţă focul şi pune ceaunul de mămăligă. SADOVEANU, B. 21. Mai pe-nnoptat A mers s-aţîţe-n vatră foc, Să facă de mincat. COŞBUC, P. I 255. Maica aşază gătcjile, moş, Nichifor scapără şi îndată aţîţă amindoi focul. CREANGĂ P. 130. F i g. (Complementul exprimă o stare sufletească, un sentiment) A aţîţa spiritele, a Cu vorbele AJITARE — 165 — AUDIŢIE acestea... mai tare le-a aţlţal dorul de a o vedea. RETEGANUL, P. II 7. -fy- E x p r. A aţîţa focul = a provoca un sentiment sau o acţiune care poate avea urmări grave. Decît să mori, mai bine să ne răzbunăm. —• Nu aţiţa Jocul, Petcule; nu vorbi de răzbunare. ALECSANDRI, T. 1276. <> Refl. Privind ladinsa, i s-ali{ă milă. PANN, P. V. II 136. 2. F i g. (Cu privire Ia oameni) A întărită; (cu privire la animale) a asmuţi. Aţîţă dinii, a Bătrina umblă prin (ase fi aţîţă oamenii. DUMITRIU, N, 188. + (Cu privire la războaie) A desfăşura o propagandă de învrăjbire între popoare, a menţine o stare de încordare favorabilă dezlănţuirii unui război de agresiune. Imperialiştii aţîţă la război. — Variantă: afiţu (NEGRUZZI, S. I 143) vb. I. AŢiŢÂBE, aţiţilri, s. f. Acţiunea de a aţîţa. 1. S'.îrnire, înteţire a focului (prin suflare sau scormonire). 2. F i g. Provocare, instigare, slîrnire, întărîtare (spre manifestări sau acţiuni rele, primejdioase). Aţîţare criminală ia război. — Variantă: alijiirc (CONTEMPORANUL, IV 83, NE- GRUZZI, S. I 75) S. f. AŢlŢAT, -A, aţiţaţi, -le, adj. (Despre oameni, p. c x t. despre organismul lor şi despre sentimentele sau acţiunile lor) Excitat, întărîtat; exaltat. Fierarul a adormit. Cocor a mai rămas treaz şi aţiţat... Ii năluceau din urmă privelişti şi vorbe din ceasul despărţirii lui de sat. SACOVEANU, M. C. 60. Fantezia zboară şi se înapoiază aţîţată de un cuvint sau de o replică. ANGHEL, PR. 145. Nervii ii sînt încă aţîţaţi. CONTEMPORANUL, II 248. — Variantă: atiţiit, -il (NEGRUZZI, S. I 179) adj. aţIţAtor, -OAllE, ajîţători, -oare, adj. Care întărită, provocator. Norii cenuşii acopereau cerul.. . aerul era apăsător, aţiţător a ceartă şi a minie. DUMITRIU, N. 101. <0- (Mai ales în e x p r.) Atîţător In război (şi substantivat, m.) = (cel) care, servind interesele imperialiştilor agresivi, îndeamnă, instigă la război. Lupta pentru pace înseamnă ridicarea urii şi vigilenţei împotriva imperialiştilor aţîţători la război. REZ. JIOT. I 206. Va veni ziua cind aţiţătorii Ia război şi acoliţii lor vor fi judecaţi pentru toate crimele lor de marele tribunal a! popoarelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2591. AŢflS, -OASĂ, aţoşi, -oase, adj. (Despre plante) Care are în structura sa fibre sau filamente uşor de desfăcut în firicele sau aţe. Fasole aţoasă. c=> Coaja cea pe dinafară fa nucii de cocos] era aţoasă ca cinepa. DHAGHICI, R. 51. AU adv. (Arhaizant şi retoric; rar şi popular) Oare. Tu bine ai ştiut ale cui sînt moşiile acestea! Au nu ţi-au arătat ţie moşneagul locul? SDIERA, P. 38. Au purtarea noastră nu-ţi place? Au supuşii măriei-tale sînt răi? ISPIRESCU, L. 12. Au nu vezi tu, mîndro, bine Cum bat calea pentru tine? IIODOŞ, P. P. 109. (PIconastic, urmat dc « oare ») Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nţe- legi tu, oare. Cum că eu sînt nemuritor Şi tu eşti muritoare? EMINESCU, O. I 172. <$> (Urmat de «doar» sau « doară ») Au doară nu te mulţumeşti cu simbria ce-ţi dau? ISPIRESCU, L. 231. AU- conj. (învechit şi popular; leagă membrele aceleiaşi propoziţii sau membrele unei fraze, indicînd opczi;ia sau alternarea noţiunilor exprimate de ele) Sau, ori. Cinc-i mai frumos, eu au femeia mea? SBIERA, P. 228. Aru ştiu dacă broaştele pot să mănînce mălaiul, au ba. ISPIRESCU, I. . ISO. Sub poală de codru verde Un focşor abia se vede; Nu ştiu focu-i potolit. Au de fedori ocolit; Nu ştiu patru au doisprece Şăd şi frig Ia un berbece. HODOŞ, P. P. 201. <$• (în întrebări) Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînţi la noi pe şură? Au (i-i foame, au ţi-i sete, Au ţi-i dor de codrul verde ? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 122. AU3 interj. Exclamaţie care exprimă o uşoară durere fizică (v. ah, va i), o mirare (v. a2), o bucurie ctc. Să-i placă maichii ca mie, Ne-am duce Ia cununie... Au, doamne, cum ne-am mai duce, Cu calu nu ne-ar ajunge. HODOŞ, P. P. 135. AUDIA, audiez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la persoane chemate în faţa justiţiei) A supune unui interogatoriu, a înregistra declaraţiile făcute. Judecătorul a audiat pe martorii apărării. 2. A asculta, a frecventa un şir de lecţii (sau prelegeri). Cursurile sînt audiate regulat de studenţi. + A asculta înregistrări muzicale (făcute pe discuri, pe bandă de magnetofon etc.). — Pronunţat: a-n-di-a. AUDIENT, -A, audienţi, -te, s. m. şi f. (învechit) Auditor2. — Pronunţat: -di-ent. AUDIENŢA, audienţe, s. f. întrevedere acordată unui solicitator de către o persoană care deţine o funcţie de răspundere. Ultima audienţă a lui Horia la împărat a fost la 1 aprilie 1784. IST. R.P.R. 272. — Pronunţat: a-u-di-en-. AUDIERE, audieri, s. f. Acţiunea de a audia. 1. Luare a depoziţiei unui martor. 2. Ascultare a unui curs sau a unui şir de prelegeri. —-Pronunţat: a-u-di-c-. AUDITIV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care ţine de auz, privitor la auz, în legătură cu auzul. Nervi auditivi. Senzaţie auditivă. , — Pronunţat: a-u-. AUDITOR1 S. n. v. auditoriu'. AUDITOR2, -OĂRE, auditori, -oarey s. m. şi f. Persoană care asistă la un curs, la o conferinţă, la un conceri; ascultător. Profesorul trebuie să vorbească in aşa fel, incit 'să fie înţeles de auditori. — Pronunţat: a-u-, AUDITORIU1 s. n. Totalitatea persoanelor care ascultă o conferinţă, urmăresc un spectacol etc.; asistenţă, public. Cu toată indulgenţa auditoriului, trupa de amatori făcu un mare fiasco. NEGRUZZI, S. I 341. (în forma auditor) Alexandrescu înveselea auditorul cu cite-o elegie, o satiră sau o fabulă. CHICA, S. A. 126. — Pronunţat: a-tt-.— Variantă: auditor s. n. AUD1TOKIU1, auditorii, s. n. Sală de cursuri la o şcoală, în special la o universitate sau la alt institut ele învăţâmînt superior. •—Pronunţat: a-u-, AUDIŢIE, audiţii, s. f. Faptul de a audia; (concretizat) ceea ce se audiază, în special concert dat în faţa unui cerc rcstrîns de ascultători. Organizarea de audiţii colective ale buletinelor de ştiri ale posturilor centrale de radio cit şi ale staţiilor de radioficare constituie dc asemenea o formă importantă prin care instituţiile culturale de masă pot face informarea ţărănimii muncitoare asupra evenimentelor care se petrec pe plan intern şi internaţional. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 346, 2/1. Oamenii mundi din sală au cerut la sfirşitul audiţiei ca asemenea manifestări să aibă loc cit mai des in căminele culturale. CONTEMPORANUL, ?. II, 1953, nr. 342, 2/3. Audiţie pe discuri = concert constînd din piese muzicale imprimate pe discuri. <> E x p r. (A oxecuta o lnicată muzicalii) în primii audiţie = (a cînta o bucată) pentru prima dată în faţa publicului. — Pronunţat: a-it-di-li-e. AUGMENT — 166 — AURAR AUGMlSNT, augmente, s. n. Vocală adăugată (în unele limbi indo-europene) la începutul unei forme verbale, pentru a marca o acţiune petrecută în trecut. — Pronunţat: aug-ment. AUGMENTATÎV, -Ă, augmentativi, -e, adj. (Despre sufixe şi cuvinte derivate cu sufixe) Care arată (de obicei cu nuanţă depreciativă) o creştere, o mărire a dimensiunilor unui obiect, a gradului însuşirilor sale etc. Sufix augmentativ. « Băieţoi» este o formă augmentativă a cuvîn- tului « băiat <>. (Substantivat) « Căsoi n este augmentativul lui « casă ». — Pronunţat: aug-men-. AUG CR1 s. n. (în antichitatea romană) Prevestire făcută de auguri2. (Azi rar, numai în e x p r. ilustrînd o concepţie bazată pe superstiţii) A Ii (le bun (sau de rău) augur = a fi semn bun (sau rău), a prevesti a bine (sau a rău), a însemna că un lucru se va sfîrşi în mod favorabil (sau nefavorabil). — Pronunţat: au-gur. AUGUK2, auguri, s. m. (în antichitatea romană) Preot care pretindea că poate prevesti viitorul după zborul, cîntecul şi aspectul măruntaielor păsărilor. După sămănat Aleargă pînă-n Roma să-ntrebe el augurii Că da-vor zeii oare bun rod sămănăturii? COŞBUC, P. II 191. — Pronunţat: au-gur. AUGUST1 s. m. Numele celei de a opta luni a anului, între iulie şi septembrie. Ca luna august Voi plinge cu jerbe de stele. BENIUC, V. 63. A venit in vara aceea, pe la august, şi cinstita holeră de la 48. CREANGA, A. 14. — Pronunţat: au-gust. AUGUST2, -A, auguşti, -ste, adj. (Epitet dat altădată monarhilor şi persoanelor din familiile domnitoare, astăzi numai ironic) Preamărit, preaînălţat, slăvit. Prăpastia dintre ţară şi dinastie e aşa de adtncă, gheaţa aşa de groasă, că de s-ar plănui descotorosirea ţării de rege nu s-ar găsi supus care să-şi verse singele pentru augustul suveran. COCEA, P. 27. Exemplul dat de augustul meu strămoş, Caiu Ulpiu Traian. ODOBESCU, S. III 31. -f (Poetic) Care impune respect, maiestos, măreţ, impunător. [Un vînător] surprinse... Sihastrul cuib al acvilei auguste. TOMA, C. V. 294. Din culmile auguste ale munţilor, pe care începeau să cadă palori de ametistă, se lăsa insinuant frigul nopţii. GALACTION, O. I 101. A timpilor eroici imagină augustă. -ALECSANDRI, P. A. 162. — Pronunţat: au-gust. AUÎ, pers. 3 âuie şi auieşte, vb. IV. Intranz. A răsuna prelung; a hăui, a hui. Dar auie prelung sirena Şi bate clopotid în dungă. BENIUC, C. 20. [Ţigăncile] te îmbie să-ţi ghicească norocid în ghioc alb care auie dacă-l pui la ureche. STANCU, D. 110. Toată valea auieşte de-un ecou, frumos, muzical. VLAHUŢĂ, O. A. III 33. Ecouri lungi [de toacă] auiescprin coridoare, prin sălile boltite ale chiliilor, întreaga mănăstire răsună ca o vioară. VLAHUTĂ, O. A. II 164. — -Pronunţat: a-u-i. — Variantă: ăui (DUMITRIU, N. 289) vb. IV. AUlALA, atiieli, s. f. Zgomot confuz, monoton şi prelung. După ce m-am odihnit pe treptele pridvorului, cu capul în mîini, cu ochii închişi şi surd la auiala întinsă a satului, m-am sculat. DELAVRANCEA, T. 261. + Sunet metalic, ţiuit. S-a stins de tot, de tot auiala din urmă a acioaiei. CARAGIALE, S. 55. — Pronunţat: a-u-. AUL, aule, s. n. Sat de munte în Crimeea, Caucaz şi Asia centrală. Era la noi un stăpin de aul care poposise cu căruţele supuşilor săi la o margine de lac. SADOVEANU, D. P. 46. Zboară, cîntec al meu, din aul în aul. TOMA, C. V. 313. AULĂ, aule, s. f. 1. Sală marc într-o clădire publică (mai ales într-un institut de învăţămînt superior), destinată festivităţilor. Aula universităţii. 2. (în orînduirea feudală) Curte domnească sau împărătească. — Pronunţat: a-u-.— Accentuat şi: (rar) axilă. AULEO interj, v. nolcu. AULÎU interj, v. aoleu. AUNEORI adv. v. uneori. AUR s. n. 1. Metal preţios, de culoare galbenă, folosit pentru a fabrica obiecte de valoare şi (mai ales în trecut) monede (servind din această cauză şi ca măsură a valorii). Gătiră o cină plăcută numai in vase de aur. ISPIRESCU, L. 7. Unul din pintenii săi de aur se sfărîmă. BĂLCESCU, O. II 258. Nici linul nu poate Să ridice-n spate Armele culcate Cu-aur îmbrăcate. ALECSANDRI, P. P. 67. <$• Nuntă de aur =aniversare a 50 de ani de la căsătorie; petrecere organizată cu acest prilej. •+• F i g. Lucru valoros, care preţuieşte mult (pentru că este rar). -$> Aur alb = energia captabilă (şi foarte valoroasă) a căderilor de apă. Aur negru — cărbune de piatră sau (mai rar) ţiţei (considerate ca valoare economică). Loc. adj. De aur = de culoarea galbenă a aurului; valoros ca aurul. Soarele va cerne colb de aur. BENIUC, V. 134. Ileana Simziana, cosiţă de aur, cimpul înverzeşte. ISPIRESCU, L. 23. Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, o. I 82. E x p r. Epocă de aur = perioadă de înflorire şi strălucire a vieţii materiale şi culturale. Inimă de aur = inimă bună, miloasă a omului înzestrat cu înalte calităţi. Cruce de aur (Ia sau cu noi) în casă v. cruce. (Familiar) A-i ii gura do aur sau a avea gură de aur, se spune despre cineva căruia i se atribuie darul ca lucrurile bune pe care le doreşte cuiva să se împlinească. + Foaie subţire, pojghiţă din metalul descris mai sus. Obiect suflat cu aur. + F i g. Poleială, văpaie, strălucire (ca a metalului). Aurul apusului s-a dărîmat şi zarea s-a umplut de înserare. SADOVEANU, L. 7. Şi brazdele negre le-neci în aur de soare. NECULUŢĂ, T. D. 57. Luna revărsa tot aurul ei în odaia lui. EMINESCU, N. 81. 2. Fir făcut din metalul descris mai sus sau imitînd acest metal şi folosit la ţesut sau la cusut. Na-ţi năframa de mătasă Pe margini cu aur trasă. Aurul cînd s-a topi, Să ştii, frate, c-oi muri. ALECSANDRI, P. P. 20. Un aşternut Cu aur ţesut. ALECSANDRI, P. P. 121. + Veşmînt (scump) ţesut din asemenea fire. (în basme) Împăratul era îmbrăcat numai în aur. POP. <$> (Adverbial) La coşarul dărîmat Stă boierul răzimat, Numai aur îmbrăcat. TEODORESCU, P. P. 326. 3. (De obicei cu sens colectiv) Bani, avere, bogăţie; f i g. belşug. Sătul de aur ca o căpuşă De sînge [e] boierul. BENIUC, V. 137. Aur înseamnă plugul nou, tractoarele. Ele vor brăzda toate ogoarele Şi vor aduce şi-n casa noastră şi-n sat Viaţă mai bună şi rod îmbelşugat. VINTILĂ, O. 41. <§■ Exp r. A înota în aur = a fi foarte bogat. Sete de aur= lăcomie de bani, goană după avere. Plată în aur= plată făcută cu un echivalent al aurului. A plăti CU aur = a plăti cu bani mulţi. A CÎntări CU aur = (odinioară) a plăti pentru un obiect o cantitate de aur egală cu greutatea lui; (astăzi) a plăti mulţi bani. Tot aurul din lume să-mi îi dat, se zice pentru a exprima ideea că cu nici un preţ n-am fi spus sau făcut ceea ce ni s-a cerut. t AURAR, aurari, s. m. 1. Meşter care lucrează în aur. V. zlătar. îi trebuieşte un aurar tare iscusit, care să-t facă nişte lucruri foarte preţioase. SBIERA, P. 97. 2. Cel care scoate aur din mine, care culege aur din rîuri. V. b ă i e ş, rudar. -—Pronunţat: a-u-. AURĂ — 167 — AUSCULTAŢIE ĂURĂ s. f. (Rar) Nimb, aureolă (1). Lumina vie-şi moaie a apusului era adunată pe spatele făpturii lui albe ca o aură. CAMIL PETRESCU, N. 93. AURĂRÎE, aurării, s. f. 1. (Colectiv) Obiecte de aur. L-au virit întâi într-un ceardac, apoi intr-o tindă lungă, după aceea intr-o odaie cu aurării pe păreţi. SADOVEANU, Z. C. 267. [în ladă] puse dalbele odoare, Veşmintele şi aurăria toată. MURNU, O. 135. 2. (Popular, învechit) Mină de aur. — Pronunţat: a-u-, AURCL1 S. m. (întrebuinţat în literatura populară, pentru rimă) Diminutiv al lui aur. ' 1. Aur (1). Porumb alb cu guşa verde... C-ochi ■■ii cap de pietre scumpe, Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-11 ar gin! el. TEODORESCU, P. P. 39. Este-un mîndru stejărel, Cu frunza de aurel, Cu coaja de arginţel. POP. 2. Broderie cu fir de aur. Şede Neagoe călare P-un cal galben grîngurel (= ca un grangur). Şaua-noată-n aurel. MARIAN, O. II 141. + Culoare de aur. Te-oi zugrăvi şi pe tine, M-oi zugrăvi şi pe mine... Pe tine cu aurel, Care-n ţară-i puţinei, Iar pe mine cu negreală, Care-i destulă în ţară. POP. — Pronunţat: a-u-. AURÎL2, -ÎCĂ, aurei, -ele, adj. (Poetic) Auriu. Nemuritoare carte cu litere-aurele. BOLINTINEANU, O. 212. <0- (Despre păr) Perişoru-i aurel, Ca mătasa subţirel. ALECSANDRI, P. I 92. (Substantivat) Aurică, drăgidică! Nici ai grijă, nici ai frică... Cit îi fi tu lingă' mine. ALECSANDRI, P. P. 24. — Pronunţat: a-u-. AUREOLAT, -Ă, aureolaţi, -te, adj. înconjurat de aureolă. Chipurile lor îmi apărură în amintire aureolate de lumină şi de dragoste. SAD(5vEANU, N. F. 144. ■— Pronunţat: a-u-re-o-. AUREOLĂ, aureole, s. f. 1. Cerc luminos sau colorat cu care pictorii înconjoară capetele unor personaje (mai ales ale sfinţilor, în iconografie); nimb. In cel d-alpatrulea [medalion] vînătoarea e terminată. Marele Traian, încununat cu o aureolă circulară sau nimb... stă în picioare. ODOBESCU, S. III 74. -$>• (Poetic) Depărtarea sorbea treptat tn adincurile sale chipul alb al Floricicăi, desprins încă de pe zare şi încremenit în aureola de lumină ţăsută in jurul ei de razele de aur în pulbere ale soarelui curat de dimineaţă. HOGAŞ, M. N. 54. 2. F i g. Strălucire, splendoare, glorie, faimă. în lumina esteticii materialiste, orientarea şi practica artistică a lui I. L. Caragiale capătă acea aureolă pe care nu a avut-o niciodată în trecut şi pe care o merită întru totul. L. ROM. 1953, nr. 1, 55. — Pronunţat: a-u-re-o-, AURÎ, auresc, vb. IV. 1. T r a n z. A acoperi cu un strat subţire de aur, a polei sau a sufla cu aur. Du-te şi fă o mulţime de furci de tors, una mai frumoasă decît alta. Apoi ia şi le aureşte pe toate. MARIAN, O. II 91. + F i g. A da o strălucire ca dc aur, a face să pară de aur, a polei. Te-am dus pe culmi,— ca ochii tăi să-mi crească întinderea de zări. .. Să-mi aureşti cu raza lor pămîntul. TOMA, C. V. 126. Soarele scăpăta grăbit, după deal, aurind virful copacilor. BUJOR, S. 28. Eu voi să aud unda şi cerul să-l privesc, Să văd a aurorei mult veselă zîmbire, Razele dimineţii ce norii auresc. ALEXANDRESCU, P. 28. Refl. Sub privirea-i s-aureşte Unda lină din Bosfor. BOLINTINEANU, P. I 233. 2. Refl. (în basme) A se preface în aur. îndată i se auri lîita [mieluşelului]. ISPIRESCU, L. 65. AURÎCUL, aurictde, s. n. Fiecare dintre cele două despărţituri de sus ale inimii. — Pronunţat: a-u-. AURICULAR, -A, auriculari, -e, adj. De ureche, al urechii. Nervi auriculari. — Pronunţit: a-u-. AURICULĂ, auricule, s. f. Urechea externă, pavilionul urechii. — Pronunţat: a-u-. AURIFER, -Ă, auriferi, -e, adj. (Despre terenuri, rîuri etc.) Care conţine aur. Ape aurifere. Filon aurifer. — Pronunţat: a-u-, AURÎRE s. f. Acţiunea de a auri; poleire. Aurirea unui obiect. — Pronunţat: a-u-, - AURÎT, -A, auriţi, -te, adj. 1. Suflat cu aur, poleit sau imitînd poleiala aurului. A adus de nu se ştie unde şase cerbi, cu coarne aurite. PAS, L. I 121. Perdelele-s lăsate şi lampele aprinse ; în sobă arde focul, tovarăş mîngîios. Şi cadrele-aunte ce de păreţi sînt prinse Sub palidă lumină apar misterios. ALECSANDRI, P. A. 109. -f (în basme) De aur. Palaturi aurite. ALECSANDRI, P. I 191.<$>Expr. Fic-ţi gura aurită = fie cum zici, să se realizeze ceea ce spui. 2. Ţesut sau cusut cu fir de aur (sau imitînd firele de aur). Peste zobonul de stofă aurită purta un benişel de felendreş. NEGRUZZI, S. I 145. 3. De culoarea aurului, imitînd aurul, auriu. Tu ai plete aurite. ALECSANDRI, P. P. 27. în pustiul arid necheza calul frumos, strălucit, îmbătat de lumina aurită a soarelui. EMINESCU, N. 26. Şi se duse ca să vadă De i-a dat dumnezeu roadă Şi de-i grîul răsărit Şi de-i spicul aurit. TEODORESCU, P. P. 145. 4. F i g. Strălucit, frumos, strălucitor. Auritele lumi ale închipuirii. VLAHUŢĂ, O. A. 109. în toată ziua el ii promitea că taina sufletului său îşi va avea sfirşitul, că el o- va lua de soţie, că o soartă aurită o aşteaptă. EMINESCU, N. 40. Zină drăgălaşă cu glasul aurit. ALECSANDRI, P.'A. 109. — Pronunţat: a-u-, AURÎU, -ÎE, aurii, adj. 1. De culoarea aurului. Acolo se afla ostrovul de la Nada-Florilor sub puzderia aurie a soarelui de mai. SADOVEANU, N. F. 143. în loc de mere coapte, aurii, văzu că pomul înmugurise din no». ISPIRESCU, L. 72. Auroră polară (sau boreală sau australă) — lumină difuză, de culoare verde sau roşie, care apare în timpul nopţii pe bolta cerească în regiunile polare. 2. F i g. început al unei epoci, al unei acţiuni etc. Aurora vieţii. — Pronunţat: a-u-, AUSCULTĂ, am cult, vb. I. Tranz. (Med.) A verifica, ascultînd direct cu urechea sau cu ajutorul stetoscopului, mişcările organelor interne ale corpului. — Pronunţat: a-us-. AUSCULTĂŢIE, auscultaţii, s. f. (Med.) Acţiunea de a ausculta; ascultare (2). — Pronunţat: a-us-. AUSPICIU — 168 — AUTOAPĂRARE AUSPÎCrU, auspicii, s. n. 1. (în practicile superstiţioase ale antichităţii romane) Prevestire făcută după zborul sau cîntecul păsărilor, în legătură cu o acţiune importantă care urmează să se înceapă. <$- (Azi rar, în expr.) Sub cele mai buno auspicii = în împrejurări care fac să se prevadă un sfîrşit bun, favorabil. 2. (Rar, în e x p r.) Sub auspicillc cuira = sub patronajul, sub protecţia cuiva. — Pronunţat: a-us-, AUSTER, -Ă, austeri, -e, adj. (Despre oameni, despre viaţa şi manifestările lor) Sobru, sever, aspru, rigid. Viată austeră. «$> F i g. Holul era auster, umbros, cu lumină cernută prin vitralii. C. PETRESCU, A. 356. — Pronunţat: a-us-, AUSTER1TĂTE s. f. Sobrietate, severitate, asprime, rigiditate (în principii, în purtare sau în viaţă). — Pronunţat: a-us-. AUSTRĂL, -Ă, australi, -e, adj. (în opoziţie cu boreal) Dinspre polul sud, de (la) miazăzi; sudic. Emisfera australă. Auroră australă v. auroră. ■—Pronunţat: a-us-. AUSTRAllAN1, -Ă, australieni, -e, adj. Care aparţine Australiei sau locuitorilor ei; care provine din Australia. Lină australiană. — Pronunţat: a-us-tra-li-an. AUSTRALIĂN2, -Ă, australieni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţiile Australiei; persoană originară din Australia. — Pronunţat: a-us-tra-li-an. AUSTRIĂC1, -Ă, austrieci, -e, adj. Care aparţine Austriei sau care este originar din Austria. Cabinetul austriac, văzînd că Ţara Rominească o să-i scape din mină fi'că ti mai rămîne de-abia o ocupaţie de vreo şase luni, vru încai să-i smulgă bani şi ceru a-i da birurile pe un an întreg înainte. BĂLCESCU, O. I 91. — Pronunţat: a-us-tri-ac. —PI. şi: austriaci, -e. AUSTRIĂC2, -Ă, austrieci, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Austriei. — Pronunţat: a-us-tri-ac. —PI. şi: austriaci, -e. . AUSTRU s. n. Vînt din sud sau sud-vest, vara mai ales secetos şi păgubitor pentru culturi, iarna bogat în ploaie şi zăpadă. Veni austrul cel răsunător şi topi zăpezile. SADOVEANU, O. VII 113. Austrul tot suflă cu straniile-i modulaţii. în sfîrşit şi sfîntul soare a răsărit în senin. SADOVEANU, O. A. II 114. Afară este viscol, austrul vijeleşte Şi zguduie coliba sărmanului lipsit. NEGRUZZ1, S. II 34. — Pronunţat: aus-tru. —Accentuat şi: austru. AUŞfiL, auşei, s. m. Nume dat mai multor păsări: a) cea mai mică pasăre din ţara noastră, cu pene galbene- măslinii pe spate şi cenuşii pe burtă, iar la creştet galbe- ne-aurii; trăieşte în păduri şi se hrăneşte mai ales cu muşte şi omizi (Regulus cristatus) ; b) pasăre din familia piţigoiului, cu penele de pe spate de un roşu-aprins, cele de pe creştet şi de la guşă alburii, iar coada şi aripile negre (Aegithalus.pendulinus). AUT adv. (Sport) în afara limitelor terenului de joc. — Pronunţat monosilabic. AUTARHIC, -Ă, autarhici, -e, adj. Cu caracter de autarhie. Sensul mercantilismului epocii lui Colbert era acela al unui sistem economic care urmăreşte un scop precis... mari acumulări de capitaluri şi metale preţioase, printr-o politică izolaţionistă şi violent autarhică. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 111, 4/5. — Pronunţat: a-u-. „AUTARHÎE, (2) autarhii, s. f. 1. Politică economică prin care un stat încearcă să-şi producă singur toate bunurile necesare pentru consum fără a recurge la import. 2. (Rar) Stat care practică autarhia (1). ■—-Pronunţat: a-u-. AUTliNTIC, -Ă, autentici, -e, adj. A cărui autoritate sau realitate nu poate fi pusă la îndoială, de netăgăduit (v. sigur, adevărat, veritabil, neîndoielnic, incontestabil); recunoscut ca propriu unui anumit autor sau unei anumite epoci. întreaga operă a marelui poet rus [Puşkin] este... redată publicului sovietic în întregime, cu restabilirea, după texte autentice, a pasajelor tăiate pe vremuri de cenzura ţaristă. STANCU, U.R.S.S.- 107. -4- (Despre acte) Care a fost întocmit sau învestit cu formele legale de către un funcţionar competent în exerciţiul funcţiunii sale. Testament autentic. — Pronunţat: a-u-. AUTENTICITATE s. f. Faptul sau însuşirea de a fi autentic. Opera lui Caragiale este grandioasă pentru că cuprinde în ea autenticitatea vieţii. L. ROM. 1953, nr. 1, 45. Titu Herdelea nu-i putea da nici o lămurire inedită sau măcar cu pretenţie de autenticitate. REBREANU, R. I 305. — Pronunţat: a-u-. AUTENTIFICĂ, autentific, vb. I. T r a n z. (Cu privire la acte) A garanta ca autentic, a întări, a învesti cu formele legale. V. legaliza. Autentific o copie a certificatului de căsătorie. — Pronunţat: a-u-, AUTENTIFICĂRI, autentificări, s. f. Acţiunea de a autentifica; întărire, învestire cu forme legale. V. legalizare. Autentificarea unui act. -+• Procedură juridică prin care se autentifică un act. — Pronunţat: a-u-, AUTENTIFICĂT, -Ă, autentificaţi, -le, adj. (Despre acte) întărit, învestit cu formele legale. V. legalizat. Procură autentificată. — Pronunţat: a-u-. AUTO1- Element de compunere care arată că noţiunea conţinută de a doua parte a cuvîntului compus se referă la subiect sau că acţiunea exprimată se îndeplineşte spontan, de la sine, prin mijloace proprii; serveşte la formarea unor substantive ca:autoapărare, auto- liniştire, adjective ca: autobiografic, autocritic şi verbe ca: autoadministra, auto- finanţa, autoimpune etc. — Pronunţat: a-u-. AUTO2- Element de compunere însemnînd «automobil o, « automat », care serveşte — mai ales în limbajul' tehnic — la formarea unor substantive ca: autoblin- dat, autotracţiune etc. — Pronunţat: a-u-, ĂUTO3 adj. invar. (Despre tracţiune, transporturi etc.) Care se efectuează cu ajutorul unui automobil, al unui autocamion etc. [Organizaţiile de partid] sint chemate să desfăşoare o susţinută activitate politică şi organizatorică pentru intensificarea întrecerii socialiste în rîndurile personalului ceferist, al celui diii unităţile navigaţiei civile şi al transportului auto. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2685. -4* (Eliptic) De automobile, care se referă la (mecanica de) autovehicule. Şcoala de ofiţeri tehnică auto. — Pronunţat: a-u-, AUTOADMINISTRA, autoadministrez, vb. I. Refl* (Rar) A se administra prin mijloace proprii, interne. AUTOAPĂRARE s. f. Apărare prin mijloace proprii. AUTOAPR1NDERE — 169 — AUTOFINANŢARE AUTOAPRÎNRERE s. f. Aprindere de Ia sine a combustibilelor, în anumite condiţii de presiune şi de temperatură. Autoaprinderea se întîlneşte frecvent la zăcămintele de cărbune. AUTOBĂZĂ, autobaze, s. f. Centru de exploatare şi întreţinere a unui număr de autovehicule, organizat spre a deservi o regiune, o instituţie etc. AUTOBIOGRAFIC,. -A. autobiografici, -e, adj. (Cu caracter) de autobiografie. Însemnări autobiografice, ca In această scriere autobiografică slnt descrise condiţiile de mizerie şi exploatare în care se desfăşura ucenicia celor dornici să-şi însuşească meşteşugul picturii de la vreun meşter. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 348, 1 /4. AUTOBIOGRAFII!, autobiografii, s. f. Biografie pe care o persoană şi-o scrie ea însăşi; datele esenţiale din viaţa unei persoane, scrise chiar de acea persoană. Compunere literară, mai ales în proză, în care autorul îşi povesteşte propria sa viaţă. AUTOBLINDĂT, autoblindate, s. n. Vehicul pe roţi sau pe şenile, cu armament uşor, destinat misiunilor de cercetare, de siguranţă şi de legătură. AUTOBUS, autobuse, s. n. Autovehicul cu caroseria de dimensiuni mari, întrebuinţat la transportul în comun al unui număr mare de pasageri. — Variantă: autobuz s. n. ' AUTOBUZ S. n. v. autobus. AUTOCAMION, autocamioane, s. n. Autovehicul de dimensiuni mari, prevăzut cu platformă şi folosit pentru transporturi de materiale şi mărfuri. -$> Autocamion basculant v. basculant. autocamiokEtă, autocomionete, s. f. Autocamion cu o capacitate mai mică de încărcare; camionetă. AUTOCĂR, autocare, s. n. Autobus mare, descoperit sau decapotabil. AUTO CARO SIÎR, autocarosieri, s. m. Muncitor specialist care construieşte caroserii (de automobile). AUTOCEFAL, -Ă, autocefali, -e, adj. (De obicei despre forma de organizare a bisericii ortodoxe) Care se conduce singur; independent, neatîrnat (de autoritatea patriarhului ecumenic). In anul 1885 biserica romină a fost proclamată autocefală. AUTOCEFALIE, autocefalii, s. f. (Bis.) Faptul de a fi autocefal; neatîrnare, independenţă, (faţă de patriarhia ecumenică). AUTOCISTERNĂ, autocisterne, s. f. Automobil special construit, prevăzut cu o cisternă, pentru transportul pă- curii sau al altor materii lichide. AUTOCLĂVĂ, autoclave, s. f. Vas cu pereţii groşi, închis ermetic, care serveşte la sterilizare sau la efectuarea reacţiilor sub presiune. Impregnarea mecanică a lemnului (n autoclavă a fost inventată in U.R.S.S. AUTOCONSERVARE s. f. Menţinere sau apărare a fiinţei proprii. AUTOCRĂT, autocraţi, s. m. Cîrmuitor cu puteri nelimitate al unui stat; monarh absolut. V. despot, dictator, tiran. + (Adjectival) Autocratic. în februarie 1917 monarhia autocrată rusă a fost doborită. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 224, 3/2. AUTOCRATIC, -Ă, autocratici, -e, adj. Care are caracter de autocraţie; care dispune de puteri nelimitate. Guvern autocratic. <0> (Adverbial) Monarh care conduce autocratic. AUTOCRATISM s. n. Concepţie, doctrină autocratici de guvernare. AUTOCRAŢIE, (2) autocraţii, s. f. (în societatea bazată pe exploatare) 1. Formă de guvernare cu toate puterile statului concentrate în mîna unei singure persoane, care exercită o putere absolută, nemărginită, despotică, nesocotind interesele şi voinţa poporului. V. absolutism. 2. Stat în care forma de guvernare este autocratică. Rusia ţaristă era o autocraţie. AUTOCRITIC, -Ă, autocritici, -e, adj. Făcut sau stabilit pe bază de autocritică, pătruns de spiritul autocriticii; de autocritică. Agitatorii trebuie să biciuiască lipsurile în muncă, să cultive cu îndrăzneală spiritul critic şi autocritic şi îndeosebi critica de jos. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 345, 2/6. AUTOCRITICĂ s. f. Metodă de bază în acţiunea de educare a membrilor partidului de tip nou şi a oamenilor muncii, constînd în privirea critică a propriei activităţi, în dezvăluirea şi recunoaşterea în mod deschis şi cinstit a propriilor lipsuri şi greşeli, în descoperirea cauzelor care le-au provocat şi a mijloacelor de lichidare a lor. Cred, tovarăşi, că avem nevoie de autocritică aşa cum avem nevoie de aer, de apă. Cred că fără ea, fără autocritică, partidul nostru n-ar putea să meargă înainte, n-ar putea să dea la iveală racilele noastre, n-ar putea să lichideze lipsurile noastre. STALIN, O. XI 32. Leninismul învaţă partidele comuniste să folosească cu curaj critica şi autocritica — semn al forţei şi maturităţii lor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 601. Drumul către o ştiinţă nouă este de neconceput fără o critică şi autocritică adincă şi principială, fără discutarea tuturor problemelor legate de creaţia ştiinţifică, de orientarea filozofică în ştiinţă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 5/3. AUTODEMASCĂ, autodemăsc, vb. I. Refl. A se demasca singur. AUTODEMASCARE, autodemascări, s. f. Acţiunea de a se demasca. ' AUTODETERMINARE, autodetei minări, s. f. Principiu formulat de învăţătura marxist-leninistă şi aplicat de partidul clasei muncitoare, potrivit căruia o naţiune dintr-un stat multinaţional poate hotărî singură cu privire la problemele conducerii administrativ-politice proprii, putînd merge pînă la despărţirea de stat şi la formarea unui stat independent. Fiind duşmanul neîmpăcat al oricărei subjugări, Uniunea Sovietică apără dreptul la autodeterminare naţională a popoarelor şi independenţa popoarelor mici, şi este inamicul cel mai liotărit şi consecvent al subjugării unui popor de către celălalt. DOC. PART. 285. AUTODIDACT, -Ă, autodidacţi, -te, s. m. şi f. Persoană care şi-a însuşit prin forţe proprii, fără ajutorul unui profesor sau al unei forme de învăţămînt şcolar, o serie de cunoştinţe de nivel ridicat. AUTODISTRUGERE s. f. Proprietate pe care o au unele proiectile (de artilerie antiaeriană sau lansate de pe bordul avioanelor) de a se distruge automat, după străbaterea unei anumite traiectorii, pentru a nu fi periculoase în cazul cînd nu şi-au atins ţinta. AUTOFECUNDARE, autofecundări, s. f. (La unele plante şi specii inferioare de animale) Fecundare prin sine însuşi. AUTOFINANŢARE, autofinanţări, s. f. Finanţare din fonduri proprii. Metoda autofinanţării, introdusă la noi după exemplul gospodăririi întreprinderilor din Uniunea Sovietică... se extinde necontenit făcînd în multe intre- AUTOFLAGELA — 170 — AUTOMOBIL prinderi inutilă recurgerea la împrumuturi, eliberind sume importante in vederea noilor investiţii. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 10/1. AUTOFLAGELA, autoflagelez, vb. I. Refl. (învechit; despre adepţii unor secte religioase) A se biciui, a se tortura singur, a se supune de bunăvoie unor torturi fizice inutile, din fanatism religios, socotind că ispăşeşte astfel un păcat; AUTOGARA, autogări, s. f. Gară pentru autobuse şi autocamioane. AUTOGENĂ, autogene, adj. f. (în expr.) Sudură autogenă = sudură a două bucăţi din acelaşi metal prin fuziunea (parţială) obţinută cu ajutorul unei vergele de metal topite la o flacără (de obicei) de acctilenă, activată de oxigen. AUTOGESTIONĂR, -Ă, autogestioriari, -e, adj. Care .are gestiune sau administrare proprie. Comitet sindical autogestionar. AUTflGESTION'ĂREj autogestionâri, s. f. Gestionare sau administrare proprie. AUTOGÎR, autogire, s. n. Avion special construit pentru a decola şi ateriza vertical pe suprafeţe reduse şi a cărui planare e asigurată prin rotaţiile unei elice cu trei sau patru pale fixate pe un ax vertical. V. elicopter. AUTOGRAF, -Ă, autografi, -e, adj. (Despre un text, o semnătură etc.) Scris de propria mînă a autorului. Act autograf. Scrisoare autografă. <$> (Substantivat) Peste cîteva zile se publicau mărturisiri, autografe, fotografii care puneau într-o lumină zdrobitoare tot trecutul, plin de aventuri ruşinoase, toate umilinţele şi peripeţiile prin care trecuse omul acesta. VLAHUTĂ, O. A. II 6. AUTOHÂLTĂ, autohalte, s. f. Haltă pentru automobile. AUTOHTON, -Ă, autohtoni, -e, adj. (Despre populaţii sau indivizi) Care aparţine unei regiuni (unei ţări etc.) unde strămoşii săi s-au stabilit din vechime, înaintea altora; băştinaş. Popoarele autohtone din Peninsula Balcanică. (Substantivat) Domnii regulamentari încurajează nu numai pe meseriaşi, îndeosebi pe autohtoni, dar caută să atragă şi meseriaşi străini, dintre cei specializaţi. IST. R.P.R. 299. AUTOIMPÎJÎÎERE, autoimpuneri, s. f. (în societatea socialistă) Contribuţie bănească pe care o colectivitate o fixea2ă şi o dă de bunăvoie în vederea unor lucrări locale de- interes obştesc. Autoimpunerea [este] o contribuţie bănească pe care o hotărăsc şi o dau de bunăvoie locuitorii comunelor, satelor şi staţiunilor balneo-climaterice, contribuţie cu ajutorul căreia ei pot realiza lucrări şi amenajări de interes local, fără a apela la fondurile bugetare şi la materialele din fondul centralizat al statului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2589. AUTOÎNCÎNTÂRE s. f. (Des folosit în cuvîntări sau în scrieri de educare politică a maselor) Încîntare de sine însuşi în urma unor succese, reale sau aparente, care duce adesea la lipsă de vigilenţă, de atitudine autocritică, la stagnare şi regres; automulţumire. AUTOLDilŞTÎRE s. f. (Des folosit în cuvîntări sau în scrieri de educare politică a maselor) Acţiunea de a se linişti pe sine însuşi, în urma unor succese, reale sau aparente, care duce adesea la o condamnabilă atitudine de pasivitate, la o primejdioasă lipsă de vigilenţă. Sarcina partidului este acum de a nu permite ca un spirit de auto- liniştire să-şi facă loc in rindurile partidului. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 465. întrecerea socialistă este străină de orice autoliniştire, de tendinţa de a te mulţumi cu rezultatele obţinute; ea înseamnă dezvoltarea necmitenită a succeselor obţinute, înseamnă muncă perseverentă pentru a dobindi, zi de zi, noi şi noi victorii. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2059. AUTOMAT1, automate, s. n. Dispozitiv, unealtă, aparat sau maşină care efectuează fără intervenţia omului o anumită operaţie. Le povestea istoria roţii de la automatul plugului, le spunea de întrecere, îi convingea—trebuia să-i convingă — să-i sudeze roata. DUMITRIU, V. L. 136. + F i g. Persoană fără voinţă şi părînd lipsită de raţiune, care face totul mecanic. AUTOMAT2, -Ă, automaţi, -te, adj. (Despre unelte, aparate, maşini) Care este acţionat printr-un dispozitiv mecanic; (despre anumite operaţii) care se efectuează prin acţiunea unui dispozitiv mecanic, fără vreo intervenţie exterioară. Strung automat. XJzină automată. c=i La intrarea in gura minei se află montată o instalaţie modernă pentru descărcarea automată [a cărbunelui]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2547. El, c-un ciocan automat Ţinut pe umăr, de miner, Ea cu o secere de fier Pe după braful ei bronzat. D. BOTEZ, F. S. 44. Armă automată (şi substantivat, f.) = armă de foc la care armarea se face fără intervenţia omului, astfel că loviturile se succed fără întrerupere atît timp cît se apasă pe trăgaci. Mitraliera şi puşca- mitralieră sint arme automate. i=i [Oamenii] se zvirleau spre ieşirile satului, dar la toate ieşirile ii aşteptau auto- matele-n bătaie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6 /6. Se lăsase de mult amurgul şi toate focurile automatelor încetaseră. CAMII.AR, N. I 394. (Adverbial) Mitraliera se armează automat. F i g. Care se face, se execută de la sine, în mod mecanic, fără participarea raţiunii sau a voinţei. Mişcări automate. Gesturi automate. AUTOMATIC, -Ă, automatici, -e, adj. De automat. [Doi urşi polari] fac ocolul bazinului... Labele se ridică şi se aşăză cu o regularitate automatică. ANGIîEL, PR. 114: <£• (Adverbial, f i g.) Dreaptă ca o somnambulă, ea loveşte automatic Fildeşul sau abanosul învechitului clavir. MACEDONSKI, O. I 87. AUTOMATÎSM s. n. Caracterul a ceea ce este automatic; mişcare (ca) de automat. + (Psih.) însuşire a sistemului nervos (înnăscută sau dobîndită prin exerciţiu) de a organiza anumite mişcări succesive fără a mai fi nevoie de o dirijare conştientă a lor. F i g. Automatismul birocratic trebuie combătut. AUTOMATIZA, automatizez, vb. I. Tranz. A înzestra cu utilaj automat. V. m e c a n i z a. (R e f 1. p a s.) în ţara noastră munca în mine se automatizează. AUTOMATIZĂRII, automatizări; s. f. Acţiunea de a (se) automatiza; folosire a automatelor în procesul de producţie, înzestrare cu mijloace automate. Automatizarea proceselor de producţie este treapta superioară a mecanizării. cbNTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/2. F i g. Automatizarea mişcărilor. AUTOM1ŞCÂRE, automişcări, s. f. (Fii.) Stare de schimbare şi de mişcare neîntreruptă a naturii şi a societăţii, cauzată de contradicţiile interne, proprii tuturor obiectelor şi fenomenelor naturii şi vieţii sociale. AUTOMOBÎL1, automobile, s. n. Autovehicul cu roţi, mai mic ctecît autobusul, folosit pentru transportul unui număr mic de persoane. Automobilul ajunsese numai la vreo cincizeci de paşi şi copilul nu se clintea din loc, in ciuda avertismentelor nervoase ale trompetei. REBREANU, R. II 32. De una sint bune automobilele: te duci cu ele şi n-ai nevoie de şine, nici de hrana dobitoacelor, ca la trăsură. SP. POPESCU, M. G. 64. — Accentuat şi: (nerecomandabil) automobil. AUTOMOBIL — 171 — AUTORIZARE AUTOMOBIL“, -Ă, automobili, -e, adj. (Despre'vehicule) Care merge singur, care se mişcă cu ajutorul unui motor propriu. — Accentuat şi: (nerecomandabil) automobil. AUTOMOBILISM s. n. Sport (sau turism) practicat cu ajutorul automobilului. AUTOMOBILIST, -Ă, automobilişti, -sie, s. m. şi f. Persoană care practică automobilismul. AUTOMOBILISTIC, -Ă,‘ automobilistici, -e, adj. De automobilism, privitor la automobilism. Eu n-am temperament pentru aventuri ¡i nici n-am chef să-mi frîng gîtul pe şosele de dragul sportului automobilistic. REBREANU, R. I 153. AUTOMOTOR, automotoare, s. n. Vehicul de cale ferată prevăzut cu motor propriu şi folosit pentru transportul de călători. <$> (Adjectival) Tren automotor. AUTOMULŢUMÎRE S. f. Mulţumire de sine însuşi în urma unor succese, reale sau aparente, care duce de cele mai multe ori la lipsă de vigilenţă, de atitudine autocritică, la stagnare şi regres; autoîncîntare. AUTOMUTILA, automutilez, vb. I. Refl. A-şi provoca singur o infirmitate, a se mutila singur. Numitul soldat... s-a automutilat, zdrobindu-şi trei degete de la mina stingă, spre a scăpa de front. CAMILAR, N. I 348. automutilăre, automutilări, s. f. Acţiunea de a se automutila şi rezultatul ei. [Ofiţerul] răsfoia un dosar subţire, spunindu-şi: Automutilări? Iar automutilări De săptămini judec numai automutilări. CAMI LAR, N. I 346. AUTOMUTILÁT, -Ă, automutilaţi, -te, s. m. şi f. Persoană care şi-a provocat singură o infirmitate, care s-a mutilat singură. Oslnditul acela ii un automutilat, unul care s-a împuşcat în genunchi. CAMILAR, N. I 365. AUTONÓM, -Ă, autonomi, -e, adj. Care se conduce sau se administrează singur, care se bucură de autonomie. Regiunea Autonomă Maghiară a Republicii Populare Romine este formată din teritoriul locuit de populaţia compactă maghiară secuiască şi are conducere administrativă autonomă, aleasă de populaţia Regiunii Autonome. CONST. R.P.R. 16. AUTONOMÍE s. f. Drept (al unui stat, al unei regiuni, al unei naţionalităţi sau al unei minorităţi naţionale) de a se administra singur, în cadrul unui stat condus de o putere centrală. V. autodeterminare. în Republica Poptdară Romînă se asigură autonomie administrativ- teritorială populaţiei maghiare din raioanele secuieşti, unde ea formează o masă compactă. CONST. R.P.R. 6. AUTOPLASTÍE, autoplastii, s. f. Intervenţie chirurgicală prin care se reface o parte distrusă din ţesutul corpului, luîndu-se din însuşi corpul individului o grefă care se altoieşte pe partea distrusă. AUTOPORTRÉT, autoportrete, s. n. Reprezentare a propriei persoane, în pictură, în desen sau în literatură. AUTOPROPULSAT, -Ă, autopropulsaţi, -te, adj. Care se mişcă prin forţă proprie. Proiectil autopropulsat. AUTOPSÍE, autopsii, s. f. Disecare a unui cadavru ; şi examinare anatomică a organelor Iui interne, pentru a stabili 'cauza morţii. Autopsiile se fac in interesul justiţiei sau al ştiinţei medicale. F i g. Degetele sale albe — mînuiati furctdiţa sau cuţitul cu atîta îndemtnare în autopsia oului. HOGAŞ, M. N. 36. AUTOR, -OĂRE, autori, -oare,' s. m. şi f. Persoană care creează o operă literară, artistică, ştiinţifică sau publicistică. V. scriitor. Lenin este autorul studiului filozofic «Materialism şi empiriocriticism ». Mihail Sado- veanu este autorul romanului « Fraţii Jderi». a Autorul creează numeroase schiţe bine construite. Din schiţele sale se desprind personaje vii, ale căror trăsături caracteristice sînt reliefate puternic. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 4/5. Drepturi de autor v. drept. Persoană care face, care produce ceva. Autorul invenţiei paratrăsnetidui este Benjamin Franklin, a Tulimeni ( = gardieni) şi ieniceri se amestecă la sfada plăcintei şi comedia se mîntuie cu uciderea a vreo treizeci de inşi din ambe părţile; iar plăcinta, trista ca- uză a acestei dispute, şi autorul ei au rămas turtiţi şi hăcuiţi într-o baltă de singe. NEGRUZZI, S. I 286. Persoană care comite o faptă condamnabilă (o infracţiune, un delict, o crimă etc.), particip'înd direct sau indirect la comiterea ei. Autorul unui furt. Autorul moral al unei crime. ■— Pronunţat: a-u-. AUTORAPÎD, autorapide, s. n. Automotor cu viteză de tren rapid. AUTORAŞ, autoraşi, s. m. Diminutiv cu sens depreciativ al lui autor; scriitoraş, scrib. In căptuşeala fiecărui autoraş găseşti materia fulminantă a unui critic gata să facă explozie la cea dinţii ocazie. VLAHUŢĂ, O. A. 211. — Pronunţat: a-u-. AUTOIîEGLĂJ, autoreglaje, s. n. Autoreglare. AUTOREGLĂRE, autoreglări, s. f. Reglare automată. AUTORITAR, -A, autoritari, -e, adj. Care caută să-şi .impună (uneori în mod abuziv) autoritatea sau voinţa proprie, care nu suferă contrazicere. Te rog... nu mă întrerupe. Dă-mi voie să fiu şi eu o dată autoritar cu dumneata. D. ZAMFIRESCU, R. 57. <ţ> (Adverbial) Ce-i cu dumneavoastră ? ii întreb autoritar. CAMIL PETRESCU, U. N. 322. — Pronunţat: a-u-, AUT0R1TĂTE, (2) autorităţi, s. f. 1. Drept, putere de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare. 2. Putere politică sau administrativă într-un stat; stăpînire, cîrmuire. + Instituţie, organ (central sau local) al puterii de stat. La ora trei, convoiul mortuar trebuie să pornească. Autorităţile portului s-au opus, interzicînd întreruperea muncii. SAHIA, N. 41. -+ (Concretizat) Reprezentant al puterii de stat. Autorităţile au ocupat loc în tribună. 3. Puterea de a se impune cuiva prin capacitatea, meritele sau calităţile sale; prestigiu, trecere, vază, consideraţie. <> A avea (sau a se bucura de) autoritate = a se bucura de prestigiu sau consideraţie. Creat şi crescut de Lenin şi Stalin, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice se bucură de cea mai mare autoritate şi influenţă în mişcarea revoluţionară şi muncitorească internaţională. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2647. + (Concretizat) Persoană care se impune prin prestigiul sau cunoştinţele sale. — Pronunţat: a-u-. AUTORIZĂ," autorizez, vb. I. T r a n z. A învesti pe cineva cu o autoritate publică, a-1 împuternici să facă ceva; a delega. + A da (cuiva) dreptul (de a face ceva); a îngădui, a permite. Felul tău de a te purta cu Mihai ar fi autorizat pe oricine să creadă că-ţi place. D. ZAMFIRESCU, R. 184. — Pronunţat: a-u-. —Prez. ind. şi: (franţuzism nerecomandabil) autorîz (SEBASTIAN, T. 29). AUTORIZĂRE, autorizări, s. f. Faptul de a autoriza; împuternicire. — Pronunţat: a-u-. AUTORIZAT — 172 — AUZI AUTORIZAT, -Ă, autorizaţi, -te, adj. împuternicit (să facă sau să spună ceva). Persoană autorizată. Specialist autorizat. + Făcut de o persoană care are autorizaţie prealabilă. Declaraţie autorizată. Traducere autorizată. — Pronunţat: a-u-. AUTORIZAŢIE, autorizaţii, s. f. Permisiune, de obicei oficială, de a face ceva; împuternicire. Autorizaţie de pescuit. Autorizaţie de intrare, cz> Colonizarea altor specii de peşti decit cele existente într-un fond de pescuit se va putea face numai pe baza autorizaţiei ministerului» B. O. 1953, 40. Document scris prin care se dovedeşte un drept, o împuternicire a cuiva. — Pronunţat: a-u-. AUTOSTRADĂ, autostrăzi, s. f. Şosea largă, asfaltată sau pavată, special construită pentru circulaţia autovehiculelor. AUTOSUGESTIE, (rar) autosugestii, s. f. Sugestie exercitată asupra sa însuşi. Vreascurile trosneau subt paşii viei îndeajuns ca să trezească din autosugestie şi pe un fachir indian. HOGAŞ, M. N. 235. — Pronunţat: -ti-e. AUTOSUGESTIONA, autosugestionez, vb. I. Refl. A-şi sugera singur o idee, o emoţie; a se sugestiona. — Pronunţat: -ti-o-, AUTOTITlE, (2) autotipii, s. f. 1. Procedeu fotochimic de executare a unui clişeu pentru tipărit într-o singură culoare, nuanţele de umbră şi lumină fiind redate prin puncte sau (mai rar) prin linii. V. similigravură. 2. Clişeu în zinc sau alamă, sau reproducerea însăşi a acestui clişeu, obţinută prin procedeul arătat mai sus." AUTOTRACTOR, autotractoare, s. n. Vehicul de tracţiune de mare putere, montat pe roţi de cauciuc, de metal sau pe şenile. Autocamion special construit pentru orice teren. AUTOTRACŢltJNE s. f. Tracţiune care se face cu mijloace auto. * AUTOTURISM, autoturisme, s. n. Automobil pentru 2- 6 persoane, cu acoperiş de obicei decapotabil; turism (2). AUTOTtJRN, autoturnuri, s. n. Autovehicul cu o platformă care se poate înălţa şi roti, special construit pentru executarea lucrărilor de conducere a cablurilor aeriene necesare tracţiunii electrice. AUTOVACCÎN, autovaccine, s. n. Vaccin obţinut prin culturi de microbi atenuaţi prin încălzire sau alte metode, care se administrează bolnavului de la care s-au luat microbii. Autovaccinul se întrebuinţează mai ales în tratamentul furunculozei şi al altor infecţii cu stafilococi sau alţi germeni microbieni. AUTOVACCINĂRE, autovaccinări, s. f. Vaccinare prin autovaccin. AUTOVEHÎCUL, autovehicule, s. n. Vehicul pus în mişcare de o forţă alimentată de un izvor propriu de energie. Există autovehicule terestre, aeriene, de apă şu amfibii. AUXILIAR, -Ă, auxiliari, -e, adj. Care ajută, care dă concursul la ceva, care se află pe plan secundar faţă de ceva principal; ajutător. Material auxiliar. Piesă auxiliară. Verb auxiliar — verb care ajută la formarea timpurilor şi modurilor verbale compuse. «A ,aveai>, «a fi t> şi « a voi & sint, prin unele forme ale lor, verbe auxiliare. <$> (Substantivat) Un dicţionar este un auxiliar .preţios pentru cunoaşterea unei limbi. (Mat.) Cu ajutorul căruia se poate simplifica şi rezolva mai uşor o problemă. Linii auxiliare. Unghi auxiliar. Funcţie auxiliară. — Pronunţat: a-u-xi-li-ar. AUZ s. n. 1. Unul dinfre cele cinci simţuri, cu ajutorul căruia se percep sunetele. Dacă ar fi avut cineva auz ca firtd argintului, ar fi desluşit cum plesnesc bulbii în glii. CAMILAR, TEM. 102. încă tot nu sintem lipsiţi de simţul auzului şi, prin urmare, ne place a asculta poveşti frumoase. NEGRUZZI, S. I 245. Expr. A-i lua (cuiva) auzul =a asurzi (pe cineva). Nichifor aveaobiciuşcă... cu care pocnea de-ţi lua auzul. CREANGĂ, P. 107. Stropşitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vătrarul, face o hodorogeaiă şi un tărăboi de-ţi ia auzul. CREANGĂ, A. 39. ^ însuşirea de a distinge o notă muzicală justă de una falsă; ureche muzicală. 2. Auzire, auzit. S-a bucurat... la auzul acestor vorbe. RETEGANUL, P. III 78. Nu mă sfiesc.. . s-o mărturisesc în auzul oamenilor. ALECSANDRI, T. II 25. AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. (Folosit şi absolut; subiectul este omul, mai rar urechile; complementul arată sunetul) A percepe cu ajutorul auzului. Aud... şuier de piatră pe tăiş de coasă. BENIUC, V. TI. Ce-mi aud urechile ? SADOVEANU, N. F. 7. Mai merge el cit merge, şi numai iacă ce aude o bîzîitură înăduşită. CREANGĂ, P. 238. Cred, nu cred; aşa aud'vorbind lumea, aşa zic şi eu. ALECSANDRI, T. I 348. ^ (Complementul arată sursa sunetului) N-auzi tu de departe cucoşul răguşit ? EMINESCU, O. I 98. Să nti-ţi aud gura l ALECSANDRI, T. I 122. Dacă vă puneţi la vatră dinaintea focului, auziţi unele lemne ţipînd. NEGRUZZI, S. I 246. (Prin exagerare) Aleodor, cum se deşteptă, îi trase o palmă de auzi dinii în Giurgiu. ISPIRESCU, L. 47. 4? (La forma negativă, uneori întărit prin « a nu vedea », exprimînd o insensibilitate completă faţă de impresiile dinafară) Ea n-aude, nici nu vede, Ci tot fuge ne-ncetat. ALECSANDRI, P. A. 41. <*> Expr. N-audc, n-a vede (n-a greu! pămîntului) = se face că nu ştie nimic. Niţă... se uita într-o parte, chipurile n-aude şi n-a vede. PAS, L. I 7. Eu spuu, cu aud (sau tll spui, tu auzi etc.) = degeaba vorbesc (sau vorbeşti etc.), nu mă (sau te etc.) ascultă nimeni. ^ R e f 1. pas. (Adesea impers.) Deodată, ca din pămînt, Din fundul de purpur al zării S-aude tunînd. BENIUC, V. 164. Ia ! s-aude pupăza! am observat eu ridicînd un deget lîngă frunte. SADOVEANU, N. F. 26. Turmele s-aitd mugind, Şi flăcăii vin pe luncă Hăulind. COŞBUC, P. I 47. Cum te-ai dus d-ta acasă, n-a trecut tocmai mult şi iacă s-aude cineva bătînd la uşă. CREANGĂ, P. 27. Frunză verde de agttde, Ia vezi, frate, ce s-aude? Graiul dulce-a mîndrei mele Ori zgomot de potiri grele? ANT. LIT. POP. I 56. (Exp r.) Sil se audă musca — să fie tăcere desăvîrşită (îneît să se audă şi zbîrnîitul unei muşte). + A căpăta cunoştinţă despre ceva. Ţii tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ţi trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134.■<$>• Expr. A-şi auzi vorhc (sau rău,multe etc.) = a-i ajunge (cuiva) la cunoştinţă lucruri (de obicei neplăcute) pe care le spun alţii despre el. Şi apoi! vorba ceea: fă bine să-ţi auzi rău! CREANGĂ, P. 253. 2. Tranz. (La imperativ, adesea precedat de interj. «ia d, popular «ian», cuprinzînd mirarea, ironia sau neîncrederea în cele spuse) A asculta, a lua seama la cele ce se spun. Ian auziţi cum tulnicele tari Stîrnesc îndemn de proaspeţi făurari. DEŞLIU, G. 28. Auzi măi! Nu-l vezi că e o tigoare de băiet, cobăit şi leneş de n-are păreche? CREANGĂ, P. 13. 3. Intranz. (Mai ales la forma interogativă, adesea ameninţător) A înţelege, a pricepe. La prima staţie te dai jos... N-auzi ? DUMITRIU, B. F. 7. Ştii unde am vorbit să ne-ntîlnim: in salon de clasa-ntîi... Ai auzit? CARA- GlALE, O. II 196. Tranz. Măi, de noi nu va fi bine de scapă din casa noastră cu zile Stan; mergi la noapte, cînd doarme, şi-l loveşte cu buzduganul chiar în frunte, auzitu-m-ai? RETEGANUL, P. IV 19. -f (La prez. ind. pers. 1) a) (Ca răspuns la un apel) Cum ai spus ? poftim ? Jupîneşică, jupineşică! — Aud, moş Nichifor, răspunse AUZIRE — 173 — AVANS Maica tresărind, spăimîntată. CREANGĂ, P. 132. Aud ■cucoane. —Adă dulceţi, Safta. ALECSANDRI, T. I 63; 1) ) (Numai la forma interogativă, încheind o declaraţie sau o afirmaţie socotită fără replică) Poţi tăgădui ? mă ■mai poţi contrazice ? Mă rog, ce ţi-am spus cind ţi-am poroncit să-mi găteşti păişoare cu bumbac pentru sprin- ccne? Aud? ALECSANDRI, T. I 125. 4. Tranz. (Cu privire, la veşti, ştiri, noutăţi) A ■afla. Cind auzi calul de la Făt-Frumos că hainele şi armele sfnt bine curăţate... o dată se scutură. .. şi rămase.. . . un cal gras, trupeş şi cu aripi. ISPIRESCU, L. 3. Poate-i fi ■auzit ce-au păţit alţii. CREANGĂ, P. 81. E x p r. A nuzi do cinevn (sau do ceva)= a cunoaşte pe cineva (sau ceva) din reputaţie, din cele ce se povestesc. Numai in grădina ursului, dacă-i fi auzit de dinsa, se află sălăţi de aceste. CREANGĂ, P. 211. Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. EMINESCU, L; P. 174. Marcu, biet, 0 auzit De potopul cel cumplit. JARNÎK-BIRSEANU, D. 485. A nu (mai) voi să audă do cinovn = a rupe orice legătură cu cineva, a nu mai voi să întreţină legături cu cineva. Tată-său nu mai voia să audă de el. VLAHUŢĂ, la TDRG. A nu mai auzi de numele cuiva = a nu mai şti despre •cineva. Şi de atuncea nu li s-au mai auzit nimica de nume. SBIERA, P. 22. Să auzim de bine! formulă de urare adresată cuiva la despărţire. 5. Refl. (Numai la pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. Multe se aud. Să nu ne luăm după cite se aud. STANCU, T>. 151. S-aude că Alecuţ vrea s-o ducă pe viaică-sa acolo unde se află el. SADOVEANU, N. F. 84. — Prez. ind. şi conj. pers. 1 şi: auz (CARAGIALE, O. 1 95, ŞEZ. III 191), prez. conj. pers. 3 şi: auză. ATJZÎRE s. f. (Rar) Faptul de a auzi, auz (2). La auzirea acestei veşti se bucură foarte mult. AUZÎT s. n. Faptul de a auzi, auzire. (în loc. adv.) Din auzite = n) din cîte a auzit sau a aflat cineva de la alţii (nu din proprie constatare). Ştim însă, din auzite, că-n vechea clădire erau două paraclise sau capele. ODO- BESCU, S. I 404; b) din cîte a prins cineva cu urechea. (Rar) Pe auzite = după cîte se spune, în mod ne- controlat, neverificat. Fă cunoştinţă cu fata; n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. — Formă gramaticală: (în locuţiuni) auzite. AUZITfrR, -OĂRE, auzitori, -oare, adj. (învechit, rar) Auditor. Auzitorii aşa mult au aplaudat. Cit dulapurile toate în arhivă s-au mişcat. ALEXANDRF.SCU, M. 209. AVAL adv. (în opoziţie cu amonte, numai în loc. adv.) în aval (în legătură cu situaţia unui punct pe cursul unei ape) = mai aproape de vărsare (în comparaţie cu un punct mai depărtat). AVALANŞĂ, avalanşe, s. f. 1. Masă de zăpadă care se desprinde de pe coasta unui munte şi se rostogoleşte la vale (producînd adesea pagube). (Poetic) Şi cerul, avalanşă de omăt, Se surpă peste lumea-ntunecată. BENIUC, V. 39. 2. F i g. (Urmat de determinări) Cantitate uriaşă şi năvalnică. Emoţia lui Baloleartu se manifesta printr-o irezistibilă avalanşă verbală. REBREANU, R. II 214. AVÂN, -Ă, avani, -e, adj. (Mold.) Straşnic, grozav, cumplit. Cit de avană va fi fost lovitura aceea, nu pot spune. MARIAN, O. II 49. Intr-o groapă mare arde-un foc avan. EMINESCU, L. P. 127. (Adverbial) Dar strlnge pumnul mai avan pe furcă. DRAGOMIR, S. 24. Afară băteau tunurile, băteau avan. CAMILAR, N. I 353. Numai de nu l-o fi rupt apa [podul], că am auzit că vine avan Şiretul. SADOVEANU, M. 180. Jf- (Despre oameni) Rău, crud, hain. Vezi cit eşti de avan, moş Nichifor, cum îţi încarci sufletul de păcate! CREANGĂ, P. 134. O cîmpie mănoasă. răzăşească, Pe care o pindeşte avanul domnitor. ALECT SANDRI, P. A. 226. Nu are îndurare, e aprig şi avan. NEGRUZZI, S. II 298. AVANGĂRDĂ, avangărzi, s. f. Grup sau detaşament de ostaşi care merge în fruntea unei trupe în mişcare, deschizîndu-i drumul. F i g. Partidul este avangarda proletariatului, avangarda care cîrmuieşte nemijlocit, el este conducătorul. LENIN, la STALIN, O. VIII 43. Proletarii din lumea întreagă îşi strîng tot mai mult rîndurile în jurul avangărzii socialismului internaţional, in jurul speranţei şi reazimului întregii omeniri progresiste— Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 329. <}> Loc. adv. în avangarda... = în fruntea .. . Acel care rămine în urmă din punct de vedere politico-ideologic, care trăieşte din formulele învăţate, care nu simte noul, nu va putea să păşească în avangarda maselor de oameni ai muncii. SCÎNTEJÂ, 1953, nr. 2693. <$> Loc. a d j. De avangardă = care merge în frunte, care conduce, călăuzeşte; deschizător de drum. [Lenin] a fundamentat în chip strălucit rolul partidului de avangardă al proletariatului, ca forţă care îndrumează şi conduce toate organizaţiile de masă ale proletariatului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 31. Detaşamentul de avangardă ai clasei muncitoare = partidul marxist-leninist. Purtătorul acestei teorii, purtătorul conştiinţei socialiste este detaşamentul de avangardă al proletariatului, este partidul. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 124, 3/3. — Scris şi: (după franţuzeşte, nerecomandabil) avant- gardă. AVANGARDISM s. n. 1. Atitudine a unor elemente care, adoptînd o mască revoluţionară, în fapt se abat de la strategia şi tactica partidului, neagă rolul conducător al acestuia şi, neţinînd seamă de etapa revoluţionară respectivă, recurg la măsuri şi formule greşite, premature. 2. Curent burghez cu pretenţii revoluţionare care, sub pretextul luptei împotriva formelor şi tradiţiilor consacrate, introduce în diferite domenii ale artei elemente decadente. — Scris şi: (după franţuzeşte, nerecomandabil) avant- gardism. AVANGARDIST, -Ă, avangardişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care practică avangardismul. <$> (Adjectival) în organizaţiile de tineret s-au ivit manifestări avangar- ■ diste, care au fost semnalate şi combătute. REZ. HOT. I 75. •— Scris şi: (după franţuzeşte, nerecomandabil) avant- gardist. AYANÎE, avanii, s. f: (învechit) Asuprire, împilare. A- vaniile turcilor sleise răbdarea poporului. BĂLCESCU, O. II 41. AVANPORT, avanporturi, s. n. Zonă amenajată la intrarea într-un port, putînd fi folosită pentru o scurtă staţionare a vaselor. AVANPOST, avanposturi, s. n. (învechit) Poziţie constituind cea mai înaintată linie a apărării, în faţa liniei inamicului. Patrulele romineşti privegheaţi acum malul drept al Dunării... fugărind adesea bandele de cerchezi, care tot se mai ispiteau. . . a înainta pină în preajma avanposturilor noastre. ODOBESCU, S. III 576. <$> (Azi f i g.) [Staţiunile de maşini şi tractoare şi gospodăriile agricole de stat] pot şi trebuie să constituie în toate campaniile agricole pilde şi imbold de muncă organizată şi făcută după metodele agrotehnicii sovietice, cea mai înaintată din lume; ele trebuie să se considere adevărate avanposturi ale socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 3 - 4, 15. —Scris şi: (după franţuzeşte, nerecomandabil) avantpost. AVANPREMIERĂ, avanpremiere, s. f. Repetiţie generală a unui spectacol, înainte de premieră. — Pronunţat : -nti-e-. AVĂNS, avansuri, s. n. 1. Plată anticipată a unei părţi dintr-o sumă curentă datorată ca salariu, ca acoperire AVANSA — 174 — AVEA. a unei lucrări efectuate etc. V. acont, arvună. Membrii gospodăriei colective vor putea primi avansuri, in cursul anului, pină la 50% din suma ce li se cuvine pentru munca depusă. STAT. GOSP. AGR. 36. Cu cit le rămînea [muncitorilor] era greu să facă faţă nevoilor... iar avans nu puteau să ceară de la birou. PAS, Z. I 301. Cereau avans din soldă. CAMILAR, N. II 375. 2. (în e x p r.) A-i face (cuiva) avansuri = a încerca să cîştigi (adesea din interes) prietenia cuiva (prin linguşiri sau promisiuni). 8. Intrarea şi evacuarea aburului, aprinderea şi evacuarea amestecului motor etc. înainte ca pistonul să ajungă la punctul mort, ceea ce măreşte energia mecanică a maşinii respective. AVANSĂ, avansez, vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre oameni) A înainta, a merge (pentru a se apropia de o ţintă urmărită); (despre lucrări întreprinse de oameni) a se dezvolta, a progresa. Construcţia hidrocentralei avansează intr-un ritm foarte viu. 2. T r a n z. A promova (pe cineva) în muncă, a încredinţa (cuiva) o funcţie mai înaltă, a ridica în grad. L-a avansat căpitan. Intranz. A avansat în timp foarte scurt datorită muncii depuse. 3. T r a n z. (Cu privire la bunuri materiale, în special la sume de bani) A preda sau a acorda cu anticipaţie. A avansat fondurile necesare. AVANSARE, avansări, s. f. Acţiunea de a avansa. 1* înaintare, dezvoltare, progres. 2. înaintare în grad. 8. Plată anticipată a unor sume. Avansarea cheltuielilor de regie. AVA2ÎSĂT, -Ă, avansaţit -te, adj. Ajuns la o treaptă de dezvoltare înaintată. Agricultura sovietică a devenii cea mai avansată agricultură din lume. (Substantivat) Cursuri pentru începători şi avansaţi. AVANSCENA, avanscene, s. f. 1. Partea dinainte a scenei, cuprinsă între cortină şi rampă. "Prologul operei «Paiaţe » se citită în avanscenă. 2* Fiecare dintre cele două loji pentru spectatori, aşezate de o parte şi de alta a sălii, chiar lîngă scenă. — Scris şi: (după franţuzeşte, nerecomandabil) avant- scenă. AVANTĂJ, avantaje, s. n. 1. Folos mai mare pe care îl obţine cineva de la un lucru (în raport cu folosul pe care l-ar obţine de la alt lucru asemănător). Fiecare membru are dreptul... să se bucure de toate avantajele sau ajutoarele pe care le oferă gospodăria, ca: ajutor de naştere, folosirea creşelor de copii, ajutor în bani sau în natură, în caz de boală, pentru bătrîni, inapţi de muncă, ajutor acordat familiei pentru cazurile de deces. STAT.. GOSP. AGR. 21. 2. Superioritate a unei persoane faţă de alta, bazată pe o situaţie, o împrejurare etc. mai favorabilă. Campionul a avut avantajul unui bun antrenament. 3. Drept excepţional, favoare, privilegiu. A acorda (unei persoane, unei instituţii etc.) un avantaj. AVANTAJĂ, avantajez, vb. I. T r a n z. 1. A da sau a procura cuiva un avantaj (uneori în dauna altuia), a favoriza. Sistemul contractărilor avantajează pe micii producători. 2. A scoate în relief calităţile fizice ale cuiva. Pieptănătura aceasta o avantajează. AVANTAJÂRE s. f. Acţiunea de a avantaja şi rezultatul ei. AYAjS'TAJÂT, -ă, avantajaţi, -te, adj. Care profită de pe urma unui avantaj, căruia i s-a făcut un avantaj. AVANTAJOS, -OĂSĂ, avantajos!, -oase, adj. Care oferă un avantaj, care este socotit a fi convenabil. Ai' împrumutat de unde ai găsit — şi nimeni nu poate spune că• n-ai găsit în condiţii avantajoase. C. PETRESCU, R. DR. 201. AVĂR1, -A, avari, -e, adj. (Despre oameni) Care nu dă din al său, lipsit de generozitate, zgîrcit. Şi multe sute de ani, copiii se vor ruga de părinţii lor să le spună basmul cu împăratul avar. LIT. ANTIMONARHICĂ 127. <0> F i p. Nu orişicui avara viaţă dat-a Fiorul sfint al florilor de mai. TOMA, C. V. 137. Pe un pat sărac asudă intr-o lungă- agonie Tînărul. O lampă-ntinde limbă-avară şi subţire. EMINESCU, O. I 52. 4- (Substantivat) Persoană care strînge cu lăcomie bani, care nu se îndură să cheltuiască, care,, din zgîrcenie, se lipseşte de cele necesare; zgîrcit. AVĂR2, -Ă, avari, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd. parte dintr-o populaţie mongolă care s-a aşezat în Europa în timpul marilor migraţiuni de la începutul evului mediu. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici... E-ntinsă-n haine albe cu faţa spre altar Logodnica lui Arald, stăpin peste avari. EMINESCU, O. I 88. AVARIĂ, avariez, vb. I. T r a n z. A pricinui stricăciuni, a strica, a deteriora. Forţele populare coreene şi' chineze... au distrus sau avariat tancuri inamice. SCINTEIA, 1952, nr. 2482. Refl. Mărfurile se avariază cîncT slnt expuse la umezeală. — Pronunţat: -ri-a. AVARIĂT, -Ă, avariaţi, -te, adj. (Despre mărfuri transportate sau aflate într-un depozit, despre vase de navigaţie, construcţii etc.) Care a suferit stricăciuni de pe urma unui agent extern. Casă avariată. — Pronunţat: -ri-at. AVARÎE, avarii, s. f. Stricăciune suferită de un vas- de navigaţie, de mărfurile de pe vas sau de orice marfă- (transportată sau aflată într-un depozit), de o construcţie etc. Bombardamentele au pricinuit avarii clădirilor. AVARIERE, avarieri, s. f. Faptul de a (s e) avaria. Avarierea mărfurilor se datoreşte, de obicei, proastei lor ambalări. — Pronunţat: -ri-e-. AVARIŢIE s. f. însuşirea de a fi avar, patima avarului ~ zgîrcenie. — Pronunţat: -ţi-e. AVĂT, avaţi, s. m. Peşte răpitor de apă dulce, cu. spinarea verzuie; trăieşte în Dunăre şi în bălţile ef (Aspius aspius). Sub plăcile de apă ■— bronz învechit de vreme — Trec turme lungi de cegă şi herghelii de-avat- DRAGOMIR, P. 23. ĂVĂ1 s. m. (învechit şi arhaizant) Abate. Aicea la noi.. . nu-i ca în ţara acestui avă franţuz. SADOVEANU, Z. C. 40. ĂVĂ2, ave, s. f. Un fel de plasă de prins peşti, care se aşază vertical în .apă. AVEĂ, am, vb. II. T r a n z. 1.1. A stăpîni, a poseda. Nu au despoţii atitea puşti ca să poată dobori pe toţi cei însetaţi de libertate. CAMIL PETRESCU, B. 119. [Copilul] după ce văzu că nu mai are de nici unele, şi nici părinţi, se puse pe un plîns de-ţi era mai mare jalea de dinsul. ISPI- RESCU, L. 287. Nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă. CARAGIALE, O. III 39. Am auzit că ai o furcă de- aur, care toarce singură. CREANGĂ, P. 96. Expr. (Familiar; Ce-am avut şi ce-am pierdut = n-am avut ce pierde; puţin îmi pasă. (Urmat de determinări introduse prin prep. <■ de Ia », precizînd provenienţa obiectului posedat) Avem de moştenire, de la tata, o pereche de opinci. ISPIRESCU, L. 215. Imbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău. CREANGĂ, P. 215. (Urmat AVEA — 175 — AVEA de determinări introduse prin prep. « de » arătînd destinaţia obiectului posedat) S-o aibi de zestre pe cittd te-i mărita. SBIEEA, P. 207. Să prinşi vreo fiţă de peşte, ca să avem de legumă pentru azi şi miine. ISPIRESCU, L. 280. <$> F i g. (Complementul este un abstract; uneori cu determinări introduse prin prepoziţii) Ai dreptate, bădie Neculăieş... De unde să ştii dumneata ce-aştept eu? SADOVEANU, P. M. 45. Avea.o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. Ţara are nevoie de tihnă. DELAVRANCEA, A. 55. Trebuie întii să omortm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci, pînă va fi acesta deasupra pămintului, pace de el nu veţi avea. ISPIRESCU, L. 195. împărăteasa a avut de grijă şi pentru aceasta. ISPIRESCU, L. 107. (Popular) Nu ştiu dacă ai la ştiinţă ori ba. CREANGĂ, P. 313. E x p r. (Eliptic) Ce am eu de acolo? v. acolo, (Verbul împreună cu complementul său formează o locuţiune verbală) A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie — a se bucura. A avea (o) dorinţă =a dori. A ai ea o ceartă = a se certa. Se vede că a uvut vreo ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A avea scăpare — a scăpa. Nu mai ai scăpare din mina mea! ISPIRESCU, L. 223. A avea nădejde = a nădăjdui. Pot să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 20. A avea (un) vis= a visa. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. A avea în cinste = a cinsti. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie şi galoane roşii le au în mai mare cinste. ROSSO, O. 102. A avea trebuinţă = a-i trebui. Nu am trebuinţă să mai descriu mulţămirea ce ne-a pricinuit acest conţert original la miezul nopţii. ALECSANDRI, C. 43. (Verbul împreună cu complementul său corespund unui verb pasiv) Să avem iertare, stăpîne! CREANGĂ, P. 204. <0> Expr. A avea căutare v. căutare. (Complementul indică un raport de rudenie, de prietenie sau altfel de raporturi sociale; uneori aceste complemente sînt introduse prin prep. « de ») Avi un comandant energic. a Mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut. SADOVEANU, N. P. 7. Avere-ai azi şi dumneata Nepoţi, să-ţi zică: moşu. ..Aveai mi spune la poveşti Cu împăratul Roşu. GOGA, P. 33. Acela va avea fata de nevastă. RETEGANUL, P. IV 73. îşi alese... un ogar, să-l aibă de tovarăş. TSPI- RESCtJ, L. 297. Pardon, răspunse şireata cu un zîmbet nevinovat; nu ştiam că... avea musafiri. NEGRUZZI, S. I 227. (Refl. reciproc) Nea Toma şi nea Costea se au prieteni de cînd jucau leapşa împreună. TEATRU, II 188. + (Cu privire la creaţii ale spiritului omenesc) A fi autorul a.. . Vasile Alecsandri are multe piese de teatru. •+• (De obicei în legătură cu o determinare locală sau temporală) A.exista, a se afla (în posesia, în preajma, în mediul cuiva). Aveţi pe acolo astfel de cărţi? a Noi avem iii veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi. EMINESCU, O. I 137. <$> (în legătură cu o determinare locală indică poziţia unor obiecte în raport cu cineva sau ceva) Ia ce-ţi place din ceea ce am dinainte. ISPIRESCU, L. 384. + A primi, a căpăta. Cine-o zice # Niţu vine o Are-un galben de la mine. TEODORESGU, P. P. 305. 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am. un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. -$> Expr. A. avea ac de cojocul cuiva v. a c. A avea loc v. loc. A avea un post = a ocupa, a deţine un post. A avea 0 meserie = a cunoaşte şi a practica o meserie. A avea vreme (sau timp) = a dispune de timp, a fi liber sau disponibil (pentru a face ceva). Acum, lasă-mă! n-am vreme. îmi spui cînd mă întorc. DAVIDOGLU, M. 10. Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. SADOVEANU, N. F. 33. împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. ISPIRESCU, I- 39C. A avea (ceva) pe mînă v, mînă. A avea (ceva) la îndcinîiiă v. îndemînă. A avea zile v.-zi. Cîte zile o avea v. z i. A (nu) avea zile bune (cu cinevn) v. zi. (Locuţiune verbală) A avea (ceva) la dispoziţie v. d i s p o z i ţ i e. -$• A se folosi de serviciile cuiva, a dispune de cineva sau de ceva în scopul unor servicii. Are un doctor bun. tzzi Are păzitor la cireadă un cîine. ISPIRESCU, U. 55. 8. A fi compus, alcătuit din... Casa are patru etaje. + A fi înzestrat (cu ceva). în frunte şapca avea cîteva litere. DUMITRIU, B. F. 6. Avea Ileana ochi de soare şi galben păr, un lan de grîu. COŞBUC, P. I 122. Scorpia... este mai rea decît soră-sa şi are trei capete. ISPIRESCU, L. 6. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut... ştiu că am avea ce asculta! CREANGĂ, P. 119. Expr. A avea cap (sau gură, inimă, minte, nas, obraz, ochi, rost) v. c. A avea peri răi v. păr. <$- (Cu privire la calităţi psihice) A avea talent. Are memorie bună. Nu are răbdare de loc. i=i Ar trebui să ai mai multă judecată. SADOVEANU, N. F. 33. De ai curaj să mai mergi, poţi s-o întrebi pe dînsa. ISPIRESCU, L. 358. în acel echipagiu dinapoi era o tinără damă blondă, a căreia figură avea acea blîn- deţă ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. + A cuprinde, a conţine. Balta are peşte. 4. A ţine, a purta. în braţul drept Avea flori albe, dragi odoare, Şi flori avea la-ncingătoare, Şi-n mînă flori, şi flori la piept, Şi însăşi ea era o floare. COŞBUC, P. II 258. Expr. A avea în mînă (şi) pîinea şi cuţitul v. pîine. A avea (pe cineva) la mînă = a-1 avea în puterea sa. (F i g.) A avea (ceva) în gînd sau în minte, pe suflet (sau la sufletul său), pe conştiinţă, pe cap ; a avea (pe cineva) la inimă (sau, familiar, la stomac) v. c. A avea (pe cineva)' drag = a-1 iubi. Ei, acum ghiceşte singur De te am eu drag ori nu? COŞBUC, P. I 178. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. SBIERA, P. 169. (Refl. reciproc) Vai bădiţă, dragi ne-avem ; Ne-am lua, nu ne putem. MARIAN, O. II 199. ^ A fi îmbrăcat cu..., a purta. Avea haină albă. 5. (Complementul exprimă o măsură de suprafaţă, de greutate, de volum etc.) A fi de o anumită înălţime, întindere, greutate etc. Un zid avînd doi metri înălţime. c=i Ştiuca... avea cel puţin şase kilograme. SADOVEANU, N. F. 103. <$> E x p r. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. Supărarea acum nu avea margini. RETEGANUL, P. V 20. -4- (Complementul exprimă o noţiune de timp) A fi de o anumită vîrstă. I-am spus că eşti un copil, că nu ai decît cincisprezece ani. CAMIL PETRESCU, B. '57. Dinainte fîn trăsură] era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. C. (Cu privire la sentimente şi senzaţii) A simţi. Are o foame de lup. □ Toţi avea milă de ea. ISPIRESCU, L. 309. Dragostea ce el [Mthai Viteazul] arată că are pentru popoarele învinse... BĂLCESCU, O. II 271. Are ciudă pe alta. SEZ. I 157. Frunză verde ş-o nuia, Cum să n-am inimă-rea: Eu iubesc, altul mi-o ia. JARNIK-BIRSEANU, D. 383. <$> Expr. Ce ai? = ce supărare sau ce durere te-a ajuns ? ce ţi-e ? Arald, ce însemnează pe tine negrul port?'... Ce ai? EMINESCU, O. 1 97. [Păcală:] Ce ai astăzi, măi Tîndală, de eşti aşa supărat? ALECSANDRI, T. 161. (Familiar) A (nu) avea (nici) pe dracul v. drac. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a-i căuta pricină. De aveţi ceva cu noi, răspundeţi! SEVASTOS, N. 114. Eu nu ştiu ce are cu mine. RETEGANUL, P. II 57. (Regional şi familiar) \-arc nimic! = nu-i nimic, n-are nici o importanţă. Mă gîndeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai şi porcul lui şi gata, are să-i treacă supărarea. PREDA, I. 99. --+• (Cu privire la afecţiuni, boli) A suferi de... Are scarlatină. Are bătăi, de inimă. 7. (în legătură cu procese ale gîndirii) A-i trece (ceva) prin minte, a fi preocupat de... Am o idee. Are gînduri multe. Expr. A avea do gînd v. gînd. 8. (în expr.) A avea (pe cineva) în de bine = a privi (pe cineva) cu ochi buni. Mihai— chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaş curajos şi acesta, dar mai dulce la caracter decît frate-său şi pe care-l avea ţn de bine, fiindu-i foarte credincios. BĂLCESCU, O. II 302. AVEA — 176 — AVERSIUNE ^ R e f 1. (în expr.) A sc avea bine (sau rău) cu cineva = a fi în raporturi de prietenie (sau de duşmănie), a trăi în armonie, a se înţelege (sau a fi în relaţii duşmănoase, a fi certat). Se avea bine, ca fraţii. ISPIRESCU, U. 34. Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. PANN, P. V. II 96. II. (în legătură cu un al doilea verb) 1. (Urmat de infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam. Dar era-n zori şi eu voiam Să-ntreb cum a dormit. COŞBUC, P. I 94. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul. ISPIRESCU, L. 149. Să ştii de la mine ce ai să faci cind vei ajunge acolo! CREANGĂ, P. 170. Ce avui a mai vedea! PANN, P. V. I 99. (Al doilea verb este subînţeles) Am examen = trebuie să dau un examen. Am o conferinţă — trebuie să ţin o conferinţă. Am şedinţă = trebuie să asist la o şedinţă. •«^Expr. A avea de furcă cu cineva(sau ceva) v. f u r c ă. A avea de lucru cu cineva (sau ceva) v. lucru. b) (în forma negativă) A fi destul să... N-au avut ■decit cu ochiul ori cu mina semn a face, Şi apusul îşi .împinse toate neamurile-ncoace. EMINESCU, O. I 121. Expr. (Eliptic) N-ai dccît = încearcă, fă cum spui, cum vrei, treaba ta, puţin îmi pasă. c) A putea să... N-am a mă plînge de nimic. ISPIRE- .SCU, L. 12. Ia mai sfîrşeşte o dată cu lupul cela, altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. Expr. (Eliptic) A nu avea încotro v.‘ încotro. d) A fi în drept, a i se cuveni. Să faci tocmală că ■după ce ţi-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu. CREANGĂ, P. 146- c) (în expr.) A avea (de-)a face cu cineva (sau •cu ceva) v. face. N-are a face! v. face. 2. (Mai ales în formă negativă, construit cu «ce », «cum», «cînd», «unde», «cine», urmate de un infi- ;nitiv fără prep. «a» sau de un conjunctiv) A (nu) şti, a (nu) putea, a (nu) găsi. Toţi rămaseră de ruşine, căci n-avură ce le face. ISPIRESCU, L. 380. Multe sînt de făcut şi puţine de vorbit dacă ai cu cine te înţelege. CREANGĂ, A. 100. Harap-Alb, nemaiavîrid ce zice, mulţămeşte. ■CREANGĂ, P. 223. N-avea cui să lese moştenirea tirii lui. EMINESCU, N. 8. Ea-i răspunde: n-am ce face. ALECSAN- DRi, p. p. 240. Expr. A (nu) avea de ce v. ce. N-aveţi pentru ce v. ce. A (nu) avea cînd v. cînd. A (nu) avea cum v. cum. A (nu) avea unde, a (nu) avea de unde v. unde. -f Unipers. A (nu) fi, a (nu) se găsi cineva (pentru a face un lucru). N^are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. Ai să te duci în fundul ■iadului şi n-are să aibă cine te scoate. CREANGĂ, A. 17. Jele-i, doamne, cui i-i jele, Jele-i, doamne, codrului, De armele hoţului, Că le plouă şi le ninge Şi n-are cine le-n- cinge. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 288. (Popular, în formă personală) Ăst lucru l-aş face-ndată, Dar n-am cine să mă bată. PANN, P. V. I 107. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Serveşte la formarea perfectului compus) Eu am luat-o fără drum in sus. BENIUC, V. 7. Bine aţi venit sănătoşi! ISPIRESCU, L. 1. Mi-a ieşit înainte un urs grozav, care tn-a vîrît în toţi spărieţii. CREANGĂ, P. 186. <£-(Popular şi poetic; formele auxiliarului urmează după participiu) Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate aşa de mari? CREANGĂ, P. 217. Juratu- m-am şi major (=jur). JARNÎK-BÎRSEANU, D. 74. 2. (Serveşte la formarea modului optativ-condiţional) Dacă m-aţi fi anunţat, aş fi putut merge, căci terminasem lucrarea. a Aşa aţi vrea voi... să-şi rupă oamenii coastele. DUMITRIU, B. F. 7. 3. (Urmat de conjunctiv serveşte la formarea unui viitor popular şi familiar) Cind voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. Cînd ai s-ajungi doctorul lor [al maşinilor]... ai să ştii să umbli cu orice fel de maşini. PAS, Z. I 307. Curînd aveţi să mă plîngeţi; in van aveţi să mă- chemaţi; de unde m-oi dace, nu mă mai. întorc. SADOVEANU, N. F. 7. Aveţi să mergeţi/ RETEGANUL, P. III 9. Avem să' dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. D-apoi dacă n-oi şti eu, cine altul are să ştie? CREANGĂ, P. 299. 4. (în construcţii perifrastice) A urma să... Aici avea să se ridice o fabrică. Avea să se înscrie la cursurile serale. ra în revărsatul zorilor avea să plece din nou. BART, E. 255. — Forme gramaticale: prez. ind. am, ai, are, avem, aveţi, au; prez. conj. pers. 2 sg. ai şi (regional) aibi (CREANGĂ, P. 151), pers. 3 aibă; Cm i) am, ai, a, am, aţi, au; (III 2) aş, ai, ar, am, aţi, ar; part. avut. AVENTURĂ, aventurez, vb. I. Refl. A lua o ho- tărîre îndrăzneaţă, a întreprinde ceva fără a ţine seamă de riscuri. , AVENTURĂ, aventuri, s. f. Acţiune îndrăzneaţă, adesea întreprinsă fără a socoti forţele şi condiţiile reale (şi condamnată la nereuşită); întreprindere dubioasă din punctul de vedere al onestităţii; intrigă amoroasă întîm- plătoare. Roman de aventuri. □ Femeile îl categorisesc, romantice: un timid... «Dar îl dăm noi pe brazdă îşi. spun unele, visînd, cutezătoare, o aventură ca în alte cărţi pe care le-au citit. PAS, L. I 118. De mult îmi era sete şi nu băgasem de seamă... aţîţat de aventura în care intrasem. SADOVEANU, N. F. 119. Peste cîteva zile se publicau mărturisiri... care puneau intr-o lumină zdrobitoare tot trecutid, plin de aventuri ruşinoase ... prin care trecuse omul acesta. VLAHUŢĂ, O. A. III 6. AVENTURIER, -Ă, aventurieri, -e, s. m. şi f. Persoană fără principii, care umblă după aventuri; om fărăcăpătîi, care cutreieră lumea (trăind din afaceri necurate). Oameni oficiali şi gravi, cu masca zimbetului fals pe buze, dau mina cu aventurierii şi excrocii, barcagiii de ieri, milionarii de azi. BART, E. 146. •— Pronunţat: -ri-er. AVENTUROS, -OĂSĂ, aventuroşi, -oase, adj. Plin de aventuri, legat de acţiuni riscate şi dubioase; care constituie o aventură. AVfiRE, averi, s. f. (Adesea la pl.) Totalitatea bunurilor care se află în posesia unei colectivităţi sau a unui individ. V. avuţie, bogăţie. Avere ai, cucoane, dar cum au adunat-o bătrînii dumneatale? PAS, L. I 113. Ca să se sece influinţa boierilor... îi despoie de averi. NEGRUZZI, S. I 143. Tune dracu-n ei, boieri, Că au destule averi; Le-au luat tot de la noi Şi ne-au lăsat în nevoi. ANT. LIT. POP. I 22. <$>• Avere mişcătoare v. mişcător. Avere nemişcătoare v. nemişcător. <$» Expr. (Popular) A se bucura Ia avere = a fi lacom de bani. Mă-nsurai să iau muiere» Mă bucurai la avere, Lăcomit-am, lăcomit, Lăcomii la şese boi Şi-am luat hîda de găzdoi. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 181. (Adesea ironic sau figurat) Asta-i toată averea mea (sau a ta, a Iui etc.) = asta-i toi ce posed (sau posezi, etc.). Cocioaba de pe malul sting al Bistriţei, bărbatul, fata şi boii din pădure, un ţap şi două capre slabe şi rîioase ce dormeau pururea în tindă era toată averea Irinucăi. CREANGĂ, A. 27. <§> (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», aratînd în ce constă averea) Are strînsă o avere bunicică în bani şi vinaţuri bine îngrijite. CARAGIALE, O. I 283. + (Prin exagerare) Sumă foarte mare de bani. Călătoria m-a costat o avere. AVERS s. n. sg. (în opoziţie cu revers) Faţa unei monede sau a unei medalii, înfăţişînd chipul emiţătorului, de obicei al unui monarh (în antichitate, adesea al unei divinităţi), stema unei ţări etc. AVERSĂ, averse, s. f. Ploaie repede, abundentă şi de scurtă durată. Averse locale. AVERSIÎÎNE* aversiuni, s. f. Sentiment de repulsie, de dezgust faţă de cineva sau de ceva. A simţi aversiune. A inspira aversiune. — Pronunţat: -si-u-. AVERTISMENT — 177 — AVÎNT AVERTISMÉNT, avertismente, s. n. 1. înştiinţare prealabilă, observaţie preventivă (în legătură cu un risc, cu o primejdie). Cuvintele lui Lenin, prin care el prezicea imperialismului american acelaşi sfirşit ruşinos pe care l-a avut imperialismul german, răsună şi azi ca un teribil avertisment pentru politicienii demenţi şi aventurieri din S.U.A., incendiatori ai unui nou război mondial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 595. [învăţătorul] nu mai întoarse capul. Lingă el arma jandarmului se clătina ca un avertisment. REBREANU, R. I 313. + Semnal. Maşina repeta, stăruitor şi poruncitor, acelaşi avertisment ascuţit ca un ţipăt minios. REBREANU, R. II 45. 2. Blam din partea unui superior sau şef; mustrare constituind una din formele de pedeapsă disciplinară pentru o abatere. A da (sau a primi) un avertisment. -4- (Sport) Măsură premergătoare penalizării, prin care arbitrul atrage atenţia unui jucător (sau unei echipe) că joacă ncreglementar. AVERTIZĂ, avertizez, vb. I. T r a n z. A atrage cuiva atenţia că va suferi consecinţele acţiunii pe care intenţionează să o săvîrşească; a înştiinţa de mai înainte, a face cunoscut în prealabil, a preveni. AVERTIZARE S. f. Acţiunea de a avertiza. AVERTIZOR, avertizoare, s. n. Aparat carc semnalizează (de obicei automat) iminenţa unui pericol. AVIĂTIfl, -Ă, aviatici, -e, adj. De aviaţie, referitor la aviaţie. Industrie aviatică. Bază aviatică v. bază. — Pronunţat: -vi-a-. AYIATÓR, -OARE, aviatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care cxccută zboruri cu avionul, carc pilotează un avion sau carc face parte din echipajul unui avion. Aviatorul. .. fi capotat, voind să aterizeze. CAMIL PETRESCU, P. 415. — Pronunţat: -vi-a-. AVIAŢIE, avia¡ii, s. f. 1. Locomoţie aeriană cu ajutorul avioanelor; tehnica acestei locomoţii. -$• Aviaţie civilă (sau comercială) = aviaţie care serveşte la transportul pasagerilor şi mărfurilor. 4" Ramură a ştiinţei care se ocupă cu tehnica vehiculelor aeriene mai grele decît acrul. Şcoală de aviaţie. □ Unul din semnele dezvoltării lor [a republicilor sovietice] este larga folosire a aviaţiei. BOGZA, M. S. 154. Un alt mecanic se ocupă cu pasiune de aviatic. Avea gata prototipul unui avion special, care trebuia să meargă prin aer, pe apă şi pe uscat. BART, E. 97. 2. Totalitatea avioanelor de carc dispune o ţară, o societate comercială etc. -4- Forţă militară aeriană, bazată pe avioane; diviziune a armatei care cuprinde această forţă. A făcut armata la aviaţie. Ofiţer de aviaţie. — Pronunţat: -vi-a-ti-e. AVICULTÓR, -OÂRE, avicultori, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu creşterea raţională a păsărilor de curte, carc s-a specializat în creşterea acestor păsări. AVICULTCRĂ S. f. Ştiinţă care se ocupă cu creşterea raţională a păsărilor de curte. Tratat de avicultură. + îndeletnicire al cărei obiect este creşterea ştiinţifică a păsărilor de curte. Şcoală de avicultură. AVlD, -A, avizi, -de, adj. Stăpînit de dorinţe puternice, cuprins de interes, pasionat (pentru lucruri folositoare). Avid de ştiinţă. <ţ> F i g. Cătau toţi cu ochii avizi înainte in largul oceatmlui. BART, E. 276. «$> (Adverbial) Citesc avid, tini place taina car¡¡i. POEZ. N. 354. + (Peiorativ) Cuprins de patimi nesăţioase, plin de pofte nesănătoase, lacom. Avid de bani. AVIDITATE s. f. însuşirea de a fi avid; străduinţă de a satisface un interes nobil. Citeşte cu aviditate. -4- (Peiorativ) Lăcomie, poftă nemăsurată. Mănincă cu aviditate. II AVlOX, avioane, s. n. Vehicul aerian mai greu decît aerul, pus în mişcare de unul sau mai multe motoare care învîrtesc o elice; se deplasează cu mare iuţeală şi serveşte la transportul mărfurilor şi călătorilor; aeroplan. Avion dc pasageri. Avion de transport, a Urechea pir.dca avionul. BENIUC, V. 125. Avion fără motor = avion care se mişcă folosind curenţii aerieni. Avion cu reaefie — avion fără elice, pus în mişcare de un motor cu reacţie; reactor. Avion de bombardament — avion militar care bombardează obiectivele inamice. Avion de vînătoare — avion militar prevăzut cu tunuri şi mitraliere, destinat să împiedice prin luptă acţiunilc aeriene ale inamicului. Avion de recunoaştere — avion militar care execută zboruri de recunoaştere deasupra teritoriului inamicului. Avion sanitar — avion amenajat pentru transportul rapid al răniţilor, bolnavilor şi medicamentelor. Un avion sanitar a aterizat la marginea satului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2703. — Pronunţat: -vi-on. AYIONÎTA, avionete, s. f. Avion mic. — Pronunţat: -vi-o-, AVITAMINOZĂ s. f. Boală de nutriţie provocată dc lipsa îndelungată a vitaminelor din alimentaţie; cedează după introducerea în organism a substanţelor care îi lipseau. AYÎZ, avize, s. n. 1. Hîrtie, document prin carc se comunică o înştiinţare cu caracter oficial. La sosirea unui pachet, poşta anunţă pe destinatar printr-un aviz. <$> Aviz de plată = înştiinţare prin care cineva este anunţat că are de făcut o plată către o instituţie publică. Aviz de plată a luminii. <$> E x p'r. (Glumeţ) Aviz amatorilor, se spune cînd vrem să atragem atenţia celui care presupunem că are un interes în problema despre care sc vorbeşte. 2. (Mai ales în legătură cu verbele « a da », e a cerc », « a lua ») Punct de vedere, fel dc a vedea, părere, apreciere emisă de cineva asupra unei probleme în dezbatere. S-a cerut avizul experţilor. -*)- Apreciere oficială, încheiere, rezoluţie a unei autorităţi compctcnte. S~a cerut avizul serviciului de plan. — PI. şi: avizuri (CARAGIALE, O. I 190). AVIZĂ, avizez, vb. I. 1. Tra n z. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. « de » sau * despre *) A înştiinţa (pe cineva) de mai înainte, a atrage cuiva atenţia din timp. L-am avizat că nu-şi va putea prelungi concediul. + A face cuiva o comunicare oficială printr-un aviz. A fost avizat de sosirea banilor la poştă. 2. I n t r a n z. A-şi exprima părerea autorizată într-o chestiune, a-şi da avizul, a decide. Ce facem cu disciplina? zice. Că să sc mai gindcască şi va aviza, a sfirşit profesorul Rainu. SADOVEANU, N. F. 175. AVTZĂRE s. f. Faptul de a aviza; înştiinţare. AVIZĂT, -Ă, avizaţi,-te, adj. (Mai ales în Transilv. şi Bucov.) Care este constrîns la..., căruia nu-i rămîne decît să... Ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist, avizat a se cultiva pe apucate, singur. EMINESCU, N. 36. AVÎNT, avinturi, s. n. 1. Vioiciune, energie în mişcări. Inteţindu-şi puterea ■ in avint voinicesc, Ii aduc sărbătorii lui Noiembrie şapte Chezăşia izbtnzii pentru cei ce muncesc! DEŞLIU, G. 4S. Şi de pe sul cu mult avint Ies odele încet cu-ncetul. COŞBUC, P. I 86. <$• Expr. A-şi lua avint = a sc avînta. Păsările negre filfiiră pe capetele lor, pir.ă îşi luară avint. GALACTION, O. I 287. 2. însufleţire entuziastă, imbold puternic, clan care împinge Ia săvîrşirea unor fapte măreţe. Ai farmecul puternic ce-aprinde-n omenire Avintul de mari fapte, dorinii de nemurire. ALECSANDRI, P. III 73. F i g. O, vin' să-fi culci urechea alăturea de mine, S-auzi zvicmnd pămintul de rodnice avinturi. TOMA, C. V. 82. i AVÎNTA — 178 — AXA 3. Dezvoltare însufleţită, progres mare. Anii puterii populare sînt anii de puternic avint economic şi cultural al forţelor creatoare ale poporului, atit timp ţinute sub obroc de capitalism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. <$> Expr. A lua avîut = a creşte, a se dezvolta. Industria grea a luat avint in ţara noastră. AVÎNTĂ, avint, vb. I. 1. Refl. A se repezi plin de însufleţire (spre cineva sau ceva), a-şi lua avînt. Văd pe marea largă, Vis de flăcări, vasul cum s-avintă Peste valuri negre, să le spargă, Pentru mult visata pace sfintă. BENIUC, V. 42. Şi azi el se avîntă pe calul său arab. EMINESCU, O. I 97. Cerbul, in fuga sa minunată, se avintă ca in zbor d-asupra rovinilor. ODOBESCU, S. III 136. <§> Fi g. Ol Viaţă! Sufletul ce se avîntă Cîntă MACEDONSKI, O. I 158. Iar sufletu-mi, in zboru-i, S-avîntă fericit. ALEXANDRI, P. III 99. <§> T r a n z. fac t. Cu ce scop oare, cu ce hotărire îşi părăsise el pustia casă părintească. . . ? însuşi el nu putea şti; dar o răsărit ură a inimii îl avîntase spre locul unde ochii săi puteau să zărească pe zîna inflăcăraţelor sale visări. ODOBESCU, S. I 120. A-şi deschide drum cu îndrăzneală, biruind piedici. Mă-sa l-a trimis în sat. Vezi dc-aceea-i încruntat Şi s-avintă şi se crede Că-i bărbat. COŞBUC, P. I 224. «$> F i g. Nu poţi opri pămîntul să rotească, Nici soarele din marşul lui fierbinte, Nici fluierul să cînte, nici frunza să foşnească, Nici lumea să se-avînte de-a pururi înainte ! DEŞLIU, G. 56. 2. T r a n z. A împinge (pe cineva sau ceva) cu energie înainte. Radu... săltă iute-n luntre; apoi, imbrîncind tare ţărmul cu vîsla, cîteva voiniceşti lovituri de lopată avîntară micul vas departe de coastă. ODOBESCU, S. I 141. ^ A imprima (cuiva sau unui lucru) o mişcare violentă. Şi-a ovîntat puţea în spate ş-a pornit şuierînd printre dinţi. AGÎRBICEANU, S. P. 15., Şi scoate-o măciucă groasă. .. Şi-avîntînd-o într-o parte, Trage la ciocoi pe spate. MARIAN, S. 174. A insufla avînt, a însufleţi. Şi Herbor Lukasieivitz, viteaz cu părul sur, Se duce să avinte armata cea crăiască Şi cu romînii aprigi in piept să se lovească. ALECSANDRI, P. III 223. AVÎNTĂT, -Ă, avîntaţi, -te, adj. Plin de avînt; fi g. însufleţit, înflăcărat, entuziast. Proza avîntată a lui Bălcescu. <$► (Adverbial) Cit a stat la masă, n-a vorbit decît despre moşii, arendaşi, ţărani şi învoieli, din ce în ce mai avîntat. REBREANU, R. I 57. AVOCAT, -A, avocaţi, -te, s. m. şi f. Persoană care are pregătirea şi calitatea de a da consultaţii în chestiuni juridice şi de a reprezenta pe împricinaţi înaintea instanţelor. Avocata se dădu la o parte şi simţi un frig cînd omul trecu pe lingă dînsa. CAMILAR, N. II 164. Avocatul care-mi apărase procesul... jtu-mi dăduse veşti tocmai bune. SADOVEANU, O. VIII 16. Tot satul, din zori pînă în noapte, se sfătuia în taină ce-i de făcut, cum o să se plingă la jude- cată, cum să adune bani pentru avocat şi în ce zi să plece. BUJOR, S. 131. — Variantă: advocat, -ă (BENIUC, V. 38) s. m. şi f. AVOCATt’RĂ s. f. Profesiunea de avocat. Deşi înscris In baroul local, nu profesa avocatura. BUJOR, S. 158. Ştii ce-aş zice? Să laşi pensionul şi să te-apuci de ■avocatură. VI.AHUŢĂ, O. A. III 129. — Variat tâ: ndvocatiiră s. f. AVOCĂŢfX, avocăţei, s. m. Diminutiv cu sens depreciativ al lui avocat. Fiică de arendaş, de negustoraş, de funcţionăraş, de avocăţei, de ofiţeraş, de popă... Moftan- gioaica... nu poate suferi mojicimea. CARAGIALE, O. II 31. — Variai tă: advocat 1 s. m. AVOCĂŢESC, -EÂSCĂ, avocăţeşti, adj. (Mai ales cu sens peiorativ) Referitor la avocat, de avocat, propriu avocaţilor. Apucături avocăţeşti. — Variantă: advocăţisc, -cască adj. AVORT, avorturi, s. n. Eliminare (naturală sau provocată) a unui fetus care încă nu este capabil să trăiască în afara corpului mamei. AVORTÂ, avortez, vb. I. I n t r a n z. A pierde un fetus prin avort; (popular) a lepăda. O persoană aşa de bine constituită nu avortează dintr-un lucru de nimic. VLAHUŢĂ, O. A. III 185. AVORTON, avortoni, s. m. Om care prezintă mari scăderi fizice sau psihice, care este insuficient dezvoltat la trup sau la minte; stîrpitură. AVRAMEASA s. f. Veninariţă. Frunză verde avră- measă, Cuce, pasăre frumoasă. .. ŞEZ. V 45. Frunzuliţă avră- mcasă, Am muiere scurtă, groasă. TEODORESCU, P. P. 272. AVRAMEĂSCA s. f. Avrămeasă. Foaie verde de-a- vrămească. La Iaşi la curtea domnească Stau florile să-nflorească. ŞEZ. I 239. AVUĂBIL, -A, avuabili, -e, adj. (Franţuzism; mai ales în construcţii negative) Care poate fi mărturisit, dat pe faţă. în fiecare vară pleacă la băi, in străinătate. Dacă-i dă mina... N-are pină acum nici o profesie avuabilă. VLAHUŢĂ, O. A. II 206. — Pronunţat: -va-a-. AYÎJT1, avuturi, s. n. Ceea ce posedă cineva la un moment dat (reprezentînd o valoare- economică). V. avere. Avut obştesc, a Tot avutul ei este o găină, un căţel şi o pisică. ISPIRESCU, L. 395. Au umblat mai multă vreme, fără să se atingă de avutul oamenilor. ŞEZ. VII 106. Tot avutul din bordei Mi-e pe vatră, un cotei. ALECSANDRI, P. P. 285. AVtJT3, -Ă, avuţi, -te, adj. (Despre oameni sau grupări sociale) Care dispune de o stare materială bună,, care trăieşte larg; bogat. Erau beţi, dar socotelile nu şi le uitaseră. Erau oameni avuţi cu toţii, iar doi dintre ei, negustori. DUMITRIU, N. 184. (Substantivat) Feciorii avuţilor din sat... dorm în culcuş cald de fin. CAMILAR, N. I 25. Avutul zîmbi rosti rar şi dispreţuitor: Biblio teca?... nu ştiu, zău, pe unde o mai fi! DEMETRESCU, O. 99. Rău la nime n-am vrut. Ci mai mult bine-am făcut. Tot intr-una m-am bătut Să fac din sărac avut. ANT. LIT. POP. I 84. -4- (Rar) îmbelşugat. Mai avută va fi prada decît singur te gîndeşti. MACEDONSKI, O. I 30. AVUŢÎE, avuţii, s. f. Avere mare, bogăţie de care dispune o colectivitate sau un individ. Boierii se bucurau... că vor putea ocupa iarăşi posturi... ca să adune nouă avuţii din sudoarea ţăranului. NEGRUZZI, S. I 150. <$• (Ironic) Scurmătorii de gunoaie, obosiţi de şale, cu ochii înlăcrimaţi şi roşii, întinşi pe spate, cu sacul avuţiei căpătîi, privesc bolta înstelată. ARDELEANU, D. 12. <$> Avuţiile ţării = bogăţiile ţării, v. bogăţie. Petrolul este una din principalele avuţii ale ţării noastre. AX, axe, s. n. Element de maşină care susţine diverse piese sau fusuri care se rotesc; (la vehicule) osie. — Variantă: ¿xu s. f. AXĂ, axez, vb. I. T r a n z. A regla o piesă mecanică, făcînd-o să se învîrtească corect în jurul axului său; a centra. Refl. pas. F i g. învăţătura marxist-leni- nistă dă oamenilor de ştiinţă posibilitatea să-şi orienteze în mod just activitatea tor creatoare, să-şi axeze această activitate pe necesităţile cele mai arzătoare ale poporului muncitor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 329, 1/2. AXĂRE, axări, s. f. Acţiunea de a axa; centrare. ÂXA1 s. f. v. ax. ÂXĂ2, axe, s. f. 1. Dreaptă închipuită în jurul căreia se învîrteşre un plan pentru â da naştere uniii corp geometric. învirtind un triunghi in jurul axei sale,-obţinem AXILAR — -179 — AZIMIOARĂ un con. Dreaptă închipuită în jurul căreia se face mişcarea de rotaţie a unui corp ceresc în jurul Iui însuşi. Axa pămintului este aşezată oblic faţă de cei doi poli. □ Toată complexitatea vizibilă a mişcărilor planetare reprezintă doar o simplă urmare a rotirii pămintului in jurul axei sale. CONTEMPORANUL, S. II,' 1953, nr.'347,'4/5. 2. Linie închipuită care împarte un corp sau o suprafaţă în părţi simetrice. Axa străzii. AXILĂR, -Ă, axilari, -e, adj. 1. (Anat.) Care se află la subsuoară. Nerv axilar. 2. (Bot.) Care se află în locul unde se împreună o ramură cu trunchiul sau o frunză cu ramura. Inflorescenţă axilară. AXIOMĂTIC, -Ă, axiomatici, -e, adj. Care se întemeiază pe o axiomă; care are caracter de axiomă. S-a ajuns, către sfirşitul secolului al XlX-lea, la o revizuire a întregii baze axiomatice a geometriei. GEOMETRIA S. 99. — Pronunţat: -xi-o-, AXIOMĂ, axiome, s. f. Adevăr fundamental admis fără demonstraţie, teză care se impune minţii de la sine, cu evidenţă, şi care este acceptată ca punct de plecare într-o disciplină ştiinţifică^ «Două cantităţi egale cu a treia sînt egale între ele » constituie] o axiomă în studiul matematicii. —: Pronunţat: -xi-o-, axtOn, axioane, s. n. Imn de slavă cîntat în biserica ortodoxă (uneori pentru slăvirea unor personalităţi de seamă). Cîntăreţîi soborului începeau, cu glasuri destul de aspre, axion pentru slava măriei-sale. SADOVEANU, F. J. 23. Numai biet popa Stoian, Cu luleaua de cocean... Cind era pe la-aghios, Ieşea fumul gros; Iară cind pe la-axion, Nu se vedea om cu om. ISPIRESCU, la HEM II Addenda VII. — Pronunţat: -xi-on. AZALÎE, azalee, s. f. Plantă erbacee, cu flori mari, albe, roz sau roşii, cultivată ca plantă ornamentală. Iţi trămit şi eu un. buchet de fticsii, azalee, camelii, pelargonii. NEGRUZZI, S. I 99. AZBEST, azbesturi, s. n. Mineral fibros de culoare albă, rău conducător de căldură şi electricitate, din care se fac ţesături, cartoane şi benzi izolatoare, rezistente-la foc. Şorţ de azbest, cn Un grup de tineri jucau tenis, în cămăşi de mătase, pantaloni albi şi pantofi speciali cu pingele de azbest. BART, E. 113. AZBTjCHE s. f. Termen folosit în trecut pentru a denumi alfabetul chirilic (de care s-au servit romînii pînă în anul 1860). -$> E x p r. A fi la azbuclio — a fi abia la începutul învăţăturii. F i g. învăţătură. Ian mai spune-ne ceva de Iorgu... ce-o mai făcut.... prin- ţara neamţului?... Ce-o mai învăţat? Trebuie, să fie acu-plin de azbuche ca un stup. ALECSANDRI, T. 1000. AZI adv. 1. în ziua aceasta, care e în curs; astăzi; Ieri ca azi şi azi ca ieri, Frig şi vînt şi ploaie. IOSIF, Vi 74. întregul cer azi poartă iar cămaşă Cu tivituri de fer. COŞBUC, P. II 185. Azi un stejar, mîni altul, pe rînd se prăbuşeşte, Şi largi poiene triste rămîn in locul lor. ALECSANDRI, O. 250. Loc. adj. De azi = din ziua în curs, de astăzi. Ziarul de azi. t=i Cu mîne zilele-ţi adaugi, Cu ieri viaţa ta o scazi. Şi ai cu toate astea-n faţă De-a pururi ziua cea de azi. EMINESCU, O. I 204. <$> E x p r. De azi în (ntitoa) zllo = peste (atîtea) zile. De azi in trei zile plecăm.— Să trăieşti, stăpîne; sînt gata chiar azi, de porunceşti. ISPIRESCU, L. 4. Compuse: nzi-dimineaţă = în dimineaţa acestei zile. L-am întîlnit azi-dimineaţă; nzi-noapto = în noaptea care tocmai a trecut. Plouase binişor. azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puţin soare. REBREANU, R. 1 92. CI ţi feciori cu pălării, Toţi au fost azi-noapte-n vii. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 464. (Substan tivat) Sădesc în azi un tainic mîine, Alt azi va fi din el poimîine. BENIUC, V. 56. Din sînul veciniadui' ieri Trăieşte azi ce moare. EMINESCU, O. I 178. 2. în epoca prezentă, în timpul sau în vremea de acum. Azi nu mai vezi, in pernele caleştii, Coniţe lustruite de huzururi. CASSIAN, H. 75. Ah! E mult de-atunci! Cărarea Netedă pe deal urca... Azi poteca e urîtă, Face cotituri în drum. COŞBUC, P. I 259. (Precedat de prepoz-\ii, cu sensul determinat de acestea) Pînă nzi = pînă (în clipa de) acum. Să ştii că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele. ISPIRESCU, L. 5. Dc azi (înainte sau încolo) = de acum, de aci înainte. De azi înainte, eu să fiţi în locul tău nepotul împăratului. CREANGĂ, P. 206. Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi... EMINESCU, O. I 141. Zina mea, ursita mea! De azi calea-mi părăsesc, Murguşoru-nti priponesc Şi la tine mă opresc. ALECSANDRI, P. I 100. (Rar) De CU azi = din bună vreme, din timp. Pentru drumul cel de mine De cu azi te pregăteşte! EMINESCU, O. I 102. Expr. Ziua de azi = timpul de faţă. în ziua de azi = în zilele noastre, în timpul nostru; astăzi. + (în corelaţie cu mîine, exprimă o continuitate sau o repetare neîntreruptă în cursul timpului) ll vede azi, îl vede mîni, Astfel dorinţa-i gata. EMINESCU, O. I 167. + (Exprimă opoziţia între prezent şi viitor) Azi aici, mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut. CARAGIALE, O. I 91. Expr. Ba azi, ba lllî:nc, exprimă ideea de amînare continuă. Cu azi, cu riiîine = încet-încet. Cu azi, cu mîine, a făcut cunoştinţă Kir lanulea cu fel de fel de negustori, ba şi de boieri. CARAGIALE, O. III 32. De azi pîllă (sau pe) mîine. exprimă un timp scurt. A trăi (sau a o duce) de azi pe mîine = a-şi tîrî viaţa abia-abia; a trăi necăjit, fără aspiraţii.la ceva mai bun. [Calul] a îmbătrînit şi el... abia îşi tîrîie şi el viaţa de azi pe mîine. ISPIRESCU, L. 12. (Exprimă un viitor foarte apropiat) Âzi-inîine = curînd, în scurt timp. Azi-mîine chiotind... şi eu Încep culesul mare al vieţii. BENIUC, V. 45. Nu mi-i rău, dat mă topesc Cind în mine mă gîndesc Că azi-mîne voi muri Şi nime nu m-o jeli! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 206. -if Chiar acum, momentan. Ce iubesc, mamei nu-i place. .. De-ai plăcea mamei ca mie, Azi m-aş duce-n cununie! JARNÎK- BÎRSEANU, D. 61. AZÎL, aziluri, s. n. 1. (Adesea în legătură cu verbele « a cere », « a găsi », « a da », «a oferi ») Loc unde cineva se simte în siguranţă, unde capătă ocrotire sau adăpost, unde găseşte repaus sau odihnă; refugiu. Vîlcea dragă şi iubită, Un azil, şi cel din urmă, de la tine viu să cer! MACEDONSKI, O. I 237. Orăşeanii bejătiăriră în Bucovina. .. unde găsiră azil. NEGRUZZI, S. I 217. -$> Drept de azil — ocrotire, protecţie de care se bucură cineva în virtutea unei legi. Republica Populară Romînă acordă drept de azil cetăţenilor străini urmăriţi pentru apărarea intereselor celor ce muncesc, pentru activitate ştiinţifică, pentrtr participare la lupta de eliberare naţională sau de apărare a păcii. CONST. R.P.R. 41. 2.' (în trecut) Instituţie (de stat sau filantropică) îr< care erau internaţi bătrînii, infirmii, copiii orfani etc. de care nu voiau să se îngrijească familiile respective. Vizitează azilul de bătrîni şi celelalte instituţii ale oraşului, CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 4/3. ĂZ1MĂ, azime, s. f. Turtă făcută din aluat (de făinii de grîu sau de secară) nedospit şi coaptă de obicei, sub spuză. Azima veche-mpletită cu lacrimi de sînge N-o dăm copiilor noştri. BANUŞ, B. 85. Fă o azimă de grîu curat. RETEGANUL, P. V 27. Făcură o azimă, luară şi niţică/ legumă, le puseră la traistă ţi plecară. ISPIRESCU, L. 285. AZ1MI0ĂBĂ, azimioare, s. f. Diminutiv al lui azimă. A plecat neică la ţară Şi nu mi-a spus de aseară. Ca să-i fac o azimioară. TEODORESCU, P. P. 317. — Pronunţat: -mioa-ră. AZIMUT — 180 — AZVÎRLITURĂ AZIMÎÎT s. n. Unghi format de planul meridianului unui Ioc cu planul vertical al direcţiei respective; se măsoară de la direcţia nord spre direcţia dată, în sensul mişcării acelor ceasornicului. AZOT s. n. Corp gazos simplu, incolor şi inodor, parte componentă a aerului; intră în compoziţia albu- minei şi a altor substanţe chimicc şi este un element esenţial al ţesuturilor vegetale şi animale; nitrogen. AZOTÂT1, azotaţi, s. m. Sare formată prin combinarea acidului azotic cu o bază; nitrat. Azotat de potasiu = salpetru de Indii; se foloseşte ca îngrăşămînt, ca oxidant şi ca fondant. Azotat de sodiu — salpetru de Chile, folosit ca îngrăşămînt agricol şi ca oxidant. Azotat de argint — nitrat de argint, v. nitrat. AZOTĂT2, -Ă, azotaţi, -te, adj. Care are în compoziţia lui azot. Alimente azotate. AZOTIC, -Ă, azotlci, -e, adj. (Mai ales în exp r.) Acid azotic = acid compus din azot, oxigen şi hidrogen, care descompune toate metalele obişnuite şi are numeroase aplicări în industrie; (popular) apă-tare. AZlJB s. n. Culoare albastra-deschisă (ca cerul); albastrul cerului. Azurul se deschide larg, Fug norii speriaţi în lături. BENIUC, V. 11. Cade foaie dupăfoaie Peste-a- zurul de pe boltă. MACEDONSKI, o. I 204. Ochii lui albaştri ca azurul... dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. (Adjectival, rar) Din tainica pădure Apare luna mare cîmpiilor azure. EMINESCU, O. I 63. AZURIU, -ÎE, azurii, adj. De culoarea azurului; albas- tru-deschis. [Rîurile] scoborîndu-se din naltele piscuri... şerpuiesc... desfâşurînd undele lor azurii, sub razele călduroase ale soarelui. ODOBESCU, S. I 23. în baie azurie Sicilia se scaldă. ALECSANDRI, P. III 75. (Substantivat) Urme icămoşate de nori albicioşi împietriseră în liniştea văzduhului, pătînd din loc în loc azuriul cerului. MIHALE, O. 441. AZYÎRLÎ, azvirl, vb. IV. (Uneori în concurenţă cu ivîrli) 1. Tr.anz. (De obicei cu arătarea locului sau a direcţiei; scopul poate fi exprimat sau subînţeles) 1. A arunca departe de sine, printr-o mişcare repede şi violentă. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii. Ian zvîrle-l tu întâi, măi dracule! CREANGA, P. 56. Învaţă buckiile pe de rost... —Ba nici gindesc, zisei azvîrlind abecedarul sub masă. NEGRUZZI, S. I 9. Intr-o groapă-l arunca, Pămînt pe el azvîrlea. ŞEZ. IV 133. (Obiectul aruncat este un lucru netrebnic sau nefolositor) Prinşi de toate părţile, azvîrliră armele jos. DELAVRANCEA, A. 46. Cu o rugină de puşcă, pe care orice vînător ar fi azvîrlit-o în gunoi, nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită. ODOBESCU, S. III 14. Culegen la flori domneşti... Cui gea şi nu-i plăcea, Pe toate le azvîrlea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 123. <0> (Obiectul lansat este un proiectil) Azvîrle o ploaie de săgeţi. 2. A da afară din sine, a proiecta în afară (ca urmare a unei impulsiuni lăuntrice). Gura de balaur... azvîrle apa-n sus. COŞBUC, P. I 52. Izvoarele îşi tulburau adincul, ca să-şi azvîrle afară undele. EMINESCU, N. 5. Etna.. . din sinu-i azvîrle stele-n cer. ALECSANDRI, P. III 74. F i g. Cîţiva ţărani... se întoarseră... azvîrlind priviri încruntate pe ferestrele compartimentelor de clasa întîia şi a doua. DUMITRIU, B. F. 8. De-aici din vatra caldă-a lumii Mi-azvîrl chemarea-n patru zări: Să nu-n- cetăm o clipă lupta Pină nu-i pace peste ţări. BANU.Ş, în POEZ. N. 32. n. I n t r a n z. 1. (De obicei urmat de un complement instrumental introdus prin prep. t cu ») A arunca cu ceva asupra cuiva (pentru a-1 Iovi sau a-1 face să plece). Cine azvîrle cu bulgări? ALECSANDRI, T. I 110. 2. (Despre animale de ham) A izbi cu picioarele, a fi nărăvaş. Azvîrleau din copite, de zvînta unde loveau. ISPIRESCU, L. 28. HI. Refl. A se repezi (într-o anumită direcţie sau cu un anumit scop), a se precipita cu mare avînt. Veneau nopţi întunecoase; cerul se căptuşea cu nouri plumburii, vîntul se azvîrlea gemind în geamuri. SADOVEANU, O. I 433. Fac vreo două sărituri mai potrivite, mă azvirl peste gard, de parcă nici nu l-am atins, şi-mi pierd urma. CREANGĂ, A. 50. + A ajunge într-un Ioc (mai ridicat) printr-o săritură îndemînatică. Moş Nichifor se azvîrle pe capră, dă bici iepelor. CREANGĂ, P. 117. Boierul... se azvîrle pe-un cal şi ţine numai o fugă. CREANGA, P. 159. F i g. Pină un copil să sugă, Se azvîrle ca vir- lugă Şi riş'neşte tot în fugă... într-o clipă ea frămîntă. ALECSANDRI, P. P. 353. — Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. şi pl. azvîrlă, prez. conj. pers. 3 azvîrle. — Prez. ind. şi: azvirlu. ÂZVÎRLERE s. f. Acţiunea de a azvîrli. Y. z vî r 1 i r e. AZVtRLÎTĂ, azvîrlite, s. f. (Transilv.). Distanţă (relativ) mică, socotită dintr-un punct oarecare pînă la locul unde ar putea ajunge bătaia puştii, fuga unui cal, un obiect aruncat cu mîna etc. V. azvîrlitură. Nu era departe casa bâtrînului... Numai aci, în apropierea oborului, două azvîrlite de la calea Moşilor, în dreapta. SLAVICI, N. II 4. E x p r. De-a azvîrlita = numele unui joc, în care copiii se întrec să azvîrle cît mai departe o piatră, un băţ etc. A da (cu ceva) do-a azvîrlita = a arunca (ceva) cît colo. Ia ciubărul la o parte, că acuşi îl dau de-a azvîrlita. POP. AZVÎIîLITGR, -OĂKE, azvîrlitori, -oare, adj. (Rar) Care azvîrle. (Substantivat) Aceleaşi pietre teşite . . . au fost. adoptate, pentru acelaşi sfîrşit, în armata romană şi lăsate pe seama ostaşilor ataşaţi pe lingă legiuni in calitate de . . . azvîrlitori de pietre. ODOBESCU, S. II 145. AZVÎELITtJBĂ, azvîrlituri, s. f. Distanţa pînă la care ajunge un obiect azvîrlit de cineva; aruncătură. (Mai ales în expr.) O azvîrlitură do băţ = distanţă mică. Era ca la o azvîrlitură de băţ. ŞEZ. IV 198. Ă s. m. invar. A doua literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; este o vocală nerotunjită din seria medială, cu deschidere mijlocie. Ăl1 pron. dem. m. v. sila. ĂL5, A, ăi, ale, adj.dem. (Munt.; în vorbirea puţin îngrijită, precedînd un nume) Cel, cea. Fiecare nevastă, afară de a dinţii, a venit in casa lui bunicu-tăucu copiii de la alt bărbat. STANCU, D. 94. Bărbat are bun... Ca plinea a bună. PANN, P. V. II 97. «$■ (Substantivează adjective, locuţiuni adverbiale etc.) Ale rele să se spele, ale bune să se-adune. (Cu valoare de pron. dem.)' Treceam pe drum alaltăieri cti căruţa, pe un'se termină moşia beiului, a din Vădastra. DUMITRIU, B. F. 26. Ăl de... = cel care... Ăl de ştie carte are patru ochi. + (Adjectival) Renumit; (ironic, mai ales în construcţii negative) cine ştie ce. Că doar nu eşti ăl voinic, Ci, bade, eşti de nimic. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 232. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ălui, ălei, gen.- dat. pl. ălor. / ALA, ĂIA, ăia, alea, pron. dem. (în vorbirea puţin îngrijită şi în texte cu colorit dialectal) Acela, aceea. Calul bun şi mindrele, Alea-mi mincă zilele. JARNIK- BÎRSEANU, D. 15. «0- E X P r. De ce..de aia ... — cu cît..., cu atît... De ce joc, d-aia-aş juca. JARNÎK-BÎR- SEANU, D. 362. Altă aia = ciudăţenie, monstru. Se minuna ca de altă aia. ISPIRESCU, U. 35. Toate alea = tot ce trebuie, toate cele. Puse toate alea la cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 16. Cîte alea toate = fel de fel de lucruri. îi toacă la ureche cite alea toate. «v* (Precedat de un « de» calificativ) Unde începu o ploaie d-alea de părea■ că toarnă cu găleata. ISPIRESCU, L. 28. <ţ> (Substantivat, cu sens peiorativ) Un ăla = un oarecare. Un ăla... un prăpădit de amploiat. CARAGIALE, O. I 44. Să-şi mănînce ea tinereţile cu un ăla, CARAGIALE, O. I 50. (Adjectival) Să-mi aduc-aci pe muierea aia! NEGRUZZI, S. III 315. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ăluia, ăleia, gen.-dat. pl. ălora. — Variantă: ăl, ăi (TEODORESCU, P. P. 330), pron. dem. m. ALAIALT pron. dem. m. v. ălălalt. ALĂLALT, ĂIALALTĂ, ăialalţi, alelalte, pron. dem. (în vorbirea mai puţin îngrijită şi în texte cu colorit dialectal) Celălalt. (Atestat în forma fem. ailaltă) Da el a tras ţeava ailaltă. DUMITRIU, B. F. 27. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ăluilalt, ăleilalte, gen.-dat. pl. ălorlalţi, ălorlalte.—Variante: ălalalt pron. dem. m., ăllalt, ailaltă pron. dem. XLLALT, AILALTĂ pron. dem. v. ălălalt. ÂRA interj, v. îra. ĂST, ĂSTĂ, «fti, aste, adj. dem. 1. (Precedă substantivul; cînd urmează după substantiv, are forma ăsta, asta ; întrebuinţat în vorbirea obişnuită şi familiară) Acest, această. Sint copilid unui neam sărac, Bieţi romtni ce scormonesc pămintul, Unde-şi au părinţii lor mormîntul. Tare-mi este neamul ăsta drag. BENIUC, V. 10. Ion ăsta era o fire închisă. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tot ochii ăştia amîndoi, Aşa frumoşi, aşa senini, Să mi-i aduci tu înapoi, —Să mi-i uiţi, dragă, prin străini. IOSIF, V. 52. Cărarea asta o ştia. COŞBUC, P. I 232. Ia să mai odihnesc oleacă aste bătrineţe. CREANGĂ, P. 24. Eşti tu zîna ăstui pipi Sau o floare de la rai? ALECSANDRI, P. II 91. <*> (Emfatic) Acasă cînd a ajuns, Din gură aşa a zis: Ieşi, măicuţă, din căsuţă Şi-mi deschide ast’portiţă. ŞEZ. II 78. 2. (în opoziţie cu alt, celălalt) Acest de aici. de dincoace. Vrei mărul ăsta sau pe celălalt? 8. (Despre măsuri de timp, urmînd după substantiv) Acest, prezent, de acum sau dintr-un viitor foarte apropiat. Ziua asta. Vara asta. t=> Oare n-om păţi ceva In noaptea asta? CREANGĂ, P. 130. (Rar, precedînd substantivul) Rămîi aici în astă noapte. CREANGĂ, P. 214. Iar de altă parte ştia bine Şi aceea cum că astă dimineaţă Au fost întru neşte căşi (= case) străine. BC- DAI-DELEANU, T. 179. -$> Loc. adv. (în opoziţie cu altă d a t ă^ De astă dată sau (mai rar) astă da tu = de rîndul acesta, de data aceasta, acum. Dacă văzură co şi de astă dată îmblă să-i ajungă, fata. .. întrebă iară pe cal ce să facă. ISPIRESCU, L. 25. Astă dată plecară noaptea. EMINESCU, N. 15. Astă dată n-ai încotro cotigi (= coti), îi zise. NEGRUZZI, S. I 92. 4. (Precedînd substantivele «noapte», « primăvară t, « vară i>, « toamnă », « iarnă ») Precedent, trecut. Pînă Ic una-alta, ştii ce am gîndit eu astă-noapte? CREANGĂ, P. 74. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat nişte cărţi. NEGRUZZI, S. I 59. Astă-iarnă era iarnă, Băteo vîntul şi ningea Şi badea la noi venea. JARNÎK-BÎRSEANU. D. 165. ■—■ Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ăstui, astei şi ăstei, gen.-dat. pl. ăstor; (cînd are forma ăsta, asta) gen.-dat. sg. ăstuia, ăsteia, gen.-dat. pl. ăstora. ĂSTA1, ĂSTA adj. dem. v. ăst. ĂSTA2, ĂSTA, ăştia, astea, pron. dem. (în vorbirea obişnuită şi familiară) 1. (Referindu-se la cineva sau 1» ceva din apropiere sau despre care s-a vorbit înainte) Acesta, aceasta. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-ur. colţ se-ntreabă două. VLAHUŢĂ, O. A. 77. Cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca, de! cu fitecine ; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lingă el, să mi-l fac cumătru. CARAGIALE, O. I 91. Ei, dragul tatii, aşa-i că s-a împlinit vorba ceea: apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem ? — Ce fel de vorbă-i asta, tată? zise fiu-său ruşinat. CREANGA, P. 188. <^> (Cu nuanţă de dispreţ) Cu ăştia o s-avem o dată şi-n ASTA — 182 dată orăfuinlii! DliŞLIU, G. 10. <$• (Cu nuanţă peiorativii sau glumeaţă) De ăştia tni-ni foit? + (Cu formă feminină şi sens neutru) Ce-nţi discutat voi intre voi, asta vreau tă aflu. SAIIIA, N. 7S. Lasă astea acum. ISPIRESCU, L. 37. Năframa ta cca nouă Era ruptă, bade-n două. — Asta, miitdro, tiu-i aşa; Nu-i ruptă năframa mea, Ci-i ruptă inima tal JARNÎK-UÎRSKANU, D. 256. Din asta i s-a tras asin n fost pricina carc i-a adus o neplăcere, o suferinţă etc. Loc. adv. Cu lonlo nslen cu toate accstea, totuşi. I'enlru nsln *= dc accea. Cum se poate... să stea omul trei zile la poarta mea...? Pentru asta vă plătesc cu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procop- seală? ISPIRESCU, L. 44. Cil nstn — în acest mod, astfel. Cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: tina pentru alta. CREANGĂ, P. 196. <$■ IC x p r. Asia c! sau nsla-i! = n) iată cnrc c cauza I asta c pricina! Tu eşti copilă, asta e... KMINF.SCU, O. I 176; li) cc se potriveşte! As!n-i nsln! = iată lucrul dc căpeteniei accsta este momentul hotăritor! acu-i acul v. acu. Asta-i asta! Din ceaslov şi psaltire... să treci la gramatică, fi încă ce gramatică! CREANGĂ, A. 87. Co-i nsla (dc...)? >-•- ce înseamnă lucru! acesta? cum sc face (că...)? cum sc explică? Cc-i asta de ai intlrziat atita? c=i Dar cc-i asta, codru des?... J'rara verde şi frumos. Iarna putrezeşti pe /oi/jAUNÎK-BÎnsHANU, I). 224. Asia c! sau aslu-1! = aşa vi ArIii-1 şl lut (sau şlill(ii) •=> este lucru bine cunoscut. Asla-I încă mm! sau nsla incii-l mia! v. unul. 2. (Cu formă feminină ţi sens neutru, urmînd după o descriere, o constatare, o afirmare ctc. şi rezumînd cele spuse mai înainte) Aşa ccva. Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelnlui, toată viaţa voastră fi :ă vă lăudaţi că slnteli feciori dc crai, asta nu miroase a nas de om. CREANGĂ, P. 188. «O- Hxpr. llnn cn asia = un astfel dc lucru, aşa ccva. .SV poate una ca asta? a întrebat tata cu mirare. SADOVEANU, N. F. 16. Nu putea el crede una ca asta. ISPIRESCU, L. 20. Să cu'^et eu, om bătrin, la una ca asta! CREANGĂ, P. 83. —1'ornic gramaticale: gen.-dat. sc. ăstuia, ăsteia m asteia, gcn.-dat. pl. ăstora. ÂSTALAJiT. ASTĂLALTĂ, uftialalfi, astelalte, pron. dcm. (In opoziţie cu cclălalt) Accsta (din doi) carc este în apropierea noastră, cel mai aproape de noi. (Adjectival) Ea sta pe partea astălaltă a pir Suim. — Forme gramaticale: gcn.-dat. sg. ăstuilalt, aştri- Inltr şi fisteilaîte, gcn.-d.it. pi. ăstorlalfi, iistnrlaite. ĂUf vb. IV V. nai. B B s. m. invar. A treia literă a alfabetului şi sunetul corespunzător; este o consoană oclusivă bilabială sonoră. — Pronunţat: be. BA adv. 1. (Mai ales familiar şi regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITR1TJ, B. F. 20. Oană, ţie ţi-e foame. — Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă priveşte pe mine; numai meu să ştiu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. •$> (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanţă de mai multă hotărîre decît ■ « nu ») Da sau ba? □ Vă închinaţi oriba?—Ba! NEGRUZZI, S. 1173. <0* Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă 1 nici pomeneală! Dar nici. cam mai ba să audă el ceva de dinşii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, îşi cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ţi-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oşlobanu ca mai ba să deie pe la şcoală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ţi-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. <$> E x p r. A.zice Im = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ţi se desprinde Şi frumos ţi se mai şede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aş zice ba; Dar zic şi zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A 11U spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunţa, a nu-şi spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. + Nici vorbă! nici pomeneală I Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. 2. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întăreşte o afirmaţie sau o negaţie) Mie nu mi-a adus nimic? — Ba' nu te teme, că uncheşul nu-şi uită nepotul. SADOVEANU, N. F. 11. Era mişel? — Ba nu, de loc! COŞBUC, P. I 229. Las'că mă duc eu...!—Ba nu, Ivane, trebuie să mă duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i aşa, jupîneşică?...— Poate să fie şi aşa, moş Nichifor. — Ba chiar aşa-i,jupî- neşică dragă, cum îţi spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude. Eu strig, mîndra nu m-aude. — Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 56. + Vezi bine că (nu)... I dar ce.. . 1 De ce l-ai dat afară? — Ba o să-l iau in braţe! 3. (Arată o gradaţie, de obicei întărind adverbele şi loc. adv. « chiar », « încă *, « unde mai pui că » etc.) Ba Peneş-împărat, văzind Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard dc-alături privitor, L-a pus la joc! COŞBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slămindu-te pe tine... lustfuindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă. Ba să vezi.. . posteritatea este încă şi mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea şi în Expr. Trai, nencnco, cu banii babucliii = trai bun, viaţă fără griji, cu banii tatălui, p. ext. cu banii altuia. De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache... (luîndu-şi seama) babachii. CARAGIALE, O. I 107. 4- (La pi., ireverenţios) Părinţi, bătrîni2 (2). îl auzeai pentru intiia oară spunînd, despre părinţi,' « babaci». PAS, Z. I 255. F i g. (Ironic) Repetenţii, sau « babacii», cum le spuneam noi, generaţia tinără, pretindeau că domnul Ciolac... duce tratative de însurătoare. SADOVEANU, N. F. 136. ■—Gen. şi: babachii, babacului. —Variantă: Mbâcă (CARAGIALE, O. I 55, ALECSANDRI, T. I 115, KOGĂL- NICEANU, S. 47) s. m. BABĂIE s. m. (Mold., familiar şi învechit) Tată, babacă. BABALIC, babalici, s. m. 1. (Mo'd., Munt.; familiar şi depreciativ) Om bătrîn şi neputincios; moşneag. Se adunau la taifas o mulţime de babalici. (Ironic) Om îmbătrînit înainte de vreme. Tot umblind noi din şcoală in şcoală... mine-poimîne avem să ne trezim nişte babalici gubavi şi oftigoşi, numai buni de făcut popi. CREANGA, A. 124. 2. Stîlp de lemn foarte gros, înfipt în pămînt, care trece prin talpa morii de vînt şi în jurul căruia moara poate fi învîrtită după cum bate vîntul; babă (II 1 d). BĂBĂ, babe, s. f. I. (Uneori peiorativ) Femeie bătrînă. La fintină, o babă, zbircită drob şi uscată scîn- dură, turna apă intr-un urcior. DELAVRANCEA, T. 27. Fiul craiului... numai iaca se trezeşte dinaintea lui cu o babă gîrbovă de bătrineţe. CREANGĂ, P. 189. Văzindu-se luat in răspăr de babele satului.. . se apăra in dulcea limbă a poeziei. ODOBESCU, S. III 9. Ducea verde bosioc ... Bosiocul fetelor, Maghiran nevestelor, Tămîiţă babelor. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 513. Satul (sau ţara, lumea) arde (sau piere) şi baba se piaptănă, se zice despre cineva care e preocupat de lucruri mărunte şi neînsemnate cînd în jurul lui se petrec evenimente importante, grave. A trecut baba cu colacii (sau, mai rar, cu colacul), se spune cuiva care a scăpat o ocazie bună, un moment favorabil. Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă, se zice celui care nu este atent cînd se spune ceva şi cere să i se repete. ■$> (Pleonastic) [Mama-pădurilor], o babă bătrină şi uri/ă, care tmblă prin împărăţia mea de mină cu furtuna. EMINESC.U, N. 7. «$■ Zilele babei (sau babelor) sau babele =(după o legendă populară) primele nouă sau douăsprezece zile ale lunii martie, cu vreme schimbătoare. Cam între sfirşitvl lui făurar şi începutul babelor ...te pomeneşti cu Ghira. DELAVRANCEA, T. 152. S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării, S-au dus zilele babei şi nopţile vegherii. ALECSANDRI, P. A. 117. ■+• (Familiar, în glumă, fără să se ţină întotdeauna seamă de vîrstă) Soţie. Cind cu baba m-am luat, Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. -4- (în trecut) Femeie bătrînă de la ţară, care pretindea că vindecă bolile prin diferite leacuri şi vrăji, exploatînd astfel ignoranţa populaţiei şi lipsa de asistenţă medicală din trecut. Au venit babe dofto- roaie din sat. SADOVEANU, N. F. 92. Umbla din babă in babă cu descîntece şi cu oblojele. CREANGĂ, P. 111. •+■ (în nume de jocuri de copii) De-a baba-gaia = joc în care un copil, care face pe cloşca, îşi apără « puii o împotriva altuia, care face pe gaia; de-a puia-gaia, de-a cloşca -cu puii. (De-a) baba-oarba = joc în care un copil legat la ochi caută, pe dibuite, să-i prindă pe ceilalţi. Dănilă leagă strîns c-un ştergar gros, de cilţi,_ ochii şi urechile dracului, ca la «baba-oarba o. CREANGĂ, P. 55. Iată şi Nicu, fiul mieu... Nu-ţi aduci aminte cind te giucai cu dinsu de-a baba-oarba? ALECSANDRI, T. I 43. II. 1. Bîmă de sprijin: a) grindă de lemn aşezată în lungul unui zid, care serveşte ca reazem pentru acoperiş sau pentru grinzile transversale ale unui planşeu de lemn; b) (Ia poduri) element de construcţie format din una sau două grinzi aşezate pe capiii piloţilor sau direct pe zidărie; c) (la moara de apă) fiecare din cei patru stîlpi care sprijină podul; d) (la moara de vînt) babalîc (2). 2. Zglăvoacă. 3. (Regional) Ciupercă comestibilă, roşie, care creşte pc crăci uscate şi putrede. BABILONIE, babilonii, s. f. 1. Vorbire sau scriere confuză, amestecată, încurcată. 2. învălmăşeală mare, încurcătură. Fu o adevărată babVonie pittă începură tă sfirîie cratiţele. AGÎRBICEANU, S. P, 35. BABÎNĂ, babine, s. f. (Rar) Buză (la animale). Un prepelicar cu cap mare, cu bobinele dezvoltate. V. ROM. mai 1939, 8. . BĂBIŢĂ, băbiţe, s. f. 1. Pelican. Pe ostrovul învecinat, un stol de babiţe sta adormite. ODOBESCU, S. I 142. 2. (Mai ales la pl.) Ciupercă cu pălărie în forma unei copite de cal, din care se prepară iasca (Polyporus ignarius). BABOI, baboi, s. m. Nume generic dat exemplarelor mici ale celor mai comuni peşti de apă dulce: biban, guvid, babuşcă, caras etc. Dimineaţa plecăm spre conac cu căruţa cu peşte — baboi cit degetul. STANCU, D. 510. BABOIĂŞ, baboiaşi, s. m. Diminutiv allui b a b o i. Ştiuculiţa — cinci parale, Baboiaşul — opt parale, Peştişorul ăl mai mic — Ocaua C-un firfiric. TEO- DORESCU, P. P. 299. BABORD, baborduri, s. n. Î. Partea stîngă a unui vas plutitor, privind de la pupă spre proră, adică spre partea dinainte a vasului. Nimic mai supărător pe o corabie mare de război, pe vremea rea, ca urletulgulelelor (= ghiulelelor) din fundul de cală, cînd se rostogolesc de la babord la tribord şi se întorc iar la babord. GHICA, S. 383. 2. Marginea longitudinală, din stînga, a fuzelajului unui avion mare, a unui hidroavion sau a unui dirijabil, privind spre partea dinainte a aerovehiculului. BATî()RNJŢĂ, babomiţe, s. f. (Peiorativ) Baba urîtă, rea, supărăcioasă, arţăgoasă; cotoroanţă. (în forma băborniţă) Nu-i e ruşine băhorniţei să nebunească la bătrineţe şi să vreie să-şi facă un blestem ca aista.. . să te călugărească! ALECSANDRI, T. 56. + Vrăjitoare. V. hîrcă, talpa-iadului, calul- dracului, mama-pădurii. Ei nu credeau in diavoli, în lumea de-apoi, în flăcările care călătoresc noaptea pe haturi... in §tima apelor, in baborniţele pădurilor. CAMILAR, TEM. 77. Baborniţa, cum aude aceasta, pe loc trimite s-o cheme, zicind în gîndul său: După ce umblă ea nu se mînîncă. CREANGĂ, P. 99. — Variantă: băbrirniţă s. f. IîABTj'ŞCĂ1 S. f. v. băbnşcă. BABtîŞCĂ2, babuşte, s. f. (Regional; adesea determinat prin «albă») Peşte de apă dulce, lung cam de 25-30 cm, cu capul mic, spinarea cenuşie-albastră, cu pîntecele alb şi aripioarele roşii (Leuciscus rutilus); ţărancă, ocheană. DAC — 185 — BACTERIOFAGIE BAC1, baciiri, s. n. Platformă plutitoare, pe care se transportă oameni, animale, vehicule etc. de la un mal Ia celălalt al unui rîu; pod umblător, brod, brudină. BAC2, bacuri, s. n. 1. (în e x p r.) Bac de celulă electrolitică — vas de ebonită, de sticlă sau de răşini sintetice, care conţine electrozii şi electrolitul unui acumulator electric. Bac de răcire — aparat folosit la răcirea mustului de bere. 2. Falcă de filieră, de menghină, de maşină de sudură în capete etc. BACĂL p. m. v. băcan1. BACALAUREAT1, bacalaureate, s. n. (în vechca organizare a învăţămîntului) Examen general pe care îl treceau absolvenţii liceului spre a. se bucura de anumite drepturi. + Titlu obţinut în urma acestui examen. — Pronunţat: -la-u-re-at. BACALAUREAT2, -A, bacalaureaţi, -te, s. m. şi f. Persoană care a trecut examenul de bacalaureat. După ce mai băură cite un pahar, Anton, cu gust de vorbă, melancolic, dădu iar din cap, uiiîndu-se la bacalaureatul cel scund. SADOVEANU, O. VI 219. — Pronunţat: -la-u-re-at. bacanAlă, bacanale, s. f. (în antichitatea romană; la pl.) Sărbătoare închinată lui Bachus, zeul vinului, caracterizată printr-o exaltare mistică şi o veselie deşănţată. ■+ (La sg.) F i g. Petrecere zgomotoasă şi destrăbălată; desfrîu, orgie. ' BACANTĂ, bacante, s. f. (în antichitatea. romană) Preoteasă a zeului Bachus.'Tu îmi pari ca o bacantă, cc-a luat cu-nşelăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir. EMINESCU, O. I 30. BACARĂ1 S. f. Cristal de calitate superioară (fabricat prima dată în localitatea Baccarat din Franţa). Pahare de bacara. BACARĂ2 s. f. Numele unui joc de cărţi, obişnuit în societatea burgheză. Jucau de vreo două ceasuri bacara, in salonul luminat acum de candelabrul cel mare de cristal din mijlocul tavanului. DUMITRIU, B. F. 128. BĂCĂ, bace, s. f. Nume dat fructelor cărnoase, cu pieliţa subţire şi cu miezul zemos, în care se află seminţele. Boaba de strugure este o bacă. -''''BACĂU s. m. (în e x p r.) A-şi găsi bacăul (cu cineva) = a i se înfunda, a o păţi, a da de bucluc (cu cineva). Ian ascultă, măi badeo... Nu-mi umbla cu mîţa-n sac şi-mi răspunde curat, cum te-ntreb, c-apoi iţi găseşti bacău cu mine. ALECSANDRI, T. 236. BACCEĂ, baccele, s. f. (Peiorativ) Bătrîn neputincios, ramolit, cu idei învechite. V. babalîc, hodorog. Du-te numaidecît, pină nu iese bacceaua, lioaşca. M. I. CARAGIALE, C. 100. Apoi [tinerii întorşi din Franţa] s-au pus pe iscodit porecle bătrînilor. Ba strigoi, ba baccele, ba ciocoi, ba retrograzi. EMINESCU, I. V. 25. BACCELÎ, baccelesc, vb. IV. Refl. (Despre oameni; adesea peiorativ) A îmbătrîni, a se vesteji, a se ramoli. BACCÎL S. m. v. bacii. BACHELÎTĂ s. f. Răşină sintetică, de mare valoare tehnică, din care se fac piese izolatoare întrebuinţate în electrotehnică şi diverse obiecte de uz comun. Călimară de bachelită. BACI, baci, s. m. 1. Ciobanul care face brînza, untul şi urda şi • care conduce stîna. M-am dus la ciobănie şi am slujit la nişte baci de ceea parte a muntelui. SADOVEANU, N. F. 17. Bună ziua şi bun găsit, oameni buni, zisei eu, descălectnd lingă stină şi adresindu-mă celor cîţiva ciobani tineri care trebăluiau care încotro, dar mai cu scamă unui baci bătrin. HOGAŞ, M. N. 189. Baciul de la stină... a adunai laptele de la oaia finului, l-a făcut brînză. ISPIRESCU, L. ' 209. -4- F i g. Conducător. V. păstor. Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci pină la adinei bătrineţe. DELAVRANCEA, A. 122. 2. (La jocul cu arşice) Cel care cîştigă şi are dreptul să arunce cel dintîi arşicul. Reputaţia lui de giolar era mare... averea noastră în arşice se suia intr-o vreme pină la două mii... şi le potrivea aşa de bine, că buful cădea totdeauna pe ceialalţi jucători, şi rămînea tot el baciul. GHICA, S. 300. BAClL, bacili, s. m. Gen de bacterii de forma unui bastonaş, dintre care unele sînt patogene, provocînd diferite boli (ca: tuberculoza, febra tifoidă, lepra etc.). Bacilul lui Kocli. — Variantă: (incorect) bnccil (BART, E. 376) s. m. BACILĂR, -Ă, bacilari, -e, adj. Privitor la bacili, cu bacili; în formă de bacii. Spori bacilari. + (Despre o boală, o tumoare etc.) Provocat de bacili. Tuberculoza este o boală bacilară. I5ACIL0ZĂ, baciloze, s. f. Boală cauzată de bacili; (în vorbirea curentă) tuberculoză pulmonară. BACLAVA, baclavale, s. f. Un fel de prăjitură în formă de romb sau de dreptunghi, preparată din foi de plăcintă, nuci sau migdale şi miere sau sirop de zahăr. V. s a r a i 1 i e. Hei! S-a trecut timpul baclavalelor pentru voi, chir Panaitel ALECSANDRI, T. 138. Alivenci, iaurt, seralii, baclavale, plăcinte, învîrtite ş.c.l. se ingropau în stomahul lui ca intr-un abis fără fund. NE- GRUZZI, S. I 286. -4- F i g. (Rar) Romb. O plapomă de cit verde, cusută in baclavale. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. BACŞÎŞ, bacşişuri, s. n. Sumă de bani dată (de obicei peste plata cuvenită) pentru răsplătirea unui serviciu de natură personală; p. ext. răsplată în bani. Musafirii îi dădeau bacşişuri argatului. PAS, L. I 13 0. Vine unul cit un taur, cumpănindu-se la dreapta şi la stingă, cu mînile în şolduri, şi zice că cine-l trinteşte are un bacşiş de o sută de franci. SADOVEANU, O. VII 329. Ţi-am da un bacşiş bun să ne spui încotro a apucat. CARAGIALE, O. III 41. Sumă de bani dată unui funcţionar ca răsplată pentru un serviciu ilegal. E înţeles cu jandarul, cu primarele, le dă bacşiş de nu ne aduc citaţiile. DUMITRIU, B. F. 19. Conductorul ţinea cu orice preţ să ne arate că cine nu-i dă bacşiş nu merită preţioasa dumisale amabilitate. VLAHUŢĂ, O. A. 233. BACTEHIĂN, -Ă, bactcrieni, -e, adj. De bacterii, privitor la bacterii. Cultură bacteriană. Otrăvuri bacteriene. — Pronunţat : -n-an. BACTERICÎD, -Ă, bactericizi, -de, adj. (Despre unele substanţe) Care omoară bacteriile. •<)> (Substantivat) Un bactericid foarte eficace. BACTÉRIE, bacterii, s. f. Nume generic dat unor organisme microscopice, unicelulare, de natură vegetală, în formă de puncte, bastonaşe sau firişoare, multe dintre ele fiind pricinuitoare de boli infecţioase. V. microb. — Pronunţat: -ri-e. BACTERIOFĂG, bacteriofagi, s. m. Nume generic dat unor organisme microscopice care au însuşirea de a distruge bacteriile. — Pronunţat: -n-o-. BACTERIOFA GÎE s. f. Fenomen de distrugere prin topire a bacteriilor atacate de bacteriofagi. — Pronunţat: -n-o-. BACTERIOLOG - 186 — BAGHETĂ BACTERIOLOG, bacteriologi, s. m. Persoană care se ocupă cu studiul bacteriilor. — Pronunţat: -ri-o-. BACTERIOLf GIG, -Ă, bacteriologici, -e, adj. Care se referă la bacterii sau Ia bactériologie. Substanţă bacteriologică. Armă bacteriologică = mijloc criminal de ■exterminare în masă, interzis de dreptul internaţional, care constă în răspîndirea de bacterii producătoare de boli infecţioase cu scopul de a distruge populaţia paşnică. încă de la primele veşti despre folosirea armei bacteriologice [de către intervenţioniştii americani în Coreea], frontul organizat al partizanilor păcii a luat atitudine hotărită asupra acestid mijloc barbar de exterminare in masă a oamenilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2613. Război bacteriologic = război criminal, în care se folosesc arme bacteriologice. — Pronunţat: -ri-o-. BACTERIOLOGIE s. f. Ramură a biologiei care are ca obiect studiul bacteriilor. V. microbiologie. — Pronunţat: -ri-o-. BAI)ANĂ s. f. v. bidinea. BADE s. m. 1. (Folosit mai ales la ţară, de obicei pe lîngă un nume propriu) Termen de respect cu care cineva se adresează unui bărbat, de obicei mai în vîrstă decît el ; termen familiar cu care orăşenii se adresează ţăranilor. Badea Cui ai, feciorul săracului... Buciumă-n mine toate răscoalele ţării! DEŞLIU, G. 23. Badea Bo- drîngă făcu semn cu ochiul. CAMILAR, N. I 318. Ba nu, bade Ipate, n-aibi grijă ; nit ţi-oi mai cere vreun lucra mare pină pe-acolo. CREANGĂ, P. 151. 4- (La vocativ, precedat de « măi ») Termen cu nuanţă de ironie şi de ameninţare cu care cineva se adresează unui bărbat (indiferent de vîrstă). Hei, hei!... nu te-am ¡tint eu că-mi eşti de aceştia, că de mult îţi făceam felul!... Dar, trăind şi nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo! CREANGĂ, P. 236. Ha, ha! măi badeo, mi-ai căzut la mină acu! ALECSANDRÎ, T. 234. 2. (Popular) Termen cu care femeile de la ţară se adresează bărbatului iubit. Tu te duci, badeo, sărace, Eu cu dorul tău ce-oi face? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 109. 4- (Adesea cu un pronume posesiv) Iubit, ibovnic, drăguţ. Floricică din ogoară, Dorul badei mă omoară. SEVASTOS, C. 129. Badea meu, tînăr băiat, Nici mustaţa nu i-a dat; Badea meu, tînăr copil, Roşu ca un trandafir... Cum e bradul arătos, Aşa-i badea de frumos ; Cum e bradul nalt din munte, Aşa-i. badea meu de frunte. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 39. Badea nalt cît un cireş, Mîndra cit un fedeleş. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 429. — Forme gramaticale : art. badea, voc. bade şi badeo. — Variantă: (regional) bâdiu (JARNÎK-BÎRSEANU, D. 240) s. m. BABIJONĂ, badijonez, vb. I. Tr an!,' A unge cu un preparat farmaceutic în scop curativ. A badijona amig- dalele cu albastru de metilen. BADIJONĂRE s. f. Acţiunea de a badijona. BÂDiU s. m. v. bade. li-VFTĂ. bafte, s. f. (Familiar) Noroc. Ieri am văzut unul de la mine din sat. — Asta-i baftă, bădica Gheorghe. CAMILAR, N. I 444. îi îngreunată. . . cu Ghiţă al dum’tale, fi-ţi-ar in baftă să-ţi fie. VLAHUŢĂ, CL. 61. BAGĂ s. f. Carapacea broaştei ţestoase (din care se fabrică piepteni, brăţări, tabachere, plăsele etc). Miinile-i albe şi slabe netezesc inconştient penele de struţ ale unui evantai cu plăsele de baga. VLAHUŢĂ, O. A. III 7. ,,1 BAGAJ, bagaje, s. n. 1. Totalitatea lucrurilor care se iau într-o călătorie (în geamantane, cufere etc.); calabalîc; (învechit) totalitatea lucrurilor care se luau într-o expediţie militară. V. catrafuse. Eu nu ştiu limanul spre care Pornesc cu bagajul acum. TOPÎRCEANU, S. A. 80. După un trup de lănceri. . . venea duiumul oastei: trăsuri, bagaje, pedestraşi. NEGRUZZI, S. I 167. Vagon de bagaje v. vagon. A da la bagaje = a preda la staţiile de cale ferată, cu formele cuvenite, cufere, lăzi etc. pentru a fi transportate în altă localitate. <$> E x p r. A-şi tace bagajele = a se pregăti de plecare; p. ext. a se cărăbăni. 2. F i g. (De obicei urmat de diverse determinări) Totalitatea cunoştinţelor, ideilor, concepţiilor cuiva într-un domeniu oarecare. Un formidabil bagaj de argumente ştiinţifice. CARAGIALE, O. II 232. BĂGATUL s. n. v. bagatelă. BAGATELĂ, bagatele, s. f. 1. Lucru de mică importanţă, lucru de nimic, o nimica toată, fleac. Triizăci şi doi de galbini. — O bagatelă. ALECSANDRÎ, T. I 80. O vorbă, o bagatelă le da prilej de sfadă. NEGRUZZI, S. II 242. în zadar, mai deunăzi, am vrut, prin poezie, Să scap d-o bagatelă, d-o mică datorie. ALEXANDRESCU, P. 81. (Concretizat) Ai făcut inventariul tuturor bagatelelor din colonadă. NEGRUZZI, S. I 329. 2. Mică compoziţie muzicală pe o temă uşoară. Bagatela în stil romînesc a compozitorului I. Scărlătescu. — Variantă: baga<6'> bagatele şi (învechit) bagateluri (CREANGĂ, A. 81, FILIMON, C. 157), s. n. BAGATELIZA, bagatelizez, vb. I. T r a ii z. A micşora (pe nedrept) importanţa unui lucru; a subaprecia, a subevalua, a minimaliza. 'Nu cunoştea mişcarea din Ţara Rominească şi de aceea bagateliza cu atîta seninătate revoluţia de la 1848. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 5 ¡2. BAGATELIZĂRE s. f. Faptul de a bagateliza; subapreciere, subevaluare, minimalizare. BAGDADÎE, bagdadii, s. f. (Mold.) Tavan, plafon. Neculai rămase cu ochii în bagdadie, gîndindu-se adine. SADOVEANU, O. III 41. Cineva ne răspunse la fel de prin tuspatru unghiurile depărtate ale bagdadiei. HOGAŞ, DR. 243. Bagdadia se sparse şi huruitul bulgărilor ce răpăiau pe seînduri se amestecă într-un vuiet asurzitor de glasuri. VLAHUŢĂ, O. A. 162. (Metaforic) Veneau nouri spulberaţi asupra noastră şi treceau la mică înălţime pe sub bagdadia altor nouri, ca ardezia. SADOVEANU, N. F. 111. BAGEĂC s. n. v. bageaca. BAGEĂCĂ, bageci, s. f. (Mold.) Deschizătură, ca o ferestruică, în podul unei case, al unei şuri etc., prin care pătrunde lumina sau care uneori ţine locul hornului. Teatrul reprezintă o curte cu zaplaz... în dreapta, o şură cu bageaca spre scenă. ALECSANDRÎ, T. 895. — Variante: bageăc, bageacuri, s. n., bageăgă (CONTEMPORANUL, III 707) s. f. BAGEĂGĂ s. f. v. bageaca. BAGIlflTĂ, baghete, s. f. 1. Beţişor subţire; nuieluşă, vărguţă. Cu o mină ,. . cerca să vîneze, cu o baghetă fină de abanos, fluturii din aer. HOGAŞ, M. N. 47. <$« Baghetă magică = beţişorul de care se servesc scamatorii în. operaţiile lor. La un semn al baghetei sale magice [scamatorul] făcea să apară. .. doi porumbei albi. SAHIA, N. 66. 4- Vargă uşoară şi nu prea lungă cu care dirijorii de cor şi (mai ales) de orchestră bat măsura şi conduc execuţia ansamblului muzical; fig. priceperea, talentul dirijorului. Cîntecul urcă pe cxdmile intensităţii în urmărirea atentă a zborului repezit al baghetei dirijorului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr.^348, 4/1. + Beţişor de forme variate cu care se lovesc membranele, coardele sau lamele unor instrumente muzicile (toba mică, BAHIC — 187 — BAIERĂ • ţambalul etc.). + Vergeaua de lemn pe care stă întins părul arcuşului. 2. Nume generic dat unor piese cilindrice subţiri din organismul unei maşini. BĂHIC, -Ă, bahici, -e, adj. (Livresc) Al lui Bachus, închinat lui Bachus (zeul vinului); de băutură; anacreontic. Cintece bahice. BAHMÎlT, bahm'eţi, s. m. (învechit) Cal tătăresc. Bahmeţii se răsfirau în dezghinuri, săreau în două picioare, nechezînd speriaţi. ODOBESCU, S. I 162. Cind, la grajdi, el ce zărea? Un bahmet ce tot sărea. ALECSANDRI, P. P. 79. BAHNĂ, bahne, s. f. (Mold.) Loc mlăştinos, acoperit cu iarbă sau cu stuf. V. mlaştină, smîrc. Stoluri de paseri trec vîjîind, cîteva vite pasc intr-o bahnă iarbă verde ca buraticul. SADOVEANU, O. VI 232. Stejarul cel drept creşte pe munte, în aer viu şi-n ţelină sănătoasă, iar nu in bahnă. ALECSANDRI, T. 1351. BAI, baiuri, s. n. (Mai ales ,în Transilv.) 1. Necaz, supărare, încurcătură, bucluc; rău. Asta-i baiul, că-i frumos pe afară şi-nlăuntru jale. DAVIDOGLU, M. 8. Aoleo, măi hoţ de dor, N-am topor să te ¿mor, Nici secure să te tai, Să nu mai am nici un bai. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 93. <$• Expr. Nu-i (nici un) bai (că...) sau cîc asta nu-i (sau nu mi-i) bai = nu face nimic, nu-mi pasă, nu « nici o pagubă. 2. (Ironic, în e x p r.) A da bai (cuiva) = a face vinovat (pe cineva de ceva). De frumoasă, nu-i dau bai, Că-i cu dinţii ca la cai, De-o sută cinzeci de ai, Nu poate roade mălai. MARIAN, S. 24. BAIADERĂ, baiadere, s. f. Dansatoare orientală. Mai departe este Delhi, cetate "fără rivale... Vin' de-mi vezi ţara de atite minuni plină... Vino de priveşte danţul tinerelor baiadere. NEGRUZZI, S. II 131. BAIBAFÎR, baibafire, s. n. (Regional) (Fir de) aur. P-un fuscior de arginţcl T/aqe fir de baibafir. TEODORESCU, P. P. 31. Toată lumia dăruia: ...Buzdugane pentru fin Şi miresei baibafir. TEODORESCU, P. P. 620. (Adjectival) Şi mă poartă bine. Cum mi se cuvine: Cămaşă de in, Guler baibafir. TEODORESCU, P. P. 80. — Variantă: başbaîir (TEODORESCU, P. P. 79) s. n. BĂIDER, baidere, s. n. (Mold.) Fîşie lungă de bumbac sau de lînă colorată, care se poartă la gît; fular. — Variantă: băidir s. n. DAIDERĂŞ, baideraşe, s. n. Diminutiv al lui baider. [Copiliţa] intr-o rochiţă din petici şi c-un bai- tleiaş de lină vechi. VLAHUŢĂ, la TDRG. BĂIDIR s. n. v. baider. BAIE1, băi, s. f. I. 1. Cufundare a trupului în apă (în scop igienic, fiind însoţită de spălarea corpului, sau în scop curativ); îmbăiere. V. scăldare. A face baie. Costum de baie. (în toponimice) Bain Mare. Baia de Aramă. BĂIER s. n. v. baieră. BĂIERĂ, băieri şi baieri, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Curea sau sfoară, aţă mai groasă, fîşie îngustă şi mai ales împletită de cînepă, de lînă etc., cusută sau legată de un obiect oarecare (de exemplu de o traistă, de o găleată, de un ghiozdan, de o ploscă etc.) şi cu ajutorul căreia obiectul poate fi purtat dintr-un loc în altul sau atîmat (pe după gît, în cui etc.). Traista cu flori mari, cu baieră colorată. CAMILAR, N. II 259. Eu îmi luam ghiozdanul, ii treceam băierile pe dupe gît şi colindam pe aceleaşi cărări. DELA- VRANCEA, H. T. 86. Dacă vede şi vede, taie baierile de la traistă... şi face cum poate, de leagă el girneţul unde trebuia. CREANGĂ, P. 125. Mina Sub şa că băga, Plosca De baieri scotea, Un pahar de vin turna. TEODORESCU, P. P. 629. <ţ> E x p r. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii = a simţi (sau a provoca cuiva) o mare durere (fizică sau morală). Biata fată îşi plîngea nevinovăţia cu nişte graiuri de-ţi rupea băierile inimii. ISPIRESCU, L. 354. A-şi dezlega băierile inimii = a face confidenţe, a se destăinui (cuiva), a-şi deschide inima. Frunză, văzindu-l cum vrea să-şi ascundă oftatul, s-aşeză mai bine pe prispă, îşi răsuci o ţigară, cu simţămlntul că omul e gata să-şi dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. A olta (sau a siriga, a rîde etc.) din băierile inimii = a ofta (sau a striga etc.) din adîncul inimii, din toată inima, din toate puterile. Sărăcuţ de maica-mea — strigă din băierile inimei Bisoceanul. ODOBESCU, S. III 189. + F i g. (Rar) Adîncime, fund. Tetis chemă pe Briareu ca să iasă din băierile adinei ale pămîntului. ODOBESCU, S. III 272. 2. Aţă, şiret, şnur etc. cu care se leagă, se strînge sau se încheie o rufă, o haină etc. îşi puse mînile in cap, îşi rupse in urmă băierile cămăşii. SLAVICI, O. I 203. + Sfoara sau şnurul cu care se leagă gura pungii. Umblau şi pui de lele care tăiau pe nesimţite... băierile pungii ţăranului şi-l lăsau lefter. PAS, L. I 58. în chimir se amestecau, pe lingă băietele pungii, lanţugul briceagului... SADOVEANU, n. F. 12. <0> E x p r. A strînge băierile pungii = a face economii, a deveni (mai) econom, a fi (mai) strîns la pungă. N-ai decît să strîngi băierile pungii. ALECSANDRI, T. 1236. A avea nouă băieri Ia pungă = a fi foarte i BAI O — 188 — BALAMUC zgîrcit. Nu vezi că ăştia... au fost buni, milostivi şi n-au rivnit la ale altuia... fi n-au avut nouă băieri la pungă ca in ziua de azi. . . DEL A VR ANCE A, H. TUD. 13. 3. (Rar; în forma baier) Amuletă. Acest copil avea un baier atirnat de git. Şi dacă îl luă, văzu că-ntr-insul era o scrisoare. ISPIRESCU, L. 146. — PI. şi: baiere. — Variantă: baier, baiere (SBIERA, P. 11), s. n. BÂIO interj, v. Ijaiu. BAIOÎSÎTA, baionete, s. f. Armă constînd dintr-o lamă de oţel cu marginile tăioase şi ascuţită la un capăt, iar la celălalt capăt cu un mîner, care se poate fixa Ia ţeava puştii pentru a servi soldatului în lupta corp la corp. Ciliva ostaşi cu baionetele la puşti coborîră în şlep. DUMITRIU, B. F. 158. Dorobanţii... întinseră baionetele spre gloată. PAS, L. T 31. Pe nevăzute, arsura gloanţelor, vîrful baionetelor şi tăişul săbiilor ajung pe luptători. ODO- BESCU, S. III 601. <$• Atac (sau asalt) cu baionete (sau la baionetă) = luptă corp la corp dusă în interiorul liniilor inamice asaltate, în care se foloseşte puşca cu baioneta pusă ca armă de străpungere. (Eliptic) Se aruncaseră asupra turcilor, la baionetă. D. ZAMFIRESCU, R. 235. Jf- F i g. (La pl.) Cei ce poartă această armă; p. e x t. armată, putere armată. Baionetele, oricît de numeroase, n-au apărat niciodată pe regii nemernici de inevitabila răspundere. COCEA, P. 64. BAIRĂC, bairace şi bairacuri, s. n. (îm’echit, în armata turcească şi în cea romînească din epoca fanariotă) 1. Steag de mătase foarte lat. Mai anţărţ... şi eu am purtat bairacul, şi cu am giucat hora unirii, în colţ la Petrea bacalul. ALECSANDRÎ, T. I 238. 2. Unitate militară, mai ales de voluntari, care servea sub acelaşi drapel. V. steag (2). Stan al Bratei s-a sculat... Să facă d-un bairac, Să vie la turci de hac. Floricică ş-o lalea, Bairacul cum făcea? Cincizeci voinici că strîngea. TEODORESCU, P. P. 585. — Pronunţat: ba-i-, BAJIiAM, bairamuri, s. n. 1. (Turcism rar) Numele a două mari sărbători religioase musulmane. Bal mascat v. mascat. BAL2, baluri, s. n. Pachet mare de mărfuri (de obicei ambalat în pînză groasă şi legat strîns cu sfori, pentru transport); balot. V. boccea. Baluri de tutun, a [în magazie] se depozita marfa gata, in baluri şi partide. ARDELEANU, D. 102. BALÂDA, balade, s. f. 1. Creaţie poetică, în versuri, făcînd parte din genul epic, inspirată de obicei din tradiţia istorică sau populară, care povesteşte o acţiune eroică, o legendă, o întîmplare însemnată. E plăcui să stai aşa şi să ascidţi ca pe o baladă, in tristeţea toamnei, povestea dragostei mele. SADOVEANU, M. 197. Balade şi idile [titlu]. COŞBUC. 2. Creaţie muzicală cu caracter narativ, pentru voce (cu acompaniament) sau pentru instrumente, confundată adeseori cu romanţa. Balada pentru vioară a Iui Ciprian Porumbescu. BALADÎN, -A, baladini, -e, s. m. şi f. (Franţuzism învechit) Bufon, măscărici; p. e x t. comedian. V. paiaţă, saltimbanc. Aceasta e o comediană, o fată de teatru, o baladină, cum ne ziceţi. NEGRUZZI, ,S. III 446. BALALÂICA, balalaici, s. f. Instrument muzical cu trei coarde şi cu cutie de rezonanţă triunghiulară, care emite sunete prin ciupirea şi percuţia coardelor, servind adesea pentru a acompania vocea. ■— Pronunţat: -lai-că. BALAMĂ, balamale, s. f. (Mai ales la pl.) Mic dispozitiv metalic compus din două piese articulate între ele pe un ax, una putînd fi prinsă pe un cadran fix, iar cealaltă pe o piesă mobilă, cu scopul de a permite acesteia o mişcare de închidere şi deschidere; ţîţînă. O fereastră deschisă scirţiia in balamale. SADOVEANU, O. IV 428. [Ivan] . cumpără unelte de teslărie: două lăturoaie groase, patru balamale, cîteva piroane, două belciuge şi un lăcătoi zdravăn, şi se aruncă de-şi face el singur o drăguţă de raclă. CREANGĂ, P. 321. + (Familiar, la pl.) încheieturi, articulaţii (ale corpului). E x p r. A-i (sau a i se) slăbi sau a i se muia sau a nu-I (mai) ajuta (sau ţine) balamalele = a-şi pierde vigoarea, a fi fără putere; a îmbătrîni. Grecul, îngrozit, dă să se repează pe scenă, dar nu-l ajufă balamalele. CARAGIALE, N. S. 92. Lasă, bine ai făcut de nu te-ai potrivit lui, e om bătrîn, ş-apoi i s-au cam slăbit balamalele capului. GHICA, S. 219. A-i tremura (cuiva) balamalele = a-i fi frică, a se teme. De bine ce se poartă cu noi, [arnăuţilor] le cam tremură balamalele. PAS, L. I 101. A scoate (pe cineva) (lin balamale = a enerva, a scoate (pe cineva) din sărite. A-şi ieşi (sau a sări) din balamale = a-şi pierde firea, a o lua razna. A Strînge (pe cineva) în balamale = a sili (pe cineva) să facă ceva, a-1 constrînge. • BALAMÎŞ s. n. (Mold.; numai în expr.) Balamiş- balmuş = balmoş. Ai fost şi tu cînd ai fost, pe cînd te hrăneai cu balamiş-balmuş de la cumătru. ALECSANDRÎ, T. 60. BALAMIjC, balamucuri, s. n. Casă de nebuni, ospiciu. Zgomotul asurzitor al vînzătorilor' de jurnale, care, aler- gind ca nişte scăpaţi din balamuc, strigau cit le lua gura D. ZAMFIRESCU, R. 5. E x p r. A Ii bun dc (dus Ia), balamuc = a fi nebun. -+• F i g. Larmă, gălăgie, zgomot, BALANCĂ — 189 — KALAUROAICA tărăboi, ceartă marc (ca în casa de nebuni); zăpăceală, griji, pacoste, necazuri. Care vrea se duce, care vrea se-ntoaree... Balamuc! GALAN, Z. R. ISO. liALÂM'Ă s. f. v. balanga. IÎAJJANG interj. (De obicei repetat) Onomatopee J care imită sunetul unui clopot marc; bam, bang, d3ng. — Variantă: balanga (ISPIRE3CU, la TDRG) interj. BALANGA interj, v. balong. balAkgA, balăngi, s. f. Talangă. — Variantă: bălăucii s. f. BALANS, balansuri, s. n. (Mai ales la sg.) Mişcare i oscilatorie, de pendulare; balansare, oscilare, legănare. BALANSA, balansez, vb. I. 1. Refl. A oscila în jurul unui centru de echilibru (ca braţele unei balanţe); a se pleca, a se înclina cînd într-o parte cînd într-alta; a sc legăna. Se balansează pe scaun, a Sub bula care te balansează după legile pendulului există discul cu nisip. SAHIA, U.R.S.S. 57. «$- Tran z. Jn zorii zilei, cînd vaporul l;i balansa maşina Penelopa, zveltă, sprintenă, tuia scara. BART, E. 46. 2. T r a n z. (Numai în e x p r.) A balansa un cont — a compara sumele din debitul si creditul unui cont spre a constata egalitatea sau diferenţa totalurilor; a face să se egaleze debitul cu creditul. .3. Tran z. F i g. (Franţuzism neobişnuit) A crea un cchilibru (între doi factori, două forţe etc.), a ţine cumpăna (la ceva); a cumpăni, a echilibra. V. contrabalansa. (Atestat în forma balanţa) [Radu cel Marc] cercă atunci a balanţa puterea boierilor. BALCESCU, 0. II 16. — Variantă: (învechit) balanţă vb. I. BALANSARE, balansări, s. f. Acţiunea de a (se) balansa; legănare, oscilare, pendulare, balans. Balansarea ritmică a pendulului, cu Fundul dubei, în batausările ei, părea că se înalţă spre el ca o răscolire de pămir.t, ameninţtndu-l. SAIIIA, N. 84. In balansările sale regulate, bula atinge uşor suprafaţa nisipului. SAIIIA, U.R.S.S. 57. balansier, balansierc, s. n. 1. Dispozitiv sau piesă n unui mecanism, a cărei balansare sau oscilare reglează mişcarea unei maşini. Balansierul unei pendule. 2. Prăjină sau bară de care se servesc dansatorii pe sîrmă pentru a-şi menţine echilibrul. — Pronunţat: -si-er. —Variantă: (2, învechit) bnlnn- (Irr (NEGRUZZI, S. II 253) s. n. BALANSOAR, balansoare, s, n. (Franţuzism) Fotoliu prevăzut cu două tălpi curbate, care sc poate balansa. — Pronunţat: -soar, BALANSOR, balansoare, s. n. Balansier (1). BALANŢA vb. I v. balan Balanţă de verificare sau balanţa sumelor — operaţie contabilă constîr.d din totalizarea separată a cifrelor din debitul şi din creditul conturilor; situaţia conturilor la o anumită dată. V. b i 1 a n ţ. Balanţa soldurilor -- aşezarea paralelă a soldurilor debitoare şi creditoare, ale căror totaluri trebuie să fie egale. Balanţa comercială (a unei ţări) sau balanţa comerţului exterior — raportul dintre valoarea generală a importului şi cea a exportului; diferenţa dintre cifra importului şi cea a exportului. Balanţă comercială activă — predominarea exportului faţă de import. Balanţă comercială pasivă (sau deficitară) — predominarea importului faţă de export. Balanţă de plăji (internaţionale) = raportul dintre sumele pe care o ţară Ie plăteşte altei (sau altor) ţări şi acelea pe care Ie încasează de la ţara respectivă (sau de la ţările respective). Balanţă de plăţi activă. Balanţă de plăti pasivă. BALANŢIÎR s. n. v. balansier. BAJjAOACIIEŞ, -A, balaoacheşi, -c, adj. (In glumă sau în ironie; despre culoarea feţei la oameni) Negricios, oacheş. Era lume amestecată în curtea caretaşului Ferenf.. . Vreo doi erau balaoacheşi la fată. PAS, L. I 75. Mergem la Peşteră? — Da, şi s-a mai mărit caravana, merge şi d-l Dan. — N-am onoarea [să-l cunosc]. O fi tînărul balaoa- clieş de azi-dimineaţă... VLAHUŢĂ, O. A. III 41. BALAST, balasturi, s. n. 1. încurcături con- stîncl din saci plini cu nisip, pietriş etc., caro asigură echilibrul şi poziţia unei nave sau ajuta la reglarea înălţimii zborului unui aerostat; lest. -4“ Compartiment bine închis care se poate umple cu apa de mare sau cu aer pentru a îngreuia sau a uşura un submarin în vederea scufundării lui sau a ridicării lui la suprafaţă. + Strat de pietriş carc se aşază sub traversele unei linii ferate pentru a forma un pat elastic. 2. Fir. Ceea cc este de prisos şi împovărător, dăunător; povară. Balastul concepţiilor învechite, liAL AŞ, balaşuri, s. n. (învechit) Rubin de culoare roşie-portocalie. Ici se vedeau sipeturi de sidef pline cu ghiordane de cercei, cit lefturi de sviaragduri, de balaşuri, de rttbini. ODOBESCU, S. A. 197. IîALAUR, balauri, s. n. (în Imme; uneori determinat prin • de şarpe •) Monstru fantastic cu înfăţişare fioroasă, imaginat în formă de şarpe, adesea înaripat, cu unul sau mai multe capete. V. b a 1 ă, v. m e u. lilu doare capul de horăitul moşnegilor; parc-ar fi balauri. SADO- VEANU, N. F. 75. D-ta nu ştii că aici in fintină este un balaur mare de şarpe, care biniuic omenirea'/ JSP/RKSCU, L. 341. Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de~o mulţime de balauri şi de tot soiul de jivine. CREANGĂ, P. 289. <$> (Uneori, în literatura populară, în legătură cu «laur») Laur-balaur. Cu solzii de aur. ŞEZ. IV 196. <£» K i g. Vintul sporea şi faţa pustiei se posomora de virtejuri. Din asfinţit veni cu hărnicie balaurul nourilort învălmăşind negreaţă şi scăpărindfulgere. SADOVEANU, O. A. II 231. -4- Denumire populară a constelaţiei dragonului. — Pronunţat: -la-ur. —Variantă: IjălutlT (BENIUC, V. 72) s. m. bal.yuroAicA, balauroaice, s. f. (In basme) Balaur închipuit ca o femeie. Păcat de dinsa, că era gingaşă şi voinică muiere ; ca o balauroaică mi se sumi¡fa împotrivă. ODOBESCU, S. I S2. — Pronunţat: -la-u-. BALĂ — 190 — BALISTICĂ BĂLĂ, bale, s. f. (în superstiţii şi în basme) Monstru, dihan;e, fiară groaznică. V. balaur. Aşa ii vorbi... ’[şoimului] Şarpele, bala pămintului. TOMA, C. V. 339. Făcu mici fărîme pe necuratul de zmeu, bala dracului. ISPIRESCU, L. 131. Jf. Fiară sălbatică, dihanie. Trebuie să fie o bală de lup. SADOVEANU, O. V 459. BALCANIC, -A, balcanici, -e, adj. Din (sau privitor la) regiunea din sud-estul Europei, prin centrul căreia trec munţii Balcani. Peninsula balcanică. Ţările balcanice. Limbile balcanice. BALCÎZ, -Ă, balcîzi, -e, adj. (Mai ales în Mold.) Urît (la faţă şi la trup), slut, diform. Nic-a lui Costache cel răguşit, balciz şi răutăcios, nu mai avea stăpinire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. -$> (Adverbial) Mii şi mii, privindu-mă balciz, Hohotesc, sluţindu-se de rîs. LESNEA, C. D. 15. BALCÓN, balcoane, s. n. 1. Platformă cu balustradă la peretele exterior al unei clădiri, aşezată la nivelul unui etaj sau al parterului şi comunicînd cu interiorul; e sprijinită pe capete de grinzi, console, coloane etc. V. cerdac, foişor, galerie, pridvor, terasă. Umăr la umăr, revărsaţi in ciorchine pe balustrada balconului, delegaţii aşteptau. DUMITRIU, N. 291. La balconul care era luminat ca ziua s-au deschis uşile. PAS, L. I 59. Uşa mare, deschisă in balconul catului de sus, se clătina scîrţîind in vint. EMINESCU, N. 37. 2. Parte a unei săli de spectacole, de întruniri etc., aşezată deasupra părţilor de la marginile parterului şi care cuprinde locuri pentru spectatori. BALCONĂŞ, balconaşe, s. n. Diminutiv al lui balcon (1). Era'o casă mare... cu un balconaş de fier. DUMITRIU, B. F. 118. Ne pofti în balconaşul apărat de un geamlîc cu sticle colorate. SADOVEANU, O. II 337. BALDACHÍN, baldachinuri, s. n. 1. Acoperămînt decorativ, împodobit cu perdele şi aşezat deasupra unui pat, a unui amvon, a unui catafalc etc.; p. e x t. lucrare de arhitectură cu aceeaşi înfăţişare. Subt unul din balda- chinurile lui Mehmet... a văzut cu uimire atirnind un smarand enorm. SADOVEANU, Z. C. 276. Sub un funebru baldachin aşezat în mijlocul salonului... dormea acum liniştit. ANGHEL, PR. 65. (Par, impropriu) Pat portativ cu un asemenea acoperămînt; lectică. 2. Acoperămînt mobil care se poartă, la anumite solemnităţi, deasupra capului unui demnitar de rang superior al bisericii (odinioară şi deasupra capului unui înalt demnitar de stat). — Pl. şi: baldachine. —Variantă: (învechit) baldallin (NEGRUZZI, S. III 427) s. n. BALDAUÍN s. n. v. baldachin. BÁLE s. f. pl. Salivă spumoasă. Ieşi... scorpia din smîrc, şi năvală la Ercule, ca să-l umple de balele sale cele veninoase. ISPIRESCU, U. 35. E x p r. A-i curfre (cuiva) balele după ceva = a dori fierbinte ceva, a rîvni; a-i lăsa gura apă, v. a p ă. Materie mucilaginoasă, secretată de unele glande din epiderma peştilor, datorită căreia peştii alunecă uşor prin apă. 4" Materie vîscoasă pe care o lasă melcii în urma lor. ' — Formă gramaticală: sg. (rar) bală (CAMILAR, N. II 187). BĂLEGĂ s. f. v. baligă. BALEIÁJ, baleiaje, s. n. Operaţia de îndepărtare a gazelor arse din cilindrul unei maşini cu ardere internă. Pompă de baleiaj. BALÍN A. balene, s. f. 1. Mamifer din ordinul ceta- ceelor, lung de 10 - 33 de metri, care trăieşte în mările reci, mai ales în regiunile polare, avînd în loc de dinţi nişte lame cornoase lungi, subţiri şi flexibile (Balaena mysticetus) ; (învechit şi popular) chit. [Animalele] s-au făcut mlădioase, şerpuitoare alge ori monstruoase balene. ANGHEL, PR. 74. Mergeam la scăldătoare, In valurile line a mării mă băgăm; Călare pe balene, cu-a mele lungi picioare, Spumoasele ei unde păn-în fund turburam. NEGRUZZI, S. II 72. Alb de balenă v. a I;bl. + Fi g. (Ironic) Persoană voluminoasă şi grasă. 2. Lamelă flexibilă fabricată din fanoanele de balenă şi întrebuinţată la corsete, umbrele etc., spre a le ţine întinse. Balene de corset. BALENIÎRĂ, baleniere, s. f. Vas lung şi uşor, anume echipat pentru vînătoarea de balene. + Şalupă rapidă pusă în mişcare cu lopeţi şi avînd prora şi pupa ascuţite, folosită de obicei la pescuitul pe mare, la salvarea naufragiaţilor etc. — Pronunţat: -ni-e-, BALfiBCĂ, balerci, s. f. (Mold., Bucov.) Butoiaş. Balerca cu rachiu fusese în căruţa lui. BUJOR, S. 98. E x p r. A-şi face gîtul leică şi pîntecele balercă v. leică. + Conţinutul unui asemenea vas. Spune stolnicului să scoată din pivniţă o garafă de Comandaria de cea mai bună... Am adus-o eu însumi de la Chipru. . . ţine opt sute de lei balerca. ALECSANDRÎ, T. 1243. — PI. şi: balerce (TEODORESCU, P. P. 163). BALERCCŢĂ, balercuţe, s. f. (Mold., Bucov.) Diminutiv al lui balercă. BALERINĂ, balerine, s. f. Baletistă. BALfiT, balete, s. n. 1. Gen de dans artistic cu figuri executate după o compoziţie muzicală anume întocmită. De evidenţiat este fantezia creatoare, priceperea cu care maestrul de balet.. . bazindu-se pe cunoaşterea elementelor tradiţionale ale damului popular, a creat dansuri noi, complexe, cu imagini legate de munca' şi lupta actuală a poporului nostru. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr: 346, 3/1. Intr-altă sală... două profesoare tinere predau cursuri de balet. SAHIA, U.R.S.S. 129. -4» Compoziţie muzicală, scrisă pentru acest gen de dans. Baletul E x p r. Bani de buzunar (sau do clicltuială) = bani destinaţi chel BAN — 193 — BANC tuielilor mărunte zilnice. Bani gata (sau buni, lichizi, gheată, peşin sau număraţi) = bani în numerar, disponibili, cu care poţi plăti imediat. Cînd ' a auzit că ginerele are douăzeci de mii de lei bani gheaţă, bătrînul s-a bucurat la bani. PREDA, î. 115. Fecior (sau băiat) do bani gata = (în regimul burghezo-moşieresc) tînăr din familie bogată, care are bani Ia discreţie şi trăieşte fară să muncească, risipind; om cheltuitor, risipitor. în ochii tînărului se vedea dorinţa sinceră de a auzi, de a sorbi cuvintele lui Dan.. . Nimic din fumurile şi strîm- băturile feciorilor de bani gata! VLAHUŢA, O. A. 270. Fecior de bani gata.. . trecuse prin şcoală şi prin lume dus de mină, ca un copil, de averea şi influenţa lui tată-său. VLAHUŢĂ, O. A. III 59. N-are nevoie să muncească, deoarece e fecior de bani gata. GHEREA, ST. CR. II 328. A lua (ceva) do (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. A trăi (po lîligă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare consideraţie, de mare atenţie şi grijă (din partea cuiva), a fi foarte pre{uit (de cineva). Am să le ieu cu mine şi-i trăi pe lingă nai ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175.4- Avere în numerar, parale. Bani n-au ţăranii, aşa că. . . plătesc datoria în muncă. PAS, L. I 38. Cum să nu plătească, că doar nu dă din banii lui! ALECSANDRI, T. I 71. Nici o mîndră nu ţi-ar zice: Nu-ţi bea banii, măi voinice, Că banii ţ-or trebui Dacă te-i căsători. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 372. frauduloasă. BANDAJ, bandaje, s. n. 1. Faşă (de obicei de tifon) cu care se acoperă o rană sau cu care se susţine sau se imobilizează o parte bolnavă a corpului. V. pansament. Radu se-ntoarce brusc, pentru ca să nu-i vadă’ rana, şi îşi încheie bandajul. CAMIL PETRESCU, T. II 143. îşi simţi o vînă în umărul drept şi-i veni în minte că poate se desfăcuse bandajul şi curgea sîngele. D. ZÂMFIRESCU, R. 270. 2* Fîşie de pînză cu care boxerii îşi înfăşoară pumnii' şi peste care îşi pun mănuşile. 3. Piesă circulară (de cauciuc la automobil şi Ia avion,, de fier sau de oţel la un vehicul de cale ferată etc.) care se montează pe exteriorul obezii sau jantei roţii. BANDAJĂ, bandajez, vb. I. T r a n z. A lega strins- sau a acoperi (o parte rănită sau bolnavă a corpului) cu> feşi de tifon sau de pînză; a aplica un bandaj. V. p a n s a. [Un soldat] îşi bandaja cotul. CAMILAR, N. I 289. Are pieptul bandajat şi se vede că nu poate mişca decit foarte greu braţul drept. CAMIL PETRESCU, T. II 275. BANDAJĂRE, bandajări, s. f. Acţiunea de a bandaja. BĂNDĂ1, bande, s. f. 1. Ceată, grup de oameni întovărăşiţi în vederea unui scop (mai ales rău); grup constituit în vederea unei acţiuni de subminare a intereselor colectivităţii; şleahtă, clică. Bandă de hoţi. cu în zadar umblau streji de arnăuţi... Nu puteau... descoperi bandele vagabonzilor. NEGRUZZI, S. I 16. + (Glumeţ) Grup de prieteni care apar mereu împreună. De cînd eşti in banda> noastră, eşti în fiecare seară la teatru. CAMIL PETRESCU, T. ÎI 92. 2. (De obicei cu determinarea «de lăutari *) Trupă, de muzicanţi, taraf de lăutari. Avem aci o bandă numeroasă de lăutari, reprezentată cel puţin prin douăzeci şi cinci de personaje cu instrumente variate. ODOBESCU,. S. III 111. Oraşul şi împrejurimile erau luminate de mii de focuri; bande de lăutari jucau hore şi doine. NEGRUZZI, S. 1 107. Bandă militară = fanfară. 3. (învechit) Ceată de soldaţi puşi sub aceeaşi ban- dieră. V. c e a t ă. O bandă din cavaleria noastră să meargă> să supere ariergarda duşmanului. BĂLCESCU, O. II 113. . —PI. şi: (2, regional) bănzi (RETEGANUL, P. I 7). BĂNDĂ2, benzi, s. f. 1. Fîşie îngustă de stoß, de pînză, hîrtie, piele sau metal, cu care se leagă, se înfăşoară sau se întăreşte ceva. Bandă de expediţie (adesea fără determinare) = fîşie de hîrtie cu care se învelesc imprimatele trimise prin poştă. V. banderolă. Am tras din vraful de pe masa de lucru gazetele. .. Benzile de expediţie nici nu fuseseră desfăcute. SADOVEANU, N. F. 152. ^ Expr. A expedia (un imprimat) sub bandă = a expedia, prin poştă, un imprimat, înfăşurat cu o fîşie de hîrtie. + Fîşie dintr-o altă stofă sau de o altă culoare, BANDEROLĂ — 195 — BAOBAB cu care se împodobeşte (mai alea pe margini) un articol de îmbrăcăminte. 2. (în e x p r.) Bandă de magnetofon = fîşie subţire şi îngustă dintr-un material flexibil, acoperit cu un strat fin de substanţă electromagnetică, pe care se imprimă şi de pe care se pot reproduce sunete cu ajutorul magnetofonului. Bandă rulantă (sau de transport sau continuă; uneori fără determinare) = fîşie continuă de cauciuc, piele, ţesătură de cînepă sau bumbac (uneori armată cu fire metalice) sau de plăci metalice, aşezată pe rulouri şi acţionată mecanic, servind la transportul (pe plan orizontal sau pe plan puţin înclinat) de materiale (ca pămînt, minereuri, ciment etc.) sau de piese fabricate sau în curs de fabricare. Banda rulantă poartă pietrişul alb, mărunt, mergînd pieziş spre movile brute. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 180, 2/1. O neîntreruptă bandă rulantă urcă una după alta... cupele metalice pline cu stînci sfărimate. BOGZA, C. O. 254. [în timpul producţiei] greul [îl duc] numai motorul şi banda, iar omul apasă numai pe buton. DAVI- DOGLU, M. 67. Lucru la (sau pe) bandă = sistem de lucru constînd din operaţii succesive, executate de o serie de lucrători asupra unui singur obiect fixat pe o bandă rulantă care trece prin faţa fiecăruia dintre ei. 3. Fiecare dintre marginile elastice ale mesei de biliard, de care se izbesc bilele spre a căpăta direcţia voită de jucător. + Fiecare dintre cele două margini ale terenului de popice. <ţ> Expr. A bate (popicele) sau a juca fără bandă = a trimite bila în aşa fel încît să nu atingă marginile terenului. 4. (Fiz.) Grup de frecvenţe vecine sau apropiate din spectrul unei radiaţii electromagnetice sau sonore. — PI. şi: bande (FILIMON, la HEM 2459). —Variantă: (3) bdllfa, benţi (M. I. CARAGIALE, C. 113), s. f. BANDEROLĂ, banderole, s. f. 1. Fîşiuţă sau bandă mică de stofă, prinsă la un capăt de vîrful unui catarg, al unei lănci etc. astfel încît să fîlfîie; steguleţ. V. f a n i o n. + (în pictură şi sculptură) Fîşiuţă purtînd o inscripţie, pusă în mîna unor personaje sau încadrînd o figură. Aceste patru icoane din urmă sînt încadrate sus prin nişte banderole arcuite, pe care se citeşte o inscripţiune slavonă. ODOBESCU, S. I 403. 2. Fîşie de hîrtie care se lipeşte în jurul unui pachet de mărfuri, al unei cutii de medicamente, al unei cărţi etc., pentru a împiedica desfacerea lor frauduloasă. + Fîşie de pînză care se trece în jurul braţului ca semn al unei anumite însărcinări (serviciu de ordine, de prim-ajutor etc.). BANDIÎRĂ, bandiere, s. f. (învechit) Steag al unei armate sau al unui comandant de oştire; drapel, flamură, stindard. [Duşmanii] făcură de mai multe ori semne, cu bandierele, că vor să se predea. BĂLCESCU, O. II 335. + Steag al unei ţări înălţat pe vapoarele sale şi pe clădirile unde se află reprezentanţii ei în străinătate. [Locţiitorul consulului grec] se supără... se duce la considat, dă bandiera elinească jos şi rupe relaţiunile cu guvernul Moldovei. GHICA, S. XI. Steguleţ întrebuinţat pe vapoare la diferite semnalizări. Gardianul căpităniei portului... [era] însărcinai să ţină ordinea şi să înalţe la catarg bandiera, care însemna începutul celor opt ore de muncă in port. BART, E. 289. — Pronunţat: -di-e-, BĂNDÎT, bandiţi, s. m. Tîlhar. V. brigand, asasin. (Fi g.) Să simtă bandiţii că pacea-i mai tare! DEŞLIU, M. 71. BANDITESC, -EĂSCĂ, banditeşti, adj. De bandit; tîlhăresc. Atac banditesc. BANI)IT£ŞTE adv. Ca bandiţii, tîlhăreşte. • BANDITISM, banditisme, s. n. Tilhărie. BĂNDTJLĂ, bandule, s. f. (Mar.) Frînghie mai uşoară, care ajută Ia aruncarea parîmelor grele. Bandula, aruncată cu dibăcie ca o granată de mină, căzu departe pe uscat. BART, E. 131. BANDULIERA, banduliere, s. f. Bandă de stofă, de piele sau de fir pusă de-a curmezişul pieptului, de la un umăr la şoldul opus, de care se agaţă sabia. Loc. adv. în bandulieră = de-a curmezişul spatelui (fiind fixat printr-o curea care trece peste umăr). Poartă arma in bandulieră. — Pronunţat: -li-e-, BANDURĂR, bandurari, s. m. Cel care cîntă din bandură2. Cîteodată, sara, in preajma focurilor mari, pe cind cinsteau must aspru, bandurarii începeau melancolicele cîntece ale stepei, atît de pline de avint şi de duioşie, largi, melodioase şi tainice ca nemărginirea. SADOVEANU, O. I 177. BÂND URĂ1, bandure, s. f. (Transilv.) Cîrpă de pînză groasă şi aspră. BANDIÎRĂ2, banduri, s. f. Instrument muzica] ucrainean-, avînd 8 pînă la 24 de coarde. Doi copii de casă. .. care cintaseră pînă atunci din bandură şi ţimbală, se ridicară şi ieşiră. SADOVEANU, Z. C. 284. i ... BANG interj. (Adesea repetat) Interjecţie care imită sunetul unui clopot; balang, dang. baniEră, baniere, s. f. (Franţuzism' rar) Drapel militar feudal. Corporaţiile cu baniere urmau in cadenţă. GHICA, S. A. 121. F i g. Spre sud trec cei din urmă cocori din ţara noastră, Mişcînd pe zări de sînge cernite baniere. PERPESSICIUS, S. 28. -f Unitate militară (în vechea armată romînă). Jupanii (boierii) atunci, cu feciorii lor, ca nişte domni feudali, se ridicau cu banierele şi slujitorii lor ca să apere moşia (patria) ameninţată. BĂLCESCU, O. I 23. — Pronunţat: -ni-e-, BĂNIŢĂ, baniţe, s. f. Vas făcut de obicei din doage şi servind ca măsură de capacitate, mai ales pentru cereale. Baniţa cuprinde aproximativ 20 de litri. -$> (Adesea ca termen de comparaţie pentru un cap mare) Numai uitin- du-se cineva la capul lui [al leului] cel cit baniţa şi la coama aia ... zbîrlită, ar fi îngheţat de frică. ISPIRESCU, L. 17. ^ Conţinutul unui asemenea vas. Le-a dat cîte o banifă [de grîne]... şi i-a trecut cu cîte două la condică. PAS, L. I 21. Aveam la dispoziţia noastră o baniţă de făină de păpuşoi, un căuş de fasole şi o traistă de nuci. VLAHUŢĂ, O. A. II 86. BANJ6, banjouri, s. n. Instrument muzical cu corpul rotund, ca o tobă, făcut din piele şi pe care sînt întinse coardele care se ciupesc. BĂNTĂ1 s. f. v. bandă2. BĂNTĂ2, benţi şi bente, s. f. 1. Bandă2 (1). Lecţia îi va ieşi din gură ca scrisă pe o bantă de hîrtie. VLAHUŢĂ, la TDRG. Pe mijlocul acestor tinichele [maşina] are cîte o bantă de metal. ALEXANDRESCU, Ia TDRG. 2. Fîşiuţă de pînză cusută pe marginea gulerului şi mînecilor cămăşii, servind pe alocuri, la ţară, de guler şi de manşetă. Cîntăreţul se făcu negru-verde şi răspunse, incheindu-şi banta de la mîna dreaptă... DELAVRANCEA, V. V. 23. 3. (La pi.; învechit) Cătuşe, fiare, obezi. De ce nu l-a prins viu, Să-l lege, să-l puie-n bente şi să-l ducă la zapciu? PA NN, la HEM. BAOBĂB, baobabi, s. m. Arbore exotic din Africa tropicală, care atinge dimensiuni uriaşe (Adansonia digitata). — Pronunţat: ba-o-, — Variantă: boab&b (pronunţat bo-a-) s. m. BAPTISM — L96 — / BARBARIE BAPTÎSM s. n. Numele unei secte creştine, bazată pe concepţia că botezul trebuie primit la o vîrstă cînd omul este conştient; doctrina acestei secte. BAPTÎST, -A? baptişti, -ste, s. m. şi £. Adept al baptismului. BAR, baruri, s. n. 1. Local public (sau despărţiturâ intr-un local) unde consumatorii sînt serviţi stînd în picioare sau pe scaune speciale, în faţa unei mese înalte în formă de tejghea. 2. (în ţările capitaliste, în trecut şi la noi) Local luxos de petrecere, unde se desfăşoară programe de muzică, dans etc.; cabaret. De cînd eşti în banda noastră, eşti în fiecare seară la teatru, la restaurant, la bar, CAMIL PETRESCU, T. II 92. BARA, barez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire Ia un drum sau Ia o stradă, p. e x t. cu privire la trecere, circulaţie) A împiedica, a opri, a întrerupe (închizînd, blocînd eau astupînd, ori aşezînd o bară de-a curmezişul). Pină la repararea podului, drumul este barat, 2. A trage o linie peste un text scris (pentru a indica că nu este valabil şi nu trebuie luat în considerare). B ARAB ANCA, barabance, s. f. (învechit şi regional) Tobă. Vardie (= gardă) naţională cu cozi de cocoş. . . şi barabance. DELAVRANCEA, H. T.' 7. BARABANCI, barabanci, s. m. (învechit şi regional) Toboşar. Barabancii şi-au' bătut tobele, SADOVEANU, N. P. 384. în ziua de 21 dechemvrie barabancii sunau des-de-dimineaţă dobele pe uliţi şi crainicii strigau la răspinteni. SADOVEANU, N. P. 388. BARABOî, baraboi, s. m. 1. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, a cărei rădăcină, în formă de bulb, este comestibilă; creşte pe cîmp, dar se cultivă şi în grădini (Cherophyllum bulbosum). Fata din casă... intr-o zi mincă cucută în loc de baraboi. HOGAŞ, DR. II 148. Frunză verde baraboi, Mă-ntîlnii cu un ciocoi. ALECSANDRI, P. P. 250. -if- E x p r. A nu plăti un baraboi = a nu valora nimic. Cîte fete-n sat la noi, Nu plătesc un baraboi. ŞEZ. I 105. 2. (Transilv., Mold., Bucov.) Cartof. li Alî Alî ULĂ, bar abilic, s. f. (Transilv.) Cartof. Să semănăm ceapă, morcovi, fasole, barabule şi curechi. SLAVICI, O. I 64. Barabulele tăiete felii încă-s bune de durerea de cap. ŞEZ. III 14. B AII A CAM £NT, baracamente, s. n. Ansamblu de barăci (la un şantier, la o formaţie militară etc.), pentru personal, materiale etc. Baracamentele pentru muncitori răsăriseră ca din pămînt. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 11/1. BARĂCA, barăci, s. f. Construcţie provizorie de seîn- duri în formă de casă (uneori aşezată pe roate), servind ca locuinţă, magazie, prăvălie etc. Barăci mari de scinduri de brad albe, înmiresmate de răşini, adăposteau tot felul de motoare, cazane, ţevi. GALAN, 7. R. 370. Toţi trag cu ochiul spre baraca pe patru roţi unde se află putina cu castraveţi muraţi. CAMILAR, N. I 313. Barăcile cu tot felul de minunăţii cala Moşi... rămăsese în umbră. PAS, Z. I 228. — PI. şi: barăci (GALAN, Z. R. 392). — Variantă: (regional) banitcă (SADOVEANU, O. I 386, D. ZAMFIRESCU, R. 190) s. f. BARAJ, baraje, s. n. 1. Stăvilar, zăgaz. Un om tnţr-o zi poposea Pe malu-i cărunt şi sălbatic [al Bistriţei] ... In valuri îşi prinse obrazul: * Adutiă-ţi, bă- trîne, izvoarele reci, Aici ridica-vom barajul». FRUNZĂ, în POEZ. N. 228. 2. Piedică, barieră; (Mii., de obicei urmat de determinări) lucrare realizată prin săpături, aşezare de mine etc., cu scopul de a opri sau de a întîrzia înaintarea inamicului. Baraj de sîrmă ghimpată. Baraj de mine. Baraj de artilerie (adesea fără determinare) = tir susţinut de artilerie, care are drept scop să oprească atacul inamicului. Barajul stăruia de mai bine de trei ceasuri drept deasupra liniei întiia. CAMILAR, N. I 437. Şi-auzul [ne e] plin de focuri de baraj, Căci am luptat pe margini de genune. CAMIL PETRESCU, V. 86. Dacă s-ar porni o baterie în bubuituri puternice, grămada sprijinită de cîrje ar porni din nou în salturi nebune pentru trecerea de baraj. SAHIA, N. 18. BARAT, -A, baraţi, -te, adj. 1. (Despre un drum, o intrare) Care este închis, a cărei trecere este împiedicată sau interzisă. 2. (Despre un text scris) Peste care s-a tras o bară sau o linie cu scopul de a face nevalabil; (despre o indicaţie scrisă sau, p. cxt., despre obiectul pe care se află indicaţia) peste care s-a tras o bară pentru a o deosebi de altă indicaţie. Tramvaiul 15 barat. BAEiVTCĂ s. f. v. baracă. BARA, bare, s. f. 1. Drug de metal (care urmează să fie prelucrat în uzine). 2. Bucată de lemn sau de metal, de lungime şi grosime variabile, avînd diferite întrebuinţări (în special servind ca sprijin sau rezemător, pentru a delimita un spaţiu etc.). Se dăduse jos... după ce legase hăţurile de bara de fier ce înconjura capra vizitiului. DUMITRIU, B. F. 74. Nu ştii... cum ai putut să treci drumul şi să te apuci cu mîinile de barele cheiului. PAS, Z. I 312. Barieră care, la instanţele judecătoreşti, desparte pe judecători de avocaţi şi de împricinaţi; p. e x t. instanţă judecătorească. A apărea la bară. A vorbi la bară. t=a Toţi avocaţii, mari şi mici, cari zilnic ¡-au frecat coatele de bară.. . VLAHUŢĂ, la TDRG. + Piesă metalică rezistentă, avînd rolul de a proteja de lovituri. Automobilele au bare de protecţie în faţă şi în spate. 3. Fiecare dintre cei trei stîlpi care delimitează poarta la jocurile sportive (fotbal, rugbi, handbal). + Bară fixă (adesea fără determinare) = aparat de gimnastică format dintr-un sul de metal fixat pe doi stîlpi, la care se execută diferite exerciţii de gimnastică. Gimnastică la bară. 4. Semn grafic de forma unei linii verticale sau orizontale, întrebuinţat în lucrări tehnice ca element de separare în interiorul unui text; (Muz.) semn în formă de linie verticală, întrebuinţat la separarea măsurilor pe portativ. Paragrafele se despart prin bare. <> (Poetic) Pădurea tăia, ca o bară sumbră, orizontul satului meu natal. GALACTION, O. I 331. r BARBAR, -A, barbari_ -e, s. m. şi f. 1. Nume dat în antichitate de greci şi de romani oricărei persoane care făcea parte dintr-o populaţie de origine străină şi pe care ei o considerau inferioară din punct de vedere cultural. 2. (La m. pl.) Nume dat de istoricii burghezi popoarelor migratoare care s-au aşezat, la începutul evului mediu, în Europa; (şi la sg., rar) persoană făcînd parte dintr-un asemenea popor. La ce-ai venit, regină, aicea in pustiu? Ce cauţi la barbarul sub streaşina-i de cetini? EMINESCU, O. I 91. 3. Persoană care se comportă în mod necivilizat, care are o purtare grosolană, crudă, sălbatică, neomenoasă. S-au purtat ca nişte barbari, vorbind şi rîztnd tare. PAS, L. I 111. (Adjectival, despre oameni sau manifestări ale lor) Bombardamente barbare. — Accentuat şi: barbar. BARBARÎE, barbarii, s. f. 1. Stare rudimentară de dezvoltare social-culturală în care se află un om sau un popor. 2. Concepţie, atitudine, comportare a unui om sau a unui popor dovedind lipsă de respect faţă de cultură şi BARBARISM — 197 — BARDĂ civilizaţie; (concretizat) faptă dovedind o asemenea concepţie; cruzime, sălbăticie. Uniunea Sovietică a salvat omenirea şi civilizaţia de barbaria fascistă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 514. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor ... iar cu piatra ei pavelau (= pavau) uliţile Galaţilor.I Bietul meu arheolog încremeni la vederea unei asemenea barbarii. NEGRUZZI, S. X 203. BARBARÎSM, barbarisme, s. n. (Ieşit din uz) Cuvînt de jargon recent introdus într-o limbă fără a fi nevoie de el. Advocatul ce l-aţi avut era un ignorant... Sînt sigur că petiţia ce v-a făcut era plină de barbarisme. NEGRUZZI, S. I 281. BÂRBĂ, bărbi, s. f. 1. Părul care creşte la bărbaţi pe bărbie şi pe obraji. Bărbile le crescuseră mari. DUMI- TRIU, B. F. 154. Aşa vă treceţi, bieţi bătrîni, Cu rugi la preacurata, Şi plînge mama pe ceaslov Şi-n barbă plinge tata. GOGA, P. 12. Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrînă, Iar pumnii-n loc de aur strîngeau în ei ţărînă. COŞBUC, P. II 79. Drept în faţa.lui Dan se ivi un om înalt, cu barba lungă şi sură. EMINESCU, N. 51. (Lungimea bărbii indica odinioară ierarhia boierească) Văzîndu-mă cu barbă, m-au cunoscut că sînt de treapta divanului. GOLESCU, î. 146. Expr. A trage nădejde ca spînul de barbă = a nădăjdui ceva ce nu se poate realiza. A rfdc în barbă = a rîde în sine. A şopti în barbă = a spune ceva încet, numai pentru sine. Cu o ură ne-mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă... EMINESCU, O. I 147. (Urmat de atribute ca: « lungă », « lată », « deasă », « sură » etc. şi formînd locuţiuni atributive, întrebuinţate uneori ca porecle) Irina zări o barbă stufoasă şi neagră ca fundul ceaunului. BUJOR, !. 83. Spune, spune, barbă-sură, Căişorii cum se fură. TEODORESCU, P. P. 299. Cind de-a- casă am plecat, Eram tinerel băiat, Tinerel fără mustaţă, Şi acum barbă stufoasă... JARNÍK-BÍRSEANU, D. 300. <£> Compuse: burba-caprci = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-deschis (Tragopogon major) ; barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite r culori, care se deschid seara şi se închid dimineaţa şi a cărei rădăcină are proprietăţi purgative; se cultivă ca plantă de ornament (Mirabilis Jalepa) ; barba-lupului = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene (Crispís biensis) ; barba-ursului = plantă erbacee a cărei tulpină, conţinînd silice, se întrebuinţează în medicină, precum şi în industrie la lustruitul mobilelor (Equisetum arvense). 2. Bărbie. Urâcu, încăpăţînat, şedea împietrit... cu barba-n pumni. DUMITRIU, B. F. 104. Se frecă la ochi... şi ce să vază ? O sfrijită de lighioaie, mai urîtă decît ciuma, cu barba adusă, de părea că sta să o apuce de nasti-i. ISPIRESCU, L. 206. 8. Ţepii sau ţepuşele de Ia spicele cerealelor. Barba griului. BARBETĂ, barbete, s. f. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două smocuri de barbă lăsate să crească pe părţile laterale ale feţei (fiind rasă numai bărbia). V. f a v o r i t e. Şi-a făcut loc... pînă la grupul profesorilor cu redingote sărăcăcioase, cu barbete şi ţăcălii. PAS, L. I 43. Purta nişte venerabile barbete după moda veche. BART, E. 265. Dommd cu barbete avea de gînd să-şi manifeste indignarea. VLAHUŢĂ, O. A. III 9. — Variantă: (rar) barbóte, barbeţi (STANCU, D. 57), s. m. BARBETE S. m. v. barbetă. BARBIŞ0N, barbişoane, s. n. Bărbuţă ascuţită, lăsată să crească numai în vîrful bărbiei; cioc, ţăcălie. Conul laitcu s-a oprit la porţi şi a stat de vorbă ai oamenii... bătîndu-i pe umăr şi mingîindu-şi barbişonul. PAS, Z. I 212. Căpitanul... se trăgea necontenit de barbişonul său negru şi Itmg. DELAVRANCEA, S. 123. BARBtJN, barbuni, s. m. Peşte mic de mare, de culoare roşiatică, cu două fire lungi sub bărbie. Barbunii pe carc-i frigea pe grătar un cuvios monah... au înviat şi au sărit de pe foc. SADOVEANU, Z. C. 270. BARBtJT s. n. Joc de noroc cu zaruri. Jucau barbut, cu ochii în patru să nu-i prindă curcanul (= sergentul de stradă) PAS, Z. I 166. BARBtJTĂ, barbute, s. f. (învechit) Monedă veche de la începutul secolului trecut. Monedele ce circulau in timpul lui Caragea sînt acestea: mahmudia cu lei 38.. barbuta, lei 2,10. FILIMON, C. 111. BARCAGÎTJ, barcagii, s. m. Cel care are meseria de a conduce o barcă. V. luntraş. Un barcagiu îi ieşi înainte, crezînd că umblă să caute o barcă pentru a trece fluviul. BART, E. 56. Un flăcău înalt... de meserie barcagiu. DUNĂREANU, CH. 153. BARCAROLĂ, barcarole, s. f. Cîntec de barcagiu sau de marinar, mai ales de gondolier veneţian; compoziţif muzicală care imită mişcarea legănată a valurilor sau cadenţa vîslelor. In odaia de-alături Dinu îşi copiază pe curat prima lui compoziţie, o «barcarolă». VLAiJI>ŢiC O. A. II 75. Eu, în gondolă, Cu-o barcarolă Visul tău gingaş voi ingîna. ALECSANDRI, P. I 159. BARCĂZ, barcaze şi barcazuri, s. n. Barcă mare cu pînze, întrebuinţată (mai ales) de pescari. Tras lingă mal, era barcazul cu motor... uriaş pe lingă lotcile cocoţate la uscat pe clina ţărmului. DUMITRIU, N. 285. Oraşul abia se mai zărea, şi corăbiile... înghesuite în faţa portului păreau nişte barcazuri de pescari. DUNĂREANU, N. 28. BĂRCĂ, bărci, s. f. Mic vas plutitor care este pus in mişcare cu ajutorul vîslelor sau al unui motor. V. 1 u n t r e, caic, lotcă, şaică. Barcă cu pînze. Barcă cu motor. a O barcă de pescar intîrziat era un punct negru trăgînd după sine un triunghi de unde, şterse curînd. DUMITRIU, N. 259. De la Feldioara mai departe, in dreptul satelor, încep să apară bărcile... pe care oamenii şi le-au construit pentru a putea pluti pe deasupra apelor, BOGZA, C. O. 262. Păşeşte lin o barcă pe unda adormită. ALEXANDRESCU, M. 97. Barcă de salvare = barcă aflată pe orice vapor şi care serveşte la salvarea pasagerilor şi a echipajului in caz de naufragiu. BARCHET S. n. v. barbet. BARD, barzi, s. m. (La vechii celţi) Poet care compunei şi recita cîntece războinice şi religioase. 4- (Azi, f i g.) Poet (naţional). Pentaur ridică vocea şi, pe harpa lui de bard, Epopeea strălucită curge falnică şi clară. MACE- DONSKI, O. I 104. Iată cum ni-l înfăţişează bardul de la Mir ceşti [războiul ruso-romîno-turc]. GHEREA, ST. CR. II 85. Din lungul horelor amestecate, Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. BARDĂCĂ s. f. v. bărducă. BÂRDĂ, bărzi, s. f. Un fel de secure cu tăişul lat. cu coada scurtă (de obicei adusă puţin spre dreapta), întrebuinţată la cioplitul lemnului, altădată şi ca armă în război (v. halebardă). Cind voi izbi o dată eu cu barda. Această stîncă are să se crapi Şi va ţişni din ea şuvoi de ape. BENIUC, V. 7. Petre hi iuţi mai mult mersul. Era fără suman, ca la muncă, Ş’ avea în mină barda cu care cioplise şi pe care a luat-r, fără să-şi dea seama, ca un băţ, cind pleci la drum. REBREANU, R. II 199. Stîlpi ciopliţi din bardă. ODOBESCU, S. I 127. Bardă-n mină apuca Şi-n tătari se arunca. ALECSANDRI, P. P. 79. <> Expr. Cioplii (mimai) din bardă = (despre obiecte) încă nefinisat; (despre oameni) grosolan, bădăran. A da (sau a zvîrli) cu barda în lună=a fi nesocotit, sărit, şui. — PI. şi: barde (TEODORESCU, P. P. 180). BAREJ - 198 — BAROMETRU BAREj s. n. v. bariş. BAREM1 adv. Măcar, cel puţin, încai, încaltea. Barem să nu ne facem de rîs faţă de cei din tîrg. GALAN, Z. R. 12. Dacă-i vremea de făcut dreptate, barem să fie şi pentru muierea mea. DUMITRIU, B. F. 66. Leonida a început să stăruie ca barem să se strămute la Mizil episcopia de Buzău. CARAG1ALE, O. II 183. — Variante: bfiremi (REEKEANU, P. S. 13), Imrim (ISPIRESCU, L. 123) adv. BAREM2, bareme, s. n. Tabele de socoteli şi calcule gata făcute, care dau valorile unor elemente sau date, în funcţie de alte elemente sau date variabile. Mărfurile industriale cele mai cerute de ţărani se schimbă pe produse agricole de mare importanţă (grîu, cereale, grăsimi, carne, ouă ctc.) la preţuri stabilite de stat pentru vînzare-cum- părare şi conform unui barem. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 83. BĂREMI adv. v. barem. BAREŞ s. n. v. bariş. babEtă1, baretc, s. f. 1. Bentiţă îngustă de piele cu care se încheie un pantof. 2. Bucată îngustă de metal fixată (de obicei) transversal pe un obiect tot de metal (pe o tabacheră, o decoraţie etc.). BAREtA2, barete, s. f. (Rar) Căciuliţă de postav sau de catifea, cu trei sau patru colţuri (purtată de unii preoţi şi, în trecut, de soldaţi); bonetă, tichie. La paşti dăruia domnul fiecărui ostaş o chiveră sau o bareţă şi o bucată de postav pentru uniformă. BĂLCESCU, 0. I 16. BARH.ET s. n. Ţesătură de bumbac (sau cu urzeală de in şi băiăiură de bumbac) flanelată pe o faţă. — Variantă: barclil't s. n. BABICADÂ, baricadez, vb. L Tranz. (Cu privire la un drum, la o stradă, o uşă, o fereastră) A închide, a astupa printr-o baricadă, pentru a împiedica trecerea sau intrarea. Copaci străini.. . amestecaţi şi împletiţi cu semin- cerii localnici făceau un zid nepătruns şi întunecos, de arbori şi arbuşti, baricadînd potecile vechi. C. PETRESCTJ, R. DR. 214. Conu Leonida, la cel dintîi zgomot de afară, tremură ca varga, baricadează uşile cu mobilele din casă. GHEREA, ST. CR. 1 333. Refl. Procurorul ii întrebă pentru ce s-au baricadat. VLAHUŢĂ, O. A. 159. BARICADĂ, baricade, s. f. întâritură improvizată constînd dintr-o aglomerare de materiale diferite (arbori, bolovani, vehicule etc.), care serveşte pentru a întrerupe comunicaţia pe o anumită arteră de circulaţie în timp de război sau ca apărare în timpul luptelor de stradă. Pe baricadele Griviţei Roşii, în luptele ceferiştilor, s-a afirmat cu putere rolul conducător al Partidului comunist, justeţea liniei sale, precum şi spiritul adine internaţionalist al acestor lupte. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 322, 1/3. Se-nalţă mii de baricade Şi cad palatcle-n ruine. TOPÎRCEANU, S. A. 8. Pe stradele-nroşite de flăcări orbitoare, Suiţi pe baricade de bulgări de granit, Se mişcă batalioane a plebei proletare. EMINESCU, O. 1 62. E x p r. A inuri pe hnrioado (sau pe baricndfl) = a muri luptînd pentru o idee progresistă, revoluţionară. A fi do cealaltă parte a baricadei — a fi în tabăra adversă. BARIERĂ, bariere, s. f. 1. Bară mobilă cu care, se închide; vremelnic, trecerea peste o şosea, peste linia ferată etc.; p. e x t. locul unde se întretaie o şosea cu linia ferată. Linie de plecare la alergările efe cai. Dinaintea galeriei [privitorilor] este bariera de undi pleacă alergătorii. NEGRUZZI, S. I 36. F i g. Obstacol, piedică, oprelişte. 2. Locul pe unde se intră într-un oraş şi unde se încasau altădată şi taxele pentru mărfurile care se aduceau spre vînzare. Ajunseserăm la barieră şi, cînd să trecem, eu scol să dau taxă. PREDA, î. 83. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cimpului. BOLINTINEANU, 0. 387. — Pronunţat: -rî-e-, BABÎL, barile, s. n. Unitate de măsură pentru volume, întrebuinţată (în special în Statele Unite şi în Anglia) pentru produsele petroliere. BĂRIM adv. v. barem. BARÎŞ, barişe, s. n. 1. Broboadă de lînă foarte subţire şi uşoară; maramă, testemel, tulpan. încălţată piep tănată, cu bariş albastru pe cap. STANCU, D. 307. (în forma bariz) Lelea Ileana era îmbrăcată cuviincios cu fustă şi polcă cernite şi bariz cafeniu. SADOVEANU, N. F. 165. F i g. Nori peste nori o învăluiau [luna] in barizuri din ce in ce mai negre. GALACTION, O. I 271. 2. Stofă de lînă foarte subţire, fină şi uşoară. [Luluţa] intră pe porţile grădinii cîntînd şi alungind un flutur cu un năvod mic de bariş. ALECSANDRI, T. I 181. — Variante: barâj (CARAGIALE, O. II 195), barf-ş (SLAVICI, N. I 282), bariz, barizuri, s. n. BARITON, (2) baritoni, s. m., (3) baritoane, s. n. 1. (Numai la sg. n.) Registru al vocii bărbăteşti, intermediar între tenor şi bas. 2. Cîntlreţ cu voce intermediară între cea de tenor şi cea de bas. Un domn mustăcios şi vînjos se urcă la tribună şi citi cu voce mindră de bariton proiectul de lege pentru scutirea de orice taxe a benzinei întrebuinţate de automobile. REBREANU, R. II 36. 3. Instrument de alamă (ca saxofonul), care are în orchestră un rol analog cu acela al baritonului (2) într-un cor. — Accentuat şi: bariton. BARITONÎST, baritonişti, s. m. (Rar) Bariton (2). BĂUIU s. n. Metal moale, alcalino-pămîntos, de culoare albă-argintie, aflat în natură sub formă de sulfat şi carbonat; compuşii lui se întrebuinţează la fabricarea vopselelor, a sticlei şi în pirotehnie. BARÎZ s. n. v. bariş. BAROÂNĂ, baroane, s. f. (Rar) Baroneasă. BAJtOC, -Ă, (rar) baroci, -e, adj. (în arhitectură, în artele plastice, muzică şi artele minore, în e x p r.) Stil baroc = stil artistic dezvoltat în secolele XVII-XVIII, caracterizat prin neregularitatea liniilor., prin exces de ornamentare complicată, greoaie şi capricioasă şi prin monumentalitatea construcţiilor. V. rococo. ^ (Substantivat, n.) [Constantin Brîncoveanu] a domnit atunci cînd tumultuoasa înflorire a barocului era in toi. M. I. CARAGIALE, C. 23. -4- (Despre clădiri, tablouri, compoziţii muzicale, mobile etc.) în stil baroc. Catedrală barocă. Pictura barocă a lui Rubens. Muzica barocă a lui Haendel. Mobilier baroc. F i g. (Depreciativ) Curios, ciudat. BAROGRĂF, barografe, s. n. Aparat care înregistrează în mod automat presiunea atmosferică la sol sau într-un vehicul aerian. BAROGRÂMĂ, barograme, s. f. Curbă înregistrată de barograf. Din barogramă se poate deduce altitudinea instantanee a avionului şi viteza de urcare. BAROMETRIC, -Ă, barometrici, -e, adj. Al barometrului, de barometru. Observaţii barometrice. Maxim barometric. Minim barometru. BAROMETRU, barometre, s. n. Aparat pentru măsurarea presiunii atmosferice, format dintr-un tub de sticlă încărcat cu mercur şi fixat pe o tăbliţă gradată, care serveşte la determinarea variaţiilor atmosferice. Se in- BARON — 199 — BASIST dreaptă spre tablă, consultlnd... barometrul. SEBASTIAN, T. 10. Octombrie-a lăsat pe dealuri Covoare galbene şi roşii.:. Mă uit mereu la barometru Şi mă-nfior cind scade-un pic, Căci soarele e tot mai mic. în diametru. TOPÎRCEANU, M. 32. Barometru aneroid v. a n e r o i d. F i g. Vremelnica aşezare omenească [portul Sulina] creşte şi scade după barometrul recoltei anuale. BART, E. 354. BARON, baroni, s. m. (în orînduirea feudală, în ţările din apusul Europei) Mare senior care, în ţinuturile stăpî- nite de el, avea drepturi absolute; (mai tîrziu) titlu de nobleţe ocupînd în ierarhia nobiliară locul de mijloc între titlul de cavaler şi acela de viconte. în nord-vestul Ardealului a izbucnit o răscoală, in 1697, împotriva funcţionarilor imperiali şi baronilor unguri. IST. R.P.R. 229. Feudalii, prefăcuţi în baroni, purtau război veşnic între dînşii. GHEREA, ST. CR. II 111. BARONEÂSĂ, baronese, s. f. Soţie sau fiică de baron. BARONÎE, baronii, s. f. Titlul de baron; p. e x t. domeniu stăpînit de un baron. BAROS, baroase, s. n. Ciocan mare şi greu, întrebuinţat Ja forjarea metalelor sau Ia sfărîmatul pietrelor şi care se mînuieşte cu ambele mîini. Mai încoa, mai spre jumătatea oraşului, nu i s-ar fi îngăduit să-şi facă meseria care supără urechile, din pricină că ea se îndeplinea cu baroase fi nicovale. PAS, L. I 71. Atîta încredere am avut in cuminţenia şi cinstea lui, că acum parcă mi-a dat cu barosul în frunte. REBREANU, P. S. 171. <$> Expr. (A fi) între baros şi nicovală = (a fi) între ciocan şi nicovală, v. c i o c a n. BAROSĂN, -A, barosani, -e, adj. Mare şi greu (ca un baros); enorm. Zice Corcodel: Barosană ştiucă, domnule căpitan. SADOVEANU, N. F. 117. + (Substantivat, ironic) Personaj puternic, important; om foarte bogat, bogătaş. Le suflă in ureche numai o vorbă: « Barosanul cela-i boier >>. GALAN, Z. R. 280. Pot trage cu ptlşca la semn, ca artileriştii ori ca barosanii adunaţi în grădina aia mare. G. M. ZAM- FIRESCU, SF. M. N. II 279. BAROSfOP, baroscoape, s. n. Aparat în formă de balanţă, cu care se demonstrează existenţa presiunii atmosferice şi aplicarea principiului lui Arhimede la gaze şi vapori. BAROU, barouri, s. n. (în vechea organizare judecătorească) Corpul organizat al avocaţilor dintr-un judeţ {pe lîngă fiecare tribunal); sediul, localul în „care este instalat. V. colegiu. Deşi înscris în baroul local, nu profesa avocatura. BUJOR, S. 158. . BARŞ{)X, barşoaney s. n. (Transilv.) Catifea. Rochie de barşon, Ş-a Autocamion (ori camion) sau vagon basculant = autocamion (ori camion) sau vagon a cărui platformă se ridică dintr-o parte pentru a se descărca de materialele transportate. BASCULATÓR, basculatoare, s. n. Dispozitiv care ^ serveşte la răsturnarea unui vas sau a unui vagonet, cu scopul de a-I goli de conţinut. BASCÜLA, bascule, s. f. 1, (Şi în expr. balanţă cu basculă) Aparat pentru măsurarea corpurilor, de tipul balanţei cu braţe neegale, care permite cîntărirea corpurilor grele cu ajutorul unor greutăţi etalonate de zece ori mai mici; balanţă zecimală, cîntar decimal.t Dincolo de noi era un maidan cu basculă publică, bariera drumului de fier şi, peste barieră, magaziile şi atelierele uriaşe ale manufacturii de tutun Belvedere. G. M. ZAMF1RESCU, M. D. I 13. Basculă de locomotivă = sistem compus din mai multe cîntare, montat pe un canal special şi folosit la cîntărirea locomotivelor şi la verificarea repartizării greutăţilor pe fiecare osie. 2* Scîndură sau pîrghie mobilă aşezată în cumpănă* pe un suport, astfel încît un capăt se lasă în jos în timp ce celălalt se‘ ridică. + Scîndură mobilă a ghilotinei, pe care se aşază corpul condamnatului. — Accentuat şi: basculă. BASÉT s. m. Cîine de vînătoare, cu capul, urechile şi corpul lungăreţe, cu labele scurte, arcuite în afară, cu părul scurt, cu pete roşiatice sau negre; boldei. BASIN s. n. v. bazin. BASIST, basişti, s. m. 1. Cîntăreţ care are voce de bas; bas (2). BASKET-BALL — 200 — BAŞ-BULTJ CBAŞ 2. Muzicant care cîntă din contrabas sau, în general, dintr-un instrument cu timbru de bas. BĂSKET-BALL s. n. v. baschet. BASM, basme, s. n. 1. Naraţiune (de obicei creaţie populară) cu personaje şi fapte fantastice şi adesea cu participarea unor forţe supranaturale. Pe-attinci credeam aievea in basmul Cosinzenii. BENIUC, V. 23. Basmele cele blind şoptite de bătrînii mei dragi... se trezesc şi tremură in fiinţa mea. SADOVEANU, N. F. 25. Ca-n basme masa mi s-ar pune Şi s-ar deşterne tot ca-n basme. MACE- DONSKI, O. I 66. Un basm cu pajuri şi cu zmei în- cepe-acum o fată, Tu taci ş-asculţi povestea ei Şi stai în- gindurată. COŞBUC, P. I 192. Visez la basmul vechi al zinei Dochii. EMINESCU, O. I 119. <$> E x p r. A se face de basm = a se face de rîs, de poveste. 2. Scornitură, născocire, minciună. V. istorie. Nu-mi spune basme, ci povesteşte-mi exact cele intimplate.a Ce ascultaţi basme, măi? DUMITRIU, B. F. 111. — Pi. şi: (rar) basmuri (CAMILAR, N. I 316). BASMÂ, basmale, s. f. 1. Bucată de pînză sau de mătase, de obicei colorată, de formă pătrată, care se întrebuinţează de femei spre a-şi înveli capul sau spre a lega şi duce în ea ceva. V. tulpan, năframă, maramă. îi legase şi părul intr-o basma neagră lucitoare. DUMITRIU, B. F. 142. O săteancă bătrînă o îmbrobodea pe Hanora cu o basma ţărănească. CAMTLAR, N. I 103. îşi luă intr-o basma lucruşoarele lui, mai nimic, şi ieşi. CARAGIALE, O. I 326. Fata... luă cu dinsa o gresie, o basma cu chenar pe margine şi o perie. ISPIRESCU, L. 194. E x p r. A scoate (pe cineva) basma curată = a scăpa (pe cineva) de o învinuire. A ieşi (sau a scăpa) basma curată = a ieşi cu bine dintr-o încurcătură. Hoţii o scăpat basma curată... şi tot noi şi cu vina şi cu gloaba (= amenda). HOGAŞ, M. N. 198. 2. (Regional) Batistă. [Banii] care-i mai' rămăseseră ii păstra intr-un nod al basmalei. PAS, L. I 10. Fetele dădeau pe ascuns flăcăilor basmale şi inele, jurindu-le că nu o să se mărite, că o să-i aştepte. BUJOR, S. 39. — Variantă: (învechit) băsmâ (KOGĂLNICEANU, S. 112) s. f. BASMAXGÎU, basmangii, s. m. (învechit) Fabricant sau negustor de basmale. Stani... între doi armeni foarte borţoşi, .unul basmangiu pe podul Tirgului-de-afară şi altul fabricant de cafea măcinată şi alte mirodenii. CARAGIALE, N. 286. BĂSNĂ, basne, s. f. (învechit) Născocire, scornitură. Un vinător... povestea cui vrea să-l asculte o mulţime de intimplări minunate, care de cînd lumea nu trecuse nimănui nici prin vis, şi la toate aceste basne nu lipsea niciodată de a aduce ca martor pe biată slugă. ODOBESCU, S. III 44. Iar tiranul aprins de mănie Că au cutezat a grăi de acele Basne, şi care nu pot să fie Lucruri de ruşine şi mişele, Porunci să-l bată peste faţă Pentru vorba proastă şi îndrăzneaţă. BUDAI-DELEANU, Ţ. 172. BASORELIEF, basoreliefuri, s. n. Lucrare de sculptură în care figurile ies în relief pe un fond cu care fac corp comun. înfăţişarea şi portul tor [al Dacilor] ne sînt cunoscute după basoreliefurile columnei lui Traian. IST. R.P.R. 32. — Pronunţat: -li-ef.— Variante: (învechit) basoreli6v (ODOBESCU, S. III 75), (neobişnuit) basrcliiî (EMINESCU, N. 103) s. n. BASOREllfiV s. n. v. basorelief. BASBEIiIEF S. n. v. basorelief. BÂSTA adv. Ajunge 1 destul! gata ! E x p r. (Şi) cu asta, basta! — am terminat, am încheiat discuţia. Aristică va trimite oameni după el, să i-l aducă şi să-l întindă la scară. Cu asta, basta! PAS, L. I 88. BASTÁRD, -Ă, bastarzi, -de, s. m. şi f. 1. Copil născut în afara căsătoriei, copii nelegitim, copil din flori. (Substantivat) Ginditu-te-ai bastardul de fiu să-l proclamezi? MACEDONSKI, O. I 251. 2. Plantă sau animal rezultat din încrucişarea a două specii diferite; corcitură. V. hibrid. BASTIMÉNT, bastimente, s. n. Navă, corabie, vapor, vas (de război) de dimensiuni mari. în călătoriile mele trecusem de multe ori pe lingă Prosta,fără să fi avut curiozitatea să o vizitez, ba încă de vreo două ori bastimentul pe care eram a şi abordat intr-una din schelele ei. GHICA S. 532. BASTINGAJ, bastingaje, s. n. Totalitatea chesoa- nelor aşezate de-a lungul bordului unei nave (de război), în care se păstrează cfectele echipajului. BASTIÓN, bastioane, s. n. Lucrare de fortificaţie de formă poligonală, cu două flancuri şi două feţe, construita la unghiurile unei fortăreţe. Dorobanţii de avangardă... cată a se apropia— de fortul cel mare, de pe ale cărui bastioane gloanţele răpăiesc mai îndesate. ODOBESCU, S. III 586. Baston de mareşal = baston purtat de mareşali ca semn al rangului lor. 2. Baton. Baston de ciocolată. Baston de ceară. BASTONĂDĂ, bastonade, s. f. (Livresc) Bătaie cu bastonul, lovituri de baston date cuiva; ciomăgeală. BASTONÂŞ, jbastonaşe, s. n. Diminutiv al lui baston. 1. v. baston (1). Copilul îşi făcuse un bastonaş ca al bunicului său. 2. v. baston (2). Deschise sertarul şi se uită înăuntru printre hîrtii, bastonaşe de ceară de sigilat, tocuri. DUMITRIU, B. F. 93. BAŞ1- (învechit) Element de compunere intrat în limbă prin cuvinte turceşti care denumesc funcţii sau ranguri, ca: baş-aga, baş-bulucbaş, baş- ceauş etc., în care are sensul de « căpetenie *, « şef» şi folosit în romîneşte cu sensul de c cel mai înalt». « cel mai de frunte », la formarea unor substantive ca: baş-boier, baş-răzeş etc. V. arh i-. BAŞ2 adv. (Ban.) Chiar, tocmai, taman. Aşa-i fata de frumoasă, Frumoasă e baş ca noaptea. BIBICESCU, P. P. 304. Clnd te văd, bade, la lună, Inima nú mi-i baş bună. HODOŞ, P. P. 113. Frunză-n meri, frunză sub peri. Pe mine mă cer doi veri; Nu mă cer baş de demult. HODOŞ, P. P. 117. BAŞ-AGÂ, baş-agale, s. n. (învechit şi popular; rar la pl.) Ofiţer în armata otomană. Da-n caic cine era ? Era căpitan-paşa, Baş-agaua turcilor. ALECSANDRI, P. P. 124. BAŞBAFÎR s. n. v. baibafir. BAŞ-BOIÎR, baş-boieri, s. m. (învechit) Cel dinţii, cel mai de seamă boier al ţării; p. ext. boier mare, boier de frunte. Baş-boiervl purta hanger la briu. GHICA, S. 501 BAŞ-BULUCBÂŞ, baş-bulucbaşi, s. m. (învechit) Căpetenia bulucbaşilor, care, ca şef al gărzii domneşti, BAŞBUZUC — 201 — BATĂR supraveghea închisoarea curţii. Acesia-i fratele lui Potcoavă! Frumos cap va primi baş-bulucbaş de la Galata! SADOVEANU, N. P. 200. BAŞBUZÎJC, başbuzuci, s. m. (Şi în forma başibuzuc; învechit) Nume purtat de voluntarii turci (vestiţi prin cruzime), aparţinînd trupelor neregulate. Rc-nvie ieniceri şi başbuzuci, Pistolul insâ-i nou, american. DRAGOMIR, 3. 54. Le venea turcilor chef de omor, de tilhărit. Năvăleau ba}buzucii după pradă. STANCU, D. 20. Un sentiment de groază străbătuse cu încetul pînă in straturile poporane, la vorba « başibuzuc #. D. ZAMFIRESCU, R. 53. în redută numai lei ; Uite-i, mă, başibuzucii, Eu de-aici le-audpapucii! COŞBUC, P. II 48. -f- Fi g. Om crud, sălbatic. — Variantă: başibuzuc s. m. BĂŞCA1 adv. 1. (Uneori precedat dc prep. «de»; adesea adjectival) Despărţit, deosebit, separat. Vezi bine: pensia e başca, o am după legea a veche. CARA- GIALE, O. I 93. Stăpînu-tău, ca stăpînu-tău; ce }-a face el, asta-i deosebit de başca. CREANGĂ, P. 266. 2. (în corelaţie cu «una») în chip deosebit, altfel. Asta-i! Una vorbim şi başca ne-nfelegem. CARAGIALE, O. I 45. BĂŞCA'prep. (în) afară de..., fără a se socoti..., nepunînd la socoteală... La curte tot am ajuns ca o sută cincizeci de rumîni, başca muierile, başca plozii. STANCU, D. 145. Şi boierul nostru tot o pereche dă...-—Păi, pe mine mă pui cu el? El cîte vite are? Cîte căruţe? Başca toate alelalte. PAS, L. I 287. BAŞ-CAIMACĂM, bqş-caimacami, s. m. (învechit şi popular) Cel dinţii dintre caimacami. (Atestat în forma baş-caimacan) Mulfămim, agalclor Şi baş-caimacanilor. TEODORESCU, P. P. 563. — Variantă: baş-caimaciin s. m. liAŞ-CAJMACĂN s. m. v. baş-caimacani. BĂŞCĂ, băşti, s. f. încăpere subterană boltită; beci, subsol. Un individ a fost vîrît de un sfert de ceas in başca primăriei. SADOVEANU, P. S. 62. Toate aceste încăperi, precum şi deosebitele băşti sau cămări boltite.-.. răspundeau toate in.horă. ODODESCU, S. I 128. BAŞ-CIOHODÂIÎ, baş-ciohodari, s. m. (învechit) întîiul cămăraş al domnului, avînd sub porunca sa pe ceilalţi ciohodari. Grigorie Ghica porneşte pe baş-ciohodar Măciucă, care şi aduce la curte pe Bărbucică, îl trinteşte la pămînt şi din poruncă domnească îi trage o falangă, apoi îl trimite surghiun la mănăstire. GHICA, S. 46. Poftisem la masă pe vărul Buf te. .. care a fost baş-ciohodar la domnul ■Ionifă Sturza-vodă. ALECSANDRI, T. I 239. BAŞIBUZÎÎC s. m. v. başbuzuc. BAŞ-RĂZĂŞ s. m. v. bnş-rfizeş. BAŞ-RĂZEŞ, baş-răzeşi, s. m. (învechit) Răzeş de frunte. (Atestat în forma baş-răzăş) Eu sînt Hariă, baş- răzăş, Cunoscut tocmai prin leş. ALECSANDRI, T. 257. — Variantă: (Mold.) baş-răzăş s. m. BĂŞTIE, băştii, s. f. (învechit) Ridicătură dc pămînt întărită cu zidărie sau cu îngrădituri de nuiele, care protejează o fortificaţie. V.. tranşee, meterez. în noaptea aceea soldaţii făcură băştii. BĂLCESCU, O. II 113. — Pronunţat: -ti-e. BĂŞTINĂ s. f. (Rar) Ţară de origine, patrie. Carin- tienii şi tirolezii au băut apă din Valea Frumoasei şi nu s-au mai întors la baştina lor. SADOVEANU, O. A. II 206. -f- Origine. Exclusia (= exclusivismul) nu are simpatiile noastre, şi am văzut cu părere de rău că în organizarea unei societăţi, pentru îndemnarea şi agiutond învăţăturii tinerimii, societatea îşi păstrează banii şi simpatiile numai pentru tinerii romîni ce-şi dovedesc baştina. RUSSO, O. 98. «$> (în limba modernă de obicei în loc. adj.) Dc baştină = de origine, de naştere. Asupra numelui şi a locului de baştină nu i-au cercetat cu amănunţime. GALAN, Z. R. 197. Vrei să-mi vinzi răzăşia dumitale? Locul meu- de baştină? Unde au trăit şi murit părinţii mei? ALECSANDRI, T. 254. Din baştină = din moşi-strămoşi. Şi eu am trăit cu Tămădăienii, vînători de dropii din baştină, cari neam de neamul lor au rătăcit. prin Bărăgan. ODO- I3ESCU, S. III 14. BATAGĂ, batage, s. f. Locul unde se depozitează zgura la diferite uzine. [Dealul artificial] s-a înălţat ai- încetul din zgura furnalelor, transportată pînă aici cu vago- netele, înainte de a se fi găsit întrebuinţarea folositoare a. zgurei şi a se fi statornicit bataga mai aproape de uzină. CĂLUGĂRU, O. P. 55. BATĂL, batali, s. m. Berbec castrat. Abia îşi mîncast cuşchebapttl de batal şi alunele prăjite şi se tolănise pentru bună mistuire subt o umbră de pom. SADOVEANU, D. P. 145. După ce ospătară pufină friptură dc batal.. . beizade porunci lui Vîlcu să zăvorcască uşa. SADOVEANU, Z. C. 313. BATALION, batalioane, s. n. Subunitate militară formată din mai multe companii. Au pornii batalioane de cătane. BENIUC, V. 161. în frunte, in foc, trebuiau să- intre două batalioane din al treisprezecelea regiment de că- ciul ari. SADOVEANU, O. VI 32. Batalion dc asalt = batalion care arc misiunea dc a asalta o poziţie inamică sau dc a începe atacul. F i g. Mulţime, masă. Se mişc batalioane a plebei proletare. EMINESCU, O. I 62. — Pronunţat: -/I-OH. BATÂISD, -Ă, batarzi, -dc, adj. (Despre scriere) Care are unele caractere din scrierea rondă şi altele din cea cursivă; (despre peniţe) de o fabricaţie specială spre a servi la acest fel dc scriere. (Substantivat, f.) Literă care face parte din această scriere. BATARD 0U, batardouri, s. n. Incinta alcătuită din pereţi de lemn, de oţel sau dc beton armat, care se construieşte în apă şi în care, prin scoaterea apei, se obţine un spaţiu uscat în interiorul căruia se pot executa săpături şi zidării pentru fundaţii de poduri etc. BÂTĂ, bete, s. f. 1. (Mai ales în Mold. şi Transilv.) Betelie. [Fata] învălătuceşte struna pe deget şi o face ghemuşor, pe urmă o coase în bata fustei. SEVASTOS, N. 5. 2. (Numai Ia pi.) Cingătoare îngustă şi lungă, ţesută mai ales din lînă de diferite culori, cu care se încing peste mijloc ţăranii şi ţărancele din unele regiuni. V. cingătoare, brîu, bîrneţ. A intrat, nenea Gliită. După el, o fetică mlădioasă ca o steblă, cu ochi- castanii. Fustă albastră de stambă şi bete roşii. SADOVEANU, M. C. 32. Şapte fete, Şapte bete ; La izvoare le spălară Şi de nori le atirnară (Curcubeul). SADOVEANU, Z. C. 6. <$> E x p r. A da pe bote (pe cineva sau faptele cuiva) = a da de gol. Vai, bietele fete! Că le-am prăpădit Şi le-am dat pe bete... De-acum m-am topit! ALECSANDRI, T. 1 124. A da (pe cineva) pe bete afară = a da afară, a goni. Vizirul vorbe d-aceste nevrind nici a auzi, L-a dat [pe pescar] pe bete afară ca ş-în ceealaltă zi. PANN, P. v III 127. BĂTĂII adv. (Transilv. şi Mold.; şi în forma batir) Măcar, barem, cel puţin, încai, încalţe. Cum îmi place mie să te văd pe domnia-ta măcar o dată pe săptămină, place-i şi lui Alexărtdrel-vodă să se întoarcă batir Ia o lună. SADOVEANU, F. J. 132. Ce focul, bade, te Jitie, De nu vii seara la mine, Batăr la două-trei zile? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 237. <$> (Urmat de conj. «să») Şi acum tot aşa faci? întrebă părintele Arbore. — Tot, batăr să crăpe dracul. CREANGĂ, A. 141. + (Cu valoare de conjuncţie, mai ales BATCĂ — 202 — BATE urmat de « că ») Deşi, cu toate că, măcar că. Batăr că sint singw, nu mă tem. — Variantă: batîr adv. BĂTCĂ, batce, s. f. Un fel de nicovală mică, pe care cosaşul îşi bate coasa, lan dă-mi batea şi ciocanul din blidari. CONTEMPORANUL, IV 828. BÂTE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-1 pedepsi sau de a-1 constrînge la o acţiune. Nuntaşii au sărit la dînsul şi au început să-l bată şi să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moţoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muşte, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoţomane, Bate-ţi negrul Pe de-ntregul Şi te du şi fugi de mine. ALFCSANDRI, P. P. 11. (F i g.) Bate şaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înţeleagă ceva fără să i se adreseze direct). A b s o 1. A ieşit Bujor în ţară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. AI.ECSANDRI, P. P. 156. E x p r. A bate mfir (sau ca mărul) v. măr. îl bat de-i merg (sau să-l meargă) fulgii v. fulg. îl bal de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt,  bate la stroi v. s t r o i. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obişnuită în regimurile trecute). A bate la palma = a lovi peste palmă (pedeapsă obişnuită în şcoala din trecut). Domnişoara Victoria. . . vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeţ; Mold.) Pui de bate = bătaie straşnică. Rămîind fără tovarăşi de ispravă şi mai dîndu-mi şi părintele Isaia un pui de bate aşa din senin, chihăiam pe mama, . . câ doar m-a da şi pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-şi bale capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-şi frămînta mintea, a chibzui fel şi chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu şi-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost? EMINESCU, O. I 134, A bate Capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ţine stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-1 ameţi, a-1 toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveştile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla dupâ Junona, bătîndu-i capul şi spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-1 bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul &au cu ffîndurilc) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-şi ascunză el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeţ bătut de gînduri multe, Ne laşi atît de greu pe noi.. . GOGA, P.16. Pururea să bate cu gindurile, ziua şi noaptea, cum ar face o corabie. DRAGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul Să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUŢĂ, O. A. 348. A-1 bate (pe cineva) grija = a fi neliniştit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu [jindul cum să-i port de cheltuială [băiatului la şcoală]. CREANGĂ, A. 120. A-şi bate gura degeaba (sau în VÎn1) sau (rar) a-şi bate limba — a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-şi bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-şi mai bată picioarele de pomană pe la curte. REBREANU, R. 1 191. De n-ar fi şi unul ca mine Pe acoloy degeaba vă mai bateţi picioarele ducindu-vă [după fată], creangă, P. 246. A-şi bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-şi bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. <$>• F i g. (în imprecaţii, mai ales glumeţe) Bată-te norocul! £=□ Să vezi cum prinde mutul limbă. .. Bată-l cucu să-l batăl SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de poveşti. VLAHUŢĂ, O. /?. 498. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Şezi binişor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 382. -f Refl. (în e x p r.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-şi da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbuşit şi a se bate cu pumnii peste cap. creangă, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-şi da lovituri în piept în semn de pocăinţă sau de supărare. împărăteasa... începu a suspina şi a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept şi smulgindu-şi şi părul de supărare. RETEGANUL, P. TI 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gura— a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în faţa unei întîmplări neaşteptate sau îngrozitoare. Nu mai face şi tu atîta vorbă ca fariseul cel făţarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. + (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe.umăr») A lovi uşor peste umăr spre a-i arăta bunăvoinţă. încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-1 lovi uşor spre a-1 mîngîia.' Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata x-a strîns ciobanului mîna şi l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Aşteptînd- să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreţie. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicindu-i: Moşule, să ştii că de azi înainte eşti omul meu. CREANGĂ, A. 20. Expr. A bate palma (sau, glumeţ, laba) cu cineva — a da mîna cu cineva; a ajunge Ia o înţelegere, a se învoi, a-şi da asentimentul pentru o convenţie stabilită. Uncheşul Haralambie.. . după ce a bătut palma cu tinichigiul.. . s-a coborît din cerdac şi s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să baţi cu mine laba şi să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereţi. Intranz. (în e x p r.) A bate la ochi (mai rar la urccbi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. îşi puneau întrebări furişe, ayînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare şi să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea‘ tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. înfiinţase o societate secretă cu numele Eterie (tovărăşie)y nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la Cap = (despre o sobă sau o maşină de călcat) a provocă dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălţăminte, ham, şa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii şi se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos îşi luă ziua-bună de la părinţi, ca să se ducă să se bată el singur cu oştile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 434. E x p r. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. g u r ă. A se bate cu moartea — a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (F i g.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. + R e f 1. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, •BATE — 203 — BATE pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai iată. DEŞLItI, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, şi se bat' o sută de noroade, mă Ghijă Lungu, pentru dreptatea ce-au doblndit. SADOVEANU, M. C. 160. <$> T r a n z. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ,-P. 236. 2. T r a n z. (Cu privire la un duşman, o ţară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul şi bateau împărăţiile. SADOVEANU, D. P. 75. <$• Expr. A se da hătut = a se lăsa convins (într-o discuţie etc.); a ceda. + (La jocul de cărţi, în sport sau într-o discuţie) A cîştiga partida •(de joc), a rămîne învingător. L-am băltit de două ori la ,şah. + A preţui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III. 1. T r a n z. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) A lovi într-una, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. <$> E x p r. A bate apa-n piuă sau a bale apa să se aleagă untul v. apă. h) A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroşit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pină-i cald. E s p r. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce eşti avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. e) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăişul coasei (aşezat pe batcă), spre a-1 ascuţi. d) (Cu privire la cuie, nituri, ţăruşi etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntaşii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. + 'A fixa un obiect de altul ţintuindu-1 cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o baţi în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alţii... să bată... potcoavele. ŞEZ. II 10. e) (Folosit şi absolut) A îndesa cu spata firele bătelii.'Am ţesut bine, dadă Reveca?— Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cosinzeana... cum ţesea, de cîte ori bătea cu brîgla, totdeauna ieşeau cîte două cătane îmbrăcate şi-nar- mate. RETEGANUL, P. V 40. f) (întrebuinţat absolut sau cu complementul « apa ») A da mereu cu un băţ în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peştii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, şi peşte să prinză, cîtuşi de cit. ISPIRESCU, L. 280. Un ăl treilea pescar vine cu luntrea şi bate apa pînă ce se sfîrşeşte de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.) A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele şi să bată păpuşoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăţă, îl meliţă, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. Il) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toti' merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii:—Ii luase lelea Ufa să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-I să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... şi începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. <ţ> Expr. A lin Ic loba = a lansa ştiri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bute loba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) aşa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului şi totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. I n t r a n z. (Cu determinări introduse prin prep. t din ») Veneau toboşarii şi trimhi(aşii, bătînd din tobe şi sunînd din trimbije. ISPIRESCU, M. V. 42. k) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. e x t. a Iovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini şi se desprind... Şi bat pămîntul tropotind In tact uşor. COŞBUC, P. I 57. (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. 1) A.îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader întinse mina la cărbune. . . şi-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brinzei de oi atîrnă de la meşteşugul baciului de a prepara caşul şi de la chipul de a o bate la putină. ŞEZ. VII 100. m) A Iovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul şi leşia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. îşi muia cîte-o bucată de carne, bătind-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul « mingea ») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. e x t. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărţi; a amesteca cărţile de joc. Îşi duce vacul numai în străinătăţi. .. acolo bate cărţi şi petrece. SADOVEANU, N. F. 50. .$> E x p r. (La jocul de cărţi) A bate o carte (sau cărţii«:) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful şi se puse la jucat stos. Ii bătu toate cărţile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. 2. T r a n z. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeaşi cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopţi aceeaşi cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas acelaşi. Bat mereu acelaşi drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic şi mare. .. şi să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leşului! ŞEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul şi bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi. Ci de ochişorii mei. JARNÎK-BÎR.'EANÎJ, D. 200. E x p r. A bate (pasul) pe loc = a face o acţiune fără să realizeze vreun progres. Producţia în ţările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creştere a producţiei industriale in aceste ţări este legată numai de militarizarea economiei naţionale, de pregătirile de război şi de ducerla războaielor banditeşti de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. + (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin. ..; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stină şi bat satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cijiva feciori de boieri şi băteau mahalalele ziua şi noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe ţări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. E x p r. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate CÎmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (I n t r a n z.) A bate în retragere = a) (despre o armată) a se retrage din faţa inamicului; b) f i g. a renunţa să mai susţină ceva cu aceeaşi tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în » sau * la *) A Iovi cu degetul sau cu pumnul în uşă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenţia celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la uşile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate, La castel, în poartă, oare cine bate? BATE — 204 — BATE BOLINTTNEANU, 0. 33. ■§> Expr. A bate pe Ia uşile oamenilor = a cere de pomană. F i g. Iarna bate la uşă. □ Războiul bătea la poarta ţării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiţii la praguri boiereşti; Ăst an, la fiecare din ei belşugul bate. DEŞLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul şi, prin prep. * în», obiectul acţiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a ameninţa sau intimida pe cineva). <ţ> E x p r. A bate CU pumnul (sau cu pumuii) îll masă, ca manifestare a mîniei.-Izbucni, strigînd şi bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. «^- A lovi un animal spre a-1 îndemna Ia mers. Călăreţii... In caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roşii bateau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simţea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. <> Refl. In funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Şiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. C. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate în codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. Expr. A sc bate cap în cap= a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul in vălmăşagul de ştiri ce circulau şi se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. <> T r a n z. Peste vîrfuri trece lună, Codru-şi bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te baţi pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofiţeri, murind, strigau in vaiete: Artileria... să bată artileria Şi artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49. T r a n z. (învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetăţii cu zece tunuri. BĂL- CESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. e x t. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Puşca aceasta bate departe. c=i în toate părţile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori şi colţuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II186. Mirişte şi imaşuri, cit bate ochiul. VLAHUŢĂ, la TDRG. (Despre plante) Cum ţi-e griul...?-—Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A ■ face aluzie, a aduce vorba, a pişcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat şi a cugetat, înţelegînd unde bătea al şaptelea sfetnic al său. Bătea in ce bătuseră şi ceilalţi şase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înţeleg eu unde bate vorba lui! CARA- GIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înşelare bătea. CONTEMPORANUL, VIn 213. 5. (în e x p r.) A bate CU cineva =a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviţi unde să-i găseşti? Numai atîta mă îngrijeşte, că Luluţa nu bate nicidecum cu Guliţă. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEŞLIU, M. 28. începu să bată uşor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA/N. 80. Tranz. Mă bate vîntul în faţă. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă şi deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri şi ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streşinile cîntă. ŢOPÎRCEANU, S. A. 35. T r a n z. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 199. <$- Tranz. F i g. (Despre secetă) Să ştiţi că şi în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-şi trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în S-au lungit pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineaţă tot mai covîr- şitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUŢĂ, O. A. III 179. Şi dacă stele bat in lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeaşi ulicioară Bate luna in fereşti. Numai tu de după gratii Vecinic nu te mai iveşti! EMINESCU, O. I 112. Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAŞ, M. N. 19. Codrul... îşi deschide-a lui adincuri, faţa lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « din » sau «în », indicînd o parte a corpului) A lovi, a mişca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldaţi... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. <>• (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătind din pinteni. EMINESCU, O. I 87. Expr. A bate din (sau în) palme = a-şi lovi palmele spre a-şi manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune şi el după noi, bătind din palme: » tata, vine tata! ». sahia, n. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîşmăriţa iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumânarea şi, cit ai bate din palme, ni s-a şi înfăţoşat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobeşti. CREANGĂ, A. 97. A bato în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de ameninţare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-şi impună voinţa. împăratul a bătut din picior: Luaţi-l! SADOVEANU, D. P.' 32. Scara- oschi... minios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea şi bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57; Abate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau şi băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înşelat în aşteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. + (Despre păsări; determinat prin «din aripi s) A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoşii. SADOVEANU, F. J. 602. + (Despre cîini; determinat prin « din coadă ») A da din coadă. [Căţeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (în expr.) A bato tactul (sau măsura) = a marca, prin mişcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăţi muzicale. (F i g.) 1n casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Şi cărţile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. ŢOPÎRCEANU, M. 37. A bato mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoţii, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, incit îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum iţi bătea pe gît, sub mina-mi, O vinişoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniştită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apăsă a lui mînă Şi simte că tot bate o inimă romină. ALECSANDRI, O. 209. ¿.y Refl. Mi se bate inima. + (Despre aparatul telegrafic) A funcţiona. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. + Tranz. (învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă. ¡BATERE — 205 — BATOZĂ a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeşă la Bucureşti. .. la minister, la gazete. CARA- GIALE, O. I 126. <^* Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se bateau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. 4" (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite' sunete muzicale sau •ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cind mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc-, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÎK- BIRSEANU, D. 302. <)- T r a n z. San-Marc sinistru miezul nopţii bate. EMINESCU, O. I 202. 4. I n t r a n z. (Despre cîini) A lătra (scurt şi la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cind un cine răspunse, bătind ascuţit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muşte cinii şi să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămint, ,;i să-i laşi să te latre cit le place, fără să te urneşti din loc ; căci ei bat cit bat şi de la o vreme te părăsesc şi se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Şi etnii nu bat? (Ceaţa). SADOVEANU, P. C. 6. vn. I n t r a n z. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în o) A avea o nuanţă de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd uşor în roşu, părea culcatv ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care creşte cine ştie unde, ca şi copăceii aceia cu foi lungi, bătînd intr-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea in albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n arginţel. TEODORESCU, P. P. 39. — Forme gramaticale; perf. s. bătui,-part. bătut. BÂTERE, bateri, s. f. Acţiunea de a bate. V. bătaie. Baterea monedei intră în atribuţiile statului. c=i tngîna-ne-vor c-un-citit Singuratece izvoare, Blinda batere de vînt. EMINESCU, O. I 75. <0> (Poetic) Cită batere de soartă Micul strop în ttnda-i poartă! TQMA, C. V. 93. BATERIE, baterii, s. f. 1. Subunitate de artilerie, compusă din patru, şase sau opt piese de artilerie {tunuri, obuziere etc.), cu mijloacele de tracţiune necesare (cai sau autovehicule), şi din utilajul şi personalul necesar deservirii lor. Orologiul regimentului bătea ■jumătate înainte de douăsprezece cind caporalul Costea şi Mitrea s-au dus la culcuşurile lor în fierăria bateriei a patra. SADOVEANU, M. C. 58.' Ofiţerii alergau săltînd în şa ca să-şi găsească bateriile. SADOVEANU, O. VI 19. Colonelul a venit îtt fiece baterie sa vază recruţii. SANDU-ALDEA, U. P. 232. + Terasamentele care protejează tunurile aşezate în poziţie de tragere. 2. Grup de aparate, de dispozitive sau piese identice, asociate, care execută una şi aceeaşi operaţie. Baterie -electrică = reunirea mai multor butelii de Leyda sau ■elemente voltaice destinate a produce descărcări electrice sau un curent electric. 3. F i g. Vas cu gheaţă pentru răcirea băuturilor. S-a aşezat, prin urmare, compania noastră la o masă şi ■a comandat cîrnaţi şi fleici şi două baterii cu sifon mare. •CARAGIALE, O. II 171. — Accentuat şi: baterie. BATÎC, baticuri, s. n. 1. Ţesătură imprimată în culori •după o metodă originară din lava. 2. Basma colorată. Avea pe cap un batic de mătase. BATÎR, batire, s. n. Fir de bumbac răsucit uşor şi puţin mai gros decît aţa de cusut, întrebuinţat la însăilat; aţă de însăilat. BATÎST, batisturi, s. n. Pînză de in foarte fină. Era într-o rochie de batist alb. IBRĂILEANU, A. 144. 1 BATÎSTĂ, batiste, s. f. Bucată pătrată de pînză, întrebuinţată pentru şters nasul sau faţa. Şi-a şters îndesat lacrimile c-o batistă parfumată. SADOVEANU, N. F. 9. Genarul ii aruncă in faţă o batistă roşie, uşoară, mirositoare. EMINESCU, N. ÎS. BĂTÎR adv. v. Ijatăr. BAT.TOCORĂ s. f. v. batjocură. BATJOCORI, batjocoresc, vb. IV. Tranz. A face de rîs, de ruşine sau de ocară (prin vorbe sau prin fapte); a-şi bate joc (de cineva sau de ceva), a lua în rîs; a umili, a înjosi. [Boierii] nu s-au gîndit că voi [ţăranii] sinteţi oameni şi v-ati pus în jug şi v-au batjocorit. DUMITRIU, B. F. 11. Un boier... ne batjocorea că ce ne trebuie nouă ţăranilor unire. SADOVEANU, N. F. 49. Auzi, tîlharul, cum batjocoreşte lumea! ALECSANDRI, T. 95. (Cu privire la o femeie) A necinsti, a viola — Variantă: (Transilv., Mold.) batjocuri (SBIERA, P. 19, NEGRUZZI, S. I 9) vb. IV. BATJOCORITOR, -OARE, batjocoritori, -oare, adj. (Despre ton, voce) Cu care cineva batjocoreşte (ceva sau pe cineva), care ia în rîs; de batjocură, de ocară, insultător. Cine să ne pedepsească? întrebă un glas batjocoritor. DUMITRIU, B. F. 60. Unde sînt duhurile negre ale trecutului? A spus [domnul] cu voce jumătate prietenoasă, jumătate batjocoritoare. PAS, L. I 111. (Adverbial) Rînji batjocoritor: Undiţile mele is ascunse în stuh. SADOVEANU, N. F. 55. Circiumarul Busuioc zise batjocoritor: .. .Vezi că vodă cu boierii trăieşte şi n-are să se certe cu boierii de dragul tău, măi Toderică! REBREANU, R. I 139. BATJOCURĂ, batjocuri, s. f. Luare în rîs, bătaie de joc, ocară, insultă. îl privi cu o 'batjocură îngheţată pe Costandin. DUMITRIU, N. 245. Fetele-un cîntec făcură Şi-i deteră aripi de vînt ; Batjocur-au pus ele-n cînt Şi patimă, dragă, şi ură. COŞBUC, P. I 81. Loc. adv. In batjocură = batjocoritor. Măi Marine, cum îţi vine ţie, om in toată firea, să vorbeşti atîtea bazaconii ? făcu Pravilă în batjocură. RF.BREANU, R. II 27. E x p r. A fi (sau a ajunge, a răminc, a so facc) do batjocură (sau de batjocura cuiva sau a lumii) = a fi (sau a ajunge ctc.) de rîs (sau de rîsul cuiva sau al lumii). — Variantă: batjocori (DELAVRANCEA, la HEM 2748) s. f. BATJOCURI vb. IV v. batjocori... BAT0C S. n. v. batog. BAT0G, batoguri, s. n. Spinare de morun sau de nisetru, sărată şi afumată; p. e X t. carne sărată şi afumată a altor peşti (crap, şalău etc.). (Atestat în forma batoc) Stătui de mă veselii la nuntă, de unde luai o bucată de batoc. ISPIRESCU, L. 94. Pe şalău să-l fac batoc. ŞEZ. IV 219. — Variantă: batoc s. n. BATOJÎT, -Ă, batojiţi, -te, adj. (Mold.) Fără putere, stors, istovit (de bătrîneţe). Unchiule... eşti bătrîn, ostenit, batojit, ai podagră ; prin urmare trebuie numaidecît să pui capăt holteiei. ALECSANDRI, T. 807. BATON, batoane, s. n. Bucată (de vanilie, de ciocolată, de ceară etc.) lunguiaţă sau în formă de bastonaş. RATOZĂR, batozari, s. m. Muncitor care alimentează batoza cu cerealele destinate treieratului. Tractoriştii, mecanicii şi batozarii de la S.M.T. trebuie să ducă o temeinică muncă de lămurire in rîndul ţăranilor muncitori, să-i convingă să se înscrie in întovărăşiri. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2097. BATOZĂ, batoze, s. f. Maşină de treierat pusă în mişcare de un tractor, de o locomobilă, de un motor electric etc. Batoza duduie la arie şi geme lutu*. .. cîrd BATRACIAN — 206 — BAZĂ f are de mestecat snopi plini, nedesfăcuţi cum trebuie. CAMI- LAR, N. I 312. E cu luare-aminte la toate; oriunde ar fi, la arat, la semănat, la batoză, el e in frunte. SADOVEANU, M. C. 25. Unii cară clăile de pe cimp, alţii adună paiele în şiră, alfii stau sus pe batoze şi hrănesc maşina, care le smulge snopii din miini cu lăcomia furioasă a unei bestii hămesite. VLAHUŢĂ, O. A. 368. BATRACIĂN. batracieni, s. m. Animal amfibiu dintr-o clasă specială de vertebrate, avînd patru membre adaptate Ia mers şi caracterizat prin temperatură variabilă şi dezvoltare prin metamorfoză. Broasca şi salamandra sînt batracieni. ■— Pronunţat: -ci-an. BAU interj. (Rar, uneori repetat) Interjecţie care imită urletul lupului şi cu care sperii pe cineva, strigînd pe neaşteptate. Înturnîndu-se către mjnte, Lăzureanul dădu drumul unui strigăt puternic; Bau! Străji/e din lungul jilipului îl repetară ca nişte ecouri credincioase. SADOVEANU, O. A. II 207. Fata, despicînd în două barba mai lungă ca ea [a împăratului], scotea capul ca prin gura cămăşii şi zicea rizînd: Bau, tată. DELAVRANCEA, V. V. 7. BAUXÎTĂ s. f. Minereu de aluminiu, de culoare albă, gălbuie, roşcată, brună sau negricioasă, care se găseşte în stare amorfă, în mase compacte sau pămîntoase. — Pronunţat: ba-u-. BAZĂ, bazez, vb. I. Refl. 1. A se sprijini, a se întemeia pe ceva. Se bazează pe memorie. 1=1 Sindicatele se bazează pe principiul luptei de clasă, unităţii, democraţiei muncitoreşti şi al solidarităţii internaţionale. IST. R.P.R. 678. Argumentele.. . se bazează pe lucruri disparate ; paseri, vint şi lună. SADOVEANU, Z. C. 20. Tranz. Şi-a bazat argumentarea pe date concrete. 2. A avea încredere în sprijinul (moral sau material) al cuiva, a se lăsa în nădejdea cuiva. BAZACONIE, bazaconii, s. f. Lucru ciudat, de mirare, de necrezut; ciudăţenie, năzbîtie, drăcie, comedie, minunăţie. Auzind asemenea bazaconii, Mînecuţă se îngre- ţoşa de istov. SADOVEANU, P. M. 181. Măi Marine, cum iţi vine ţie, om in toată firea, să vorbeşti atîtea bazaconii? făcu Pravilă in batjocură. REBREANU, R. II 26. îi băgase mamei o mulţime de bazaconii in cap, care de care mai ciudate. CREANGĂ, A. 12. <> (Concret) Aşaa!... se mirară tare lucrătorii ce văzură bazaconia asta zburind. VISSARION, B. 310. — Pronunţat: -ni-e. BAZĂLT s. n. Rocă vulcanică de culoare închisă, care se înfăţişează adesea ca nişte coloane prismatice regulate; se întrebuinţează la construcţii şi pavaje. Faimoasele cariere de bazalt de la Racoşul de jos îşi încep vacarmul. BOGZA, C. O. 254. BAZĂ3Î, bazaruri, s. n. Loc (de obicei acoperit: galerie, hală sau prăvălie) în care se vînd tot felul de obiecte, mai ales mărunţişuri; p. e x t. tîrg, piaţă. Mai avem de făcut un drum pînă în bazar, pentru nişte cumpărături. SADOVEANU, D. P. 144. Bazarul e plin de mărfuri variate şi are cu ce să îndestuleze curiozitatea vizitatorilor. ALECSANDRI, O. P. 367. F i g. în acest bazar curios de lume de tot felul, de îmbrăcăminte de oraş alături cu îmbrăcămintea de ţară, de fesuri roşii, de tichii şi şalvari bulgăreşti— uniformele dominau. D. ZAMFIRESCU, R. 78. + Prezentare anume organizată a unor obiecte în cadrul unui magazin (sau în afara acestui cadru) cu scopul de a atrage (mai ales cu prilejul unui eveniment) vizitatori şi cumpărători. Bazarul cărţii. — PI. şi: (rar) bazare (IOSIF, P. 26). BĂZĂ, baze, s. f. I. 1. Partea de jos (mai largă, de obicei solidă) a unui corp, a unei clădiri sau a unui element de construcţie, care susţine întreaga construcţie. V. temelie, fundament. Coloanele dorice nu au- bază. czi Marea izbea în cadenţă baza blocului de piatră. BART, E. 316. F i g. Afirmaţii fără bază. Pe ce bază afirmi acest lucru? Expr. A sta (sau a fi) la baza a ceva = a forma temelia, fundamentul a ceva. A avea (ceva) Ia bază = a se întemeia pe ceva sigur, solid. Ce studii ai la bază? A pune buzele a ceva = a întemeia, a funda. Latura unei figuri sau faţa unui corp geometric opusă vîrfului, care se ia drept punct de plecare spre a măsura, printr-o perpendiculară, înălţimea figurii sau a corpului respectiv. Baza unui triunghi. Baza unei prisme. Baza unui cilindru. Linia dreaptă şi măsurată pe teren cu mare precizie, care serveşte ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri în ridicările topografice. 2. Ceea ce constituie temeiul a ceva, elementul fundamental, esenţial. Planul cincinal este un program de luptă al construirii bazelor socialismului în ţara noastră, pentru- asigurarea înfloririi patriei noastre şi a bunăstării celor ce muncesc. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 471. Succesul în creşterea animalelor depinde, în mare măsură, de existenţa bazei furajere care să asigure animalelor nutreţuri suficiente şi de bună calitate pe tot timpul anului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2678. ■+• Principiu pe care se clădeşte un sistem, o teorie, o ştiinţă. Sfaturile populare consjituie baza politică a Republicii Populare Romîne. CONST. R.P.R. 10. Lenin, marele continuator al operei lui Marx, a elaborat bazele ideologice ale partidului marxist, a ridicat într-o măsură imensă însemnătatea teoriei revoluţionare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 6. -fy- Loc. a dj. De bază = fundamental, esenţial; pe care te poţi bizui. Fără atîţia oameni de bază, munca-n ateliere nu prea merge. GALAN, Z. R. 389. Organizaţie de bază v. organizaţie. Loc. a d v. Pe (sau în) baza •.. sau pe bază de... = a) în conformitate cu.. ., pe principiul... în baza decretului nr... se dispune ca...ca [Statul romîn democrat- popular] asigură întărirea şi dezvoltarea forţelor de producţie ale ţării prin industrializarea ei socialistă, prin lichidarea înapoierii economice, tehnice şi culturalef prin transformarea socialistă treptată a agriculturii pe baza liberului consimţămînt al ţăranilor muncitori. CONST. R.P.R. 14; 1)) avînd drept principal element component... Culorile sintetice sînt fabricate pe bază de anilină. + Elementul principal al unei substanţe chimice sau farmaceutice. Preparat cu bază de calciu. -4" Nota fundamentală sau tonica unui acord; (într-un ansamblu vocal sau instrumental) extrema inferioară a armoniei (numită în general «bas»). 3. (Uneori determinat prin «economică») Orînduirea economică a societăţii într-o etapă dată a dezvoltării ei. în producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de voinţa lor, în relaţii de producţie care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor materiale de producţie. Totalitatea acestor relaţii de-producţie formează structura economică a societăţii, baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. MARX; CR. EC. POL. 9. Suprastructura este generată de bază, dar aceasta nu înseamnă nicidecum că suprastructura nu face decît să reflecte baza, că ea este pasivă, neutră, că are o atitudine indiferentă faţă de soarta bazei sale, faţă de soarta claselor, faţă de caracterul orinduirii. Dimpotrivă, o dată apărută, ea devine o forţă activă din cele mai mari, ajută activ bazei sale să capete formă şi să se consolideze, ia toate măsurile pentru a ajuta noii orînduiri să nimicească şi ¡să lichideze vechea bază şi vechile clase. STALIN, PROBL. LINGV. 6. 4. (Urmat de diferite determinări) Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., cuprin- zînd şi instalaţiile necesare spre a putea servi ca temei, BAZEDOV - 207 — BĂBORNIŢĂ ca punct de plecare pentru o anumită activitate: a) întreprindere auxiliară prevăzută cu depozite, ateliere etc., care deserveşte o anumită ramură a industriei sau o anumită regiune. Bază de materii prime. Bază de aprovizionare. In regiunea Rostov s-a înfiinţat o bază de prelucrare a ţiţeiulut; b) (adesea determinat prin « de recepţie ») clădire special amenajată pentru primirea \şi păstrarea produselor agricole colectate; depozit; c) (adesea determinat prin «militară ») regiune puternic întărită, prezentând avantaje strategice şi tactice, unde sînt instalate rezerve militare de diferite arme, construcţii speciale şi depozite de muniţii, combustibile, echipament, subzistenţă etc. Bază de atac. <^> Bază aeriană (sau aviatică) — aeroport militar, înzestrat cu hangare şi cu ateliere de reparaţii pentru un număr mai mare de avioane. Bază navală = port militar. Bază de operaţii sau bază operativă = zonă sau regiune în care se concentrează trupe de arme diferite, în vederea unor operaţii viitoare. Vreme îndelungată 'ţara noastră a fost folosită de imperialişti drept parte integrantă a « cordonului sanitar ’■> in jurul Uniunii Sovietice, apoi drept bază de operaţiuni pentru' atacul direct împotriva ei. Trecutul acesta nu se va mai întoarce niciodată. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140; d) (în e x p r.) bază sportivă — complex de instalaţii servind sportivilor pentru antrenamente şi competiţii. 5. (în e x p r.) Bază de articulaţie = modul de articulare a sunetelor caracteristic pentru o anumită limbă sau un anumit dialect; sistemul poziţiilor şi mişcărilor organelor fonatoare caracteristic vorbitorilor într-o anumită limbă sau într-un anumit dialect. 6, (în e x p r.) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic compus dintr-un oxidril şi un metal; are gust leşietic, albăstreşte hîrtia roşie de turnesol şi, în combinaţie cu un acid, formează o sare. Hidratul de sodiu, numit şi sodă caustică, e o bază puternică. BĂZEDOV s. n. (Şi în e x p r. boala sau maladia lui Basedow) Boală provenită din hipersecreţia celulară a tiroidei şi care se manifestă prin mărirea ochilor în orbite, stare nervoasă accentuată, accelerarea pulsului, palpitaţii şi, uneori, guşă. — Scris şi: basedov. BAZEDOVIÂN, -Ă, bazedovieni, -e, adj. Care prezintă caracteristicile bazedovului. Tip bazedovian. — Pronunţat: -vi-an. — Scris şi: basedovian. BĂZIC, -Ă, bazici, -e, adj. (Despre substanţe) Care are proprietăţile unei baze (II). <$■ (Adverbial) O soluţie poate să reacţioneze bazic faţă de un anumit indicator. BAZÎLICA, bazilici, s. f. 1. (în evul mediu) Biserică de formă dreptunghiulară, al cărei interior era împărţit, prin şiruri de coloane sau prin arcade, în trei părţi; (azi) nume dat unei biserici sau unei catedrale mari, impunătoare. Bazilica Sf. Petru din Roma. 2. (La romani) Edificiu public cu interiorul împărţit, prin şiruri de coloane, în trei sau în cinci părţi. Atunci se-nălţară în Roma forul lui Traian, cu toate edificiile decorative dimprejuru-i: portice, bibliotecă, templu ; atunci bazilica Ulpiană, cu cinci rînduri de stîlpi de granit. ODO- BESCU, S. III 72. BAZÎN, bazine şi bazitturi, ,s. n. 1. Rezervor de apă construit din piatră, din ciment etc. şi alimentat dintr-o fîntînă, dintr-o apă curgătoare, dintr-o conductă sau din colectări de ploaie; are diverse întrebuinţări: ca ornament în parcuri (v. h a v u z), ca scăldătoare (v. piscină, ştrand), ca auxiliar în prelucrarea unor materiale care au nevoie, un timp mai îndelungat, de umiditate, ca rezervă de apă pentru irigaţii etc. în lupta contra secetei la noi, nu trebuie să subestimăm crearea bazi- nurilor de retenţie de-a lungul rîurilor, pentru ca apa în timpul revărsărilor să nu fie element de distrugere, ci de fertilizare pentru culturi. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 11/3. Cu o velinţă, în grădină, pe marginea bazinului.... s-ar fi simţit ca într-un zăvoi fermecat. PAS, L. 1 96. (Mar.) Partea mai mult sau mai puţin închisă a unui port, unde staţionează vasele. Bazinul docurilor. 2. Ţinut udat de un rîu sau de un fluviu şi de toţi afluenţii acestuia. Bazinul Mureşului. 3. Regiune geografică bogată în zăcăminte de minereuri, în special de cărbuni. Va trebui să începem deschiderea de noi bazine carbonifere şi'de mine noi In actualele bazine, in vederea asigurării dezvoltării producţiei de cărbuni. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 665. 4. (Anat.) Cavitate formată de cele două oase iliace. — Variantă: basin s. n. lîAZlXÎT, bazinele, s. n. Pungă în scobitura rinichiului, de unde pornesc tuburile urinifere. BAZON, ba zoane, s. n. Petic de stofa sau de piele aplicat pe partea dindărăt a pantalonilor bărbăteşti, pentru a le mări rezistenţa sau pentru a acoperi o ruptură. BĂ interj. (Regional) Mă ! Ia uite, băăă! — răzbătu în văgăună strigătul unui cioban. PREDA, î. 140. BĂBĂCĂ s. m. v. babacă. BĂBÂICA, băbăici, s. f. (Regional) Vîslă, lopată. Au năvălit pescarii cu băbăicile şi l-au făcut zlamac [pe bandit]. SADOVEANU, P. M. 118. BĂBĂCfŢĂ, băbăcuţi, s. m. (Mold., învechit) Diminutiv al lui babacă. Băbacai... băbaca!... O venit băibăcuţa /... ALECSANDRI, T. I 164. BĂBĂÎŢĂ s. m. (Mold., familiar şi învechit) Diminutiv al lui b a b a i e. Băbăiţă, băbăiţă... — Ce este, copile? ALECSANDRI, T. I 345. BĂBĂLtfC s. m. (Ban., numai în e x p r.) Din bă- băluc = din moşi-strămoşi, din timpuri străvechi. Poate că ar fi fost mai bine să fi tăcut. Să fi lucrat mai departe aşa cum a prins din băbăltic. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr 104, 17/1. BĂBĂTÎE, băbătii, s. f. (Ironic) Babă. Băbătia a aşezat coperţile cu grijă pe un capăt al băncii. GALAN, Z. R. 166. Soacra-mare, cu băbătiile, cu muierile, cu fetişcanele, de pază lingă uşă. STANCU, D. 76 Nu trecu mult, şi o băbătie mititică şi scorojită. . . sui scările casei. SADOVEANU, O. I 45. -+• (Familiar) Nevastă (bătrînă). Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu ştiu ce avea, că începuse a scîrţii. CREANGĂ, P. 111. BĂBESC, -EĂSCĂ, băbeşti, adj. (Peiorativ) După felul, obiceiul, pcrtul sau apucăturile babelor. Cochetărie băbească. ALECSANDRI, T. I 51. Vorbe (sau fleacuri) băbeşti = scornituri, vorbe cărora nu trebuie să li se dea importanţă; cancanuri. Leacuri băbeşti — mijloace empirice cu care unele babe pretind că vindecă- bolile. Leacurile băbeşti n-au nici o putere. ŞEZ. IV 124. Socoteală băbească = socoteală făcută în mod simplist, empiric; fig. judecată greşită, îngustă. BĂBEŞTE adv. (Mai ales depreciativ) Ca babele, în felul babelor. Se îmbracă băbeşte. (în legătură cu « a socoti #, « a face socoteli ») în mod simplist, empiric. Cînd a ajuns acasă, şi-a făcut de iznoavă socoteala, băbeşte, cum îl taie capul, ¡-a văzut că nu-i aşa. VLAHUTĂ, ' O. A. I] 55. BĂBOl s. m. (Depreciativ) Augmentativ al Iui b a b ă. Cum s-a depărtat băboiul de acolo, nenorocita drumeaţă a ingenunchi at lingă patul soţului ei şi a început a plinge cu amar. CREANGĂ, P. 97. BĂBORNIŢĂ s. f. v. bnborniţă. •BĂBUŞCĂ — 208 — BĂDIŢĂ BĂBtJŞCĂ, băbuşţi, s. f. 1. Băbuţă. Se ivi şi baba Jordăchioaia. Se oprise în marginea horii şi pufăia din lulea. Stoica Năvodaru o văzu, o prinse de mînecă din fugă şi o zvîrli intre el şi Pleşea: Sus, băbuşco! SANDU- ALDEA, D. N. 197. Şi cum ajunge acasă, zice: Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus-eu! CREANGĂ, P. 75. Sărmana, băbuşcă mea! Fie bună, fie rea, Am să ţin casă cu ca. CREANGĂ, P. 135. 2. (Popular) Nume dat păsărilor îmbătrînite, în special sticletelui şi scatiului. (în forma băbuşcă) Îşi pierd vremea... umblind... •să împuşte şi ci cîte vreo băbuşcă de nu ştiu care păsărică. ISPIRESCU, L. 209. — Variantă: babiişcă s. f. BĂBtJŢĂ, băbuţe, s. f. Diminutiv al lui babă. A plecat băbuţa foarte mihnită de insuccesul misiunii sale. •CARAGIALE, O. II 81. Intrai îndestul de uimit într-un salon, unde mă aştepta o nouă decepţie. Găsii o ,băbuţă zbircită. NEGRUZZI, S. I 68. BĂCAN1 s. n. Lemn al unui arbore exotic, de culoare roşiatică, a cărui substanţă colorată serveşte la vopsitul textilelor etc.; p. ext. vopsea roşie obţinută •din acest lemn. Să roşim puţintele [ouă]... —Dei roşim puţintele, ardem focul degeaba, cumpărăm d-a surda băcanul. .. Cheltuială zadarnică. DELAVRANCEA, H. T. 18. Numai iaca se trezeşte la spatele lui cu jupîn Ştrul, ■din Tîrgul Neamţului, negustor de băcan... sulimeneală, boia de păr. CREANGĂ, P. 112. BACÁN2, băcani, s. m. (Pe cale de dispariţie) Negustor care vinde cu amănuntul diferite produse alimentare (ca: •mezeluri, vin, mirodenii, fructe, legume etc.). Băcanulfăcea ■astăzi alişveriş mai mare. PAS, L. I 43. Toată noaptea a fost masă mare la băcanul din colţ. CARAGIALE, O. I 99. Na, ţine asta şi mergi colea la băcan, Să-ţi dea mezelicuri, pline şi o carafă de vin. PANN, P. V. II 8. — Variantă: (Mold.) bacúl (ALECSANDRI, T. 39, NE- ■GRUZZI, S. I 297, RUSSO, O. A. 93) s. m. BĂCĂLÎE s. f. v. băcănie. BĂCĂNÎ, băcănesc, vb. IV. Tranz, (Rar) A vopsi, a roşi cu băcan . Refl. (Despre femei, ironic) A-şi drege faţa cu suliman roşu, a-şi da cu roşu pe faţă. Ca o paparudă se băcăneşte cu roşu pe obraz. STANCU, D. 168. BĂCĂNÎE, băcănii, s. f. (Rar) 1. Prăvălie în care se vînd articole alimentare. în băcănie toată lumea vorbea cu voce ridicată. PAS, L. I 43. 2. (La sg.) Ocupaţia de băcan, 3, (La pl.) Substanţe vegetale, aromatice (ca piper, scorţişoară, şofran etc.) care se pun în mîncări, spre a le face mai gustoase sau a Ie da un miros plăcut; miro- •denii. Băga [mielul] într-o groapă plină de jeratec... unde-l lăsa pînă cînd pocnea ca un tun; atunci îl scotea, îl învălea într-o pînză şi-l ungea c-un fel de salţă (*— sos) •inventată de dînsult făcută cu vin amestecat cu usturoi pisat şi cu băcănii, cu lămîie şi cu sare. GH1CA, S. 67. — Variantă: (Mold.) bucălic (HOGAŞ, DR. II 17, ALECSANDRI, T. 694) s. f. BACANIOARA, băcănioare, s. f. Diminutiv al Iui •băcănie (1). — Pronunţat: -ni-oa-. BACÍT s. n. 1. Profesiunea de baci. 2. Partea din produsul stînii care se dădea în trecut baciului drept remuneraţie. BACÎŢĂ, băciţe, s. f. (Transilv., Munt.) Femeie care conduce o stînă şi prepară brînza, untul şi urda. BACIüI, băciuiesc, vb. IV. Intra nz. (Regional) SU A prepara brînzeturi. 2. F i g. A zăbovi, a sta mult într-un Ioc. BĂDĂDĂÎ, bădădăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Mold.) A umbla fără scop, de ici-colo, în neştire. V. hoinări. Şi de-atunci, ca mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe uliţile Iaşilor. CREANGĂ, A. 142. — Variantă: bădădui (CREANGĂ, P. 302) vb. IV. BĂDĂDUl vb. IV v. bădădăi. BADARAN, bădărani, s. m. Om care nu ştie sâ se poarte, nepoliticos, cu apucături grosolane; mitocan. Fugi mămică, nu mai ponegri aşa pe Vasile, să creazâ domnul că bărbatul meu e un bădăran! REBREANU, R. I 61. BĂDĂRÂNCĂ, bădărance, s. f. Femeie cu apucături grosolane; mitocancă. Femeia sa, tip de bădărancă parvenită, părea că s-a născut in lume ca să formeze anume o asemenea pereche. BOLINTINEANU, O. 417. BĂDĂRĂNÎE, bădărănii, s. f. Atitudine, faptă sau vorbă de bădăran; grosolănie, mitocănie. Ce nu mo prinde ? — Genul ăsta pe care l-ai ales. Bădărănia asta pe care o simulezi dumneata. SEBASTIAN, T. 58. BĂDÎCĂ s. m. (Mold., Transilv.) I. Diminutiv al lui b a d e. 1. V. bade (1). Cu bine, bădica Vasile... a şoptit şi Culai. SADOVEANU, N. F. 127. Da de unde eşti tu, măi ţîcă? şi ce cauţi pe-aici, spaima cînilor?— De unde să fiu, bădică? Ia, sînt şi eu un băiet Sărman. CREANGĂ, P. 147. <)• (Fără consideraţie de vîrstă) Roaba badei s-apropie de el şi-i zise încet, stringîndu-l de mină: Eu ştiu că tu eşti Făt-Frumos... Da, bădică, mine ţi se-mpli- neşte anul, ia-mă şi pe mine cu d-ta, că ţi-oi fi de mart folos. EMINESCU, N. 21. 2. v. bade (2). Vochiţo, Vochiţo!... — Cum îi, bădică'/ Iată-mă-s. NEGRUZZI, S. III 17. Iubit, ibovnic, drăguţ. Inima-mi de dor e arsă Că bădica-i dus de-acasă. ALECSANDRI, P. P. 267. Fă-mă pasăre măiastră La bădica, pe fereastră: Să auz al lui suspin, Lacrimile să-i alin! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 134. II. Bădiţă (II). Mă duc să-i deschid! — Bădică! bădică! zise iarăşi cel mic. Ascultaţi-mă şi pe mine. CREANGĂ, P. 22. BĂDICÎÎŢĂ s. m. (Mold., Bucov.) Diminutiv al lui bădică. Iartă-mă, bădicută am greşit. NEGRUZZI, S. III 38. BĂDÎE s. m. (Mold., Bucov.) Termen de respect cu care cineva se adresează unui frate sau unei persoane mai în vîrstă; bade, nene. Pamfile să lăsă pe scaun. [Soru-sa] i-adiise mîncarea in farfurie, dar el sta cu ochit în jos şi nu spunea nimic. — Ce nu mănîttci, bădie ? DUNĂ- REANU, CH. 147. Mănîncă, bădie, şi mata, să vezi ce bunu-i! HOGAŞ, M. N. 18. BĂDIŞOR s. m. Diminutiv al lui b a d e. 1. v. bade (2). Bădişor depărtişor, Ce-mi trimiţi atîta dor... ? EMINESCU, L. P. 42. Bade, bădişorul meu! Drag îmi este portul tău. MARIAN, S. 8. Trandafir verde frumos, Bădişor la grai duios, Eu din fire mi te-'am scos. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 29. 2. v. bade (1). (Ironic) Cit cei pe car, badef zise Oşlobanu, căruia nu-i era a cumpăra lemne cum nu mi-e mie acum a mă face popă. — Trei husăşi, dascăle. — Ce spui, bădişorule; pentru un braţ de lemne? CREANGA, A. 83. BĂDÎŢ S. m. v. bădiţă. BĂDÎŢĂ s. m. (Familiar, Mold., Bucov., Transilv.) I. Diminutiv al lui b a d e. 1. v. bade (1). Iar dumneata, bădiţă Haralambie, vii la noi ca din întîmplare. SADOVEANU, N. F. 176. Ş-apoi să fi văzut pe neobositul părinte, .cum umbla prin sat din casă în casă, împreună cu bădiţa Vasile a Ilioaiei, dascălul bisericii, un holtei zdravăn, frumos şi voinic. BĂGA — 209 — BĂGA CREANGA, A. 2. Copilită, stăi să beu, Răcori-te-ar dumnezeu!— Ba, bădifă, ba, nu vreu, Că mă tem de dragul meu! ALECSANDRI, P. P. 5. 2. v. bade (2). Măi bădifă, omule, Sămăna-ji-aş numele Prin toate gradinele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 94. -f- Iubit, ibovnic, drăguţ. Cite cară cu povară. Toate suie }i coboară. Numai carul bădiţii Şede-n dealul Bistriţii. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 127. II. Termen de respect cu care cineva se adresează unui frate mai mare; nene. Scoase două cărţi poştale. Erau scrisori de la Ana Roşea, sora lui «bădiţa Neoitil», cum îl numea ea in cărţile poştale. SADOVEANU, P. M. 38. Şi ajungind in sat, se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. — Bine v-am găsit, bădiţă! — Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. Soră-mea Catrina zice atunci cti mirare: I-aitzi, bădiţă! Doamne, cum sint unii de năpăstuiesc omul chiar pe sfinta dreptate ! CREANGĂ, A. 59. ^ — Formă gramaticală: pl. (neobişnuit, I 2) bădiţi (JAR- NÎK-BÎRSEANU, D. 277).— Variantă: Ijădiţ (JARNÎK- BÎRSEANU, D. 29, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 278) s. m. BĂGĂ, bag, vb. I. (în opoziţie cu scoate, uneori în concurenţă cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuşi se deosebeşte prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forţată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spaţiu mărginit) 1. T r a n z. (Cu privire la un lucru, mai rar Ia o fiinţă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în », «la » sau «sub ») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spaţiu închis sau acoperit). Băgau in forjă o bucată... de otel şi apoi o scoteau cu cleştele, roşie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă. Petru puşculiţa, o băgă sub şerpar şi plecă. RETEGANUL, P, II 62. Moşneagul degrabă îl prinde [purcelul], 11 bagă {n traistă aşa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. <$- A b s o 1. Omul care-i urit Nici la moară n-are rind. Dar omul care-i frumos, Cind ajunge, bagă-n coş. IIODOŞ, P. P. 58. *y> E x p r. A băga (ceva) îll gură (mai ales în construcţii negative) = a îmbuca, a mînca. Şez la masă să mănlnc, Bag (n gură cu suspin, Pun la inimă venin. ŞEZ. I 107. A(-şi) băga (ceva) îll cap = a pricepe bine (ceva), a sc pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor şi le băgă in cap ; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. ¿Băgat-ai in cap vorbele mele? — Da, stăpine! CREANGĂ, P. 208. (A b s o I.) Bagă-n cap şi {ntelege. TOMA, C. V. 470. A-şi băgii minţile în cap = a se cuminţi, a-şi da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = n) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendaşul se arătă zorit să-i bage... In cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat)/ Cine ¡¡-a mai băgat in cap şi asta ? c=i Lui Euristeu... fi băgase in cap lunona că Erctile... are să-l dea jos de pe scaunul împărăţiei. ISPIRESCU, U. 33. A-şi băga nasul îll cova (sau undovn sau în toate) = a sc amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-1 pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cincva) Î11 SÎn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-nretezi de a-l ocări... — Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag in sin şi să-l cocolcsc. ALECSANDRI, T. 600. Miîi hudiţa Gherasim, Eu de drag le-aş băga-n sin. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 7. (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mina-n valuri că băga, Mreana-n mină-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-şi) băga mîim-n [oc pentru cincva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-şi băga mîna îll SÎngo = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-şi băga mina in singe pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-şl băga capul în ÎOO = a-şi pune viaţa în pri mejdie. Dar singur el a tot zorit Să-şi bage captt-n foc ; S-omoare p-un flăcău la joc. Şi-i dus de-atunci fugit. COŞBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) Ia npă v. apă. (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin », «printre ■>, « pe (sub) * şi arâtînd spaţiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mina printre gratii. + (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. îl izbi de pămint şi-l băgă in Jărină pină-n glezne. EMINESCU, N. 10. + (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul in frigare. 2. Tranz. (Cu privire Ia oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în » sau «lo», « înlăuntrult, «sub* sau de rdverbe de loc) A face să intre într-un spaţiu închis sau acoperit (uneori înşelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub...). Bagă vitele sub (sau in) şură! a L-a băgat intr-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage inlăuntrul ogrăzii şi dobitoacele. DRĂG1IICI, R. 101. Nu ¡i-e milă şi păcat! De la părinţi m-ai luat Şi-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. «$* E x p r. A buga pe cineva (do viu) în moriuînt(sau în groapă sau în păniînt) = a omorî pe cineva cu zile, a (şricinui moartea cuiva; f i g. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gtnd să mă bage de vie in mormint cu apucăturile lui. CREA,\GA, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ¡¡-am greşit, Mindrută, nici c-ttn cuvint; Că dacă ¡i-aş fi greşit, De viu m-aş băga-n pă- mint. HODOŞ, P. P. 97.  băga (subînţeles « boii » sau «vitele») Ia (sau în) plug sau îii cîrd cu cineva = a se întovărăşi (cu cineva) spre a-şi face arătura sau a paşte vitele în comun; f i g. a se asocia, a-şi face de lucru cu cineva. Vei şti că vultureştenii nu s-au mai invoit anu ăsta la arendaşul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele şi s-ati dus la Căldărtişa. Tat'tău i-acttm acolo, ară. A băgat la plug cu Pelrea Mazilu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ţine minte, in tot vacul, Şi nu-fi băga-n cird cu dracul. PA NN, P. V. III 25. Piuă nu bagi cu omul in plug, ntt-i cunoşti năravul (— pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poţi cunoaşte firea). A băga oile îll lupte = a despărţi oile de miei, primăvara, şi a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbaţii ies la citnp, la stină. Astăzi se intarcă mieii şi oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. + (Determinat prin «în (sau la) temniţă sau închisoare », «Ia ocnă ", «la răcoare *, «la umbră ») A închide, a întemniţa. In temnifi vrut-au să mă bage. BEN'IUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă in puşcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumuşel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. + (Determinat prin «în lanţuri *, o în fiare ») A lega. A ieşit Bujor in tară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi ii bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub*, «între », « printre », « după » sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulţime, uneori cu intenţia de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrind să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră in casă, mai in iii se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potriveşte spinului şi sc bagă in fintină. CREANGĂ, P. 205. Craiul insă, vrînd să-l ispitească... se Îmbracă pe ascuns intr-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale şi se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. ¡lumii, brazdă, după plug. Că eu de astăzi mă duc Şi mă bag in codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARXÎK-BÎR5EANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. E x p r. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistenţă (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). « Ce gindeşti dum- r4 t BĂGA — 210 — BĂGARE ncata, moşule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ţi paie lucru de şagăh Şi mă băgăm in ochii moşneagului şi făceam un tărăboi, de se slrinsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ; A. 57. A se băga în (sau, mai rar, Ia) cineva sau în suNctuI cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cincva; a nu mai slăbi pe cineva. Cind s-au arătat acea măguiaţă (= mogîldeaţă) neagră pe la miezul nopţii şi se tot băga la dinsul, s-au înfricoşat foarte şi au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca duleeţile, cucoană!— ...Da nu te băga aşa in sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiţi... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîştige încrederea sau dragostea cuiva. Expr..A se băga Ia stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba, eu am lipsă de slugă, să umble la caprc; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabileşte de la început condiţiile unui angajament nu capătă, la sfîrşit, ceea ce i se cuvine). <ţ> T r a n z. J.-a băgat argat. t=i Alţii fuseseră băgaţi la fierărie, la timplărie. PAS, Z. I 254; b) f i g. a-şi lua angajamente care-1 pun (pe cineva) la discreţia altuia (fără să-şi fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Şi mă băgai la stăpin. PANN, P. V. II 126. (E x p r.) A băga (pe cineva) în pîinc v. p î i n e. -+• Tranz. (Popular, determinat prin «Ia oaste» sau « cătană », «în cătănie », «în cătane ») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (R c f 1.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag în cătane s-a băgat. HODOŞ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). •+• (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuţie, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primaru zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUŢĂ, Ia TDRG. <> E x p r. A se băga ÎU vorbă - -intra în vorbă. Se ■ băga iar in vorbă Ştiulete Constandin. PAS, L. I 125. G. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în » sau «Ia ») A aduce (pe cineva) într-o situaţie neplăcută, dificilă. A băga pe cineva in bucluc. A băga in încurcătură. A băga in datorii, a Acuma căuta iară, in tot feliul, să-l bage in alt necaz şi mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăş, la grea nevoie m-a băgat iar spinul. CREANGA, P. 234. <}> E x p r. A băga (pe cineva) la (o) i(leo=aface (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama şi îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalolc) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oaso = a) a tulbura (pe cineva) sufleteşte, a-1 face să-şi piardă cumpătul, a-1 impresiona puternic. Cind [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari şi negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mindră, mîndruleana mea... Ochii tăi ină bagă-n boală. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat in toate boalele şi s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rrlclc în bonlă v. boală. A băga (pe- cineva) în răcori (sau în toate răcorlle), în sperieţi (sau în toţi spcriejii,în groază (sau în toate grozilc morţii), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau liori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pc cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoşa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roşie. BENlUC, V. 153. Pe copii ii bagă-n sperieţi. PAS, L. I 18. De ce a băgat ei în răcori, gindeşti, pe toţi împăraţii şi pe papa de la Roma ? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu nişte ochi turbaţi şi zgiiţi, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăţi pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 180. <> Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, cu de ce staţi de-aia vă băgaţi în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (în e x p r.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit şi popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a 'observa,, a da atenţie (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut filfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăţă tot ce trebuia să ştie.. . ca să nu fie urîtă şi nebăgată în seamă de ceilalţi fii de împăraţi. ISPIRESCU, L. 13. Şi mai fost-au chemaţi încă: crai, crăiese şi-mpăraţi, oameni în sc.mă băgaţi. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia. Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aş băga secynă, Că le şterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămine fript şi ars. jarnîk-bîrseanu, d. 101. A băga do scamă sau (rar) a băga scamă că... = a lua scama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tirziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVPAi\U, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul ii “albise. ISPIRESCU, L. 9. Cit pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lingă o frumuseţă şi nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (A b s o 1.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci duşmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (turn) bag seamă (sau scama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUŢĂ, la TDRG. Frunză verde şi tar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude, —Bag seamă n-are de unde; Că s-aie tare depărtat Şi de mine ş-a uitat. HODOŞ, P. P. 85. BĂGARE s. f. Acţiunea de a (s e) băga şi rezultatul ei. 1. Introducere, vîrîre (într-un spaţiu închis sau acoperit). 2. (Numai în loc. a d v.) Cu băgare de scamă = cu grijă; cu atenţie. Cată să umbli cu băgare de seamă. SADOVEANU, N. F. 65. Atunci ea se uită mai cu băgare de seamă şi îndată cunoaşte podul. CREANGĂ, P. 95. Am BĂGĂCIOS — 211 — BĂIEŢEL buchetul d-tale, pe care am să-l studiez cu mare băgare de seamă. NEGRUZZI, S. I 98. IiĂGACIOS, -OĂSĂ, băgăcioşi, -oase, adj. Băgăreţ. BĂGĂREŢ, -EĂŢĂ, băgăreţi, -e, adj. Care se bagă, se înfige sau se amestecă nepoftit în vorbă, în discuţie; băgăcios, înfigăreţ. BĂGĂTOR, -OARE, băgători, -oare, adj. (Numai în e x p r.) lsăgutor-de-soamii = care observă, care e atent (la ccva); precaut, prudent, circumspect, prevăzător, cu ochii în patru. + (Substantivat, familiar) Supraveghetor, controlor. BĂHNÎT, -Ă, băhniţi, -te, adj. (Mold.; despre apă) Stătut, clocit, bîhlit. Mirosind apa din urcior, văizind că ea-i răsuflată şi bălinită, presupuse că bătrînul trebuia să fi murit. EMINESCU, N. 128. ' BĂUNOS, -OĂSĂ, bălmoşi, -oase, adj. (Mold.; despre locuri) Mlăştinos, mocirlos. Conochiftiriţa... trăieşte pe la locuri băhnoase şi grase. ŞEZ. I 120. BĂI, băiesc, vb. IV. Refl. (Rar) A face baie; a se îmbăia, a se scălda. (F i g.) [Burghezii] trîndavi, lacomi, mîndri se scald şi se băiesc In lacrimi de-a mulţimii. CONTEMPORANUL, I 205. BAIĂŞ1 s. m. v. băieş2. BĂIĂŞV băieşi, s. m. Cel care pregăteşte baia şi serveşte într-o baie publică. — Variantă: băi£ş s. m. BĂIĂT, băieţi, s. m. 1. (De obicei în opoziţie cu fată) Copil de sex bărbătesc. Se uită în toate părţile să vadă dacă băiatul nu şi-a mai uitat ceva. VLAHUŢĂ, O. A. I 96. Eu oi sta deoparte cu băieţii, iar dumneata să te prinzi in joc lingă o fată. CREANGĂ, P. 163. Bună vreme, măi băiete! — Mulţămim, voinic străin! — Cum te cheamă, măi copile? — Ca pe tată-meu, Călin. EMINESCU, O. I 84. - 2. (Spre deosebire de copil şi în opoziţie cu bărbat) Persoană de sex bărbătesc ieşită nu de mult din vîrsta copilăriei; p. e x t. (om) tînăr; adolescent, flăcău. Vezi, aşa te vreau, băiete! Fetelor, săriţi şi voi! Uite-l, mă, -ntre patru fete! COŞBUC, P. II 66. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învăţat să dau cu puşca. ODOBESCU, S. III 21. Cînd de-acasă am plecat, Eram tinerel băiat. Tinerel fără mustaţă, Şi acum: barbă stufoasă. JARNÎK-BÎRSEAISU, D. 300. «$• (Sport, numai la pl.) 100 m plat băieţi. <$■ (Cu nuanţă afectivă, chiar despre persoane mai în vîrstă; adesea la vocativ) Bun băiat! := Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape Şi va ţîşni din ea şuvoi de ape! Băieţi, aceasta este arta! BEN1UC, V. 7. Aleodor... era băiat viteaz şi de treabă şi îi legă [corbului rănit] aripa. ISPI- RESCU, L. 43. Să ştii, Purice, băiete, că ttu-i mai fi ţno- şinoi, Ci spre vrednică răsplată, movil-a te face. vroi. NEGRUZZI, S. I 129. (La vocativ sg., raportîn- du-se la subiectul vorbitor sau chiar fără a se adresa unei anumite persoane, mai ales după imperative ca « du-te », « tule-o » etc. sau după interjecţii ca «-tiva » etc.) Apoi lasă-ţi, băiete, satul, cu tot farmecul frumu- seţelor lui, şi pasă de te du în loc străin şi aşa depărtat, dacă te lasă pîrdalnica de inimă! CREANGĂ, A. 118. Îşi ia cojocul între umere şi biciul in mină şi tiva, băiete! CREANGĂ, P. 114. 3. (Adesea determinat printr-un genitiv) Fiu, fecior (al cuiva). Băiatul domnului notar A spart un geam. BENIUC, V. 37. Merg catanele tot rind, Merg mumînile (= mamele) gemînd... Şi din grai aşa grăind: Vai de mine, rău mă tem... C-am un băiat tinerel Ş-oi rămînea fără el. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 304. -f (Rar, la pl.) Copii (fără deosebire de sex). Lelea Sofe începu a uri copiii . Bieţii băiaţi bine vedeau, dar nu grămuşdaii nici ţiţ (= nu suflau nici o vorbă), ştiind bine că numai ei făcură pe | tată-său s-o aducă-n casă. RETEGANUL, P. I 43. 4. Tinăr angajat la un stăpîn sau la un patron. Un ' ţăran viind o dată cu treabă la Bucureşti Şi trecind pe ■ dinaintea bolţilor bogăsereşti, Băieţii ce stau la uşă şi unii ; pe alţi se-ntrec Ca să cheme şi să-ndemne pe cîţi pe uliţă : trec, începură. ;. a-l striga. PANN, P. V. II 55. Băiat (de sau în prăvălie) = tînăr angajat în prăvălia unui ' patron. Băiat de casă = valet, fecior. Băieţi de casă le ! dau grăbiţi ocoale. MACEDONSKI, O. I 24. -4" (Ieşit ■ din uz) Ospătar. Vinee! răspundeau băieţii cu fote verzi, ; trecind printre mese cu tăvi şi cu clondire. PAS, L. I 43. 1 —Variantă: (Mold.) băiiit (SADOVEANU, N. F. SI, j ALECSANDRI, T. I 49) s. m. . BĂIĂTĂ, băiete, s. f. (Transilv.) Fată, copilă (mică), ; fetiţă. Gliiţide, drăguţule, Răsări-ţi-ar numele Prin toate grădinile, Să răsară florile, Să le strîngă fetele, Fetele, nevestele, Mai cu drag băietele. BIBICE3CU, P. P. 32. BĂlEŞ1 s. m. v. băiaş2. BĂlEŞ2, băieşi, s. m. (Mai ales în Transilv.) Lucrător într-o minăl Eram muncitor băieş, Meşter tînăr fără greş. i CORBEA, în POEZ. N. 133. Băieşul coboară la sute de . metri în pămiht să caute aur. BOGZA, Ţ. 52. — Variantă: biuuş (SBIERA, P. 322) s. m. BAIEŞLŢA1, băieşiţe, s. f. Femeie care serveşte la o baie publică. BĂIEŞÎŢĂf, băieşiţe, s. f. (Mai ales în Transilv.) 1« Soţie de băieş2. , 2. Femeie care serveşte într-o întreprindere miniera (la suprafaţă sau în mină). BĂIET s. m. v. băiat. BĂIETĂN, băietani, s. m. (Regional) Băiat mai : mare (aproape flăcău). Un băietan ca de şaptesprezece' ani i intră în circiumă şi căută pe Ghiţă. SLAVICI, O. I 123. Cînd ţi-oi da griul în girezi, să am voie a lua numai atitagriu... cît oi putea duce în spate eu şi cu un băietan al meu. . CREANGĂ, P. 157. Uscăciunea neagră şi sălbatică a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băie- tanului. EMINESCU, N. 35. — Variantă: (rar) băicţăn (RETEGANUL, P. IV 70) s. m. BĂIETĂŞĂŞ, băietănaşi, s. m. (Regional) Diminutiv al lui băietan. Intrară pe rind, repeziţi peste prag, vreo cinci băietănaşi. C AMIL AR, N. II 270. Deasupra patitalonilor, băietănaşid purta o cămaşă. SADOVEANU, N. F. 53. . — Variantă: băilămiş (SADOVEANU, F. J. 284) s. m. BĂEGŢĂN s. m. v. băietan. BĂIEŢĂNDRU, băieţandri, s. m. (Cu nuanţă afectivă) Băiat mai măricel (trupeşte sau ca vîrstă). V. copilandru, flăcău, fecior, flăcăiandru. Un băieţandru împungea din cînd în cînd boii... cu capătul băţului. DUMITRII;, B. F. 98. Au văzut un băieţandru călare pe deşclate pe un căluşel care se ducea ca vintul. ISPIRESCU, L. 161. BĂIEŢĂŞ, băieţaşi, s. m. Băieţel. îşi aminti că a văzut-o în tovărăşia băieţaşului modest şi sîrguincios, plecat la învăţătură. C. PETRESCU, A. 446. Un băieţaş frumos, ca de doisprezece ani, îmbrăcat foarte curat ţărăneşte, ne ieşi înainte şi ne întrebă ce poftim. HOGAŞ, DR. 245. După ce alese un săbioi.. . un buzdugan năprasnic, voi să plece. — Plăteşte întîi, băieţaş, şi apoi să pleci. ISPIRESCU, L. 137. Spune-mi, spune-mi, băieţaş, Unde-i drumul la oraş? TEODORESCU, P. P. 489. băieţel, băieţei, s. m. Diminutival lui b ă i a t; băieţaş. Mă întimpinăun băieţel de vreo 14 ani, cu figura albă- BĂIEŢESC — 212 — BĂLAI şi senină. SAHIA, U.R.S.S. 130. De ce te câineşti, băietele, şi te amăreşti? ISPIRESCU, L. 314. Să-i fur şi eu băieţe- lul, Ca să-i arză sufleţelul. TEODORESCU, P. P. 535. + Epitet dc alintare dat de fete iubiţilor lor. V. bădiţă, b ă d i ş o r. Frunzuliţă trei smicele. Dragă băieţele, Leagă calul de zăbrele, Dragă băieţele. TEODORESCU, P. P. 321. BĂIEŢESC, -EĂSCĂ, băieţeşti, adj. (Despre haine, înfăţişare, obiceiuri, maniere, purtare etc.) De băiat, de tînăr. Fată îmbrăcată in haine băieţeşti. BÂIEŢfiŞTE adv. Ca băieţii, în felul (sau cu purtare, apucături, înfăţişare sau obiceiuri ca ale) băieţilor. Fată tunsă băieţeşte, a A ris mai tare şi i-a bătut pe umeri, băieţeşte. PAS, Z. I 126. BĂDEŢÎCĂ s. m. (Mold., întrebuinţat Ia vocativ, mai ales ironic, chiar şi cînd se adresează unui bătrîn) Diminutiv al lui băiat. Nu, măi băieţică, măi... Trebuie să demonstrăm.. . că a vrut să fugă de sub escortă. CAMILAR. N. I 181. Na şi ţie, băieţică, zicea unui bătrîn bondoc, vărsîndu-i iarbă în corn şi alice in basma. GHICA, S. 283. BĂEEŢÎME's. f. (Rar, cu sens colectiv) Mulţime de băieţi. Fundul [sălii Ateneului] era prins de băieţime, de fete de pe la conservator. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. BAIEŢGI, băieţoi, s. m. Augmentativ cu sens depreciativ al lui b ă i a t. BĂ1TĂNÂŞ s. m. v. băietănnş. BĂÎŢĂj băiţe, s. f. Diminutiv al lui baie1 (1, 2). Vrei să faci şi o băiţă, nu? GALAN, Z. R. 311. BĂlŢUÎj băiţuiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi suprafaţa unui corp cu baiţ, a da, a colora (lemnul sau alt material) cu baiţ. — Pronunţat: băi-ţu BĂIŢUÎT s. n. Acţiunea de a baiţ ui. Băiţuitul bibliotecii. Etajeră băiţuită. BAiTENÂR, băjenări, s. m. (învechit şi arhaizant) Fugar care (împreună cu alţii) îşi părăsea, vremelnic, casa, provincia s iu patria, din pricina unei invazii duşmane, a persecuţiilor politice, a jafurilor administrative sau a exploatării boiereşti; pribeag, refugiat. V. emigrant. Auzi, să fugi la munte, ca băjenariil D. ZAM- FIRESCU, R. 26. (în forma bejenar) De cite ori i-a văzut pe bejenarii Moldovei, revărsaţi în lunile de toamnă şi de iarnă, nu mărturiseau unde se duc, de teamă să nu se îngrămădească prea mulţi într-un loc, să nască prisos de braţe şi să rămîie fără muncă. CĂLUGARU, O. P. 37. (în forma bejănar) Au rămas. . . bejănarii, pînă în ziua de azi, prăpădiţi de vatra părintească. SADOVEANU, N. F. 29. Să fie vrttn tîUiar... nu cred... a fi, poate, vrun bejănar care vra să intre argat la mine. ALECSANDRI, T. 607. — Variante: bejonnr, bcjumir s. m. BĂJENARÎ, băjenăi esc, vb. IV. Intra nvz. (învechit şi arhaizant) A băjeni. Vezi, d-aia nu s-a mai pomenit d-atunci să fie oameni cu şederea pe locurile acestea! Au băjenărit toţi rumînii de spaimă [pe vremea Chiajnei]. ODOBESCU, S. I 163. (în forma brjănări) După stricarea eteriştilor la Drăgăşani şi la Sculeni... laşul se pustii. Orăşeanii bejănăriră in Bucovina... unde găsiră azil. NEGRUZZT, S. I 217. — Variantă: l»ojăllărî vb. IV. BAJENARtE s. f. (învechit şi arhaizant) Băjenie. (Atestat in fo ma b-jănărie) De ce pricină p-aicea nici un locuitor nu-i?... Piicina bejănărici ş~a jalei obşteşti iu eşti. Hoţ twbat şi fără lege, care prăzi şi pustieşti. NE- GRUZ2I, S. I 119. (Mai rar) Emigrare, pribegie. (Atestat în forma băjentrie) Un chervan... plin pînă la coviltir de sipeturi... ducea pe drumul băjeneriei bogăţiile lui Mihnea-vodă. ODOBESCU, S. I 95. — Variante: bujcneric, bojănarie, bcjcnîirio s. f. BĂJENĂRlT1 s. n. (învechit şi arhaizant) Băjenie. (Atestat în forma bejănărit) Dar spre-a Romanului parte de ce se apropia, Hroiot, aflînd pustii sate, a-nţelege nu putea Care poate fi pricina acelui bejănărit. NEGRUZZI, S. I 119. — Variantă: bejăniirit s. n. BA.TENARÎT2, -A, băjenăriţi, -te, adj. (învechit şi arhaizant) Care fugea, pribegea, părăsindu-şi casa, ţinutul, ţara, din cauza unei invazii duşmane, a jafurilor administrative sau a exploatării boiereşti; refugiat, pribeag. Ţărani băjenăriţi. BĂJENEKÎE s. f. v. băjonărio. BAJENÎ, băjenesc, vb. IV. Refl. (învechit şi arhaizant) A se refugia din calea duşmanilor cotropitori; a-şi părăsi, căminul, a fugi din cauza jafurilor administrative şi a exploatării boiereşti; a (se) băjenări. (Atestat în forma bejăni) Astăzi [omul] dormita tihnit la vatra lui; mini era nevoit să se bejănească în codri. SADOVEANU, F. J. 458. — Variante: bejeni (SADOVEANU, O. I 515), bejăni vb. IV. BĂJENIE, băjenii, s. f. (învechit şi arhaizant; atestat mai ales în forma bejenie) 1. Fugă (în masă) din faţa duşmanilor cotropitori, din cauza jafurilor administrative sau a exploatării boiereşti; pribegie vremelnică, refugiu; timpul petrecut în pribegie. V. emigraţie. Uliţele lui [ale satului], ca în vremuri de bejenie, sint pustii. BOGZA, C. O. 367. De demult... au purces in bejenie unele sate ale noastre de la apa Moldovei. SADOVEANU, N. F. 28. Bani, argintării, şaluri şi scule cite avuseseră le vin- dură şi le cheltuiră în băjenii. GHICA, S. 497. 2. (Mai ales la pl.) Şiruri, coloane de băjenări în drum spre locurile de adăpost (codri, mănăstiri etc.). Sîngele curse şiroaie, şi în pămint străin, şi pe pămîntul Moldovei... ; bejeniile porneau la munte. SADOVEANU, P. 2. F i g. (în forma bejănie) Peste flori ce cresc in umbră, Lîngă ape, pe potici, Vezi bejănii de albine, Armii grele de furnici. EMINESCU, O. I 100. — Variante: (Mold.) bcj&nic, bej6nie, bojănio s. f. BAL, -A, băii, -e, adj. (Ban., Transilv.) 1. (Despre ! oameni, în opoziţie cu o a c h e ş, smead) Blond; bălai, bălan. Frunză verde calapăr, Doi voinici, maică, \ mă cer: Unu-i negru, unu-i băl. Frunză verde de măr dulce, După băl, maică, m-aş duce. HODOŞ, P. P. 186. 2. (Despre oi, mai rar despre boi, vaci, cîini sau cai; în opoziţie cu lai) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. BALĂI, -E, bălai, -e, adj. 1. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Blond, bălan. O fată... a ' răsărit, bălaie ca toamna, printre clăi. DEŞLIU, G. 49. Eu am şimţit în nări... acea mireasmă care îmi plăcea s-o respir din părul bălai şi de la iia leliţei Anica. SADOVEANU, N. F. 13. Un băiat frumos, cu barbă mare, bălaie. SADOVEANU, M. 120. Copilă... Cu vineţi ochi, cu păr bălai, Tot sufletu-mi te cere... IOSIF, PATR. 58. Dragă mi-i oiţa laie Şi leliţa cea bălaie. ŞEZ. I 213. (Poetic) Maci roşii... năpădiră grînele bălaie. BENIUC, V. 75. Veneau, cil faţa către soare, zvîrlind cu dreapta săminţă bălaie de orz. SANDU-ALDEA, D. N. 287. Luna... luna iese-n- treagă, se înalţ-aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. 2. (Mai ales la f. despre culoarea părului unor animale, cu deosebire a vacilor şi a oilor) Alb, bălan, băl (2). V. plăvan. Oaie bălaie. ^ Expr. Că c laic, ca-i bălaie sau ba c laic, ba-i bălaie = ba una, ba alta; ba albă, ba neagră; aşa şi pe dincolo. Gura babei umbla BĂLAN — 213 — BĂLĂIOR cum umblă meliţa: că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă,^ că-i soi rău, că-i laie, că-i bălaie. CREANGĂ, p. 285. Ori laie, ori bălaie = (în chip de concluzie la o discuţie mai lungă) ori una, ori alta; ori în bine, ori în rău; să s-aleagă o dată. Nici laie, nici bălaie = (în legătură cu luarea unei atitudini) nici aşa, nici aşa. D-apoi cînd or veni... ai noştri [bărbaţi]'? Atunci voi să vă faceţi moarte-n păpuşoi, să nu spuneţi nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13. + (Substantivat, f.) Nume care se dă vacilor sau iepelor albe. Spre cireaăă tot alerg, Pe bălaie să-mi aleg. ŞEZ. VIII 84. Expr. Nici lupul po bălaie, nici bălaia-po lup, se zice cînd se tocmesc doi oameni şi se învoiesc la un preţ mijlociu care nu-i nici cel cerut, nici cel oferit. A înţărcat bălaia = s-a isprăvit cu posibilitatea de a profita de slăbiciunea sau de munca altuia; s-a dus chilipirul, avantajul. A intrat bălaia în sat = s-a luminat de ziuă. — PI. f. şi: băl ăi (SADOVEANtr, N. F. 6). IÎĂLĂN, -Ă, bălani, -e, adj. 1. (Despre părul oamenilor, p. e x t. despre oameni) Blond, bălai. înainte de a trece la dreapta ţiţacăi Leona, mi-a mingiiat părul bălan. SADGVEANU, N. F. 158. Cu deosebire mi se lipi de inimă un tînăr nalt, bălan şi de o înfăţişare foarte distinsă. VLAIIUTĂ, O. A. 145. Ieşi, copile cu părul bălan, afară şi rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea. CREANGĂ, A. 34 .înjunia sase vede că fusese bălan, căci ochii lui aveau încă o uşure văpsea de alb-albastru. NEGRUZZI, S. I 58. Spre ţară au plecat, Cu Marin şi cu Ciocan, Cu Lisandru cel bălan. ALECSAN- DRI, P. P. 180. + (Substantivat, m.; în superstiţii, ironic) Dracul, diavolul (Atestat în forma regională balan) Balan să-ţi aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbeşti desluşit. CREANGĂ, P. 151. 2. (Despre animale domestice) Cu părul alb; plăvan, bălai. I-aduse... un cal bălan. BENIUC, V. 36. Mînză bălană Paşte noaptea-n poiană (Luna plină). SADOVEANU, P. C. 10. Oiţă bălană, Cu lină bîrsană, De trei zile-ncoace Guriţa nu-ţi tace. TEODORESCU, P. P. 435. Mîncatu-s de duşmani, Ca iarba de boi - bălani. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 191. Boi, bourei... Pe pînteci bălani, Pe spate plăvani. ALECSANDRI, P. P. 102. -+■ (Substantivat, m. şi f.) Nume dat unor animale domestice (boi, vaci, oi, cai, cîini etc.) cu pariu alb. Adăp bălanul şi-l încalec. STANCU, D. 249. Veniţi de puneţi mina să scot pe bălana din noroi. VISSARION, B. 41. D-aş mai trăi'pîn’la toaxnnă, Cumătră Ioană, Să pun şaua pe bălană! TEODORESCU, P. P. 332. Expr. (Popular) E mîncat ca bălana de hain, se zice despre omul prăpădit de nevoi. Popă era călare po bălană şi întreba de iapă,' se spune despre cei uituci, zăpăciţi sau proşti. • BĂLĂUR s. m. v. balaur. BĂLĂBĂNEĂLĂ, bălăbăneli, s. f. Mers, mişcare legănată (ca de om beat), li înveselea pe aceştia bălăbă- neala lui Ion. PAS, L. I 27. BĂLĂBĂNI, bălăbănesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A se clătina, a se legăna greoi, în mers, încoace şi încolo (ca un om beat). Se ridică. Mergea bălăbănin- du-se. N-o să ajungă prea departe. STANCU, D. 158. [Scamatorul] se bălăbănea... nesigur, şi pe urmă... căzu alături. SAHIA, N. 69. Cîntînd, cu pălăria pe ceafă, se oprea la fiecare colţ, bălăbănindu-se şi vorbind singur. DUNĂREANU, N. 17. 2. T r a n z. (Despre părţi ale corpului sau despre obiecte care atîrnă) A mişca într-o parte şi într^jlta, a face să oscileze, a legăna. Se pomenise fugind prin mijlocul drumului, bălăbănind în întuneric mîinile. G. M. ZAMFI- RESCU, SF. M. N. I 68. Trifon Gttgu bălăbănea o puşcă în aer şi chiuia şi striga cu o vioiciune ce nu se potrivea de loc cu faţa lui morocănoasă. REBREANU, R. II 153. Pedelul a ieşit în ogradă cu clopotul cel mare şi a prins a-l bălăbăni înspre cele patru puncte cardinale. SADO VEANU, N. F. 151. «v" Refl. I se bălăbănea capul într-o parte şi in cealaltă. PAS, L. I 7. I n t r a n z. Picioarele ii erau aşa de lungi, îneît bălăbăneau de-a lungul coastelor catîrului, mai pînă la pămînt. ALECSANDRI, la TDRG. ■+■ (Rar) A face pe cineva să se mişte sau să se aplece, fără voia lui, cînd într-o parte cînd într-alta; a hurduca, a zgîlţîi, a scutura. Cîte giupinese cu testemeluri, cîţi logofiţei -tot Piciu îi bălăbăneşte, liurduz-hurduz, prin toate rătăcăniile. ALECSANDRI, T. 530. 3. R e f 1. F i g. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu n)-A se trudi .în fel şi chip, pierzînd mult timp pentru a învinge o greutate; a se zbate, a se lupta; a se ciorovăi, a se ciondăni cu cineva (pentru ceva). Cîteva zile se bălăbăni ea aşa cu valurile apelor. ISPI- RESCU, L. 121. In sfirşit, cit s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas! CREANGĂ, A. 17. BĂLĂBĂNÎT, -Ă, bălăbăniţi, -ie, adj. (Despre pas, mers) Legănat; şovăitor. In pas bălăbănit suim pe deal. BENIUC, V. 45. BĂLĂCĂRl, băiăcăresc, vb. IV. 1. Refl. şi intra n z. (Rar) A se bălăci. Nişte raţe leşeşti... bălăcăreau şi măcăneau. MACEDONSKI, O. III 110. 2. Refl. (Regional) A se certa, a se înjura, a se batjocori; a rosti cuvinte triviale. ^ C BĂLĂCEALA, bălăceli, s. f. Mişcare, joc cu mîinile şi cu picioarele prin apă la scăldat. Bălăceala e bucuria copiilor. BĂLĂCI, bălăcesc, vb. IV. Refl. şi (mai rar) intranz. A se mişca în apă producînd un plescăit; a se scălda în apă (murdară) puţin adîncă; a se tăvăli. Cînd apele intrau din nou în albia veche, ei, în grădină, încă se bălăceau în mii. GALAN, Z. R. 45. Mai la larg se bălăceau gîştele şi raţele. PAS, L. I 69. Copii desculţi şi numai în cămăşi groase.. . bălăceaţi prin şuviţele de apă. DELAVRANCEA, T. 204. Se dusese la eleşteul din apropiere şi, după ce bălăcise în mocirlă, prinsese două broscuţe. CARAGIALE, S. 46. Parcă văd colo pe un biet vinător, bondoc şi pîntecos, bălăcind ca vai de dînsul, pe ploaie şi pe sloată, intr-o luncă noroioasă. ODOBESCU, S. III 157. F i g. O, vinturători de fraze, scripcari sarbezi şi smintiţi, Nti vedeţi in ce mocirlă de prostii vă bălăciţi? VLAHUŢĂ, P. 86. T r a n z. Cum de v-aţi furişat în parc şi aţi ajuns la iaz şi ce gind v-a venit... să vă bălăciţi picioarele în el. PAS, Z. I 48. (Cu complement dublu) Am ajuns în locuri necunoscute. Le-am bănuit că sînt locurile mele. SADOVEANU, N. F. 58. (Rar, construit cu dativul pronumelui reflexiv) Cine ş-ar fi bănuit că eu voi fi vrodată tatăl a trei copii graşi, voinici şi nebunatici? DELAVRANCEA, H. T. 207. Zînele celelalte începură a-şi bănui ceva, dar iară se îmbărbătau [zicîndu-şi]: E fată ca şi noi. RETEGANUL, P. II 13. 2. T r a n z. A lua cunoştinţă de un obiect mai mult ghicindu-1 sau presupunîndu-i prezenţa; a întrezări. Se uita mereu pe ferestre, acolo unde bănuia prin întunerec arbori şi o zare nemărginită. DUMITRIU, B. F. 44. Fără de a fi văzut sau măcar ■ bănuit de garnizoana turcească, îşi aşeză pe la 10 ore cele două tunuri ca la 2000 metri in faţa tabiei. ODOBESCU, S. III 573. Astfel poate vom ajunge a bănui şi ţara şi epoca în carele cîntul elenic şi-a făcut loc in limba romînă. ODOBESCU, S. I 214. (Mai ales în formule de politeţe, în construcţii negative) Stăpine, să nu bănuieşti, da am să zic şi eu o vorbă. CREANGĂ, P. 154. Adeluţa nu-i de obrazu d-voastră... Adică să nu bănuieşti. ALECSANDRI, T. I 344. Vă rog să nu bănuiţi că vi le spun aceste. NEGRUZZI, S. I 199. 5. Intranz. (Transilv., Mold.) A-i părea rău de ceva, a regreta. Iubeşte, mîndră, iubeşte, Da ia seama ce iubeşti, .Nu cumva să bănuieşti, Să nu iubeşti o nălucă. S-o iubeşti şi să se ducă! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 251. <0> (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) De cumva o vei lua, de mare năcaz ne-ar fi, iară de nu o vei lua, ţi-i bănui după ea. RETEGANUL, P. III 17. Uitindu-se cu mulţemire la trecuta ei viaţă, în care nu are a-şi bănui nici de o greşeală. NEGRUZZI, S. I 289. BĂNUIĂ1Ă, bănuieli, s. f. Atitudine de neîncredere faţă de cineva sau ceva, presupunere că cineva are o vină sau o intenţie rea; suspiciune. îl măsură din cap pînă-n picioare cu bănuială şi neîncredere. DUMITRIU, B. F. 17. Se scarpină sub pălărie şi-l pătrunse o bănuială. PAS, L. I 92. Departe de noi o astfel de bănuială! Noi nu ştiam nici o faptă neomenoasă să fi săvîrşit. ISPIRESCU, L. 378. Lenţa mea a primit o creştere care o va opri totdeauna de a se abate din calea bunei cuviinţi şi care-o pune mai presus de toate bănuielile. ALECSANDRI, T. 1432. (Adesea în legătură cu verbele ia da», «a avea », «a nutri » etc.) Nu zise nimic care să-i dea vreo bănuială. ISPIRESCU, L. 128. Expr. A nu-i îi cu bănuialA, în formule de politeţe, exprimînd o scuză sau o părere de rău. Am coborît fîn in corlăţi... Or avea pînă-n seară... Nu-ţi fie cu bănuială. GALAN, Z. R. 273. — PI. şi: bănuiele (NEGRUZZI, S. I 107). bănuiElnic, -ă, bănuielnici, , -e, adj. (Rar) Care este înclinat să bănuiască,' care cade uşor la bănuială; bănuitor. BĂNUÎRE, bănuiri, s. f. (Rar) Acţiunea de a bănui şi rezultatul ei; acuzare (nedreaptă). Ca să scape De atîta bănuire, t-a spus neadevăr. COŞBUC, P. II 178. BĂNUÎT, -Ă, bănuiţi, -te, adj. 1. Care atrage asu- pră-i bănuieli, asupra căruia se îndreaptă bănuielile, suspect, suspectat. (Substantivat) în fruntea bănuiţilor puseră pe pîndarii arendaşului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 84. V-a mai văzut cineva în tot timpul acesta? întrebă unul dintre judecători. — Nimeni, răspunse bănuitul. SLAVICI, O. I 176. - 2. (Transilv., Mold.) Supărat, mîhnit. Nu fi, bade, supărat Plugul că ţi s-a stricat; Nu fi, bade, bănuit, Ţi-a fost plugul hîrbuit. ŞEZ. I 176. BĂNUITOR, -OÂUE, bănuitori, -oare, adj. Care bănuieşte (pe cineva sau ceva), care are bănuieli; care este înclinat spre bănuială, care se îndoieşte lesne; neîncrezător. Cei de pe marginea drumului schimbară priviri bănuitoare. DUMITRIU, B. F. 98. Nu fi aşa bănuitoare, soro; cine să fie aci ori să se ia după noi? ISPIRESCU, L. 236. [Agenţii împăratului] se întoarseră foarte întărî- taţi şi cu inima bănuitoare lingă împăratul, căruia îi insu- flară aceleaşi bănuieli. BĂLCESCU, O. II 276. Parte bărbătească v. p a r t e. 2. Care exprimă bărbăţie; plin de energie, viril. Ştiinţa şi conducerea sovietică se întemeiază pe un realism bărbătesc şi îndrăzneţ. SADOVEANU, C. 43. Am de împlinit, pentru întîiaşi dată în viaţă, o adevărată datorie' bărbătească; voi s-o împlinesc bine. D. ZAMFI- HESCU, R. 59. Faţa lui tînără şi bărbătească insufla încredere. NEGRUZZI, S. I 30. F i g. Curajos, voinic. îţi cheamă ş-un cine, Cel mai bărbătesc Şi cel mai frăţesc. ALECSANDRI, P. P. 2. BĂRBĂTEŞTE adv. 1. Ca bărbaţii. Accl portret înfăţişa un chip îmbrăcat bărbăteşte. EMINESCU, N. 39/ 2. Cu bărbăţie, în mod energic, vitejeşte. Mi-a scuturat mina bărbăteşte. IBRĂILEANU, A.'138. Matur. Pe Ungă simţul fin, artistic... avea un fel de a judeca bărbăteşte. BART, E. 224. BĂRBĂTOS, -OĂSĂ, bărbătoşi, -oase, adj. (Rar) Plin de curaj bărbătesc, viteaz, energic. [Zmeul] al doile era mai viteaz şi mai bărbătos. SBIERA, P. 102. BĂRBĂTtJŞ, bărbătîişi, s. m. 1. Nume indicînd partea bărbătească a unor animale (care nu au denumire ■specială, pentru fiecare sex). Bărbătuşul rîndunicii. 2. (Rar) Diminutiv al lui bărbat1 (1). Vătavul Pitărel vîrî capul pe uşă. Era 'un bărbătuş mititel, negricios şi ager ca. o zvîrlugă. SADOVEANU, F. J. 89. BARBĂŢÎL, bărbăţei, s. m. Diminutiv al lui bărbat (2). Tînăra nevastă, văzîndu-şi bărbăţelul, ■mai uită din cele năcazuri. CREANGĂ, P. 7. BĂRBĂŢIE s,-f. 1. Faptul de a fi bărbat; epoca de maturitate a bărbatului. 2. Vigoare bărbătească, virilitate;, fi g. putere, curaj, vitejie. Citesc, iar gîndu-mi îşi întoarce zborul Spre vremi de bărbăţie legendară. IOSIF, P. 22. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmbla tată-său să-i încerce bărbăţia. ISPI- RESCU, L. 16. [Făt-Frumos] ie repezi cu bărbăţie spre potecă. POPESCU, B. II 22. BARBÎE, bărbii, s. f. 1. Partea feţei de sub buza inferioară, care formează o proeminenţă rotunjită. Sta aşezat pe pătura întinsă printre salcîmi, cu bărbia sprijinită în pumni. MIHALE, O. 483. Se aşezară tustrele sub streşina bisericuţei, cu genunchii aduşi la bărbii. CAMILAR, N.^ I 221. (Franţuzism) Dublă bărbie — parte proeminentă sub bărbie la unele persoane grase. Cule timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feţii, acolo u?ide începea un pic de dublă bărbie. DUMITRIU, B. F. 37. 2. Partea cărnoasă care atîrnă sub falca de jos la unele animale. Avea vreo cind-şase boi în toată cireada, pe care îi ducea la păşunea cea mai bună. îi sătura, îi scărpina pe bărbie, îi mîngîia. AGÎRBICEANU, S. P. 14. - (La pl.) Cele două lame roşii, cărnoase, care atîrnă de o parte şi de alta sub ciocul găinilor. De multe ori găinile mor cu droaia; numai ce vezi că li se învineţesc bărbiile şi creasta. ŞEZ. III 203. o. Dispozitiv de lemn aplicat Ia baza viorii, pe care se sprijină bărbia celui care cîntă. BĂRBIER, bărbieri, s. m. Bărbat care are meseria de a rade barba şi de a tunde părul; frizer. Ştefan- vodă poruncea Bărbieri de-i aducea: Unii părul că-i tăia, Alţii barba i-o rădea, Pe Corbea-l întinerea. TEODO RESCU, P. P. 530. (în trecut avea şi alte îndeletniciri) Mă doare [măseaua]: întîi rabd cît pot... pe urmă pui doftorii; pe urmă, dacă văz că nu mai merge, mă duc hotărît la bărbier să mi-o scoaţă. CARAGIALE, O. I 188. Compus: (învechit) barbicr-başa — bărbierul curţii domneşti. [Portar-başa] şedea la perdeaua domnească zi şi noapte, şi, cînd se trezea măria-sa, el striga prin sarai, cît îl. ţinea gura: Cafegi-başa! Bărbier-başa! ALECSANDRI, T. I 582. — Pronunţat: -bi-er. BĂRBIEREĂLĂ, bărbiereli, s. f. (Familiar) Laudă mincinoasă de sine, lăudăroşenie. — Pronunţat: -bi-er. . BĂRBIERESC, -EĂSCĂ, bărbiereşti, adj. (Rar) De bărfoier, al bărbierilor. Breasla bărbierească mi-este foarte simpatică. CARAGIALE, N. S. 47. — Pronunţat: -bi-e-. bărbier!, bărbieresc, vb. IV. 1. T r a n z. A tăia barba, a rade. Potrivise ciobul de oglindă pe marginea unei poliţe şi-şi bărbierea cu greutate barba mare, încîlcită. GALAN, Z. R. 388. Pentru un gologan din cei căpătaţi t-a bărbierit un meşter. PAS, L. I 62. <$>• Refl. Eu taman mă bărbieream pe prispă. PREDA, î. 117* <0* R e f 1. reciproc. Se tunseseră şi se bărbieriseră ei între ei, PAS, L. I 73. 2. Refl. (Familiar) A se lăuda pe sine, minţind. Taci, măi, nu te bărbieri! STANCU, D. 350. .— Pronunţat: -bi-e-. • . . • BĂEBIERÎE, (2) bărbierii, s. f. (învechit) 1. Meseria de bărbieh <)• (Astăzi numai în e x p r.) A învăţa băr- bieria pe capul cuiva = a deprinde o meserie făcînd ca altul să suporte riscurile nedibăciei tale. 2. Frizerie. — Pronunţat: -bi-t-. ■' BĂRBIERIT s. n. Acţiunea de a (se) bărbieri. — Pronunţat: -bi-e-. BĂRBIERÎŢA, bărbieriţe, s. f. (învechit, rar) Fri- zeriţă. Bărbieriţa trebuie să fie tînără. NEGRUZZI, S. . I 322. —- Pronunţat: -bi-e-, BARBÎŢĂ1, bărbiţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui barbă. [Rănitul] sări bărbiţa roşcată a popii. CAMILAR, N. II 317. Dumneata ai fost în mişcarea lui Rosnovanu, îl întrerupse... un domn cu bărbiţa rotundă. PAS, L. I 35. BĂRBÎŢĂ-, bărbiţe, s. f. Mic şerveţel de pînza sau de muşama care se leagă la gîtul copiilor mici cînd ' mănîncă, ca sa nu-şi murdărească îmbrăcămintea. BĂRBltJŢĂ, bărbiuţet s. f. (Rar) Bărbiţă1. Tu ai scris cîntecul ăsta! Te cunoşti după sprinceană, Un nas ascuţit de vulpe, o bărbiuţă vicleană, Ochi mici şi buză subţire... Chiar un chip de fariseu! HASDEU, R. V. 30. — Pronunţat: -bi-u-, BĂRBÎNCIOĂBĂ, bărbîncioare, s. f. Diminutiv al Iui bărbînţă. Bărbîncioara e o bărbînţă mică. ŞEZ. VIII.93. — Variantă: bcrbiiîcioâru s. f. BĂRBÎNŢĂ, bărbinţe, s. f. Vas de lemn făcut din doage (uneori înfundat la amîndouă capetele), servind • la păstrarea laptelui şi a brînzeturilor, mai rar a băuturilor spirtoase. Ciobanii... dobîndiseră voie... să se înfăţişeze şi să închine brînză în bărbînţe. SADOVEANU, F. J. 364. Brînză.. . rasă de pe bărbînţă. ŞEZ. III 146. Expr. Cînd o brinzi, nu-i bărbînţă — cînd ai una, îţi lipseşte alta. — Variantă: bfcrbinjă s. f. BĂRBOS — 219 — BĂŞICA BĂRBOS, -OĂSĂ, bărboşi, -oase, adj. Cu barbă, care poartă barbă (lungă şi deasă); care este nebărbierit de mai multe zile; căruia i-au crescut tu- leiele bărbii. Aveau hainele rupte, erau obosiţi, bărboşi, cu capetele goale. DUMITRIU, B. F. 140. Şi s-au pornit bărboşii regi Cu sfetnicii-nvechiţi în legi Şi patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COŞBUC, P. I 58. <$> (Substantivat) S-a apropiat de bărboşii şi pîntecoşii care îi făceau zile fripte. PAS, L. 1,111. Bărbosul se holba cu mare tulburare spre adine. SADOVEANU, N. F. 48. BĂRBlJPÎC s. n. (Regional) 1. (învechit) înrolare în armată, recrutare. Haideţi, feciori, la cătane, Să mîncăm pită cu carne; Haideţi, feciori, la bărbunc, Să mîncăm carne de june! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 317. 2. Numele unui dans ţărănesc (care se juca altădată cu prilejul recrutării). Au şi început să-mi salte călcîiele ! Am să-i trag un bărbunc. V. ROM. martie 1952, 170. BARBtJŢA, bărbuţe, s. f. Diminutiv al lui b a r b ă. Clipea mereu din ochi cu înţeles şi-şi mîngîia bărbuţa. PAS, Z. I 213. BĂRCULÎŢĂ, bărculiţe, s. f. (Rrr) Bărcuţă. Atunci o bărculiţă. .. Ca lebăda tăcută prin valiiri înota. BOLINTI- NEAKU, 0. 6. ■ BARCtjŢĂ, bărcuţe, s. f. Diminutiv al lui barcă. [Copiii] au scos toate bărcuţele cu pînzele stropite de apă. SAIIIA, U.R.S.S. 123. BĂRDĂC s. n. v. bărdacă. BĂRDÂCĂ, bărdace, s. f. (Munt., Mold.) Cană mică ■de pămînt, cu toartă, de obicei mai strimtă la gură şi smălţuită, din care se bea de obicei apă, lapte etc. Dac-ar ji cineva să-mi'dea şi mie. .. o bărdacă de apă de izvor să beau, ţi-aş arăta şi eu cine sînt. ISPIRESCU, L. 263. Anca (cu o bărdacă de apă): Ţine, Ioane. CARAGIALE, O. I 269. Cînd s-au aşezat iar la masă, Abu-Hasan a luat o bărdacă, a umplut-o cu vin. CARAGIALE, O. III 63. — Variante: bardăcă (FOPESCU, B. IV 138) s. f., (rar) bărdăc s. n. BĂRDiîÎ S. n. v. Mrdan. BĂRDĂŞ, bărdaşi, s. m. (Regional) Dulgher, lemnar. Să ne daţi bărdaşul satului Să dreagă carul împăratului. SEVASTOS, N. 211. BĂRDĂCtÎŢĂ, bărdăcuţe, s. f. Diminutiv al lui b ă r - •dacă; căniţă, ulcică. Boiul îi era aşa de gingaş, îneît îţi I venea să o bei într-o bărdăcuţă de apă. ISPIRESCU, L. 20. _ BĂRDlŢĂ, bărdiţe, s. f. Diminutiv al lui bard ă. In belciugul de la carimbul dedesubt■—din stînga•—era ■aninată o bărdiţă, pentru felurite întîmplări. CREANGA, P. 106. BĂRDUÎ, bărduiesc, vb. IV. T r a n z. A ciopli (un lemn) cu barda. Hai, teiule, hai, Cum ain să te tai, C-un lopor tăios.. . Să te bărduiesc. SEVASTOS, C. 204. BĂRLOĂGĂ s. f. v. bîrlog. BARNĂCI, -E, bărnaci, -e, adj. (Transilv.; despre culoarea feţei şi a ochilor, p. e x t. despre persoane) Negricios, oacheş. V. smead. Mîndră cu ochii bărnaci, Albă eşti, dar nu-mi prea placi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 372. BĂRZÂtÎN, băr zăuni, s. m. 1. Bondar. 2. Gen de viespi mari, de culoare neagră lucitoare, vărgată cu galben (Vespac rabro). V. gărgăun. BĂRZOl, bărzoi, s. m. (Rar, mai mult în . glumă) Bărbătuşul. berzei. Bărzoiul pîndeşte pe baltă broaştele. STANCU, D. 224. Am văzut O barză Ş-un bărzoi Şi trei puici; Cine sînt? TEODORESCU, P. P. 199. BĂSM s. f. v. basma. BĂSMĂI/0ŢĂ, băsmăluţe, s. f. Diminutiv al lui, basma. 1. v. basma (1). îşi aranja băsmăluţa sucită şi ieşi înaintea semănătorii care venea. MIHALE, O. 441. Era subţirică, desculţă şi cu o băsmăluţă albastră legată cochet pe cap. REBREANU, R. I 91. 2. v. basma (2). Ionici scoase din băsmăluţa lui cu flori albastre cîţiva bănuţi. CAMILAR, N. I 166. In mînă ţinea o băsmăluţă şi toată încăperea se umplu de-un miros de busuioc uscat. CAMILAR, TEM. 154. BĂSMÎRE s. f. v. băsnirc. BĂSMÎT, -Ă adj. v. busnit. BASNA Ii, băsnari, s. m. (învechit) Cel care spune sau născoceşte basme, născocitor de povestiri fantastice şi mincinoase. Au venit împrejurări cari... au făcut ca marele istoric [Herodot] să nu mai fie tratat de băsnar! GHICA, S. 294. BĂSNÎ, .băsnesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit' şi, rar, popul r) A spune basme, a povesti lucruri fantastice, neadevărate. V. scor n i, născoci. Ce dumnezeu! doar n-a trăit omul acesta acum cîteva veacuri, ca să ne permitem cu atita uşurinţă a băştii despre trista lui viaţă! CARAGIALE, O. III 238. BASNIRE, băsniri, s. f. (învechit) Scornire, născocire, basm (2). Spune băsniri deşarte. VĂCĂRESCU, P. 349. — Variantă: băsmiro (MACEDONSKI, O. I 24) s. f. BASNÎT, -A, băsniţi, -te, adj. (învechit şi, rar, popular) Scornit, .născocit. (Atestat în forma băsmit) L-au văzut mare, mare de tot şi fioros... fioros ca dihăniilc băsmite. POPA, V. 218. — Variantă: băsmit, -ă adj. BĂŞCĂLÎE s. f. (Familiar, în e x p r.) A lua (pe cineva) în băşcălie = a lua (pe cineva) peste picior, a-şi bate joc de el. BĂŞICĂ, băşic, vb. I. T r a n z. A face sau a produce cuiva băşici. Rele-s, bade, frigurile, Da mai rele dragostele: Frigurile te băşică, Dragostele te usucă. BIBI- CESCU, P. P. 7. Refl. A se umple de băşici. Faţa li se băşicase de sudoare. BUJOR, S. 100. — Variantă: (Mold., Transilv.) bcşică-vb. I. BĂŞICĂRE s. f. (Rar) Acţiunea de a (se) băşica. Băşicarea pielii în urma unei arsuri. BĂŞICAT, -Ă, băşicaţi, -te, adj. (Despre corp sau piele) Cu băşici, plin de băşici. (Atestat în forma beşicat) Se duse şi el cu talpele beşicate pe urma lui Oşlobanu. CREAi\GĂ, A. 102. — Variantă: bcşicăt, -ă adj. BĂŞÎCĂ, băşici, s. f. 1. Umflătură a pielii conţinînd 0 materie lichidă. Colina se ridica mereu în sus; se umfla ca o băşică uriaşă. PREDA, î. 36. O băşică mare îi plesni, curse un fel de apă sălcie. CAMILAR, TEM. 302. Cu dăsagii la spinare... De vînt bătut, ars de soare Şi cu băşici la picioare. TEODORESCU, P. P. 307. 2. (Mai ales la pl.) Balonaşe, umflături mici, pline cu aer, care se fac la suprafaţa lichidelor (în timpul fierberii), a aluatului (în urma dospirii) etc.; bulbuci, clăbuci. Băşici de săpun, a Se porni o ploaie cu băşici. PAS, L. 1 55. 3. Sac membranos care se găseşte în corpul oamenilor şi al animalelor şi în care se ştrîng unele secreţii ale organismului. Băşica udului. Băşica fierii. ca (în forma beşică) Mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe. CREANGĂ, A. 41. Aceeaşi membrană (scoasă din corpul animalelor) uscată şi întrebuinţată la făcutul pungilor, burdufurilor, pergamentului , etc. O pungă de băşică de bou. t=> Se duse intr-un oraş BĂŞICUŢĂ — 220 — BĂTAIE îşi puse o băşică de cirviş în cap. ISPIRESCU, L. 150. + Organ intern al peştilor, de forma unui balonaş, plin cu un amestec de gaze mult mai uşoare decît apa şi care. Ie ajută la plutir^. 4. (Neobişnuit) Glob de sticlă, balon. (în forma beşică) Casa se prefăcu într-o peşteră... cărţile în beşici mari .de steclă, la gură legate cu pergament. EMINESCU, N. 56. + Lampion. Grădina era luminată cu multe lumini în băşici de hîrtie văpsită. CARAGIALE, O. I 375. — Variantă: (Mold., Transilv.) beşică s. f. BĂŞICtŢĂ, băşicuţe, s. f. Diminutiv al lui băşic ă. Băşicuţele de rouă ce pe iarbă strălucesc. VĂCĂRESCU, P. 18. — Variantă: (Mold., Transilv.) beşiciiţă s. f. BĂŞTIjVĂŞ, -Ă, băştinaşi, -e, adj. Care se află din moşi-strămoşi pe pămîntul pe care locuieşte; de baştină, autohton, indigen. în Italia, Franţa, Anglia şi alte ţări robite capitalului, cu toate încercările desperate ale social- democraţiei de dreapta de a sparge unitatea clasei muncitoare, au loc impresionante mişcări de masă care pun pe gînduri pe asupritorii băştinaşi şi pe stăpinii lor americani. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 91. îmi aminteam de. .', expediţia lui Cortez şi a altor aventurieri împotriva populaţiilor băştinaşe ale Americii centrale. SADOVEANU, N. F. 154. <> (Substantivat) Atunci au stirnit vorbă unii dintre fruntaşii păuneni că. .. n-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremelnici într-o latură, ca să nu ia dreptul băştinaşilor la împărţirea loturilor ce se alegeau atunci din exproprierea moşiilor. SADOVEANU, P. M. 10. în munteni vezi pe băştinaşii dintru început ai ţării. RUSSO, O. 103. BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu băţul, cu biciul etc. Erau zdrenţuiţi de bătăi, unii cu vînătăi. DUMITRIU, B. F. 154. Desigur, numai din pricina firii lui pe dos i s-a părut lui Cănuţă două palme mult mai dureroase decît bătaia de deunăzi. CARAGIALE, O. I 326. Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă= lovituri date la palmă ca pedeapsă (în şcoala din regimul burghezo-moşieresc). Bătaie de moarte (sau bătaie soră cu moartea sau un pui de bătaie) — bătaie straşnică. Argatului îi făgădui o sfîntă de bătaie soră cu moartea. ISPIRESCU, L. 153. Doamne Negru-vodă, Nu pot, vai de mine, Io să merg cu tine... Stăpinul m-o bate Bătaie de moarte. TEODORESCU, P. P. 461. Bătaie cu (sau de) flori = serbare organizată în trecut, primăvara, la care participanţii îşi aruncau flori unii altora. Cupeul lui era cel mai gătit cînd se dădeau la şosea bătăile de flori. PAS, z. I 225. Espr. A da (sau a trage cuiva) o bătaie sau a lua (pe cineva) Ia bătaie = a bate. Baba se duce în poiată, găbiiieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. A Se lua la bătaie = a se încăiera, a se bate. A IE în ca (o) bătaie =a primi bătaie (de la cineva). A stinge (sau a snopi, a prăpădi, a zvînta) în bătăi (pe cineva) = a bate (pe cineva) zdravăn. L-au prăpădit in bătăi pe pădurar. SADOVEANU, N. F. 72. A da bălaie = a face (ceva) foarte repede, a zori, a grăbi. Cal de bălaie v. cal. Bătaie de cap = frămîntare a minţii, încordare; p. e x t. trudă, muncă, osteneală. Hm! cită bătaie de cap ca să te ia vizitiu! PAS, L. I 93. Făcu ce făcu şi-l puse şi pe dînsul la bună rîn- duială, ca şi pe ceilalţi doi, dar cu mai mare bătaie de cap. ISPIRESCU, L. 201. Bătaia de cap a tuturor era să-l scape pe gardian. VLAHUŢĂ, O. A. 161. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; faptă urîtă. Pentru asemenea bătaie de joc vei fi eliminat din şcoală. SADOVEANU, N. F. 145. A lua în bătaie de joc = a lua în batjocură, în rîs. Cine te-a pus la jale să mă iei, tocmai pe mine, în bătaie de joc? CREANGĂ, P. 83. Cal de bătaie v. cal. 2. Bătălie, luptă; război. V. atac,' harţă. Alb- împărat vesti pe cei doi gineri să vie cu oştile lor în ajutor, strînse şi oastea lui şi porniră la bătaie. VISSARION, B. 40. Urlă cîmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. EMINESCU, O. I 148. Ferentarul ager şi cu lungă chică Intră in bătaie fără nici o frică. BOLINTINEANU, O. 15. + (învechit) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tirgoviştii. BĂLCESCU, O. II 113. 3. (în e x p r.) A puno la bătaie (o sumă de bani, o cantitate de alimente, de băutură etc.) = a oferi (o sumă de bani, o cantitate de alimente sau de băutură; ■etc.) spre a fi cheltuită sau consumată de către alţii. Se propti cu miinile în masă, trufaş, căci se ştia cu zece lei, din care puse jumătate la bătaie. PAS, L. I 11. II. 1. Lovire, de obicei repetată, a unui obiect de (sau cu) altul; izbire, izbitură. Bătaia ciocanului. Bătaia porumbului (sau păpuşoiului) — desfacere a boabelor de porumb de pe cocean, prin lovirea repetată a acestuia cu un băţ. Mă apuc şi dau porumbul jos din pod şi pune-l, nene, la bătaie. PREDA, î. 79. Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. Deşi vorbi aproape în şoaptă, glasul lui răsună aspru şi poruncitor, zdruncinînd liniştea pădurii ca o bătaie grea de aripă. REEREANU, N. 68. O bătaie de aripi turbură deodată liniştea nopţii şi un glas de cocoş răsună limpede. SANDU-ALDEA, U. P. 173. <)> Expr. A îi Ia bătaie = (în jocul cu mingea, despre una dintre cele două echipe) a fi la conducerea jocului, cînd jucătorii echipei trebuie să lovească mingea cu bastonul şi apoi să parcurgă cele două culoare (de ducere şi întoarcere), apărîndu-se de loviturile jucătorilor echipei adverse. + (Concretizat; în opoziţie cu urzeală) Bătătură, băteală. îndeseşte bătaia şi îşi deapănă tortul Din care şi-or ţese leliţele portul. DEŞLIU, G. 47. -4- Scornirea peştelui şi a vînatului; hăituiala, goană. Bătăiaşi, pe fugă-ndată! Vîntul bate de minune, Luaţi bătaia sus, din piscuri! La ODOBESCU, S. III 88. 2. Ciocănire, lovire, pocănire (în uşă, în fereastră etc.). Cine bate la fereastră, Nevastă, nevastă?... —Omule, pisica noastră... — Nti-i bătaie pisicească... Ci-i bălaie ciocoiască. TEODORESCU, P. P. 340. •+■ Zvîcnire, palpitaţie puternică a inimii, a pulsului, p. e x t. a pieptului (datorită unei emoţii etc.). Recunoşteam în mine, după bătaia inimii, senzaţia fericită pe care am încercat-o totdeauna la malul acelei ape de munte. SADOVEANU, N. F. 26. în curînd tăcerea se făcu aşa de adîncă, îneît îşi auzeau bătăile inimii. BUJOR, S. 36. Cînd pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri. EMINESCU, O. I 82. 3. Sunet (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcţiune. Nu izbuti decît să audă bătaia pendulei. DUMITRIU B. F. 47. De peste arături bătăile tractoarelor, minate de tractoriştii din al doilea schimb, se auzeau limpezi şi puternice. MIHALE, O. 488. Bătaia cea rară-n ceasornic Acum a-ncetat. COŞBUC, P. I 289. 4. Distanţă (adesea luată ca unitate de măsură) pînă la care ajunge un proiectil, o săgeată etc.; curba descrisă de un proiectil; p. e x t. distanţă pînă la care poate ajunge vederea cuiva, rază vizuală. Ajunse la o bătaie bună de săgeată. SADOVEANU, N. F. 80. Tîrgu-Neamţu se afla aproape, la o bătaie de săgeată pe drum drept. SADOVEANU, F. J. 531. Făcînd cotul scării, îi ies in bălaia ochilor. CARAGIALE, N. S. 39. Exp r. în bătaia puştii (sau a gloanţelor) = în sfera de acţiune a puştii (sau a gloanţelor). Mai faci un pas şi intri în bătaia puştii. GALAN, Z. R. 226. 5. (în legătură mai ales cu anumite fenomene naturale, ale căror denumiri determină de obicei cuvîntul) a) Suflare (a vîntului), adiere. Gheorghe Dima a întins aşadar pielea iepurelui pe două braţe de stuh şi a aşezat-o în bătaia vîntului să se usuce mai repede. GALAN, Z. R. 51. Griul in floare pe lunci se clatin-alene-n bătaia Celui din urmă răsuflet de vînt. COŞBUC, P. II 62. b) Cădere (a ploii, a grindinei etc.). Stătea pe gînduri in bătaia ploii, cu Blana groasă a cînelui lucea, neagră prin bătaia ninsorii. SADOVEANU, O. II 552. c) Dogoreală, arşiţă. Mobila cazonă... se dezminţea greoaie sub bătaia razelor calde. BĂTĂIAŞ — 221 — BĂTELIŞTE SAHIA, N. 71. înainte, spre răsărit, cerul se dogoreşte, ca de bătaia unei flăcări. VLAHUŢĂ, O. A. 410. d) Lumină. în bătaia farurilor, coamele drepte ale brazdelor îşi aruncau ambrele alungite înainte, in negrul păminturilor. MIHALE, O. 201. Moşneagul tăcu şi zîmbi, iar paharele pline sticleau in bătaia luminărilor. SADOVEANU, O. V 57. [Baioneta] n-a sclipit... de loc in bătaia soarelui. Era plină de unsoare. SAHIA, N. 69. C. Lătrat (scurt şi ritmic) al cîinilor. Bătaia copoilor începu iar, acu mai deasă, mai depărtată, la răstimpuri regulate. SADOVEANU, O. III 361. Pîrvu... se depărta cu pasul domol, in bătaia cînilor. .VLAHUŢĂ, N. 131. + (Rar) Cîntec al păsărilor de pădure. în amurgul prelungit pînă către ora 11, am auzit şi bătaia privighetorii. SADOVEANU, C. 41. BĂTĂ1ĂŞ, bătăiaşi,. s. m. Gonaci, hăitaş. Numai in stampele şi în albumurile lui [Ridinger] se mai văd încă astăzi tipurile şi costumele acelor slujitori, puşcaşi, hăitari, bătăiaşi, şoimari, cari compuneau personalul vînâ- torilor din secolul trecut. ODOBESCU, S. III 144. Crivăţul sufla iute şi-ngheţat din fundul văilor, iar jalnicele sale gemete aduceau de departe... chiotele de vînătoare ale bătă- iaşilor. ODOBESCU, S. A. 83. BĂTĂIOS, -OÂSĂ, bătăioşi, -oase, adj. Căruia îi place să se bată; năbădăios, iute, neastîmpărat; violent, impulsiv, combativ. Mi-e gîndul ca o spadă, bătăios, în luptă pentru ceea ce e drept. BENIUC, V. 92. <> (Adverbial) Mă întrerupse bătăios. IBRĂILEANU, A. 29. BĂTĂLÎE, bătălii, s. f. 1. Ansamblu de ciocniri prin care se caută obţinerea de rezultate militare importante, angajînd numeroase forţe de uscat, aeriene şi navale, ale trupelor proprii şi ale agresorului, desfăşurate pe spaţii întinse şi într-un timp mai mult şau mai puţin îndelungat, luptă, bătaie; război. Poveştile bătrîne şi glumeţe ale ostaşilor înălbiţi in bătălie şi nevoi. EMINESCU, N. 3. Bătălia de la Zărneşti din 21 august 1690, cîştigată de Brîncoveanu cu armata romînă şi turcească, fu cea din urmă în care vechile noastre legioane se luptară in mare bătălie rînduită. BĂLCESCU, O. I 21. 3. F i g. încordare, efort, mobilizare în vederea îndeplinirii unui pian de muncă propus. Pentru realizarea planurilor noastre, pentru transformarea lor în realitate, este necesară mobilizarea tuturor eforturilor oamenilor muncii, antrenarea tuturor celor ce muncesc in bătălia pentru îndeplinirea planului. Aceasta este una din sarcinile statului de democraţie populară. GHEpRGHIU-DE], ART. CUV. 670. BĂTĂTOĂRE, bătătoare, s. f. 1. Lopăţică de bătut pînza cînd se înălbeşte sau rufele cînd se spală. 2. Maşină care bate smocurile de bumbac cu ajutorul unor rigle. BĂTĂTOR1, bătătoare, s. n. 1. Băţ (sau împletitură în formă de palmă) cu care se bat covoarele, pernele etc. 2. Băţ subţire, la un capăt cu o rotiţă de lemn cu găurele, cu care se bate laptele prins sau smîntîna în putinei ca să se aleagă untul; brighitlău. 3. Partea meliţei pe.care se aşază, transversal, inul sau cînepa spre a fi meliţate; scaunul meliţei. BĂTĂTOR8, -OĂRE, bătători, -oare, adj. (Numai în loc. a dj ) Bătător la ochi = care atrage atenţia, izbitor, evident. în poartă îşi aşeză o firmă bătătoare la ochi. VLAHUŢĂ, O. A. 207. BĂTĂTORI, bătătoresc, vb. IV. 1. T r a n z. A bate un teren (drum, arie, curte etc.) spre a-1 face tare şi neted; a bătuci. Bătătorea cu tăvălugul pămîntul răscolit. 2. Refl. A se umple de bătături. / s-au bătătorit mîinile. BĂTĂTORÎT1 s. n. Faptul de a bătători (1).Pentru ■ bătătoritul şoselei este nevoie de un tăvălug greu de fier. BĂTĂTORÎT2, -Ă, bătătoriţi, -te, adj. 1. (Desp re un teren) Bătut, bătucit. Poteca trecea drept prin mijlocul acestei frumuseţi de verdeaţă şi florile creşteau pe de margine incit atirnau chiar pe locul bătătorit. POPESCU, B. II 19. Cînd vrei să sameni bob, linte ori mazăre, să nu le pui pe loc bătătorit. ŞEZ. III 150. 2. (Despre palme sau mîini) Cu pielea îngroşată, cu bătăţuri. Arăta să fie lucrător după îmbrăcăminte... după mîinile negricioase, bătătorite. PAS, L. I 142. Dar de palme bătătorite ce zici? SADOVEANU, O. VII 297. BĂTĂTtJRĂ, bătături, s. f. 1. Teren bătătorit (mai ales în jurul casei) pe care nu creşte iarba; p. ext. ogradă, curte. Cîteva căruţe aşteptau, >n bătătura morii; între roţile uneia un om dormea cu faţa în sus, la umbră. SADOVEANU, O. IV . 431. Şi mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură, Şi cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COŞBUC, P. I 198. 2. îngroşare a pielii de pe mîini sau picioare, din cauza unei vătămări provocate de obiecte tari. Palmele aceste ţărăneşti ale noastre, străpunse de pălămidă şi pline de bătături, cum le vedeţi, vă ţin pe dumneavoastră. CREANGĂ, A. 156. Eu, făcîndu-mi loc printre dame cam cavalereşte, călcînd pe bătăturile moşnegilor care mă da la toţi dracii.. . am alergat la celălalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. <§• E x p r. A călca (pe cineva) pe bătătură (sau po bătături) = a atinge (pe cineva) unde-I doare mai tare. Cu stăpînirea nu e de glumă dacă o calci pe bătătură. PAS, L. I 92. 3. (în opoziţie cu urzeală) Băteală. între urzeală şi bătătură Şuieră-n zbor. blesteme şi ură. TOMA, C. V. 311. Roata şedea în mijlocul casei, şi canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. Surtucul lui... era mai mult urzeală decît bătătură. EMINESCU, N. 42. 4. (Rar) Bătaie, ciocănire (în uşă, în fereastră etc.). Auzind zmeii cei din curţi bătătura în poartă, se minunară. RETEGANUL, P. V 71. 5. (Rar, numai în e x p r.) Bătătura vîntului = bătaia vîntului. Nişte lemne legate de copaci... tQt bonzănea, lovindu-se la bătătura vinlului. SBIERA, P. 172. BĂTĂOŞ, -Ă, bătăuşi, -e, adj. Care caută prilej de bătaie, căruia îi piace să se ia la bătaie cu alţii. [Hercule] scăpă omenirea de nişte astfel- de împăraţi bătăuşi ce tot cătau oamenilor ceartă cu luminarea. ISPIRESCU, U. 54. Jf- (Substantivat, m.; în trecut) Persoană tocmită de partidele burghezo-moşiereşti ca să provoace scandaluri şi ca să bată pe adversari, mai ales cu ocazia alegerilor, a manifestaţiilor etc.; ciomăgaş. Sănătatea i se zdruncinase cu vreo douăzeci de ani în urmă, cînd... dueîndu-se la alegeri a fost snopit de bătăuşii electorali. PAS, Z. I 25. [Tipătescu], ca prefect bate lumea, face alegeri cu bătăuşi, arestează oameni. GHEREA, ST. CR. I 342. BĂTEĂIĂ, băteli, s. f. 1. (în opoziţie cu urzeală) Firele de tort care se introduc transversal, cu ajutorul suveicii, în urzitura pînzei şi se bat cu vatalele; bătătură. 2. (în e x p r.) A sta băteală cuiya (sau, mai ales, po capul cuiva) =a se ţine de capul cuiva, a-i bate capul. Le-a stat băteală .bieţilor moşnegi s-o mărite. CONTEMPORANUL, V 100. BĂTÎLIŞTE, bătelişti, s. f. (Mold.) 1. Loc sau pămînt bătătorit (mai ales de vite); loc în care stau de obicei animalele (sălbatice). Animalele acestea [ciutele] se obişnuiesc cu locurile lor, au hăteliştea lor. SADOVEANU, V. F. 131. Cunoştea toate pădurile, toate văgăunile, toate băte- liştile sălbătăciunilor. SADOVEANU, O. I 271. 2. Loc de întîlnire, de adunare. Mai pasă de dă ochi cu mătuşa Mărioara... şi chiar cu băieţii şi fetele din sat, mai ales duminica, la biserică, la horă, unde-i frumos de privit, şi pe la scăldat, în cierul Cucului, unde era băteliştea flăcăilor şi a fetelor. CREANGĂ, A. 51. BĂTRÎIOR 222 — BĂTUT bătrîiGr, -oără, bătrîiori, -oare, adj. Diminutiv al lui b a t r în; cam bătrîn. Iani arăta ca un ţăran mai bătriior, cu toate că voinic. PAS, L. I 99. (Substantivat) Vizitiul încetinise mersul, dar bătrîiorul cu barbişon îi făcu semn să meargă mai departe. PAS, L. I 56. — Variantă: bătrînior,-oară (SLAVICI, N. I 201) adj. / w BĂTRÎN1, -A, bătrîni, -e, adj. 1. (în opoziţie cu t î n ă r) înaintat .în vîrstă,. care trăieşte sau există de mulţi ani. în casă, cei mai bătrîni cinstesc, dorindu-şi noroc. BUJOR, S. 100. Ea e bătrină, n-are mult Să mai trăiască, poate. COŞBUC, P. I 78. Aşa ne amăgea mama; cu o pupăză care îşi făcea cuib de mulţi ani într-un tei foarte bătrîn. CREANGĂ, A. 52. .(Transilv.) June bătrîn s* tînăr căruia i-a trecut yremea însurătorii, flăcău tomnatic. Trandafir crescut in fin, Rău îmi stă june bătrîn. JARNiK- BÎRSEANtî, D. 459. Fată bătrină — fată care a îmbătrînit nemăritată. Nu şedea fată bătrînă, Că şi dracu s-a-nsurat Şi tu nu te-aiJARNÎK-BÎRSEANtJ, D. 449. (Ca atribut dat unor personalităţi istorice). Pliniu cel bătrîn. Mircea cel bătrîn. (Despre faţa sau înfăţişarea cuiva) Care â ajuns în stadiul bătrîneţii, care şi-a pierdut frăgezimea. înalt, cu spatele lat şi adus, cu faţa încreţită şi bătrînă. SAHIA, N. 65. O adîncă întristare era scrisă pe faţa lui bătrînă. EMINESCU, N. 55. 2. (în opoziţie cu de acum, actual, modern, proaspăt) De demult, din vremuri vechi,, din moşi- strămoşi, vechi. Pe străzile-acestui bătrîn Bucureşti Ies primii boboci de lumină. . DEŞLIU, M. 69. Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă .Negoiid mohorît Cu-a lui negură bătrînă. TOPÎRCEANtJ, S. A. 25. Noi toţi sîntem aşa de tineri, Că am putea să-ţi fim nepoţi... Dar cînd ne'^zici bătrînă doină, Eşti cel mai tînăr dintre toţii IOSIF, PATR. 24. [împăratul] nu zîmbea nici la cîntecul nevinovat al copilului. .. nici la poveştile bătrîne şi glumeţe ale ostaşilor. EMINESCU, N. 3. (Despre băuturi) Vechi. Ţuica a fost bătrină, vinul de soi, se mai afla şi o sticlă de vişinată. C. PETRESCU, A. 292. / w BĂTRÎN2, -A, bătrîni, -e, s. m. şi f. 1. (în opoziţie cu tînăr) Persoană în vîrstă înaintată; moş, moşneag, babă. V. unchiaş, mătuşă. Bătrînii şi bătrînele rămăseseră mai la o parte. PAS, L. I 15. Sînt grei bătrînii de pornit. Dar de-i porneşti sînt grei de-oprit. COŞBTJC, P. I 58. Ce ai fiule? a Î7itrebăt bătrînă. CARAGIALE, P. 121. Loc. adj.. şi a dv„ Din bătrîni ='(care a rămas sau durează) din vremea veche, din 'moşi-strămoşi. Era mai bine înstărit... pentru că avea casa şi locul din bătrîni. PAS, Z. I 145. Cu paharul plin în mini, Precum e felul din bătrîni.. . a-nchinat. COŞBUC, P. I 59. Căci te iubeam cu ochi păgîni.Şi plini de suferinţi, Ce mi-i lăsară din bătrîni Părinţii din părinţi. EMINESCU, O. I 192. 2. (Familiar, Ia sg. m.) Tată; (Ia sg. f.) mamă; (la pl. m.) părinţi. Se bucură bătrînul şi-i fălos Cind îmi citeşte numele-n ziar. BENIUC, V. 101. La luat să nu gîn- dim, C-avem doi bătrîni acasă, Ne-am lud şi nu ne lasă. JARNÎK-BÎRSEANU, D., 58. BĂTRÎNClOS, -OĂSĂ adj. v. bătrîiiicios. BĂTRÎNEIi, -ICA, bătrînei, -ele, s. m. şi f. Diminutiv al lui bătrîn. Bătrinica nu s-a mai putut stăpîni... a biruit-o plînsul. CARAGIALE, O. I 296. <> (Adjectival) Doamna directoare Teodorii era mititică, bătrinică. PAS, Z. I 109. P.ĂTKÎNÎSC, -EĂSCĂ, bătrineşti, adj. Rămas de la (sau din) bătrîni; vechi, din vechime, de demult, din vremea veche. Lumina se cufunda... în scoarţele bătrineşti, pălite, care atîrnau pe pereţi. DUMITRIU, B. F. 38. Iată, se arată şi casa bătrinească, cu geamlic, cu grădina din 'faţă. SADOVEANU, O. IV 13. Vorba, portul şi apucăturile bătrineşti nu li mai venea la socoteală [boierilor celor mai tineri], CREANGĂ, A. 152. <}- Cintec bătrinesc = cîntec vechi popular cu caractcr epic; baladă populară. Cintccele bătrineşti adeveresc cronicile, însă cîntecele au un ce care te mişcă pînu-n suflet. RUSSO, S. 188. Vorbă bătrinească = proverb, zicătoare. Mă-ntorc la vorba bătrinească: Sănătate, că-i mai bună decît toate! CARAGIALE, O. VII 116. BATRÎNÎŞTE adv. Ca bătrînii, în felul bătrînilor. Masinca nu se codi să-i scrie patru pagini pline, bătrineştc, rugîndu-l... să aibă milă de fratele lor năpăstuit. BASSA- RABESCU, V. ÎS. Mam’mare se ridică bătrîneşte şi se duce în coridor. CARAGIALE, O. II 162. BĂTRÎNÎŢĂ S. ,f. v. liăirilicţc. bătrînEţe, băttîneţi, s. f. (Şi în forma bătrincţă, pl. bătrin-ţc; la pl. cu înţeles de sg.) 1. (în opoziţie cu tinereţe) 'Perioadă de timp din viaţa omului, după maturitate; vîrstă înaintată a unui om. Cetăţenii Republicii Populare Romlne au dreptul la asigurare materială la bătrineţe, în caz de- boală saU incapacitate de muncă. CONST. R.P.R. 37. Şi-aveaţi şi voi în curte-acum Un stîlp la bătrîneţe. GOGA P. 32. Să ai femeie cuni trebuie şi s-o duci cu dinsa pină la adinei bătrineţe. CREANGĂ, P. 169. Cu toate bătrineţele lui, iubea viaţa. BĂLCESCU, O. I 103. 2. (Rar; cu sens colectiv, în opoziţie cu tineret, tinerime) Oameni bătrîni. Se adună tot satul: bă- ttîneţele cu sfatul, flăcăimea cu voioşia şi muieretul cu zarva. DELAVRANCEA, la TDRG. — Variantă: Inlh'îlieţă (SEVASTOS, C. 294, TEODO- RESCU, P. P. 371) s. f. BĂTRÎNI vb. IV v. îmljăfiiiii. BĂTRÎNICIOS. -OĂSĂ, bătrînicioşi, -oase, adj. Îmbătrînit înainte de' vreme; cu apucături, înfăţişare, vorbă etc. de bătrîn. [Fetiţa] semăna uimitor cu acea mică, dar deşirată prinţesă de Prusia.. . ; acelaşi chip bătrînicios şi searbăd. M. I. CARAGIALE, C. 135. (în forma butrincioî) Doar s-a încălzi.. . şi n-a mai clănţăni atîta din măsele, ca un cocostîrc de cei bătrîncioşi. CREANGĂ, P. 246. — Variantă: Ijătrîncids, -oăsu adj. BĂTRÎNlME. s. f. (Rar, cu sens colectiv) Mulţime de bătrîni. BĂTRÎNIOR, -0ĂRĂ adj. v. Imtrîior. BĂTTJCÎ, bătucesc, vb. IV. T raiiz. (Cu privire la pămînt, mai rar la materii sfărîmicioase, prăfoase sau afînate) A bate bine, a presa, a îndesa. V. bătători. Prin fundul pustietăţii cărarea arăta că o fiinţă bătucise loc de umblet. SADOVEANU, F. J. 372. 4.* Refl. (Despre fructe) A se vătăma, a se lovi, a se înmuia. BĂTUCIT, -Ă, bătuciţi, -te, adj. 1. (Mai ales despre pămînt, în special despre drumuri sau poteci, mai rar despre o materie sfărîmicioasă, prăfoasă sau afinată) Bătut bine, călcat (cu picioarele), îndesat, întărit, bătătorit. Loc bătucit. Arie bătucită, a Pe zăpezile bătucite paşii cailor sunau ca pe pod. SADOVEANU, B. 152. Citu-i Sibiiu de mare, Numai o uliţă are Bătucită cu năsip, Merg cătanele tot rînd. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 303. + (Despre fructe) Lovit, bătut (de un obiect tare) şi înmuiat în locul unde a fost lovit. 4- Fij. (Despre fiinţe) Lovit, zdrobit (în bătaie). Ieşind. . . bătucit cum ii mărul, din casă, s-au dus. SBIERA, P. 289. 2. (Despre mîini, picioare etc.) Cu pielea îngroşată, înăsprită, cu bătături. ISĂTTjI1 s. n. Batere. Bătutul covoarelor. BĂTIÎT2, -Ă, . bătuţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe) Care este sau a fost lovit (mai ales pentru a fi pedepsit). Expr. A bea paharul pînă-ll îund = a îndura un necaz, un chin, o durere pînă la capăt. (Familiar) Doar n-am băut gaz, se zice ca răspuns negativ la o propunere sau o invitaţie nepotrivită. + A suge, a sorbi. Văd fluturi albaştri uşori Roind şi bînd miere din flori. EMINESCU, O. IV 5. ■$> Fi g. Aş fi băut ulcioare de lumină Din... raza soarelui blajină. TULBURE, V. R. 11. O strinse cu atîta foc, incit ii. BEAT — 224 — 4 BECI părea c-o să-i beie viaţa toată din gura ei* EMINESCU, N. 64. 2. Intranz. A consuma băuturi alcoolice. Băuse şi prinsese mai multă mincărime de limbă. PAS, L. I 9. Nemaiavind pe ce bea, fi-a vîndut ţie punga cu făină. RETEGANUL, P. IV 27 Cu rudele bea şi benchetuieşte, dar neguţătorii nu face. NEGRUZZI, S. I 249. <> E x p r. A bea în sănătatea (sau în cinstea) cuiva = a închina cu un pahar de vin, de rachiu etc. pentru cineva, făcîndu-i urări. A se di la beţie; a avea patima beţiei. A început să bea. + T r a n z. (Familiar, cu privire la o persoană •sau la un eveniment) A sărbători (printr-un chef sau printr-o petrecere), a consuma băuturi în cinstea şi (de obicei) pe cheltuiala altuia, mai ales a celui sărbătorit. Mi-e să nu întirzii, că te-aş bea. DAVIDOGLU, M. 42. Izvorul de unde capeţi informaţiile... îl cunosc... —Aş! — Pe ce te prinzi?... —Pe un djun la Iordache... Primsşti? —Primesc, zise Caracudi sigur că mă bea. CARAGIALE, 0. II 301. 3. T r a n z. (Cu privire la bani, avere etc.) A cheltui, a risipi pe băutură; a toca. Cucul zice, mierla zice: Nu-ţi iţea banii, măi voinice! ALECSANDRI, I’. P. 298. Culăutari şi cu gloată Băui, nene, turma toată. ALECSANDRI, P. P- 265. E x p r. A-şi bea şi cămaşa = a cheltui totul pe băutură. A-şi bea şi minţile = a-şi pierde judecata sănătoasă din cauza băuturii, a bea pînă la inconştienţă sau la nebunie. 4. T r a n z. (Popular, cu privire la tutun, ţigări, lulea) A fuma. De cind am prins a dezlega 'buchile, nu mai beau tabac. CAMILAR, N. II 369. Din pricina ta n-am fost in stare să beau o ţigară de tutun. SADOVEANU, O. III 535. Dacă găseşte tutun, îl bea! CARAGIALE, O. VII 23. Mai şede moş Nichifor aşa pe gînduri, pină-şi găteşte de băut luleaua. CREANGĂ, P. 132. • • — Forme gramaticale: prez. ind. beau, bei, bea, bem, beţi, beau; imperf. beam, beai, bea, beam, beaţi, beau; perf. s. băui, băuşi, bău, băurăm, băurăţi, băură; part. băut şi (Transilv., Ban.) beut (HODOŞ, P. P. 190). BEAT, -Ă, beţi, -te, adj. 1. Cu mintea tulburată de băuturi alcoolice, în stare de ebrietate, ameţit de băutură. Vorbise fără supărare şi-l lovise ca în vis. Era beat. DUMITRIU, B. F. 158. E beat, domnule judecător, nu ştie ce spune. SADOVEANU, N. F. 94. E x p r. Beat mort (sau turtă, lom 11, tun, cuc, îrînt etc.) sau mort (sau cuc, trecut) (lc beat = beat peste măsură. Vasile se închisese în casă şi zăcea beat mori toată ziua. DUMITRIU, N. 246. Doarme — lămuri in locul lui altcareva dinlăuntru. E beat mort. GALAN, Z. R. 386. Măi băieţi, măi... spunea Codău beat lemn. CAMILAR,. N. I 196. Boierul tot bea şi bea.. . şi cind au fost... cuc de beat... s-au prăvălit ca mort într-o parte. SBIERA, P. 224. 2. F i g. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») îmbătat, copleşit (de un sentiment, de o impresie puternică etc.); ameţit. Rizea se miră că nu-l vede beat de bucurie. DUMITRIU, B. F. 110. Beat de viaţă, pieptul mi-l umflu, De chiote văzduhu-ntreg să-l umplu. BENIUC, V. 55. Privirile de farmec bete Mi le-am întors cătră pă- mînt — Iar spicele jucau ' în vînt, Ca-n horă după-un vesel cînt. COŞBCJC, P. I 176. -$> E x p r. Iieat de cap = ameţit; zăpăcit. 4 (Despre cehi sau priviri) Tulbure, rătăcit (ca privirea unui cm beat). Cu pasul slab, cu ochii beţi, El a plecat, gemind, p-afară. COSBUC, P. I 101. ' BEATITUDINE s. f. Stare de fericire deplină. O linişte senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse fiinţa mea întreagă. HOGAŞ, M. N. 159. <$> (Poetic) Cind vine întunericul... toată beatitudinea în care se află scufundat ţinutul poate fi auzită. BOGZA, c. O. 159. (Ironic) A vi intrat in starea de beatitudine — sînt complet ramolit. CARAGIALE,’ O. VII 90. — Pronunţat: be-a-. BEC, becuri, s. n. 1. (Adesea determinat prin * electric ») Balonaş de sticlă, de obicei în formă de pară, care se montează la lămpile electrice; este prevăzut cu un filament care devine incandescent şi răspîndeşte lumină cînd e străbătut de un curent electric; p. e x t. lumina acestui bec. Becurile aduc o lumină slabă. SAHIA, N. 43. ■Q-Bec de siguranţă = dispozitiv de siguranţă care cpreşte un. aparat, o instalaţie etc. în caz de deranjament. Bec de control = a) lampă electrică portativă cu care se încearcă dacă un circuit electric prezintă sau nu o întrerupere ; b) bec electric montat pe un tablou de distribuţie pentru a semnaliza anumite deranjamente. 2. (învechit) Partea unei lămpi cu gaz aerian în care se formează flacăra. în sală mijeşte un bec de la policandrul de cristal. VJ.AIIUTĂ, O. A. III 92. + (Azi determinat prin « de gaz ») Arzător pentru cantităţi mici de gaz, folosit pentru iluminat sau pentru încălzit. Bec de sudură (sau de sudaj) = piesă componentă a aparatului de sudură, prin care iese amestecul de gaze. BECĂR, becari, s. m. Semn care se pune pe portativ înaintea unei note, pentru a anula un bemol sau un diez anterior şi a reda notei tonul natural. BECAŢA, becaţe, s. f. Pasăre călătoare cu cioc lung şi picioare lungi; trăieşte în regiuni mlăştinoase şi este vînată pentru carnea ei gustoasă. Eram pe cîmp... şi trăgeam la becaţe. DUMITRIU, B. F. 39. BECAŢÎNĂ, becaţine, s. f. Sităruş. La apropierea noastră zburau becaţine. SADOVEANU, N. F. 27. BECER, beceri, s. m. (învechit) 1. Boier de rang inferior, însărcinat cu supravegherea bucătăriei domneşti; p. e x t: bucătar domnesc. Becerul, adică bucătarul domnesc; care urzi această cumplită uneltire... primi o răsplată providenţială. ODOBESCU, S. I 261. [Domnul] în toată dimineaţa — pînă a nu face divan — trata cu becerii săi despre felul plăcintelor ce trebuia să aibă la masă. NEGRUZZI, S. I 286. • 2. Plăcintar, cofetar. După cununie, masă mare cu zaharicale de la becerul Manolachi şi cofeturi de la vestitul Pascu. GHICA, S. 36. . BECERÎE, becerii, s.f. (învechit) Bucătărie domnească. Mai în laturile caselor doţnneşti... erau beceriile sau cui- niile şi cuptoarele pităriei. ODOBESCU, S. A. 130. BECHfiR, becheri, s. m. (Familiar) Bărbat neînsurat; celibatar,.burlac, holtei. Cum becher? — Adică necăsătorit. CARAGIALE, O. I 177. Cîţi becheri zgîrciţi nu vor fi linguşit slugăreşte pe bătrînul monah. ODOBESCU, S. A. 273. BECHI.s. n. (Mold., în exp r.) Nici beclli = absolut nimic, de loc, nici o boabă, nici o iotă. Nu mi-o pominit nici bechi de «Isaia dănţuieşte ». ALECSANDRI, T. I 132. Ai trebuit să înţelegi noima scrisorii mele. — Ba, său, nici bechi. .. să am pardon ALECSANDRI, T. 1157. A nu şti (sau fără a şti) bcclii = a nu şti nimic, nici un cuvînt, nici o boabă. Iaca aşa mă chinuiesc cu el, domnule... Nu ştie bechi moldoveneşte. SADOVEANU, O. III -320. începi a bolborosi turceşte, fără să ştii bechi măcar. CREANGĂ, P. 260. — Pronunţat monosilabic. BECI, beciuri, s. n. 1. încăpere subterană (uneori boltită) construită mai ales la subsolul unei clădiri. V. pivniţă, ce'la r. Alexandrescu locuia într-un beci, sub scară la mitropolie, la unchiul său, părintele Ieremia. GHICA, S. A. 124. Abia unde şi unde se mai vede cile un palat vechi, cu beciuri boltite. NEGRUZZI, S. I 71. Un gospodar s-apucase să-şi facă un beci in pămint, pentru ţinut zarzavaturi. ŞEZ. I 286. 2. închisoare (de obicei în subsolul unei clădiri). Dacă ne înhaţă... rie putrezesc ciolanele in beci. PAS, L. I 60. Căpitan Bălan a dat pe Toma in mina slujitorilor. BECISNIC — 225 — BEÎĂNIE să-l vtre sub turnul porţii in beci ţi să-l puie cu picioarele in butuc. SADOVEANU, F. J. 577. BECÎSNIC, -Ă, becisnici, -e, adj. 1. Slăbănog, neputincios. Din aceşti trei zmei... cel mai mare... era şi cel mai becisnic. SBIERA, P. 102. 2. Nepriceput, incapabil. (Substantivat) Rideau ca de un becisnic ce nu ştie două paie a-ncurca. SEVASTOS, N. 58. o. Nemernic, ticălos, netrebnic, necinstit, păcătos, prăpădit. Ai gindit să-ţi prăpădeşti fata... femeie becisnică ce CŞti? RETEGANUL, P. IV 5. — Variante: bicisnic, -ă (HOGAŞ, M. N. 219), biciznic, -ă (CREANGĂ, P. 141) adj. BECISNICIE, becisnicii, s. f. (Rar) 1. Neputinţă, slăbiciune fizică. 2. Nemernicie, netrebnicie, ticăloşie. Unde să calce ea cuvintul bucătăresei şi să se amestece în certurile şi becisniciile celorlalţi? ISPIRESCU, L. 309. 4 BEDREĂG, bedreaguri, s. n. (Regional) Butuc (uneori aşezat pe căpătîie) pe care lemnarul ciopleşte lemnele, cizmarul croieşte încălţămintea etc.; serveşte uneori şi ca scaun de şezut. Moţ Petrache se ridica din cînd în clnd de pe bedreagul lui, uitîndu-se în lungul şoselei.' POPA, V. 86. Gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri, astrăgaci, bedreag, dichici şi alte custuri tăioase. CREANGĂ, A. 81. BEDTJÎN, -Ă, beduini, -e, s. m. şi f. Persoană apar- ţinînd unei populaţii de nomazi din Arabia şi nordul Africii. Sint, paşă, neam de beduin Şi de la Bab-el-Mandeb vin, Să vînd pe El-Zorab. COŞBUC, P. I 108. Şi, de-arfi fost să nu te ştiu, De mult puteam să mor— Un beduin intr-un pustiu. Sub lună călător. VLAHUŢĂ, P. 141. (Adjectival) Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viaţa lor de basme pe cimpie risipiţi. EMINESCU, O. I 45. BEGLERBEl S. m. v. bcilcrbci. begGnie, begonii, s. f. Gen de plante din familia begoniaceelor, cu mai multe specii, care se cultivă în grădină ca plante ornamentale pentru florile lor frumoase şi frunzele lor mari, de diferite culori. — Pronunţat: -ni-e. BEHAÎ, pers. 3 behăie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre capre şi oi) A scoate strigătul caracteristic «behehe». Zile de-a rindul au behăit jalnic turmele scoase din ţarcuri şi minate spre vale. DUMITRIU, N. 199. O oaie mărginaşă se opri... behăi şi o luă la goană spre cîrdul străin. PREDA, î. 144. [Iedul] behăia aşa de jalnic, că-ţi era mai mare mila de el. SADOVEANU, O. VI 103. O capră neagră... behăia şi se da pe lingă boi. VLAHUŢĂ, CL. 115. + T r a n z. F i g. (Peiorativ, despre oameni) A cînta urît, cu glas nearmonios, strident sau tărăgănat. Lăutarul a mai behăit Jără curaj citeva tangouri aduse de la oraş. SADOVEANU, M. C. 190. BEHĂIT s. n. Faptul de a behăi; strigătul caprelor ii al oilor. behăitOr, -oăre, behăitori, -oare, adj. (Rar) Care behăie. Ei vin dittspre cătunul lor la vale, călări pe cai mărunţi, avînd atîrnat în şaua de lemn cîte un ied behăitor. BOGZA, C. O. 370. — Pronunţat: -hă-i-. BEHEHfi interj. Onomatopee care imită zbieretul oilor sau al caprelor; mehehe. + (Substantivat, glumeţ) Berbec, oaie sau capră. Dascăle, Pascăle, Adus-ai pe behehea? TEODORESCU, P. P. 260. Pentru behehe vei prăpădi şi pe mihoho (= umblînd prea mult după un lucru neînsemnat, poţi pierde ceva mai de preţ). 15 , BfiHLIŢĂ, behliţe, s. f. Nume dat mai multor specii de peşti mici. BEI, bei, s. m. 1. (învechit) Guvernator al unui oraş sau al unei provincii turceşti sau supuse turcilor, avînd rangul de paşă cu un singur tui. Se iscă vrajbă cumplită, mai înainte ca prinţesa Irina să ajungă a pricepe dacă ar avea foloase mai mari... de pe urma beiului de Samos. PAS, L. I 113. Hassan ajurat Să zacă de spaimă o lună, Văzut-au şi beii că fuga e bună Şi bietului paşă dreptate i-au dat. COŞBUC, P. I 207. -f- Titlu dat de turci domnilor Ţărilor Romîneşti; prinţ. Strigă paşa-al Diiului. ..: Turceş- te-te, Iancule, Turceşte-te, beiule, Beiule, creştinule. TEODORESCU, P. P. 480. + Boier mare. Şi ta beiul, şi la Sma- doviceanca gem hambarele. DUMITRIU, B. F. 20. Vă poftesc, beiule, să vă întoarceţi veseli [de la vînătoare], chiar dacă nu veţi avea dobindă. SADOVEANU, O. A. II 217. <*> E x p r. A dormi cît un boi = a dormi bine, mult şi adînc. Cerbul. .. se culca acolo pe loc şi dormea cît un bei. CREANGĂ, P. 224. ■$> (Grecism învechit, în apelativul onorific) Bei-mu = domnul meu. Mă întrebi, bei-mu, dacă am drepturi la pensie? ALECSANDRI, T. I 382. 2. Demnitar sau guvernator al unui principat autonom (care depindea odinioară de Turcia), supus unei suzeranităţi străine. Beiul Tunisiei. BEILERBÎI, beilerbei, s. m. (Turcism învechit) Guvernator, general al unei provincii turceşti, avînd rangul de paşă cu trei tuiuri. Era Hasan-Paşa, beilerbeiul Rumeliei. BĂLCESCU, O. II 80. — Pronunţat: bei-ler-.-—-Variantă: bcglerbi'i (SADOVEANU, N. P. 13) s. m. BEHlC, beilicuri, s. n. (Turcism învechit) 1. Conap în care se găzduiau beii sau demnitarii turci veniţi ca trimişi ai Porţii în Ţările Romîneşti. Beilicul după (= de pe) malul sting al Dîmboviţei, de la Jicniţa, ţi beilicul de lingă Sfinta-Vineri din Iaşi erau cazărmi turceşti. GHICA, S. IV. 2. Cumpărătură de oi făcuta pe seama sultanului şi mai mult cu de-a sila, pe preţuri stabilite dinainte; dare sau dijmă, mai ales în oi, plătită stăpînirii. Tudorel că mi-şi pleca, Un vătaf cu el lua, Prin sangeacuri Că utnbla, Zaherele Că strîngea, Beilicuri Că punea, Mari averi Că aduna. TEODORESCU, P. P. 678. 3. Muncă gratuită în folosul beiului sau al stăpînirii. V. boieresc, clacă, corvadă. Poporul era supus la beilicuri. — Pronunţat: bei-lic. BElZADfi s. f. v. beizaden. BEIZADEĂ, beizadele, s. f. (învechit, astăzi mai mult ironic) Fiu de domn, principe. Răsturnat într-un jilţ, beizadeaua Mitică Ghica pufăia dintr-o ţigară. PAS, L. 1,37. Gospodina se închină în faţa beizadelei, sărutîndu-i mina întinsă. SADOVEANU, Z. C. 43. Ia priviţi, tată, pe cuconaşul Nu este aşa că seamănă cu o beizadea? FILIMON, C. 111. — Pronunţat: bei-za-, — Variantă: beizad£ (KOGĂL- NICEANU, S. 210) s. f. BEJ adj. invar. (Despre ţesături, piele sau obiecte confecţionate) Cafeniu-deschis, apropiat de culoarea cafelei cu lapte. Stofă bej. BEJĂOTE s. f. v. băjenie. BEJXNĂR S. m. v. băjenar. BEJĂNĂRÎ vb. IV v. băjeniri. BEJĂNĂRÎE s. f. v. băjcnăric. BEJĂNĂRÎT S. n. v. băjonărit. BEJĂNÎ vb. IV v. băjeni. BEJĂNIE s. f. v. băjenie. BEJENAR] — 226 — BELI BEJENĂR s. m. v. foăjenar. BEJENĂRÎE s. f. v. băjcnâiie. IîEJENÎ vb. IV v. băjeni. BEJENIE s. f. v. băjenie. BELADONĂ S. f. Mătrăgună. 4 Preparat farmaceutic făcut din foile acestei plante. BEIjALÎU, -Ie, belalii, adj. (Munt.) 1. Anevoios, dificil, greu. Aplicaţia doftoriilor externe c mai belalie şi cere prea mult timp. CARAGIALE, N. S. 83. 2. (Despre oameni) Greu de mulţumit; mofturos, năzuros. Sînt un om cu tabieturi şi belaliu la diurn. CARAGIALE, O. VII 162. <$> (Substantivat) Pe ce te sprijineşti dumneata, cucoane ? a răcnit belaliuL PAS, L. I 113. BELCII G, belciuge, s. n. Verigă sau inel de metal, fixat solid de ceva, servird pentru a petrece prin el un lacăt, un lanţ, o funie etc. Zicind acestea, legă roibul de belciugul bătut in stîlpul gros din faţa crîşmei. SADOVEANU, . O. I 370. Invirti cheia de două ori in broască, apoi puse şi un lacăt mare, petrecut prin belciuge. REBREANU, P. S. 294. In belciugul de la carimbul dedesubt din stingă [al căruţei] era aninată o bărdiţă. CREANGĂ, P. 106. <ţ> E x p r. (Cu aluzie la belciugul pe care îl puneau ursarii în botul ursului domesticit şi purtat legat de un lanţ) A pune sau a atirna (cuiva) belciugul în nas = a pune stăpînire (pe cineva), a dispune după voie (de cineva), a avea (pe cineva) în mînă. A duce (pe cineva) cu belciugul (do nas) = a conduce (pe cineva) cum îţi place, cum ţi-e voia sau interesul, amăgindu-1, înşelîndu-1. [Vodă] batea şaua că, dacă nil ne lăsăm duşi cu belciugul de el şi neamul lui, se duce. PAS, L. I 251. (Familiar, cu aluzie la obiectele care se cîştigă la bîlciuri prin aruncarea dibace a unui inel) Doar nu m-ai CÎşfigat Ia belciuge, se spune ca o mustrare glumeaţă aceluia care îţi cere un efort prea mare, care nu te cruţă de o oboseală. Jş- F i g. Obiect răsucit în jurul Ini însuşi. Şi-a admirai in oglindă coafura măreaţă, desfăcută din belciugele hirtiuţelor. SADO- VEÂNU, N. F. 157. BELCIL'GÂT, -Ă, belciugaţi, -te, adj. (Popular, despre coarnele animalelor) întors cu vîrful înăuntru, încîrligat, încovoiat (ca un belciug); bîrligat. Plecarăm... Cu plugul cu doisprece boi: Boii dinainte, Cu coarnele poleite... Boii de la roate, Cu coarnele belciugate. TEODORESCU, . P. P. 139. — Variantă: îajbelciugfit,-2 adj. EÎLDIE, beldii, s. f. (Regional) 1. Prăjină lungă şi subţire, par lung. L-am... pălit la moalele capului cu beldia. STANCU, D. 145. 2. Cotor, tulpină la unele plante erbacee. Acestea sini beldii la tine? Nu vezi că-s coşcogemite copaci groşi şi nalţi, crescuţi cumsecade? SBIERA, P. 181. Băiatul umblă după arc, puşcă de soc... La dinsul dudăul de boz şi de urzice şi beldiile de pelin ori lumînărică ii cine ştie ce pădure! SEVASTOS, N. 1. 4 (Mai ales Ia pl.) Bălării,., buruieni. Am luat puşca şi am pornit-o razna, peste' cimpuri, prin beldii, prin mlaştini, pe mirişti. SADOVEANU, O. I 36. ; BELEA, belele, s. f. Întîmplare (neprevăzută) care prir.inuicştc neplăceri şi de care scapi cu greu; necaz, neplăcere, încurcătură, daraveră, pacoste, bucluc. Ţăranii au biruri de plată, belele, Măria-sa-şi numără pungile grele. TULBURE, V. R. 39. Cine n-are gindurile lui şi belelele lui? PAS, L. I 81. Ca să mă scape de belea, m-au trimes la stină in dumbrava Agapiei. CREANGĂ, A. 14. De n-ascultaţi vorba mea, Voi atunci daţi de belea. ŞEZ. IV 132. ^Expr. A-şi găsi (sau, rar, a-şi căpăta) beleaua sau a da de belea sau a-i cădea (cuiva) beleaua po cap = a o păţi, a da de necaz, a da de bucluc. Măi băiete, stai in ogradă şi nu ie mai juca in uliţă, să te calce vreo căruţă şi să-mi mai găsesc beleaua din pricina ta! REBREANU, R. II 30. Pe stradă să mă plimb, e foarte frig ; şi, afară de asta, te pomeneşti că mă încurc în vreo discuţie şi-mi capăt beleaua. CARAGIALE, O. I 241. Nu voi să-mi găsesc beleaua dîndu-ţi drumul. NEGRUZZI, S. I 93. A (se) vîrî sau a (se) băga în (sau la) belea = a intra sau a face pe cineva să intre într-o încurcătură, într-un necaz. Du-te, cumetre Ghiţă, du-te, frate Ni;ă... Mă băgaţi in belea. PAS, L. I 52. La grea belea m-a vîrît iar spinul. CREANGĂ, P. 219. + (Concretizat) Sarcină, povară. El era bun-bucuros că-i ia beleaua din bătătură, deoarece n-aveau ei ce să mănince, dar încă mi-te să mai dea şi oii. ISPIRESCU, L. 208. «$■ (în glumă) Cite păsărele zboară, Toate zic: «Bade, te-nsoară!». Numai biata rindunea...: «Bade, nu-ţi lua beleau. ŞEZ. I 103. BELE-ĂRTE s. f. pl. (învechit) Nume generic prin care se înţeleg artele frumoase: pictura, sculptura etc. Şcoală de bele-arte. BELEMNÎT, belemniţi, s. m. Gen de moluscă fosilă din clasa cefalopodelor, care posedă un os intern de susţinere. BELETRISTIC, -Ă, beletristici, -e, adj. (Despre scrieri sau opere literare) Artistic. Literatură beletristică. + (Substantivat, f.) Domeniul literaturii artistice, (mai ales) al prozei artistice. Am să te scot din minţi şi din... filologie şi să te tîrăsc in beletristică. CARAGIALE, O. VII 202. . BÎLFER, belferi, s. m.. (Mai ales în Mold., familiar sau depreciativ) învăţător (de copii mici); dascăl, dăscălaş, profesoraş. Un belfer bătrîn de la gimnaziul din Fălticeni. .. silit de niscai treburi să bată-n miezul iernii drumul Paşcanilor... a tocmit o sanie ţărănească. GALAN, Z. R. 258. Bătrinii se întorceau pe uliţa cealaltă, a Economului. Se întilneau cu grămezi de băieţaşi slăbuţi şi zdrenţăroşi, cu şepci in cap, duşi spre şcoală de belfei i cu feţele năcăjite şi ginditoare. SADOVEANU, O. IV 26. BELGIÂN1, -A, belgieni, -e, adj. Care provine din sau ţine de Belgia, al Belgiei. — Pronunţat: -gi-an. BELGIAN2, -Ă, belgieni, -e, s. m. şi f. Persoană facînd parte din populaţia de bază a Belgiei. — Pronunţat: -gi-an. BELÎ, belesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Popular) A desface sau a lua pielea de pe întreg corpul (sau numai de pe o parte a corpului) unei vietăţi, mai ales a unui animal; a jupui. Ia uite, băăăl —răzbătu în văgăună strigătul unui cioban. Unu beleşte un cal. PREDA, î. 140. De toţi laolaltă îşi băteau joc tăbăcarii, iar ei rîdeait de aceştia că belesc animalele. PAS, L. I 77. Spărie pe maică-mea spunîndu-i că. . . fratele tată-mio a belit bivoliţa. HOGAŞ, DR. 11-148. Trimite măcelarii să-l belească [pe cerb], să mănînc carne din el. RETEGANUL, P. I 49. E x p r. A (sau a-şi) beli ochii — a deschide ochii mari, a căsca, a zgîi sau a holba ochii; a se uita cu mirare, prosteşte (la ceva). Omul*.. oricît ar beli ochii, tot nu poate spune că în recipisă e scris că a plătit. PAS, Z. I 154. A-şi beli dinţii = a rînji. Zîmbea în doi peri şi-şi belea dinţii, cercînd s-o scalde. VORNIC, O. P. 325. + F i g. (Cu privire la oameni) A despuia, a prăda, a jefui (de bani). Cui să vînd ce-oi putea vinde? Crîşmarul sau ăia bogaţii. .. cind te văd că ai nevoie, beleşte pielea de pe om. DUMITRIU, B. F. 20. Ciocoii... de la Forăşti ne rod, ne mulg şi ne belesc, de-am ajuns la sapă de lemn. SADOVEANU, N- F. 50. Am rămas săraci!... [Moţoc] ne beleşte şi ne pradă. NEGRUZZI, S. I 154. 2. Refl. (Popular) A i se lua, a i se jupui (cuiva) pielea, din cauza unei loviri, a unei răniri etc.; a se juli. Şi*a belit fruntea. BELICIST — 22 BENEVOL 3. 'T r a n z. A despuia o plantă (copac, ramură etc.), de scoarţă, a-i curăţa coaja; a descoji. BEEICÎST, -A, belicişti, -ste, adj. (Rar, peiorativ) De război, războinic. Isteria imperialiştilor este dovada slăbiciunii şi neputinţei lor de a-şi pune in aplicare planurile beliciste de dominaţie mondială. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 107, 3/1. BELICOS, -OASĂ, belicoşi, -oase, adj. (Peiorativ, ironic) Care are o atitudine ameninţătoare, care este gata de război, agresiv. BELIGERANT, -Ă, beligeranţi, -te, adj. (Mai ales despre state, naţiuni) Care se află în stare de război. Puteri beligerante. BELINOGIÎÂF, belinografe, s. n. Aparat de transmis imaginile la distanţă pe cale electromagnetică (cu sau fără fir). V. tilefotografie. BELINOGRĂMĂ, belinograme, s. f. Imagine transmisă prin belinograf. BELÎT, -A, beliţi, -te, adj. (Mai ales despre animale) Jupuit; f i g. (regional) prăpădit, jigărit. Toată noaptea mă certai Cu nişte voinici din plai, Pe nişte beliţi de cai. TEODORESCU, P. P. 299. BELÎTA s. f. Exploziv întrebuinţat în minele de cărbuni. BELŞtÎG s. n. (în opoziţie cu lipsă; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de f>) Cantitate mare de bunuri materiale care depăşeşte ceea ce e necesar; abundenţă, prisos, îmbelşugare, bogăţie. Mai mulţumim partidului o dată, Şi mulţumim la toţi care-l conduc, Şi o să dăm producţie bogată, Să fie pace bună şi belşug! DEŞLIU, M. 72. Era o mîngiiere belşugul de apă din primăvara blindă, plină de făgăduinţi. CĂLUGĂRU, O. P. 212. Luaţi [birul] de la ăi mari, cu pătulele pline. Pe ei seceta nu i-a lovit, căci au hrană din anii de belşug PAS, L. I 17. Se vede c-o început a fi belşug în ţară despre tagma patrioţilor. ALECSANDRI, T. 571. -$> F i g. E-atît belşug de viaţă puternică şi trează In oamenii aceştia. DEŞLIU, în POEZ. N. 166. <£■ L o c. a d v. Din belşug == din plin, cu prisosinţă, în cantitate mare. Semănăturile de toamnă au răsărit din belşug. SAHIA, U.R.S.S. 95. Din belşug să ai toate şi totuşi fără cheltuială nu poţi să ţii o casă. POPOVICI-BĂNĂŢEANU, V. M. 130. — Variante: bielşti’g (SADOVEANU, Z. C. 145, CREANGĂ, P. 330), bilşug (DELAVRANCEA, S. 219, ODOBESCU, S. A. 110) s. n. BELTEĂ s. f. v. peltea. BELVEDERE S. n. Un fel de terasă sau de pavilion mic construit în partea de sus a unei clădiri, de unde. se poate avea o vedere frumoasă; foişor. BELZEBÎJT s. m. (Livresc, ironic) Una dintre numirile date diavolului; f i g. om rău şi temut. Te pui cu 'Lefterache, belzebutul? PAS, L. I 95. BEMOL,' bemoli, s. m. Semn convenţional asemănător cu litera «b», pus înaintea unei note muzicale sau la începutul unui portativ, spre a arăta că nota, respectiv şirul de note, trebuie coborîte cu un semiton. Acum, că bidiviul ce şi-a găsit buiestrul, Trec mîinile-i pe clape in maximul vitezii; Se-ncruntă şi se zbate şi-i furibund maestrul, Vai, ce păţesc acuma bemolii şi diezii! ANGHEL-IOSIF, C. M. I 44. BENĂ, bene, s. f. 1. Cutia sau lada unui autocamion, în care se încarcă diferite materiale. 2. Cupă metalică în care se transportă cărbuni, ciment, minereuri, cereale, pămînt etc. BENCIIET, benchete şi bencheturi, s. n. (învechit şi popular) Masă mare de petrecere; ospăţ, zaiafet, chef. V. banchet. Benchetui începe cu glume late. RUSSO, S. 103. ' BENCHETUI, benchetuiesc, vb. IV. Intranz. A petrece în ospeţe, în chefuri; a chefui. Au puşcat. . . nişte mistreţi, s-au întors cu ei în păringă la pădurărie. Au făcut foc in poiană şi au benchetuit. SADOVEANU, N. F. 70. S-au aşezat cu toţii la masă şi au benchetuit, veselindu-se pînă tîrziu noaptea. SBIERA, P. 53. Cine-mi dă un pahar de vin, să benchetuiesc cu voi? ALECSANDRI, T. 1521. Că s-aţin pe-aici Patruzeci şi cinci... De haiduci levinţi... Ş-acum se găsesc De benchetuiesc... La masă de piatră. ALECSANDRI, .P. P. 63. BENCHETUIÂLĂ. benchetuieli, s. f. Petrecere, chef, zaiafet. Petrecerile nunţii ţinură o săptămînă întreagă, mesele nu se mai destinse cit ţinu benchetuiala. POPESCU, B. II 83. Nu se trăieşte numai cu benchetuieli. ŞEZ. IX 117. BENCHI s. n. v. benglii. BENDÎŢĂ s. f. v. bciiti{ă. BENEDICTIN, -A, bcnedictini, -e, s. m. şi f. Călugăr (sau călugăriţă) făcînd parte dintr-un ordin călugăresc întemeiat în secolul al Vl-lea. BENEFICIA, beneficiez, vb. I. Intranz. A se bucura de un drept, a trage folos, a avea un cîştig de pe urma cuiva sau din ceva. Pe lingă salariul real muncitorii mineri şi familiile lor beneficiază de îngrijire multilaterală din partea statului în ce priveşte sănătatea, ridicarea nivelului de cultură, concediile de odihnă, organizarea repausului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 634. — Pronunţat: -ci-a. BENEFICIAR, -Â, beneficiari, -e, s. m. şi f. Persoană sau colectivitate care beneficiază de ceva sau care are un beneficiu. Palatele beneficiarilor trecutului au devenit [în U.R.S.S.] muzee, laboratorii, biblioteci, şcoli, case de odihnă ale învăţaţilor. SADOVEANU, C. 45. «$> (Adjectival) Clasă beneficiară. Persoană (sau instituţie, organizaţie) în folosul căreia se face o lucrare. — Pronunţat: -ci-ar. BENEFÎCIU, beneficii, s. n. 1. Cîştig, profit sau folos de care se bucură cineva sau pe care-l are cineva din ceva. Întreprinderea aduce beneficii. ^ Expr. A face (un lucru) în beneficiul cuiva=a face (un lucru) în folosul exclusiv al cuiva. -4- Beneficiu de inventar = dreptul pe care îl are un moştenitor de a nu-şi lua răspunderea pentru datoriile unei succesiuni decît în limita averii moştenite. <*-Expr. A primi (un lucru) Slib beneficiu do inventar = a primi (un lucru) în mod provizoriu, sub rezerva controlului ulterior. 2. Cîştig sau folos rezultat dintr-o întreprindere sau dintr-o operaţie comercială. Beneficiile rezultind din activitatea întreprinderilor naţionalizate, care altădată intrau in-buzunarele fără fund ale capitaliştilor, sînt folosite acum de către statul celor ce muncesc pentru construirea de noi fabrici şi uzine, şcoli, cămine şi locuinţe muncitoreşti, pentru bunăstarea întregului popor muncitor. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2371. BENEVOL, -Ă, benevoli, -e, adj. (în opoziţie cu obligatoriu) Făcut de bunăvoie, din propriu îndemn, nesilit. V. voluntar. Subscriere benevolă. Participare benevolă. : tzzi în faţa noastră stă sarcina transformării socialiste a agriculturii, a educării masei ţărănimii muncitoare pentru trecerea benevolă şi prin convingere la sistemul agriculturii colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 62. <$- Contribuţie benevolă = sumă sau taxă al cărei cuantum rămîne la aprecierea celui care contribuie sau plăteşte. BENGAL — 228 — BERBELEACUL IîENGĂL adj. n. (Numai în e x p r.) Foc bengal = foc de artificii, cu lumini puternice de diferite culori. (F i g.) Cînd optsprezece ani au rămas departe... « Florile Bosforului» îţi par banalităţi, fantezii uşoare, un foc bengal de cuvinte. DEMETRESCU, O. 160. BENGHI, benghiuri, s. ri. (Popular; şi în forma benchi) Mic semn negru (natural sau artificial) pe trup sau, mai ales, pe obraz. V. aluniţă. Guriţa-i cu benghi negru ca un gîndăcel pe-o floare. ALECSANDRI, P. III 88. -4- Pată (pe obraz). Îşi privi mult faţa-i uscată şi albă... Cu două benchiuri ctrmuzii în umerii obrajilor. VLAHUŢĂ, O. A. 131. De o parte şi de alta i se grămădiră sub tîmple două benghiuri de-o roşeaţă ca de cirmuz. VLAHUŢĂ, O. A. 142. -4- (în superstiţii) Semn făcut pe fruntea cuiva ca să-l ferească de deochi. Şi-mi făcea apoi cîte un benchi boghet înfrunte, ca să nu-şi prăpădească odorul! CREANGĂ, A. 35. — Pronunţat monosilabic. ■— Variante: bcnclli, zllODglli (ODOBESCU, S. II 504, GHICA, S. 66) s. n. BENÎGN, -A, benigni, -e, adj. (Despre boli, în opoziţie cu malign) Uşor, lipsit de gravitate, care nu dă complicaţii. Tumoare benignă. BENÎŞ s. n. v. biniş. BENIŞÎÎL s. n. v. binişcl. BENOÂR, benoare, s. n. (învechit) Lojă (într-un teatru) situată la nivelul parterului. —• Pronunţat: be-noar. BENTÎŢĂ, bentiţe,. s. f. Diminutiv al Iui banta (2). Pieptul însă poartă o podoabă ce a lipsit acum cu totul din portul naţional; e un fel de semicerc de fir, susţinut de bentiţe late tot de fir. ODOBESCU, S. I 418. — Variantă: bcndiţu s. f. BENZEN S. n. Lichid incolor, obţinut din gudroanele cărbunilor de pămînt şi folosit ca dizolvant, ca combustibil şi ca materie primă în fabricarea coloranţilor şi a unor produse farmaceutice. BENZfÎNIC, -A, benzenici, -e, adj. (Despre corpuri sau grupuri moleculare) în a cărui constituţie intră benzenul; care aparţine familiei benzenului. Hidrocarburi benzenice. Nucleu benzenic. BENZÎNĂ s. f. Produs petrolier sau de sinteză, sub forma unui lichid incolor şi uşor inflamabil, folosit în special ca combustibil la motoarele cu explozie. <ţ>- Benzină grea = benzină obţinută printr-o distilare obişnuită şi folosită ca combustibil la automobile şi la alte motoare. Benzină uşoară = benzină obţinută printr-o distilare specială şi folosită ca combustibil la avioane. BENZOAT s. n. Sare sau eter al acidului benzoic. Benzoat de sodiu = substanţă solubilă în apă, cu întrebuinţări în medicină şi în industria conservelor. — Pronunţat: -zo-at. BENZOIC,-Ă, benzoici, ~e, adj. (Mai ales în expr.) Acid benzoic = substanţă care se găseşte în unele răşini naturale (în special în smirnă); se fabrică şi pe cale sintetică, avînd întrebuinţări în industria coloranţilor. BENZOli s. n. Benzen. BERAR, berari, s. m. (Ieşit din uz) Fabricant sau negustor de bere. BERĂRÎE, berării, s. f. Local în care se bea bere; (rar) fabrică de bere. Intru într-o berărie şi aştept să pice din moment in moment ediţia de seară a ziarelor politice. CARAGIALE, O. II 136. BERBĂNT, berbanţi, s. m. (Familiar) Om uşuratic, neserios, afemeiat. Mi-a făcut curte, berbantu, tot drumul. ALECSANDRI, T. I 310. Ştii tu că eu de mult te iubesc 'şi nu cutezam să-ţi spui, căci mă temeam să nu fii vreun berbant. FILIMON, C. 102. <$■ (Adjectival) F i g. Fluturi mulţi... vin in urma lui un lanţ, Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. EMINESCU, O. I 87. + (Popular) Ştrengar. Tot berbanţii de flăcăi cintă fetelor in joc. ŞEZ. III 108. BERBANTLÎC, berbantlîcuri, s. n. (Familiar, depreciativ) Purtare, faptă, apucături de berbant; crailîc, ştrengărie. Ca să afle şi mai multe, [cucoana] da bacşişuri la slugi să-l iscodească ; ba a pus chiar pe un frăţior al ei să nu-l mai slăbească de pe urme, să-i descopere toate « ber- bantlîcurile dumnealui». CARAGIALE, O.. II 225. Gîndeam că te-i fi dus prin lume, după berbantlîcuri de-a tale. CREANGĂ, E. 314. Breee!... ce berbantlîc!. .. îmi ia fata, îi mănincă zestrea şi sare garduri! ALECSANDRI, T. 1278. BERBÎC, berbeci, s. m. 1.1. Masculul oii, animal cu coarne mari şi întoarse spre spate, cu corpul acoperit de 0 lînă bogată. Ciobanii urcau pe urmele oilor, fluierînd şi azvîrlind măciucile după berbeci. PREDA, î. 140. Cînd părintele Raicu îi muştrului asupra băuturii, Constandin Ştiulete făcu: , ca un berbec înjunghiat. PAS, L. 1 13. Berbeci are sute-ntregi Cu cozile pe telegi. ALECSANDRI, P. P. 201. • 2. Constelaţie din emisfera boreală (unul din cele douăsprezece semne ale zodiacului), în dreptul căreia trece soarele între 21 martie şi 21 aprilie. II. (Amintind de luptele berbecilor, care se izbesc cu capul unii pe alţii) 1. (învechit, în arta militară a antichităţii şi a feudalismului) Maşină de război constînd dintr-o bîrnă lungă de lemn tare, terminată la un capăt cu o bucată de bronz sau fier, lucrată în forma unui cap de berbec şi care se întrebuinţa la spargerea şi dărîmarea zidurilor şi porţilor unei cetăţi asediate. 2. Trunchi gros de lemn de stejar cu care se bătătoreşte un Ioc sau se bat parii şi stîlpii în pămînt; bloc metalic (de oţel moale sau de fontă) pentru baterea piloţilor în lucrările de construcţie. Oamenii băteau in apă, cu berbeci, stîlpii podului. GALACTION, O. I 330. -4" Bloc de fontă dură, care, ridicat şi coborît printr-un mecanism special, serveşte la spargerea bucăţilor mari de fontă. — Variantă: berb6c6 (SADOVEANU, M. C. 17, EMINESCU, N. 34) s. m. BERBECĂT, -Ă, berbecaţi, -te, adj. (Despre capul, botul sau fruntea unui animal) Cu fruntea bombată (ca a berbecului); cu profil convex. Căluţii murgi-roibi erau de neam răsăritean de la Mongolia, cu boturi lungi şifrun(i berbecate. 'SADOVEANU, F. J. 313. BERBECE s. m. v. bcrbcc. . BERBECUL, berbecei, s. m. Berbecuţ. Tu-mi aduci berbecelul cel mai drag din turma noastră! GALACTION, O. 1 158. Şi-şi avea Tudor ş-avea Tot cinzăci de mieluşei, Mieluşei cam berbecei. ŞEZ. III 212. BERBECÎ, berbecesc, vb. IV. T r a n z. (Popular) A lovi, a izbi. Cînd l-a berbecii în frunte cu pumnul, l-a dărimat' pe spate. SADOVEANU, M. C. 25. BERBECtJŢ, berbecuţi, s. m. Diminutiv al lui berbec. Un om voinic, cu mustaţa scurtă, groasă, ca un comeci (= corn) de berbecuţ, drept ca un brad. AGIRBICEANU, S. P. 66. — Variantă: (Mold.) bărbăcuţ (SADOVEANU, N. F. 6) s. m. BERBELEĂCUL s. n. art. (Nutnai în 1 o c, a d v.) De-a bcrbeloacul = de-a rostogolul, de-a tumba, rostogolin- du-se peste cap. Abia simţea pămîntul şi în fiecare clipă era gaţa să cadă pe brînci de-a berbeleacul. DUMITRIU, N. 152. Chiuind, priveşte-n vale Şi s-ar da de-a berbeleacul. BERBINCIOARĂ — 229 — BESTIALITATE BENIUC, V. 106. Copiii... se dau de-a berbeleacul. ŞEZ. 1 VI 29. j BERBEiCIOĂBĂ, s. f. v. bărbîncioară. i BERBÎNŢĂ s. f. v bărbînţă. BERC1, bercuri, s. n. (Transilv.) Dumbravă, pădurice, ' huceag. Du-te, cucuie, in berc Şi mă lasă să-mi petrec. • JARNÍK-BÍRSEANU, D. 13. ' BERC2, BEĂRCĂ, berci, -e, edj; 1. (Despre animale) j Cu coada scurtă sau scurtată; fără coadă; (despre boi I şi vaci) cu coada fără şfichi saii fără canaf. Ce! Vrei să las vulpea bearcă? Dar viai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori decit să rămîie vulpea mea fără coadă! ; ODOBESCU, S. III 47. Vro cinci sute de berbeci... Tot ‘ berbeci de coade berci. TEODORESCU, P. P. 474. : 2. (Numai f., despre căciulă) Teşită, fără vîrf, fără i ţugui. Purta pe cap o căciulă bearcă, roşcată. PAS, L. I j 20. (Substantivat) Sub bearca de căciulă îmi stă capul, iar sub haine... eu. VISSARÍON, B. 32. BÉRE1 s. f. Băutură puţin alcoolică, preparată prin ' fermentarea orzului şi Hameiului. Se adunau cu deose- ; tíre seara, ciocnind pahare mari cu bere. PAS, L. I 153. : Nu pot bea şampanie; îmi face arsuri.. . — Atunci ce? \ — O bere... — Bine... eu iau o tizană, tu ia bere. CARAGIALE, M. S. 86. Trăgînd din cînd în cînd... cîte-o gură din cafeaua şi berea ce li sta dinainte. EMINESCÜ, N. 37. BERE2 s. f. (învechit şi popular, adesea în corelaţie ! cu «mineare») Faptul de a bea (băuturi alcoolice). S-au adăpostit prin curţile boiereşti ca grămătici, vătafi ; de curte, stolnici, trăind pe bere şi pe mineare fără grijă ; de ziua de mine. GHICA, S. 57. Scoală, Goleo, nu şedea, Las’ berea Şi mincarea. TEODORESCU, P.: P. 588. BERECHET1 s. n. (Mai ales în urări, adesea în legătură cu «spor») 1. Belşug, abundenţă. Spor şi berechet! + (Adverbial) Din abundenţă, din belşug, cu ¡ îmbelşugare. Vara-nclină Spre toamnă cumpăna încet. Va fi o toamnă grea de roadă, Va curge mustul berechet. BENIÜC, C. 53. 2. Noroc, fericire, prosperitate (neaşteptată). I-au ferchezuit frumos şi i-au îmbrăcat... de se mirau ţăranii ce berechet i-a găsit. CREANGĂ, A. 161. BERECHET2, berecheţi, s. m. 1. (Adesea ironic) Om care aduce belşug, noroc. Bun staroste mi-am găsit. Nu ştiu cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu că eşti berechet bun! CREANGĂ, P. 162. * 2. (Familiar) Om îndrăzneţ şi uşuratic, care nu-şi alege mijloacele, nu se dă în'lături de la nimic; pungaş, coţcar, potlogar. Neculai, nu te pune in poară cu toţi berecheţii! CONTEMPORANUL, VII 490. Ai văzut berecheţi? Ţin dini şi-i mină pe la case de mănîncă găinile vednilor. La TDRG. BEREGATĂ, beregate, s. f. (La animale, popular şi la oameni) Laringe, înghiţitoare; p. e x t. toată partea gîtului în care se află laringele; gîtlej. Schimba glasul, ca şi cum'arfi avut, în beregata cu omuşor dt oul degiscă, mai multe voci. PAS, L. I 73. Cocoşii s-auzedu peste tot satul, dntînd să-şi rupă beregata. DELAVRANCEA, S. 51. Făt- Frumos... îi vîrî [balaurului] paloşul în gît pînă în beregată. POPESCU, B. II 23. Simte cum degetele-i pătrund in nmşchii grumazalui strivindu-i, afundînd beregata, sfărî- mînd încheietura cerbicii. CARAGIALE, O. I 361. Cu paloş s-apropia Să-i taie beregata. TEODORESCU, P. P. 565. <$■ Expr. A lua (pe cineva) de beregată = a trage (pe cineva) la răspundere. — PI. şi: beregăţi (CAMILAR, N. I 180). BERET s. n. v. beretă. BERETĂ, berete, s. f. Un fel de şapcă moale, fără cozoroc, pe care o poartă mai ales marinarii. E ofemde îşi spuse Măgură, abia zărindu-i părul lung revărsat deodată de sub bereta căzută. CAMILAR, N. I 74. —-Variantă: (învechit) ber6t(CARAGIALE,M. 124)s.n. BERGAM6TĂ, bergamote, s. f. Numele unui soi de pere de formă rotundă, de culoare galbenă, zemoase şi cu gust plăcut. -$> (Adjectival) Pere bergamote. — Variantă: pergamută s. f. BERI-BERI s. n. Boală epidemică şi endemică din unele ţări exotice, cauzată de lipsa anumitor vitamine din alimentaţie. BERÎL, beriluri, s. n. Mineral (silicat de aluminiu şi beriliu) ale cărui varietăţi nobile sînt întrebuinţate ca pietre preţioase. V. smaragd, acvamarin. BERÎLIU s. n. Metal foarte dur, folosit ca dezoxi- dant sau ca adaos la aliaje pentru a le mări duritatea. BERIÎNĂ, berline, s. f. (învechit, rar) Tip de trăsură, în formă de cupeu, cu patru locuri. La noapte luaţi o berlină şi plecaţi. CAMIL PETRESCU, T. II 476. BERNARDÎN, bernardini, s. m. Cîine de talie mare, de culoare albă cu pete roşii, originar din Elveţia şi dresat pentru a descoperi călătorii "rătăciţi iarna în munţi. BERNA S. f. (Numai în e x p r.) Pavilion in berna = pavilion naţional coborît pe jumătate în semn de doliu. bernevEci s. m. pi. (Mold., Bucov.) Pantaloni ţărăneşti, largi şi groşi (de iarnă), făcuţi mai ales din pănură albă. V. cioareci, iţari. Adunarea toată se sculă dtid intră Grigore un uriaş in opind lătăreţe, in berneved albi, în cojoc lung cu găietane roşii. CAMILAR, N. II 266. [Purta] peste berneved cămaşă largă, fără flori. SADOVEANU, O. V 455. , —Variante: bcrncvfci (CREANGĂ, A. 48), bcrnivict (RUSSO, s. 6) s. m. pl. BERNEVÎCI S. m. pl. v. bcrneTeci. BERNIYÎCI S. m. pl. v. bcriievcci. BERTĂ, berte, s. f. (Mold.) Broboadă de lînă croşetată, cu. ciucuri, pe care o poartă femeile pe umeri sau pe cap. BESACTE S. f. v. bcsacfca. RESACTEĂ, besactele, s. f. (învechit) Cutioară (de lemn) frumos ornamentată, în care se păstrau bijuterii, tutun, obiecte de cusut, de toaletă etc. V. casetă. Am scos dintr-o besactea înflorită cu scoici o panglică veche şi foarte frumoasă de mătasă. SADOVEANU, O. V 618. Ad-aid besacteaua cea nouă. ALECSANDRI, T. 1394. — Variante: (Mold.) besacte (EMINESCU, N. 86), bcsectcă (vlahuţă, o. a. ii 253), bisacteă (La tdrg) s. f. BESCHIE, beschii, s. f. (Mold.) Ferăstrău format dintr-o lamă lată, cu două minere de lemn la capete, de care ţin tăietorii. — Pronunţat: -clii-e. BESECTEĂ s. f. v. besactea. BESERECĂ s. f. v. biserică. BESTIĂL, -A, bestiali, -e, adj. De bestie, de fiară sălbatică; feroce. V. crud, sălbatic. Atunci se indnse o ceartă înveninată. Sufletele lor tranurau de ură. O poftă bestială de a sfîşia îi apucase pe amîndoi. VLAHUŢĂ, o. III 183. — Pronunţat: -ti-al. BESTIALITATE, (2) bestialităţi, s. f. 1. Fire, pornire, atitudine bestială; ferocitate. V. cruzime, sălbăticie. BESTIE — 230 - BETON 2. Faptă sau acţiune bestială. — Pronunţat: -ti-a-, ! BÎSTIE, bestii, s. f. Animal sălbatic, fiară. Măgindesc la bestiile din menajerii; ele, afară de chimii dureros al captivităţii, mai sufăr umil, care acuma văd cu cit e de neplăcut — să‘rabzi,fără să lefi solicitat, privirile persistente : ale unei mulţimi curioase. CARAGIALE, O. II 13. + I' i . Om cu apucături sau instincte de fiară; om crud, sălbatic, feroce. E o bestie. E putredă de bani şi mi-i mai ia şi pe ai mei. DUMITR1U, B. F. 42. Ce bestii! zise Dan, arătînd ' cu dezgust spre ceata care se depărta cu zbierete şi scălim- băieri de sălbatici. VLAHUŢĂ, O. A. III 47. — Pronunţat: -ti-e. BEŞ1CĂ vb. I v. băşica. BEŞICĂT, -Ă adj. v. băşicat. Bl Şl CA s. f. v. băşică. BEŞLEĂGĂ, beşlegi, s. m. 1. (învechit) Căpitan de beşlii (cîte unul de fiecare judeţ) sau de soldaţi pentru paza ordinii. Opt ocă [de tutun] !... Un beşleagă nu trage , ciubuc aşa de mult. ALECfANDRI, T. 1076. Şi-n carte că mi-i scria: Să facă cum o putea, Să meargă la beşleaga. TEODORESCU, P. P. 613. 2. F i g. (Ironic) Om bătrîn, neputincios, moale, ramo- ■ lit; babalîc. — Variantă: (1) beşli-agii (GHICA, S. 118) s. m. BEŞLI-AGĂ s. m. v. beşleagă. BEŞLÎC, beşlici, s. m. (învechit) Monedă turcească I de 5 parale, care circula în Muntenia. I-am trimis [bulgări de aur şi de argint]... ca să-i bată Ia tarapana cu tura de mahmudele şi beşlici. GHICA, S. 506. — Variantă: bcşlig (HOGAŞ, DR. II 161) s. m. BEŞLÎG s, m. v. bcşlic. BEŞLÎU, beşlii, s. m. (Munt., Mold., învechit) Soldat’din c?.\alerie (de obicei turc), care făcea serviciul de curier domnesc sau de jandarm. In privinţa beşliilor, ■ Reis-efendi răspundea că numărul lor nu era cu mult mai mare decît fusese înainte de 1821. GHICA,. S. 123. 4 (La pl.) Corp de cavalerie alcătuit din astfel de soldaţi. BEŞTELEĂLĂ s. f. (Familiar) Mustrare, ocară. BEŞTELI, beştelesc, vb. IV. T r a n z. (Familiar) A mustra cu cuvinte grele şi de ocară, a face de ocară. BETEAG, -Ă, betegi, -e, adj. 1. (Despre fiinţe sau organele lor) Care are un defect, o infirmitrte; schilod, infirm. Nu e vina ta că te-ai născut beteag. BARA NGA, V. A. 8. Pe patul său, lungit, cu piciorul beteag, oblojit, peste înve- litoare, stătea Iani. PAS, L. I 99. Cocostirci betegi şi reumatici şchioapătă ca după o cursă neizbutită. ANGHEL, PR. 113. F i g. Mut scaunul beteag de lîngă'masă Şi stau aşa, cu spatele la sobă. TOPÎRCEANU, P. O. 65. • Beţie cu stupefiante sau beţie rece = stare de ameţeală şi de tulburare a minţii produsă de introducerea în organism a unor substanţe toxice (morfină, cocaină, eter etc.).' 2. Deprindere sau patimă de a bea în cantităţi mari băuturi alcoolice; obiceiul de a se îmbăta. Cărţile cele bune... [îi învaţă] cum să se ferească de lene şi de beţie. NEGRUZZI, S. I 299. (Ironic) Darul beţiei = obiceiul de a bea. 3. Petrecere, de cele mai multe ori degradantă, cu băutură (cîntare şi joc); chef. Prin mintea lui Ion trecu intr-o lumină de fulger noaptea de beţie şi prăbuşirea'lui cumplită. SADOVEANU, O. II 200.<ţ>Expr. (Popular) Beţie la toartă v. t o a r t ă. <0- Fi g. Ziceau oamenii... că-n loc De inimă el poartă un foc... Ce-l arde şi-l zdrobeşte şi-n veci nu-l poate stinge Decît numai beţia de lacrămi şi de sînge! COŞBUC, P. II 177. 4. F i g. Stare sufletească de tulburare, de uitare de sine, pricinuită de un sentiment, de o dorinţă sau de o pasiune puternică. Artistul trebuie să. .. realizeze [opera sa] în bucurie, în beţia de a crea. CAMIL PETRESCU, T. II 147. +(Glumeţ).Be/iV de cuvinte=stil umflat, bombastic; revărsare de cuvinte (inutile). + Calitate pe care o are cineva sau ceva de a provoca tulburare, uitare de sine. Beţia zilei aceleia de primăvară ii cucerea tot mai mult, şi iubirea ■care-i purta înlănţuiţi li se părea că e mai adincă decît toate iubirile lumii. SADOVEANU, O. IV 77. Pornire nestăpînită, furie. [O apuca] o adevărată beţie de a risipi, de a-şi arăta toată vanitatea ei de fată bogată şi răsfăţată. ■VLAHUŢĂ, O. A. III 37. BEŢIGĂŞ, beţigaşe, s. n. Beţişor. Bătu doi pari in pămînt, între pari, tot la depărtare de o palmă, bătu beţigaşe mai subţirele, şi apoi... se puseră la împletit. SLAVICI, O. I 66. BEŢIŞOR, beţişoare, s. n. 1. Diminutiv al lui băţ; beţigaş. Beţişoare de chibrituri. 2. (Ironic) Bastonaş. Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor Je promenadă. EMINESCU, O. I 151. Merge la şosea cu beţişorul in mină, ALECSANDRI, T. I 448. BEŢÎY, -Ă, beţivi, -e, s. m. şi f. Cel care are patima beţiei, care are obiceiul de a se îmbăta, de a bea peste măsură băuturi alcoolice. Cum, lele Ileană, Spînu e beţiv? SADOVEANU, N. F. 104. Pentru un beţiv toate se reduc latin vin bun. VLAHUŢĂ, O. A. 214. Tacă-vă gura, beţivilor, că v-aud copilele. ALECSANDRI, T. I 112. <*> (Adjectival, în compusul) Muscă-bcfivă = musculiţă care de obicei trăieşte în roiuri mari împrejurul vaselor cu băuturi alcoolice (Drosophila funebris). IÎEŢIYAN, -Ă. beţivani, -e, s. m. şi f. Augmentativ al lui beţiv. Neruşinaţilor! vă mustrau ai voştri, scoşi din curţi de ocările beţivanei. PAS, Z. I 55. Ar fi putut... să-l trimeată la circiumă, cu toţi beţivanii tineri şi bătrîni după el. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 186. BEUTÎIRĂ s. f. v. băutură. BEUTURlCĂ s. f. v. băuturicu. BEÎŢĂ, beuţe, .s. f. (Transilv., Ban.) Pietricică albă şi rotundă care se găseşte în rîuri. Monedele ii păreau bucăţi de tinichea, iar pietrele scumpe beuţe din albia riului. SLAVICI, O. I 358. BEZ adv. (învechit, astăzi cu o nuanţă glumeaţă) în plus, pe deasupra, peste. De surugiu dau o sfănţuică Şibez ciocanul cel de ţuică. MACEDONSKI, O. I <58. Fie! primesc să plătesc şi dobîtida de 24. — Afară de comisionul meu?... •—Se înţelege, bez comisionul dumitale. ALECSANDRI, T. 742. Oieritul de la patru parale l-a suit la douăzeci şi cinci, bez ploconul. GHICA, S. 512. <$> E x p r. Bez Vlaşca şi Teleorman (ui) = fără a mai socoti şi veniturile ilicite, furtişagurile, potlogăriile. BEZEÂ, bezele, s. f. 1. (Familiar, de obicei în construcţie cu verbele «a face», «a trimite») Sărutare trimisă cuiva cu vîrful degetelor. îmi făcea bezele şi rîdea. VLAHUŢĂ, O. A. 447. 2. Un fel de prăjitură făcută din albuş de ou bătut cu mult zahăr. BEZMETEC, -Ă adj. v. bezmetic. BEZMETIC, -Ă, bezmetici, -e, adj. (Mai ales în construcţie cu verbe de mişcare) Fără rost, fără căpătîi, zăpăcit. Gheorghe Botezatu e slujitor cu credinţă. El n-a ■umblat bezmetic, căutîndu-şi cîştigul cu sabia ori aici, ori dincolo, după cum îi dă simbrie unul ori altul. SADOVEANU, F. J. 570. Găsi pe viaica Evlampia îndelet- nicindu-se c-ttn stup bezmetic. SADOVEANU, P. M. 282. Un roi de albine se învîrtea în zbor deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se aşeze. CREANGĂ, P. 238. <$> F i g. Iar vîntul cu foarfeca-i galbenă tunde Copacii bezmetici sub zările scunde. LESNEA, I. 125. — Var antă: bezmetec, -ă (CREANGĂ, P. 145) adj. BEZMETICÎT, -Ă, bczmeticiţi, -te, adj. Zăpăcit, ameţit, năucit, uluit. Stam cu puşca Ia ochi, încurcat, bezmeticii, neştiind în ce să dau. La TDRG. BEZNĂTIC, beznatici, adj. întunecos, umbros. Un copil, ieşit din pădurea reavănă şi beznatică, ducea două capre înspre sat. POPA, V. 240. BEZNĂ S. f. întuneric mare, de nepătruns; întunecime adîncă. Zări aievea o sumedenie de alte umbre care creşteau şi se topeau mereu in beznă. MIHALE, O. 505. N-o să ne rătăcim... în bezna asta? GALACTION, O. I 209. [La cinematograf] Se face beznă. Tremurînd apare Pe pînza albă, fără nici o cutii, Un domn cu cioc. TOPIRCEANU, P. O. 59. <ţ> (Metaforic) Cioplim din beznă forme de lumină. BEN1UC, V. 7. (Adesea ca atribut al lui.«întuneric », spre a arăta o întunecime desăvîrşită) E admirabil în automobil, prin întuneric beznă, în ploaie. CAMIL PETRESCU, T. II 100. Era-ntuneric beznă Şi nu vedea că BI- — 232 — BIBLIORAFT pling. COŞBUC, F. I 267. La lăptărie, întuneric beznă. CARAGIALE, O. II 241. -4- F> g- Neştiinţă, ignoranţă. Clasele exploatatoare au ţinut poporul în beznă. GHEGRGH1U-DEJ, ART. CUV. 360. Bl- Element de compunere înscmnînd « dublu », « de două ori (mai mult) », care serveşte la formarea unor adjective, ca: bianual, bivalent, biplan etc., şi a unor substantive, ca: bioxid, birefringenţă etc. BIACÍD, -Ă, biacizi, -de, adj. (Despre acizi) Care are doi atomi mobili de hidrogen puţind fi înlocuiţi total sau parţial cu un metal. — Pronunţat: bi-a-. BIANUAL, -A, bianuali, -e, adj. Care se produce, se întîmplă, apare de două ori pe an. Revistă bianuală. Tîrg bianual. Jf- (Despre plante) Care poate da două recolte pe an. — Pronunţat: bi-a-nu-al. BIATÓMIC, -A, biatomici, -e, adj. (Despre corpuri simple) A cărui moleculă conţine doi atomi. Oxigenul este un element biatomic. — Pronunţat: bi-a-. BLBÁN, bibani, s. m. Peşte răpitor, cu carne albă, gustoasă, care* trăieşte în rîuri şi în bălţi cu apă limpede (Perca fluviatilis). Prinde cel mai frumos biban şi i-l aduce în dar. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/5. Puzderie de alţii [peşti] mai mărişori evoluau cu instinctul primejdiei... fugind de umbra ghimpoasă a bibanilor sau de gura de balaur a ştiucii. SADOVEANU, N. F. 74. BIBÁZIC, bibazici, adj. m. (în e x p r.) Acid bibazic = acid care conţine într-o moleculă doi atomi de hidrogen putînd fi înlocuiţi printr-un metal. BIBELÓU, bibelouri, s. n. Mic obiect de artă, care se pune pe mobile, pe etajere etc. pentru a decora un interior. Cîteva bibelouri, fotografii în rame erau răsturnate. DUMITRIU, B. F. 56. Odaia din fund, cu două ferestruici spre curte, un pat de tablă, un lavabou, o masă rotundă, trei scaune, un dulap hodorogit şi cîteva fleacuri botezate bibelouri de familie erau a lui Titu. REBREANU, R. I 27. «$> (Metaforic) In linişte şi-n lumina scăzută, deodată apărură lingă stufuri bibelouri neclintite pe lablale verzi de frunze de nufăr: găinuşi şi cristei de apă. SADOVEANU, O. A. II 146. BÍBER, (1) biberi, s. m. 1. Castor. Blană de biber. 2. Blană de castor. Palton cu guler de biber. BIBERÓN, biberoane, s. f. Flacon cu un sfîrc de cauciuc Ia gură, care serveşte la hrănirea artificială a copiilor sugaci. BIBÍC, bibici, s. m. (l'Ymiliar, de obicei Ia vocativ) Termen de dezmierdare adresat unei persoane iubite. Mai bine fă cum te-nvăţ eu, bibicule. G. M. ZAMFIRESCÜ, SF. M. N. I 74. Ii scriu: «Bibicule, Mangafaua pleacă mîine, miercuri, la Ploieşti#. CARAGIALE, O. I 186. [Era] un bilet de omor de la o damă către « bibicul» ei. CARAGIALE, O. I 192. BIBILICĂ, bibilici, s. f. Pasăre domestică, de mărimea unei găini, cu penele negre-cenuşii împestriţate cu pete albe rotunde şi cu o proeminenţă cornoasă pe frunte (Nu- mida meleagris) ; (regional) pichere. In grădina împresurată cu gard mărunt se plimbau... păsări care aduceau cu bibilica şi curcanul. PAS, L. I 87. Strinsă in fusta ei cu picăţele, bibilica (picherea) aleargă dintr-un colţ într-altul. GÎRLEANU, L. 10. BDJILÓI, bibiloi, s. m. 1. Masculul bibilicii. 2. F i g. (Uneori glumeţ) Termen de dezmierdare adresat copiilor şi persoanelor iubite. V. b i b i c. * D-odată se auzi glasul înţepat al cocoanei: — Ascultă, unde pleci? — La şcoală, bibiloi. DELA\RANCEA, H. T. 122. Nu te ascunde, bibiloiule! gîndeai că nu o să te prinz, ai? CARAGIALE, O. I 238. BIBILURI s. n. pl. Dantelă lucrată cu acul sau cusătură cu dinţişori, aplicată la guler, la mîneci, la poalele cămăşii etc. [Eram] mai toţi... îmbrăcaţi cu cămeşuice cusute cu bibiluri şi albe cum e helgea. CREANGĂ, A. 75. Cămaşă, de filaliu, largă-n mîneci şi cusută cu bibiluri. ODOBESCU, S. A. 135. Fetele se dădeau pe mina... unei jupînese, de le învăţa... împletituri de bibiluri. GHICA, S. 295. BÎBLIC, -Ă, biblici, -e, adj. Care ţine de biblie, al bibliei, din biblie. Cred că saltelele biblice ale regelui Solomon nu erau... mai moi... decît aşternutul meu de iarbă. HOGAŞ, M. N. 70. Nici un al doilea Nimrod, vînătorul biblic, nici un al doilea sfint Hubert, vinătorul minunat al creştinilor, eu unul n-am să mă fac. ODOBESCU, S. III. 13. + (Substantivat, f.) învăţătură din biblie. Eliad zidea din visuri şi din basme seculare Delta biblicelor sînte. EMINESCU, O. I 31. BÎBLEE, biblii, s. f. Carte care conţine mituri şi dogme ale religiei mozaice şi creştine. Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea, Cînd dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea. EMINESCU, O. I 159. •+ F i g. Carte voluminoasă. O biblie întreagă aud că a citit. NEGRUZZI, S. II 214. — Pronunţat: -bli-e. BIBLIOFIL, -Ă, bibliofili, -e, s. m. şi f. Iubitor şi colecţionar de cărţi rare şi preţioase. Ediţia originală a acestei cărţi cuprinde 250 exemplare, dintre care 100 exemplare de lux numerotate de la 51 la 150 destinate bibliofililor. CONTEMPORANUL, s. II, 1949, nr. 138, 5/1. — Pronunţat: -bli-o. BIELIOFILÎE s. f. Interes deosebit pentru cărţi rare şi preţioase; pasiunea de a c^ecţiona astfel de cărţi. — Pronunţat: -bli-o-, BIBLIOGRAF, bibliografi, s. m. Cercetător care se ocupă cu alcătuirea de bibliografii; specialist în domeniul bibliografiei. — Pronunţat: -bli-o-. BIBLIC GRAFIC, -Ă, bibliografici, -e, adj. De bibliografie, privitor la bibliografie. Indicaţiii bibliografice. Buletin bibliografic. — Pronunţat: -bli-o-. BIBLIOGRAFIE, bibliografii, s. f. 1. Listă a scrierilor referitoare la o anumită problemă, cu date indicînd anul şi locul tipăririi, formatul etc.; înşirarea operelor unui autor, cu indicarea diferitelor ediţii; totalitatea lucrărilor scrise cu privire la o anumită problemă. Bibliografie critică — bibliografie care cuprinde şi aprecieri critice asupra scrierilor înşirate. 2. Publicaţie periodică sau carte cuprinzînd studii sau repertorii bibliografice. Bibliografia romînească veche [titlu], 4 Listă a tipăriturilor recent apărute. 8. Ştiinţa care se ocupă de probleme legate de tipăriturile vechi (ediţii, foimat, dimensiuni etc.); disciplina bibliografului. 4. Material informativ asupra unei probleme. Consultanţii ... dau cititorilor sfaturile necesare în legătură cu bibliografia pentru anumite probleme ce-i interesează. SCÎN- TEIA, 1953, nr. 2685. — Pronunţat: -bli-o-. BIELIOLOGÎE S. f. Studiul cărţii ca fenomen al vieţii sociale, cuprinzînd teoria, istoria, producţia şirăspîn- direa cărţii; ştiinţa cărţii. — Pronunţat: -¿//-o-. EIELIORAITj bibliorafturi, s. n. Clasor mobil pentru păstrarea corespondenţei, actelor etc., foimat din coperte BIBLIOTECAR — 233 — BICIUITOR de carton, cu un dispozitiv metalic interior care permite fixarea şi manipularea uşoară a hîrtiilor. — Pronunţat: -bli-o-, bibliotecar, -Ă, bibliotecari, -e, s. m. şi f. Persoană care are în grija şi răspunderea sa administrarea şi funcţionarea unei biblioteci. în condiţiile dictaturii proletariatului, profesiunea de bibliotecar este ridicată la o mare -înălţime. Bibliotecarul devine agitator şi propagandist al culturii socialiste. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 333, 2 5. Ajutorarea sistematică a cititorilor care studiază în diferite forme ale învăţămîntului de partid şi a celor care studiază individual teoria marxist-leninistă este una din cele mai importante sarcini ale bibliotecarilor noştri. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, 8, 2/4. — Pronunţat: -bli-o-. BIBLIOTECĂ, biblioteci, s. f. 1. Instituţie în care se adună şi se păstrează, într-o anumită ordine, cărţi, reviste, ziare etc. pentru a fi utilizate de cititori. Biblioteca Academiei Republicii Populare Rcmîne. a Canalul cel mai important prin care cartea poate să ajungă în masa cititorilor este reţeaua de biblioteci. Ele sînt menite să fie unităţi active ale revoluţiei noastre culturale, adevărate focare de răspîndire a culturii socialiste la oraşe şi sate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 333, 2/4. + Colecţie particulară de cărţi şi periodice. Am citit şi eu poezia asta într-o revistă din biblioteca tatei. SADOVEANU, N. F. 120. Am alergat la biblioteca tatălui meu, care era într-o ladă mare purure deschisă, în coridor. NEGRUZZI, S. I 10. 2. Cameră (într-o locuinţă particulară sau în localul unei instituţii) în care se păstrează cărţile; depozit de cărţi. + Mobilă cu rafturi (uneori închisă în formă de dulap) în care se păstrează cărţile. O bibliotecă de stejar. 3. (Urmat de determinări arătînd destinaţia, cuprinsul etc.) Nume sub care editurile tipăresc uneori serii de cărţi identice ca aspect şi purtînd un număr de ordine, de obicei cu scopul de popularizare. Biblioteca pentru toţi. Biblioteca radiofonistului. — Pronunţat: -bli-o-. BIIÎLI0TEC0N0JIÎE s. f. Ramură a bibliologiei care se ocupă cu organizarea ş i conducerea bibliotecilor. — Pronunţat: -bli-o-. BICAMERAL, -Ă, bicamerali, -e, adj. (Despre sistemul reprezentativ al unui stat) Care constă din două camere legislative, ¿istem bicameral. BICARBONAT," bicarbonaţi, s. m. Sare acidă a acidului carbonic în care unul din atomii de hidrogen a fost înlocuit printr-un metal. Bicarbonat de potasiu = sare în formă de pulbere albă, solubilă, întrebuinţată în industria chimică. Bicarbonat de sodiu sau (în vorbirea curentă) bicarbonat = sare în formă de pulbere albă, preparată sau aflată în stare naturală în unele ape minerale; se foloseşte în farmacie şi în bucătărie (ca praf de copt). BICARIÎÎIÎĂ, bicarburi, s. f. Carbură care conţine două părţi de carbon. Bicarbură de hidrogen = gaz de iluminat. BICEFĂL, -Ă, bicefali, -e, adj. (Despre un animal sau despre un făt) Cu două capete. Monstru bicefal. BÎCEPS, bicepşi, s. m. Muşchi cu extremitatea superioară despărţită în două ligamente; (în special) muşchiul dintre umăr şi cot, care face să se îndoaie antebraţul. BICHIRÎ, bichiresc, vb. IV. Tranz. (Mold.) A face, a drege sau a întocmi un lucru pe îndelete, încet, migălind; a se mocăi. Moş Nichifor stătuse în Ioc şi nu ştiu ce bichirea şi cisltiia primprejurul căruţei. CREANGĂ, P. 123. BICI, bice, s. n. 1. Ob'ect cu care se dau lovituri (de obicei vitelor), alcătuit dintr-un băţ de care e legată o curea de piele sau o împletitură de curele de piele sau (mai rar) de cînepă. Fripse spinarea dobitocului cu plesnitura biciului. PAS, L. I 15. Veac după veac vîsleau sub negre fulgere de bice Nefericiţii lumii, sclavii din galere. BOUREANU, S. P. 7. Se clatină, lung ţipă sub povară Căruţele pe drumul alb de ţară; Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. IOSIF, V. 71. Nu mai sta din pocnit cu biciul. CREANGĂ, P. 112. F i g. închidea ochii răniţi de biciul viscolului. DUMITR1U, N. 218. 2. (Adesea la pl.) Lovitură de bici. Surugiul... dădu fugarilor cîteva bice. SADOVEANU, M. 182. Moş Nichifor... dă bici iepelor. CREANGĂ, P. 117. Pe urmă, cu toate opintirile, bicele, strigătele, am început a merge. NEGRUZZI, S. I 307. 3. F i g. Cruzime, răutate, asprime, (mijloc de) asuprire. Iobagi şi clăcaşi, maghiari şi romîni — Dar acelaşi bici şi aceiaşi stăpîni. TULBURE, V. R. 37. + Flagel, plagă, urgie. Intr-o zi a căzut bici de foc pe căminul nostru. DELAVRANCEA, S. 19. 4. F i g. Satiră usturătoare. Tiranu-ncremeneşte sub biciul lui de foc. MACEDONSKI, O. I 110. — Pl. şi: (rar) biciuri (BENIUC, V. 17). — Variantă: (regional) zbici (TEODORESCU, P. P. 152) s. n. BICICLETĂ, biciclete, s. f. Vehicul pentru o singură persoană, avînd două ro{i puse în mişcare prin învîrtirea unor pedale pe care biciclistul le apasă alternativ cu picioarele. BICICLÎST, -Ă, biciclişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care umblă pe bicicletă. Pedalează un grup de zece biciclişti.. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2651. BICÎSNIC, -Ă adj. v. bccisnic. BlCIŞte s. n. v. biciuşor. BICICÎ, biciuiesc şi biciui, vb. IV. Tranz. 1. A bate (pe cineva) cu biciul, a da (cuiva) bice. Li se moaie [boilor] genunchii. Cum poţi să-i mai biciui? STANCU, D. 194. + A lovi (fără voie), producînd usturime. în fuga nebună ierburile îl biciuiau şi i se încolăceau ca şerpii de picioare. GÎRLEANU, L. 32. <> F i g. Se îndoiau ca nişte arcuri şi biciuiau văzduhul sărmanele crengi negre ale fagilor uzi de ploaie. DUMITR1U, N. 187. Soldaţii se strîn- seră mai bine în mantale, biciuiţi de-un vînt— care le învăluia picioarele. CAMILAR, N. II 256. 2. F i g. A face (pe cineva) să sufere, a chinui (moraliceşte). Rîde... de farsa pe care mi-o joacă— De felul în care mă biciuie pînă Ia sînge cu frica şi cu deznădejdea. DUMITRIU, B. F. 151. Biciuită într-una cu limba de bunica, mama... a urcat dealul. STANCU, D. 16. 3. F i g. A satiriza fără cruţare. în aceste comedii, Cara- giale biciuieşte o concepţie. TERAILEANU, £P. CR. 228. Donici biciuia viciurile prin fabulele sale. NEGRUZZI, S. I 334. Refl. pas. Haideţi... la teatru romînesc, Unde relele din fire Necmţat se biciuiesc. ALECSANDRI, T. I 150. — Variantă: (regional) zbiciui (TEODORESCU, P. P. 151) vb. IV. BICIUIĂLĂ, biciuieli, s. f. Biciuire. BICIUIRE, biciuiri, s. f. Acţiunea de a biciui şi rezultatul ei. Năstase înfăşură caii în două biciuiri şi trăsura începu a fugi spre răsărit, cătră Moldova. SADOVEANU, O. III 75. <0- F i g. Şi carnea le-au aruncat Păsărilor cerului:.. Biciuirii ploilor, Zloatelor, noroaielor. BENIUC, V. 163. înaintau cu anevoie împotriva biciuirilor vîntului. SADOVEANU, F. J. 431. Marea tace odihnită De biciuirile furtunii. MACEDONSKI, O. I 153. BICIUITOR, -0ĂRE, biciuitori, -oare, adj. 1. Care loveşte, care face să usture. Vînt biciuitor. t -BICIUŞCĂ — 234 — BIET 2. (Despre vorbe, scrieri, critici) Usturător, aspru, ■necruţător. Satiră biciuitoare. (Substantivat) Critic -aspru, satiric. Caragiale este un aprig biciuitor al moravurilor burgheze. BICltiŞCĂ, biciuşti, s. f. 1. Vergea scurtă şi elastică, îmbrăcată într-o împletitură de piele, cu care călăreţul îndeamnă calul; cravaşa. A desemnat in aer cu biciuşca Socul. GALAN, Z. R. 94. 2. Bici scurt sau subţire. In mijlocul satului erau mai multe cară cu pluguri, oprite-n loc. Oamenii, cu biciuşca pe braţ, grăiau neliniştiţi. CAMILAR, TEM. 86. Moş Ni- chifor avea o biciuşca de cele de cînepă, împletită de mina lui. CREANGĂ, P. 107. BlCnjşOlî. bicinşoare, s. n. Diminutiv al lui b i c i. Ne aduce, dar de şcoală nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos. CREANGĂ, A. 3. — Variantă: bicişor (ŞEZ. III 244) s. n. BICÎZNIC, -Ă adj. v. becisnic. BICOLOR, -Ă, bicolori, -e, adj. Care are două culori. Steguleţe cu prapore de mătase bicolore: albastru şi galben. ’BĂLCESCU, O. I 18. BICONCĂV, -Ă, biconcavi, -e, adj. (In opoziţie cu b i c o n v e x) Care are două feţe concave opuse. Lentilă biconcavă. BICONVÎÎX, -Ă, biconvecşi, -xe, adj. (în opoziţie cu biconcav) Care are două feţe convexe opuse. Sticle de ochelari biconvexe. BICORN, bicornuri, s. n. Pălărie bărbătească (de uniformă) cu două colţuri, pe care o poartă, în ţările din apus, unele persoane civile (academicieni, diplomaţi •etc.), precum şi unii militari, mai ales la solemnităţi. BIDEU, bideuri, s. n. Vas de toaletă aşezat pe un suport cu picioare. BIDIBÎO s. n. v. IfidiTiu. BIDIDliL, bididei, adj. m. (în poezia populară, despre cai) Ager şi frumos. V. bidiviu. Vine ■Ghiţă tinerel, P-un cal murg şi bididei, Cu şaua de arginţel. ŞEZ. I 183. BIDIDÎU s. m. v. bidiviu. BIDIGĂKIE, bidigănii, s. f. (Transilv.) Dihanie. Ilinca, uitind păruiala şi văzînd groaza ce dase în boieri pentru cele două bidigănii, se simţea mulţumită. AGÎRBICEAKU, S. P. 48. Era ocolit de bidigăniile cele mai urîte din lume: cini, mîţe, lupi, vulpi, urşi, lei, crocodili .fi cite nu mai sint pe pămînt şi pe sub soare. RETEGA- NUL, P. III 30. BIDINDĂ, bidinele, s. f. Perie de spoit pereţii, de obicei •cu coadă lungă, făcută (mai ales) din păr de porc. Văruiau cîţiva inşi coteţele găinilor.— Vino încoa şi pune mina pe bidinea şi tu! i-au poruncit. PAS, L. I 97. In via părăginită iarba... acoperă răzoarele şi îneacă cuprinsul într-o verdeaţă moale...: parc-ar fi scuturat cineva bidinele muiete în roşu, galben şi albastru pe d-asupra cîmpiei. DELAVRANCEA, S. 221. — Variantă: (Mold.) badana, badanale (LESNEA, I. 127, CREANGĂ, A. 129, ALECSANDRI, T. 412), s. f. BIDlViD, bidivii, s. m. Ca) (de călărie) tînăr, iute şi frumos. V. s i r e a p. (în basme) Călare pe un bidiviu ■ce arunca pe nările nasului trimbe de fum sfulgerate cu limbi de foc aprins. DELAVRANCEA, S. 82. Mă mai cunoşti acum? strigă calul scuturîndu-şi coama şi bătînd din picioare ca un bidiviu tinerel. POPESCU, B. I 52. El că-şi are-un bidiviu Cu singe de argint viu. ALECSANDRI, P. P. 106. ■(Adjectival) I-ar da... poştalioane cu opt cai bidivii. DELAVRANCEA, S. 36. — Variante: bidibiu (ISPIRESCU, M. V. 36), bididiu (TEODORESCU, P. P. 608) s. m. , BIDON, bidoane, s. n. Vas de tablă, de diferite forme, în care se păstrează sau se transportă lichide. In bidoane de tinichea pline cu pămînt cresc tufe de verdeaţă şi flori mirositoare. BART, E. 330. + Un fel de ploscuţă de tablă simplă sau emailată, îmbrăcată (uneori) în piele, pînză sau postav, în care soldaţii şi excursioniştii îşi- ţin apa de băut sau alte băuturi. Soldaţii ieşeau din gropi, strîtigîndu-se în jurul căruţelor, cu gamelele şi bidoanele. CAMILAR, N. I 395. Picioarele mergeau singure, după clinchetul sec al bidoanelor. CAMILAR, N. II 439. Crăciun înălţă bidonul cu rachiu, trase un gît şi-l trecu lui Micliiu. SADOVEANU, O. VI 130. BIELA, biele, s. f. Organ de maşină în formă de bară, care face parte din mecanismul de transformare a unei mişcări rectilinii în mişcare de rotaţie sau invers. Vom aduce lumina-n uzini, In inimile noastre, intre maşini. Fiecare zvîcnet de bielă va fi Aducător de noi bucurii. VINTILĂ, O. 23. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. — Pronunţat: bi-e-. BIELORIÎS1, -Ă, bieloruşi, -se, adj. Care aparţine Bielorusiei, care este originar din Bielorusia. Ansamblu de dansuri bieloruse. — Pronunţat: bie-, BIEIORlîS2, -Ă, bieloruşi, -se, s. m. şi f. Persoană care locuieşte sau care este originară din Bielorusia. — Pronunţat: bie-, BlELŞTlG s. n. v. belşug. BIENĂL, -A, bienali, -e, adj. 1* Care durează doi ani; care are nevoie de doi ani sau ds un ciclu de doj ani pentru a se termina sau pentru a se dezvolta complet. Asolament bienal. Plan bienal. (Despre plante) Care dă flori şi fructe la doi ani după ce a fost semănată. Sfecla e o plantă bienală. 2. Care are loc sau apare o dată la doi ani. Revistă bienală. Congres bienal. — Pronunţat: bi-e-.' BIET, BIÂTĂ, bieţi, ~te, adj, 1. (Precedă nume de fiinţe; cu un puternic conţinut afectiv) Vrednic de milă, de plîns. Bieţii boişorii mei s-au... dus ca pe gura lupului! CREANGA, P. 44. De aci'înainte vai şi amar de bietele vrăbii de pe garduri! ODOBESCU, S. III 22. Bietei coţofene îi cerură iertare Că nu-i dau ascultare. ALEXANDRESCU, P. 120. (Rar, formînd un compus cu substantivul pe care îl determină) Ar fi bine.. .'să cumperi haine şi încălţări biet copilului ăstuia. SADOVEANU, P. M. 26. (Substantivat, numai ca apoziţie, articulat sau nu, adesea legat prin prep. « de » de pronumele sau de substantivul pe care îl determină) Şi nu pricep ce-i asta, Şi nu ştiu, biata, cum ? COŞBUC, P. I 60. Biet de tine!—grăi bătrinul — nici tu n-ai fost făcut în ceas bun. SLAVICI, N. II ^ 4. Mărita-m-aş şi eu, biata, Rufele de pat nu-s gata. JARNlK- BÎRSEANU, D. 44. <0* (Invariabil) Ea, biet, care ştia ce este necazul şi lipsa, îşi plecă urechea la rugăciunile cele viclene ale zmeului. ISPIRESCU, L. 123. Copiii, biet, ca copiii, nu ştiau ce să facă. ISPIRESCU, L. 333. ■+ (Predicativ, despre morţi) Regretat, L-am auzit pe tata şoptind: Aşa a prigonit-o şi pe biata maică-tav SADOVEANU, N. F. 6. Şi numai aşa se putea linişti biata mamă de răul nostru, biată să fie de păcate! CREANGĂ, A. 40. Eu n-am uitat... nici pe bietxd Gheorghe Geantă. ODOBESCU, S. III 14. 2. (Depreciativ; şi despre lucruri) Vrednic de dispreţ, neînsemnat, mizerabil. Le păream [uriaşilor] prin vale poate Nişte biete de furnici. COŞBUC, P. I 296. Nu puteţi da gios o biată uşă? ALECSANDRI, T. 1050. 'BIFA — 235 — BILIARD BIFA, bifez, vb. I. T r a n z. A nota cu un semn mic '(în formă de 1V1) anumite cuvinte sau cifre dintr-un registru, dintr-o listă ctc., spre a şti că au fost luate în •considerare, controlate, verificate ctc. BÎFTEC, biftecuri, s. n. Bucată de muşchi de vacă fript pe grătar sau în tigaie. Un biflec crud şi tare ca de J>iatră. TOPÎRCEANU, S. A. 111. BIFURCĂ, pers. 3 bifurcă, vb. I. Refl. A se despărţi în două ramuri (ca braţele unei furci). E un punct, Insă, unde drumul nostru se bifurcă, ţi de aici încolo mergem pe căi diferite. HOGAŞ, DR. II 169. IIIFUHCÂRE, bifttriări, s. f. Bifurcr.ţic. BIFURCĂŢIE, bifurcaţii, s. f. Faptul de a se bifurca; locul unde se bifurcă un drum. Iiifurcaţia unui drum. — Pronunţat: -¡i-e. BIGĂM, -Ă, bigami, -e, adj. Care se căsătoreşte •pentru a doua oară, fără ca în prealabil să fi fost desfăcută legal întîia căsătorie. bigamîe S. f. Situaţia în care se găseşte o persoană bigamă. Conform Codului penal al Republicii Populare Romine, delictul de bigamie se pedepseşte cu închisoare corecţi irală. BIGI-BlGI s. n. invnr. Denumire dată unor cofeturi orientale, de formă cilindrică, făcute dintr-un fel de pastă gelatinoasă (roşie) cu miez de nucă. Coşurile pline de iunătăţi, acadele şi bigi-bigi pentru plozi. C. M. ZAMFI- HESCU, SF. M. N. II 167. bigOt, -A, bigoţi, -te, adj. Care se conformează orbeşte riturilor bisericeşti; evlavios, pios. Pătimaşă Jiină la orbire, dar fi vicleană cind trebuia, prinţesa Irina, care era fi bigotă, a cumpăt'at două luminări groase fi le-a trimis la biserica Sărindarului s-o ierte dumnezeu. PAS, L. I 110. Ideile religioase-bigote... se datoresc educaţiei excesiv de religioase. GHEREA, ST. CR. I 293. Cui sintem Jatori cu acest voit păcat?... Clerului bigot şi ignorant. NEGIIUZZI, S. I 347. BIGOTISM s. n. Caracter şi atitudine de bigot. BIGUDÎU, bigudturi, s. n. Vergea mică de metal, prevăzută cu unele dispozitive, in jurul cărcia se răsuceşte o şuviţă de păr pentru a o ondula. îşi pune părut pe Jiigudiuii. BIIIIjNCĂ, bihunci, s. f. Trăsurică uşoară cu un singur cal, cu patru roţi şi o banchetă aşezată de-a lungul, pe care conducătorul stă călare. Umbla pe moşie încălecat pe o bihttncă de curse ; îl ducea în trap întins un hannăsar negru. SADOVEANU, M. C. 21. BIJUTERIE, bijuterii, s. f. Obiect de podoabă făcut •din metal nobil şi pietre scumpe; giuvaer. începu să scoată bijuteriile una cîte una din caseta căptuşită cu mătase roşie. DUMITRIU, N. 93. IÎIJUTlfiR, bijutieri, s. m. Persoană care face sau vinde bijuterii; giuvaergiu. — Pronunţat: -ti-er. BILANIĂL, -Ă, bilabiali,-e, adj. (D:spre consoane) Care se articulează cu amîndouă buzele, t B •, «/>* şi « m * rint consoane bilcbiale. — Pronunţat: -bi-al. B1LA.IÎIĂT, -Ă, bilabiali, -te, adj. (Despre corola •sau caliciul unei flori, p. e x t. despre flori) Care seamănă cu o gură dîschisă (avînd sepalele sau petalele reunite în partea posterioară şi dind naştere unui tub, iar în partea anterioară desfăcute în două părţi ca nişte buze). Gura-leului este o floare bilabiată. — Pronunţat: -bi-at. liUiĂXŢ, bilanţuri, s. n. Act de contabilitate care înfăţişează situaţia activului şi pasivului unei activităţi financiare pentru o anumită perioadă de timp. + F i g. Rezultatul unei activităţi desfăşurate intr-o perioadă dată. S-au întrunit aici fruntaşi din gospodăriile colective de pe întreg cuprinsul ţării pentru a dezbate proiectul noului statut, ti face bilanţul muncii desfăşurate pînă anim de gospodăriile colective. GHEORCHIU-DEJ, GOSP. AGR. 5. [Constituţia U.R.R.S.] reprezintă un bilanţ şi o garanţie a cuceririlor măreţe dobîndite de masele muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 3/1. încheindu-şi bilanţul zilei, fu totuşi mulţumit. REBREANU, R. I 2-42. BILATERAL, -A, bilaterali, -e, adj. 1. Care are două părţi (sau două laturi) opuse, simetrice. + (Despre unele organe ale plantelor) Aşezat pe laturi, la dreapta şi la stingă unui organ central. 2. Care priveşte în acelaşi timp cele două laturi sau aspecte ale unui întreg. (Fin., Comerţ) Solduri bilaterale — solduri care arată pe de o parte activul, pe de alta pasivul. Model-tip bilateral al contului = cont care conţine o parte pentru intrări şi alta pentru ieşiri. o. (Despre acte, contracte, obligaţii ctc.; în opoziţie cu unilateral) Care obligă în mod reciproc (amîndouă) părţile interesate. V. s i n a 1 a g m a t i c. Contract bilateral. DÎLĂ1 s. f. Fiere (1). BILĂ5, bile, s. f. Obiect de formă sferică, făcut din lemn, piatră, sticlă etc. şi servind ca piesă la jocurile de copii, la popice, la biliard sau ca piesă mecanică la anumite maşini. <$• Bilă albă (sau neagră) — (intr-un anumit sistem de votare) vot pentru (sau contra) unui candidat. Votăm ctt bilă albă ori neagră? PAS, L. I 158. Rulment cu bile v. rulment. + (In trecut, la notarea examenelor din univesităţi) Bilă albă ~ nota i foarte bine >. Bilă roşie — nota < bine ». Bilă neagră — nota < insuficient *. BILĂ3, bile, s. f. Trunchi subţire (întreg sau scurtat) de arbore, în special de brad, întrebuinţat în construcţii în formă brută sau prelucrată. Pădurarii taie brazii... şi fac din ei buşteni şi bile. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. — Variantă: (regional) gllilii (DU-NAREANU, Cil. 4S) s.f. BILEĂLĂ S. f. ghileală. BILÎT, bilete, s. n. 1. Scrisoare conţinînd numai cîteva rînduri, adresată de obicei unei persoane din aceeaşi localitate şi trimisă printr-un curier. Am dat femeii ţăranului un bilet pentru doctorul din tirg. IBRĂILEANU, A. 179. 2. Bucată Je hîrtie sau de carton de format mic, prin care se garantează cuiva un drept temporar. Nu e voie să ttmbli cu trenul fără bilet! DUMITRIU, Ii. F. 6. îl păstrase ca să-şi cumpere un bilet de amfiteatru. CARAG1ALE, O. III 20. <> Bilet de voie = hîrtie pe care se menţionează permisiunea de a ieşi în oraş, acordată unui militar încaz:>rmnt sau unui elev intern. + (Rar) Bilet de identitate = buletin de identitate. Mă mir cum criticul de la « Romînia • nu i-a cerut lui Gheorghe şi bilet de identitate. GHEREA, ST. CR. II 247. + (Fin.) Bilet de bancă = bancnotă. Bilet la ordin = cambie (1). — PI. şi: (învechit) bileturi (ALECSANDRI, T. 83). BILEŢfiL, biletele, s. n. Diminutiv al lui bilet (1). Mi-â trimis... un bilete! în care îmi spunea că... II cheamă la Bucureşti. DUMITRIU, B. F. 39. I II,t vb. IV v. gllili. IÎIIjlAlî, -A, biliari, -e, adj. Care se referă Ia bilă1. Funcţie biliară. Veziculă biliară. Calculi biliari. — Pronunţat: -h-ar. BILIĂRD, biliarde, s. n. Joc in care nişte bile de fildeş sînt deplasate prin lovirea uneia din ele cu tacul. •+■ Masi BILIARGIU — 236 — BINE specială, acoperită cu postav verde, pe care se joacă jocul descris mai sus. Din odaia de alături, unde erau biliardele, îl strigară doi prieteni. PAS, L. I 41. In cafenea, un individ, aplecat cu pieptul pe biliard, citcşte o gazetă deschisă mare pe postavul verde; într-un coif doarme altul cu capul pe masă. CARAGIALE, O. II 13. Scria cu cridă pe postavul verde al biliardului. EMINESCU, N. 37. — Pronunţat: -li-ard. BMARGÍÜ, biliargii, s. m. (Rar) Jucător (pasionat) de biliard. Cu sticla in mină, domnul Jlie îi făcu un semn: s-o aducă acolo unde se aflau biliargiii? PAS, L. I 41. — Pronunţat: -li-ar-. BILÍNGV, -Ă, bilingvi, -e, adj. 1. (Despre persoane sau colectivităţi) Care vorbeşte în mod curent şi în egală măsură două limbi. Populaţie bilingvă. 2. Scris în două limbi. Inscripţie bilingvă, a Scenarii teatrale bilingve. CONTEMPORANUL, S. II. 1949, nr. 165, 5/6. Dicţionar bilingv — dicţionar care cuprinde cuvintele unei limbi traduse în altă limbă. BILINGVISM s. n. întrebuinţare, în mod curent şi în egală măsură, a două limbi diferite de către acelaşi individ sau acelaşi grup social. BHIÓN, bilioane, s. n. (în sistemul de numărare al popoarelor romanice) Unitatea formată din o mie de milioane; miliard; (în uzul internaţional) un milion de milioane. — Pronunţat: -li-on. BILIÓS. -OÂSĂ, bilioşi, -oase, adj. Care are un exces de secreţie biliară; care are la bază o excesivă secreţie biliară. Ten bilios — ten galben (ca al bolnavilor de icter). — Pronunţat: -li-os. BILŞtJG s. n. v. belşug. BILUNAR, -A, bilunari, -e, adj. Care se face, se întîmplă, se produce de două ori pe lună; bimensual. Revistă bilunară. BIMÁN, -A, bimani, -e, adj. (Termen ştiinţific, ca atribut al omului censiderat în evoluţia sa pe scara animală) Cu două mîini. BÎMBAŞA, bimbaşiy s. m. (învechit; în armata turcă din secolul al XIX-lea) Comandant, căpetenie peste 1000 de soldaţi. Am să-mi durez o pereche de poturi arnăuţeşti, să par că-s bimbaşa Sava. ALECSANDRI, T. 181. ^ (Azi numai în expr.) A trăi ca un bimbaşa (sau ca bimbaşa) = a trăi în lux, în belşug. (în forma bimpaşa) La mine trăiţi ca bimpaşa, se lăuda jupîn Moţatu. STANCU, D. 371. De unde trăiam înainte ca bimbaşa cu patru sfanţi pe zi, astăzi nu-mi ajung patru poli. La TDRG. — Variantă: bimpaşa s. m. . BIMENSUAL, -A, bimensuali, -e, adj. (Despre publicaţii) Care apare de două ori pe lună; bilunar. Revistă bimensuală. — Pronunţat: -su-al. BIMESTRIÂIi, -Ă, bimestriali, -e, adj. (Rar) Care are loc la fiecare două luni; (despre publicaţii) care apare din două în două luni. Revistă bimestrială. ■ — Pronunţat: -tri-al. BIMÉSTRU, bimestre, s. n. (Rar) Răstimp de două luni. BIMETAL, bimetaîe, s. n. Produs tehnic realizat prin unirea a două metale. Dubleuî este un bimetal. BIBIETÁLIC, -Ă, bimetalici, -e, cdj. 1. Alcătuit din două metale diferite. Conductor electric bimetalic. 2. (în economia capitalistă; despre un sistem monetar) Care e bazat pe un dublu etalon metalic (de aur şi de argint). BIMETALÎSM s. n. (în economia capitalistă) Sistem monetar întemeirt pe un dublu etalon metalic (de aur şi de argint). B1META1ÎST, -Ă, bimetalişti, -ste, adj. Bimetalic (2). BIMILENAR, -Ă, bimilenari, -e, adj. Care are o vechime sau o durată de două mii de ani. Inscripţie bimilenară. bimotOr, -oâre, bimotori, -oare, adj. Cu două motoare. Avion bimotor. BÎMPAŞA s. m. v. bimbaşa. BINĂ, binale, s. f. 1. Clădire în construcţie sau în reparaţie. In «Zidarul» autorul înfăţişează un crimpei din viaţa muncitorilor de binale pe timpul regimului capitalist. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 2/2. Inţeleseseşi... pentru ce tata... nu lucra niciodată la binalele naşului. PAS, Z. I 252.1-am dat drumul pe schelă, ca să iasă pe la spatele binalei, pe portiţa dinspre maidan. CARAGIALE, O. I 78. 2. (învechit) Clădire, casă de locuit. In fiecare an se clădesc sute de binale. CARAGIALE, O. II 97. Bina cu patru odăi, unde am putea să şedem chiar noi! ALECSANDRI, T. 288. [Lembergul] are frumoase binale... şi biserici cu turnuri nalte. KOGĂLNICEANU, S. 5. BINAGÎU, binagii, s. m. (Rar) Constructor de binale. Asta meşterul Dincă binagiul mi-a făcut-o; a tencuit zidul de la poartă. CARAGIALE, O. I 84. BINAR, -A, binari, -e, adj. Compus din două unităţi. «*> Compus binar = corp chimic alcătuit din două elemente. Sistem binar — amestec de două substanţe. Aliaj binar — aliaj între două metale sau între un metal şi un metaloid. (Muz.) Subdiviziune binară = subdiviziunea unui timp în două, patru sau opt părţi egale. ,+ (Despre plante) Cu organele dispuse cîte două sau cîte patru, opt etc. BINDISÎ, bindisesc, vb. IV. I n t r a n z. (Numai în formule negative sau care presupun un răspuns negativ) A se sinchisi (de ceva), a-i păsa (de ceva). Harap- Alb şi cu ai săi nici nu bindiseau de asta. CREANGĂ, P. 251. A doua zi dez-dimineaţă le începeam [nebuniile] din capăt şi iar lua mama nănaşa din coardă, şi iar ne jnăpăia, dar noi ţarcă bindiseam de asta ? CREANGĂ, A. 40. BtNE1 adv. (î n opoziţie cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidenţă caracterul pozitiv sau avantajos al unei acţiuni sau al unei stări) I. 1. în mod convenabil, plăcut, după cum îşi doreşte cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulţumirea cuiva. Citu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n şezătoare, Că sint fete şi fecioare Şi mai uiţi din supărare. JARNlK- BÎRSEANU, D. 414. Expr. A trăi bine = a duce o viaţă plăcută, uşoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pină codrulfrunza-şi ţine, Toţi voinicii trăiesc bine. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuşi, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viaţa dumitale şi ţi-au mers bine treburile. SADOVEANtJ, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prieteneşte. Sfinta Duminică a primit-o... tot aşa de bine ca şi surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simţi) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheşule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face leliţa Anica?. .. ■—Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A SC îace (sau a facc pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoşi, a (se) vindeca. Se jura că într-un" ceas îl va face bine. VLAHUŢĂ, O. A. 105. Se gindca că s-ar putea face bine. şi calea i s-ar limpezi. VLAHUŢĂ, N. 37. A nu-i fi BINE — 237 — BINE bilie =a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de linişte, de mulţumire, de bunăstare etc. El [Ştefan cel Mare] să trăiască, şi Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata ţară cind vom avea războaie intre noi, fi poate fi măriei-tale mi-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Imp ers.) Porunceşte să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau o trăi a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ţi-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, p. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci şi răul citeodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) =» a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Ţin minte oamenii fi, cind le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu ştiu cum ii veni bine fetei împăratului, aduse paloşul cam pieziş şi-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Ceteşte ticăloşiile! sau — mai iine — las’să ţi-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bin’ hrană peştilor! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de) ..e bine = dacă (sau de)..e mult, e mare lucru, poţi fi mulţumit. Dacă primeşti jumătate din cit ceri, e bine. Bino-ni venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnii inginer a nostru l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, Cit sîntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bilie V-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiţă! — Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ■$> (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toţi îmi dau bună ziua respectuoşi, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredinţată că n-are să ne ştie nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cit despre mine, eu rămîi tot bine încredinţat că cele mai dulci mulţumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre nişte buni tovarăşi. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzaţii) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. <$- (în unele construcţii fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Şi pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniştit acum. COŞBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndti-l cum vrea să-şi ascundă oftatul, s-aşeză mai bine pe prispă, îşi răsuci o ţigară, cu simţămîntul că omul e gata să-şi dezlege haierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. «$' (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cuî7i e mai bine de dormit intr-insa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziţii aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poţi pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. — Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. -<ţ> (Adesea repetat, în semn de avertisment sau ■de ameninţare) Bine, bine! cercaţi voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ţi da de fund? CREANGĂ, P. 260. <ţ> (Uneori întărit prin « d-apoi » sau « dar », exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de ¡unde pot eu să-ţi dau un astfel de lucru ? ISPIRESCU, L. 2. (E x p r.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o uşoară indiferenţă faţă de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede şi dumneata. CREANGĂ, P. 172. (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire şi îndoială faţă de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUŢĂ, la TDRG. (E x p r.) Ba bine că nu! = se înţelege 1 fireşte (că da)! desigur 1 Măi Buzilă, mi se pare că iu eşti toată pricina gîlcevei...—Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (şi aşa)! Ei bine, sînt vinovat. pedepseşte-mă. Bine că... =noroc că (cel puţin) Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine c-amscăpat de belea! CREANGĂ,P.68. II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. a Pe ce punea mina, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin, ca să ■ meargă plăcintele acestea mai line pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine şi-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. <0. Expr. A pune (ceva) bine =a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bilie- rău = mai mult sau mai puţin, după posibilităţi, după putinţă. După ce iie-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigii împrejurul focului. CREANGA, A. 31. 2. (în legătură cu verbele cunoaşterii, ale percepţiei, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realităţii, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuţă, încă nu poţi înţelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COŞBUC, P. I 261. Apoi mă mieram cu de ce vorbeşti aşa de bine moldoveneşte. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. — Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 56. <$> Expr. A Şti (prea) bine (ceva) = a) a şti (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoştinţă (de.. .). Ştii bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, ştiu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, ştiut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ţi-am fost dragă, ştiu eu bine! COŞBUC, P. I 51. Să ştiu bine că.. .=măcar să .. ., chiar dacă... A vedea bine = a-şi da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = fireşte, negreşit, natural. Vii cu noi?—Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = aşa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos,- reuşit. A cînta bine. A declama bine. c=j In zadar mi te gaţi bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNIK- BÎRSEANU, D. 446. Expr. A-i sta (sau a-i şedea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veşminte de la şatră, Dar mai bine i-ar şedea De-ar fi ţesute de ea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 424. 4. în conformitate cu cerinţele sociale, morale, Profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăţiei n-am nimic să-ţi zic, fiindcă tu, cu iscusinţa ta, ştiu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruţo-n casă... — Bucuros mi te-oi lăsa, Daca bine te-i purta. JARNIK- BÎrseAnu, D. 375. Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (Ia comparativ, urmat de o negaţie, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Şi fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viaţă să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. i 92. A face bino (că ...) = a proceda aşa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ţi-ai luat calul ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu o rău — nu strică să-ţi iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine tî-a făcut! = aşa-ţi trebuie ! ai meritat-o ! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, şi dacă văzu că nu poale să-i prăpădească plesni fierea intr-insa de necaz, căzu şi crăpă... iară ei aşteptară pînă să moară bine, apoi neguţătorul băgă degetul in gura inelului şi zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca şi mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfirşea Şi de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. ( BINE — 238 — BINECUVÎNTAT 2. Tare mult, foarte ... A siiris ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păşea şi el destul de bine. ISPIRESCU,' L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, şerbi, unguri, izgoniţi pentru relele lor fapte, îşi aflaseră scăpare lingă Alexandru, care, plătindu-i bine, ii avea hărăziţi. NEGRUZZI, S. I 143; Mîndmlică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÎK-BIRSEANU, D. 402. <$. (Repetat) L-au apucat şi l-au imblătit bine- bitie. SBiera, P. 289. <^Loc. a d v. Mai bine (do ...) = mai mult (de.. .).De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coţi întocmai nu va fi fost [coada vulpii] — zise el asudind — dar pre legea mea că era de un cot şi mai bir.e! ODOBESCU, S. III 46. Mult şi bine = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu accstora, ti ţinea mult şi bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) Do bine ce •. • = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. <$> (In legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesităţi trupeşti) A dormi binc=a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, şi a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Şi mănincă fata la plăcinte, şi mănincă hăt bine! CREANGĂ, P. 290. BÎNE2 s. n. sg.’(în opoziţie cu rău) 1. Ceea ce aduce mulţumire, satisfacţie, folos; ceea ce îşi. doreşte cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulţumire, fericire, bunăstare. Spunea: Intr-o zi, Măriucă. .. are să odrăs- lească şi pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Şi mai cu foc muncea, cu gindul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreţ decit acţiunea închinată binelui celor mulţi. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine şi în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău.. ■ după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 21. <0> Loc. a d v. Cu bilio = cu succes, în mod fericit. Am bună nădejde să isprăveşti cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule •de urare sau de salut) Rămineţi cu bine şi cu sănătate! SADCVEANU, N. F. 21. Veniţi, dragi păsări, înapoi— Veniţi cu bine! COŞBUC, P. I 90. De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămii, rămîi cu bine! Mă voi feri în calea mea De tine. EMI- NESCU, O. I 187. Noroc bun... şi la anii cu bine! ALEC- SANDRI, P. 673. E x p r. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudenţe, riscîndu-şi situaţia. A da binelui cu piciorul = a dispreţui o situaţie bună şi a o pierde din vina lui. Să auzim de binol v. auzi. (Exclamaţie intercalată în text) Şi-apoi dă, doamne, bine! = şi-apoi numai să te ţii! După aceasta se începe nunta, şi-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămăşiţă a concepţiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nti-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceţi, măi? zise Lăţi-Lungilă. Parcă nu faceţi a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învăţat oamenii întîi unii de la alţii. GOLESCU, î. 20. Loc. a d v. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndeţe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aş fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putinţă. BOLINTINEANU, O. 301. Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cincva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lingă cincvn = a se purta frumos cu cineva, a linguşi pe cineva pentru a-i cîştiga bunăvoinţa. A lua pe Cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor şi mulţumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua in nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia şi curăţenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. Compus: om de bino = persoană care practică binele, care vrea binele.. Om de bine, de credinţă, ce Moldova ţi-ai iubit Şi... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare- bine. <)> Expr. Fă bine şi... (sau de...) = fii bun (şi...), te rog (să...), ai bunătatea (şi...). Faceţi' bine şi-mi daţi puţină apă să beau, căci nu mai pot de sete. RETEGANUL, P. IV 39. (Ameninţător) Fă bine şi pleacă de aici, c-o păţeşti! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (Pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre Gavrilă.. ■ fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F- 92. M-am rugat de el şi mi-a făcut bine c-un gologan. MI- RONESCU, S. A. 76. 4- Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta nu aştepta ireun bine. NEGRUZZI, S. I 150. <*> Loc. a d v. î» bine = spre folosul, în avantajul cuiva De-a veni el după- mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntearcă tot in bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ^ Expr. A-i lace (cuiva) bine = a da pjutor, a ajuta. Ploaia a făcui mult bine semănăturilor. □ L-am trimis, că-i om cu-nvăţătură, Poate că va face bine ţării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roş de zece ori cincisprezece picături şi-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ţi fie- de bilie! = (Urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ţi fie de folos ! să-ţi priască ! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, aşa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADCVEANU, P. s. 61. Se imprimăvărase de-a binele şi oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc... pe după-amiază să-ţi pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = şi mai bine şi mai rău, mai mult sau mai puţin, după posibilităţi, după putinţă, cumva. Pînă prin postul mare uneori.. de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z.I 131. — Formă gramaticală: (în locuţiuni) binelea. BINECRESCtîT, -Ă, binecrescuţi, -te, adj. Care a. primit o bună educaţie; educat. BINECTJVJjXTA, binecuvîntez, vb. I. T r a n z. J. (în ritualul bisericesc sau ca obicei familiar, sub influenţa religiei) A rosti o anumită formulă rituală pentru a atrage asupra cuiva ajutorul divinităţii. Binecuvîntează-mă, tată, şi rămîi sănătos! CREANGĂ, P. 274. -f- (Cu privire la obiecte de care se servesc oamenii) A sfinţi, a blagoslovi- printr-o formulă rituală, pentru a fi de folos sau a prii oamenilor. Popa Tonea se aşază în capul mesei, binecu- vîntează mîncarea. GALACTION, O. I 180. 2. (Subiectul este divinitatea) A revărsă asupra cuiva belşug, mulţumire, satisfacţie. Dumnezeu m-au bine- cuvintat cu o mulţime de copii. SBIERA, P. 188. 3. A lăuda, a preamări pe cineva sau ceva care îţi' dă satisfacţie, te mulţumeşte. Loc bun, vericule! spuse la întîia ţuică pe care o bău... După altă ţuică se porni iar să binecuvînteze locul unde slujea. PAS, L. I 91. — Prez. ind. şi: binecuvint. BINE CU VÎNTARE, binecuvîntări, s. f. Acţiunea de :v binecuvînta; formula sau cuvintele rostite, ori gestu] pe care îl face preotul cînd binecuvîntează. îngenunchind amîndoi dinaintea Împăratului-Verde, îşi jură credinţă unul altuia, primind binecuvîntare de la dînsul. CREANGĂ. P. 297. Mă întovărăşiră de binecuvîntări pînă ce mă perdură din ochi. NEGRUZZI, S. I 300. Expr. A(-şi)i da bincciivîlllarca = a aproba, a încuviinţa, a fi de acord (cu ceva). Sub binecuTîntarca cuiva = cu; aprobarea, încuviinţarea, consimţămîntul, învoirea cuiva.. Lui Lăpuşneanu-vodă i-a dat pocal de otravă chiar doamna: sa, sub binecuvintarea părintelui mitropolit Teofan. SADOVEANU, N. P. 50. BINECUVÎNTAT, -A, binecuvîntaţi, -te, adj. 1.- (Maf ales în sens bisericesc) Care a primit binecuvîntarea cuiva; blagoslovit. Untdelemn binecuvîntat. GALACTION, O. I 175. BINEFACERE — 239 — BIO- 2. F i g. Bogat înzestrat de natură. Ţară binecu- vintată. □ Aici pămintul nostru e binecuvîntat, El varsă riuri d-aur. BOLINTINEANU, O. 13. 8. (Despre lucruri) Care merită laudă sau preamărire (pentru acţiunea sa binefăcătoare). Ploi hinecuiintate căzuseră Ia vreme. GALACTION, O. I 37. 4. (Despre motive, cauze, pricini) Bine întemeiat, îndreptăţit, legitim. BINEFĂCERE, binefaceri, s. f. 1. Faptă bună, bine făcut cuiva, ajutor dat cuiva. Nu ştia unde l-ar găsi, ca să-i mulţămească pentru atîlea bincfaceri ce primise de Ia dinsul. CREANGĂ, P. 179. 2. F i g. (Mai ales la pi.) Folos, avantaj. Binefacerile păcii. Binefacerile ştiinţei. BINEFĂCĂTOR, -OĂRE, binefăcători, -oare, adj. Care pricinuieşte mult bine; bun, folositor. Din fundul sufletului o căldură binefăcătoare, o duioasă mulţumire se ridica şi-l cuprindea peste tot. BART, E. 351. Nori negri se ridicau uneori in văzduh, dar nu-şi scuturau ploaia lor binefăcătoare asupra Drăgăicii, ci se duceau grăbiţi să reverse-n alte locuri bucuria belşugului. SANDU-ALDEA, U. P. 116. O lumină caldă, binefăcătoare se lasă din cer; pămintul abureşte. Copacii se scutură de floare. VLAHUŢĂ, O. A. 343. + (Substantivat) Persoană care face bine altora, care ajută pe alţii; făcător de bine. Aceste vorbe. .. arătau că binefăcătorul nu era supărat. PAS, L. I 22. Ce vom face acum şi noi pentru binefăcătorul nostru? ISPI- RESCU, L. 330. BINEFĂCTjT, -Ă, binefăcuţi, -te, adj. Robust, voinic, trupeş. Frumos şi binefăcut, el n-a avut multă greutate a cîştiga inima ei. NEGRUZZI, S. I 21. BINEÎNŢELES adv. Se-nţelege, desigur, fireşte. BINEMERITĂ vb. T. Intranz. (Rar, mai ales la perf. c.; urmat de determinări introduse prin prep. « de la») A cîştiga dreptul la recunoştinţa cuiva. A binemeritat de la patrie. ALECSANDRI, T. I 247. BINEMEROSITÓR, -OĂRE, bincmirositori, -oare, adj. Care miroase frumos, parfumat. Zîna... scoţind din sin... un mănunchi de flori binemirositoare, i-l dete ca semn de iubire flască. JSPIRESCU, L. 39. BINÉTE s. f. pl. (Numai în e x p r.) A(-şi) da (sau, neobişnuit, a (-şi), face) bineţe = a (se) saluta. Juca un zlmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n creţe, Şi cînd m-a cunoscut bătrinul, ca-ntinerit, mi-a dat bineţe, GOGA, C. P. 8. Şi-au dat bineţe şi-au tăcut. COŞBUC, P. I 228. După ce-şi făcură astfel bineţele cuvenite... înaintară spre scările casei. SLAVICI, N. I 93. (Poetic) Să poată da bineţe luminii cind răsare. VINTILĂ, O. 25. Lanurile-mi dau bineţe. LESNEA, A. 139. BINEYENÍT, -Ă, bineveniţi, -te, adj. Care vine la momentul oportun; a cărui venire face plăcere, bucurie. întimplarea din această sală, deşi a fost foarte displăcută, a fost binevenită. SADOVEANU, O. VII 96. <0- Expr. Fii binevenit! = bine-ai venit 1 BINEVOI, binevoiesc, vb. IV. T r a n z. (Implică o nuanţă de politeţe) A avea bunătatea, bunăvoinţa să..., a voi (din mărinimie, din generozitate) să... Prefectul ii aruncă o privire umedă şi recunoscătoare, de ciine bătut pe care binevoieşti să-l mingii. DUMITRIU, B. F. 130. Eu ■ statt aicea la masa la care aţi binevoit a mă pofti. SADOVEANU, N. F. 16. Doamna B. este rugată să binevoiască a veni la cinci ceasuri deseară la biserica catedrală. NEGRUZZI, S. I 53. <0> (Ironic) N-a binevoit să vină astăzi la serviciu, cn Binevoieşte a'mă uita şi a nu-mi mai scrie. NEGRUZZI, S. I 25. + A crede, a găsi de cuviinţă, a voi. Va hotărî cum va binevoi; eu nu mă amestec. SADOVEANU, N. F. 179. BINEVOITOR, -OĂRE. binevoitori, -oare, adj. (Despre oameni, p. e x t. despre manifestările lor) Care arată-, bunăvoinţă, care are bunăvoinţă, plin de bunăvoinţă faţă de cineva. Tafa a tăcut, cu acelaşi zîmbet binevoitor pe faţă. SADOVEANU, N. F. 185. (Substantivat) Compuse o anonimă către Neagu, din partea unei binevoitoare. BART, E. 241. Nu ştiu cum să-i mulţumesc binevoitorului meu critic. CARAGIALE, O. III 25. — Pronunţat: -vo-i-. BINÎŞ, binişurij s. n. (învechit) Haină boierească pentru solemnităţi, de modă turcească, lungă pînu la călcîie şi îmblănită pe margini. [Boierii cei mari purtau]' vara şi iarna scurteică îmblănită...; pe deasupra giubea de postav sau, la sărbători, biniş. GHIC-A, s. 501. Tinăra fecioară se arată cu conciul semănat cu diamanturi... cu auritul văl de beteală răsfirat pe un biniş de sevai alb. ODOBESCU, S. A. 93. Venerabilul bătrîn apăru în pridvorul caselor sale îmbrăcat cu anteriu de atlas vişiniu, încins cu şal de Ţarigrad, cu biniş de postav albastru-inchis. FIL1MON, C. 55. <> F i g. [Ceapa] se-mbrăcă îndată, iute, cu mînie. Douăsprece haine puse de dimie Şi cămăşi atitea albe subţirele, Imbrăcind binişul roşu peste ele. PANN, P. V. I 122. •—Variantă: (Mold.) beiliş (ALECSANDRI, T. 80,. NEGRUZZI, S. I 30) s. n. BINIŞEL, binişele, s. n. (învechit) Diminutiv al Iui biniş. (Atestat în forma benişel) Un benişel de fe- lendreş albastru blănit cu samur, a căruia minice atîrnau dinapoi. NEGRUZZI, S. I 145. — Variantă: benişdl s. n. BINIŞOR adv. 1. Diminutiv al lui b i n e. Se afumase destul de binişor. PAS, L. I 40. 2. Cu băgare de seamă, cu luare-aminte. Binişor, in virful picioarelor, stăpînindu-şi răsuflarea, se apropie de zid. DELAVRANCEA, la TDRG. Se sculă binişor... şi se duse acasă. ISPIRESCU, L. 54. Răstoarnă albinele frumuşeT din pălărie in buştihan, îl întoarce binişor cu gura in jos. CREANGĂ, P. 238. <0- (Uneori repetat) Jupin Hagiul o şterse binişor-binişor şi se făcu nevăzut. DELAVRANCEA, H. T. 14. <0> Expr. Şezi binişor! = şezi cuminte! astîmpără-te! Vorba cintecului: Fugi de-acolo, vină-n- coacel Şezi binişor, nu-mi da pace! CREANGĂ, P. 276. 3. Blînd, prietenos. Caută şi vorbeşte tot binişor cu- dinsul şi mergi încet pe drum! SBIERA, P. 41. <0- (Substantivat, în e x p r.) (A lua pc cineva sau a o lua) cu binişorul = (a proceda) cu blîndeţe, cu vorbe bune, cu binele. Spera, de asemeni, că tot cu binişorul o s-o convingă. .. să rupă cîţiva gologani de la ciorap. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 186. Prefectul şi procurorul se deteră mai aproape de ci ş-o luară cu binişorul, singurul' mijloc de a se înţelege cu dînşii. VLAHUŢĂ, O. A. 157. împărăteasa îl luă cu binişorul şi-l mai domoli olecuţă. ISPIRESCU, L. 121. M-au hiat ei cu binişorul şi m-au dus iar la şcoală. CREANGĂ, A. 7. BINOCLU, binocluri, s. n. Instrument optic alcătuit din două mici lunete terestre, cu ajutorul căruia pot fi văzute obiectele situate la distanţă mare faţă de punctul de observaţie. Binoclu pentru teatru. Binoclu de cîmp. Ofiţerii urmăreau cu binoclurile căderea ghiulelelor. SADOVEANU, O. VI 22. [Satul] se vedea... ireal şi departe, mit şorat ca printr-un binoclu întors. C. PETRESCU, R. DR. 208. BINOM, binomi, s. m. Expresie algebrică constituită din suma a doi termeni (fiecare dintre ei formînd un monom). BIO- Element de compunere exprimînd ideea de «viaţă o şi servind la formarea unor substantive ca r biochimie, biomecanică, biosferă etc. şi adjective ca: biobibliografic etc. — Pronunţat: bi-o-. BIOBIBLIOGRAFIC — 240 BIRJAR BIOBIBLIOGRAFIC, -Ă, biobibliografici, -e, adj. Referitor la biobibliografie. După coperta interioară... se ■dau informaţii biobibliografice. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 4/1. BIOBIBLIOGRAFIE, biobibliografii, s. f. Scriere care •cuprinde biografia unui autor, precum şi înşirarea lucrărilor lui. BIOCHIMIE s. f. Parte a chimiei care studiază compoziţia chimică a materiei vii şi procedeele chimice care se petrec în această materie; chimie biologică. Biochimia — ramură a ştiinţei desconsiderată şi slab dezvoltată in trecut — este chemată să aducă o puternică contribuţie in studierea unor probleme de bază ale biologiei, fiziologiei, -mcdicinei, ştiinţei agricole etc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2699. BIOCHIMlST, -Ă, biochimişti, -sie, s. m. şi f. Specialist în biochimie. Biochimiştii au sarcini deosebit de însemnate în lupta pentru ridicarea nivelului de trai material şi sanitar al populaţiei. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2699. BIOFIZICĂ s. f. Ştiinţă care se ocupă cu aplicările fizicii în biologie. BIO GEN, -Ă, biogeni, -e, adj. (Despre roci) Care rezultă din activitatea unor ţesuturi vii (de plante sau de animale). Calcarele biogene se formează prin depunerea carbonatului de calciu din cochiliile anumitor animale marine sau de ape dulci. BIOGRĂF, biografi, s. m. Autorul uneia sau al mai multor biografii. BIOGRĂFIC, -A, biografici, -e, adj. Care se referă la biografie. Amănunte biografice. BIOGRAFÎE, biografii, s. f. Scriere în care se expune şi uneori se comentează (pe larg) viaţa unei persoane. Nu ne-am încercat a scrie biografia lui Donici ; asta o vor jace-o alţii mai competinţi decît noi. NEGRUZZI, S. I 335. Toţi cîţi s-au îndeletnicit cu scrierea istoriei nu ne-au dat decit biografia stăpînitorilor. BĂLCESCU, O. I 7. BIOLOG, biologi, s. m. Persoană care se ocupă cu studiul biologiei; specialist în biologie. BIOLOGIC, -Ă, biologici, -e, adj. 1. Care se referă la biologie; de biologie, al biologiei. Chimie biologică = biochimie. 2. Care se prepară dintr-o materie vie. Produs biologic. BTOLOGÎE s. f. Ştiinţă care are ca obiect viaţa şi legile ei de dezvoltare; studiul organismelor vii, al materiei organizate. Biologia vîrstelor este unul din subiectele ■de lucru ale Institutului de endocrinologie. CONTEMPORANUL, s. II, 1948, nr. 109, 8/3. Biologie miciurinistă v. miciurinist. BIOMECÂNICĂ s. f. Ştiinţă care studiază dezvoltarea, structura şi activitatea aparatului motor al animalelor şi al omului, plecînd de la premisele mecanicii generale. BIOSFERĂ s. f. învelişul planetei noastre, în care se manifestă viaţa şi care cuprinde hidrosfera, partea -externă a litosferei şi partea inferioară a atmosferei. BIOXÎD, bioxizi, s. m. Compus chimic în care doi atomi de oxigen sînt combinaţi cu un atom al unui metal . sau metaloid. Bioxid de azot. Bioxid de mangan. Bioxid de carbon — gaz incolor format prin oxidarea carbonului şi a compuşilor lui, care nu arde şi nu întreţine arderea şi respiraţia; se găseşte liber în atmosferă ca produs al procesului de ardere sau de descompunere a substanţelor organice. BIPARTIT, -A, bipartiţi, -te, adj. Care are sau care implică două părţi. Pact bipartit. BJPARTÎŢIE s. f. Diviziunea unei celule în două celule noi. — Pronunţat: -ţi-e. BIPĂTRĂT, -Ă, bipătraţi, -te, adj. (Despre ecuaţii algebrice) Care conţine necunoscuta în doi termeni, dintre care unul are un exponent de două ori mai mare decît exponentul celuilalt. BIPED, -Ă, bipezi, -de, adj. (Despre animale) Care umblă în două picioare. Păsările sînt bipede. (Substantivat; cu privire la oameni, peiorativ) Pleşuvul nostru biped era doctor. EMINESCU, N. 77. BIPLĂN, biplane, s. n. Avion cu două perechi de aripi, dispuse una deasupra celeilalte. BIPOLĂR, -Ă, bipolari, -e, adj. Care are doi poli. (Geom.) Coordonate bipolare = sistem de coordonate în care poziţia unui punct e determinată prin distanţele faţă de două puncte fixe (numite poli). + (Despre maşini electrice) Care are doi poli magnetici principali, unul nord şi altul sud. BIPOLARITĂTE, bipolarităţi, s. f. Starea unui corp care'are doi poli magnetici, electrici etc. BIR, biruri, s. n. (învechit şi arhaizant) 1. Dare, impozit. Gîndeşte-te că mîine îi vadeaua birului şi vine să ne împlinească şi n-ai o para chioară— are să ne vînză şi cenuşa din vatră. VLAHUŢĂ, O. A. II 55. Ai mai strîns ceva din banii birului? ALECSANDRI, T. I 259. Dar de frica birului Trecu apa Jiului. TEODORESCU, P. P. 321. Expr. A da bir cu Fugiţii = a dispărea, a fugi, a o şterge dintr-un loc (pentru a scăpa de o răspundere sau de o pedeapsă). Prietenii tăi dăduseră în vremea asta bir cu fugiţii. PAS, Z. I 64. 2. Tribut. Dau ca bir [mamei-pădurilor] tot al zecelea din copiii supuşilor mei. EMINESCU, N. 7. 3. (Popular) Taxă. în curtea hanului, în căruţe şi pe sub căruţe, se cuibăriseră pentru somn o seamă dintre ţăranii veniţi la tirg... Alţii au plătit birul hangiului, aşa că se tolăniseră înăuntru pe rogojini. PAS, L. I 67. BIRĂIt, bir ari, s. m. (învechit şi arhaizant) încasator de biruri; perceptor. A fost un răstimp in care de mirare este cum n-a ajuns acest popor la stingere totală. Stăteau asupra lui stolurile prădalnice ale birarilor şi dăbilarilor. SADOVEANU, C. 130. BIRĂU, bir ăi, s. m. (Transilv., învechit) Primar (la sat); judecător (comunal). Vine-o carte-mpărătească La bîrău să o cetească. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 11 2. BIREFRINGENT, -Ă, birefringenţi, -te, adj. (Despre cristale sau alte medii optice) Care are proprietatea de a descompune o rază de lumină în alte două, dînd imagini duble; care prezintă fenomenul birefringenţei. Spatul de Islanda e birefringent. BIREFRDvGENŢĂ, birefringenţe, s. f. Fenomenul descompunerii unei raze luminoase în două raze refractate, la trecerea printr-un cristal sau prin alt mediu optic; .dublă refracţie. însuşirea unor cristale de a fi bire- fringente. BÎRIŞ, birişi, s. m. (Transilv., învechit) Argat. Bunicul fusese, ca tot satul... biriş la grof. V. ROM. februarie 1952, 102. Birişii domnului... veneau cîte cu zece cară în pădurea aceea, după lemne. RETEGANUL, I5• 47. Decît slugă şi biriş, Mai bine colo pe Criş. JARNIK-BIR- SEANU, D. 306. BIRJAR, birjari, s. m. Vizitiul (de cele mai multe ori şi proprietarul) unei birje. Birjarul o-ntrebă răstit, mahmur: Unde vă duc, coană? DUMITRIU, B. F. 89. Bir BIRJĂ — 241 — BIROU jarul, biciuind caii ca un nebun, porni la vale pe-o stradă lăturalnică. SADOVEANU, O. VI 314! BÎRJĂ, birje şi birji, s. f. Trăsură de piaţă. Strada era tăcută; rar se deştepta vuind la trecerea unei birji. SADOVEANU, O. V 16. Moţ Gheorghe... se luptă cu birjele care vin din urmă şi cu cele care vin in faţă, pînă cină îl trage Ion de mînecă pe trotuar. SP. POPESCU, M. G. 50. (învechit, în e x p r.) Droşcă dc birja. Spune-mi dar ce doreşti? Droşcă de birjă cu luna? ALECSANDRI, T. 1111. După ce o plătim bine, Şi droşca de birjă vine. PANN, P. V. II 155. BIRJĂRESC, -EĂSCĂ, birjăreşti, adj. De birjar, al birjarului. BIRLÎC1, birlici, s. m. (Popular, la jocul de cărţi) As. Atn doi birlici şi doi popi. BIRLÎC2, birlicuri, s. n. Speteaza verticală care trece .prin mijlocul zmeului cu care se joacă copiii. BÎRNIC, -Ă, birnici, -e, s. m. şi f. 1. (învechit, în opoziţie cu scutelnic) Persoană care plătea bir, care era supusă la bir. Şi pe cimp, la plug de fag, Birnicii săraci iar trag. Plugul greu, cioplit din lemn; Pe grumaz le face semn. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 5/6. <$> (Adjectival) Proprietarul birnic, adică. .. neboier, nu avea drept să ceară bo'eresc de la ţăranii aşezaţi pe moşia sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 142. 2. Tributar. Boierule, — aşa le spuneau părinţii noştri turcilor pe cind eram birnicii lor. STANCU, D. 215. BIROCRĂT, birocraţi, s. m. Funcţionar care acordă o importanţă exagerată formalităţilor (administrative) în dauna fondului cauzei şi a intereselor cetăţenilor; formalist. Ministerul. .. este dator să ia măsuri pentru buna deservire a oamenilor muncii şi să tragă la răspundere pe birocraţi. SCÎNTEIA, 1953, nr. -2721. BIROCRĂTIC, -Ă, birocratici, -e, adj. Care caracterizează birocratismul sau pe birocraţi. Desconsiderarea birocratică a nevoilor oamenilor muncii, a cererilor şi reclamaţiilor venite din masă este o manifestare străină şi fundamental opusă politicii partidului şi guvernului, politică în centrul căreia se află omul cu nevoile sale şi care se bazează pe o strînsă şi permanentă legătură cu masele celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2707. — Variantă: (pe cale de dispariţie) biurocratic, -rt (SAHIA, U.R.S.S. 112) adj. BIROCRATISM s. n. 1. Atitudine birocratică, mod dc a rezolva problemele în spirit formalist, cu complicaţii inutile, care aduc întîrzieri păgubitoare. Birocratismul este duşmanul oricărui progres, duşmanul a tot ce e nou, înăbuşitorul tuturor iniţiativelor şi al elanului creator al oamenilor muncii. GHEORGHIU-DEJ, CONSF. C.F.R. 49. 2. (în munca politică) înlocuire a muncii politice cu muncă administrativă; conducere exclusivă din birou; rupere de mase, de viaţă, de realitatea vie. Partidul nostru socoteşte că trebuie declarat război necruţător birocratismului, considerîndu-l drept unul din cei mai periculoşi duşmani ai construirii socialismului. GHEORGHIU-DEJ, î. DEM. 30. BIROCRATIZARE s. f. Faptul de a practica birocratismul, de a deveni birocrat, de a cădea (sau a face pe cineva să cadă) sub influenţa birocratismului. Activizarea organizaţiilor de bază fereşte organele conducătoare de ruptura de mase, de birocratizare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2559. BIROCRATIZAT, -Ă, birocratizaţi, -te, adj. Care a suferit influenţa birocratismului şi a devenit birocrat. Partidul condamnă atitudinea acelor activişti birocratizaţi care, deprinşi să cocoloşească lipsurile, au o atitudine intolerantă faţă de oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2716. BIROCRAŢIE s. f. 1. (în orînduirea burgheză) Sistem administrativ formalist, în care aparatul funcţionăresc, rupt de masele muncitoare, exercită în stat o putere, o influenţă excesivă şi preponderentă, în dauna intereselor obşteşti şi în favoarea claselor exploatatoare; (cu sens colectiv) pătura privilegiată din clasa dominantă a exploatatorilor, în mîinile căreia se află puterea; înalta funcţionărime. Mă făcuse să înţeleg că aşezarea noastră socială şi politică era alcătuită din «simple firme fără conţinut», cit o birocraţie conruptă, cu moşierime feudală. SADOVEANU, N. F. 134. 2. Birocratism. Şi asemeni unor spărturi in densitatea de neînchipuit a păienjenişului birocraţiei, au început a răbufni faptele de tot felul. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 109, 10/3. — Variantă: (azi pe cale de dispariţie) biurocrnţie (ALECSANDRI, T. 111) s. f. BIRÓU1, birouri, s. n. ]. Masă de scris cu sertare şi compartimente pentru ţinut hîrtii, acte etc. Căută mult, deschizînd uşile şi sertarele biroului. DUMITRIU, B. F. 93. Lecţiile mi le făceam în camzra tatei, la o măsuţă aşezată lingă biroul său de inginer. SADOVEANU, N. F. 24. Deliu se aşeză comod la birou, scoase o cutie de lemn încrustată cu arabescuri de sidef. BART, E. 244. Ea îi făcuse ordine pe. birou, călimara de cristal era spălată frumos. VLAHtiŢĂ, O. A. III 180. 2. Cameră în care are cineva masa de lucru şi în care lucrează. Îmi părea rău că-l las [pe tata] neguros şi obosit în biroul său. SADOVEANU, N. F. 47. Necunoscutul a coborît în birou. C. PETRESCU, A. 292. Mobilă pentru o astfel de cameră. Industria .lemnului şi mobilei expune în standurile ce le sint rezervate diferite tipuri de mobilă elegantă, lucrată din cel mai bun lemn. Sint expuse de-a lungul pavilionului dormitoare, sufragerii, birouri, camere pentru copii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2739. 3. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează funcţionarii unui serviciu public (sau, în trecut, ai unei întreprinderi particulare); (în special) serviciul respectiv. In biroul registraturii generale a unei mari administraţiuni, impiegatul îşi pregăteşte registrul. CÂRA- GIALE, O. II 211. Lucrări de birou = lucrări cu caracter administrativ. (în trecut) Birou de avocatură = asociaţie de mai mulţi avocaţi, avînd un sediu comun. Un birou de avocatură, deschis în asociaţie'.. . n-a durat decit vreo trei luni. VLAHUŢĂ, O. A. 221. Birou de mişcare v. mişcare. Expr. (A lucra) din birou = (a lucra) de la distanţă, fără deplasare pe teren şi fără observarea şi cunoaşterea realităţilor. Au întocmit planul de reparaţii din birou, apreciind numărul maşinilor şi uneltelor agricole care au nevoie de reparaţii după datele de anul trecut. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2886. — Variantă: (pe cale de dispariţie) biuróu (SADOVEANU, M. 122, SAHIA, U.R.S.S. 37) s. n. ISIRÓU2, birouri, s. n. 1. Organul executiv şi conducătorul întregii munci curente a unei organizaţii de partid sau de mase. Succesele obţinute în campania de treieriş şi seceriş de către ţărani. .. se dator esc în mare parte muncii politice de masă desfăşurate de către biroul organizaţiei de bază. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2725. <0- Birou politic — organ al comitetului central al unui partid comunist sau muncitoresc, avînd ca sarcină conducerea muncii politice şi organizatorice a acestuia între adunările plenare ále comitetului central. Secretariatul Comitetului Central se va ocupa de munca curentă operativă de partid, activitatea sa fiind îndrumată de Biroul Politic al Comitetului Central. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2951. Birou Informativ = organ politic de informare reciprocă şi de schimb de experienţă între partidele comuniste şi muncitoreşti din lumea întreagă. Documentul consfătuirii Biroului Informativ a! partidelor comuniste şi muncitoreşti reprezintă o puternică armă de luptă a oamenilor muncii din întreaga lume impo- BIRT — 242 — BISERICUŢĂ tr'iva aţîţătorilor la război, împotriva duşmanilor democraţiei şi progresului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 421. Biroul Informativ cheamă prin documentele sale partidele comuniste şi muncitoreşti să muncească pentru întărirea organizatorică şi lărgirea mişcării partizanilor păcii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 190. 2. Grup de persoane alese de o adunare constituită ca să organizeze lucrările acesteia şi să urmărească buna lor desfăşurare. Biroul congresului. BIRT, birturi, s. n. Restaurant mic, ospătărie. [Trebuia] să alergi intr-un suflet la birtul din colţ cu Bărăţiei şi să ceri lista de mincare. PAS, Z. I 269. La birt ai rămas dator Soo de lei încă de pe luna trecută. SEBASTIAN, T. 282. (învechit) Han, hotel. Ajungind la Iaşi, trase la cel mai bun birt. NEGRUZZI, S. I 84. BIRTĂŞ, birtaşi, s. m. Cel care ţine un birt. Cum să pătrundă acolo ? . . . Mai întii că s-ar putea să-i alunge birtaşul. PAS, L. I 126. Nenea Christodor, fost tejghetar, fost birtaş, acum moşier şi liberal. DELAVRANCEA, S. 144. BIRUÎ, birui, vb. IV. Tr a nz. (Folosit şi absolut) 1. A învinge, a îrifrînge, a supune (un duşman); a ieşi biruitor. Conjuraţii... au hotărit ca lovitura să fie dată la Ote- teleşanca. Aceasta. . . nu s-a împotrivit, căci era întru totul alături de tabăra care avea să biruie. PAS, L. I 112. -v" (Poetic) Soarele biruise cu desăvîrşire, risipind negurile şi umplind de strălucire tăpşanul Timişului. SADOVEANU, F. J. 334. Î11 sfîrşit, din lupta oarbă Ziua biruie senină; Se desfăşură Toledo Ca o falnică grădină. IOSIF, T. 78. ■f? L o c. a d j. . De nebiruit = care nu poate fi învins, invincibil. Marşul tinereţii de nebiruit urca, s-apropia tot mai mult de inima satului. CAMILAR, N. 223. F i g. (Cu privire la sentimente, pasiuni etc.) A înfrîna, a stăpîni. Luasem năravul, pe care nu tni-l puteam birui, de a mă refugia la baltă. SADOVEANU, N. F. 52. Biruie-ţi durerea. RUSSO, S. 148. A îndupleca. Fie-sa îl birui cu rugăciunile. ISP1RESCU, L. 15. Fig. (Subiectul este o emoţie, un sentiment etc.; cu privire la oameni) A copleşi..Era gata să-l biruie ciuda, dar se stăpîni. DUMITRIU, B. F. 66. Mai pe urmă au fost biruit de fire şi au aţipit puţin. SBIERA, P. 60. 2. (Construit cu o completivă directă) A fi în stare, a putea, a izbuti, a răzbi, a ajunge (să...). [Lui Grigore Mîndrea] casa i-a rămas urzită numai din lemne şi n-a mai biruit s-o isprăvească. SADOVEANU, M. C. 70. Cine biruie să spună toate cîte-au fost? RETEGANUL, P. I 63. + I ntranz. (Transilv., urmat de determinări introduse prin prep.«cu ») A ieşi Ia liman, a o scoate la capăt; a prididi. Petre nu biruia cu răspunsurile. REBREANU, R. I 137. ■—Prez. ind. şi: biruiesc (CAMILAR, N. I 313). BIRUÎNŢA, biruinţe, s. f. Izbîndă, victorie. O să se-ntoarcă! Cîntase aceste cuvinte ca într-o biruinţă. SADOVEANU, M. C. 76. Pe cînd oastea se aşază, iată soarele apune, Voind creştetele-nalte ale ţării să-ncunune Cu un nimb de biruinţă. EMINESCtl, O. I 148. Fig. Pă- mîntul întors e o biruinţă mare... în el s-a semănat pinea■ de mîine a oraşelor. CAMILAR, TEM. 101. BIRIJÎRE s. f. Faptul de a birui. BIRUITOR, -OĂRE, biruitori, -oare, adj. Care biruie, învinge (sau a biruit, a învins); învingător, victorios, Glorie mundi biruitoare, Ţării Sovietelor, veşnică glorie! DEŞLiU, G. 55. Şi, gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri. EMINESCU, O. I 148. (Adverbial) Mînecuţă... răsuflă biruitor; Ştiţi că m-a numit. SADOVEANU, P. M. 230. (Substantivat) Gingaşa Ruxanda ajunsese a fi parte biruitorului. NEGRUZZI, S. I 144. (Fig.) pentru' biruitorii ruinelor, Pentru secerătorii belşugului, pentru cei de la coarnele plugului... DEŞLIU, G. 35. — Pronunţat; -ru-i-. BIS adv. (Numai pe lîngă un număr) A doua oară, repetat. Numărul 31 bis. + (Cu valoare de interjecţie) Strigăt prin care spectatorii solicită pe un artist sau un ansamblu artistic să repete o parte a programului. BISA, bisez, vb. I. Tranz. 1. (Subiectul este publicul spectator) A cere, strigînd « bis », ca un artist sau un ansamblu artistic să repete o parte din program. Publicid a bisat pe violonist. 2. (Subiectul este artistul. sau ansamblul artistic) A repeta o parte a programului la insistenţa publicului. Violonistul a bisat. partea finală a concertului. BISACTEĂ s. f. v. Ijesactca. BISCUÎT, biscuiţi, s. m. Pastă alimentară făcută din făină (cu ouă) şi zahăr, coaptă în diferite forme şi uscată. BISECT, bisecţi, adj. m. (Numai în expr.) An bisect = an care are cu o zi mai mult decît anii obişnuiţi, an de 366 de zile (şi care revine la fie care patru ani). BISECTOÂRE, bisectoare, S. f. Dreaptă dusă din vîrful unui unghi şi care împarte unghiul în două părţi egale. - - • BISECTOK, bisectoare, adj. n. (Numai în expr.) Plan bisector — plan care împarte un unghi diedru în două diedre egale. ' BISERICA, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creştin. Se auzi clopotul de la biserică. PAS, L. 112. Săracele mame de la mahala dădeau sărindare la biserici. SADOVEANU, N. F. 137. Biserica creştină, a ei catapeteasmă De-un fulger drept în două e ruptă şi tresare. EMINESCU, O. I 95. Cocheta face pe nevinovata. S-o vezi cit s-a făcut de bisericoasă; şede toată ziua închisă, merge numai la biserică şi la paradă. NEGRUZZI, S. I 65. Expr. A fi uşă de biserică = (mai ales în construcţii negative) a fi corect, cinstit. A nu fi dus (do multe ori) (pe) la biserică (sau biserici) = a nu da importanţă convenţiilor sociale, a nu şti multe, a ave3 curajul opiniei. Cu ei putea să dea drumul sarcasmului, căci nici ei nu erau duşi prea mult pe la biserici. PAS, L. I 41. Cîţi iepuri la biscrică=de loc. 2. (De obicei determinat prin «creştină *, «ortodoxă », «catolică » etc.) Comunitatea creştinilor care ţin de acelaşi cult şi profesează aceleaşi dogme. Biserica ortodoxă. 3. Instituţie religioasă (creştină) dintr-o localitate, avînd o clădire pentru celebrarea cultului, unul sau mai mulţi preoţi şi de cele mai multe ori (în ţările capitaliste, în trecut şi la noi) avere proprie. V. parohie. — Variantă: (regional) besirică (CREANGĂ, P. 116) s.f. BISERICESC, -EĂSCĂ,' bisericeşti, adj. Care se referă la biserică; de biserică, al bisericii. Slujbă bisericească. c=3 Dascălul ingîna cîntece bisericeşti cu gîndul la mînăs- tirea în care-şi trecuse tinereţea. SADOVEANU, O. VI 176. Ce folos că citesc crice carte bisericească! CREANGĂ, A. 18. BISERICfîŞTE adv. (Rar) Ca la biserică, cum se face la biserică. ’ Nu ducea la băutură... se muia din două ţuici, şi atunci începea să cînte pe nas, bisericeşte. PAS, Z. I 225. BISERICOS, -OĂSĂ, bisericoşi, -case, adj. (Astăzi mai ales cu sene peiorativ) Evlavios, religios. V. bigot, habotnic. Era un moşneag înaintat în zile, bătrîn... şi bisericos. GALACTION, O. I 184. Bisericos n-am fost, părinte. COŞBUC, P. I 199. Femeile bisericoase din sat îi băgase mamei o mulţime de bazaconii in cap. CREANGĂ, A. 12.. Fig. Cu zimbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi. EMINESCU, O. i 162. BISERICUŢĂ, bisericuţe, s/ f. 1. Diminutiv al lui biserică. Grigoriţă... mi-a arătat... o bisericuţă veche de lemn. SADOVEANU, N. F. 40. * BISEXTIL - 243 — BIZAR 2. F i g. Cerc îngust de oameni, cu preocupări egoiste, duşmănoase colectivităţii; gaşcă. V. coterie. BISEXTÎL, bisextili, adj. m. Bisect. BISEXUAL, -A, bisexuali, -e, adj. (Despre unele plante şi despre unele animale inferioare) Care întruneşte caracterele ambelor sexe. V. b i s e x u a t, hermafrodit.' — Pronunţat: -xu-al. BISEXUALITATE s. f. Existenţa simultană la un singur individ (plantă sau animal) a organelor sexuale masculine şi feminine. V. hermafroditism. — Pronunţat: -xu-a-. BISEXUAt, -Ă, bisexuaţi, -te, adj. (Despre flori) Care cuprinde şi organele feminine şi pe cele masculine. + (Despre plante) Care are organele de reproducere de ambele sexe pe aceeaşi tulpină (in flori deosebite sau în aceeaşi floare). — Pronunţat: -xu-at. BTSILABIC, -A, bisilabici, -e, adj. Format din două silaoe. Cuvînt bisilabic. BISMÎJT s. n. Metal alb-cenuşiu, cu reflexe roşiatice, în amalgam cu mercurul, întrebuinţat Ia facerea oglinzilor; unele săruri ale lui au întrebuinţări în medicină. — Accentuat şi: bismut. bîstkiţ, -ă, bistriţi,, -e, adj. (Regional, numai în e x p r.) Prune bistriţe — prune brumării. Prun bistriţ = varietate de prun care produce prune brumării. BISTURÎU, bisturie, s. n. Cuţit Special, de obicei cu tăişul în formă de arc, folosit la operaţii chirurgicale sau la disecţii. Cu ce siguranţă a trasat [chirurgul] linia pe piele cu lama bisturiului! BART, E. 382. Bisturiu electric = electrocauter întrebuinţat la tăierea ţesuturilor vii fără a provoca hemoragie. BITÎJM s. m. Produs solid, de culoare neagră, plastic şi aderent, obţinut prin oxidarea Ia cald a reziduurilor de petrol. V, smoală. — Accentuat şi: bitum. BITÎJMEN s. m. Material bogat în hidrocarburi, provenit din transformarea, în condiţii naturale, a cerii şi a trăşinii plantelor. BITUMIPiOS, -OASĂ, bituminoşi, -oase, adj. Care este de natura bitumenului; care conţine bitumen. Calcar bituminos. BIURjfiTĂ, biurete, s. f. Tub de sticlă gradat, subţiat la un capăt şi prevăzut cu un robinet ori cu un tub de cauciuc; serveşte în analiza volummetrică la măsurarea volumului soluţiilor. — Pronunţat: biu-re-. BIUROCRATIC, -Ă adj. v. birocratic. BIUROCRAŢÎE s. f. v. birocraţie. BIUROU s. n. v. biron. BIV adj. m. (învechit, în legătură cu o titulatură) Fost. Nicolai Costin biv vel logofăt. BIVALENT, -Ă, bivalenţi, -te, adj. (Despre elemente chimice) Cu două valenţe. Oxigenul este bivalent. BIVALY, -A, bivalvi, -e, adj. 1. (Despre unele animale) Cu corpul adăpostit în nişte produse ale pielii în chip de valve. Midia este bivalvă. 2. (Bot., despre capsule) Compus din două părţi. Capsula liliacului este bizalvă. BIVOAC s. n. v. bivuac. BlYOL, bivoli, s. m. Animal domestic, asemănător cu boul, mai mare şi mai greoi decît acesta, cu păr negru, rar şi aspru. Se tolăneau pe margini şi-şi frecau ■ spinările porcii şi bivolii. PAS, L. I 69. La fiecare car Părechi tot cite patru de bivoli înjugar\ COŞBUC, P. II 181. Un car cu bivoli negri a stat lingă fîntina. A"LEC- SANDRI, P. A. 129. + F i g. (Depreciativ) Om gras, greoi, nesimţitor, leneş. Cînd îi trag cizmele din picioare, seara, nu uită să mă izbească peste gură cu botul uneia. — Bivole, imi spune, trage mai înceţi STANCU, D. 245. Dfu-te şi te îndoapă la Soltana lui Ştefan cu raţă pe curechi. ... du-te, ce mai cauţi la mine, bivol neruşinaţi HOGAŞ, H-, 16. BIVOT AR, bivolari, s. m. 1. Păzitor al unei cirezi de bivoli. în mijlocul cîmpiei întinsă ce se pierde Sub zarea albăstrie... Culcat pe spate şede voinicul bivolar. ALECSAN- DRI, P. A. 193. 2. Măcelar care taie bivoli şi vinde carne de bivol. Coane Lască>'e> în 74 ai pu$ să se împuşte bivolarii din Giurgiu, care se adunaseră la palat pentru că măriseşi prin lege birul pe carnea pe care o tăiau. PAS, L. I 275. BÎVOLIŢĂ, bivoliţe, s. f. Femela bivolului. Lapte de bivoliţă, o O bivoliţă veni să-i miroase hainele• DUMI- TRIU, N. 227. BIVUAC, bivuacuri,, s. n. Cantonament de trupe militare în afara localităţilor, în corturi sau sub cerul liber. Regimentul se opri în bivuac, intr-o pădurice. cAMILAR, N. I 156. Mai încolo se zăreau> nelămurite prin întunecimea nopţii■, bivuacurile. Trupa dormea. SADOVEANU, O. VI 91. îndată după aşezarea trupelor în bivuacuri se zvonise printre ofiţeri că... un mare consiliu de război se ţinuse. D: ZAMfIREScU, R. 230. — Pronunţat: -vu-ac. ■—Variantă: (învechit) bivoăc (ODOBESCU, S. III 571) s- n. BIVUACĂ, bivuachez, vb. I. I n t r a n z. (Despre unităţi militare) A staţiona în afara localităţilor, în corturi sau sub cerul liber. Pururea în buza tunului, siliţi a bivuaca sub un cort care nu vă poate apăra de nestatornicia văzduhului. NEGRUZZI, S. I 39. — Pronunţat: -vu-a-. BIZANTÎN, -Ă, bizantini, -e, adj. 1. De la Bizanţ, din vremea împărăţiei bizantine, propriu Bizanţului. Cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţătură bizantină- EMINESCU, N. 38. <0* Imperiul bizantin = imperiul roman de răsărit (care a fiinţat între anii 395 şi 1453). Stil bizantin = stil propriu artei creştine, dezvoltat pe teritoriul imperiului roman de răsărit; se caracterizează prin predominarea cupolei şi a liniilor curbe în arhitectură, prin marea bogăţie de culori şi aurituri, prin formalism şi lipsă de expresivitate. Biserica [Trei Ierarhi], de stil mestecat gotic şi bizantin, e pe dinuntru zugrăvită. NE- GRUZZI, S. I 284. (Eliptic) într-un ungher neobservat am găsit o veche icoană bizantină'. GALACTION, O. I 245. . 2. F,i g. După moravurile claselor dominante din. Bizanţ; corupt, perfid. BIZANTINOLOG, bi za?itinologi, s. m. Om de ştiinţă care studiază istoria, literatura şi arta bizantină. BIZANTINOLOGÎE S. f. Disciplină care studiază istoria, literatura -şi arta bizantină. BIZAR, -Ă, bi zari, -e, adj. Ciudat, straniu, extravagant. Cine-a putut avea această idee bizară? SADOVEANU, Z. C. 29. [Stil] exagerat, necorect, plin de comparaţii bizare. GHEREA, ST. CR. II 119. O lume întreagă de închipuiri umoristice îi umpleau creierii, Care mai de care mai bizară şi mai cu neputinţă. EMINESCU, N. 42. (Adverbial) Nu lua seamă ce bizar îl priveau ochii7 BIZARERIE — 244 — BÎLBÎIALĂ de aur ai pasării ce se deşteptase pe ramura candelabrţdui. ANGHEL, PR. 47. BIZARERIE.. bizarerii, s. f. Ciudăţenie, extravaganţă, fantezie. BIZÎŢ, bizeiuri, s. h. (Ieşit din uz) Bucată de piele, adesea cu găurele, care se aplica ca garnitură la încălţăminte, mai ales la vîrf. Lache... iţi pune costumul cel nou... îşi încalţă ghetele cele noi cu bizeiuri, îşi ia pălăria cea nouă Şi porneşte. CARAGIALE, O. II 149. BIZON, .bizoni, s. m. 1. Animal rumegător din familia bovinelor, azi pe cale de dispariţie. V. b o u r, zimbru. Albii goneau după negrii bizoni. BOUREANU, S. P. 18. 2. Piele de viţel tăbăcită, care imită pielea animalului descris mai sus. BIZUI, bizui şi bizuiesc, vb. IV. Refl. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. « pe » sau, rar, «în ») A se încrede, a se întemeia, a se baza, a se lăsa în seama sgu în nădejdea cuiva sau a ceva. Spînu se zvîrlise în picioare şi, bizuit în prăjină... trăsese lîngă el'... prada. SADOVEANU, N. F. 102. Se bizuia Li că pe cit se bizuia pe ajutorul stăpînilor săi, dar mai mult se bizuia pe chiar a sa cuminţenie. SLAVICI, O. I 174. Bizuindu-se cu în- credere pe reazimid lor ostăşesc. . . petreceau zilele în vesele ospeţe. ODOBESCU, S. I- 171. ^ (Mai rar construit cu dativul) Gruie, Gruie, fătul meu, Tu eşti mîncat de robie, Nu mă pot bizui ţie. ŞEZ. I 110. 2. A. se încrede în puterile sale, a cuteza, a se încumeta să... Cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul... aceluia, pe loc, îi şi taie capul. CREANGĂ, p. 78. între toţi oamenii din împărăţia mea numai un pădurar se bizuieşte la treaba asta. CREANGA, P. 211. [Hercule] se bizuia a se lupta cu zeii. ISpiRESCtJ, U. 41. BIZUÎRE, bizuiri, s. f. (Rar) Faptul de- ase bizui (pe cineva sau pe ceva). Din cei şaizeci şi trei erau de faţă doar treizeci şi patru, dar erau din cei pe care se pvtea pune bizuire. CAMILAR, TEM. 175. Planurile, destăinuirile, bizuirile absurde ale tinereţii, setea de publicitate nu m-au încălzit şi nu le-am pus la inimă. GA- LACTION, O. I 21. BÎHLA s. f. (Mold.) Apă bîhlită, stătută. + F i g. Mîhnire (adînca). S-a cufundat în muţenie ca intr-o apă neagră, de unde n-avea să mai răzbată nimic. Doar bihlă şi încruntare. POPA, V. 11. BÎHLÎ. pers. 3 Mhleşte, vb. IV. Refl. (Mold., Bucov.; despre lichide, mai ales despre apă) A se strica, a se altera prin stagnare, căpătînd un miros greu, urît. Borştd ţinut la căldură se bîhleşte. ŞEZ. VI 64. BÎHLtT, -Ă, bîhliţi, -ie, adj. (Mold., Bucov.; despre lichide, mai ales despre apa din mlaştini) Stătut, clocit. Apa era bîhlită şi ne-am'fi putut bolnăvi. CREANGĂ, p. 204. BÎIGUI, bîigui vb. IV. Intranz; 1. A vorbi fără noimă sau temei, a spune lucruri fără înţeles, a vorbi alandala. Cuprins de o furie neputincioasă, Klapka începu să se lovească cu pumnii în cap, btiguind. REBREANU, P. S. 99. A vorbi fără şir (în somn sau în delir); a aiura, a delira. L-a ascultat cum biiguie in neştirea trudită a neminţii lui. POPA, V. 157. 2. A vorbi încet şi nedesluşit; a îngăima, a îngîna. Ca la • o comandă, sutele de oameni ridicară capetele cu o mişcare parc-ar fi vrut să se scoale în picioare, btiguind intr-un singur glas, prelung ca murmurul unei furtuni trecute: Iertaţi-ne. REBREANU, R. II 277. (Colivescu, — cu frică btiguind:) Ce tur-tur-turtă ? ALECSANDRI, T. 930. — Prez. ind. şi: biiguiesc (ŞEZ. I 50). — Variantă: (regional) buigui (ŞEZ. II 128) vb. IV. BÎIGUIÂIjĂ, biiguieli, s. f. Faptul de a bîigui; vorbă fără şir, fără înţeles. Valuri de inepţii şi de biiguieli bolnave înşirate în versuri şi în proză. VLAHUŢĂ, la TDRG. «Am amat» în loc de «am iubit o este o bîiguială ridicolă. ALECSANDRI, la TDRG. BÎIGrUÎT, -Ă, bîiguiţi, -te, adj. 1. (Despre vorbele, vorbirea sau glasul cuiva) Neclar, neînţeles, încurcat. 2. (Despre oameni) Zăpăcit, uluit, buimăcit. (Atestat în forma buiguit) Duţu se uită citva timp, buiguit, în vini. SLAVICI; O. I 317. — Variantă: (regional) buiguit, -ă adj. BÎIGUITGR, -OÂRE, bîiguitori, -oare, adj. (Rar) Care vorbeşte fără şir, fără înţeleis, confuz. + (Despre bolnavi) Care delirează, care aiurează. BÎJBÎÎ, bijbii, vb. IV. Intranz. 1. A umbla şovăitor, nesigur (într-un loc unde nu se vede bine), orbecăind sau căutînd pe dibuite cu mîinile. închise cărţile şi se duse în dormitor. Era întuneric şi cam frig acolo. Bijbjind, merse la patul lui, îşi aprinse luminarea. VLAHUŢĂ, O. A. 106. Buimăcit, speriat, bijbii o toană cu mîinile pe pereţi pînă să găsesc uşa. VLAHUŢĂ, O. A. 345. Tot bîjbiind ei prin amurg, dete peste pătaturile băia- txdui. ISPIRESCU, L. 389. <£- Fi g. Cină lumina difuză înainta treptat, apăreau, ca după o cortină, vapoarele care bîj- biiau prin neguri ca să-şi găsească drumul pentru a intra in port. BART, E. 387. 2. A mişuna, a furnica, a roi. Delescu... se plecă la urechea nevestei sale şi îi şopti... încet citeva cuvinte... — Mai încet! ce dracu! îmi spargi urechile, şi lumea~bîjbiie împrejurul nostru! DELAVRANCEA, S. 142. Aicea cînd am intrat, Ce-am văzut cînd m-am uitat? Bijbiiau Şerpoaicele Şi erau Ca acele, Broaştele Ca nucile, Năpîrci Ca undrelele. TEODORESCU, P. P. 518. — Prez. ind. si: bîjbiiesc.—Variantă: bojbiu (SBIERA, P. 272, CREANGĂ, P. 267) vb, IV. BÎJBÎIĂLĂ, bijbiieli, s. f. Faptul de a bîjbîi; căutare prin întuneric, pe pipăite, fără a vedea. BÎJBÎÎRE, bîjbîiri, s. f. Bîjbîială. BÎJBÎÎT S. n. Bîjbîire. <$> Loc. adv. Pe bîjbîite = bîjbîind, pe dibuite. Caută chibriturile pe bîjbîite. — Formă gramaticală: (în locuţiune) bijbiite. BÎJBÎITIJRĂ, bîjbiituri, s. f. (Rar) Bîjbîială. Pe neaşteptate răsunară din odăiţa alăturată citeva şoapte. Pe urmă un zgomot de paşi şi o bijbiitură. S-au sculat, îmi zisei eu bucuros, de-acum nu mai e mult pină la ziuă. DUNĂREANU, CH. 120. BÎLBÎI, bîlbîi, vb. IV.,1. Intranz. şi (rar) refl. A rosti nedesluşit sunetele sau cuvintele, din cauza unui defect natural (v. g î n g ă v i) sau din cauza nervozităţii şi a emoţiei. V. bolborosi. Bedros zise, bîlbîindu-se: Numără-le încă o dată. DUMITRlU, N. 258. Unde s-o ducem? bîlbîi majurul. CAMILAR, N. I 84. Stai, stai... nu-i aşa, prietene! bîlbîi locotenentul roşind. REBREANU, P. S. 120. Vasile dintru-ntîi nu putu să vorbească. Era schimbat la faţă şi mîinile-i tremurau pe lopeţi. — Ce ai, Vasile? întrebă moşneagul din nou. — Moşule, eu nu merg, bîlbîi el şi rămase nemişcat. DUNĂREANU, CH. 211. <$> Trsnz. Btlbîind cuvinte neînţelese, s-a depărtat de căruţă. CONTEMPORANUL, III 619. + (Rar, despre copii) A gînguri. Din leagăn îi kîlbîie-odorul, Se luptă din mîni şi e-n zor să-şi ducă la gură piciorul. COŞBUC, P. II 47. 2, Refl. (Despre actori sau oratori) A se încurca, a-şi pierde şirul (necunoscînd - bine textul sau rolul). — Prez. ind. şi: bîlbîiesc. BÎLBÎIĂLĂ, bîlbîieli, s. f. Vorbire bîlbîită; bîlbîire, bîlbîit. Nu înţeleg nimic din bîlbîielile tale. BÎLBÎ1T — 245 BÎRLOC BÎLBÎÎT, -A, bîlbîiţi, -te, adj. Care bîlbîie, care vorbeşte greu. V. g î n g a v. <0- (Adverbial) Un pipernicit de om... cu un glas piţigăiat, care mai vorbea si bilbîit. D. ZAMFIRESCU, R. 203. BÎLCI, bilciuri, s. n. 1. Tîrg mare ţinut la anumite epoci ale anului şi însoţit de spectacole şi petreceri populare; iarmaroc. Bîlciul e mai ales o sărbătoare de intilnire şi de veselă petrecere. SLAVICI, la HEM. Azi e tîrg in oraşul cutare, bilei mare, numai un ceas de departe pină acolo; hai da ¡i să mergem într-acolo! RETEGANUL, P. III 85. Se-ngrămădea lumea pentru bîlciul de a doua zi, marţi.' CARAGIALE, o. II 202. La malurile vadurilor stau carăle şi căruţele adunate ca la bîlci, cîte o săptămînă, aşteptînd să scază apa, să poată trece. GHICA, S. XVII. 2.. Fig.^ Hărmălaie, gălăgie, zăpăceală. BÎLDÎBÎC ■interj. Onomatopee care imită ¿gomotul produs de rostogolirea unui corp greu (mai ales în apă). Băiatul s-a ferit repede-n lături şi, o dată, bîldîbic! şi zdrong! CARAGIALE, O. I 324. Alerga calul ce alergă şi, bîldiblc! dete in fîntina, în care căzuse şi Siminoc. ISPIRESCU, L. 385. <$>■ (Adverbial) Cit pe-aci era să vină bîldîbîc. PAS, Z. I 246. BÎLTÎCÎÎ, bîltîcîi şi bíltícnésc, vb. IV. Intranz. A cădea pe neaşteptate (cu picioarele) în apă, a face bîldîbîc. Caii au bîltîcîit întîi cu picioarele de dinainte, apoi cu cele de dinapoi; gh:aţa pîrîi... şi sania scăpătă în apă, şi cai şi fugari s-au dus pe supt gheaţă. SANDU-ALDEA, U. p. 37. BÎNŞÂG, bînşaguri, s. n. (Regional) Vegetaţie de copăcei şi ierburi care cresc printre arborii unei păduri. Se uită în bînşag şi văzu o puzderie de iarbă verde, ce creştea din rădăcinile [finului] celui uscat. VISSARION, B. 263. bîntdi, bintui, vb. IV. 1. Intranz. (Despre un element dezlănţuit al naturii, o epidemie, o pacoste, o nenorocire; f i g. despre griji, necazuri) A se abate cu furie şi pentru o durată (relativ) mare, aducînd pagube; a face ravagii. Visez ca vijeliile cumplite Ce-au bintuit in aste părţi. .. [copiii] să le-auză numai povestite. BENIUC, V. 17. După ce-a bîntuit cit î-a fost rînduiala, viscolul a stat. SADOVEANU, P. M. 180. Aflu din ţară că p-acolo bintuie ger straşnic. CARAGIALE, O. VII 112. <$> Tranz. (Cu privire Ia locul sau persoana care pătimeşte) Cîte alte veşti de-acestea ml bintuie bordeiele răchiţencelor. CAMILAR, N. I 336. în toată domnia noastră griji multe ne-au bintuit [zise împăratul Kira]. SADOVEANU, D. P. 164. Chelbea bîntuie plăşile Răcăciunii, Gîrlele şi Bilieştii. I. IONESCU, p. 178. Jălania şi tristeţea bintuiau acuma casa popii. ŞEZ. IV 186. F i g. Ţăranul. .. cu un singur cuvînt... arată furtuna ce-i bîntuie sufletul. GHEREA, ST. CR. II 244. Refl. pas. Pi cînd Moldavia se bîntuia de războaie şi de răscoale, [Alexandru cel Bun] zidi aproape de biserică şi un turn de piatră. NEGRUZZI, S. I 213. • 2. Tranz. (învechit; subiectul este o persoană, complementul arată o ţară, un ţinut) A pustii, a devasta; (complementul indică o colectivitate) a împila, a asupri, a oprima. [Alexandru-vodă] bîntuia cumplit ţara cu asu- prelile sale. ISPIRESCU,. M. V. 4. în tot cursul verii [posturile turceşti de la Rahova] ne zădărise... •bîntuind tare tîrguleţul nostru Bechetul şi împrejmuirile lui. ODOBESCU, S. III 568. Dumnezeu să te întărească în gîndul ce ai pus de a nu mai. . . bintui norodul. NEGRUZZI, S. I 151. (în basme şi superstiţii) Chi- mera.. . bîntuia nouă ţări împrejurul sălaşului ei. ISPIRESCU, U- 121 După bucluc umbli, peste bucluc ai dat.. . Să te înveţi tu de altă dată a mai bintui oamenii, sarsailă spurcat ce eşti. CREANGĂ, P. 306. BÎNTUÎRE, bîntuiri, s. f. Acţiunea de a b î n t u i; devastare, jefuire, pustiire. Văzind multele supărări şi bîntuiri ce fac ostaşii Ieşi şi svezi. .. s-au sculat cu slugile sale... şi, lovind pre acei ostaşi fără veste, i-au spart. NEGRUZZI, S. I 179. BÎNTUITOR, -OAK].', bintuit ori, -oare, adj. Care bîntuie. — Pronunţat: -tu-i-. BÎR interj. Strigăt cu care ciobanul îndeamnă sau alungă oile. (Adesea ca refren în poezia populară) Frunză verde peliniţăy Bîr, oiţă, bîrf Dragă mi-e oaia plăviţă, Bîr, oiţă, bîr. ALECSANDRI, T. II 613. BÎRDÂJS, birdane, s. n. (Regional) Stomac de vită (sau, ironic, de om); burduhan. — Variantă: bărdnn s. n. HÎKFK.-VLĂ. bîrfeli, s. f. Calomni ere, defăimare. 0 învăţă... cum săi se ferească de bîrfeli şi clevete. ISPIRESCU, L. 13. N-am dat de vorbit decît bîrfeli şi răutăţi. CARAGIALE, O. III 65. BÎRFl, bîrfesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la persoane) A vorbi de rău, a calomnia, a defăima. Ne-am deprins să bîrfim femeile, uitînd că avem mame şi surori. SADOVEANU, P. M. 177.. *§* Absol. Taci, muiere, nu bîrfil — răspunse Dumbravă. ODOBESCU, S. 1 173. Intranz. [Dracul] apucă spre păduri, să vadă... doar a face pe vreun om să bîrfească împotriva, lui dumnezeu. CREANGĂ, E>. 144. , 2* (Complementul e un abstract) A sccrni, a spune minciuni. Cîndtse adunau seara [argaţii] şi bîrfeau verzi şi uscate, el se făcea că nu înţelege vorbele aruncate in pofida lui. ISPIHESCU, L. 229. BÎRFÎRE, bîrfiri, s. f. Faptul de a bîr fi; bîrfeală. Dezbracă-te degrabă de-orice deşertăciuni, Mîndrii. . . bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. i 167. BÎRFÎT s. n. Bîrfire. Ştiu să fac discînteci grele, Pentru orice boale rele, Precum boala de turbat, De birfit şi de furat. ALECSANDRI, T. I 106. BÎBFIXCE, -OĂBE, birfitori, -oare, adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care bîrfeşte. Porunci bucătăresei să o ia [pe găinăreasă] mat de aproape, spre a nu cădea în gurile bîrfitorilor. ISPIRESCU, L. 309. BÎRÎI, bîrîi, vb. IV. Tranz. A vorbi într-una, repede şi mulţ, fără ca cel care ascultă să poată prinde şirul vorbelor. Judecătorul (impacientat): Femeie, ce tot bîrîi?. . . Răspunde o dată lămurit la ce te-ntreb eu! CARAGIALE, O. II 37. Şcolăriţa îi bîrîia mereu [învăţătorului] lecţia pe de rost. CARAGIALE, S. 10. ^ Expr. A bîrîi pe cineva (la cap) = a . insista (pe lingă cineva) cu o cerere, a bate (cuiva) capul pentru a obţine ceva. BÎRLIGĂ, bîrlig, vb. I. Tranz. (Despre animale) A ridica coada cu vîrful în sus, a încîrliga. Priian se-n- fipse în copite şi bîrligă coada. CARAGIALE, O. I 308. (Mai rar despre oameni) A răsuci mustăţile în sus. Clip îşi birligase grozav mustăţile; păreau doi vrăbioi graşi, gata să-i zboare de sub nas. CAMILAR, TEM. 318. — Variantă: îmbîrlign vb. I. BÎELIGĂT, -Ă, bîrligaţi, -te, adj. (Despre coada sau coarnele animalelor, mai rar despre mustăţile sau nasul oamenilor) Adus în sus; încîrligat, răsucit. Berbeci cu coarne bîrligate. Mustăţile ii erau albe, bîrligate în sus, semeţe ca nişte peri de lup. CAMILAR, TEM. 89. [Dracul] începe a-şi purta codiţa cea bîrligată pe la nasul unchiaşvlui. CREANGĂ, P. 53. ■—Variante: îmlîrligat, -ă (VLAHUŢĂ O. A. 350), zbîrligdt, -ă (VISSARION, B. 245) adj. BÎRLOÂGĂ S. f. v. bîrlog. BÎRLOC s. n. v. bîrlog’. BÎRLOG — 246 - BÎZDÎGANIE BÎRlOG, bîrloguri, s. n. 1* Loc de adăpost, sau de culcuş al animalelor sălbatice (în special al ursului); vizuină. în bîrlogul de odinioară al urstdui, fumul începu să se ridice de pe coştrt locuinţei omeneşti. GALACTION, O. I 254. Un al treilea urs a luat pre un vînător subsuoară şi l-a dus în bîrlogul său. NEGRUZZI, S. I- 319. ^Expr. Parc-a Irăit îîi bîrlogul ursului, se zice despre un om lipsit de bună-creştere. + Culcuşul porcului sau al cîinelui; cocină, coteţ. . 2. Fig. (Depreciativ) Cămin, casă. Se gîndeau oamenii... numai că le-a rămas la bîrlog nevasta şi copiii. D. ZAMFIRESCU, R. 237. + Loc aşternut pentru dormit; culcuş. Ce gîndeşte oare atîta dom* sublocotenent? se întrebau oamenii.. . înainte de a adormi în bîrtogurile de-paie. CAMILAR, N. I 32. înserarea se întinse asupra cantonamentului într-o furnicare a trupei care îşi alcătuia bîrlogurile. SADOVEANU, M. C. 101. — PI. şi: bîrloage. — Variante: bîrloăga (RETEGANUL, P. IV 11) s. f., bîrltfc (ALECSANDRI, T. 113) s. n. » BÎRNA, bîrne, s. f. Trunchi gros de copac, cojit şi uneori făţuit cu barda, folosit ca material de construcţie. Focul..- creştea; printre trosniturile bîrnelor şi ale acoperişurilor s-auzeau răcnete. CAMILAR, N. I- 178. Aicea, in stînga pe deal, se văd şapte case de bîrne, şindrilite şi acoperite de omăt. SADOVEANU, B. 111. Furtunile mării grozave Urlat-au, cu trăsnet trecînd, Şi valuri şi bîrne de nave Trosnit-au pe groapă-i căzînd. COŞBUC, p. II 93. Vezi gunoiul (sau paiul) din ochiul altuia şi nu-vezi bîrna din ochiul tău (= te supără micile cusururi ale altora, dar nu-ţi dai seama de cusururile tale mari). BÎRNEĂŢĂ s.. f. v. bînieţ. bîrnEţ, lîrneţCy s. n. 1. (Mai ales la pl.).Cingătoare îngustă, artistic lucrată, cu cere se încing femeile peste catrinţă. V. b a t ă, b r î u 1 e ţ. Vinde, maică, două reţe (=raţe) Şi îmi cumpără bîrneţe. MARIAN, S. 26. 2. Brăcinar. Bîmeţ de ibrişin. — Variantă: bîrncâtă s. f. BÎRSĂN, -A, bîrsani, -e, adj. (Despre oi, uneori substantivat) (Varietate de oi) cu lîna lungă şi aspră. Ce-mi tot spui, bîrsană oaie? LESNEA, I. 146.. Oiţă bîr- sană, De eşti năzdrăvană... Să spui lui vrîncean Şi lui ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape. ALECSANDRI, P. P. 2. (Despre lîna acestor oi) Lungă şi aspră, de calitate mijlocie. Oiţă bălană, Cu lină bîrsană... TEODORESCU, P. P. 435. BÎRZfil s. n. (în expr.) Cu coada bîrzoi =,cu coada ridicată în sus. Cu coada bîrzoi, [pisica]/¿rcw un salt şi-şi căută scăpare pe umărul lui Traian. SADOVEANU, P. M. 239. Iedul... şedea în picioare... cu bărbuţa frumoasă şi cu codiţa bîrzoi. VISSARION, B. 83. A-şi faCG coada bîrzoi = a o lua nebuneşte la fugă. Morăriţa, cînd A văzut venind Care scîrţîind. .. Şi-a făcut coada bîrzoi Şi-a fugit prin cele văi. TEODORESCU, P..P. 151. Cu părul bîrzoi = cu părul ridicat în sus (de frică), cu părul măciucă. BÎRZOIĂ, bîrzoiez şi bîrzoi, vh. I. Refl. (Rar) 1. A se îngîmfa, a se umfla în pene. ’ Tinerică cînd erai, Zici că nărav nu aveai, Dar acum te-ai bîrzoiat, Cu nărav te-ai învăţat. TEODORESCU, P. P. 152. 2. A se supăra deodată şi a sta supărat, a se burzului. BÎRZOIAT, -As bîrzoiaţi, -te, adj. (Mai ales despre coada animalelor) Ridicat în sus; bîrligat. BÎT s. m. (Regional, numai în ferma articulată) Bunic. Bună dimineaţa, bîtule /.. . — Bună dimineaţa,. Darie... — Ce mai faci, bîtule? — Bine, Darie... STANCU, D. 88. BÎTA1 s. f. (Regional) Bunică. Vrei ceva de- la mine. Spune-mi-o limpede. Nu mai umbla cu fofîrlica... —Nu vreau nimic, bîtăl STANCU, D. 345. / w BÎTA“, bite, s. f. 1. Băţ lung şi gros, de obicei cu măciulie la un capăt; măciucă, ciomag. îl văd copil de unsprezece ani, răzemat în bîtă ciobăneşte, cu opincuţa strînsă pe picior şi cu o căciulă mare ţurcănească dată pe ceafă. VLAHUŢĂ, O. A. 290. în piepturile păstorilor tineri, răzi- rnaţi c-un cot de-o stîncă şi c-o mină pe bîtă, încolţea... dorul voiniciei! EMINESCU, N. S. Bate-mă, doamne, cu bita, -Nu mă bate cu urîta! J.ARNÎK-BÎRSEANU, D. 430. Ajunge o bîtă la un car de oale. E x p r. A da cu bîta-n baltă v. b a 11 ă. 2. Lovitură de ciomag; bătaie; p. ext. autoritate severă (a cuiva). Ştie numai de bîtăi. □ Flăcăul... fiind trăit pîn-atunci sub grija şi sub bita baciului... nu se simţea în stare... să ţină piept atîtor întrebări. GALAN, Z. R. 227. BÎTCĂ, bitei, s. f. (Mold., Bucov.) înălţime pe coasta unui munte; ridicătură de pămînt pe loc drept şi cu pădure pe ea; măgură. Moş Anania al nostru... păzea de lungă vreme bîtcile cele bătrîne, despre care puşcaşul Damian ştia atîtea istorii. SADOVEANU, O. V 446. BÎTLĂN, bitlani, s. rh. Nume dat la două păsări de baltă care se hrănesc cu peşti: a) pasăre mare cu gîtul şi picioarele lungi' şi cu penele cenuşii (Ardea cijxgz&ce); Stîrc; Jb) pasăre mare cu" gîtul şi picioarele*"* IufÎgi'^i cu penele negre (PlşalcrfrocQrăx-earbQj. Uşa s-a deschis; feciorul a intrat privind^nedumeni^pe cei doi bătrîni doborîţi în jilţuri; iar Nicoară cu ochii înfierbîn- taţi ii ocolea domol ca vulturul pe deasupra unei părechi de bîtlani pitiţi la margine de ostrov. SADOVEANU, N. P. 262. Un bitlan trecu pe-deasupra [iazului], vîslind rar; ţipetele lui înfiorau tăcerea pădurilor. de trestii. SADOVEANU, C. I 408. Albina doarme-ascunsă în macul adormit, Bîtlanul printre nuferi stă-n labă neclintit. ALECSANDRI, P. III 277. BÎŢÎÎ, bîţîi, vb. IV. Intranz. A da din mîini şi din picioare; (despre animale) a da din ccadă, a mişca încoace şi încolo, repede şi neliniştit, din coadă. Nenea Mandache stă pe gînduri, bîţîind din piciorul drept şi scîrţîind din vîrful ghetei. CARAGIALE, M. 227. BÎŢÎIĂ1Ă, bîţîieli, s. f. Mişcare repede şi neliniştită a mîinilor, a picioarelor, a capului, (la animale) a cozii. BÎZ interj. Onomatopee care imită zgomotul produs în zbor de unele insecte (albine, muşte etc.). <^)> Expr. A iace (cuiva) CU bîz = a-i face (cuiva) în necaz, în ciudă. [Zînele] începură cu binele a se ruga de el ca să-şi taie părul, să li-l dea lor; dară băiatul le făcea cu bizl ISPIRESCU, L. 164. BÎZĂÎ vb. IV v. bîzîi. / BÎZALAU, bîzălăi, s. m. (Regional) Gărgăun. BÎZDĂGĂNIE s. f. v. bîzdîganie. BÎZDÎC, s. n. (Familiar, în e x p r.) A-i sări (cuiva) bîzdîcul = a-i sări (cuiva) ţandăra, a se supăra Uşor. Să ştiţi că Niculăieş Mînecuţă s-a supărat... Aşa era şi în sat. îi sărea bîzdîcul dintr-o nimică. SADOVEANU, P. M. 31. A-i veni (cuiva) sau a-1 apuca (pe. cineva) bîzdîcul = a-i veni (cuiva) pe neaşteptate pofta de ceva, a-1 apuca (pe cineva) toanele sau hachiţele. BÎZDÎGANIE, bîzdîganii, s. f. (Rar) Namilă, dihanie, monstru; arătare, cipdăţenie, comedie, drăcie; bazaconie. Veţi fi auzind zicîndu-se: mărul discordiei. Eu mă prinz că nici nu visaţi ce bîzdîganie mai este şi aia. ISPIRESCU, U. 2. " — Pronunţat: -ni-e.— Variantă: bîzdăgânic (CREANGĂ, P. 244) s. f. BÎZDOACĂ — 247 - BLANĂ BÎZDOACĂ, bîzdoace, s. f. (Regional) Ciomag gros, măciucă mare. Uţu umbla cu Avram spre casă, legă- nîndu-şi de mijloc «bîzdoaca tt, ciomagul-măciucă. DUMITRIU, N. I. 88. BÎZÎI, (rar) bîzîi, vb. IV. 1. Intranz.' (Despre insecte, mai ales despre muşte şi albine) A produce (cu bătaia aripilor în zbor) un zumzet caracteristic; a zumzăi, a zuzăi. V. zbîrnîi, ţîrîi. în văzduh... zburau bizîind subţire... ţînţarli cu miile. DUMITRIU, N. 229. Aţipesc şi le bîziie pe la urechi cele din urmă muscuţe ale anului. SADOVEAXU, P. M. 82. Ţînţarii bîziiau mărunt la urechile noastre. C. PETRESCU, S. 220. <$> (Metaforic, despre vînt) Bizîia în ciulinii prăvălişului, uşurel, băltăreţul. SADOVEANU, P. M. 37. Fig. E... atît de bine şi în pădurea Cotoşmanei, cînd ii ştii seama şi noaptea e blajină. GALACTION, O. I 266. Moşul se reazămă de perete şi închide ochii la dezmierdarea blajină. . . a soarelui. SANDU-ALDEA, • U. P. 217. Apă bună Şi adincă şi blajină. PĂSCULESCU, • L. P. 176. (Adverbial) O doamnă corect îmbrăcată în ‘ negru... se aşeză lîngă dînsa şi-i vorbi blajin şi dulce, mingîind-o şi încurajînd-o. BART, E. 358. ' 2. (Mai rar, despre animale) Blînd, de care te poţi apropia fără frică. O căprioară blajină, privind sfios şi naiv ca şi cum n-ar cugeta la nimic, se uită la copiii care întind mîinile pentru a o mîngîia. DEMETRESCU, O. 118. BLAJINĂTATE' s. f. (Rar) Calitatea de a fi blajin; blîndeţe, bunătate. (Ironic) Blajinătatea şi-o zugrăviseră. .. pe obraz. STANCU, D. 336. BLAM s. n. Faptul de a-şi atrage, prin purtarea sa, dezaprobarea lumii ¡ exprimare a unei astfel de dezaprobări. Degeaba cauţi... Să scapi de blamul negrei tale fapte! TOPÎRCEANU, S. A. 112. O spun aceasta fără grijă, căci sînt convins că pentru el aceasta nu e un blam. IBRAILEANU, SP. CR. 245. Dac-aş fi venit singură, aş merita blamul persoanelor serioase şi venerabile ca tine. ALECSANDRI, T. 1305. <ţ> Vot de blam v. vot. BLAMĂ, blamez, vb. I. T r a n z, (Cu privire la persoane sau la fapte ale lor) A dezaproba (în public); a reproba, a condamna. (Refl. pas.) Chiar în adunările Societăţii literare... se blama vînzarea averii lui Hagi- Moscu în 'detrimentul creditorilor şi în folosul familiei falitului. GHICA, S. A. 152. BLAMARE, blamări, s. f. Acţiunea de a blama; dezaprobare în public, reprobare. BLĂNĂ1} (lj 2) blăni, (2,3) blănuri, s. f. 1. Piele de animal viu, cu păr mult şi des. Erau ursari cu urşi... din blana urşilor femeile smulgeau ghemotoace de păr. PAS, L. I 58. Cum nu sînt un şoarec, doamne — măcar totuşi are blană, Mi-aş mînca cărţile mele — nici că mi-ar păsa de ger. EMINESGU, N. 42. (Metaforic) în cugetul curat al Şuţuleştilor nu credeau, dar era bine că aceştia s-au lepădat de sfruntarea făţişă, îmlrrăcind blana vulpii. PAS, L. I 110. 2. Piele de animal, cu păr cu tot, prelucrată spre a fi folosită ca garnitură, căptuşeală la îmbrăcăminte, covor de picioare etc. Mare asortiment de blănuri. 1=1 Moş Isailă încărcă în spate blănile de vulpe şi se luă după ea, rar, plecat din şale. SADOVEANU, O. II 547. 3. Haină făcută din piele de animal cu părul ei sau haină căptuşită cu astfel de piele. V. b u n d ă, cojoc, ş u b ă. în salon, Elvira.. . adunase blănurile cucoanelor. DUMITRIU, B. F. 55. Prietenul meu îşi înfăşură blana scumpă. C. PETRESCU, S. 168. Şi ţi-oi da eu ţie... Blană BLANĂ — 248 — BLEOAŞCĂ lungă, moale, Cu samur în poale. ALECSANDRI, P. P. 121. (Poetic) Şi-a pus pămintul blană albă şi-şi doarme somnul hibernal. ANGHEL-I0S1F, C* M. II 34. — PI. şi: (învechit) blane (ALECSANDRI, T. 141). BLÂNĂ2, blăni, s. f. Scîndură groasă (de obicei scurtă" şi cioplită cu securea). Un avocat spătos îngrămădise in blana uşii un moşneag ştirb. CAMILAR, N. II 306. Cuiele bătute adînc in blana de lemn fineau încă puternic. ANGHEL, PR. 132. Un sfredel mare se aude rozînd ţesăturile uscate ale blănii bătrine de stejar [a uşii], CARAGIALE, O. I 291. IîLANCnÎTĂ, blanchete, s. f. Imprimat, formular pe care se scriu mai ales telegrame sau poliţe. BLASFEMIE s. f. Defăimare. a ceea ce e considcrat sfînt; hulă. BIAZĂ, blazez, vb. I. Refl. A deveni plictisit şi dezgustat de toate. -^Tranz. A toci (cuiva) sensibilitatea sau gustul, prin impresii puternice, des repetate. Nenumăratele succese l-au blazat. BLAZĂT? -A? blazaţi, -te, adj. (Despre oameni) Care are simţirea tocită, care nu mai are interes pentru viaţă; plictisit, dezgustat. <$>• (Glumeţ, despre animale) Ciinele privind tot ce se întîmplă, cu ochi liniştiţi şi blazaţi. BOGZA, C. O. 291. Şi motanul toarce-n sobă—de blazat ce-i. EMINESCU, N. 43. (Adverbial) Raci negri, printre pietre, întind subţiri antene Şi-n fund privesc calcanii ironic şi blazat. DRAGOMIR, P. 23. BLAZON, blazoane, s. n. Semn convenţional distinctiv al unui stat, al unui oraş sau (în orînduirile bazate pe exploatare) al unei familii nobile, aplicat pe discuri heraldice, pe steaguri, peceţi etc.; herb, 'stemă. Două uşi in dreapta, acestea masive, cu frontoane bogat sculptate, cu blazoane colorate, duc spre apartamente. CAM1L PETRES- CU, T. II 173. ELANAR, blănari, s! m. Meseriaş care lucrează sau vinde blănuri. BLĂNĂREĂSĂ, blănărese, s. f. Femeie care lucrează sau vinde blănuri. BLĂNĂRÎE, blănării, s. f. 1. Meseria blănarului. Lucrător foarte priceput în blănărie. 2. Atelier unde se lucrează blăni1; magazin sau prăvălie de blănuri. 3. (Mai ales la pl.) Blăni lucrate de blănar; blănuri. BLANÎT, -Ă adj. v. îmblănit. BLANlŢÂ, blăniţe, s. f. Diminutiv al lui blană1. 1. v. blană (2). în faţa lor, la masă, sta Gion Lidudi. Mărunţel, nervos, cu părul negru creţ ca o blăniţă de astrahan. BART, E. 29. 2. v. blană (3). îşi luă ciomagul, căciula cea mare şi blăniţa. SADOVEANU, P. S. 105. BLĂNOS, -OĂSĂ, blănoşi, -oase, adj. (Despre animale sau despre haine de blană) Cu blană bogată, multă, cu fir des (şi lung). în sărici blănoase, cu căciuli cu fundul mai larg ca măsura capidui, ceilalţi merg cu privirea pironită în jos. DELAVRANCEA, S. 171. BLĂNUÎ, blănuiesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A îmblăni. Un benişel de felendreş albastru blănuit cu samur. NEGRUZZI, S. I 145. BLĂSTĂM s. n. v. blestem. BLĂŞTĂMĂ. vb. I v. blestema. BLĂSTĂMĂT, -Ă adj. v. blestemat. IÎLĂSTÎM s. n. v. blestem. BLĂSTEMA vb. I v. blestema. BLEÂÎÎDĂ1 s. f. (Munt.) Termen de comparaţie pentru oameni molîi, lipsiţi de energie; bleg, nătîng. Du-te şi te spală, răspunse bătrînul cu asprime. Ce stai aşa ca o bleandă? PREDA; I. 32. Se urcă in barcă moleşit ca o bleandă. D. ZAMFIRESCU, R. 120. Dete peste dînsul intr-un colţ de înfundătură, unde se stîrcise ca o bleandă. ISPIRESCU, U. 119. BLEANDĂ2» blende, s. f. (Mold.) Palmă, lovitură, îmbrînceală. I-am tras într-o zi o bleandă [Smărăndiţei], pentru că nu-mi da pace să prind muşte. CREANGĂ,. A. 5. [Cocoşul] dă o bleandă lespezii de la gura cuptorului, iese teafăr şi de-acolo şi fuga la fereastra boierului. CREANGĂ, P. 66-4-Tiflă. Al... îmi dai blende nitam-hisam, fără să te fi îngrijit mai intîî a-mi plăti măcar ce-mi eşti datori ALECSANDRI, T. I 374. BLEĂŞCĂ adj. invar. (Mold.; adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Ud tare, plin de apă;, leoarcă. (în forma bleoaşcă) Cu capul bleoaşcă de sudoare. CAMILAR, N. II 377. . BLINDAJ, blindaje, s. n. 1. înveliş de plăci groase de metal care acoperă părţile exterioare ale unui vas de război, ale unui tanc, automobil, vagon etc., pentru a le proteja contra proiectilelor. O parte din ostaşi lucrau sus pe tancuriy cercetînd tunurile şi celelalte arme; o altă parte cerceta motoarele, blindajul şi şenilele. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1954. 2, înveliş metalic care protejează aparatele electrice sau piesele lor contra perturbărilor venite din exterior sau piesele şi aparatele producătoare de perturbări electrice sau magnetice, în scopul de a reduce aceste perturbări. BLINDAT, -A, blindaţi, -te, adj. 1. Prevăzut cu un blindaj. Tren blindat. Maşini blindate, a Automobilele blindate zvîrleau în şanţuri..'. cai, tunuri, oameni. CAMILAR, ,N. I 9. + (Substantivat, n. pl.) Nume dat vehiculelor de luptă prevăzute cu blindaj. în ultimul război, blindatele au avut un rol important. 2. (Despre unităţi militare) Care are în compunerea sa mijloace de luptă blindate. Divizie blindată. BLINfilE s. f. v. blinic. A BLDîÎE, bliîîii, s. f. (Mai ales la pl.) Un fel de mîncare făcut dintr-un aluat ca al clătitelor, aşezat în straturi şi umplut cu brînză, cu peşte etc. (Atestat în forma blineie) Dacă domnul va să cineze, îmi zise el, i-am gătit. .. blineie cu icre fierte în unt. NEGRUZZI, S. I 58. — Variantă: blineie, blineie, s. f. BLÎND, -A, blînzi, -de, adj. 1. (Despre oameni, în opoziţie cu violent, aspru, sever) Care este (sau pare a fi) incapabil de a face un rău; blajin. V. p r i e- t e n o s, bun. Blîndă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatecă şi c-o leneşă de fată ca aceasta. CREANGÂ, P. 292. [Nicólaie Mavrocordat] era bun cîr- muitor, aspru către aristocraţi, pre care ştia a-i ţinea în respect} şi blînd cătră norod. NEGRUZZI, S. I 179. O ambră blîndă şi uşoară Din seraiuri iese naintînd spre mal. BOLIN- TINEANU, O. 102. (Despre fapte, sentimente şi tot ce ţine de natura omului) De om bun; dulce, duios. Leliţele mele de la Păstrăveni. . . sămănau mamei, al cărei ■ sîmbet blînd îmi mai rămăsese în inimă. SADOVEANU, N. F. 6. Şi nu e blînd ca o poveste Amorul meu cel dureros. EMINESCU, O. I 211. Blînzi erau 'ochii, blîndă era faţa, Blînd era glasul celui străin. ALECSANDRI, P4. I 23. Astă- noapte şi ieri noapte, Mă strigă cu blinde şoapte Mîndra mea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 152. (Adverbial) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Blînd dacă Te vei purta, Atunci vei putea afla. TEODORESCU, P. P. 104. + (Despre animale, în opoziţie cu sălbatic, rău) Care nu face rău, de care te poţi apropia fără teamă, care nu se sperie. Şi voi, cîinii mei, Blînzi ca nişte miei, Tari ca nişte lei. BOLINTINEANU, O. 80. El zăreşte-o căprioară, Fiară blîndă de la munte. ALECSANDRI, F. II 89. Şerpele de casă îi blînd şi nu muşcă. ŞEZ. I 128. Miehd blînd suge la două oi (— omul care se dă bine cu toată lumea trage foloase de la toţi). 2. Fig. (în opoziţie cu aspru, dur etc.) Care dă senzaţie plăcută de calm; potolit, lin, domol, dulce. Soarele blînd ne stropeşte cu razele lui calde. STANCU, D. 70. Vom visa un vis ferice, Îngîtia-ne-vor c-un cînt Singuratece izvoare, Blîndă batere de vîntjEMINESCU, O. I 75. Ieri timpul era acoperit şi blînd. NEGRUZZI, S. I 99.' Iarnă blîndă — iarnă fără ger, călduţă, uşoară. f w BLÎNDĂ s. f. Urticarie. Uite, ce blîndă mi-a ieşit pe trup! CREANGĂ, P. 264. BLÎNDÎŢĂ s. f. v. blîndeţe. BLÎNDfiŢE, (rar) blindeţe, s. f. (Şi în forma blîndeţă; în opoziţie cu asprime) Calitatea de a fi blînd; purtare, vorbă blîndă, de om blind. Se dusese pomina de blîndeţele lui, pentru care şi poporul îl numi Pătraşcu-vodă cel bun. ISPIRESCU, Ml V. 3. O babă întîmpină pe fată cu blîndeţă. CREANGĂ, P. 288. Ochii ei, de.o întunecată blîndeţă, aveau numai pentru el grijă şi înţelegere. EMINESCU, N. 40. Loc. adv. (De obicei batjocoritor, la adresa celor ipocriţi) Cu duliul blîndcţei (sau, mai rar, blîndeţelor) v. duh. + (Concretizat, poetic) Persoană blajină. Mezina era o blîndeţă bălaie, subţire ca o trestie. SADO- ■ VEANUA P- M. 238. — Variantă: blíndétü s. f. BLOC1, blocuri, s. n. 1. (Adesea urir.at de determinări introduse prin prep. « de ») Bucată foarte mare dintr-o materie solidă şi grea; masă solidă (de materie) dintr-o singuri bucată. Văzui... cum crapă A stîncilor întunecate blocuri. TOPÎRCEANU, B. 92. în cămăşile lor albe de pînză, oamenii păreau nişte blocuri de marmoră. SANDli-ALDEA, D. N. 242. 2. Grămadă de lucruri (de acelaşi fel) considerate ca alcătuind, o masă unică. Organe, haine, groază, la un loc, Nu sînt decît un bloc. CAMIL PETRESCU,'V. 79. Loc. adv. în bloc = împreună, laolaltă, formînd trn tot. -+• (în expr.) Bloc de, desen — tsanc.de foi de hîrtie tăiate egal, uşor lipite una peste alta şi întrebuinţate la desenat. Bici de calendar — calendar format din mai multe foi detaşabile (după numărul zilelor sau al săptămînilor dintr-un an). Bloc de birou — teanc de BLOC — 251 — BOABĂ foi de hîrtie tăiate egal, legate la o margine a lor, de obicei perforate (ca să poată fi uşor desprinse) şf> folosite pentru a face însemnări. 3. Clădire de dimensiuni mar.:, cu mai multe etaje, cuprinzînd un număr important de apartamente, birouri, magazine etc. Pe colbuitul şes al ăstor locuri, Din strîmbele bordeie, astăzi cresc Şi cată-n soare falnicele blocuri Din cartierul nou muncitoresc. CASSIAN, H. 23. , _ 4. (De cbicei determinat prin « al cilindrilor ») Parte principală a motoarelor cu ardere internă, la care doi sau mai mulţi cilindri sînt turnaţi împreună. *>• Alianţă, înţelegere (între state, partide, grupări* ■etc.) încheiată în vederea realizării unor scopuri politice comune. _ Organizatorii vnui nou război fac totul pentru a împărţi statele în blocuri osiile unul faţă de altul. SCÎN- TEIA, 1954, nr. 296S. BLOC2, blccuri, s. n. (învechit) Blocadă. BLOCA, blockez, vb. I. T r a n z. 1. A izola (un oraş, un port sau un stat) prin blocadă; a împresura. 2. (Cu privire la o arteră de circulaţie) A închide, a face impracticabil; (cu privire la mişcare, circulaţie) a împiedica, a opri; (cu privire la persoane sau la vehicule) a împiedica în circulaţie, în mers. Două căruţe, oprite în drum, blocaţi şoseaua, a M-am lăsat dus pînă in apropierea teatrului, unde la un moment dat m-am găsit blocat şi n-am mai putut înainta. ANGHEL,'PR. 3S. .3. (Cu privire la un dispozitiv mecanic) A fixa într-o poziţie dată; a^imobiliza. Rugina a blocat cablurile frînelor. + Refl. A se opri, a se înţepeni. Motorul s-a blocat. + Refl. (Med.; despre organe) A nu mai funcţiona. Bolnavului i s-au blocat rinichii. 4. A opri folosirea unor produse, a unor fonduri sau a unor mijloace necesare pentru alte scopuri. Militarizarea economiei sustrage şi blochează fonduri uriaşe pentru scopuri neproductive. SCÎNTEIÂ, .1953, nr. 2712. -4- A opri completarea unui post vacant, rămas mult timp neutilizat. BLOCADA, blocade, s. f. 1. împresurare, încercuire, cu armata sau flota, a unui oraş, a unui poft etc., cu scopul de a întrerupe orice comunicaţie cu cei din afară şi de a-1 sili să se predea. 2. Izolare a unui stat de către ţările care-i sînt duşmane, prin închiderea, cu ajutorul forţelor armate, a comunicaţiilor ei cu exteriorul (mai ales pe apă) sau prin măsuri economice, financiare şi politice, care să o silească la capitulare. Bilanţul dezvoltării economice a 'tuturor ţărilor de democraţie populară dovedeşte în mod convingător că politica blocadei economice, dusă de imperialiştii din S.U.A. fată de ţările din lagărul democraţiei şi socialismului, a suferit un eşec total. SCÎNTETA, 1952, nr. 2500. BLOCAJ, blocaje, s. n. Terasament format din blocuri mari de piatră sau de beton, servind drept fundaţie (la şosele) sau ca apărare contra valurilor, a sloiurilor etc. BLOCARE, blocări, s. f. Acţiunea de a bloca şi rezultatul ei. + Oprirea eliberării unei sume de bani. BLOCNOTES, blocnotesuri,. s. n. Bloc de birou (v. Ib 1 o c1 (2)); notes. BLODCfGORÎ, blodogoresc, vb. IV. Intranz. A vorbi fără înţeles; a bolborosi, a hodorogi, a bodogăni. Blo- dogorea din gură de nu înţelegeai nimic. SANDU-ALDEA, U. P. 87. «0» T r a n z. Căpitanul blodogori un răsptns de om somnoros; SANDU-ALDEA, U. P. 187. — Variantă: blogodori (PAS, Z. I 145) vb. IV. f, BLOGODOBÎ vb. IV v. blodogori. BLOND, -Ă, blonzi, -de, adj. (Despre culoarea părului sau a tenului, p. e x t." despre oameni; în opoziţie cu brun', brunet, smead, oacheş) De culoare deschisă, care bate în galben; bălai, bălan. Copila mea cu lungi şi blonde plete. EMINESCU, O. I 200. Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă. EMINESCU, O. I 154. Nu le-ar putea cineva deosebi dacă... n-ar fi una brună şi alta blondă. NEGRUZZI, S. I 327. Bere blondă = bere de culoare galbenă-deschis. (Substantivat) Persoană cu chipul sau părul blond. Avea... obraji graşi, pufoşi, de blondă ce încărunţeşte. DUMITRIU, B. F. 37. BLONDĂ, blonde, s. f. (învechit) Dantelă albă, uşoară, de mătase. Printre coafurile cu flori, cu blonde, cu panglice şi cu pene zării mai multe figuri rotunde şi drăgălaşe. ODOBESCU, S. I 384. Alese o rochie de catifea... un văl de blondă alb şi un şal negru. NEGRUZZI, S. I 27. BLONDIN, -Ă, blondini, -e, adj. (Rar) (Despre culoarea părului sau despre chipul unei persoane) Blond. îmbaieră .tnînile-n părul blondin. COŞBUC, P. II 207. (Substantivat, f.) Femeie cu părul blond. BLUF, blufuri, s. n. (Englezism) Născocire, minciună făcută cu scopul de a speria, de a intimida sau de a induce în croar<>-pe cineva. V. cacialma. BLUM, blumuri, s. n. Lingou în secţiuni pătrate, care se supune prelucrării la* bluming. BLTÎMING s. m. f Laminor puternic folosit pentru subţierea unor lingouri mari. BLUZAT, -A, bluzaţi -te, adj. (Despre corsajul unei rochii, al unei haine etc.) Făcut ceva mai lung şi mai larg şi lăsat să atîrne puţin (ca o bluză) peste cingătoarea strînsă a taliei. . BLUZĂ, bluze, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte feme- iască, făcut din pînză, mătase etc., care îmbracă partea de sus a corpului pînă la talie. 2. Haină purtată de militari vara. 3. îmbrăcăminte de protecţie purtată de munci tori în timpul lucrului. Ce-i de făcut ? reluă cel cu bluză roşie. CAMILAR, TEM. 100. Bluza albastră şi imineii din picioare îi schimba o dată cu începutul toamnei. DUNĂREANU, N. 16. ' BOA (1) s. m. invar., (2) s. n. invar. 1. Gen de şerpi mari, neveninoşi, care trăiesc în regiunea tropicală a Americii şi în Madagascar; nume dat impropriu şi altor şerpi mari exotici. <> Boa-constrictor = specia cea mai cunoscută a genului'de şerpi descris niai sus. De cîte ori n-am fost în primejdie de a fi.. ■ mîncat de tigri sau înghiţit de vrun boa-constrictor. HOGAŞ, H. 96. 2. Fîşie lungă de blană (sau de pene) purtată altădată de femei în jurul gîtului. — Pronunţat: bo-a. BOABAB S. m. v. baobab. BOABĂ, boabe, s. f. 1. Fructul cărnos şi rotund al unor plante (ca viţa de vie, agrişul etc.), în mijlocul căruia se găsesc sîmburii. V. b o b. Vinu-i... din boabe roşioare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 373. 2. (Rar) Bob3 (3). Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpinul fără margini peste marginile ' lumii. EMINESCU, O. I 132. <$> E x p r. (Ca o întărire a negativului) A nu şti (sau a nu pricepe etc.) boabă (sau nici o boabă) =a nu şti (sau pricepe etc.'} de loc, nici un pic. [Fetiţa] clăpăi pe nerăsuflate o fabulă, fără să priceapă boabă. CARAGIALE, S. 9. Sărmane omule, dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă înţelegi? CREANGĂ, A. 17. (Kliptic) Poţi tu să citeşti ce zice aici?—Ba nici boabă, răspunse el. ISPIRESCU, L. 270. A nu zice (nici o) boabă (frîntă) sau (nici) două boabe legănate = a nu zice absolut nimic, nici o vorbă, nici pis. Băiatul n-a mai zis boabă. i=> Se zăpăci pînă într-atîta, de nu ştiu deocamdată să zică nici două boabe legănate. ISPIRESCU, L. 387. BOACĂ — 252 — BOB BOĂCĂ s. f. (în e x p r.) A Ii (are de boacă = a) a nu-i prea păsa, a nu-şi pierde cumpătul; b) a fi tare de cap, a fi prost, mărginit. A nu şti (sau pricepe) (nici) boncă= a nu şti (sau pricepe) nimic; a nu şti boabă. BOACĂN, -Ă, boacăni, -e, adj. (Familiar) Nepotrivit, prostesc, stupid. Orice prhesc e boacăn, trist, nrît. ALEC- SANERI, T. 1313. -fy- (Mai ales despre acţiuni omeneşti) Care contravine normelor obişnuite, care poate avea consecinţe rele, grave. L-am prins cu alta mai boa- . cănă. CARAGIAI.E, O. I 154. Expr. A făcut una boacănă sau a făcut-o boacănă = a făcut ceva din cale-a- fară.de prostesc, de nepotrivit. Cîte-ai făcut boacăne de cînd m-ai luat şipînă acum, toate-au fost cum aii fost; dar asta le-a făcut T-ÎV/. ŞEZ. IX 53. BOĂITĂ, boaite, s. f. Epitet dat unui bou (slab); vită (slabă). Termen de batjocură pentru oameni, în special pentru popi. O, o, boaite sălbatice, ciocoi. DUMI- TRIU, B- F. 156. Cil pe ce era să ne ologească boaita cea îndrăcită. CREANGĂ, A. 43. Afară, boaite! Ieşiţi, că pre toţi vă omor. NEGRUZZI, S. I 161. — Pronunţat: boai-. BOĂLĂ, boli şi boale, s. f. 1. Tulburare a activităţii normale a organismului sub . influenţa unor agenţi din mediul interior sau exterior; tulburare a sănătăţii. Boală de inimă. Boli epidemice, a Şi-l grijeşte aşa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Nu vede bine; dar asta poate fi o boală trecătoare. NECRTJ7ZI, S. I 41. F i g. Criza, şomajul, risipa, mizeria maselcr largi, iată bolile incurabile ale capitalismului. <$> (Popular) Boala copiilor = epilepsie. Toţi se speriară că l-a găsit boala copiilor. GORJAN, H. II '155. Boală lungă sau boală mare = tifos. Boală rea = a) epilepsie; b) tifos. Boală seacă = tuberculoză. Boală de zahăr — diabet. <£• Loc. a d v. (Argotic) De boală = din capriciu, de-al dracuiui; din necaz, invidie, răutate'etc. Expr. A băga ruîc'e în boală = a spăla rufele prost, de mîn- tuialâ. A scoate rufele din boală = a spăla rufele bine, după ce mai întîi au fost prost spălate. (Familiar) A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalcle) v. băga. 2. Epitet dat vitelor (sau altor animale) care nemulţumesc pe om (trag prost, sînt nărăvaşe etc.). Dii, boală! STANCU, D. 187. Ho! boală!... strigă Girneaţă cu glas de tunet. HOGAŞ, DR. II 98. BOĂLFĂ s. f. v. bolfă. BOÂLTĂ s. f. v. boltă. BOAMBĂ, boambe, s. f. (Regional) Bilă, glob, sferă. Erau dcuă lovituri grozave, c-un buzdvgan scvrt, mlădios şi cu boambă de plumb laca/ăt. SADOVEANU, Z. C. 198. BOĂNŢĂ s. f. v. hoaţă. BOABE s. f. 1. Vînt lin şi răcoritor (mai ales de seară sau de dimineaţă); suflare, adiere de vînt. Mii şi mii de grîne-nalte, Aurite şi învoalte, Fremătau în boarea blîndă. CASSIAN, în POEZ. N. 113. Stătea în picioare, lîngă focul lor... înalt, cu capul alb, înfiorat uşor de boarea serii. GALAN, Z. R. 376. Flăcăii se soreau răzimaţi de ziduri şi primeau drept în faţă, cu ochii închişi pe jumătate de plăcere, boarea caldă a primăverii, cu miros de pămînt umed. SADO- VEANU, O. VI 257. Lunca-i goală; la fîntînă E pustiu; şi nu se-ngînă Nici o boare. COŞBUC, P. I 221. Adie boarea dulce dinverzile cîmpii. ALECSANDRl', *P. III 449. <^> F i g. Să-şi soarbă [fluturii] proprii destine... Din rodnica boare A vieţii ce vine. TOMA, c. (în comparaţii, cu aluzie la dimensiunile mari ale seminţei) Curgeau sudorile, de pe ei ca bobul. RETEGANUL, P. III 60. BOB2, boburi, s. n. Sanie de 3 sau A persoane, dirijata^ cu ajutorul unui volan sau a două cabluri şi folosită la concursuri; sportul practicat cu acest fel de sanie; bobslei. Lapîrtia de bob se fac ultimele pregătiri în vederea coborîrilor de antrenament. BOB3, (1, 3) boabe, s. n. şi (2) bobi, s. m. 1. Sămînţă de mazăre, de fasole, de porumb, de mac etc. (scoasă din păstaie, din spic, din capsulă etc.); grăunte, boabă. împarte o grămadă de boabe de fasole. CĂLUGĂRU, O. P. 441. Părinţii mei dau ţării bob din spic! BENIUC, V. 91. într-o dimineaţă cum mătura prin casă iată vede un bob de piper jos şi se pleacă de-l ridică şi-l pune pe masă. RETEGANUL, p. V 26. Pe la noi pe la Heleu... Patru boabe pe-vn ştuleu. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 471. <$- (Cu sens colectiv) Spicele răscoapte... încărcate cu bob nare şi greu. DELAVRANCEA, S. 195. <0> Lo c. adv. Bob CU (sau dc) bob = pe încetul, cu grijă, cu răbdare, unul cîte unul. în această culă neagră, bob cu bob am adunat Rodul bun. DAVILA. V. V. 135. Din bob în bob = amănunţit. Dacă nu ştii. ţi-aş arăta Din bob în bob amorul. EMINESCU, O. I 174. ^ Expr. A nu zice bob = a nu zice nimic. Nu zise nici măcar bob. ISPIRESCU, la TDRG. A nu pricepe bob — a nu pricepe nimic, a nu înţelege de loc; a nu pricepe boabă. 2. (La pi.) Seminţe dc porumb, fasole, mazăre etc. din a căror aşezare (pe fundul unei site) cred cei superstiţioşi că se poate ghici viitorul. Nici baba cu bobii, nici oştenii cu roibii Nu ştiu care-i peşterea TJnde-i Cloşca şi Horea. BENItJC, V. 162. Şi într-adevăr mai potrivit sat nici cu bobii nu s-ar fi putut găsi. SLAVICI, O. I 56. <$> L-o c. a d v. Bob numărat = întocmai, clar, limpede, lămurit, desluşit, ' amănunţit, exact. Catargiu şezu, bob numărat, treizeci de minute, după care ieşi. PAS, L. I 281. Nenea Hristodor... dovedeşte, bob numărat, că arenzile au scăzut. DELAVRANCEA, S. 144. Le-au povestit toate, bob numărat, după cum s-au fost întîmplat. SBIERA, P. 277. Expr. A trage (sau a întinde, a pune) bobii sau a da (în) bobi = a face pretinse prevestiri cu ajutorul • bobilor. Dar poate da ea bobi cu sîta ! O fierbe BOBAICĂ — 253 — BOBOT ciuda pe urita Că-s mai frumoasă decît ea, Şi-atita! COŞBUC, P. I 129. Babele care trag pe fundul sitei in 41 de bobi, toţi zodierii şi cărturăresele pe la care căutase pentru mine... ii băgase mamei o mulţime de bazaconii in cap. CREANGĂ, A. 12. 3. (Adesea în metafore şi comparaţii) Obiect mic {de obicei rotund) izolat dintr-o mulţime de obiecte asemănătoare (v. fir, grăunte); cantitate mică dintr-un lichid, strop. Şi bobul de nisip sub furia uraganelor Nu e întreg deşertul? BARANGA, V. A. 9. Noaptea era fără lună şi stelele erau aşa de multe, ca boabe nenumărate de aur? SADOVEANU, C. ii 437. Lacrămile alunecau in boabe mari de pe obraz pe piept. BASSARABESCU.. V. 13. Lin desface umbra şi de crengi anină Scînteieri albastre, boabe de lumină. TOPÎRCEANU, B. 78. Frunzele verzi, fragede, pline de boabe de apă, sub razele soarelui, aveau sclipiri de diamante. DUNĂREANU, N. 134. Printre crengi pierdute-n ceaţă Luna-ncet la geam apare, Aruncînd pe flori de gheaţă Boabe de mărgăritare. IOSIF, PATR. 45. S-adun flori în şezătrare De painjen tort să rumpă, Şi anină-n haina nopţii Boabe mari de piatră scumpă. EMI- NESCU, O. I 72. BOBĂICĂ, bobăici, s. f. (Regional) Vîslă, lopată. In graba mare ttrîră tina dintre luntri în apă şi, potrivind cu aceeaşi grabă bobăicile şi aruncînd înăuntru căngile şi. topoarele, săriră intr-insa. DUNĂREANU, N. 207. — Pronunţat: -băi-. BOBÎ, bobesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A găsi, a afla. Umblară să găsească nuroră şi o bobiră. ISPIRESCU, la TBRG. BOBINĂ, bobinez, vb. I. Tranz. (întrebuinţat şi absolut; cu privire la un fir, un cablu, un film etc.) A înfăşură, a depăna (în jurul unei bobine); a face bobină. BOBINĂJ, bobinaje, s. n. 1. Bobinare. 2. Totalitatea bobinelor dintr-o maşină sau dintr-un aparat electric. Dinamul are două bobinaje. B0BINĂRE, bobinări, s. f. Acţiunea de a bobina; bobinaj (1). BOBINATOR, -OĂRE, bobinatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care execută bobinări şi reparaţii de bobine sau înfăşurări de maşini electrice. BOBÎNĂ, bobine, s. f. 1. Piesă de forma unui cilindru (plin sau gol), limitat uneori la capete de două discuri, pe care se poate înfăşură un fir, un cablu, un film fotografic sau cinematografic etc;; p. e x t. ansamblu format din această piesă şi firul înfăşurat pe ea. -tf- (Electrotehnică) Ansamblu de spire în serie, format prin înfăşurarea în comun a uneia sau a mai multor conduc toare. 2. Ghem sau fire înfăşurate (de obicei pe un suport) în aşa fel îneît firul să nu.se deşire şi să nu se încurce. V. mosor. Bobină de aţă. - bobIţă, bobite, s. f. I. Diminutiv al lui b o a b ă. 1. v. boabă (1). Bohiţă de strugure. 2. v. boabă (2). Ploaia cu bobiţele ei de gheaţă bătea toba in spinări,'în căciuli. V. ROM. noiembrie 1953, 157. Poate mintea ta, sufletul tău n-a fost nici clar şi limpede ca bobiţa de rouă. VISSARION, B. 276. II. 1. (De obicei la pl.) Desen în formă de punct rotund, care se detaşează pe un fond de altă culoare;_ picăţele. V. bulină. Rochie cu bobiţe. c=i Un fluture alb cu bobiţe albastre. DELAVRANCEA, Ia TDRG. 2. Aluniţă (pe piele). BOBÎRNĂC, bobiritace, s. n. Lovitură dată cu degetul mijlociu încovoiat şi apăsat sub cel mare şi apoi destins brusc. V. tiflă. Dădu un bobîrnac fişicului de napoleoni, care se împrăştiară pe jos. V. ROM. noiembrie 1953, 32. A ris scurt... şi cu un bobîrnac a făcut să-ţi lunece căciula peste nas. PAS, Z. I 78. Dădea necontenit bobîrnace gunoaielor de pe haine. DELAVRANCEA, H. T. 99. Mîndra călăreaţă ii trage un bobîrnac în nas. CARAGIALE, N. F. 71. + Fi g. Mustrare exprimată mai mult prin aluzii răutăcioase. Grădinarul... dobîndise pînă atunci citeva bobîrnace de la fetele împăratului, că bagă argaţi tot ce este mai uricios. ISPIRESCU, L. 232. BOBtEŢ, -EĂŢĂ, bobleţi, -e, adj. (Munt.; adesea substantivat) (Om) prost, bleg ; prostălău, nătărău. Ei mai mari şi să rămiie mai pe jos decît el, ca trişte bobleţi! ISPI- P.ESCU, L. 320. bobOc, boboci, s. m. 1. Caliciul care conţine floarea înainte de a se deschide şi ase dezvolta pe deplin; floare nedeschisă şi nedezvoltată pe deplin. Y. mugur. Pe ţarina proaspătă se înălţau ici-colo pilcuri de zambile pline de clopoţei fragezi ; pe sub zaplazt boboci sfioşi de toporaşi se dezvăleau. SADOVEANU, O. IV 41. Era o tulpină ierboasa plină de boboci galbeni şi cari semănau surprinzător cu florile trandafirului. GALACTION, O. I 349. Nuir.ai un stuf de trandafiri mai era înfrunzit şi plin de boboci. ISPIRESCU, L. 77. (Poetic') Mărica ? un boboc de fată. DELAVRANCEA, S. 42. + F i g. (Familia/r) Termen de dezmierdare pentru 0 fiinţă iubită. Cum le spui dumneata, să tot stai s-asculţi; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva. CARAGÎALE, O. 1 92. 2. Pui de gîscă sau de raţă. Spunea [popa] c-o s-o pună pe preoteasă să-i facă ditminică un boboc pe varză. PAS, Z. I 233. Pe cîmpul gol el vede un copil umblind desculţ Şi cereînd ca să adune într-uri cîrd bobocii mulţi. EMINESCU, O. I 83. Văd cloşca păscînd bobocii de raţă pe malul bălţii. ODOBESCU, s. ni 13. ^ Expr. Toamna so număra bobocii — numai la sfîrşit se poate aprecia rezultatul unui efort, al unei străduinţe. A paşte (sau a păzi) bobocii = a fi gură-cască, a-şi pierde vremea. D-voastră,•.cinstiţi oaspeţi, se vede că paŞteţi boboci, de nu vă pricepeţi al cui fapt e acesta. CREANGĂ, P. 233. 3. F i g. (Familiar) începător într-o meserie sau într-o profesie, lipsit de experienţă ; ageamiu. Sublocotenentul Andreescu... e băieţandru, boboc, abia ieşit din şcoala militară. STANCU, D. 244. Piui craiului, boboc înjelul sătu la trebi de aiestea, se potriveşte spinului. CREANGA, P. 205. BOBOCÎL, bobocei, s. m . Diminutiv al lui b o b o c. 1. v. bo boc (1). Foaie verde bobocel. TEODORESCU, P. P. 663. (Familiar) Termen de dezmierdare pentru o fiinţă iubită. Mi se rupe, uite, băierile inimii de milă pentru dumneata, bobocelul mamii. ISPIRESCU, L. 54. 2. v. boboc (2). O bltndă copiliţă, toreînd lină de fuior, Paşte, bobocei de aur lîngă-un limpede izvor. ALECSANDRI, O. 175. BOBOŞÎT, -Ă, boboşiţi, -te, adj. (Regional, despre ochi) Ieşit în afară; bulbucat. Omul îşi pre umbla degetele răşchirate, tremurătoare, pe dinaintea ochilor boboşiţi de spaimă. GALAN, Z. R. 219. bObot, bobote, s. n. 1. (învechit şi regional) Flacără (care izbucneşte deodată, pe neaşteptate). V. bobo- taie, vîlvătaie. Un foc ce pe certuri în bobote deodată Noaptea fulgerînd se vede şi stingindu-se îndată.. . COXACI11, P. 277. (Azi mai ales în e x p r.) în (sau, mai rar, din) bobot (sau bobote) = de mîntuială, fără rost, (făcut) la întîmplare, într-o doară. Asta nu s-a spus in bobot, cum ar crede criticul. RUSSO, S. 6. Pe cind noi dam in bobot, [turcul din cetate] trăgea în carne vie. ALECSANDRT, la TDRG. A vorbi în bobot , (sau bobote) = a spune pe neaşteptate ceva nepotrivit, a vorbi într-aiurea, în dodii; a aiura, a vorbi fără a şti cum stau lucrurile. Taci măi, zic eu, ce mai vorbeşti in bobote, că s-a minie omul. CREANGĂ, A. 105. Vorbeşte în' bobote pălămariul. Se vede că l-o ameţit dragostea. ALECSANDRI, T. 911. A um- BOBOTAIE — 254 — BOCET tla (sau a merge) în hohote =a umbla (sau a merge) degeaba, fără rost, la întîmplare, fără ţintă. A zăcut vreo două ceasuri fără suflare, apoi, ¡nergind in bobote, s-a dus unde îl puteau duce picioarele. PAS, L. I 81. Dacă cunoşti drumul pe aici, hai să mergem pe unde o fi mai d-a dreptul... ori zici aşa şi mergi ji tu tot ca mine, in bobote? VISSA- RION, B. 114. Mergea, cum se zice, în bobote; nu ştia singură încotro. CONTEMPORANUL, VI 103. 2. (Transilv., în forma bobotă) Acces (de furie). Lelea Nastasie, intr-o bobotă de minie, dădu... pe Ileana. RETE- GA.VUL, P. I 52. — Variantă: (2) I)6botă s. f. B0B0TĂIE, bobotăi, s. f. Flacără mare; vîlvătaie, vîlvoare. Pe dealul Tăurenilor se vedea bobotaia focurilor de la tîrlă. DAN, U. 52. Cu atîta am noroc Că nu stau de fel în loc, Că nt-aş aprinde de tot Ş-aş arde cu bobotaie, Ca şi-o giradă de paie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 339. B0BOTĂ s. f. v. bobot. BOBOTEAZĂ s. f. Sărbătoarea bisericească a botezării lui Isus Hristos (6 ianuarie). La bobotează strigam chiraleisa, de clocotea satul. CREANGĂ, A. 10. Cîndu-i pe la bobotează, [fetele] se tot uită pe fereastră: — Vai de mine, vai de mine, Că la noi nu vine ninte! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 447. <0> Gerul bobotezei = ger mare, frig năprasnic. BOBOTI, bobotesc, vb. IV. Intranz. (Despre foc) A arde cu bobot, cu vîlvătăi, cu zgomot, cu trosnituri. V. dudui. Rîuri dă foc încolo ¡i-necace Merg bobotind ca neşte pirjoale. BUDAI-DELEANU, Ţ. 315. Dragoste cu multă jele, Ca şi focul de surcele S-aprinde şi boboteşte, Da-n casă nu se-ncălzeşte. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 156. Refl. F i g. A se aprinde de mînie, a se înfuria. Nici să fi turnat unsoare pe foc parcă nu s-ar fi bobotit mai tare de cum s-a bobotit muierea cînd a auzit vorbele acestea. RETEGANUL, P. IV 25. BGBSLEI s. n. Bob3. — Scris şi: (după englezeşte) bobsleigh. BOBSLEIGH S. n. V. bobslci. BOBULfiŢ, bobuleje, s. n. Diminuti\ al lui bob3. Fiecare bobuleţ de grine Se preface pentru noi în pîine. JEBELEANU, P. 77. Aceste bobuleţe sau merişoare se numesc astăii barabule. SBIERA, P. 300. BOC1 interj. (De obicei repetat) Onomatopee care imită zgomotul produs de loviturile repetate ale ciocanului, cazmalei, toporului. (în jocurile de copii, precedat de «cioc») Cioc, boc, Treci la loc. TEODORESCU, P. P. 194. BOC2, bocuri, s. n. Masă (sau trunchi de copac înclinat) pe care se lucrează pieile la bazinul cu lapte de var. BOCĂL, bocale, s. n. (Transilv., Ban., Mold.) Pahar mare; cană. V. pocal. — Variantă: bociilă (SLAVICI, O. I 218) s. f. BOCĂL s. f. v. bocal. 1*0 C A NC. bocanci, s. m. Gheată de piele rezistentă, cu talpa groasă. Cadenţa bocancilor, zornetul fierului, Pe drumul de pulbere... Pleacă departe compania treia. BE- NIUC, V. 76. O piatră a drumului sună in depărtare, izbită de un bocanc. BOGZA, C. O. 117. — Variantă: bocănca, bocănci (CAMIL PETRESCU, V. 79), s. f. BOCÂNCA s. f. v. bocanc. BOCANEĂLA, bocăneli, s. f. Faptul de a bocăni; bocănit, bocănitură. După multă bocăneală se trezi şi părintele Vasile. CONTEI\ÎPORANUL, VI 244. B0CĂNÎ, bocănesc, vb. IV. Intranz. A bate sau i lovi în repetate rînduri cu un obiect tare în ceva. Se frămînta pe scaun, bocănea din picioare. CAMILAR, N, II 142. Adevărat, a întărit Neonil Roşea, bocănind cu cizmele în bătătura de lut. SADOVEANU, P. M. 15. După ce-şi scutură cizmele, bocăni la uşă. DUNĂREANU, N. 24. Moş Vasile mai bocăneşte în chingi, cearcă tăria cir mei şi spune lui Toader să bage de seamă la cot. VLAHUŢĂ, O. A. II 169. Bocăneşte el cît bocăneşte, cînd pîrrrl cade copacul- CREANGĂ, P. 46. (Instrumentul acţiunii devine subiect) Bocancii lui Eftimie... bocăneau izbindu-se de pietre. DUMITRItJ, N. 242. Bocancii bocăneaţi rar, cobo- rînd treaptă cu treaptă. CAMILAR, N. I 347. — Pers. 3 şi: bocăne (TOMA, C. V. 216). BOCĂNIT s. n. Acţiunea de a bocăni şi zgomotul produs de lovire; bocănitură. Un timp au tăcutr ascultîndu-şi bocănitul paşilor pe asfalt. GALAN, Z. R. 346. Un bocănit în uşă le rupse vorba. DUNĂREANU, CH. 215. BOCANITtJRÂj bocănituri, s. f. Zgomotul produs prin bocănire; bocănit. De-afară veneau bocăniturile în fugă ale unor bocanci. CAMILAR, N. I 81. Tăcură lucrătorii, lăsînd loc huruitului maşinilor şi bocăniturilor greoaie şi repezi ale ciocanului. ARDELEANU, D. 249. Pe cînd bătrînul era aproape să-şi isprăvească mîncarea, auzi cîteva bocănituri grele. DUNĂREANU, CH. 8. BOCCEA, boccele, s. f. 1. Pachet conţinînd dnerse obiecte aşezate într-o bucată de pînză;1 într-o faţă de masă etc. ale cărei capete se înnoadă cruciş. Se. tîrau pe drumurile lungi femeile cu pruncii în braţe, bărbaţii cu boccelele în spate. PAS, L. I 154. Cum scăpară de zmeu, băiatul şi fata luară din casă toate scumpeturile cele mai alese şi făcură din ele o boccea mare. POPESCU, B. II 98. Atunci ai fi văzut pe toţi... rădicînd avuţiile domneşti în lăzi şi în boccele ca să le încarce. ODOBESCU, S. I 94. 2. (învechit) Pachet mare de tutun, conţinînd mai multe pachete mici. Tutunul în boccele vine din Turcia. I. IONESCU, M. 740. — Variantă: bucced (DUNĂREANU, CH. 108) s. f. BOCCEAGÎU, bocceagii, s. m. (învechit) Negustor ambulant care-şi purta marfa în spate, într-o boccea. Foarte rar se auzea prin oraşe cîte vn bocceagiu striglnd: « marfă », « marfă », cu legătura rezemată pe cot. GHICA, S. XII. — Variantă: boCCCgiu (ALECSANDRI, T. 19) s. m. BOCCEALÎC, boccealîcuri, s. n. (învechit) Boccea (1); (în special) pachet cu rufe şi haine pe care mireasa le dăruia mirelui. Boccealîcuri de stofă cu aşternuturi de agabaniu (= o stofă scumpă). ODOBESCU, S. 1134. Boccealîcul: două şaluri... două blane de jder, două de vulpe. ALECSANDRI, T. I 141. — Variantă: (popular) buCCCaIÎC (TEODORESCU, P. P. 164) s. n. BOCCEGÎU s. m. v. bocceagiu. BOCCELTjŢĂ, bocceluţe, s. f. Diminutiv al lui boccea (1). .N-au cutezai să o apuce pe drum, ci prin grădini şi peste cîmp, fiecare cu cîte-o bocceluţă in spinare. RE- BREANU, R. II 163. BOCCÎTJ, -IE,“ boccii, adj. (Regional, despre oameni) Care are trăsături grosolane, butucănoase, urîte. Flăcăul... s-a însurat cu alta, cu tina boccie, cu avere. STANCU, D. 47. + (Substantivat) Bădăran; om greu de cap, prost. Nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, O. II 76. BOCEÂXĂ, boceli, s. f. Faptul dease boci; tîn- guire, văicăreală. Văzînd însă că cu boceala nu o scoate la nici un căpătii, se ruşină singur de sine. ISPIRESCU, L. 388. BOCET, bocete, s. n. 1. Plîns zbuciumat, însoţit de vaiete; tînguire. Neputînd să-şi“ contenească bocetul, îşi întoarse obrazul către gard. PAS, L. I 139. Lasă, maică bocetul, Ca să nu-ţi pierzi cumpătul. TEODORESCU, P. P, BOCI 255 — BOGAT S20. Din sat se rădica Glas de mumă plingător, Bocet lung, pătrunzător. ALECSANDRI, P. I 111. 2. Cuvinte sau versuri tradiţionale, rituale, cîntate cu glas jalnic, pe o melodie recitativă, la înmormântări, de rudele mortului sau de bocitoare. Priveau cu toţii cum mama mortului hohoteşte bocetul. DUMITRII], N. 154. Larmă, Bocete de prohod, Miini se deznoadă, Inimi se sfarmă. TOMA, C. V. 360. B0CÎ, bocesc, vb. IV. 1. Intranz. A plînge cu vaiete şi strigăte. Toader îi tot aţinea calea [fetei], ba o dată i-a făcut şi vînt, de fata a început să bocească. REBREANU, R. II 137. Femeia lui, cum îl vede, începe a boci şi a zice: Vai de mine şi de mine, bărbate, ee-am păţit. CREANGĂ, P. 176. Ian auzi cum se bocesc toţi nenorociţii prinşi in codru de Mama Pădurii! ALECSANDRI, T. I 421. <§• Refl. Trei zile s-a bocit umblînd aiurită pe mal, strigîndu-şi în- tr-una odorul pe nume. VLAHUŢĂ, O. A. 428. O dată încep ele a se boci înăduşit şi a se bate cu pumnii peste cap, însă fără nici un folos. CREANGĂ, P. 174. 2. Tranz. A plînge cu bocete după un mort; a jeli. S-adune vecini. .. Pe fată s-o plingă Şi să mi-o bocească. COŞBUC, P. II 151. Alei! dragă, de eşti viu, Spune mamei, ca s-o ştiu, Iar de nu, să te bocesc. ALECSANDRI, P. P. 1-37. Nora o boci aşa de frumos, încît mai tot salul zicea: . . .mîn- dru o mai boceşte noră-sa. ŞEZ. IV 160. Ab s o 1. [Peste sicriu] boceşte-o babă. LESNEA, C. D. 55. BOCITOARE, bocitoare, s. f. Femeie (rudă a mortului sau plătită anume) care boceşte la o înmormîntare (potrivit unui vechi obicei popular). BOCLtJC s. n. v. bucluc. BOCNĂ S. f. (în expr.) A Ii (sau a se face, a înglicja) bocnă = (despre lucruri, mai ales despre apă) a îngheţa tare, ca piatra; (despre oameni) a înţepeni de frig, a îngheţa. Gîrla, îngheţată bocnă, străluceşte în curmezişul şesului. VLAHUŢĂ, O. A. 386. [Bunicul] iute mi-a scos ciubotele din picioare, că se făcuse bocnă. CREANGĂ, A. 24. Căpraru meu era bocnă! ALECSANDRI, T. 47. bOcşă, bocşe, s. f. (Transilv.) Grămadă de lemne în formă de piramidă, pregătite pentru a fi transformate, prin ardere înceată, în cărbuni. ■+■ Locul unde se ard lemnele pentru a fi prefăcute în cărbuni; cărbunărie. — Variantă: bucşă (CONTEMPORANUL,. S. II, 1948, nr. 107, 7/5) s. f. BODAPROSTE. interj, v. bogdaproste. BODAPROSTI interj, v. bogdaproste. • bodegA, bodegi, s. f. Local public în care se consumă aperitive şi băuturi. V. bufet. Am băut într-o bodegă,. CAMIL PETRESCU, T. II 280. BODÎRLATJ, bodirlăi, s. m. Cufundar. Raţe, gîşte, lişiţe şi bodîrlăi se retrăseseră în culise. SADOVEANU, N. F. 67. Din distanţă în" distanţă, cite un bodirlău îşi arată capul său subţire şi mişcător peste unde. ODOBESCU, S. I 399. <0> Compus: bodîrlău-cu-fcrăsfrău = pasăre de baltă înrudită cu raţa, cu pliscul mai lung decît al acesteia, îndoit la vîrf, cu zimţii laterali mai proeminenţi, asemenea uncr dinţi de ferăstrău (Mergus merganter). BODNAR s. m. v. butnar. BODCGĂNEÂLĂ, bodogăneli, s. f. 1. Vorbire înceată şi greu de înţeles (de obicei exprimînd o nemulţumire, o cîrteală); mormăială, bombăneală. Isprăveşte o dată cu bodogăneala ! 2. Ciorovăială. (Atestat în forma bodrogăreală) După multe bodrogănele s-au înţeles aşa ca în ziua de tîrg să iasă babei înainte. SBIERA, P. 273. — Variantă: bodrogăncăla s. f. BODOGĂNI, bodogănesc, vb. IV. 1. T r a n z. A vorbi rostind cuvintele încet şi nedesluşit; a mormăi. Orăşanu îşi reciti isprava, întîi cu voce tare, apoi scăzută, apoi bodo- gănind-o Ca un ţîrcovnic. PAS, L. I 242. Tot cu cetitul şi cu scrisul! Zău, trebuie să fi'avînd un demirbaş (cap de fier) ca să bodogăneşti zi şi noapte poveştile franţujilor. NE- GRUZZI, S. I 221. Absol. Popa bodogănea pe la răscruci. LESNEA, C. D. 87. 2. Intranz. A vorbi cu ciudă şi supărare, a protesta cu jumătate de gură; a cîrti, a bombăni. O bucată de vreme, lui Moş Gheorghe i se par ţoale pe dos. Merge, tot bodogăneşte şi se uită cu de-amănuntul la toate celea. SP. POPESCU, M. G. 52. Ghiţă.. . iese bodogănind. VLAHUŢĂ, O. A. 352. Unde-i giupîneasa Bălaşa, să înceapă iar a bodogăni? ALECSANDRI, T. I 336. + Tranz. A cicăli, a bate la cap (pe cineva). O bodogănea mereu pe fată. ■— Prez. ind. pers. 3 sg. şi: bodogăne (STANCU, D. 319). — Variantă: bodrogăni (CREANGĂ, P. 317) vb. IV. BODBOGANEÂlA S. f. v. bodogăneală. BODROGĂNÎ vb. IV v. bodogăni. BOEM1, -A, boemi, -e, s. m. şi £. Persoană facînd parte din poporul care locuieşte în Cehoslovacia (în special în Boemia) şi vorbeşte limba cehă. V. ceh. BOfiM2, -A, boemi, -e, s. m. şi f. Persoană care duce o viaţă dezordonată, privind cu nepăsare ziua de mîine şi dispreţuind convenienţele sociale. Fire de boetti... scamatorul nu se gîndea la bătrîneţe. SAHIA, N. 66. B0Î3IĂ s. f. Lumea în care trăiesc boemii2, viaţă dezordonată şi' lipsită de siguranţa zilei de mîine pe care o duc aceştia. (Ironic) Hei, dulcea boemă de altădată, Cu poveştile şi taclalele-amare, Lingă o halbă cu două pahare. DEŞLiu, G. 18. BOF interj, v. buî. BGFA interj, v. buf. BOFT s. n. v. buît. BOGASIER, bogasieri, s. m. (învechit) Negustor care vindea diferite articole de manufactură, în special bogasiu. Populaţiunea oraşelor se compunea de meseriaşi şi neguţători, împărţiţi în isnafuri sau corporaţii: croitori, .. .bogasieri, lipscani. GHICA, S. A. 36. M-am însurat cu fiica fostului bogasier Hagi-Petcu. ALECSANDRI, T. 1223. — Pronunţat: -si-er. BOGASrEIîESC, -EÂSCĂ, bogasiereşti, adj. (învechit) De bogasier, caracteristic bogasierului. Aste-s vorbe bogasiereşti. ALECSANDRI, T. 1264. — Pronunţat: -si-e-. —Variantă: bogăscrisc, -căscă (PANN, P. V. II 55) adj. BOGASIERÎE, bogasierii, s. f. (învechit) 1. Ocupaţia bogasierului, negoţul făcut de acesta; lipscănie. Nu e vorba, am cu ce trăi; am parte în bogasierie la Ploieşti. CABAGIALE, O. I 187. 2. Marfă vîndută de bogasier (în special ţesături de bumbac); p. ext. prăvălia unde se vindea această marfă. — Pronunţat: -si-e-. BOGASÎU s. n. (învechit) Stofă sau pînză scumpă, în culori şi cu lustru, care se importa din Orient şi se întrebuinţa mai ales la căptuşitul hainelor. O fermenea... căptuşită cu bogasiu roşu... sta pe scara caselor marelui postelnic. FILIMON, C. 43. BOGAT, -A, bogaţi, -te, adj. 1. (Despre indivizi izolaţi) Care are avere mare, bani mulţi sau bunuri numeroase, care a acumulat bogăţii. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COŞ- BUC, P. I 53. Nevasta acestui sărac era muncitoare şi bună la inimă, iar a celui bogat era pestriţă la maţe şi foarte BOGĂSERESC — 256 — BOGOMILISM zgircită. CREANGĂ, P. 37. E x p r. A Ii putred de bogat v. p u t r e d. (Substantivat) îi place bogatului să-şi ■desfăşure comorile. SLAVICI,„0. II 192. Nemernic e bogatul cu sacii lui de bani ! BOLLIAC, O. 69. + (Despre colectivităţi organizate) Care dispune din abundenţă de bunuri ■materiale. Care dintre voi se simte destoinic a îtnpărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată... CREANGA, P. 184. 2. (Despre lucruri concrete şi despre noţiuni abstracte) Care se află în cantitate mare, îmbelşugat, mult, numeros; care cuprinde sau conţine ceva (exprimatsau subînţeles) în cantitate mare. Păr bogat, a Niciodată mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpăneşte... De o prad-aşa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. -$> Fig. Peste tot scaldă un soare dogoritor şi bogat. SAHIA, N. 17. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» şi arătînd natura avuţiei) Iarna era bogată in zăpadă şi troiene. SADOVEANU, M. C. 114. <> (Adverbial) Două jilţuri din şcoala lu Palladio, adică linii simple cu nuri bogat sculptate. CAMIL PETRESCU, T. II 173.-f (Despre flori) Cu petale multe şi dese; bătut, învoit. Mari roze bogate şi grele Abia mai pot capid să-şi ţină. MACEDONSKI, O. I 193. -fy. Variat. Floră bogată. (Despre un veşmînt) Cu multe falduri, croit din plin; larg. îşi luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, atb-liliachie, strinsă pe pieptu-i tineresc şi bogată în poalele lungi, trecute de genunchi. MIHALE, O. 501. 3. (Despre lucruri) De mare preţ; scump, luxos. îşi alese.. . hainele cele mai mîndre şi mai bogate. ISPI- RESCU, L. 13. Gldrai, hanul cel bătrîn. Cu hamger bogat la sin. ALECSANDRI, P. P. 77. 4- Strălucitor, frumos, măreţ, fastuos. Se bucură cu toţii în sala cea bogată. MACEDONSKI, O. I 258. BOGĂSERÎSC, -EĂSCĂ adj. v. bogasleresc. BOGĂTAN, -Ă, bogătani, -e, s. m. şi f. (Cu sens depreciativ) Bogătaş. V. chiabur. Sărăcia se ţinea scai de noi, iar bogătanii îşi băteau joc de noi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2711. îs bogătani şi oameni cu păcat. DUMITRIU, N. 167. A plecat fiindcă bogătanul îl muncea pină la sleire. STANCU, D. 45. BOGĂTAŞ, -A; bogătaşi, -e, s. m. şi f. Persoană care dispune de avere, care stăpîneşte avuţii; bogătan. Bogătaşul, d-auzea, Săracului că-i zicea: Măi sărace... Nu te potrivi cu mine, Că n-ai cămaşă pe tine. TEODO-. RESCU, P. P. 296. B0GĂŢÎE, bogăţii, s. f. 1. (Uneori Ia pl. cu înţeles de sg.) Cantitate mare de bunuri materiale. Creşterea bogăţiei obşteşti, şi deci a venitului colectiviştilor, depinde de ridicarea producţiei la hectar şi a productivităţii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. în oricare parte de loc va fi bogăţia numai la cîteva persoane numărate, acel loc este hotărît sărac, dimpreună chiar şi cu acei bogaţi. GOLESCU, î. 138. (Măi eles la pl.) Obiecte de mare preţ, comori, lucruri scumpe. Palatul in care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordei al moşneagului. CREANGĂ, P. 89. (Rar) Lux. Totul era aici străin pentru ei, totul era altfel, neobişnuit, duşmănos în bogăţia aceasta necunoscută. DCJMITRIU, B. F. 72. . 2. (Î11 opoziţie cu sărăcie) Starea, condiţia celui bogat. Acumularea capitalului creează bogăţie la un pol şi mizerie la celălalt. 3. (De obicei la pl., urmat de determinări arătînd natura sau apartenenţa) Resurse naturale ale solului şi subsolului unei ţări, putînd fi exploatate şi valorificate. Bogăţiile ţării. c=i Ţara noastră, datorită imenselor bogăţii naturale — petrol, cărbune, metal, gaz metan, metale neferoase, — are cele mai largi posibilităţi pentru dezvoltarea industrială. GHEORGHIU-DEJ, ART. CtTV. 669. + Valori spirituale de care dispune o colectivitate. Lemn l-a îndrumat şi l-a ajutat pe Gorki în crearea operelor sale literare, care sînt astăzi o bogăţie a poporului rus şi a tuturor popoa relor lumii în ale căror limbi minunata sa operă a fost tălmăcită. STANCU, U.R.S.S. 25. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de * şi arătînd natura avuţiei) Cantitate mare şi variată (de lucruri concrete sau abstracte); abundenţă, belşug. Realităţile vieţii noastre noi oferă scriitorilor o mare bogăţie de teme literare. *$- Fig .în această zi de vară şi bogăţie de soare, urc şi eu mărunta pantă din stingă şoselei albe. SAHIA, N. 16. BOGDĂN, bogdani, ’ s. m. (învechit) Moldovean. Spuneţi nouă de Vulcan, Unde-i aprigul bogdan? ALECSANDRI, P. P. 134. BOGDAPROSTE interj. Cuvînt prin care se mulţumea altădată pentru un bun căpătat de pomană. Cine-a mînca boţul cel de mămăligă să zică bogdaproste. CREANGĂ, P. 146. (Substantivat) După ce se sătură bine, zise crîş- măriţei un bogdaproste! RETECANUL, P. IV 9. Vă aduceţi aminte de un sar ac pre care îl întilneaţi... împărţind bogdaprostele în dreapta şiiîn stingă? NEGRUZZI, S. I 252. Loc. adj. Do bogdaproste = cerut sau căpătat de pomană. Umbla cu nişte haine' de bogdaproste, -i? Expr. (Cu sens depreciativ) Ca un pui de bogdaproste = cu înfăţişare sau atitudine nenorocită, prăpădit, ca vai de el. Niţă Stanciu. . . [sta] ghemuit ca un pui de bogdaproste în întuneric. PAS, L. I 60. (Ironic) A umple (pe cineva) do bogdaproste = a ocărî pe cineva (în loc de a-i mulţumi). (în forma bogdaprosti) Ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să se întreacă cu dedeochiul, căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaprosti. CREANGĂ, P. 285. A se umple de bogdaproste = a se alege cu ocări. Nu vor să-i spună unchiaşului, de teamă să nu se umple de bogdaproste. SP. POPESCU, M. G. 23. -+• Exprimă uşurarea sufletească a celui care a scăpat de o nenorocire. Bogdaproste c-am scăpat! TEODORESCU, P. P. 334. — Variante: bodaproste (CREANGĂ, A. 24), bodaprosti (VLAHUŢĂ, o. A. 428), bogdaprosti (ISPIRESCU, L. 175) interj. BOGDAPROSTI interj, v. bogdaproste. BOGDĂNfiSC, -EĂSCĂ, logdăneşti, adj. (învechit) Moldovenesc. El cunoaşte Dunărea. .. Şi malurile Turceşti Şi schelele Bogdăneşti. TEODORESCU, P. P. 551. BOGHÎT, -Ă, begheţi, -te, adj. (Mold.) 1. (Despre găini) Cu un smoc de pene pe cap. V. moţat. Nu apucă bine să arunce grăunţele şi, pe dată, din toate colţurile ogrăzii răsăriră găini negre, albe, cocoşi cu creasta bătută, puici boghete, raţe leşeşti. DUNĂREANU, N. 20. Să nu cumva să-mi prindeţi pe porumbacu ori vro puică boghetă, că vă spînzur. HOGAŞ, DR. II 88. îşi aducea ea aminte de puicile cele nadolence şi boghete. CREANGĂ, P. 12. <> (Substantivat) [Cocoşul] se repezea să despartă două boghete zuliare. CONTEMPORANUL, Vj 97; 2. Mare şi frumos. Dacă aş avea de unde, î-aş da ochi mai bogheţi. SADOVEANU, P. M. 59. îmi făcea apoi cîte 'un benchi boghet în frunte. CREANGĂ, A. 35. BOGHÎU, boghiuri, s. n. Dispozitiv în formă dr cărucior, format din două sau mai multe osii, care înlesneşte intrarea în curbe a unui vehicul de cale ferată, asigurîndu-i un mers liniştit, în special la viteze mari. Boghiurile sînt sudate, li se fac găuri pentru ulei, li se lipesc lagăre pentru osii. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 7/2. B0G0MÎLIC, -A, bogomilici, -e, -adj. Care ţine de bogo* milism. Texte bogomilice. BOGOMUÎSM s. n. Numele unei secte religioase creştine-ortodoxe din Bulgaria (răspîndită mai demult şi la noi), care nu recunoştea biserica creştină şi tainele ei, cum şi autoritatea statului; doctrina care stă la baza acestei secte. BOGONISI — 257 — BOIERI BOGONISÎ, bogonisesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A mormăi încet şi nedesluşit; a bolborosi. Alături [de bolnav] ardea o făclie de ceară galbină, şi un biet călugăr bogonisea pe sloveneşte... rugele agoniei. ODOBESCU, S. I 66. BOGOSLCY, bogoslovi, s. m. (învechit) Teolog. Bogo- slovii erau toţi oameni mari, cu barbă şi cu musteţe. SLAVICI, O. I 96. -+■ (Adjectival) învăţat, savant. Ţăranii dispreţuiesc pe popii bogoslovi, cum se cheamă pe la noi cei ce au făcut seminariul. CONTEMPORANUL, III 651. [S-au adunat] din toate părţile lumii, toţi oameni cuvioşi, foarte procopsiţi şi bogoslovi. NEGRUZZI, S. I 226. IBOI1, boiuri, s; n. Trup, statură, făptură. Gafiţa era o 'femeie năltuţă, subţire în boi, c-un obraz neclintit în frumuseţea lui. SADOVEANU, B. 261. Dacă boiul mi-l înmlă- dii, dacă ochii mei îmi plac, E temeiul că acestea fericit pe el îi/ac. EMINESCU, O. I 80. Beteag şi mărunţel la boi, [Petru Şchiopul] înainta cu greu. ODOBESCU, S. I 108. + înfăţişare, figură, fizionomie, faţă. Boiul îi era aşa de gingaş, incit iţi venea să o bei într-o bărdăcuţă de apă. ISPIRESCU, L. 20. B0Î2, boiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.) 1. A vopsi în culori. A boit firele de bumbac pentru urzeală. Refl. pas. La marginea drumului... Case nalte s-au zidit, Cîrciumioară s-a gătit Şi frumos că s-a boit. TEODORESCU, P. P. 675. •+■ Refl. (Peiorativ, despre femei) A se sulemeni, a se farda. Tranz. Am gătit păpuşa de bal... J-am făcut sprîncene... am boit-o cu roş. ALEC- SANDRI, T. I 133. ■'*’ 2. F i g. (Familiar) A înşela, a păcăli, a trage pe sfoară. Pe ist cu capra ştiu încaltea că bine l-am boit. CREANGĂ, P. 42. BOIA, boiele, s. f. 1. (Mold.) Vopsea. Boia pentru sculuri de lînă. ca Ţi-ar mai trebui încă o carte, ca s-o mîzgileşti şi pe asta cu boielile tale. .. îl mustră cu blindeţe bădia Zaharia. C. PETRESCU, R. DR. 14. Negustor de băcan, iruri, ghileală... boia de păr, chiclazuri. CREANGĂ, P. 112. -4- (Peiorativ) Suliman, dres, fard. Fetele... cu flori în coc, văpsite pe faţă cu pudră şi-înroşite cu boia. DUNĂREANU, CH. 155. 2. (Uneori determinat prin « de ardei #) Ardei roşu, uscat şi pisat mărunt, întrebuinţat ca condiment. Vi s-au adus, pe talere de lemn, mititei, cu o solniţă în care este sare şi boia roşie. PAS, Z. I 20. BOIĂLĂ., boieli, s. f. (învechit) Vopsire; sulemenire. Au fost degeaba toată boiala. NEGRUZZI, S. III 65. BOIANGERÎE, (2) boiangerii, s. f. 1. Meseria boiangiului. 2. Prăvălie sau atelier în care se exercită această meserie; vopsitorie. BOIANGÎU, boiangii, s. m. Meseriaş care se ocupă cu vopsitul lînii şi al ţesăturilor; vopsitor. BOICOT, boicoturi, s. n. Refuz organizat de a păstra relaţii politice sau economice cu un stat, cu o grupă socială saucu o persoană, în semn de protest faţă de anumite acţiuni ale lor şi cu scopul de a Ie izola şi a le face să cedeze (mijloc folosit uneori de proletariat împotriva claselor exploatatoare şi a statului burghez). — Pronunţat: boi-, BOICOTA, boicotez, vb. I.Tranz, A exercita boicotul (împotriva unei persoane, a unei organizaţii, a unui stat, a unei întreprinderi industriale etc.). — Pronunţat: boi-. BOICOTARE, boicotări, s. f. Acţiunea de a boicota. — Pronunţat: boi-. BOEGR, boieri, s. m. 1. (în orînduirea feudală) Reprezentant al clasei exploatatoare făcînd parte din rîndul marilor proprietari de pămînt şi care de obicei deţinea o funcţie înaltă în stat. Curind intrară, sub cortul unde el şedea înconjurat de boierii şi căpitanii săi, patru boieri. NE- GRUZZI, S. I 138. Boierii trăgeau mereu cenuşa pe turta lor şi chinuiau şi despuiau poporul. BĂLCESCU, O. I 351. "v" Boier de divan (sau cu barbă) = boier de rang înalt, care făcea parte din divanul domnesc. Iar Caragea, Sn loc de a-l pedepsi pentru atita îndrăzneală, l-a îmbrăcat în caftan de boier cu barbă. GHICA, S. 39. Boier mare (sau velit) — boier de rangul întîi. Şedea într-o chiliuţă din casele unui boier mare. EMINESCU, N. 57. -f- Persoană socotită (în concepţia de clasă a epocii) a fi de neam ales. V. nobil. Eşti boier vechi şi de viţă aleasă. PAS, L. I 113. 2. (în regimul burghezo-moşieresc) Persoană (de obicei bogată) aparţinînd clasei dominante, cu atitudini şi apucături de aristocrat. ^>Expr. A faco po boierul = a-şi da aere de nobleţe, a adopta o atitudine ostentativă de dispreţ faţă de lumea muncitoare, (în special) a se feri de muncă, mai ales de o muncă grea; a aştepta să fie servit. -4- (Rar) Soţ (al unei femei din clasa socială socotită, în concepţia de clasă, ca nobilă). Biata cucoană Anica!... De cînd i-o murit boierul, nu mai are odihnă. ALECSANDRI, T. 175. 3. Persoană aparţinînd claselor dominante; (în special) moşier, stăpîn. Slugilor, păziţi-le vetrele. Boierii pleacă departe. BENIUC, V. 96. Dacă... îl supără pe boier, boierul nti-l mai primeşte în primăvară la învoială, aşa că ţăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-şi ia lumea in cap. PAS, Z. II 26. Boiertt-iminciună din creştet in {¿(pi. SADOVEANU, O. I 20. 4. (învechit, mai ales la vocativ) Titlu de politeţe (echivalînd cu «domn»). Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături. EMINESCU, O. I 87. Dragi boieri de lume nouă, Ziuă bună vă zic vouă, Eu mă duc, mă prăpădesc, Ca un cîntic bătrinescl ALECSANDRI,T. 85. Vă sculaţi, sculaţi, boieri! TEODORESCU, P. P. 21. + (La Pl., însoţit de pronumele de reverenţă « dumneavoastră») Titlu de politeţe cu care se adresa un povestitor sfătos ascultătorilor săi. Mi-am pus in gind să vă povestesc, boieri d-voastră,' lucruri care, de s-ar crede, m-ar da de minciună. ISPIRESCU, L. 40. BOIERAŞ, boieraşi, s. m. Diminutiv cu sens depreciativ al lui boier. V. c o c o n a ş, c i o c o i a ş. boiereAsă, boierese, s. f. (învechit) Soţie de boier. Boierul... era prea bucuros să-şi dea fata după aşa ginere, şi boiereasa tot atit. GALACTION, O. I 71. BOIERÎSC1 s. n. (Mold., învechit) Muncă agricolă (constituind principala formă de exploatare a ţăranilor dependenţi, chiar şi după desfiinţarea iobăgiei) pe care ţăranul era silit să o facă în folosul moşierului, în schimbul porţiunii de pămînt pe care acesta i-o lăsa sau i-o dădea în folosinţă. V. c 1 a c ă, r u ş f e t. Să ne mtngăiem c-am scăpat măcar de boieresc, de ruşfet şi de alte blăstămăţii. SADOVEANU, P. M. 200. Hojma unii scriu, răcnesc Să nu fie boieresc. ALECSANDRI, T. I 240. Eu cu doina mă plătesc De bir şi de boieresc. TEODORESCU, P. P. 276. BOIERESC2, -EĂSCĂ, boiereşti, adj. De boier, aparţinînd unui boier, caracteristic boierilor. Oamenii mai nerăbdători intraseră cu plugurile in pămintul boieresc. DUMITRIU, B. F. 102. Toate păsările din ograda boierească... s-aU luat după dinsul. CREANGĂ, P. 67. BOIEREŞTE adv. în felul sau după obiceiul boierilor, ca un boier, fără a munci, exploatînd pe alţii, huzurind. Ar fi putut să fie cel mai bogat om şi să trăiască boiereşte. SBIERA, P. 4. Înţelegi, cucoană, de ce mă aflu aici în leş, pe la ceasu aista, in loc de a horăi boiereşte la moşie— după obicei? ALECSANDRI, T. I 169. BOIERÎ, boieresc, vb. IV. I.Tranz. (în orînduirea feudală din Ţările Romîneşti) A ridica (pe cineva) la 17 i n BOIERIE — 258 — BOLBOROSI rangul de boier, a face (pe cineva) boier (prin conferirea unei dregătorii). Şi iată-I pe Stoicea: boierit de vodă. GALACTION, O. I 51. După bătălia de la Cosmin, [Ştefan] îl boieri, ¡-acum e in divanul ţării. DELAVRANCEA, A. 103. Cu cite daruri şi cinste l-a-ncărcat caimacamii pe Negoiţă... I-a dăruit cu hrisov o moşie, s-o stăpinească de veci, şi pe d-asupra l-a şi boierit. CARAGIALE, O. III 45. <$> Refl. Corbeo, maică, mai trăieşti? Că, de cind te-ai boierit, Maica nu te-a mai zărit! TEODORESCU, P. P. 532. 2. R e f 1. F i g. A trăi sau a se comporta ca un boier, adoptînd o atitudine comodă în viaţă, dispreţuind munca, lăsîndu-se servit de alţii. Ei,fir-aţi ai dracului, vă boierirăţi şi aveţi slugă şi voi! PAS, L. I 97. Iaca măi! Nu cumva s-o boierit? A.LECSANDR1, T. 913. BOIERÎE, boierii, s. f. 1. (în orînduirea feudală din Ţările Romîneşti) Calitatea de boier; funcţie îndeplinită de un boier (v. dregătorie); rang sau titlu de boier. Să ştie că va dobindi de la dinsul mari daruri şi boierie. ISPIRESCU, L. 295. Măi motane... De-ar fi-n lume-un stat de miţe, zău că-n el te-aş pune vornic, Ca să ştii şi tu o dată boieria ce-i! EMINESCU, N. 43. S-a face un logofăt, şi a ciştiga şi el boierie. NEGRUZZI, S. I 297. Boieria şi domnia aducea pieirea ţării. BĂLCESCU, O. I 351. 2. (în regimul burghezo-moşieresc) Poziţie înaltă în ierarhia socială; putere sau avere pe care o dă această poziţie. Ard-o focul răzăşie! Eu chiteam că-i boierie, Şi-i numai o sărăcie! ALECSANDRI, P. P. 227. + Trai bun. (Ironic) Pe-atunci era vară, boieria calicului. CAMILAR, N. II 302. Apucături boiereşti. [Mazîlul] a păstrat toată boieria tagmei lui. IBRĂILEANU, S. 16. BOIERÎME s. f. Totalitatea boierilor, clasa boierească; aristocraţie. V. protipendadă. O mulţime de alte mese erau puse pentru boierime, pentru negustorime. ISPIRESCU, L. 39. Dan trecea iute printr-o parte de oraş in care locuia boierimea. EMINESCU, N. 56. BOIERINĂŞ s. m. v. boiernaş. BOIERÎŢĂ, boieriţe, s. f. (Rar, popular) Soţie de boier; boieroaică. Muncea cu ziua la o boieriţă. CAMILAR, N. I 213. îl vom trimite c-o carte pină la cocoana mea, la boieriţa. RETEGANUL, P. I 15. BOIERNĂŞ, boiernaşi, s. m. (învechit) Boier de rang mai mic, avînd avere mai puţinăşi ocupînd (în organizarea veche a Principatelor) dregătorii inferioare. Tata era un boiernaş mînios, mărunt la stat şi aducea In înfăţişare cu vodă-Cuza. SADOVEANU, P. S. 29. [în alaiul domnesc urma] gloata boierilor mazili ¡i boiernaşilor. ODOBESCU, S. I 73. Să dea lefi la lefegii... Gălbinaşi La boiernaşi. TEODORESCU, P. P. .52. ' — Variantă: boierinnş (IBRĂILEANU, SP. CR. 78, ISPIRESCU, L. 168, NEGRUZZI, S. I 81) s. m. BOIEROÂICĂ, boieroaice, s. f. (în orînduirea feudală şi în regimul burghezo-moşieresc) Soţie de boier; femeie din clasele privilegiate. Erau trei cu vizitiul patru. Din toţi, cu mintea limpede, numai o boieroaică bătrînă. GALAN, Z. R. 57. Moarta nu era boieroaică, s-o ceară cu ploconeli şi s-o urce în dubă pe tavă de argint. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 71. <ţ> (Adjectival) Am mai umblat eu c-o mulţime de cucoane, cu maice boieroaice şi cu alte feţe cinstite. CREANGĂ, P. 115. BODEROS, -OĂSĂ, boieroşi, -oase, adj. Cu gesturi şi apucături de boier, căruia îi place să facă pe boierul; năzuros, mofturos, pretenţios. Da boieros mai eşti! BOILER; boilere, s. n. Rezervor cilindric de apă, prevăzut cu un sistem de încălzire şi folosit la instalaţiile pentru apă caldă din clădiri. — Pronunţat: boi-ler. B0ÍRE, boiriy s. f.* Acţiunea de a (se) boi; vopsire. B0IŞTE, boişti, s. f. Fecundarea icrelor; locul unde se face fecundarea. Păstrăvii începeau să se ducă la locurile lor de boişte. SADOVEANU, V. F. 117. Crapii... îşi caută în fiecare an căile vechi care îi poartă la limanurile împă- recherii, adică la boişte. SADOVEANU, P. M. 281. BOIŞTEĂN, boişteni, s. m. Peşte mic, foarte lacom, care trăieşte în apele de munte; are formă cilindrică, spatele cafeniu sau verzui şi burta albă (Phoxinus phoxinus). Felurite feluri dé peşti... Iată boişteni, zvirlugi şi porcuşori, buni de un borş. SADOVEANU, N. F. 29. Intr-o clipă masa fu gata: cîteva foi late şi rotunde de podbal cu zglăvoace şi boişteni uscaţi pe vatră. HOGAŞ, M. N. 140. — Pronunţat: bo-iş-, B0ÍT s. n. Acţiunea de a boi; boire,- vopsire. B0ITÁR, boitari, s. m. (Transilv.) Ajutor de păstor (la vite sau Ia porci). Fiecare turmă [de porci] are cîte un păstor şi fiecare păstor e ajutat de către doi-trei băieţi, boitorii. SLAVICI, O. I 117. — Pronunţat: boi-tar. BOJBĂl vb. IV v. bijbii. BO JDÉU0A, bojdeuci, s. f. (Mold.) Casă mică, simplă, sărăcăcioasă. Mică era şi bojdeuca bătrinilor, acoperită cu stuh şi pai'e. SADOVEANU, O. II 313. ■— Pronunţat: boj-deu-, B0JÓC, bojoci, s. m. (De obicei la pl.) Plămîn de animal sau (familiar) de om. A tunat din străfundul bojocilor încă o dată. GALAN, Z. R. 370. Carnea [era] mai mult oase, bojoc şi zgirciuri. PAS, L. I 76. Trăgeau cu foc la nişte hori, bătuta, brîul... de puteai să-ţi rupi bojocii jucind. ISPIRESCU, L. 238. — Variantă: bojog (PREDA, î. 164, CAMIL PETRESCU, B. 14) s. m. BOJÓG s. m. v. bojoc. BOJOGÁR, bojogari, s. m. (Rar) Hoţ, borfaş, găinar. •4- (Cu nuanţă afectivă) Şiret, ştrengar. V. hoţoman. Scotea, nene, bojogarul de zeu, nişte ţiuituri din naiul lui, de zgiria şi sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. BOL, boluri, s. n. (Numai în e x p r.) Bol alimentar= cocolcş rezultat din amestecul în gură al alimentelor cu salivă. i BOLBOĂCĂ s. f. v. bulboacă. BOLBOĂNĂ s. f. v. bulboană. B0LBÓC s. m. v. bulbuc. ~ BOLBOCĂT, -Ă adj. v. bulbucat. BOLBOCl, bolbocesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A se bălăci. Fiarele sălbatice... cari bolboceau în bălţile-i revărsate. ODOBESCU, S. II 264. B0LB0RÓC, bolboroci, s. m. (Rar, mai ales la pl.) Băşici care se formează la suprafaţa apei cînd plouă sau cînd se aruncă ceva în ea; clăbuci. Cîţiva bolboroci deasupra laptelui de var şi trupul se duse să se aşeze la fund. ARDELEAN U, D. 247. BOLBOROSEALĂ, bolboroseli, s. f. Faptul de a bolborosi; mormăială, bodogăneală. A tăcut Mitrache şi nu s-a mai auzit decît bolboroseala popii. GALAN,. Z. R. 60. F i g. [Trîmbiţarea cocoşului] se sfirşise c-o bolboroseală, ca şi cum ţinea să împărtăşească soaţelor lui o taină. SADOVEANU, P. M. 147. BOLBOROSI, bolborosesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre oameni) A vorbi încet şi nedesluşit (sub stăpînirea unei stări afective), a se exprima neinteligibil. Alexiu... BOLBOROSIRE - 259 — BOLI bolborosea ceva cu glas scăzut. DUMITRIU, B. F. 69. Soldatul. .. încercă in mai multe rinduri să spună ceva, bolborosi fără şir — şi tăcu definitiv. SAHIA, N. 75. Se sculă, bolborosi cuvinte încurcate de mulţumire. REBREANU, P. S. 127. Ce bolboroseşte din gură? ALECSANDRI, T. 179. + A rosti cuvinte într-o limbă străină (pe care ascultătorii n-o înţeleg). (T ranz.) Bolboroseşte trei vorbe franţuzeşti, nu ştie carte, abia poate iscăli, şi braţul lui ţine girbaciul stăpînirii asupra «prostimii». SADOVEANUj N. F. 47. Boierii în divan bolboroseau' graiuri străine. ODOBESCU, S. III 258. 2. (Despre lichide, în special despre apă şi sînge) A produce un zgomot caracteristic cauzat de ciocnirea cu aerul sau cu alt obstacol. V. clipoci, gîlgîi. O piatră se rostogoli în pîrău, undele bolborosiră. SADOVEANU, O. VI 11. Apa se scufundă bolborosind, ca suptă de gura unei viitori. VLAHUŢĂ, O. A. 407. Capul de-a dura sărea, Stngele bolborosea. ALECSANDRI, P. P. 89. — Variantă: borborosi (ŞEZ. IV 125) vb. IV. BOLBOROSÎRE, bolborosiri, s. f. Acţiunea de a bolborosi şi rezultatul ei; bolboroseală. BOLBOROSÎT1 s. n. Faptul de a bolborosi; vorbire nedesluşită. Şi aşa, am scăpat şi eu de urît şi Trăsnea de bolborosit prin somn. CREANGĂ, A. 93. BOLBOROSÎT2, - A, bolborosiţi, -te, adj. (Despre fraze, cuvinte) Pronunţat rău, exprimat nedesluşit; mormăit, bodogănit. (Adverbial) Milrea vorbea bolborosit şi din fundul gîtlejului. SADOVEANU, B. 23. BOLBOŞÂ, boîboşesc, vb. I.Tranz. (Numai cu complementul «ochii») A bulbuca. Cea de-a doua bolboşea ochii săi verzurii, scăpărînd scîfitei de minie. DELAVRAN- CEA, S. 92. • bolboşAt, bolboşaţi, adj. m. (Despre ochi) Bulbucaţi. Cu buzele late. Roşii şi umflate. Cu ochi refecaţi, Mari şi bolboşaţi. PĂSCULESCU, L. P. 288. BOLBOTÎNĂ, bolbotine şi bolbotini, s. f. (Regional, mai ales la pl.) Buruiană care se fierbe ca hrană pentru păsări, sau serveşte ca plantă de leac. Frunză verde de sulfină.. . Vino, mîndră, prin grădină Smulgînd cîte-o bolbotină, Să nu-ţi bage mă-ta vină. ŞEZ. I 142. BfiLBURĂ, bolbure, s. f (Rar) 1. Bulboacă. 2. Clocot. Apele albiei celei mari se revarsă cu bolbură în matca mai îngustă a ţărmului rominesc. ODOBESCU, S. I 144. BOLD, bolduri, s. n. 1. (Mold.) Ac de mărime variabilă, cu o măciulie la un capăt, avînd diferite întrebuinţări; (în specia!) ac cu gămălie. Bold de cravată. Bold de pălărie, a Ne-am împuns fiecare... cu un bold. SADOVEANU, N. P. 36. [Nevăstuica] se opri neliniştită in lumină şi-t privi cu ochişori negri ca gămălii de bolduri. SADOVEANU, O. II 525. Profiriţăi i-am scris in mai multe rinduri să-mi trimată un bold şi nişte brice. KOGĂLNICEANU, S. 208. + (Rar) Măciulie, gămălie. Berbeci... Cu coarnele răsucite, La gituri cu pietre scumpe, Şi-n virful corniţelor, în chipul boldurilor, Cite-o piatră nestemată. TEODORESCU, P. P. 480. ' - 2. Vîrf ascuţit. Veneau oamenii... cu pari subţiri, uşori şi lungi, ca să le puie bolduri de fier la vîrf. SADOVEANU, O. A. II 116. 3. Cui de metal, ca o măciulie, servind ca podoabă la diverse obiecte. Paftale cu bolduri. TEODORESCU, P. P. 80. Cu paloşe-n bolduri, Lăsate pe şolduri. TEODORESCU, P. P. 497. 4. Băţ ascuţit cu rere se împung vitele spre a le îndemna la mers. Aolett! mă doare şoldul, C-a dat în mine cu boldul! ALECSANDRI, P. P. 354. <$• E x p r. A da cu boldul în cineva sau a da cuiva bolduri = a necăji» a tachina, a înţepa (prin aluzii răutăcioase). N~a fost si să nu deie cu boldul în cinstiţii caimacami, ca să-i facă Jiamici. SADOVEANU, Z. C. 325. Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri. PANN, P. V. I 8. -f împunsătură, înţepătură. Dete bolduri boilor... pînă ce ajunse acasă cu noaptea în cap. POFESCU, B. IV 34. ^ F i g. Necontenit simţeam în pleoape boldurile stelelor. SADOVEANU, N. F. 57. Poate că boldul egoismului ne îndeamnă la acest proiect. NEGRUZ7I, S. I 304. 5. (Regional) Par ascuţit care se pune în vîrful caselor ţărăneşti, al corturilor, al steagurilor etc. Boldul înalt al locuinţelor... de unde luna îşi făcuse obiceiul să răsară. HOGAŞ, DR. II 55. boldEi, boldei, s. m. Baset. Cină s-a întors in bătătură, boldeiul cit coada încîrligată i-a lins mîna. SADOVEANU, N. P. 375. Şi cit el purta Boldei Şi dulăi, Şoimei Ş-ogărei. ■reODORESCU, P. P. 429. BOLDEICA, boldeici, s. f. Căţeluşă de vînătoare. V. boldei., Nu poci, nu poci, Ibraime, Ca să ies afar’ la tine: E-o boldeica lătrătoare. PĂSCULESCU, L. P. 295. Vijla, boldeica, Ea mi se oprea Piatră de-mi lătra Şi ocol îi da. TEODORESCU, P. P. 420. BOLDÎ, boldesc, vb. IV. (Mold.) 1. Tranz. (Cu privire la ochi; urmat de determinări introduse prin prep. «la i) sau, mai rar, « asupra ») A căsca, a holba, a zgîi. lonuţ ieşi în larg şi-şi boldi ochii asupra acestei lumi nouă peste care fulgitiau lin trandafiri de zori. SADOVEANU, F. J. 446. Căpitanul bcldi la Andrei nişte ochi de tau:. HOGAŞ, H. 92. Că stai acolo înfipt ca un butuc şi boldeşti ochii Ia mine? ALECSANDRI, T. 747. (Neobişnuit, complementul indică privirea) Şi îşi boldea nedumerit privirea. TOMA, C. V. 349. 2. R e f 1. A privi cu încordare, a se uita ţintă (undeva, la cineva sau la ceva). Lumea s-a boldit de uimire şi neaştep- tare. POPA, V. 217. BOLDIŞOR, boîdişoare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui bold (4). Să facem un boldişor, Să-l avem la plu- guşor, Să .meargă mai iutişor. TEODORESCU, P. P. 153. BOLDÎT, -Ă, boldiţi, -te, adj. (Despre ochi, p. e x t. despre privire) Căscat, holbat, zgîit. Un cap necunoscut... cu ochii boldiţi. VLAHUŢĂ, O. A. III 190. Aleargă cu ochii boldiţi la locul unde au zărit-o pieînd. ALECSANDRI. C. 65. BOLEAZNÂ, bolezne, s. f. (Popular) Molima, epizo- tie, boleşniţă. Aceste jivine se răped la stîrvuri... cind prin sohaturi pică de bolezne cîte o vită din cirezi. ODOBESCU, S..III 16. BOLER0, bolerouri, s. n. 1. Haină femeiasca, de obicei fără mîneci, scurtă pînă mai sus de talie şi deschisă în faţă, care se poartă peste bluză. 2. Dans naţional spaniei cu caracter vesel, acompaniat de obicei de cîntec, castaniete sau chitară, a cărui arie a pătruns şi în muzica dramatică. BOLEŞNIŢĂ, boleşniţe, s. f. (Popular) Boală (de obicei uşcară) molipsitoare, epidemie, molimă (puţin violentă). In fiecare vară ne bolnăueam de friguri... Dinspre baltă vine boleşniţă. STANCU, D. 276. O boleşniţă, care dădu pe neaşteptate in păsări, puse vîrf necazurilor. DUNĂREANU, N. 22. în ţară bintuie multe boleşniţe. CARAGIALE, O. VII 204. BOLTA, bolfe, s. f. 1. Umflătură (de obicei la cap) produsă de o lovitură (v. cucui) sau de o boală. O babă... c-o bolfă mare în obrazul sting. VLAHUŢĂ, CL. 99. 2. (Mai ales la pl.) Gîlci. O bolfă ce se face între fălci, la înghiţitbare. I. IONESCE, D. 372. — Variantă: boâllă s. f. BOLÎ, bolesc, vb. IV. In tranz. (Uneori urmat de determinări prin care se arată felul bolii) A suferi de o boală lungă sau cronică, a fi bolnav timp mai îndelungat, a zăcea la pat. Ţaţa Nictilina a spus mamei că BOLID — 260 — BOLŞEVIC Tică al ei boleşte de trei zile, cu gliei şi fierbinţeli. PAS, Z. 1215. Atita numai ştim noi singuri Că Pipăruş era cam chior. Şi totdeauna-n mărţişor Bolea de tusă şi de friguri. COŞBUC, P. II 253. BOLÎD, bolizi, s. m. Meteorit care cade pe pămînt. V. a e r o 1 i t. între lanurile de gria pare că dogoreşte un bolid venit din îndepărtatele spaţii interstelare. BOGZA, C. O. 224. Tramvaiul cel din urmă... a trecut, Prin negura compactă lucind ca un bolid. ANGHEL- IOSIF, C. M. I 112. (Metaforic) Bolizi fulgerători, Prevestitoare comete, Vom trece [noi, poeţii tineri] pe zările Timpului. BENIUC, V. 32. Fi g. S-a scos încă o locomotivă ... Se dau semnale... şi bolidul abia se mişcă. SAHIA, N. 29. BOLIŞTE, bolişti, s. f. (Mold.) Epidemie, molimă, li trebuie lumii război? Nu-i ajunge cîtă urgie a fost, cită moarte, cîte pojaruri, cîtă bolişte şi sărăcie ?-SADOVEANU, P. M. 229. [în timpul holerei, părinţii] m-au trimes la stînă in dumbrava Agapiei... să şed acolo pînă s-a mai potoli boliştea. CREANGĂ, A. 15. BOLÎND, -Ă, bolînzi, -de, adj. (Transilv., Bucov., Ban.) Nebun, nerod, smintit. BOLMOJI vb. IV v. bălmăji. BOLNAV, -A, bolnavi, -e, adj. (în opoziţie cu s ă n ă- t o s) Atins de o boală; suferind. Să doarmă dus băiatul Bolnav şi obosit! IOSIF, PATE. 35. El se vedea bolnav, prăpădit, fără putere de a munci, aruncat în izbeliştea nenorocirilor. VLAHUŢA, O. A. I 102. Trimet să-l întrebe de sănătate şi mi se răspunde că era greti bolnav în aşternut. GHICA, S. A. 84. <$> (Urmat de determinări introduse prin prep. «de #, arătînd felul bolii sau partea corpului atinsă de boală) Bolnav de inimă. Bolnav de friguri. o Ochii îi erau întunecaţi, tulburi, nestrăvezii, cum sînt uneori ochii celor bolnavi de piept. DUMITRIU, N. 159. Nu înţeleg nimica ... s-a tinguit lelea Ileana, privind cu îndoială ochii mari şi bolnavi de trudă ai lui Ale- cuţ. SADOVEANU, N. F. 107. Ţipenie de om nu le deschidea uşa, parcă erau bolnavi de ciumă. CREANGĂ, P. 73. <ţ> Fi g. Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie Tînărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire, Sfîrîind in aer bolnav. EMINESCU, O. I 52. Expr. Bolnav dc tnoarfo sau bolnav mort = grav bolnav. Slabă şi stilcită cum era, [soacra] căzu la pat, bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. <> (Substantivat) Icrdache ii zise Pirvului, bolnavului... DUMITRIU, B. F. 32. (Adverbial, rar) Aţipise într-un somn bolnav de greu, ca o noapte imensă cu toate geamurile cerului închise. POPA, V. 153. — Accentuat şi: (Mold., Transilv.) bolnav. BOLNĂVI vb. IV v. îmbolnăvi. BOLNĂVICIOS, -OĂSĂ, bolnăvicioşi, -oase, adj. 1. (Despre oameni) Care se îmbolnăveşte repede, care contractează uşor o boală, care are sănătatea şubredă. Copil bolnăvicios, a Cum e cam bolnăvicios, şi-a făcut testamentul. CARAGIALE, O. II 25. + (Despre înfăţişarea cuiva) Care trădează o boală ascunsă; (ca) de bolnav. înfăţişare bolnăvicioasă. 2. F i g. Anormal, exagerat. Avind o voinţă slabă... [pesimistul] va ajunge la un amor propriu bolnăvicios. GHEREA, ST. CR. II 298. bolnaviGr, -oără, bolnăviori, -oare, adj. Diminutiv al lui bolnav. Eu am fost cam bolnăvior... Stomacul, ficatul. CARAGIALE, O. VII 23. Mioriţă laie, Laie, bucălaie, De trei zile-ncoace Gura nu-ţi mai tace! Ori iarbă nu-ţi place, Ori eşti bolnăvioară, Drăguţă mioară? ALECSANDRI, P. P. 1. — Pronunţat: -nă-vior. SOLNIŢĂ, bolniţe, s. f. (învechit şi arhaizafit) Spital (pe lîngă o mănăstire sau un aşezămînt de binefacere); infirmerie. Eu slujesc la lolniţă, tinde avem priceput vraci de nebuni pe părintele Ifrim. SADOVR4NU, F. J. 35. + Locul unde se izolează şi se îngrijesc vitele bolnave. Vitele în care a dat boala... se trimit la botniţă. I. IONESCU, D. 474. BOLOB0C s. n. v. poloboc. BOIjOBOCEL s. n. v. polobocel. BOLOHĂN s. m. v. bolovan. BOLOVĂN, bolovani, s. m. 1. Bucată mare de piatră; pietroi. Am coborit din munţi şi bolovani. BENIUC, V. 86. Răsăriră, ca nişte bolovani ştiri, mulţimi de pumni strînşi. CAMILAR, N. I 206. Ia îmbracă-te, boierule, şi du-te cu dînstil, nu şedea aşa ca bolovanul! strigăFlorica. REBREANTJ, R. I 310. Năpădiră asupra lui [a lupului] şi-i mai trîntiră in cap cu bolovani şi cu ce-au apucat, pină-l omoriră de tot. CREANGĂ, P. 33. Cu capul pe un bolovan de cremene, plînse intr-o scaldă de aur, aşezată lingă ea. lacrimi curate ca diamantul. EMINESCU, N. 27. 2. Bucată dintr-o materie solidă oarecare. V. bulgăre. Brişcă... sfărîma sub tălpile roţilor bolovanii [de pămînt], PAS, L. I 15. Pleacă Costea la Galaţi Să ia sare La mioare Şi bolovani La cîrlani. ALECSANDRI, P. P. 54. — Variantă: (Mold., Bucov.) bololiân (SBIERA, P. 178, ŞEZ. I 179) s. m. BOLOVĂNfiL, bolovănei, s. m. 1. (Rar) Diminutiv al lui bolovan. Doi bolovănei în loc de cercei. PAS- CULESCU, L. P. 156. 2. Numele unui dans popular. Toţi nuntaşii se prind la joc, ce durează pîn-aproape de către seară, cant cu următoarele jocuri: . . . bolovănelu. SEVASTOS, N. 280. BOLOVĂNÎ, bolovănesc, vb. IV. R e f 1. A se îngrămădi, a forma grămezi (ca boitvanii). Acuşica era senin, fără pic de nori, şi d-odată se bolovăniră nori negri cum e catranul, că se-ntunecă ca noaptea. DELAVRANCEA, A. 107. | Tranz. (în e x p r.) A bolovani ochii = a holba, a zgîi, a căsca ochii. îşi bolovani ochii de-a dreapta şi de-a stingă şi se trase cu necaz de mustăţi. PAs, L. I 13. Roşu ' numără banii, bolovăni ochii la negustor şi-i spuse: Mă credeai strein, prietene, de vrei să mă jupoi de atitea parale ? VISSAPION, B. 295. BOLOVĂNÎŞ, bolovănişuri, s. n. Teren pietros, plin de bolovani. Bolovănişuri, colţuri de stincă se imbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor ţepoase şi mărunte. DUMITRIU, V. L. 6. BOLOVĂNÎT, -Ă, bolovăniţi, -te, adj. Plin de bolovani, bolovănos. Compresorul urcă iară, Cu trudă şi cu povară. Sub cerul de primăvară. Pe drumeag bolovănit îl trag voinicii răzbit. DEŞLIU, M. 62. BOLOVĂNOS, -OĂSĂ, boiovănoşi, -oase, adj. Plin cu bolovani. Arătură bolovănoasă, cz» Şirul vorbelor începea a curge ca apa gîrlei cu fundul bolovănos. ARDE- LEANU, D. 26. <£► Fi g. Ridică în aer pumnul bolovănos ca o măciucă. DUMITRIU, N. 273. îşi încreţi figura într-un zîmbet şi făcu drum unui riset bolovănos. PAS, L. I 99. BOLOZĂ, bolozale, s. f. (învechit şi popular) Luntre mare; caic. Şi mi-o arunca Sus peste sandale Şipe bolozale. TEODORESCU, P. P. 644. La Brăila-n vale, Şepte bolozale Şi şepte sandale. AtECSANDRl, P. P. 116. BOLŞEVÎC1, -Ă, bolşevici, -e, adj. 1. De bolşevici, al bolşevicilor. Al doilea Congres general al Sovietelor din Rusia a dat Partidului bolşevic majoritatea. LENIN, O. A. 230. 2* Care este propriu, caracteristic bolşevicilor sau bolşevismului. Partidul nostru educă pe oamenii muncii în spiritul criticii şi al autocriticii şi înarmează masele cu BOLŞEVIC . — 261 — BOMBARDA ştiinţa bolşevică a luptei ăe clasă împotriva duşmanului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 457. BOLŞEVÎC2, -Ă, bolşevici, -e, s. m. şi f. Adept al bolşevismului, al învăţăturii lui Lenin şi Stalin; comunist. Congresul [al II-lea al P. M. S. D. R.] a dezvăluit existenţa unor divergenţe organizatorice serioase, care au divizat partidul in două părţi, bolşevicii şi menşevicii ; cei dinţii ; apăraţi principiile organizatorice ale social- democraţiei revoluţionare, pe cînd ceilalţi alunecau în mlaştina dezlînării organizatorice, în mlaştina oportunismului. IST. P. C. (b) 63. Cunoaşterea şi înţelegerea metodelor şi tacticii bolşevicilor în lupta împotriva grupărilor duşmane, cunoaşterea şi înţelegerea experienţei partidelor comuniste frăţeşti din toate ţările de democraţie populară şi din lumea capitalistă, precum şi a propriei experienţe de luptă a partidului nostru in acest domeniu, constituie un foarte important mijloc de educare a membrilor de partid şi a oamenilor muncii în spiritul vigilenţei revoluţionare. GHEORGHIU-DET, ART. CUV. 582. BOLŞEVISM s. n. învăţătura leninistă despre teoria şi tactica mişcării revoluţionare a proletariatului şi despre transformarea revoluţionară a orînduirii capitaliste în orînduire comunistă; leninism. V. comunism. Bolşevismul şi leninismul sint unul şi acelaşi lucru. Sînt două denumiri ale unuia şi aceluiaşi lucru. STALIN, O. VI 384. Experienţa bolşevismului ne învaţă că principala condiţie a construcţiei socialiste victorioase este consolidarea dictaturii- proletariatului. GHECRGHIU-DEJ, ART. CUV. 456. BOLŞEVIZĂ, bolşevizez, vb. I. T r a n z. A educa in spirit bolşevic, a introduce, a întări spiritul bolşevic (într-o organizaţie, într-o acţiune etc.). BOLŞEVIZĂRE, bolşevizări, s. f. Acţiunea de a b o 1 - şeviza. Alintul revoluţiei [în 1917] creştea. începuse o perioadă de înviorare şi de reînnoire a Sovietelor’, perioada bolşevizării Sovietelor. IST. P. C. (b) 282. Apariţia celor două documente de partid [în legătură cu devierea de dreapta], aşa cum o arată discuţiile, constituie un mare eveniment în istoria partidului, o cotitură în viaţa sa, un pas înainte pe drumul bolşevizării sale, adică pe drumul apropierii de înaltul exemplu pe care îl dă tuturor partidelor comuniste gloriosul partid al lui Lenin şi Stalin. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 646. bGltă, bolţi, s. f. 1. Construcţie (de piatră, de zidărie, de metal etc.) în formă de arc, alcătuind de cele mai multe ori un tavan concav deasupra unei încăperi; boltitură. V. cupolă. Şi-n voi, iîrnăcopari sub bolţi de mină, Sînt mohorîte zăcăminte de lumină. TOMA, C. V. 269. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici, Intre făclii de ceară, arzînd în sfeşnici mari, E-ntinsă-n haine albe cu faţal spre altar Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88.1 Din umbra falnicelor bolţi Ea pasul şi-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. EMINESCU, O. I 167. <$> Cheie de boltă v. c h e i e. (Metaforic) Deasupra » o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. SADOVEANU, O. III 286. Era parcă un glas care. ieşea din bolta veacurilor. GAI.ACTION, O. I 220. + F i g. (Adesea determinat prin « a cerului » sau «cerească») Cerul. Decit stelele toate ale bolfii albastre, Mai puternică-i steaua strălucind pe Kremlin! DEŞLIU, G. 48. Deodată pe boltă steag roşu s-arată! BENIUC, V. 124. Cînd chiuie o dată... oleacă numai de nu s-a risipit bolta ceriului. CREANGĂ, P. 54. + (Arhit., rar) Arcadă. Prin bolţile ferestrelor, la lumina lunei, văzură două dealuri lungi. EMINESCU, N. 8. [Un arc de triumf] cu o boltă mare căscată ¡a mijloc şi cu clte două arcade mai mici în laturi. ODO- BESCU, S. III 71. 2. Construcţie uşoară (de lemn sau de fier) în formă de arc, care serveşte de sprijin plantelor agăţătoare. Viţa se agaţă pe araci sau pe boltă. + Construcţie, în formă de chioşc, îmbrăcată în verdeaţă. Vroiau să se mai cinstească încă o dată, aci sub bolta lui Covrig. GALACTION, O. I 263. F i g. Acoperiş în formă de arc, format din ramurile dese ale copacilor. Trecură prin pilcuri de flori tinere, pe sub bolţi de sălcii îmbrăţişate, şi dintr-o dată ieşiră pe malul Şiretului. SADOVEANU, O. IV 77. Cîte un strop de cer albastru sau cîte un fulg de lumină mai picurau răzleţe din înălţimile încîlcite ale bolţilor de crengi, peste umerii şi capetele noastre. HOGAŞ, M. N. 206. Pe cărare-n bolţi de frunze... Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O. I 55. -+• (Neobişnuit) Ghirlandă, cunună de flori în formă de arc. Şi fruntea şi-o-mpleteşte c-o boltă de lungi flori. ALEXANDRESCU, M. 158. 3» încăpere sau galerie subterană cu ţăranul arcuit. De trei ani e ţinui bir.e, Intr-o boltă-ntunecată, Sub pămînt, în grajd de piatră. ALECSANDRI, P. P. 106. 4. Gang larg (cu tavanul arcuit) care dă acces în unele case. 6. (Mai ales în Transilv.) Prăvălie, dugheană (la origine aşezată într-o încăpere boltită). O boltă cu negoţ de tot felul. RETEGANUL, P. III 20. Poliţia... l-ar fi surprins spărgînd o boltă de lipscănie. ALECSANDRI, T.' 1652. C. (în forma boaită) Căruţă cu coviltir. Toată luna lui august, pe drumurile colbuite, au trecut boaitele înalte şi încărcate pînă sub coviltir. GALACTION, O. I 260. — PI. şi: (învechit) boite (TOMA, C. V. 16, NEGRUZZI, S. I 263}. — Variantă: ((!) boftltă, boaite, s. f. BOLTI, boltesc, vb. IV. Refl. A lua sau a avea formă de boltă. Cînd a stat viscolul şi s-a boltit văzduhul ca un smalţ albastru, gerul a prefăcut apa în cremene. SADOVEANU, P. M. 173. Soarele se lăsa spre dealul Galatci... şi cerul se boltea fără nouri. SADOVEANU, Z. C. 207. <ţ* T r a n z. F i g. vîntul a contenit cu desăvhsire. Cerul bolteşte un albastru curat. SADOVEANU, O. A. II 192. BOLTÎRE, bolliri, s. f. Boltă (a cerului), boltitură. Neliniştea moşneagului creştea cu cit privea mai mult cerul fără nori şi boltirile lui. GALACTION^ O. I 166. Umede tremur lumine pe boltirea cea albastră. EMINESCU, O. IV 127. F i g. In văzul colinelor, roşii sub boltirea nopţii, sonda arde ca o spînzurătoare uriaşă. GALACTION, O. I 315. BOLTÎTj -A, boltiţi, -te, adj. Care are formă de boltă sau de arc. In urmă creşte creanga, boltită ca de dar. DEŞLIU, G. 6. Miji o rază de soare şi se arcui în înălţimi un aircubeu boltit. C. PETRESCU, R. DR. 61. [Rinul curge] pe sub boltite poduri. ALECSANDRI, - P. III 134. -f- Bombat. O frunte... netedă, albă, corect boltită. EMINESCU, N. 35. BOLTITURĂ, boltituri, s. f. Partea superioară, boltită, a unei construcţii sau a unei încăperi; boltă. (F i g.) Prin boltitură de frunze bizîiau roiuri nevăzute de gîn- gănii. AGÎRBICEÂNU, S. P. 18. BOLTÎŢĂ, boltiţe, s. f. Diminutiv al lui boit ă. 1. v. b.olt ă (1). Iară capul meu Pune-l-vei boltiţă, Boltiţă-n portiţă. TEODORESCU, P. P. 91. 2. v. boltă (5). Crătinţa-i în două iţe, Cumpărată din boltiţe. ŞEZ. IX 187. • . BOLŢ, bolţuri, s. n. Piesă de legătură între un piston şi o bielă. BOMBA, bombez, vb. I. T r a n z. A da unui obiect formă rotundă (ca a unei bombe), -ţ- F i g. (Cu privire la piept) A scoate în afară, a umfla. îşi bombează pieptul înainte, îşi bolovăneşte ochii in cap. VLAHUTĂ, O. A. 201. BOMBARDĂ, bombardez, vb. I. T r a n z. A trage cu proiectile de artilerie sau a lansa bombe din avion asupra unui obiectiv (militar). (Prin exagerare) [Maimuţele] bombardau cu pietre şi cioate. BART, E. 278. (Glumeţ) A bombarda pe cineva cu scrisori. t=> Nu-mi BOMBARDAMENT — 262 — BON bombarda modestia cu complimente. ALECSANDRI, ■ T. 762, BOMBARDAMENT, bombardamente, s. n. 1. Bombardare a unui obiectiv (militar), efectuată de aviaţie sau de artilerie. Bombardament aerian. 2. (Fiz., numai în e x p r.) Bombardament atomic — bombardarea unor nuclee atomice cu diferite particule (fotoni, protoni, neutroni etc.), în vederea provocării unor reacţii nucleare. BOMBARDARE, bombardări, s. f. Acţiunea de a bombarda. V. bombardament. BOMBARDĂ, bombarde, s. f. Maşină de război cu care în evul mediu, se aruncau bolovani; tun de calibru mare pentru aruncat bombe. V. b a 1 i m e z, mortier. Cele dinţii bucăţi de artilerie, numite in Europa bombarde, la romîni se numeau balimezuri. BĂLCESCU, O. I 26. BOMBARDIER, bombardiere, s. n. Avion de bombardament. Infruntind submarinele, bombardierele fi torpi- loarele de care era atacat, [vasul de război sovietic] a reunit să se strecoare... şi să-şi ducă la bun sfîrşit importantele misiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 12/7. — Pronunţat: -di-er. BOMBĂRE, bombări, s. f. Acţiunea de a bomba; (Tehn.) deformare (voită sau nu) a tablei, la cald sau la rece. BOMBĂSTIC, -Ă, bombastici, -e, adj. (Despre stil) Emfatic, umflat. O carte scrisă in stil bombastic. BOMBĂT, -A, bombaţi, -te, adj. (în opoziţie cu scobit) De formă convexă, ieşit în afară; boltit, umfla". Frunte bombată. Piept bombat. BOMBĂ, bombe, s. f. 1. Proiectil de obicei de formă alungită, ascuţit la un capăt, umplut cu materie explozivă, incendiară etc. şi prevăzut cu aripioare de direcţie, care se foloseşte la bombardamentele din avion; (mai rar) proiectil dc armă grea. Tot mai des se-naljă-n zare trombe Şi cicloane pin’la ceruri sus, Cad apoi cu tunete de bombe Pe talazuri roşii in apus. BENIUC, V. 40. Te uiţi bănuitor la... flori ca la un lucru suspect, ca Ia' o' bombă, ca Ia un exploziv. SEBASTIAN, T. 70. Cad bombde-npămînt fi scurmă Şi altele mai vin pe urmă. COŞBUC, P. II 40. •£* Bombă atomică = proiectil la care se foloseşte ca exploziv energia obţinută prin dezagregarea atomului. După cum se ştie, Uniunea Sovietică a cerut, in citeva rinduri, interzicerea armei atomice, dar de fiecare dată a primit u.i refuz din partea puterilor blocului Atlantic. Aceasta înseamnă că, in cazul ut.ai atac cl Statelor Unite împotriva ţării noastre, cercurile conducătoare ale Statelor Unite vor folosi bomba atomică. Tocmai această în prejurare a silit Uniunea Sovietică să aibă arma atomică, pentru a întîmpina pe deplin pregătită pe agresori. ST/LIN, I. PRAV. 1951. Bombă cu hidrogen = bombă explozivă bazată'pe o reacţie termonucleară prin care atomii de hidrogen se transformă în atomi de heliu, cu o uriaşă dezvoltare de căldură şi energie. Guvernul [sovietic] consideră neceiar să raporteze Sovietului Stprem că Statele Unite nu sint monopoliste nici in producţia bombei cu hidrogen. MALENKOV, CUV. SOV. 49. 4f- Bombă vulcanică = bucată de lavă care erupe din crater şi capătă o formă rotundă în timpul drumului parcurs prin atmosferă. 2. (Popular) Proiectil mic, de forma sau de mărimea unei grenade, care se aruncă cu mîna şi cu care se minează un pod, o clădire etc. In ziua de 1 martie 1881, arun- cînd o bombă ... asasinară pe ţarul Alexandru al II-lea. IST. P. C. (b) 17. 3. F i g. (La sporturile cu mingea) Lovitură de minge trasă puternic (în poartă sau în plasă). 4. F i g. (Argotic) Ştire senzaţională. Ziarele burgheze cu nevoie in fiecare zi de cîte o bombă pentru a atrage pe cititori. — Variantă: (regional) boămbă (ALECSANDRI. P. A. 206) s. f. BOMBĂNEĂLĂ, bomhăneli, s. f. Faptul de a b o m- băni, bombănire; vorbele neînţelese spuse de cel care bombăneşte. BOMBĂNI, bombănesc, vb. IV. 1. Intranz. A vorbi singur, printre buze, încet şi uneori nedesluşit (mai ales spre a-şi arăta nemulţumirea). V. murmura, mormăi, bolborosi. Păi da, c-o să dărîm poarta omului! a bombănit tata. PAS, Z. 1177. Nu mai cred eu asta! a bombănit posomorită lelea Ileana. SADOVEANU, N. F. 103. Pe drum, Costică, privind la obloanele prăvăliilor, bombăneşte mereu. CARAGIALE, O. II 357. + T r a n z. A cert3 (pe cineva) bodogănind mereu. V. a ba te la cap. Ajunge! M-ai bombănit destul. 2. T r a n z. (Despre copiii miei care nu ştiu încă să vorbească) A produce sunete nearticulate; a gînguri. Copilul se joacă cu mînuţele lui, bombănind vorbe de tainic înţeles. SLAVICI, N. I 42. — Prez. ind. pers. 3 sg. şi: bombăne (STANCU, D. 48). — Variantă: bombon! (ISPIRESCU, L. 325, PĂscU- LESCU, L. P. 35) vb. IV. BOMBĂNÎT s. n. Faptul de a b ombăni. Preotul nu luă seama la bombănitul lor. PAS, L. I 13. BOMBĂNITOR, -0 ĂRE, bombănitori, -oare, adj. (Rar) Care bombăneşte. S-aude-apoi şi vocea in veci bombănitoare A corului de preoţi. MACEDONSKl, o. I 254. BOMBEI!, bombeuri, s. n. ‘ Partea întărită şi bombată care formează vîrful încălţămintei. BOMBÎŢĂ, bombiţe, s. f. Bilă, glob, sferă mică. Un beţişor de metal, cu o bombiţă la vîrf. ' BOMBOĂNĂ, bomboane, s. f. Mic preparat dulce, de formă, culoare şi gust variate. V. zaharicale. Nu uită... să-mi întindă cutia cu două sute cincizeci de grame de bo nboane fondante. PAS, Z. I 97. După ce veneau ceva bomboane de bună sosire şi atenţiunea celor mari se îndrepta in alte părţi, porneam cu fratele meu in explorare. GALAC- TION, O. I 328. Mergi la cofetărie, de-mi adă vro două ocale de bomboane. ALECSANDRI, T. I 276. + F i g. (Familiar) Epitet dat unei persoane drăgălaşe. O bomboană de fată. B0MB0NERÎE, bombonerii, s. f. Prăvălie în care se vînd bomboane. BOMBON! \b. IV v. bombăni. BOMBONIERĂ, bomboniere, s. f. Vas mic de sticlă, de porţelan etc. în care se păstrează bomboane. — Pronunţat: -ni-e-, B0KFĂIER, bomfaiere, s. n. Ferăstrău de mînă pentru tăiat metalele. BOMPRESj bomprese, s. n. Primul dintre catargele unei nave cu pînze, aşezat în vîrful prorei. BON, bonuri, s. n. 1. Dovadă provizorie care conferi deţinătorului dreptul de a ridica o marfă, un obiect încredinţat spre păstrare sau alte valori. Bon de materiale, ■(f- Bon de cartelă — fiecare dintre cupoanele în care este împărţită o cartelă de alimente sau de îmbrăcăminte. Bon de încălţăminte. + Nota de plată în magazine cu care cumpărătorul achită marfa la casă. 2. (în orînduirea capitalistă) Hîrtie de valoare emisă de stat sau de o‘instituţie financiară recunoscuţi de stat. <$■ Bon de tezaur = obligaţie emisă de Ministerul Finanţelor, reprezentînd un împrumut pe termen scurt, BONĂ — 263 — BONJURIST cu dobmdă. Bon de casă = bilet scris, folosit în operaţiile de casă, care dă dreptul la ridicarea sumei de bani înscrise pe el. BONA, bone, s. f. Femeie, de obicei de naţionalitate străină, angajată pe vremuri în familiile burgheze, cosmopolite din ţara nc2stră ca îngrijitoare la copii. V. dădacă, nemţoaică. Un norod întreg de bone, de copilandri de liceu. . . au dat năvală. ANGHEL, PR. 115. Am să-i aranjez eu pe parveniţii cari, fiindcă au mlncat în copilărie «du cacao», dat cu linguriţa de vreo bonă schwizerană' (= elveţiană) sau belgiană, au pierdut pe * r » fi au cîştigat secretul nazalelor pariziene. CARAGIALE, O. VII 334. BONC interj, v. bonca. BONCA interj. (Adesea repetat) Onomatopee care imită zgomotul produs prin lovirea unui corp tare. Pe drum, bonca-bonca, mă împiedicam de toate pietrele. DELAVRANCEA, H. T. 92. — Variantă: bone (ŞEZ. I 214) interj. BONCĂÎ, honcăiesc, vb. IV. Refl. A boncălui (1). Taurul a început a se boncăi şi a împunge sălbatic in pămint, răscolindu-i ţărîna. SANDU-ALDEA, U. P. 27. BONCĂLĂÎT s. n. v. boiicăluit. BONCĂLUÎ, boncăluiesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre unele animale) A scoate mugete sau răgete puternice, prelungi şi plîngătoare. Ici-colo boncăluiesc viţeii, lingîndu-şi boturile moi şi umede, dornici de ugerele pline ale vacilor. CAMILAR, TEM. 43. S-a aflat de la starostele Nechifor şi de la alţi vîvători vechi că cerbii au boncăluit mai devreme în ist-an. SADOVEANU, F. J. 426. Numai iată ce aude Har ap-Alb un muget înăduşii: cerbul venea boncăluind. CREANGĂ, P. 225. 2. (Despre oameni) A produce sunete asemănătoare cu un muget. Afanasie puse la gură cornul răsucit de bou şi boncălui cu bătăi grăbite de limbă. SADOVEANU, F. J. 178. BONCĂLUÎT s. n. Faptul de a boncălui. 1. Răget prelung şi puternic. De departe, de la imaşuri, veni o clipă, în înserarea limpede, un boncăluit înăbuşii de taur. SADOVEANU, O. I 287. Boncăluitul juncii l-am auzit... aproape desluşit. SADOVEANU, V. F. 31. 2. F i g. Sunet prelung, produs din bucium, din buhai sau din corn. Cintase a treia oară cucoşii cînd porni, (n mijlocul satului, boncăluitul buciumului de cireş. SADOVEANU, O. I 57. — Variantă: bolicnlăit'(ANGHEL, PR. 109) s. n. BONDÂB, bondari, s. m. Insectă mare din ordinul himenopterelor; (popular) nume dat oricărei insecte mari care bîzîie (v. b ă r z ă u n). Pe spice vedeai ici-colo cîte-tin bondar cu o pată de rugină. SANDU-ALDEA, U. P. 164. In vestmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec, Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. Ţineam ceaslovul deschis şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele. CREANGĂ, A. 4. BONDĂ S. f. v. bundă. BONDĂRĂŞ, bondăraşi, ' s. m. Diminutiv al lui b’o n d a r. Tilică se rostogolea în vale ca un bondăraş ameţit. BUJOR, S. 173. Şi pe cer... [corbul] se zărea, Intîi ca un porumbaş, Apoi ca un lăstunaş, Apoi ca un. bondăraş. ÂLECSANDRI, P. P. 146. BONDIţA S. f. v. bundiţă. BONDOC, -OÂcA, bondoci, -oace, adj. (Despre oameni şi, fig., despre obiecte) Scurt şi îndesat, mic şi gros. Pină mai an, soră-mea Vanghelina era bondoacă... şi dintr-o dată s-alungit, s-a deşirat. STANCU, D. 168. Una l lungă şi slabă, alta bondoacă şi dolofană. PAS, L. i 126. E măruntă şi bondoacă, dar de ani nu e mică. SLAVICI, V. P. 41. Vedeţi cit de frumos se ţine [pridvorul] pe stllpii lui bondoci de stejar cioplit. CARAGIALE, M. 101. <ţ> (Substantivat) Căldarea au luat-o? — Luat, dom'Ioniţă! i-a răspuns bondocul. GALAN, Z. R. 272. —■ Variantă: (Mold.) bundlic, -ă (SADOVEANU, O. III 536) adj. BONDOCÎIi, -EA, bondocei, -ele, adj. (Familiar) Diminutiv al lui bondoc. Turcul mărunţel, Mărunţel şi bondocei. TEODORE3CU, P. P. 562. BONferÂ, bonete, s. f. 1. Scufie înnodată sub bărbie, purtată de copii şi de bătrîne, odinioară de femei în general. Şi zici, Cati, că mă prinde boneta asta nouă? ALECSANDRI, T. I 71. [O trăsură] trecea ca săgeata şi lăsa să se zărească nişte bonete femeieşti. NEGRUZZI, S. I 15. + Tichie de pînză albă, purtată de bucătari, de laboranţi, de medici etc. 2. Acoperămînt de cap fără cozoroc, de formă lunguiaţă, purtat de obicei de militari. Miai îşi luă boneta al- bastră-cenuşie de brigadier şi şi-o puse pe cap. DUMITRIU, N. 278. Steaua ce vesteşte biruinţi Luceşte pe boneta ostăşească. DRAGOMIR, în POEZ. N. 211. 3. (în e x p r.) Bonetăfrigiană — acoperămînt de cap purtat în antichitate de sclavii liberaţi şi adoptat în timpul revoluţiei franceze din 1789 ca simbol al libertăţii. V. f r i g i a n.. BONEŢlCĂ, boneţele, s. f. Diminutiv al lui bon e- tă (1). Are să-i cumpere mama o boneţică roşie. CONTEMPORANUL, IV 393. < BONG interj. (Adesea repetat) Onomatopee care imită un sunet adînc şi prelungit ca un ecou. [Santinela] avea cizme ţintuite, călca greu, şi tot şlepul gol şi uriaş răsuna ca un clopot: bong, bong, bong... DUMITRIU, B. F. 153. BONGOĂSE s. f. pl. (Mold.) Istorioare sau poveşti hazlii; palavre, glume. V. snoava. Oare Grigore a lui Petre Lucăi de la noi din sat pe la ce şcoli a învăţat, de ştie a spune atîtea bongoase şi conăcăria pe la nunţi? CREANGĂ, A. 13. BONIfiR, boniere, s. n. Carnet (perforat) din care se detaşează bonuri. Bonierele trebuie vizate. — Pronunţat: -ni-er. ■ BONIFICA, bonific, vb. I. T r a n z. A scădea dintr-o factură o sumă oarecare (ca despăgubire pentru lipsă U marfă, pentru o pierdere sau o deteriorare întîmplătoare, sau pentru nepotrivire de calitate). + A face rabat. BONIFICÂItE, bonificări, s. f. Acţiunea de a bonifica şi rezultatul ei; bonificaţie. BONIFICAŢIE, bonificaţii, s. f. Bonificare; sumă de bani care compensează o daună sau reprezintă o reducere. — Pronunţat: -ţi-e. BONJtJIt1 interj. (Franţuzism folosit din ce în ce mai rar) Bună ziua I IiONJlÎR2 s. n. (învechit) Haină la modă pe la jumătatea secolului al XlX-lea (purtată de bonjurişti). în locul nădragilor acelor roşi să pui un pantalon elegant, botine de glanţ, un bonjur făcut după jurnal, ca toată lumea bine educată. NEGRUZZI, S. III 58. BONJTJRÎSM s. n. Ansamblul concepţiilor, comportărilor, manifestărilor care caracterizează pe bonjurişti. Enache Damian ... se cruceşte de bonjurism, dar nu-l . combate. IBRĂILEANU, SP. CS. 126. BONJURÎST, bonjurişti, s.m. Epitet dat, pe la jumătatea secolului al XlX-lea, tinerilor întorşi din străinătate, care o dată cu ideile progresiste introduceau şi obiceiul cosmopolit de a saluta cu « bonjur * "în Ioc de «buna ziua ». « Junimis- BONOM ~~ 264 — BORD tul»Alecsandri, ridiculizind... pe ibonjurisU... ridiculizează pe patruzeciopîistul Alecsandri. IBRĂILEANU, SP. CR. 123. Cînd se mittiau, [bătrînii] dădeau şi ei tinerilor cite un ibrişin pe la nas, numindu-i: bonjurişti, duelgii, pantalotiari. CREANGĂ, A. 153. BONOM, bonomi, s. m. (Franţuzism) Om cu caracter blajin, credul, putînd fi uşor indus în eroare. BONOSJÎE s. f. (Franţuzism) însuşire de bonom, caracterul bonomului. BONT1 s. n. v. bunt. BONT2, BOĂNTĂ, bon{i, boante, adj. 1. Fără vîrf; ciuntit, turtit, retezat, tocit. Cu un creion roşu, bont, mîzgălisem toată coperta unui roman. SAHIA, U.R.S.S. 118. Ciinii cirni, cu botul de tot bont, care se numesc mopşi... ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. 2. (Despre mîini, picioare etc.) Scurt şi gros. Degetele, boante şi groase ca nişte cîrnăciori, ale perceptorului erau mlnjite cu pete de cerneală. PAS, L. I 20. Da cu picioarele lui boante în văzduh, ca să se apere [de cîini]. D. ZAMFIRESCU, R. 89. BONTĂNÎ, bontănesc, vb. IV. l.Intranz. (Mold., Bucov., Transilv.) A bate, a lovi (cu zgomot) în ceva; a ciocăni, a bocăni. Lovea cînd ihtr-un copaci, cînd in altul, de răsuna toată pădurea! Auzind zmeul vuietul acesta, s-au dus să vadă cine bontaneşte acolo. SBIERA, P. 78. 2. Tranz. A lovi (pe cineva) cu putere; a buşi. îl apucară munţii [pe lup] intre capete şi mi-l bontăniră, de nu putu ieşi nici înainte, nici îndărăt. RETEGANUL, P. III 37. BONTĂNITÎJRĂ, bontănituri, s. f. (Mold., Bucov., Transilv.) Ciocănitură, bocănitură. Copiii, auzind bontă- nitura şi ciocănitură aceasta, credea într-adevăr că acolo se află tata lor, făcînd lemne. SBIERA, P. 170. BONTON S. n. (Franţuzism pretenţios, adesea ironic) Totalitatea regulilor de purtare adoptate de societatea burghezo-moşierească. Şi vei sta cu ei la masă.... Al... dar ia aminte bine Că-n bonton sînt pravili grele pentru-un necioplit ca tine. VLAHUŢĂ, P. 136. BONŢ, bon]uri, s. n. (Regional) Vîrf, colţ. Iarba nu şi-a scos bontul afară. STANCU, D. 121. ■+■ Sfîrc. înfofolite in resturile cămăşii lui Vie, fetiţele [nou născute] caută bonţurile tiţelor. STANCU, D. 200. BONZ, benzi, s. m. 1. Preot budist. Lin-lin, ciocănelul Piosului bonz Loveşte inelul Cu sunet de bronz. LESNEA, C. D. 99. Turnuri nalte şi pagode unde cîntă vechiul bonz. ALECSANDRI, P. III 84. 2. F i g. (Ironic) Persoană care ocupă o situaţie importantă într-un partid politic burghez ; şef, lider. Bonzii social-democraţi, demascaţi ca trădători ai clasei muncitoare [la congresul partidului din 1921] şi alungaţi din partid, sparg unitatea proletară şi înjghebează un partid social-democrat, care-şi va juca rolul de agentură a burgheziei în sinul clasei muncitoare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 523. BOB1 s. m. Metaloid care se găseşte în natură sub formă de săruri ale acidului boric. BOR , boruri, s. n. (Mai ales la pl.) Marginea răsfrîntă a pălăriei. Prinseseşi ticurile redactorilor şi reporterilor care purtau pălării cu boruri mari. PAS, Z. I 285. Femeile [poartă] pe cap basmale roşii, iar bărbaţii pălării de muşama cu boruri mari. SAHIA, U.R.S.S. 22. — Variantă: bord (CARAGIALE, M. 37) s. n. BORANGÎC, (2) borangicuri, s. n. 1. Fir depănat de pe gogoşile viermilor de mătase. Perina de cap era îmbrăcată cu pinză de borangic. ISPIRESCU, L. 251. Trimbele de borangic neţesute. ODOBESCU, S. I 95. Suie mindra pe colnic Răsucind la borangic, Şi pe fus n-a pus nimic. TEODORESCU, P. P. 278. -f Ţesătură făcută din acest fir. Nevasta învăţătorului, într-o fustă cenuşie ... şi cu o bluză de borangic... sări în picioare. DUMITRIU, B. F. 142. Purta o cămaşă aşa, albă, lungă—-trebuie să fi fost borangic. GALAN, Z. R. 161. 2. (La pl.) Diferite feluri de ţesături de borangic. Şi bunica şi nepoata erau îmbrăcate cu ţesături uşoare de casă, borangicuri albe şi gălbii, linuri înflorite măiestru şi subţire ţesute. SADOVEANU, O. 1-69. (Poetic) întîi fu un susur de bură, Apoi o pripire de picuri — Urzire zorită şi deasă De lungi, argintii borangicuri. TOMA, C. V. 105. — Variante: burangic (CREANGĂ, A. 48), burancic (NEGRUZZI, S. I 300), burungíc (NEGRUZZI, S. I 107) s. n. B0RÁT, boraţi, s. m. Sare formată din combinarea acidului boric cu o bază. Borat de sodiu. BÓRAX s. n. Numele curent al boratului de sodiu; se întrebuinţează la topirea metalelor, precum şi în farmacii, în cosmetică etc. BORBONÁ vb. I v. brobona. BORBONÁT, -Ă adj. v. brobonit. BORBOROSÍ vb. IV v. bolborosi. BORCÁN, borcane, s. n. Vas (de sticlă, de lut, de faianţă etc.), avînd de obicei formă cilindrică, fără toartă, larg la gură şi cu marginile uşor răsfrînte; se întrebuinţează la păstrarea dulceţurilor, murăturilor etc. Zîmbi zina cînd auzi şi văzu urcioarele... Nu zise insă nimic care să-i dea vro bănuială, ci ii dete două borcane, cu care să ia apă mai în grabă. ISPIRESCU, L. 127. BORCANÂŞ, borcănaşe, s. n. Diminutiv al lui borcan. Un borcănaş cu peltea de gutui, făcut din toamna trecută. BASSARABESCU, V. 42. BORCĂNÂT, -Ă, borcănaţi, -ie, adj. Mare, gros, umflat (ca un borcan). Stau de mă mir cum se face ca pipele. . . provenite din Germania să fie cu pîntecele bor- cănate ca pipa neamţului. ODOBESCU, S. II 303. Poamele [măselariţei]... se află într-o teacă borcănată. ODO- BESCU-SLAVICI, la TDRG. BÓRCEÁG s. m., (2, 3) borceaguri, s. n. 1. Nume purtat de două plante din familia leguminoaselor: a) măzăriche (Vicia sativa)-, b) plantă erbacee agăţătoare, cu florile de culoare albă-gălbuie sau purpurie aplecate în jos şi cu fructele în formăjde păstăi păroase (Vicia pannonica ). 2. Semănătură de borceag (1). Meiurile păsăreşti, borceagurile şi parîngurile. La TDRG. 3. Amestec de leguminoase şi cereale, cultivate pentru nutreţ. BORCÜT, borcuturi, s. n. (Transilv. de nord, Mold., Bucov.) Apă minerală. — Variantă: burciit (KOGĂLNICEANU, S. 90) s. n. BORD1 s. n. v. bor2. BORD2, borduri, s. n. Fiecare dintre părţile laterale ale punţii unei nave. Lumea pe vapor se mişca dintr-un bord în altul, în lumina scăzută a asfinţitului. BART, E. 79. Loc, adj. Do bord = referitor la navigaţia pe apă; p. e x t. referitor la navigaţia aeriană. Jurnal de bord. Carnet de bord. Eclñpament de bord. Instrumente de bord. t=! Artilerie de bord — artilerie instalată pe nave şi pe aeronave. L o c. a d v. Po (sau la) bord = pe puntea vasului, p. ext. pe avion. Pasagerii s-au urcat pe bord. Călătorii au luat loc la bordul avionului, a M-am dus chiar intr-acea seară de am întilnit pe amiral, pe bordul său. GHlCA, s. 399. Mirosi cu plăcere izul obişnuit al borhotului putred de la cazanul cu ţuică. DUMITRIU, N. 160. + Fig. Rămăşiţe nefolositoare. Păgubaşul de i Glosariti », unde pricopsiţii noştri lexicografi şi scornitori de grai nou şi pocit azvîrlă, ca borhot, mai bine de jumătate biată frumoasa noastră limbă rominească. ODOBESCU, S. III 173. — Accentuat şi: borhot. BORIC adj. m. (în expr.) Acid boric—aed al borului, în stare solidă, cristalizată, de culoare albă, aflat în stare naturală în regiunile vulcanice şi folosit ca antiseptic. B0RICÂT, -Ă, boricaţi, -te, adj. Preparat cu acid boric. Vaselină boricată. BORÎ, borăsc, vb. IV. Intranz. (Popular) A vomita. / ^ y BORÎT, -A, horiţi, -te, adj. (Rar) Dezgustător, hidos. Paşaaia era menit să trăiască în acel decor aristocratic... la dînsul cărturarul şi cugetătorul fiind altoiţi pe un ciocoi borît. M. I. CARAGIALE, C. 63. BORÎTTÎRĂ, borîturi, s. f. (Popular), Ceea ce se vomi- tează; vărsătură. bCrmaşină, bormaşini, s. f. Maşină de perforat metale, piatră etc. cu ajutorul burghiului. BORNA, bornez, vb. I. T r a n z. A marca un teren cu borne. BORNĂ, borne, s. f. 1. Semn constînd dintr-o piatră, un stilp de lemn etc. care arată marginea sau punctul caracteristic al unui teren; piatră de hotar. «$’• Bornă kilometrică = stîlp mic de piatră aşezat pe marginea drumurilor pentru a marca distanţele în kilometri. 2. Parte a maşinilor sau a aparatelor electrice prin care se realizează legătura electrică. Bornele transformatorului. Bornele maşinii. BOROĂNĂ, boroane, s. f. Grapă cu dinţi de fier sau de lemn. Semănătorii veseli spre fund înaintează De-a curmezişul brazdei boroanele pornesc. ALECSANDRI, P. A'. 121. — Variante: boroilă (PĂSCULESCU, L. P. 30), Ijoriină (PAMFILE, A. R. 58) s. f. BOROBOAŢA, boroboaţe, s. f. Lucru sau faptă nesocotită, cu urmări neplăcute. V. poznă. Aşa, zi... făcurăţi fi voi o boroboaţă. PAS, L. I 100. Miron h.ga îl iertase în sfîrşit pentru boroboaţa. . . de astă-toamnă. REBREANU, R. I 293. BORONĂ s. f. v. boroană. BORONÎ, boronesc, vb. IV. T r a n z. A grăpa cu bcroana. Cu borona borjnea... Grîu mîndru că înspica. PĂSCULESCU, L. P. 30. BORONlT s. n. Acţiunea de a b o r o n i. Munci agricole de primăvară: aratul, săpatul, boronitul. BORŞ, borşuri, s. n. Zeamă acră, preparată din tărîţe puse să fermenteze în apă; p. ext. ciorbă făcută cu această zeamă sau acrită cu oţet, cu zeamă de varză etc. Borşul de miel şi sarmalele şi fripiura... erau, cum spusese gazda, fudulie. PAS, L. i 25. Anghelina a adus borşul de găină. SADOVEANU, N. F. 14. Iedul cel cuminte tăcea molciim în horn, cum tace peştele în borş la foc. CREANGĂ, p. 25. Cine se frige cu borş suflă şi-n iaurt. <$- Expr. A-i sufla (cuiva) în borş sau a sufla în borşul cuiva = a se amesteca (nechemat) în treburile cuiva. Dar, la urma urmelor, de omorit n-a omorit pe nimeni. .. în borşul nimănui n-a suflat. SLAVICI, O. I 323. Mie unuia ştiu că nu-mi suflă nimene în borş. CREANGĂ, P. 230. (Familiar) A mînca borş = a spune lucruri neadevărate; a minţi. Să nu mai mănînce borş pe degeaba. PAS, L. I 126. A se face borş = ase înfuria; a se face foc. Ignat Cercel se făcu borş de cum deschise ochii, fiindcă muierea nu era mulţămită de loc că n-a luat şi un purcel. REBREANU, R. II 162. A-i da (cuiva) borşul în foc = a-i sări ţandăra. BORŞl1, pers. 3 borşeşte, vb. IV. Re fl. 1. A se face acru ca borşul; a se acri, a fermenta. S-a borşit laptele BORŞI — 266 — BOSNIAC in oală. -V (Neobişnuit) A se altera, a se descompune. Aleu! zise celălalt soldat, apucîndu-se de nas, al dracului s-a borşit [cadavru!]. D. ZAMFIRESCU, Ia TDRG. 2. F i g. (Despre vreme) A se schimba în rău, a se strica. Mai adineaori vremea părea frumoasă. Văz că se borşi! SADOVEANU, M. C. 139. BORŞÎ2 vb. IV v. zJiorşi., BORŞÎNCĂ, borşinci, s. f. (Mold.) Putină în care se prepară şi se păstrează borşul. BORŞÎT, -A, borşip, -te, adj. Fermentat; acru (ca borşul). Mincare borşită. BORTĂ, borte, s. f. (Mai ales în Mold. şi Transilv.) / Gaură. Vorba aceea: nu intră şoarecul in bortă, şi-şi mai leagă tigva de coadă! CARAGIALE, O. VII 183. Unii tăiau gheaţa cu cazmale, alţii aruncau cu uncrop pe la ţiţînele ’ şti şi in borta cheii. CREANGĂ, p. 256. Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat borta-n părete şi nevasta—o icoană. EM1NESCU, N. 43. (în basme) Borta vint..lui = gaură imaginară prin care se crede că suflă vîntul. ^Expr. A umbla după borta vîntului = a umbla zadarnic. Un oni căruia ii place să umble toată viaţa mai rău ca Tindală, — nu după borta vîntului, dar după capul stăpinilor. GALAN, Z. R. 68. -+• Scorbură (în trunchiul unui copac). 2. Groapă. Prin bortele şoselei de pe uliţa Romanului sintem in risc să ne prăpădim. NEGRU7ZI, S. I 193. — PI. şi: borţi (SBIERA, P. 225). IîOHTELÎ, bortelesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) A borti. (în forma bortili) Glonţul... bortili perina pe care se rezăma. NEGROZZI, S. I 21. — Variantă: bortili vb, IV. BORTELÎT, -Ă, borteliţi, -te, adj. Prevăzut cu o gaură, găurit.' — Variantă: bortilit, -ă (ALECSANDRI, la TDRG) adj. BORTÎ, bortesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) A face o bortă (în ceva); a găuri. Au făcut o rotiţă de lemn, bortind-o itt mijloc. DRAGHICI, R. 140. -$> Refl. pas. Se borteşte [blidul] in fund şi se pune in borta aceea o ţevie de cele de la pinză. ŞEZ. I 120. BORTICÎCĂ, borticele, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui bortă. Dai de o sfoară cu nod la capăt, ce iese dinlăuntru spre afară, prin o borticică... după grosimea sforii. HOGAŞ, H. 49. Şoarecul... ct oaspele-mpreună, ieşi din borticică. NEGRUZZI, S. II 300. Am o casă mititică, Fără nici o borticică (Oul). GOROVEI, C. 267. BORTILÎ vb. IV v. borteli. BOKTILÎT, -Ă adj. v. bortelit. BORTÎT, -A, bortiţi, -te, adj. (Mold., Transilv.) Cu bortă, găurit; (despre copaci) scerburos. Bietul Papuc, carele aţipise In fagul bortit, atunci deodată, Tocma într-un ceas rău ochii-şi deschisă. BUDA1-DELEANU, Ţ., 282. Chinuită şi muncită, Peste tot locul bortită; Cine-o are ii bogat, Cine nu, ii om sărac (Pîinea). GCROVEI, C. 278. B0RT6S, -OÂSĂ, borţoşi,-oase, adj. (Mold., Transilv.) Cu bortă, găurit, găunos; (despre copaci) scorburos. Puse pe bietul copilaş in scorbura unui lemn bortos. RETEGANUL, P. I 13. S-au ascuns intr-o măsea de ale lui, care era bor- toasă. SBIERA, P. 169. BORŢOS, -OÂSĂ. borţoşi, -oase, adj. (Popular) Cu burtă mare. A făcut ce-a făcut şi, din toată sărăcia, a cumpărat un crap mare şi borţos. CARAGIALE, M. 21. + (La f., despre femei) Gravidă, însărcinată. Pe urmă. . . a aflat că am rămas borţoasă. STANCU, D. 59. BORONĂ s. f. v. boroană. BfeVIZ s. n. Apă minerală. Place-mi borvizul ctt vin Şt mindra din sat străin. ŞEZ. I 270. BOSCĂR, boscari, s. m. (Mai ales în Mold.) Scamator. Bun scamator eşti. — Eu, cucoană?... Ferească dumnezeu ! ... Neam de neamu meu n-o fost boscari ALECSANDRI, T. 1296. BOSCĂRlE, boscării, s. f. (Mai ales în Mold.) 1. Scamatorie, [Farsa] ar avea rr.arele jnerit de a pune pe scenă toate boscăriile care se practică în politica partidelor [burgheze] de guvernămint. COCEA, P. 20. înjghebase cu fetele jocuri ude societate ti, pe care le vrîsta... cu cîte-o boscărie cu o batistă, cu un gologan. HOGAŞ, M. N. 48. 2. înşelătorie, pungăşie. Nu se poate crede în nebuniile tălmacilor ; ei inşală lumea, ca să ciştige bani.. ■ Acestea sint boscării. CONTEMPORANUL, II 325. De-ai umbla întreaga Itime... N-ai găsi chiar într-o mie Aşa tirg vestit să fie Pentru boscărie. ALECSANDRI, T. I 117. BOSCHET, boschete, s. n. Tufiş mic într-o grădină sau într-un parc, format din arbuşti plantaţi. Boschet de trandafiri, cn Iată-l [Jiul] tolănit intr-un larg boschet de plante. VLAHUŢĂ, O. A. II 134. Dulce îmi veneai în umbra Tăinuitului boschet. EMINESCU, O. i 112. Hai degrabă, Leonaş, să ne ascundem colea in boschet. ALECSANDRi, T. 1 189. BOSCÎRŢĂ, boscîrţe, s. f. (Transilv.,. în expr.) A-şl lua (sau a-şi aduna) boscîrtele = a-şi lua (sau a-şi strînge) boarfele. îmi vine să-mi adun boscirţele şi să fug de aici. SLAVICI, N. II 170. BOSCOĂNĂ, boscoane, s. f. (Transilv., în superstiţii, mai ales la pl.) Farmec, făcătura, vrajă; descîntec. Aici văd pe sfînta Vineri lingă muntele de glajă Culegind flori de boscoane, ierbi de farmec pentru vrajă. COŞBUC, P. II 137. Veneai tu şi fără de boscoanele lui. SLAVICI, O. II 186. Aceasta trebuie să fie o boscoană mare... ai grijă, împărate, să nu dai de rău. TETEGANUL, P. II 31. BOSCONÎ, bosconesc, vb. IV. Intranz. (Transilv., în superstiţii) A face farmece; a vrăji. Şi au venit babele şi au cercat cu cîte de toate ; deseîntat-au, vrăfit-au, bosconit-au. RETEGANUL, P. IV 49. B0SC0R0DEĂLĂ, boscorodeli, s. f. Bolboroseală, bom- băneală. BOSCOKODÎ, boscorodesc, vb. IV. 1. Intranz. A vorbi (singur) spunînd vorbe neînţelese, a bolborosi; a îndruga. Turnau [făină] în ceaun, de-a dreptul din poală, boscorodind. CAMILAR, N. I 209. Miraţi, au boscorodit turcii pe limba lor. STANCU, D. 11. Femeia boscorodea in tindă. REBREANU, R. II 62. + (în superstiţii) A deseînta pronunţînd formule neînţelese; a vrăji. Ţiganca... întinse cărţile. Apoi începu să boscorodească. SANDU-ALDEA, D. N. 193. începe dracul a boscorodi din gură şi a deseînta. CREANGĂ, P. 58. ^ T r a n z. Cind trecea cu mortul pe la poarta noastră, îl boscorodeam cu cimilitura: Chiţigaie, gaie... CREANGĂ, A. 14. 2. Tranz. A mustra, a cicăli. ba masă stătea lîngă mine şi mă boscorodea mereu că nu mănînc. IBRĂI- LEANU, A. 27. BOSlOC s. m..v. busuioc. BOSMĂ, bosmale, s. f. (învechit) Poznă, şotie. Fiul împăratului, cel ce făcuse bosmaua, se duse ca totdeauna pe la împăratul, se făcu şi el că se miră. ISpIRESCU, L. 372. BOSNIĂC1, -Ă, bosnieci, -e, adj. Din Bosnia; • al locuitorilor Bosniei. — Pronunţat: -ni-ac. BOSNIĂC2, -Ă, bosnieci, -e, s. m. şi f. Persoană f..cînd parte din poporul sud-slav care formează populaţi» de bază a Bosniei (în Iugoslavia). — Pronunţat: -ni-ac. BOSTAN — 267 — BOTANICĂ HOSTĂN, bostani, s. m. (Mai ales în Mold. şi Transilv.) 1. Dovleac. Numai luna Galbenă ca un bostan Iese, mare şi rurală, La iveală Dintr-o margine de lan. TOPÎR- CEANU, P. O. 24. Mamă Dochio... Adu bostanul fiert şi fagurii de miere fi ulciorul cu apă rece. DELAVRANCEA, A. 3. Compus: bostan-turcesc = varietate de dovleac. Intr-un coif al odăii... nişte bostani turceşti. CREAN CA. A. 96. 2. F i g. (în glumă sau ironic) Cap. A făcut cum i-a trăsnit prin bostanul lui. ŞEZ. II 74. B0STÁNA, bostane, s■ f. Loc unde se cultivă pepeni (şi alte plante înrudite); pepenarle, harbuzărie, bostă- nărie. încălecăm pe cai şi plecăm spre bostane. STANCU, D. 256. BOSTANGÍÜ, bostangii, s. m. 1. Bostănar. 2. (învechit şi arhaizant) Soldat pedestru din garda sultanului, care avea în grija sa şi grădinile seraiului. De-aici începeau grădinile umbroase, cu balcoane, chioşcuri şi cafasuri, intre scinteieri de cişmele, subt paza bosiangiilor. SADOVEANU, Z. C. 277. lîOSTANÂli. bostănari, s. m. Cultivator sau negustor de pepeni, păzitor al unei bostănării. BOSTĂNĂItÎE, bostănării, s. f. 1. Pepenărie, bostană. La Adîncata, între mirişti, [sînt] bostănării. STANCU, D. 250. Frica păzeşte bostănăria. CREANCĂ, P. 230. 2. Loc unde se vînd pepeni. Era cam pe fiecare stradă cite o bostănărie. PAS, Z. I 169. BOSTĂNÎÎL, bostanei, s. m. (Regional) Dovlecel. Bostănei umpluţi. BOSTÓN s. n. 1. (Ieşit din uz) Numele unui vals cu mişcări lente. 2. Presă plană de imprimat, de dimensiuni mici, întrebuinţată pentru tipărituri de format redus. B0SUIÓC s. m. v. busuioc. BOSUMFLA, bosúmflu, vb. I. Ref 1. A-şi arăta supărarea sau nemulţumirea printr-o înfaţişare posomorită; a se îmbufna. Apoi, nu te bosumfla, femeie, îi spuse altul. PAS, L. i 125. Atunci de ce ne mai bosumflam ,pentru toate nimicurile? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 260. Atunci n-am făcut nimica... s-a bosumflat Mînecuţă. SADOVEANU, P. M. 13. — Variantă: bozumflá vb. I. BOSUJU'LĂRE s. f. Faptul de a se bosumfla; îmbufnare. Se vedea pe chipul unor liberali bosumflarea. PAS, L. I 283. — Variantă: bozumflâre s. f. BOSUMFLÁT, -Ă, bosumflaţi, -te, adj. Supărat, îmbufnat, posomorit; mînics, ursuz. . Ştiulete strigase către Tache, care asculta bosumflat în prag. PAS. L. i 12. Neneaca matale împungea roabele cu acul cînd se scula bosumflată. SADOVEANU, N. F. 9. — Variantă: bozumîlât, -ă adj. BOŞÂIt, boşari, s. m. (Regional) Pepene verde cu miezul galben; pepene de Brăila. Se umflă şi creşte, creşte, ba cit oul de găină, ba cit oul de dropie, ba cit un boşar. DELAVRANCEA, S. 82. BOŞCEÂ, boşcele, s. f. (Regional) Fotă. A ieşit potri- vindu-şi boşcelele. STANCU, D. 74. B0Ş0R0G, boşorogi, adj. m. (Mai ales substantivat) (Persoană) care suferă de hernie. + (Ironic) Bătrîn, hodorogit, ramolit. B0Ş0R0GEÂLĂ, boşorogeli, s. f. Hernie. + (Ironic) Ramoleală. BOŞOROGl, boşorogesc, vb, IV. Refl. A se îmbolnăvi de hernie; a se vătăma. Mai stai, mă, de te odihneşte, că dacă te boşorogeşti PREDA, î. 80. BOŞTÎNĂ, boştine, s. f. 1. Rămăşiţă din fagurele fiert, după ce s-a stors mierea şi ceara. (Atestat în forma lioştină) Prăjeau pe foc intr-un ceaun mare nişte hoştine cu său. CREANGĂ, A. 15. 2. Tescovină. Rachiu de boştină. a Toarnă boştina [de struguri] în căzi de unde o iau, o pun în saci şi o calcă în jgheab. I. IONESCU, P. 252. — Variantă: lioştină s. f. • * *. B0ŞTIURÂ, boştiure, s. f. (Mold.) Scorbură (de copac); văgăună în coasta unui deal; gaură. Eşti de rîsul lumii cu aşa casă. Boştiură. Bate vintul şi ploaia. SADOVEANU, O. V 30. BOT, boturi, s. ri. 1. Partea anterioară (mai mult sau mai puţin alungită) a capului unor mamifere, cuprinzînd gura şi nasul. Vulpea se depărta in grabă, '' cu botul in pămînt. DUMITRIU, B. F. 14. Bouţii apucau iarbă, întindeau boturile după nuiele cu frunze grase. CAMILAR, TEM. 263. A ridicat botul şi a ciulit urechile puiul Vidrei. SADOVEANU, N. F. 24. (Metaforic) Trei- Nasuri s-a încruntat, făcîndu-şi bot buzele groase. SADOVEANU, m. c. 35. <$> Ex p r. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, înainte de plecare. Să le mai dea cite un pahar, să bea la botu calului. ISPIRESCU, L. 105. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune pe cineva) la respect. Aha, strigoii sînt cu botul pe labe! PAS, L. I 110. + (în glumă sau în batjocură) Gură. Alaiul se mişcă la pas, pe uliţele cotite, şi în curînd fu înconjurat de o droaie de copii... cu boturile nespălate. SADOVEANU, Z. C. 133. Muia feleştiocul in strachina cu dohot şi-mi trăgea un pui de răbuială ca aceea, pe la bot. CREANGĂ, A. 46. Expr. (Familiar) A se şterge (sau a se linge) pe bot (de sau despre ceva) = a fi nevoit să renunţe (la ceva), a-şi lua nădejdea (de la ceva). Ştergeţi-vă pe bot despre purcei! CREANGA, A. 110. A se întîlni (cu cineva) bot în (rar la) bot = a se întîlni (cu cineva) faţă în faţă şi pe neaşteptate. în- tr-o dimineaţă, mă intilnesc bot la bot cu ursul ist de sub fereastră. ALECSANDRI, T. 1309. A SC piipa în bot (cu cino- va) = a trăi sau a se afla în mare prietenie şi intimitate cu cineva. [Procurorii] se pupă în bot cu tîlharul de director. VLAHUŢĂ, N. 196. A da (cuiva) peste bot = a dojeni aspru, a răspunde cu asprime, a pune la punct. A face bot sau a pune botul = a se supăra, a se bosumfla. <$’■ Compus: (f i g.) bot-gros = om lipsit de bună-cuviinţă, nesimţitor, mitocan. Multe nu prea ştiu despre bot-grosul ăsta de Rădaşcă. SADOVEANU, P. Mi 195. -f (Impropriu) Cioc (gros şi mare), plisc, clonţ. Mierliţă, mierliţă, Pasăre pestriţă... La pene uşoară, La bot rotunjoară. TEODO- RESCU, P. P. 453. 2. Fig. Partea anterioară, ascuţită sau lunguiaţă, a unui obiect; capăt, vîrf. Ii repede un bot de cizmă în coaste. STANCU, D. 157. Pulpana... a fost apucată de botul maşinii. CARAGIALE, O. n 146. Bot de deal = proeminenţă de teren pe povîrnişul unui deal. Restul [din bucata de ostrov] urcă pe un bot de deal. GALAN, Z. R. 90. Pindeam, pîndiţi de negurile vii, Gîndind la fiecare bot de deal. CAMIL PETRESCU, V. 23. + Prora vaporului. Vaporul făcu un ocol mare, îşi îndreptă botul incet-incet spre cheiul din faţă. DUNĂREANU, CH. 199. BOTĂNIC, -Ă, botanici, -e, adj. Relativ la plante. Nu întrerumpe corespondinţa noastră botanică. NEGRUZZI, S. I 99. <ţ> Grădină botanică = instituţie posedînd un teren plantat cu copaci şi cu diferite specii de plante, destinat studierii şi cultivării lor în condiţii naturale sau de seră. Grădina botanică din Cluj. BOTÁNICA s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul structurii, funcţiunilor şi organelor plantelor, cu răspîndirea lor pe glob şi cu clasificarea lor în familii, clase etc. M-am pus pe studiat botanica. NEGRUZZI, S. I 103. BOTANIST - 268 - BOŢIŞOR BOTANÎST, -Ă, botanişti, -ste, s. m. şi f. Specialist n botanică. BOTĂ1, bote, s. f. 1. Vas de lemn, înalt ca o cofă şi înfundat la amîndouă capetele, cu o mică deschizătură în fundul de deasupra şi care serveşte pentru a duce apă la cîmp sau pentru a păstra băuturi alcoolice. V. fedeleş. Am o botă plină cu apă rece. PREDA, î- 12. 2. (Mai ales în Transilv.) Doniţă, cofă. într-o taină ţinea o botă cu păstrăvi vii, proaspeţi şi zglobii, pescuiţi în păriul spumegos. ODOBESCU, S. III 212. Dimineaţa se scula, Pe ochi negri se spăla Şi frumos se pieptăna, Botele-n mină lua. BIBICESCU, P. P. 263. — Variantă: (1) boită (STANCU,. D. 187) s. f. B6TĂ2, bote, s. f. (Mold., Bucov., Transilv. de nord) Bîtă. Făcindu-şi o botă bună, au pornit cu ea pin lume. SBIERA, P. 195. E destul o botă la un car cu oale. Expr. A da cu bota in baltă = a da cu bîta în baltă, v. baltă. A nu şti botă = a nu şti nimic. BOTEZ, botezuri, s. n. 1. Ritual creştin de primire a cuiva printre credincioşii bisericii (cu care prilej se atribuie şi un nume noului membru al comunităţii); p. e x t. petrecerea care are Ioc cu acest prilej, cumetrie. Din botez îmi zice Iliuţă. SADOVEANl1, N. F. 60. Iar noi să mai jucăm un pic Şi la botez. COŞBUC, P. I 59. Muzici vesele cîntară la botezul meu cu fală. MACEDONSKI, O. I 72. -v” F i g. [Florile] din botezul de lacrimi luară numele de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. -$> Nume de botez = ’ prenume. «Ionii din numele a Ion Popescul este nume de botez. (Poetic) Ceahlăul măreţ... şi-a păstrat de la daci numele de botez. RUSSO, O. 104. -$■ Expr. (Construit mai ales cu verbul « a primi») Botezul Incului = prima participare activă la o luptă în război. • 2. Apa întrebuinţată pentru săvîrşirea botezului (1). Acel vas cu botez se află... in mijlocul unei bisericuţe. ISPIRESCU, L. 29. BOTEZĂ, botez, vb. I. T r a n z. 1. A supune (pe cineva) ritualului botezului. Cind fu a-l boteza, împăratul adună răsărit şi apus. ISPIRESCU, L. 41. ^ F i g. Şl acolo îi boteză ploaia. RETEGANUL, p. III 83. Şi oricare chin Eu mi-l botez cu vin. ALECSANDRI, T. 771. Ex pr. (Familiar) A boteza laptele (sau vinul, rachiul) = a adăuga apă înainte de a pune în vînzare, pentru a mări cantitatea; a falsifica. (în legătură cu verbul «a rămîne ») Ctţi am botezat eu = nici unul. 2. A avea calitatea de naş sau naşă la botezul cuiva. Mă gîndesc eu că am un cumătru, care-mi botezase fata. SADOVEANU, N. F. 92. 3. A pune (cuiva sau unui lucru) un nume (uneori de glumă sau de batjocură, v. porecli). Mă cheamă cum l-a tăiat capul pe domnu Gavrilă să mă boteze. PAS, L. I 102. Dar te mai duce capul ca să-l botezi? Să-i zici Păsărilă, nu greşeşti. CREANGĂ, P. 245. B6TF0R, botfori, s. m. Cizmă’(ţărănească sau militară) cu turetci tari şi încreţite. Dovedise că lăsase botforii... la reparat. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 222. Alexandru [era]... cu botfori pînă la genunchi. SADOVEANU, O. I 58. Cu pantalonii vîrîţi în turetcile botforilor. VLAHUTĂ, O. A. II 70. ■—Accentuat şi: botfor. BOTGIiOS, botgroşi, s. m. Pasăre mică, cu penele variat colorate, cu ciocul gros şi tare, care trăieşte mai ales prin pădurile de paltini şi carpeni (Coccothraustes coccothraustes). Botgroşii şi scatiii îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181. Cea întîi pasăre care au fost jertfa cruzimii stăpinului meu era un botgros. ALECSANDRI, C. 66. BOTÎCĂ, botici, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui botă2. Dar botica atuncea unde n-au prins să-l îmblătească şi să-l bată şi pe de o parte şi pe de alta, cit îţi era mai mare jalea de el. SBIERA, P. 198. BOTÎNĂ, botine, s. f. (Mold.,) Gheată, cizmuliţă, ciuboţică. Şi-a ridicat în sfirşit dascălul privirile de pe virful.botinelor. GALAN, Z. R. 249. Se vede c-ai zburat pe deasupra glodului de nu ţi-ai feştelit... botinele, nici pantalonii. HOGAŞ. DR. II 122. El [o] privi... de la capul inundat în aur păn'la botinele micuţe. EMINESCU, N. 82. BOŢIŞOR, botişoare) s. n. Diminutiv al Iui bot (1). Nu mi-ai scoate oare ochii Cu-ascuţitul botişor? EMINESCU, o. iv 369. Expr. A avea pufuşor pe botişor = a trăda, prin anumite semne exterioare, fapte reprobabile săvîrşite anterior. Puişor CU caş la ■botişor, se spune unui om tînăr, fără experienţă, neştiutor, pentru care avem indulgenţă. BOTNIŢĂ, botniţe, s. f. Apărătoare (făcută din sîrmă sau din curele împletite), uneori un simplu belciug sau o scîndurică cu cuie, care se leagă la botul unor animale ca să nu poată muşca (cîinele, calul), să nu poată paşte (boul, calul) sau suge (viţelul). <$> Expr. A(-şi) pune botniţă la gură = a(-şi) impune tăcere. BOT0S, -OĂSĂ, botoşi, -oase, adj. (Despre oameni) 1. Cu gura mare, în formă de bot. Celălalt... oglindea pe faţa-i rînjitoare şi botoasă josnicia cea. mai murdară. M. I. CARAGIALE, C. 45. 2. F i g. Supărat, bosumflat. Duţu a stat tot timpul mesei botos. C. PETRESCU, A. 450. Dar ce ai, puiule, de eşti aşa botos? CONTEMPORANUL, VIj 114. •$> Expr. A rămîne botos = a nu reuşi într-o acţiune întreprinsă; a rămîne cu buzele umflate. 3. (Familiar) Obraznic, îndrăzneţ. Te. ştiu că eşti botosl îl repezi preotul. PAS, L. I 14. BOTRIOCEFĂ1, botriocefali, s. m. Vierme intestinal, avînd o lungime de mai mulţi metri, care trăieşte ca parazit în intestinul gros al omului. — Pronunţat: -tri-o-, BOTROŞ, botroşi, s. m. Pasăre din ordinul păsărelelor, cu ciocul foarte scurt, aproape rotund, cu pene roşii-închis pe piept, negre pe cap, cenuşii pe spate şi albe la coadă (Pyrrhula vulgarisj. BOŢ, boţuri, s. n. (Rar la pl.) Bucată mică, de formă rotundă, dintr-o materie care se poate face bulgăre sau cocoloş. Şi Ui, flăcăuaş sărăcuţ de la ţâră, Care-ţi fărîmai bucuria sub sapă Pe un boţ de mămăligă cu ceapă... Tu n-ai cunoscut niciodată Dreptul. DEŞLIU, G. 53. [în desagi] avea două-trei cepe şi un boţ de mămăligă veche. PAS, L. I 34. Vede pe-o ieşitură un boţ de mămăligă. CREANGĂ, P. 145. Parcă-s Expr. A face (ceva) bot = a da (unui lucru, cu mîinile) formă rotundă; a strînge, a ghemui, a mototoli. I-a mai rămas o bucăţică de mămăligă imbrînzită şi, fă- cînd-o boţ, a zis... CREANGĂ, P. 143. Boţ CU ochi = copil mic, prunc. Ia, am fost şi eu, in lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită, din Humuleşti. CREANGĂ, A. 71. • BOŢI, boţesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) 1. (Cu privire la un lucru) A face boţ, a mototoli. V. g h e m u i. Ea boţi scrisoarea cu mîna. EMINESCU, N. 76. Domnilor, îmi boţiţi hainele! ALECSANDRI, T. 760. Refl. Mi s-a boţit pălăria. 2. (Cu privire la faţa omului) A zbîrci, a încreţi. Vîrsta i-a boţit faţa. Refl. Obrazul spîn şi uscat se boţi cu mărunte creţuri, în rîsul din totdeauna blajin. C. PETRESCU, R. DR. 13. B0ŢIŞ6R, boţişoare, s. n. Diminutiv al lui b o ţ. Eu mă uit ţintă, c-o poftă de care mi-e ruşine, la un beţişor de icre negre, cit o nucă, aşezat frumos pe-o frunză de viţă. BOŢIT - 269 — BOXEUR VLAHUŢĂ, O. A. II 84. Beţişor de gheaţă rece, Vara vine, iarna trece. SEVASTOS, C. 165. BOŢÎT, -Ă, boţiţi, -te, adj. (Mold.) 1, (Despre stofe sau haine) Mototolit. 2. (Despre faţa omului) Zbîrcit, încreţit. De cind tl ţin minte oamenii,' aşa îl ştiu, cu pielea boţită şi arsă şi cu pălăria ca clopotul pe capiii plecat. SADOVEANU, O. III 561. Faţa mică, boţită şi scrijelată toată in zbîrcituri adinei. VLAHUŢĂ, N. 124. BOŢITtîItĂ, boţituri, s. f. Cută, încreţitură care face ca un lucru să fie boţit. BOU, boi, s. m. 1. Taur castrat, folosit ca vită de muncă la tracţiune; carnea lui constituie un aliment pentru om (Bos taurus). Boii, trăgînd brazda la ■deal, păreau a sta pe loc, aşa de încet urcau. CAMILAR, TEM. 89. Primarul de la noi Ne înjugă ca pe boi Şi ară ■cîmpul cu noi, De rîd şi boii de noi. PAS, L. I 12. Se vedeau pluguri c\i boi plăvani. SADOVEANU, Ni F. 37. Pocnind din bici pe lingă boi, în zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COŞBUC, P. I 93. Cine jură azi un ou mîihe va fura un bou. (Metaforic) Ochi de bou — ochi mari şi lipsiţi de expresie, ca ai boului. ^ Expr. A nu-i Ii (toii) boii acasă = a fi rău dispus. Lui moş Nicliifor acestea nu-i prea veneau la socoteală şi de aceea nu-i erau acum mai niciodată boii acasă. CREANGĂ, P. 111. A-şi băga (sau pune) boii în jug (sau în plug sau în cîrd) cu cineva = a căuta pricină de ceartă. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da (cuiva) pace, a-1 lăsa în apele lui. A scoate (pe cineva) din boii lui = a scoate (pe cineva) ■din sărite, a enerva. A lua (cuiva) boii de dinainte = a ■despuia (pe cineva) de toate, a-1 aduce la sapă de lemn. A nu face cu cineva boi băl{aţi = a nu se împăca mult timp cu cineva. A merge (sau a sc duce) (ca) cu boii (sau cu carul CU boi) = a merge încet, anevoie. 2. Compuse: bou-de-marc = peşte mic de mare, cu capul gros şi lătăreţ, cu botul scurt şi cu ochii aşezaţi în partea superioară a capului (Uranoscoptis şcaber) ; bou-sur = zimbru; bou-de-baltă = a) specie de broască (v. b u h a i - d e - b a 11 ă); b) specie de bîtlan (Boutaurus stelaris); c) (şi în forma bou-dc-apă sau boul-bălfii) = gîndac mare de apă, cu corpul lătăreţ-oval, de culoare neagră, cu picioarele potrivite pentru înot şi acoperite cu peri lungi şi deşi (Hydrophilus picetis). Boul-bălţii, gîndac dintre cei de tot mici, dar al cărui cîntec răsună departe, sare de un sfert de stînjen în sus sau, cu iuţeli ca ale clipirilor, zgirie oglinda tihnită a apelor. MACEDONSKI, O. III 4; bou-de-noapte = bufniţă; boul-lui-dumnczeu sau boul-domnului = a) rădaşcă; b) (şi în forma boul- popii) buburuză. BOUĂR, bouari, s. m. (Rar) Păzitor de boi. V. văcar. Bouarii mănăstirii l-au găsit pe Palamon ciuruit de cuţite fi mort. GALACTION, O. I 214. — Pronunţat: bo-uar. BOULE An, bouleni, s. m. Diminutiv al lui bou. în ogradă intrase... un car cu doi bouleni jigăriţi. REBREANU, R. I 191. în colţ, la marginea poienii, Era un car cu oiştea-ntoarsă Şi-n jug, alături, boulenii. GOGA, C. P. 22. Boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu giturile întinse, aşteptînd jugul. GÎRLEANU, L. 37. — Pronunţat: bo-ti-. BOUR, bouri, s. m. 1. Taur sălbatic (speţă astăzi dispărută în ţara noastră) socotit ca strămoş direct al vitelor mari cornute de la noi şi al cărui cap era reprezentat pe vechea stemă a Moldovei (Bos primigenius). Era un bour bătrîn cu coama murgă, insă cu celălalt păr des- chis-alburiu. SADOVEANU, F. J. 374. Bouri nalţi cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. 2. (Mold., învechit) Fier cu marca • unui cap de bour (1), cu care se înfierau odinioară criminalii şi Se în semnau vitele, măsurile, pietrele de hotar etc.; (mai tîrziu) orice semn domnesc sau oficial de înfierare. Se cunosc boii din cireadă şi caii din herghelie de pre bourtd lor. . NEGRUZZI, S. I 298. BOURfiL1, bourei, s. m. Diminutiv al lui bou. 1. v. bou (1). Viţeluşi, bourei se prăbuşeau sub fuga boilor negri. CAMILAR, N. II 48. 2. (Regional) Melc. Bourei, bourei, Scoate coarne de viţel POP. — Pronunţat: bo-u-, BOURfiL2, -EA, bourei, -ele, adj. Cu coarne ascuţite ca ale bourului. Boi bourei... înfrunte ţintaţi, în coarne fer aţi. ALECSANDRI, P. P. 102. -f- (Substantivat, m.) Sfîrc(al sînului). Sub alba haină de noapte, de la glt în jos se trădau boureii sinilor. EMINESCU, N. 63. — Pronunţat: bo-u-, BOUBESC, -EĂSCĂ, boureşti, adj. (Despre coarnele melcului; în versurile spuse de copii) De bour. Melc, melc, Codobelc, Scoate coarne boureşti. TEODORESCU, P. P. 191. — Pronunţat: bo-u-. B0UR0ÂICĂ, boieroaice, s. f.(Rar) Femela bourului. Bu- haii tnugesc cu putere, pălindu-se cu frunţile şi împungîndu-se cu coarnele, războindu-se pentru stăpînirea poienilor unde pasc bouroaicele. SADOVEANU, F. J. 272. — Pronunţat: bo-u-roai-, bouşOb, boişori, s. m. Boulean. Bieţii boişorii mei s-gh... dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, P. 44. boUţ, bouţi, s. m. Boulean. Se duse în grajd la bouţi Pe cel ţintat îl scărpina mai mult in frunte. CAMILAR, TEM. 38. Boule, biuţul meu! SBIERA, P. 189. BOTÎN, -Ă, bovini, -e, adj. De bou, din familia sau din speţa boului. Rasă bovină. Pestă bovină = numele unei boli a vitelor cornute. + (Substantivat, f. pl.) Subfamilie din familia rumegătoarelor, avînd ca tip boul; animalele pe care le cuprinde această subfamilie. Măsurile tehnice organizatorice pentru condiţionarea şi îngrăşarea bovinelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. BOVINI) 6U, bovindouri, s. n. (Englezism) Nişă care prelungeşte spre exterior o cameră. BOX1 s. n. Luptă cu pumnii între doi sportivi, efectuată cu mănuşi speciale, după anumite reguli; pugilistică. BOX2 s. n. Piele de viţel prelucrată, din care se fac feţe de încălţăminte. Ghete de box. BOXĂ, boxez, vb. I. Intranz. A practica sportul boxului, a lupta după regulile boxului. + T r a n z. (Familiar) A lovi cu pumnii (ca la box). BOXĂ, boxe, s. f. Despărţitură, compartiment înăuntrul unui local (la tribunal pentru acuzaţi, la restaurant pentru mese separate). Luptele din februarie 1933 şi procesul ceferiştilor — în cursul căruia tovarăşul Gheorghiu-Dej a transformat boxa acuzaţilor intr-o tribună de demascare şi acuzare a burgheziei şi imperialisinuhii—au stirnit o puternică mişcare de solidaritate internaţională. SCINTEIA, 1953, nr. 2586. Grupul e condus la masa rezervată, spre dreapta, aşezată oblic intr-un fel de boxă. CAMIL PE- TRESCU, T. II 87. + Despărţitură într-un adăpost de animale (în special de cai), pentru izolare. + Compartiment mic în interiorul unui edificiu, destinat unor servicii auxiliare. Pivniţă cu două boxe. BOXER, boxeri, s. m. Sportiv care practică boxul. — Scris şi: (după franţuzeşte) boxeur (pronunţat boxor). BOXEUR s. m. v. boxor. BOZ — 270 — BRAND BOZ, boji, s. m. Plantă erbacee, mare, cu miros neplăcut, care are flori albe şi fructe mici, negre (Sam- bucus ebulus). Semănat-am, semănat, Ca să crească rod bogat, Rodul mult şi bobul plin Fără boji şi mărăcini. FRUNZĂ, S. 43. Vila de vie tot învie, Iară viţa de bnz tot răgcz. CREANGĂ, P. 210. <$> E x p r. A tăia boji la cîilli =.a pierde vremea, a nu avea nici o ocupaţie; a tăia frunză clinilor. — PI. şi: bozi (PREDA, î. 137). B0ZIE, bozii, s. f. Boz. De emoţie, în surdină, Subt vn snop de bozie, O păstaie de sulcină A făcut explozie. TOPÎRCEANU, B. 48. ■—-Pronunţat: -zi-e. BOZUMFLĂ vb. I v. bosumfla. BOZTJMFLĂRE s. f. v. bosumflare. BOZUMFLĂT, -Ă adj. v. bosumflat. BRAC, bracuri, s. n. (Mold., mai ales la p!.) Rest, rămăşiţă; sfărîmătură, bucată. Au rămas pe loc, printre stirvuri de cai şi bracuri de căruţe. GALAN, Z. R. 68. Luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri. EMINESCU, O. I 132. Loc. adj. Do brac = care nu este bun de nimic; p. e x t. neîntrebuinţat. Slab şi costeliv, ca un cal de brac. ODOBESCU, S. III 157. BRACONA, braconez, vb. I. Intranz. A vina sau a pescui ilegal, fără a avea permis. BRACONAJ, braconaje, s. n. 1. Faptul de a bracona; vînătcare sau pescuit ilegal, fără permis. 2. Delictul comis de cel care braconează. BRACONIÉR, braconieri, s. m. Cel care vînează sau pescuieşte ilegal, fără a avea permis; hoţ de vînat. Braconierii şi lupii s-au retras biruiţi. SADOVEANU, V. F. 20. — Pronunţat: -ni-er. BRACTÉE, bractee, s. f. Organ membranos, avînd forma unei frunzişoare, care se află la baza florilor. Bracteele acoperă bobocul înainte de înflorire. BRAD, brazi, s. m. 1. Arbore din familia coniferelor, înalt, cu frunze de culoare verde-închisă, persistente, în formă de ace şi avînd pe partea inferioară două dungi alburii; creşte în zona muntoasă (Abies alba sau Abies pectinata) ; p. e x t. nume generic dat arborilor din familia coniferelor. V. pin, molid, ienupăr. Mari bogătani, Fiare flăminde-nsetate De aur, de arginţi, de bucate. De păduri de brad. BENIUC, V. 153. La noi sînt codri verzi de brad Şi timpuri de mătasă. GOGA, P. 12. Din virful Carpaţilor, Din desimea brazilor, Răpe- zit-am ochii mei. ALECSANDRI, P. II 9. -$> (Metaforic) Ea încă avea la ce se uita la el; căci era un brad de romînaş. ISPIRESCU, L. 125. Apă de brad = amestec lichid de apă şi ulei extras din frunze de pin, folosit pentru primenirea aerului în camere, săli de spectacole etc. <$> Compuse: bradul-ciumei = un fel de jneapăn cu fructe mici ; brad- negru sau brad-roşu = molid. + Lemnul arborelui descris mai sus. Cu perdelele lăsate Şed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I 105. 2. Vîrf sau crengi de brad cu care se împodobeşte carul sau porţile mirilor în timpul nunţii. 3. (Articulat; în forma hora bradului) Numele unei hore care se joacă în ajunul cununiei la casa miresei. BRAGAGERÎE, bragagerii, s. f. Local unde se prepară sau se vinde bragă. Trăgea tot spre îndeletnicirea lui taty su : un chioşc... o tutungerie, o librărie sau o braga- gerie. PAS, Z. I 279. BRAGAGÎU, bragagii, s. m. Cel care face sau vinde bragă. Se aude, acoperind tot zgomotul stradei, glasul unui bragagiu. CARAGIALE, O. II 169. Simigiii. .. împreună cu bragagiii şi salipgiii arnăuţi făceau contrast cu alunarii. FILIMON, C. 58. — Variantă: (Mold.) brahngiu (ALECSANDRI, T. 531) s. m. BRAGĂ, brăgi, s. f. Băutură răcoritoare preparată din zeamă de mei rîşnit, fiert şi fermentat, sau din bucăţele de pîine fermentate îri apă. Dinspre tirg se arătau bulgarii cu bragă. SADOVEANU, O. VI 180. Vara, braga şi limonada sînt purtate în spate şi in doniţe ferecate frumos cu cercuri de alamă. CAMIL PETRESCU, O. 197. Braga este, ca băutură, foarte răcoritoare şi igienică. CARAGIALE, O. II 169. Expr. Ieftin ca braga = foarte ieftin, ieftin de tot. + Pahar, ceaşcă etc. cu această băutură. Dă-mi o bragă. — Variantă: (Mold.) brallă (CONTEMPORANUL, VII] 386) s. f. BRÁGHINA s. f. Varietate de struguri cu bcabe rare, roşii, care se coc înaintea tuturor strugurilor şi din care se scoate un vin roşu-deschis. BRAHAGÍU s. m. v. bragagiu. BRÂHĂ s. f. v. bragă. BRAHIAL, -A, brahiali, -e, adj. Care se referă la braţe, care aparţine braţelor. Arteră brahială. Muşchi brahiali. ■— Pronunţat: -hi-al. BRAHICEFÁL, -Ă, braliicefali, -e, adj. (Despre oameni, în opoziţie cu dolihocefal; adesea substantivat) Cu craniul aproape rotund; al cărui craniu are lungimea (măsurată de la baza nasului spre monticulul occipital) puţin mai mare decît lăţimea. BRAHICEFALÍE s. f. (în opoziţie cu doli- hocefalie) însuşirea de a fi brahicefal; faptul de a aparţine tipului brahicefal. BRAHMÁN, brahmani, s. m. Membru al castei sacerdotale sccotite ca cea dintîi dintre cele patru caste indiene; preot al lui Brahma. BRAHMANÍSM s. n. Religie indiană, al cărei zeu suprem este Brahrru. BRAMBURA adv. (Construit mai ales cu verbe de mişcare) Fără rost, fără căpătîi. Mergi şi te culcă... Ce umbli brambura? CAMILAR, N. I 156. Ocalele de noroi de pe tălpi nu mai îngăduiau să goneşti din nou brambura peste cîmp. PAS, L. I 261. BRANCÂRDĂ, brancarde, s. f. Targă pentru transportarea bolnavilor sau răniţilor. Sînt sanitari şi brancarde. CAMILAR, N. I 54. O brancardă goală aştepta lingă uşa întredeschisă. BART, E. 252.- (La pl.) Serviciul brancardelor. Chemaţi brancardele l CAMILAR, N. I 55. BRANCARDIÉR, -Ă, brancardieri, -e, s. m. şi f. Persoană care poirtă brancarda; ostaş care are misiunea de a ridica răniţii de pe cîmpul de luptă şi de a-i transporta la posturile dé prim-ajutor şi la ambulanţe. Dragostea brancardierilor, uriaşa dragoste omenească... infringe puterea morţii. CONTEMPORANUL, S.. II, 1948, nr. 1C8, 6/2. Avea brancardiera mini subţiri. TULBORE, V. R. 10. Citeva ţipete năbuşite tresărită. Cind fumul se risipi,, brancardierii alergară. SADOVEANU, O. VI 22. — Pronunţat: -di-er. BRANCIÓG, brancioguri, s. n. (Regional) Pămînt pietros. Sapă vesel bieţii ţăranii noştri in branciogut sterp al dealurilor Plevnci. ODOBESCU, S. III 565. BRAND, branduri, s.n. (Mii.) Aruncător; p. ext. bombă proiectată de aruncător. Chipul ostaşului e pirlit de exploziile brandurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 4/4. Dimbu-acela... Trei zile nemţii l-au bătut cu brandul. TULBURE, în POEZ. N. 436. în bătaia tunurilor şi a bran BRANDEBUR — 271 — BRAT durilor, in locuri mai pline de primejdii ca întiia linie de luptă. CAMILAR, N. I 228. BRANDEBTJR S. n. v. brandenburg. BRANDEBljRG S. n. v. brandenburg. BRANDENBURG, brandenburguri, s. n. (Mai ales Ia pl.) Şnururi sau găitane care se cos ca podoabă pe pieptul şi (mai ales) .în dreptul butonierelor unei haine (în special la uniformele militare). Soldaţii se legănau in ¡a, in mantalele lor cenuşii care lăsau să se vadă cite un colţ de tunică roşie cu brandenburguri şi pantaloni albi. DUMITRIU, N. 113. [Şedea] intre un ofiţer cu tunica plină de brandenburguri şi un dregător mare. PAS, L. I 244. La uşile odăilor... păzeau siimeni, în frumoase straie roşii cu brandenburguri albastre. SADOVEANU, Z. C. 139. — Variante: brandebiir (GHICA, S. ISO), brandcburg (SADOVEANU, O. VI 104) s. n. BRANHIE, branhii, s. f. (De obicei la pi.) Organ extern (liber sau acoperit) prin care respiră peştii, racii şi alte animale care trăiesc în apă. — Pronunţat: -hi-e. BRÂNIŞTE, branişti, s. f. 1. Pădure sau parte a unei păduri din care e oprit să se taie lemne (v. opritură); pădure cu copaci mari de peste 25 de ani; p. ext. pădure. Prin braniştile desfrunzite vulpi de-aramă se ascund. STANCU, C. 106. Mulţi- şi falnici fii domneşti încercară—pasămite — Calea braniştei oprite Şi-a-n- drăznelii nebuneşti. TOMA, C. V. 141. 2. (Mold., învechit şi arhaizant; uneori determinat prin «domnească») Moşie domnească (alcătuită din păşune şi fîncaţă). Toată ziua stătuse in picioare... primind stofe, bani... sămile oilor de la munte, a boilor de la Bohotin, a hergheliei din braniştea de la Neamţ. SADOVEANU, Z. C. 215. BRANŞĂ, branşez, vb. I. Tranz. A face un branşament sau un racord electric. BRANŞAMENT, branşamente, s. n. Porţiune de conductă (de fontă, plumb sau oţel galvanizat) care face legătura între o conductă publică de distribuţie a apei sau a gazului şi instalaţia unui consumator. BRĂNŞA, branşe, s. f. Ramură, specialitate, domeniu de activitate (în meserii, negoţ, tehnică etc.). Femeia participă. .. in toate branşele economice şi sociale. SAHIA, U.R.S.S. 108. ^ Loc. adj. De'branşă = de meserie, de specialitate, specialist. Este funcţionar bun, dar nu e de branşă. BRANŢ, branţuri, s. n. Bucată de piele de calitate inferioară care se aplică în interiorul încălţămintei, peste talpa propriu-zisă. Bucată de carton sau de plută care se pune în pantofi, cînd aceştia sînt prea mari sau cînd au asperităţi în interior. BRAS s. n. Fel de înot în care se vîsleşte simultan cu mîinilte şi cu picioarele în plan orizontal, în mişcări largi, simetrice. — Scris şi: (după franţuzeşte) brasse. BRASĂRDĂ, brasarde, s. f. Bandă de stofă, depînză, de mătase etc. care se poartă pe braţ şi cars indică o anumită calitate a unei persoane. BRASlERĂ, brariere, s. f. Obiect de lenjerie de copil sau de femeie, fără mîneci, care cuprinde pieptul. — Pronunţat: -si-e-. BRASSE s. n. v. bras. BRAŞOĂYĂ, braşoave, s. f. (Familiar, mai ales la pl.) Vorbă lipsită de temei; palavră, minciună. N-avem timp de braşoave! Lasă-ne cu prostiile tale! PAS, L. I 140. Şiretul, înadins ne duce-aşa departe, ca să nu băgăm noi de seamă că ne spune braşoave. VLAHUŢĂ, O. A. II 24. Ia tacă-ţi gura, măi Gerilă... Acuş se face ziuă, şi tu nu mai stincheşti cu braşoave de-ale tale. CREANGĂ, P. 252. BRAŞOYEĂN, braşoveni, s. m. 1. Locuitor al Braşovului (vechiul nume al Oraşului Stalin). 2. Negustor de braşovenie. Braşoveni, sâptinari... toţi minau înspre centrul oraşului. D. ZAMFIRESCU, R. 6. Populaţiunea oraşelor se compunea de. meseriaşi şi neguţători împărţiţi în... corporaţii: tabaci, braşoveni, gabroveni. GHICA, S. A. 36. BRAŞO VEÂNCA, braşovence, s. f. 1« Locuitoare a Braşovului (vechiul nume al Oraşului Stalin). 2. Căruţă sau trăsură mare (de Braşov) cu coviltir. V. c h e r v a n. BRAŞOVENfiSCj -EĂSCĂ, braşoyeneştij adj. De Braşov. Cai braşoveneşti. Căruţă braşovenească. BRAŞOVENIE s. f. (învechit) Marfă (mai ales fierărie) de Braşov şi prăvălia unde se vindea astfel de marfă. Casa fraţilor Ferhati face comerciul între Transilvania şi Romînia, importînd braşovenii şi exportînd lină şi piei. I. IONESCU, P. 429. BRAŢ, braţe, s. n. 1. Membru superior al corpului omenesc care se articulează la umăr şi se termină cu degetele; (în înţeles mai restrîns) partea membrului superior de Ia umăr pînă la încheietura mîinii; (Anat., în opoziţie cu antebraţ) partea membrului superior de la umăr pînă la cot. Condicile de sub braţ ii căzură. PAS, L. I 31. Mama Anghelina m-a auzit. Tocmai intra cu braţele încărcate de farfurii. SADOVEANU, N. F. 22. Braţul meu e slăbănogii, nu mai poate să invîrtească paloşul. ISPIKESCU, L. I 12. Puternicele braţe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Braţu-i stîng era-ncordat Sub un scut de fier săpat. ALECSANDRI. P. II 10. <> (Poetic) De-aş avea tărie, aş cerca s-o cuprind [ţara mea] cu braţele amîndouă. DEŞLIU, în POEZ. N. 170. <$• Fig. Blăstem pe tine, braţ duşman. COŞBUC, P. I 101. Ce spui tu, străine? Ştefan e departe, Braţul său prin taberi Mii de morţi împarte. BOLINTINEANU, O. 34. ^ Loc. a d v. (în legătură cu verbele « a fine », «a lua », «a prinde ». «a cuprinde » etc.) în braţe = cu braţele petrecute în jurul corpului cuiva (spre a-1 strînge la piept în semn de iubire sau spre a-1 purta pe sus). Tată-său, cuprin- zindu-l în braţe, îl sărută. CKEAXGĂ, P. 19S. Judccă-un fecior pe-o fată. Judecata-i şi făcută: Stringe-o-n braţe şi-o sărută. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 415. (în legătură cu verbele «a merge », «a se plimba » etc.) (Braţ) la braţ (sau de braţ) = cu braţul trecut pe sub braţul altuia. Tata merge înainte, cu mama la braţ. SAHIA, N. 54. Braţ de braţ păşesc alături. EMINESCU, O. I 154. <$■ E x p r. A da (sau a primi, a orori, a lua cuiva) braţul (spre a merge cu el la braţ). Dă-mi braţul să sui scările. ALECSANDRI, T. I 40. Primiţi deocamdată braţele noastre, ca să vă ducem la gazdă. ALECSANDRI, T. I 120. Vara mea luă braţul bărbatului său. NEGRUZZI, S. I 38. A duce (pe cineva) do (sau Ia) braţ (spre a-1 sprijini). A primi (sau a aştepta etc. pe cineva) cu braţele dcschiso = a primi (sau a aştepta etc.) cu mare dragoste, cu mare plăcere. Mai bine haidem la culcare, că ne aşteaptă omul împăratului cu masa întinsă, făcliile aprinse şi cu braţele deschise. CREANGĂ, P. 251. A sta (sau a şedea etc.) cu braţele încrucişate v. încrucişat. A îi braţul (drept al) cuiva =a fi sprijinul sau omul de încredere al cuiva. Gruie, vechiul meu tovarăş, pavăza şi braţul meu. Iacă zorile ce-n neguri le zăream doar tu şi eu. DAVILA, V. V. 184. A ajunge (sau. a aduce, a arunca) pe cineva Î11 braţele cuiva = a ajunge (sau a lăsa pe cineva) la discreţia, la bunul plac sau în puterea cuiva. 2. (La pl., prin metonimie, uneori determinat prin «de muncă») Muncitori, lucrători. Crezi tu că vom BRAŢET — 272 - BRĂCUI putea noi singuri secera ¡i siringe atita amar de griu? că doar sute şi mii de braţe trebuie ac-lo, nu ¡agă. CREANGA, P. 155. 3. Cantitate (de lemne, fîn etc.) care se poate cuprinde şi duce în braţe. Smulsei din zmeuriş şi-i adusei, pentru noapte, un braţ zdravăn de iarbă fragedă şi înflorită. HOGAŞ, M. N. 168. Puse pe tăciunii ce fumegau în vatră un braţ de vreascuri. NEGRUZZI, S. I 92. â. Obiect sau parte a unui obiect, a unei unelte sau a unei maşini care, prin forma, poziţia sau funcţia îndeplinită, seamănă cu braţul omului. Braţ de macara. Braţul manivelei. Braţul pîrghiei. Braţul balanţei. —:fă uitam, fără să văd, pe maidanul cu basculă, spre bariera cu braţul de lemn, vopsit în roşu şi alb, ridicat ca o ameninţare pentru căruţele ce treceau, mici şi încărcate. G. M. ZAMFI- RESCU, M. D. I 60. Se înfundă intre braţele fotoliului moale, aprinde ţigara, citeşte şi tace. C. PETRESCU, A. 489. Văzu în boitele scărilor candelabre cu sute de braţe. Şi-n fiecare braţ ardea cite o stea de foc. EMINESCU, N. 6. 5. Ramificaţie a cursului principal al unui fluviu, al unui rîu etc. In faţa portului Hîrşova, aşezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanii, se împreună cele două braţe ale Dunării. VLAHUŢĂ, O. A. II 122. BRAŢÎT s. f. v. braţetă. BRAŢÎTĂ s. f. (Pe cale de dispariţie, numai în c x p r.) A merge cu cineva (sau a lua pe cineva) Ia braţetă = a merge cu cineva (sau a lua pe cineva) la braţ. — Variantă: braţ6t (PANN, P. V. II 115) s. n. BRAV, -A, bravi, -e, adj. Viteaz, curajos, îndrăzneţ. Nainte, brav popor de coreeni, Ne-nvinsă-i cauza dreaptă ce o aperi! FRUNZĂ, S. 40. <$> (Substantivat) Chem bravii cu inima tare Ce ştiu spulbera stăvilare. TOMA, C. V. 309. BRÁVA1 interj, v. bravo. BRAVĂ2, bravez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A înfrunta bărbăteşte (o primejdie), a se împotrivi fără frică; a se expune în mod inutil unei primejdii. V. desfide, s f i d s. A brava moartea. BRAVĂDĂ, bravade, s. f. Acţiune, gest sau vorbă prin care bravezi pe cineva sau ceva (de temut). V. sfidare, desfidere. BRAVÍSIMO interj. (Familiar şi ironic) Superlativ al lui brav o. Bravísimo, să trăiască.. . şi să tot îndoape la curcani. CONTEMPORANUL, VII 197. BRAVO interj. Exclamaţie care exprimă aprobare, laudă, apreciere (a jocului unui artist, a cuvîntării unui orator, a vorbei sau a faptei cuiva); foarte bine, foarte frumos, minunat. Aplaudau din răsputeri, strigind cit îi lua gura: bravo, Gherlaş, aşa, bravo! SAHIA, N. 66. Bravo! se auziră strigăte. PAS, L. I 142. <$>- (Ironic) Bravo!... vă duceţi şi mă lăsaţi în mijlocul drumului, de vă aştept un ceas. ALECSANDRI, T. 1047. «$- (Substantivat) Atunci izbucni un bravo ieşit din sute de piepturi. — Variante: (învechit) brâvos (PAS, L. I 35, CARA- GIALE, O. I 91), (popular) brava (CAMILAR, N. II 441, STANCU, D. 75, HOGAŞ, DR. II 36) interj. BRĂVOS interj, v. bravo. BRAVIÎRĂ, (2) bravuri, s. f. 1. Vitejie, curaj, bărbăţie. Bravura ostaşilor sovietici. 2. Faptă bravă, curajoasă. A săvîrşit multe bravuri pe cimpul de luptă. ■$> (Ironic) îl pune [paharul] pe masă cu atîta putere, că se sfarmă în mii de bucăţele (este de luat aminte că face asemenea bravură fără să-şi taie mtinile). «HEKEA, ST. CR. 180. Iţi trebuie o zi-ntreagă bravurile s-asculţi, Minuni de vitejie ce el a arătat... înfricoşînd fire duşmani. Aici apoi pe-ntregul croieşte la minciuni, Şi nu găseşti pe urmă-i o umbră d-adevăr. NEGRUZZI, ■•S. II 203. BRĂZDĂ, brazde, s. f. 1. Fîşie de pămînt răsturnată cu plugul; urma (şanţul, tăietura) rămasă în pămînt după plug. Brazdele se săltau, reavăne, creşteau, luceau, se culcau una peste alta, adinei, rădăcinile gliei trosneau, nimic nu se putea împotrivi fierului. CAMILAR, TEM. 47. Semănătorul printre brazde lăsa sămînţa lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Plugurile rămîn singurele pe brazdă în ţarină, cu săptămînile. CREANGĂ, A. 72. L-am văzut adesea pe ţăran despicind cu greutate, in arşiţa soarelui, brazda rebelă. BĂLCESCU, O. I 324. Ziua toată a lucrat, Brazdă neagră-a răsturnat, Şi prin brazde-a semănat Griu mărunt şi griu de vară. ALECSANDRI, P. P. 387. ^Loc. adj. (Despre vite de jug, în opoziţie cu de către o m) Din (sau de) brazdă = din dreapta. Boul din brazdă. 4>Loc. a d v. în brazdă = de-a dreapta. Pune-n brazdă pe Boghean Şi către om pe Joian. SEVASTOS, C. 303. <$>• E x p r. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau Ia) brazdă (bună) = a aduce (pe cineva) la calea cea. dreaptă, a-1 face să se deprindă cu împrejurările, să se acomodeze. Femeile îl categorisesc, romantice: un timid... Dar îl dăm noi pe brazdă, îşi spun unele, visind. PAS, L. I 118. Muierea lui se tot gîndi cum şi-ar putea dezvăţa bărbatul de la băutul cel fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună. RETEGANUL, P. IV 8. Pină l-am dat la brazdă mi-am stupit sufletul cu dinsul. CREANGĂ, P. 230. A Se da pe (sau ¡a) brazdă = a se deprinde cu o nouă muncă sau cu o nouă situaţie; a se acomoda. «Să stringem reacţia în chingi, pînă s-a da pe brazdă », spuneau cei mai îndrăciţi din guvern şi divan. PAS, L. I 109. încet, încet, nora s-a dat la brazdă şi baba era mulţumită cu alegerea ce-a făcut. dREANGĂ, P. 7. F i g. Tai brazdă prin desişuri de îndoieli şi-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe-n vreme. BENIUC, V. 60. Dar brazda urii va da alte grîne. SADOVEANU, N. F. 190. 2. Bucată de pămînt desprinsă cu iarbă cu tot; glie. Ardea în vatra de brazde foc înăbuşit de paie putrede. SADOVEANU, M. C. 51. Peste beţişoare puneau apoi brazde de iarbă —■ cit puteau fi ele brazde de iarbă aşchiile tăiate din pajişte, cu briceagul — şi bordeiul era gata. GALACTION, O. I 330. Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund. Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. EMINESCU, O. I 75. Ajungînd în capătul aleei; ne-'am pus pe o canapea de brazde. NEGRUZZI, S. I 45. 3. Rînd de iarbă (sau de grîu etc.) cosită; polog. O parte din iarbă a rămas necosită, cealaltă în brazdă. SADOVEANU, P. S. 11. Iată viii cosaşii... Unii brazdele răstoarnă, in căpiţi alţii le-adună. ALECSANDRI, P. A. 127. 4. Strat (de legume sau de flori). V. răzor. în mijlocul grădinii cu brazdele de flori... se afla şi un iaz. PAS, L. I 87. 5. F,i g. Urmă, dîră, făgaş, pîrtie; crestătură. Doctorul in carnea mea Adincă brazdă taie. COŞBUC, P. I 79. Vaporu ... taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. ALECSANDRI, P. III 74. + Zbîrcitură, încreţitură, cută a feţei. Lingă fiecare fiu pe moarte A suferit [tatăl] în ceasul marii înfruntări, Că nu degeaba-s lingă ochi atitea brazde,— Urme de ani, de aprige-ncercări. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 1/4. Obrajii, despicaţi în două de nişte brazde lungi, verticale, pornite chiar de sub cearcănele ochilor, ărătau osteneală multă. GALAN, Z. R. 27. BRĂCINĂR, brăcinare, s. n. Şiretul (sau sfoara, cureaua) care se bagă în îndoitura de sus a izmenelor, a iţarilor sau a cioarecilor, spre a-i putea strînge pe mijloc. îşi spinzură cuţitul la spate, intr-un ochete de la brăcinarul nădragilor. GALACTION, O. I 299. Copil cu brăcinar de sfoară. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 204. BRĂCUl, brăcuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Mold.) A alege bracurile, a separa ceea ce e de lepădat de ceea ce este bun. 2. A lăsa numai părţile nefolositoare, alegînd tot ce a fost mai bun; p. e x t. a răvăşi, a strica, a dete BRĂCUIRE — 273 - BRĂZDIŢĂ riora; (Silv.) a tăia o pădure în mod neregulat, sco- ţînd arborii buni şi lăsînd pe cei cu defecte, care rămîn în pilcuri rare. Toată pădurea este ciuntită şi bră- cuită. I. IONESCU, M. 643. BRĂCUÎRE, brăcuiri, s. f. Acţiunea 'de a b r a c u i. BBĂCUÎT, -Ă3 brăcttiţi, -te, adj. Care a devenit brac; din care au rămas bracurile; stricat, deteriorat, răvăşit. Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac, Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac, Aticismul limbii tale o să-l pună la cintari. EMINESCU, O. I 134. BRĂDĂN, brădani, s. m. (Mold.) Brad stufos. BRĂDĂNÂŞ, brădănaşi, s. m. (Mold.) Diminutiv al !ui b r ă d a n. Sub un brădănaş Joacă-un iepuraş (Fusul). GOROVEI, C. 167. brădăţEl, brădăfele, s. n. (Rar) Brădet mic, tînăr. Descălecată şi-şi adăpostiră caii intr-un brădăţel din apropiere. SADOVEANU, F. J. 373. brădet, brădeiuri, s. n. Pădure de brazi. La dreapta şi la stingă, văi adinei, din care se ridicau aproape zidurile munţilor şi b ădeturile negre. SADOVEANU, O. V 444. Pădurea şi-a cîştigat încet-incet tăcerea şi, cind mişcările s-au împuţinat cu totul, s-a auzit fiorul vintului in virful brădetului. SADOVEANU, F. J. 742. Jat-ol Plină despre munte Iese luna din brădet Şi se-nalţă-ncet-încet, Gîndi- toare că o frunte De poet. COŞBUC, P. 1 48. BRĂDINÎŞ, brădinişuri, s. n. (Rar) Brădet. Petrece vara prin brădinişuri. MARIAN, INS. 256. BRĂDlŞ, brădişuri, s. n. Brădet.5 în stingă începe să s-aşeze un platou, la poalele brădişului din care iese gol masivul Bucegiului. VLAHUŢĂ, O. A. III 33. BRĂDiŞOR, brăzişeri, s. m. 1. Brăduţ. 2, Mică plantă erbacee, cu frunze mici, subţiri şi ascuţite, care-i dau înfăţişarea unei cetine de brad (Lycopodium selago). BRĂDtJI, brădui, s. m. (Mold.) Brăduţ. Nu era chiar u>i brad; era un brădui. SADOVEANU, O. A. II 193. BRĂDULEŢ, brăduleţi, s. m. 1. Brăduţ. Sus, in vîrf de brăduleţ, S-a oprit un şoimuleţ. ALECSANDR1, P. p. 31. 2. Nume dat unui motiv de broderie care reproduce imaginea frunzelor de brad. BRĂDiILÎŢĂ, brăduliţe, s. f. (Rar) Brăduţ. Ar fi trebuit să-i pună lui pe frunte coroana de brăduliţă. CAMILAR, N. I 19. BRÂDTÎŢ, brăduţi, s. m. Diminutiv al lui brad; brăduleţ. O plută bătrină... lingă un brăduţ verde, stufos şi drept. DELAVRANCEA, A. 69. Cind creşteam ca ş-un brăduţ, M-ai lăsat, maică, micuţ. JARNÎK-BIR- SEANU, D. 210. BRĂNUl, brănuiesc, vb. IV. T r a n z. (în industria pielăriei) A supune pielea tăbăcită (din care se fac curele de transmisie; unei operaţii de îmbibare cu seu topit la 80°. — Variantă: lbronoi vb. IV. IîRĂŢĂRĂ, brăţări, s. f. 1. Podoabă făcută din metal preţios sau din alte materiale, în forma unei verigi şi purtată de femei la încheietura mîinii sau pe braţ. Turcoaicele... aveau brăţări pe mîini. PAS, L. I 58. Braţul sting, ornat cu brăţări la umăr şi la mină, ţine un arc destins. ODOBESCU, S. III 57. Meşteşugul (sau meseria) e brăţară de aur. 2. Cerc de metal care serveşte Ia fixarea pe zid a tuburilor (de apă, de gaz, de calorifer, de canalizare etc.), a burlanelor de scurgere a apei sau a cablurilor; cerc de metal aplicat pe un obiect spre a-1 putea suspenda sau pentru a-1 întări. Brăţări galvanízate pentru burlane. Coşurile de fabrică se întăresc cu brăţări de fier. a Flăcăii rămaseră singuri, luminaţi de lumina mică a unei lămpi cercuite cu o brăţară de tinichea. SANDÜ-ALDEA, D. N. 163. + Fiecare dintre inelele de metal care leagă ţeava puştii de ulucul patului, + Inel de fier cu care fierul coasei se înţepeneşte de toporîşte. 3. Ornament ieşit în relief în jurul unei coloane şi care, în stilul gotic, are rolul de a lega coloana cu brîiele orizontale care decorează suprafeţele vecine cu ea. V. mulură, ciubuc, brîu. Stil pi'cu flori la capiteluri şi cu brăţări la mijloc. DELAVRANCEA, H. T. 56.' BRÂŢEÂ, T>răţele, s. f. (Mold.) Brăţară. [Sculul] cel de mătasă neagră l-au luat pe mini, pe unde pun unii bră- ţelele, şi au zmuncit o dată, şi mătasa s-au rupt pe loc. SB1ERA, P. 31. Dezleagă o brăţea de diamanturi şi i-o dă. NEGRUZZI, S. III 348. BRĂŢIŞ0R, brăţişoare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui braţ (1). Fă-mă, doamne, lemn de tufă. Să mă laie mîndra furcă, Să mă ducă-n şezătoare, Să mă ţie-n brăţişoare. JAR.\-ÎI{-BÎR_EANU, D. 368. BRĂZDĂ, brăzdez, ' vb. I. T r a n z. (Folosit şi absolut) 1. A trage brazde cu plugul. Sculîndu-se îndată după aceea plugarul, a înjugat şi a început din nou a brăzda. SADOVEANU, D. P. 118. Să pui plugul să brăzdez Unde-o fi cimpul m.ii des. TEODORE3CU. P. P. 289. F i g. Guvernul bolşevic a brăzdat Rusia ţaristă de altădată cu lanţuri de fabrici. SAHIA, U.R.S.S. 80. 2. (Despre roţi, corăbii etc.) A lăsa dîră, urmă; a face făgaş, pîrtie. Noroiul era... adine şi brăzdat de roţile carelor. DUM.TRIU, B. F. 64. Barca brăzda undele şi sara cobora caldă,plină de taină. SADO\EANU, O. I 105. Mama- pădurilor... trecea peste apă cu piuă cu tot şi-i brăzda faţa în dealuri. EM.NE3CU, N. 8. + (D.spre fulger) A lăsa dîră luminoasă, a "străbate luminînd (bolta cerească). Orbitoare, fulgerele scăpărau neîntrerupt, brăzdînd cerul de smoală în linii frînte de foc. M HALE, O. 506. Mari fulgere brăzdează cerul, aprinzînd incendii albastre, care durează cîteva clipe. STA \CU, U.R.S.S. 174. + Refl. F i g. (Despre faţa omului) A se încreţi, a se zbîrci, a face cute. Faţa i se brăzdase adine de întristare. DUMI- TRiU, B. F. 133. — Variantă: (regional) brezdá (RETEGANUL, P. IV 18) vb. I. . BRĂZDĂR, brăzdare, s. n. Fierul plugului (montat • pe bîmă, sub cormană) care taie brazda; fierul-mare, fierul- lat, fier brâzdător. Toate plugurile ară. Şi cu cîte trei brăzdare Taie cimpul fiecare. CONTEMPORA -UL, S. II, 1950, nr. 184, 5/5. Cu fiecare ditim al tractorului, pe lăţimea celor cinci brăzdare, pămintul era mereu întors, alăturat făşie cu fâşie întinderii negricioase. M^HALE, O. 212. BRĂZDÂT, -A, brăzdaţi, -te, adj. 1. Acoperit sau străbătut ds brazds. Sub razele soarelui, cimpia brăzdată ii juca acum ca o pinză argintie, slab tremurătoare. MIHALE, O. 529. 2. F i g. (Despre faţa omului) Zb"rcit, încreţit. brázdAtúrA, brăzdăturî, s. f. Brazdă (1). Tre- cînd ea prin brăzdătunle pe care le trăsese omul, a scos din desagă crapi.. . şi i-a zvîrlit ici-colo. SADOVEANU, D. P. 117. Pe întinsul miriştilor uscate... brăzdăturile plugurilor se învîrteau ca nişte petece negre pe o uriaşă velinţă gălbuie. SANDU-ALDEA, U. P. 7. brAzdîţA. brăzdiţe, s. f. (Rar) Diminutiv al lui brazdă (1). La cea poieniţă Sint două brăzdiţe. GOROVEI, C. 40. <)* De-a brăzdiţa sau de-a brăzdiţele = numele unui joc de copii. (în forma regională braz ii } BRĂZDUI — 274 — BRENOIT diţă) Giocurile copiilor romîni sint foarte diverse ; ele se numesc: de-a mijoarca, de-a brazdiţa, de-a puia-gaia. ■ALECSANDRI, P. P. 393 (Note). BRĂZDUÎ, brăzduiesc, vb. IV. Tranz. A brăzda (1). Un romin arind in silă Şi movila brăzduind. . . ALECSANDRI, P. P. 168. -$> F i g. Brăzduind cerul, fulgerul scînteitor.., NEGRUZZI, S. II 7. BRE interj. 1. (Familiar; urmat adeseori de un vocativ) Interjecţie cu care atragi atenţia cuiva că te adresezi lui. V. mă, măi, bă, fă. Ce vorbe-s acestea, bre Dumitrache Hauf mă întrebă Nedelcu. SADOVEANU, N. F. 91. Dragostea, bre, dragostea, pirdalnica de dragoste.. . HOGAŞ, DR. 239. Bre, oameni buni: eu am să vă fac trei întrebări. iSPiRESCU, L. 176. Bre, Pândele! de vrei bani Să nu-i poţi mînca doi ani, Dă-ne pe Vulcan legat, Că-i , peşcheş de împărat. ALECSANDRI, P. P. 135. ii. (Adesea repetat sau cu vocala prelungită) Interjecţie care exprimă mirare: a) (cu o notă de admiraţie; v. t i i, m ă i - m â i) [Ceasornicul] te-a cunoscut şi s-a deşteptat. Bre, bre! SADOVEANU, N. F. 98. Mai iată şi alte lighioi! Bre, bre, bre, da multe soiuri de dihănii mai sint in leş! ALECSANDRÎ1, T. I 85; b)-(cu o notă de supărare, mustrare sau indignare faţă de comportarea reprobabilă a cuiva) Ei, bre, bre,' asta nu-i bine! CAMILAR, N. II 242. Bre! strigă boierul. Cum se poate una ca asta? ISPiRESCU, L. 290. Da deschide uşa, bre omule... măi, că încă aşa lighioaie n-am văzut! ALECSANDRI, T. 198; C) (cu o notă de teamă faţă de ceva neplăcut) Bre, ce vijelie! GALACTION, O. I 48. Bre, bre, bre! Vai,de mine! CONTEMPORANUL, I 405. Da frică mi-o fost... bre... bre, bre! ALECSANDRI, T. 225. — Variantă: (rar) brea (ALECSANDRI, T. 1257, BUDAI- DELEANU, Ţ. 320) interj. BREA interj, v. bre. BREABĂN, brebeni, s. m. 1. (Bticov.) Plantă erbacee din familia cruciferelcr, cu flori roşii şi avînd un rizom acoperit cu solzi (Dentaria glandulosa). 2. Brebenel. 8. (Transilv.) Nume dat mai multor specii de anemone: oiţă, floarea-paştilor, păştiţă, dediţel. BREĂSLA, bresle, s. f. 1. (în orînduirea feudală) Organizaţie de castă a meseriaşilor din aceeaşi branşă, care avea scopul să împiedice concurenţa dintre ei şi să Ie apere drepturile economice şi politice împotriva exploatării feudalilor şi negustorilor; o dată cu dezvoltarea modului de producţie capitalist şi cu decăderea meseriilor, ea se transformă într-o organizaţie închisă a meşterilor care exploatează calfele şi ucenicii. Breslelor li se zicea rufeturi sau isnafuri, iar statutele lor de organizare se numeau nizamuri. IST. R.P.R. 235. Buiurdiseşte-o [pricina] cătră starostii breslelor ca s-o cerceteze. NE- GRUZZI, S. I 305. -+• (învechit) Categorie socială sau profesională. V. tagmă, cin. N-aveţi ţară, n-aveţi , lege, N-aveţi inimă-omeneascăl Intre voi n-avem ce-alege. Piară breasla boierească l BOLLIAC, O. 207. F i g. Un lup, pe puiul său voind să-l ispitească De este vrednic el in breasla părintească, L-a fost trimis o dată La margine, să vadă: Pe unde-s oile, cum stau păstorii lor. DONICI, F. 32. 2. (Mold.; aproape învechit) Meserie, profesiune,: ocupaţie, îndeletnicire; funcţie, slujbă. Una din breslele boierului... fiind ornicăria, domnia-sa învăţase a cunoaşte ceasurile. SADOVEANU, F. J. 536. Cum e treaba breslei, Iliuţă? s-a întors tata către mine. SADOVEANU, N. F. 44. . Era crăcimar de breaslă şi fiu de croitor. NEGRUZZI, S. II 233. De breasla lui, ciubotar. ŞEZ. I 260. 8. (învechit) Trupă de soldaţi recrutată din breslaşi, din slujbaşi mai mici şi din diferite categorii ale burgheziei. Se făcea ştire tuturor nobililor Ardealului, la toate breslele de ostaşi... d-a părăsi pe voievod şi d-a veni in tabăra lor. BĂLCESCU, O. II 311. BREAZ, -Ă, breji, -ze, adj. 1. (Despre animale) Cu o pată (numită şi «stea » sau «ţintă») albă în frunte sau cu o dungă albă pe bot. Iapa aceasta era pin' la prînz pintenoagă, iar pin’ la amiază, brează. SBIERA, P. 164. Are matna-un cine breaz Şi te rupe de obraz. HODOŞ, P. P. 42. Vin oile de la munte, Toate breze-n frunte (Carul cu nuiele). GOROVEI, C. 46. <$> E x p r. (Depreciativ) A cunoaşte (pe cineva) ca pe un cal breaz = a cunoaşte bine (pe cineva), după toate apucăturile lui. Tot tribunalul, de la preşedinte pînă la cel din urmă scriitor, îl cunoştea ca pe un cal breaz. BUJOR, S. 68. Cei CU botul breaz = numire batjocoritoare dată de ţărani boierilor şi ciocoilor. <$> (Substantivat) Hi, breazule, nu te lenevi! ALECSANDRI, T. 52. 2. F i g. (Ironic, despre oameni; de obicei la comparativ) Deosebit, grozav, iscusit, deştept. Cînd era mic, părea mai breaz, zăi. GALAN, Z. R. 23. Gealaţii noştri, puşi in slujba lor, nu sint nici ei mai breji. PAS, L. I 146. A doi a zi pîndi şi cel mijlociu; dară nici el nu fu mai breaz, ci se întoarse la tatăl său cu nasul in jos. ISPIRESCU, L. 73. BREB, brebi, s. m. (învechit şi popular) Castor. BREBENEĂ, brebenele, s. f. Brebenel. Tremura ca brebenelele ciufulite de vînt. DELAVRANCEA, S. 253. BREBENEL, brebenei, s. m. (Mai ales la pl.) Nume dat la două specii de plante erbacee din familia papave- raceelor, cu flori purpurii, trandafirii, albe sau gălbui; cresc primăvara (uneori împreună) prin păduri umbroase (Corydalis Mdrshalliana şi Corydalis solida); breabăii. Pe-o pajişte de brebenei O privighetoare A zburat dintr-un copac, Gătit cu beteală şi cercei. V. ROM. noiembrie 1952, 275. Rid brebeneii cei albi, iar crinul cîmpiei de-o parte Ţine potirul plecat. COŞBUC, P. II 62. Ţi-oi anina doi cercei, Doi cercei de brebenei, Să tragă ochii la ei. ALECSANDRI, P. P. 288. Avea Costea Mieluşei Ciţi sint vara Brebenei. TECDORESCU, P. P. 514. <$> Expr. (Familiar) A lăsa (pe cineva) brebenel = a-1 lăsa gol- puşcă. A tunde (pe cineva) brebenel = a-1 tunde chilug. BREBENfiC, brebenoci, s. m. (Bot.) Saschiu. Pornesc la pădure după brebenoc, pînă a nu răsări soarele. SEVAS- TOS, N. 86. — Variantă: (regional) bărbăniîc s. m. BREC, brecuri, s. n. (Rar) Trăsură uşoară cu patru roţi, de obicei neacoperită (sau cu un acoperiş uşor care se poate scoate), cu capra înaltă, avînd înăuntru două bănci aşezate faţă în faţă în lungul trăsurii. BREI s. m. 1. (Şi în compusul brei-de-pădure sau breiul-părului) Plantă erbacee cu flori verzui, care creşte prin păduri umbroase (Mercurialis perennis); buruiană- cîinească. 2. (Şi în compusul brei-de-eîmp) Trepădătoare (Mercurialis annua). BRELAN, brelanuri, s. n. (La anumite jocuri de • cărţi) Grup de trei cărţi de aceeaşi valoare, dar de culori difeiite. Brelan de aşi. . BRELOC, brelocuri, s. n. (Rar) Podoabă de mică valoare (reprezentînd, de obicei, un animal sau un obiect în miniatură), care se poartă la gît (atîrnată de o panglică sau de un lănţişor), la ceasornic, lă brăţară etc. Pietre preţioase, brelocuri, Statui culcate pe socluri. BARANGA, V. A. 12. BRENOÎ vb. IV v. br&nul. BRENOÎRE s. f. v. brănuire. BRENOÎT s.-n. v. brânuit. BRESLAŞ — 275 — BRIDA BRESLĂŞ. breslaşi, s. m. 1. Membru al unei bresle (D- Boierii şi breslaşii la curte se ■adună. ALECSANDRI, T. II 165. Cercetarea starostilor de isnafuri, dupre cum e obiceiul intre breslaşi? NEGRUZZI, S. I 305. Ni-i'arsă inima De muncă şi de năcaz... De boieri şi de ciocoi Şi de breslaşii de soi. ŞEZ. III 20. 2. (învechit) Soldat aparţinînd trupei de soldaţi recrutaţi dintre membrii breslelor şi din rîndurile burgheziei. Cind patria eia in primejdie, sé ridicau mazilii şi «breslaşii». BĂLCESCU, O. I 121. 3. (învechit) Meseriaş, profesionist, funcţionar. BREŞĂ, breşe, s. f. Spărtură făcută în zidul unei cetăţi sau al unei fortificaţii inamice; culoar de trecere realizat în reţelele de sîrmă ghimpată ale inamicului; străpungere făcută într-un dispozitiv de luptă inamic^ Armata din sectorul de centru a făcut o mare breşă (n fortificaţiile inamicului. + Spărtură într-un gard sau zid,- într-o îndiguire, pădure etc. Tractoriştii se grupară in două echipe; fiecare avea sarcina de a tăia cite o breşă largă printre, salcimii încă necuprinşi de foc. MIHALE, O. 368. BKETEÁ, bretele, s. f. (La pi.) Obiect de îmbrăcăminte bărbătească confecţionat din fîşii de elastic, (mai rar) de piele, de pînză sau de stofă, care se trec peste umeri şi se prind în faţă şi în spate de pantaloni, spre a-i ţine ridicaţi; (Ia sg.) fiecare dintre fîşiile de elastic etc. care alcătuiesc acest obiect. Bentiţe late tot de fir, care, in sus, trec peste umeri, ca nişte bretele. ODOBESCU, S. I 418. + Fîşie de pînză (mătase, panglică etc.) cu care sînt prevăzute unele obiecte de îmbrăcăminte femeiască fără mîneci, spre a le susţine pe umeri. bretElă, bretele, s. f. Sistem de ramificaţie de cale ferată aşezat între două linii şi permiţînd trecerea trenului de pe o linie pe alta, în ambele sensuri. BRETÓN1, (rar) bretoane, s. n. Păr (sau şuviţă de păr) lăsat pe frunte, pînă aproape de sprîncene şi retezat în linie dreaptă. Se tunde ca la oraş, mai scurt şi cu breton. PAS, L. .X 81. BRETÓN8, -Ă, bretoni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Bretaniei (provincie din nord-vestul Franţei). BREYÉT, brevete, s. n. Document eliberat de o autoritate de stat, prin care se recunoaşte unei persoane autenticitatea unei invenţii (v. patentă) sau prin care i se asigură anumite drepturi: (astăzi) de a pilota un avion, (mai demult) de a exercită o meserie (v. diplomă, certificat) sau de a vinde băuturi alcoolice (v. licenţă) şi alte produse monopolizate (ţigări, tutun, cărţi de joc etc.). A obţinut brevetul de pilot. Ministerul i-a acordat un brevet pentru invenţia sa. •BREVETĂ, brevetez, vb. I. Tranz. A recunoaşte o invenţie printr-un brevet; a patenta. Are mai multe invenţii brevetate. \ BREVETÁRE s. f. Faptul de a breveta. Brevetarea invenţiilor se face de către stat. BREVIĂR, breviare, s. n. 1. Expunere sumară, concentrată a unor principii sau probleme privitoare la un anumit domeniu. V. rezumat. 2. Carte cuprinzînd rugăciunile pe care catolicii trebuie să le recite la anumite ore din zi. Luă breviarul in mină, se puse a citi la lumina lunii ceasurile canonice. BĂLCESCU, O. II 256. —: Pronunţat: -vi-ar. BREZĂ, brezez, vb. I. Tranz. (Regional) A mînji, a murdări, a păta. + A astupa cu lut spărturile din pereţi înainte de a-i vărui. — Variantă: brezi, breuesc, vb. IV. BREZĂIE, brezăi, s. f. (Regional) 1. Persoană mascată (de obicei cu un cap de animal prevăzut cu un cioc lung de lemn, ca de barză) care joacă pe la casele sătenilor în preajma crăciunului. Diamantele şi rubinele sint aruncate pe dinsa cu lopata, parcă e brezaie. FILIMON, C. 218. 2. (Mai ales în trecut) Fată împodobită cu frunze sau cu flori, care juca din casă în casă la rusalii. V. paparudă. îl împodobiră cu flori ca p-o bresaie. ISPIRESCU, U. 105. <)> (în comparaţii şi metafore) Aşteptase cu nerăbdare hora. .. gătită brezaie la cap, cu flori de cutie, luate din Tirgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. — PI. şi: brezaie (PAS, L. I 105). IÎREZATIjRÂ, brezături, s. f. (Rar) Pată albă în fruntea vitelor (breze). + Pată pe pereţii caselor formată de lutul cu. care se astupă crăpăturile înainte de văruit. BREZBĂ vb. I v. brăzda. BREZÎ vb. IV v. breza. BR1ANTÎNĂ s. f. Produs cosmetic lichid sau în formă de pastă; parfumat, preparat din uleiuri sau grăsimi, care se întrebuinţează la îngrijirea părului. — Pronunţat: bri-an-, — Variantă: briliuutină (DUMI- TRIU, V. L. 78) s. f; BRIBOl s. m. Plantă erbacee cu flori purpurii (Gera- nium silvaticum). O vrut mama să mă bată C-o jordiţă de briboi, Să mă-nveţe la război. HODOŞ, P. P. 93. BRIC, bricuri, s. n. Navă cu pînze (uneori cu motor auxiliar), avînd două catarge şi pînze pătrate. BRTCEĂG, bricege, s. n. Cuţitaş de buzunar cu una sau mai multe limbi, care pot fi închise astfel ca partea lor tăioasă să intre între plasele. Afară doar de un briceag. .. altceva n-am pierdut. GALACTION, O. 1 63. Scoase iute un briceag, tăie o crenguţă subţire de brad, o curăţi, 0 ascuţi la un capăt şi-mi inşiră păstrăvii pe ea. HOGAŞ, M. N. 75. BRICHETĂ, brichetez, vb. I. Tranz. A face brichete2 (de cărbune, de minereu etc.). (Refl. pas.) Pulberea de cărbune se brichetează prin simplă presare (la rece sau la cald) sau cu adăugare de gudron. BRICHETĂ', brichete, s. f. Mic aparat de buzunar pentru aprins ţigările. BRICHETĂbrichete, s. (. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep.' «de») Produs obţinut prin presarea pulberii sau a părţilor mărunte ale unor materiale, în formă paralelipipedică (ca o cărămidă) sau în formă ovoidală, spre a fi mai uşor transportate, prelucrate sau întrebuinţate. Brichete de cocs. Brichete de minereu. Soba a fost încălzită cu brichete. BRICI, brice, s. n. Instrument cu limbă de oţel, cu tăiş foarte ascuţit, care serveşte Ia bărbierit. Gura zimbea fără răutate, împresurată de un puf bălan pe care nu-l atinsese încă briciul. SADOVEANU, N. F. 54. (Metaforic) Frigul se face un brici de oţel. MACEDONSKI, O. 1 147. Timpul e frumos... adică soarele e splendid, dar vîntul brici. ALECSANDRI, S. 154. . BRÎCICĂ s. f. v. brişcă1. BRÎDĂ, bride, s. f. 1. Cheotoare sau-gaică, făcută din stofă sau aţă, prin care se petrece cordonul sau cu care se încheie o copcă. 2. Piesă metalică în formă de « U », care face legătura între arcuri şi osii. + Piesă metalică, în forma unei coroane circulare, aplicată pe tuburi; marginea răsfrîntă, de formă circulară, a capetelor tuburilor, servind la îmbinarea acestora; planşă. BRIDGE — 276 - BRITANIC 3. Fascicul sau şuviţă de fibre conjunctive, care se formează în organism ca urmare a unui prcces de infla- msţie. V. aderenţă. BRIDGE s. n. Numele unui joc de cărţi. E ca şi cum am fi la o masă de bridge... joci bridge? SEBASTIAN, T. 61. — Pronunţat monosilabic: brigi. BRIGADA, brigăzi, s. f. 1. Echipă de muncitori organizată in spirit socialist, în vederea îndeplinirii unei anumite sarcini de producţie (în fabrici, în uzine, pe şan- iere etc.). Biigada [tractoriştilor] începuse, ca de obicei, curăţatul de fiecare zi al motoarelor. MIHALE, O. 434. Colhozul este format din brigăzi, fiecare brigadă are cîte un şef şi la rtndul ei brigada este compusă din echipe’. SAHIA, U.R.S.S. 98. <> Brigadă de producţie = echipă de muncitori agricoli, reprezentînd forma de bază a organizării muncii în gospodăriile agricole colective, care-şi desfăşoară activitatea într-un sector delimitat (zootehnic, viticol, legumicol, de cîmp etc.), avînd caracter permanent şi stabil. Brigada de producţie este forma de bază a organizării muncii în gospodăria colectivă. SCINTEIA, 1953, nr. 2672. Brigadă de calitate v. calitate. Brigadă de bună deservire v. deservire. Brigadă de şoc v. şoc. 2. Subunitate (în administraţia pădurilor din cuprinsul unui ocol silvic) condusă de un brigadier silvic şi constituită, la rîndul ei, din două sau mai multe cantoane. 3. Corp de trupe alcătuit din două regimente din aceeaşi armă. (în trecut) General de brigadă. BRIGAD1ERj -A, brigadieri, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care face parte dintr-o brigadă de muncă. Vedem oameni noi, constructorii vieţii noi în satele Republicii noastre: preşedinţi de gospodării colective, brigadieri de frunte, fruntaşi ai recoltelor bogate, ţărani colectivişti. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. Zoru-i mare la prăşit Dar şiglume-s multe. Şi la zor şi la glumit Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Nu m-a-n- trecut nici um.l pe şantier Şi spun de mine: aista-i cel mai bun brigadier. VINTILĂ, O, 41. Zilele de muncă sînt notate în condică de către brigadierii-şefi. SAHIA, U.R.S.S. 99. 2. (Adesea determinat prin * silvic») Tehnician din administraţia pădurilor, care conduce o brigadă silvică. 3. (învechit) General de brigadă. + Caporal de artilerie. — Pronunţat: -di-er. > BRIGÂND, briganzi, s. m. (Franţuzism) Tîlhar, hoţ de drumul mare, hoţ de codru, care jefuieşte înarmat, singur sau (de cele mai multe ori) în ceată. BR GÂND A J, brigandaje, s. n. (Franţuzism) Tîlhărie, hcţie la drumul mare. BRIGANTÎNĂ, brigantine, s. f. 1. Navă mică cu pînze, avînd două catarge. In rada largă şi pustie o mică brigantină, cu linii elegante, îşi potrivea pinzele desfăcute ca nişte aripi albe, să-şi ia zborul în larg. BART, E. 125. 2. Pînză specirlă, de formă trapezoidală, fixată de catargul brieantinei (1). BRIGIIIDAU. brighidaie, s. n. (Mold.) Băţ care are la unul din capete un disc cu mai multe găuri, servind Ia bătutul laptelui sau al smîntînei în putinei, ca să se aleagă untul; bătător, mîtcă. BRILAXŢÎL, brilăntele, s. n. (Familiar) Diminutiv al lui briliant. Acriviţii-i dă un inel cu un brilănţel de toată frumuseţea. CARAGIALE, O. II 248. BRILIANT1, briliante, s. n. Piatră preţioasă transparentă (în special diamant), şlefuită în dublă piramidă, pentru a străluci mai puternic; se foloseşte ca podoabă, aplicat pe bijuterii. Zaharia Duhu a ales citeva briliante preţuind o avere. C. PETRESCU, A. 320. Iară Mihai, aşe- zîndu-se în scaunul domniei, puse stema în cap, numai de briliante şi de smarand. ISPIRESCU, M. V. 47. — Pronunţat: -li-ant. — PI. şi: (învechit) brilianturi (FILIMON, C. 149). BRILIANT2, -A, brilianţi, -te, adj.- (Franţuzi sm învechit) Strălucitor, sclipitor; splendid, strălucit. Balil e în adevăr foarte briliant. ALECSANDRI, T. 1423. — Pronunţat: -li-ant. BRILIANTÎN, -Ă, briliant ini, -e, adj. (învcchit) Care străluceşte ca briliantul. Pe-nfloritul ei obraz Luce-o rouă briliantină. ALECSANDRI, P. A. 191. — Pronunţat: -li-an-. BRUIANTÎNĂ s. f. v. briantină. BRÎO s. n. (Numai în loc. a d v). Cu brio = (mai ales în legătură cu executarea unei bucăţi de muzică) cu multă însufleţire. Bacalbaşa dirija acuma un an, cu talent şi cu mult brio, o foaie literară. GHEREA, ST. CR. III 178. Călcînd pedala, porni cu brio primele tacturi de la figura-ntîi. VLAHUŢA, A. O. III 11. Porneşte cu mult brio grandioasa simfonie. CARAGIALE, M. 165. — Pronunţat: fin-o. BRIOALĂ, brioale, s. f. Plantă erbacee aromatică din familia umbeliferelor, cu flori roşiatice şi fructe cilindrice; creşte prin livezile din regiunea alpină (Meum mutellina). BRlOŞ s. m. v. brioşă. BRlOŞĂ, brioşe, s. f. Prăjitură în formă de pîinişoarâ, făcută din cocă de cozonac. — Pronunţat: bri-o-. — Variantă: bridş, brioşi, s. m. BRÎPTĂ, bripte, s. f. (Olt., Ban., Bucov.) Cuţit sau briceag primitiv (cu mîner de lemn). Intrară in sală. Fum mult, să-l tai cu bripta şi tot să nu vezi prin el. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 17/3. Exp-r. A lua (pe cineva) la briptă = a lua (pe cineva) la bătaie. Au ncea au luat oamenii pe drăguţ la briptă, de l-au bătut pînă ce-au mărturisit toate. SBIERA, P. 236. BRÎSTOl s. n. Hîrtie albă, groasă, lucioasă, de calitate foarte bună, din care se fac copertele cărţilor şi cărţi de vizită; p. ext. carte de vizită. BRîŞCAR, brişcari, s. m. (Rar) Fabricant, negustor sau proprietar de brişti; vizitiu la o brişcă. Ce dlrdii tu, mă brişcarule.. . ? ALECSANDRI, T. I 217. — Variantă: (învechit) bricicar (pronunţat brici-car) (ALECSANDRI, T. 527) s. m. BRÎŞCĂ1, brişti, s. f. Trăsură mică, uşoară, neacoperită (v. cabrioletă); trăsură de ţară. îi aştepta brişcă galbenă de la Amara cu Ichim pe capră. REBREANU, R. II 7. A alergat cu brişcă la moaşa satului. CARAGIALE, M. 13. Brişcă mea-i la portiţa grădinei... Ne-am sui iute intr-insa şi nici tătarii nu ne-ar prinde. ALECSANDRI, T. I 214. — PI. şi: brişte. — Variantă: (învechit) brîcică (pronunţat. brici-că) (ALECSANDRI, T. 529) s. f. BRÎŞCÂ*, brişti şi brişte, s. f. (Transilv.) Briceag. BRIŞCULÎŢĂ, brişculiţe, s. f. (Rar) Diminutiv al Iui brişcă1. Izbucni în drumul mare o brişc ilită arendă- şească tîrîtă de trei căluşei. ODOBESCU, S. I 384. BRIŞCtJTĂ, brişcuţe, s. f. Diminutiv al iui brişc ă2. Holteiaşul... tot căuta prin şerpar şi ori că nu afla ce căuta, ori că-i era chiar ruşine să scoată un cuţitaş copilăresc, o brişcuţă... de doi criţari. RETEGANUL, P. IV 73. BRITANIC1, -A, britanici, -e, adj. Care ţine de Marea Britanie; englez, englezesc. Insulele britanice. BRITANIC - 277 - BRlNZĂ BRITĂNIC2, -A, britanici, -e, s. m. ş! f. Persoană care locuieşte sau care este originară din Marea Britanie; englez. BRIZĂNŢ, -A, brizanţi, -te, adj. Care se sparge în multe bucăţi, în urma exploziei interioare produse de un exploziv. Obuz brizant. BRÎZĂ, brize, s. f. Vînt uşor care suflă regulat la ţărmul mării, in timpul zilei de Ia mare spre uscat, iar în timpul nopţii de la uscat spre mare; boare. O briză... se menţinea încă îndărătnică, stricînd linia de front a navelor în larg. BART, E. 117. BRIZBÎZ, brizbize, s. n. (Franţuzism, mai ales la pl.) Perdeluţă scurtă fixată de rama ferestrei şi care acoperă numai partea de jos a unui geam. La colţul unei case trase mai înăuntru de linia veche a stradei, citim, sub o ferestruică Cu brizbue.CARAGIALE, O. II 345. — Pl. şi: brizbiznru BRÎGLĂ, brigle, s. f. (Mai ales la pl.) Partea mobilă a unui război de ţesut, care susţine spata; vătală. Bătea cil briiila. RETEGANUL, P. V 40. Te văd, lele, în război, Cum îţi umblă mîinile, Cum tot dai cu brîglele. BIBICESCL, 1'. P. 33. BRÎNĂCI, brînace, s. n. Cingătoare. Brînaciului drumu-i da Şi din gură-aşa-mi zicea: Atei, mîndră, mîndra mea, Sai de-mi sumete brînaciul, Că-mi răpune Lotrean capul. PĂSCULESCU, L. P. 286. BRÎNĂ, brine, s. f. 1. Brîu. Treceau [fete] avînd furcă la brine. COŞBUC, P. II 203. Cu furcile în brîne, cu feţele voioase, întind c't pot cu fusul din caiere stufoase Două femei cîntînd. BOLLIAC, O. 96. <$> F i g. Cu o mină stă- pină, Sjîşie a cerului brînă. TOMA, C. V. 389. 2. Ornament vopsit sau plastic în formă de brîu. Am admirat noua brînă de piatră, săpată întocmai ca alesăturile unei bogate cămeşi ţărăneşti. ODOEE3CU, S. Ii 503. BRÎNCĂ1 s. f. 1. Boală contagioasă, specifică porcilor, caracterizată prin lipsa poftei de mîncare şi prin apariţia unor pete violacee, în speiial pe abdomen. 2. Erizipel. Mai ştiu leacuri multe încă Pentru cei ce zac de brincă. ALECSANDRI, T. 105. BRÎNCĂ2, brinci, s. f. 1. (Regional) Mînă. Domnul Romii cu fulgerul în brîncă Lega şi dezlega după voie. BUDAI-DELEANU, Ţ. 150. (în limba literară numai în e x p r.) A merge (sau a tuşi, a se urca, a se tîrî etc.) pe (sau, mai rar, în) brînci=(în opoziţie cu a merge etc. în picioare) a merge (sau a se urca etc.) pe rrîini şi pe picioare, pe burtă, de-a buşilea. Urc toţi munţii pe brinci. TULBURE, V. R. 19. M-am lungit pe brîncî lingă foc. GALACTION, O. I 66. Ca nişte uriaşi culcaţi pe Irînci stau in neclintire, de jur împrejur, dealuri nesfîrşite. VLAHUŢĂ, O. A. 153. Şi-au prăpădit papucii, fugind mai r. uit pe brînci decît în picioare. CREANGĂ, A. 79. A Cădea (sau a da) în (sau pe) brînci = a) a cădea în mîini, a se sprijini în cădere cu mîinile de pămînt. EI vrea să se ridice şi cade-n brînci din nou. ICSTF, PATR. 71; b) f i g. a cădea la pămînt (istovit de oboseală). Ne prădau logofeţii, ciinoşii vătafi ai puterii. Dam în brinci sub biciul de plumb al poruncii. TOMA, C. V. 389. Mîna puternică a călăreţului, care pe dată scurta friiele, nu lăsa dobitocul obosit să cadă în brînci. CONTEMPORANUL, III 921. Munceşti pînă cazi pe brinci. PANN, P. V. I 135. A munci (sau a lucra) pe brînci = a munci pînă Ia istovire. N-ai putea spune că se lucra pe brînci. PAS, Z. I 294. Patruzeci şi opt de ani a muncit pe brinci. SAHIA, N. 94. ■ 2. (La pl.; de obicei construit cu verbul «a dan) împinsă- tură, izbitură (repede şi neaşteptată); ghiont. Din brinci şi din bătăi n-o slăbeşte. GHEREA, ST. CR. I 186. Ce te izbeşti de oameni... ? şi-i dete brînci de-l aruncă cît colo. SLAVICI, O. I 327. Cind cu brînci groaznice, cind cu dinte Apă- rindu-să, sugrumă şi ucide. BUDAI-DELEANU, Ţ. 171'; «$> Expr. A-i da inima brînci = a se simţi împins către ceva. a simţi un imbold pentru' (a face) ceva. Iniira îi dete brînci, şi ea mi se putu opri, ci îl sărută. ISPIRESCU, L. 47. 3. (Regional) Partea de jos a picioarelor animalelor; • labă. V. g h e a r ă. Să ne scăpăm stăpinul din brincile lupului. RETEGANUL, P. III 41. Să fiu cîne-n patru brînci! BIBI- CESCU, P. P. 388. Compuse: brînca-porcului = a) plantă erbacee cu tulpina şi frunzele acoperite cu peri moi (Scrophularia Scopolii); b) cinsteţ (Salvia glutinosa); brînca-ursului= a) crucea-pămîntului; b) pedicuţă (Lycopodium clavatum). — Variantă: (2) brînci (ISPIRESCU, L. 108) s. m. BRÎNCI1 s. m. v. brîncă2. BRÎNCÎ! vb. IV v. îmbrînci. BRÎNDtŞĂ, brîndttşe şi brînduşi, s. f. Nume dat mai multor plante cu flori în formă de pîlnie, violete, albe sau galbene, care cresc prin poieni, fineţe şi păşuni umede (Crocus). Erau puse între file brînduşe... de pe haltă. CAMTLAR, TEM. 26. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brînduşă. SADOVEANU, N. F. 35. ' Mă plîng brin- duşilor, De jalea mătuşilor. TEODORESCU, P. P. 84. BRÎNDTJŞEĂ, brinduşele, s. f. Diminutiv al lui b r î n- d u ş ă. Foaie verde brinduşea. .. TEODORESCU, P. P. 302. Avea Costea Mieluşele Cîte-s vara Brinduşele. TEODORESCU, P. P. 514. BRÎNDUŞÎŢĂ, brînduşiţe, s. f. (Rar) Brinduşea. Rujiţă, rujiţă, Floare brînduşiţă. HODOŞ, P. P. 118. BRÎNEŢ S. n. v. bîmeţ. BRÎNIŞOR. brînişoare, s. n. Brîuleţ. Brinişor de fir. I=I Brînişoare de beteală. CDOBESCU, S. I 134. BRÎNZĂ, (2) brînzeturi, s. f. 1; Produs alimentar obţinut prin coagularea laptelui cu ajutorul cheagului sau al unor coagulanţi sintetici; se păstrează de obicei presată şi sărată. Prinsă de oaie. Brînză de capră. Brinză de burduf, a Pe tavă se află o cană cu vin şi un taler cu felii de pîine şi cu bucăţi de brinză. PAS, L. I 21. Nu se mai află pe lume asemenea brinză cum o face cuscrul Haralambie. SADOVEANU, N. F. 10. O stră- chinoaie de brînză cu smîntină şi mămăliguţă erau gata. CREANGĂ, P. 10. Cînd e brinză, ntt-i bărbinţă v. băr- bînţâ. Frate, frate, dar brinza-i pe bani (= îii afaceri nu poate fi vorba de sentimentalism). <ţ> Săptămina brîn- zei v. s ă p t ă m î n ă. <^> Brinză de Brăila (sau albă sau murată) = caş de oaie presat şi conservat în zer sărat; telemea. Brinză frămîntată = brînză preparată din caş de oaie dospit, stors de zer, frămîntat şi sărat. Brinză de vacă = lapte de vacă prins şi stors de zer. E x p r. Brînză bună în burduf de cîinc, se zice despre un om cu însuşiri frumoase, care însă nu Ie foloseşte în scopuri bune. A nu face brînză cu cineva = a nu face nici o ispravă cu cineva. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cit ii lumea şi pămîntul. CREANGĂ, P. 230. A nu face nici o brînză = a) a nu face, a nu isprăvi nimic; b) a nu fi de nici un folos, a nu fi bun de nimic, a nu face două parale. Asfa e altă brînză = asta e altceva. Dar de beleaua boierilor cind scăpăm, frăţiorilor? — Asta e altă brinză. PAS, L. I 268. '(Bucă-se, du-te etc., sau te duci etc.) opt cu-a brînzei sau opt şi cu a brînzci nouă, se zice cînd scapi (sau doreşti să scapi) de o persoană supărătoare, a cărei plecare nu o regreţi. Te duci opt cu a brînzii! PANN, P. V. II 118. Brînză de iepure = (Mold.) halva; fig. lucru imposibil. 2. (Numai la pl.) Diferite feluri de brinză. BRlNZÂRIE - 27« - > BROASCA BRÎNZĂRÎE, (1) brînzării, 8. f. (Popular) 1. încăpere în stînă, în care se prepară brînza; prăvălie în care se vinde brînză. 2. Cantitate mare de' brînză. BRÍNZl, brînzesc, vb. IV. Refl. (Despre lapte) A se închega, a se face brînză, a se corăsli; a se strica. BRÎNZÎT, -Ă, brînziţi, -te, adj. (Despre lapte) închegat, corăslit; alterat, stricat. BRÎTiZOÂICĂ, brlnzoaice, s. f. 1. Un fel de prăjitură făcută din cocă umplută cu brînză, coaptă sau prăjită în bucăţi mici. 2. Bucată de brînză de vacă în formă rotundă. BRÍNZÓS, -OÂSĂ, brînzoşi, -oase, adj. 1. Cu multă brînză. Plăcintă brinzoasă. 2. Care conţine o materie coagulată (ca brînza). Apa acestui izvor este limpede, insă brinzoasă, ca una ce are nişte flncuşori tntr-lnsa, care se aşază pe fundul vasului îndată ce s-au turnat apa in pahar. NEGRUZZI, S. I 316. BRÎTJ, brtie, s. n. T. 1. Cingătoare lată (purtată de obicei de ţărani şi ţărance), făcută dintr-o ţesătură de lînă (mai rar de in, de mătase) sau din piele. Purta strai de mătasă fără briu. SADOVEANU, N. P. 272. [Scamatorul] începea să-şi scoată de, la briu săbiile lucitoare. SAHIA, N. 66. Mlădiul trup i-l încingea Un briu de-argint. COŞBUC, P. I 57. Poale-n briu sau plăcinte poale-n briu = plăcinte făcute din bucăţi pătrate de aluat, ale căror capete se aduc peste umplutura de brînză. A intrat in foişor... îmbujorată la obraz şi purtînd un cher- sin de plă-inte poale-n briu chiar atunci scoase din cuptor. SADOVEAMJ, N. P. 55. E x p r. A sta cu'mîinile în brîu = a sta inactiv, a nu face nimic. + Cingătoare lată (roşie, albastră sau neagră) pe care o poartă preoţii, ca semn al unui grad ierarhic. + F i g. Cerc. Flăcăii, fădnd briu împrejurul carului, jucau de duduia pămîritul. Bt'JOR, S. 3^. + F i g. Dungă. Cind plouă, vara, citeodată, Un briu de foc. pe cer s-arată, Iar noi ii zicem curcubeu. COŞBUC, P. I 125. 2. Partea corpului pe care o încinge brîul; mijlcc. Se întorsese către doamna Vorvoreanu şi n-o privea in ochi, ci mai jos, către briu. DUMITRIU, B. F. 147. Crescuseră [holdele] incit ajungeau omului pînălabrîu. CAMILAR, TFM. 48. [Cînepa] era crudă şi pînă la briu de înaltă. CREANGĂ. O. A. 57. F i g. La briu se arăta, trufaşă, o călimară de tinichea. PAR, L. I 20. <^> (Mai ales în loc. a d v.) PîniS la (sau in) lirîu = pînă la mijloc. Tă- băcarii munceau goi pînă la briu. PAS, L. I 70. M-am cufundai [în lac] pină la briu. SADOVEANU, N. F. 59. Arde grîu-n flăcări pin' la briu crescut. MACEDONSKI, O. I 187. <$. E x p r. A fi ni cuţitul Ia brîu = a fi arţăgos. 8. Ornament constituit dintr-o dungă colorată,. trasă orizontal de-a lungul pereţilor sau înconju- rînd uşile şi ferestrele (v. bordură, chenar); ornament în relief (făcut din tencuiala sau cioplit în piatră) care încinge zidurile exterioare ale unei clădiri sau încadrează uşile şi ferestTele (v. m u 1 u r ă, c i u- b u c). Ferestrele mici, unele din ele numai dintr-un geam, iar de jur împrejurul lor şi a prispei a tras gospodina casei brize albastre şi roşii. PĂUN-PINCIO, P. 116. -£> F i g. Cu badana de foc pe cer Apusul trage brîie. LES NEA, I. 117. + Pervaz, părcan. Dan, în picioare, rezemat de briul ferestrei... îşi stăpineşte respirarea ca să n-o deştepte. VLAHUŢĂ, O. A. III 130. 4. Lanţ, şir. Briu de coline. II. Numele unui dans popular la care jucătorii se prind, pe la spate, cu mîinile de brîiele vecinilor, sau îşi pun mîinile pe umerii vecinilor de joc; p. est. melodia acestui dans. Scripcarul isprăveşte briul cu o trăsătură lungă de arcuş. BUJOR, S. 101.' Briul de mină, briul de doi, briul nevestei, briul ttrsăresc = varietăţi ale dansului descris mai sus. , — PI. şi: brîuri (SP. POPESCU, M. G. 87), (rar) brine (HOGAŞ, DR. II 130). BRÎULEŢ, brîuleţe, s. n. 1. Diminutival lui brîu (I 1). 2. Numele unui dans popular şi melodia după care se joacă. V. brîu (Ii). Ilie începu să zică cu foc un briuleţ, de tremura frunza poienii. SADOVEANU, O. I 302. — Pronunţat; bri-u-. BRÎUŞ0R, briuşoare, s. n. 1. Brîuleţ (î). Străjerii văd peste zăvoaie Şiretul curgînd împuţinat: pare un brîuşor de a/gint. SADOVEANU, F. J. 262. 2. Briuleţ (2). Nuntaşii se prind la joc... cam cu următoarele jocuri: brîul de doi, briul de mină, briul nevestei, briuşorul. FEVASTOS, N. 281. — Pronunţat: bri-u-. BROÂJBĂ, broajbe, s. f. (Regional) Nap (Brassica napus). Să se rătăcească-n lunci şi prin cimpii Verele-mi drăguţe, broajbe şi gulii. PANN, P. V. I 124. — Variante: br<5zbă, brdşbă (GOLESCU, !. 185) s. f. BROÂSCĂ, broaşte, s. f. I. 1. Animal amfibiu din ordinul batracienilor, fără coadă, cu picioarele dinapoi mai lungi, cu gura largă şi cu ochii bulbucaţi; trăieşte în apă şi prin locuri umede (Rana escalenta). Tălăn- genii văzuseră trăsura săltind peste cîmp ca o broască. PAS, L. I 15. Bocancii lui Bozan păreau nişte broaşte strivite. SAHIA, N. 34. Cind să aţipească, deodată se aud prin casă o mulţime de glasuri, care de care mai uricioase ... unele orăcăiau ca broasca, altele mormăiau ca ursul. CREANGĂ, P. 3C2. Lac să fie (sau de-ar fi), că broaşte sint destule (sau se adună) (= prilej să fie, că amatori se ivesc). -$> E x p r. Cînd o face broasca păr = niciodată. A sc face (sau a se grămădi, a. se lipi) broască la (sau pe) pămînt = a se piti, a se aşterne la pămînt spre a nu fi zărit. Mă fac broască la pămînt, îmi aşez durda spre vînt. ALECSANDRI, P. P. 260. Oclli de broască = ochi bulbucaţi. 2. Compuse: broască-verde sau broască-de-iarbă = broatec; broască-rîinasă sau broască-buboasă = specie de broască, cu pielea acoperită de nişte umflături din care, cînd e în primejdie, se scurge un lichid iritant (despre care unii cred, în mod greşit, că ar răspîndi rîia) (Bufa). A prins o broască-riiojsă şi cind s-a infierbintat broasca, au început a curge dintr-însa nişte zoi spurcate. SBIERA, P. 16; broască-ţestoasă = reptilă din ordinul chelonienilor, cu corpul închis într-o carapace osoasă (numită «ţest» sau «ţeastă»), care este în legătură cu scheletul (Testudo Graeca). Am văzut intrînd înot, subt podul plaurului pe care ne aflam, o broască-ţestoasă. < Broască cu covată » a numit-o Culai. SADOVEANU, N. F. 67, lată că o broască-ţestoasă ieşise pe luciul apei. ISPI- RESCU, L. 34. JI. 1. Mecanism de metal, aplicat Ia o uşă, la un sertar, Ia o cutie etc., cu ajutorul căruia aceasta se poate îr.chide şi încuia. Se aude din dreapta o cheie răsucită in broască. SEBASTIAN, T. 256. Băgă cheia în broasca uşii şi intoi cina-o niţel, scirţ! uşa se deschise. ISPIFESCU, L. 50. Broasca acelor uşi, cu plăsele mart de aramă gravate cu chipuri, poartă încă inscripţiunea numelui său. ODO- BESCU, S. I 459. 2. Unealtă cu ajutorul căreia se desfac coloanele de burlane de la gura sondei, atunci cînd se introduc sau se scot din puţ. 8. (Olt.) Un fel de rindea. 4. (Regional) Umflătură (nedureroasă) sub piele. V. chist. 6. Plantă arborescentă exotică cu flori mari, galbene şi cu frunze groase, cărnoase (cu sau fără spini), culţi-. BROATEC 2?9 — BRODI vată la noi ca plantă ornamentală ( Opuntia ficus indica). ^ Compuse: bro&sca-apci = plantă .erbacee acvatică CU tulpină cilindrică ramificată, cu frunze ovale sau ascuţite, cufundate în apă, şi cu flori verzui (Potamo- getort lucens) ; iarba-broaşteî v. iarbă; mătasea- (sau lîna-) broaştei v. m ă t a s e. BROĂTEC, broateci, s. m. Animal amfibiu asemănător cu broasca, de care se deosebeşte prin culoarea lui verde; trăieşte vara prin iarbă umedă, prin pomi, prin scorburile copacilor, iar primăvara şi iarna în apă (Hyla arborea) ; brotac. Fin verde ca broatecul. SANDU- ALDEA, U. P. 152. BROBOÂDĂ, broboade, s. f. Basma (de lînă, de mătase etc.) cu care se leagă, se îmbrobodesc femeile la cap sau pe .care o poartă pe spate; tulpan, năframă, maramă. Mătuşa Măndija îşi trase mult broboada pe ochi. CAMILAR, TEM. 241. Purta caţaveică de vulpe cu faţa albastră ş-o broboadă albă legată ca un turban. SADOVEANU, P. M. 56. Duce sfat din casă-n casă Că n-am broboade de mătasă, N-am şorţ cu flori— şi dacă n-am, Ce-i pasă? COŞBUC,' P. I 126. BROBOÂNĂ, broboane, s. f. (Mai ales la pl.; de obicei cu determinarea «de sudoare») Picătură mare de sudoare. Broboane de sudoare rece i se înşiruiau pe frunte. DUMITRIU, B. F. 159. In dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsă, bătut de rasele fierbinţi ale soarelui, ale căror împunsături îi scot broboane de sudoare. GÎRLEANU, L. 39. Văd aievea pe Ileana culcată-n pat cu părul despletit, albă cum îi varul, cu ochii ca sticla duşi în fundul capului, fără o rază de viaţă — broboane mari de sudoare pe frunte. CARAGIALE, S. 115. BROBONĂ vb. I v. brotjoiii. BROBONĂT, -Ă adj., v. brobonit. BROBONÎ, pers. 3 broboneşte, vb. IV. Tranz. (Despre sudoare, năduşeală) A acoperi (faţa, fruntea etc.) cu broboane. Sudoarea ii izvora pe la rădăcina perilor şi-i brobonea fruntea. VLAHUŢĂ, O. A. 106. Refl. (Despre frunte, faţă) Fruntea i s-a brobonit de sudoare rece,. iar în creier s-a învolburat o apă tulbure, cind fierbinte, cînd îngheţată. POPA,_ V. 12. Fruntea lui Dan se broboQ de sudoare. VLAHUŢĂ, O. A. III 112. — Variantă: brobollfi, pers. 3 brobonează (DELA- VRÂNCEA, S. 118), vb. I. BROBONÎT, -A, brobonifi, -te, adj. 1. Acoperit cu broboane. Nişte precttpeţe groase, cu frunţile brobonite de sudoare. GALAN, Z. R. 17. -fy- Fig. Brobonit de rouă, pămîntul doarme încă, in lumina umedă }i nehotărîtă a dimmeţii. VLAHUŢĂ; O. A. II 410. 2. (în forma borbonat; despre ploaie) în picuri mari, ca broboanele. Ploaia începuse... O pacoste de apă boibonată... se lipea de haine. D. ZAMF1RE5CU, R. 259. — Variante: broboimt, -u (SANDU-ALDEA, U. P. 11, VLAHUŢĂ, O. A. 243), borbouăt, -ă adj. BROCĂRD s. n. v. brocart. BROCĂRT, brocarturi, s. n. Stofă de mătase cu fiori sau ornamente ţesute cu fir de aur, de argint sau de mătase. Ţesătură de brocart muiată-n fir. MACEDONSKI, O. I 163. — Variante: brocărd, brocfit (DUMITRIU, B. F. 37) s. n. BROCĂT s. n. v. brocart. BROD, broduri, s. n. (Transilv., Mold.) Bac1, bru- dină (1). BRODĂ, brodez, vb.- I. Tranz. (Folosit şi absolut) A coase flori sau alte ornamente (cu mina sau cu maşina) pe o pînză, pe o stofă, pş o ţesătură, de mătase etc.; a coase la gherghef. A broda cu mătase. A broda o monogramă. -4- F i g. A dezvolta, a născoci, a inventa (înflorind ceva). Muzicanţii oare nu s-ar găsi destui ca să brodeze o arie demnă pe vorbele cintecului răsplătit? ANGHEL, PR. 192. In genere, se brodează cu sarcasm., pe tema lipsei de merit a multora dintre medaliaţi, CARAGIALE, S. U. 33. BRODAT s. n. Acţiunea sau faptul de a broda. Alta, intr-o rochie de casă, se întrerupse din brodat. CAMIL PETRESCU, T. II 175. BRODĂT2, -A, brodaţi, -te, adj. (Despre o pînză, o stofă, o mătase etc.) împodobit cu cusături în relief (reprezentînd flori sau alte motive decorative). Ieşi în oraş... pe cap cu un şal negru de mătase brodată. DUMITRIU, B. F. 118. BRODEĂLĂ, brodeli, s. f. (Rar) Potrivire (de vorbe). E o armonie de silabe în exprimarea oricărei legi universale ; o ■ brodeală ritmică, pînă şi in tabla lui Pitagora. VLAHUŢĂ, O. A. 224. <0- Loc. a d v. (învechit) Din brodeală = din îritîmplare. Din brodeală, văzui... o corabie. CORJAN, H. I 121. BRODERIE, broderii, s. f. Cusătură în relief (reprezentînd flori sau alte ornamente) pe o pînză, pe o stofă, pe o mătase etc.; cusătură lucrată la gherghef. Adela lucra la o broderie. IBRĂII.EANU, A. 142. Purta una dintr-a- cele scurte caţaveici numite fermenele, broderia căreia, cu fir şi cti tertel, ii acoperea tot pieptul. NEGRUZZI, S. I. 16. <0- (Poetic) Crestele lor [ale munţilor] ie sparg, asemeni unor gigantice flori albe şi roşii, acoperindu-le umerii cu o broderie spumoasă. BOGZA, C. O. 334. Ploaia cade... Ţesînd o delicată broderie Pe pata albă-a unui felinar. CAZIMIR, L. U. 56. brodEză, brodeze, s. f. Muncitoare care brodeazSj femeie care face broderii. BRODÎ, brodesc, vb. IV. 1. Tranz. (Construit cu pronumele feminin « o » cu sens neutru; uneori determinat prin « bine ») A o nimeri bine, a o potrivi, a o scoate (ca din întîmplare) bine la capăt, a ieşi bine (dintr-o încurcătură); (determinat prin *rău») a nu nimeri cum trebuie sau cum şi-ar dori cineva, a ieşi rău, a da greş. Stau in loc să mă gîndesc Ctttn să fac s-o mai brodesc. VISEAR'ON, B. 95. La fugă Că mi-o tulea, Dar in fugă N-o brodea: De măceşi Se încurca, Mărăcini îl înţepa. TEODORESCU, P. P. 508. <$• Expr. (Ironic) A brodit-o = a făcut o gafă, a dat cu bîta-n baltă. (Ironic) Bată-l, doamne, om urit, Nu ştiu cum naiba-am brodit Să mine cu el dintr-un blid! JARMlK- BÎR5EANU, D. 167. + (Cu privire la o treabă, la un plan etc.) A pune la cale, a aranja. Aşa să vă brodiţi treburile, ca să nu tindăliţi prea mult cu datul colacilor şi cu vinarsul. DAN, U. 89. Brodise planul să mlnjească pe părintele Pantelimon pe cap. CONTEMPORANUL, VIj 386. -4» A potrivi (un lucru cu altul). Nu izbutise, vreme de vreo •trei ceasuri, să brodească borvizul pe măsura vinului sau viceversa. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Refl. Vrei să întrebi dacă vreunul din planurile de acasă se brodesc pentru situaţii reale? CAMIL PETRESCU, T. II 175. 2. R e f 1. (Uneori i m p e r s.; urmat de dive-se determinări) A se găsi din întîmplare, a se nimeri. Se brodiseră alăturaţi, uniţi în aceeaşi temere care li se citea în ochi şi pe obraz. PAS, L. I 31. Se brodi ca locul ce-şi alesese să fie alături cu al unui ţăran bogiit. ISPIRESCU, L. 175. Batalionul nostru s-a brodit să nu fie nici cînd s-a luat Griviţa, nici la căderea Plevnei. GHICA, S. 14. ■+■ A se găsi prezent, a fi de faţă (din întîmplare). Brodin- du-mă şi eu... [la^nuntă], am stat şi-am mincat. VISSA- RION, B. 80. T r a n z. A găsi pe cineva, a da peste cineva tocmai la momentul oportun sau ca din .întîmplare sau pe neaşteptate, surprinzîndu-1. Turcit, BRODIT — 280 — BROŞARE măre, că mergea, Pe Pătrul că mi-l brodea, D-ador- mit ei mi-l găsea. TEODORESCU, P. P. 610. (Complementul e un abstract) Sper că-ţi voi fi brodit gustul. OPOBEFCU, S. ITT 155. + I n t r a n z. (învechit) A ajunge, a nimeri undeva (din întîmplare sau tocmai la momentul oportun), a pica. Viind, Brodii cînd citeai p-0, carte.- PANN, P. V. I 75. BRODÎT s. n. Faptul de a (se) brodi; brodire. Loc. a d v. Pe brodite = la întîmplare, la nimereală, la noroc. Şi mergea treaba mai pe brodite, mai pe nemerite. DEIAVRANCEA, S. 81. — Formă gramatica'ă: (în locuţiune) brodite. BROM s. n. Metaloid, în stare lichidă la temperatura. obişnuită, de culoare roşie-închisă, toxic, cu miros pătrunzător, asemănător cu clorul; se întrebuinţează în industria chimică şi farmaceutică şi la fabricarea gazelor de luptă. BRflMĂT, bromaţi s. m. Sare a acidului bromic. BROMHÎDRIC adj. m. (Numai în exp r.) Acid bromhidric — compus al bromului cu hidrogenul. BRfiMTO adj. m. (Numai în exp r.) Acid bromic = acid. oxigenat al bromului, cu proprietăţi de oxidant puternic. BRflMÎRA, bromuri, s. f. Sare a acidului bromhj- dric cu potasiul, întrebuinţată în medicină pentru proprietăţile ei de calmant al sistemului nervos. bronhiAl. -ă, bronhiali, -e, adj. Care ţine de bronhii, privitor la bronhii. Regiunea bronhiolă. — Pronunţat: -hi-al. BRONHIE, bronhii, s. f. Fiecare dintre cele două tuburi cartilaginoase în care se bifurcă traheea arteră şi care se prelungesc în plămîni prin ramificaţii din ce în ce mai mici. -— Piorunţat: -hi-e. BRONHOTNIT'MONÎF. bronhopneumonii, s. f. Boală constînd în inflamaţia simultană a bronhiilor şi a plă- mîaului, daterită în general pneumococilor. — Pronunţat: -pne-u-, BRONŞITĂ, bronşite, s. f. Boală constînd în inflamaţia mucoasei bronhiilor, datorită unei infecţii micro- biene, favorizată de frig şi de umezeală; se caracterizează prin tuse. BRONTOZAlIR, brontozauri, s. m. Reptilă uriaşă, din grupa saurienilor, putînd ajunge pînă la lungimea de 25 m, care trăia în era secundară. Vă mai aduceţi voi, oaie, aminte brontozaurii? ■— pare să spună umd din norii care alunecă pe deasupra pădurilor... Iar ceilalţi... îşi aduc numaidecît aminte, luînd unul după altul înfăţişarea cumplită a unor brontozauri. BOGZA, C. O. 46. BRONZ, bron zuri, s. n. Aliaj de cupru cu cositor sau cu aluminiu, siliciu sau beriliu (putînd conţine şi plumb, zinc sau nichel); are proprietăţi superioare alamei şi < ste folosit în industria de maşini şi la turnarea statuilor, candelabrelor etc. Chipul turnat în bronz apare, nobil şi grav, lingă cetatea Făgăraşului. BOGZA, C. O. 286. Versul era corect— de o limpezime de cristal, — dar focul, emo\iunea care se toarnă deodată ca bronzul cît e fluid, lipsea mai din toate poeziile lui. VLAHUŢĂ, O. A. III 76. Vrînd să-l aline. îi arătară două statuete de bronz. NE- GRUZZI, S. I 203. F i g. Calul Generalului necheză cu vocea lui de bronz. EMINESCU, N. 14. <$> Epoca de bronz = epocă preistorică situată între epoca de pintră şi cea de fier şi caracterizată prin descoperiren metalelor şi a bronzului, din care încep să se facă unelte de muncă, arme etc, <ţ> E x p r. Caracfcf (lo bronz = caracter. ferm, neclintit: -+- Statuie, statuetă sau alt obiect de artă făcut din bronz. în largul mijloc de alei Stau cerc de veghe şapte zmei încremeniţi in bronz măreţ. TOMiV, C. V. 47. BRONZĂ, bronzez, vb. I. T r a n z. 1. A acoperi un obiect cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. (Despre soare, vînt; cu privire la piele, p. e x t. la persoane) A înnegri, a pîrli, a arde (făcînd să capete o culoare arămie, ca a bronzului oxidat). L-a bronzat soarele şi vîntul. în mijlocul unei vii fiumoase, un om puternic şi sănătos, ars de soare şi bronzat de toate vin- turile. ANGHEL, PR. 56. BRONZĂRE, bronzări, s. f. Faptul de a (s e) bronza. 1. Acoperirea unui obiect cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. Pîrlire, înnegrire a pielii (sub acţiunea soarelui, a vîntului etc.). BRONZĂT, -Ă, bronzaţi, -te, adj. 1. Acoperit cu un strat de bronz sau de vopsea de bronz. 2. (Despre piele, p. ext. despre persoane) Cu pielea pîrlită, arsă, înnegrită (de soare, vînt etc.). Pe faia bronzată a omului se vede mulţămirea. CAMILAP, TEM. 50. Temistocli, vechi căpitan de lungă cursă, bron- . zat, cu barba neagră de abanos, cu şapcă pe ceafă, îşi povestea tinereţea. BART, E. 26. BROSCĂN. broscani, s. m. (Regional) Masculul broaştei, broscoi (tînăr). BR0SCĂR1ŢĂ, broscariţe, s. f. 1. Plantă erbacee acvatică, cu flori albe-verzui; creşte prin bălţi sau prin ape lin curgătoare (Potamogeton natans); limba-apei, notă- toare. 2. plantă erbacee acvatică cu flori verzi şi fructe' (capsule) care se desfac la maturitate în trei valve; creşte prin locuri umede şi livezi mlăştinoase (Triglochin palustre) ; iarba-şerpilor. IîROSCĂRÎÎSO, -EĂSCĂ, broscăreşti, adj. (Rar) Broş- tesc. Apa rămîne însă pe vale, formînd multe locuri de adăpost pentru neamul broscăresc. SLAVICI, O. I 55. BROSCĂRIE, broscării, s. f. Loc unde' sînt multe broaşte, baltă cu broaşte; mulţi.ne de broaşte. BROSCOI, broscoi, s. m. 1. Augmentativ al lui broască (1). Broscoii din răstoacă îl insultă-n pauze. TOPÎRCEANU, B. 47. 2. Masculul broaştei. BROSCCŢ, broscuţi, s. m. Pui de broască. îşi hrănea broscuţul lui şi-l ţinea într-o colivioară mică. CARAGIALE, S. 45. BROSCtjŢĂ, broscuţe, s. f. Diminutiv al Iui broască (T 1). Pe frunza unui nufăr o broscuţă se bucură şi ea de frumuseţea şi răcoarea dimineţii. GÎRLEANU, L. 16. BROŞĂ, broşez, vb. I. T r a n z. 1. (Spre deosebire de lega, compacta) A coase împreună colile unei broşuri, ale unui caiet, ale unei cărţi etc., punîn- du-le într-o copertă moale. (A b s o 1.) Te-au pus să- broşezi, adică să coşi coală cu coală. PAS, Z. I 274. 2. A prelucra o piesă metalică, găurind-o sau şăn- ţuind-o prin aşchiere. Maşină de broşat = maşină prevăzută cu o broşă (3), servind la găurirea şi la şăn- ţuirea, prin aşchiere, a pieselor metalice. Ac de broşat = broşă (3). BROŞĂRE, broşări, s. f. Acţiunea de a broşa. 1. Coaserea împreună a colilor unei broşuri, a unui caiet, a unei cărţi etc. şi punerea lor într-o copertă moale.. 2. Prelucrarea pieselor de metal la maşina de broşat. BROŞAT — 281 — BRUMA BROŞĂT1 s. n. 1. Broşare (1). 2. Broşare ( 2). BROŞĂT2, -Ă, broşaţi, -ic, adj. (Despre broşuri, caiete, cărţi etc.) Cu colile cusute împreună şi puse într-o copertă moale. O altă treabă a ta şi-a celorlalţi băieţi... era să duceţi in depozitul din curte sau la librăria de peste drum registrele, caietele şi cărţile broşate. PAS, Z. I 271. BROŞĂ, broşe, s. f. 1. Bijuterie femeiască prevăzută cu un ac, care se poartă înfiptă în rochie, în guler, în şal etc. Broşe în chip de păianjen de aur ci ochi de rubin. DUMITRIU, B. F. 95. 2. Unealtă de turnătorie, de forma unui cui lung, cu care se fac canale în formele de turnătorie pentru evacuarea gazelor dezvoltate Ia turnare. + Scheletul metalic, de formă cilindrică, al unui miez de turnătorie; armătură de miez. 3. Unealtă de tăiere adaptată la maşina de broşat, formată dintr-o tijă dinţată cu mişcare liniară; ac de broşat. BROŞBĂ s. f. v. bronjlm. BROŞTÎSC, -EĂSCĂ, broşteşti, adj. (Rar) De broaşte,- al broaştelor. Trecură prin ţara broştească. RETEGANUL, P. III 16. BROŞÎJRĂ, broşuri, s. f. Lucrare tipărită cuprinzînd un număr redus de foi, legate într-o copertă moale (şi care, datorită proporţiilor ei reduse, poate fi uşor difuzaţii în mase). Oamenii muncii au la îndemînă un număr mare de ziare, reviste, broşuri, cărţi, editate de parlid. HOT. A. 10. Începutul acesta de înţelegere îi venea şi din sfaturile cu Florea fierarul şi din broşurile pe care acesta i. le împrumutase şi pe care el le citea pînă tîrziu. SADOVEANU, M. C. 75. De la ivirea broşurii d-lui Dăscălescti au trecut vreo şase luni. RUSSO, O. 84. -4- (învechit) Fasciculă. Magazinul istoric va ieşi în broşuri de cîte patru coaie in -8° pe lună, care într-un an vor forma două volumuri. BĂLCESCU, O. I 55. BROŞURÎCĂ, broşurele, s. f. Diminutiv (depreciativ) al lui broşură. BROTĂC, brotaci, s. m. Broatec. Brotaci şi ş0- pîrle... şerpi şi viermi stăteau ca într-o încremenire pînă cobora amurgul şi noaptea. CAMILAR, T. 200. Voi, copiii, intraţi goi-puşcă şi plescăiţi în apă ca brotacii. PAS, Z. I 236. BROTĂN, brotani, s. m. (Regional) Brotac. BROTĂCÎÎL, brotăcei, s. m. 1. Diminutiv al lui brotac. Un brotăcei cerea ploaie, lipit pe o frunză de porumb. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Brotăceii orăcăiau în depărtare. ÎSP1RESCU, L. 292. 2. (Ornit.) Florinte. Vrăbiile limbute ciripesc şi.. . brotăcelul cîntă vesel înturnarea zilelor calde. ODOBESCU, S. III 77. BROTICÎU, -Ie, broticii, adj. (Rar) Verde (ca brotacul). Mazăre.. . cu foile mărunte şi broticii. HOGAŞ, H. 49. BR(5ZBĂ s. f. v. bronjbîi. BRR interj. I. 1. Exclamaţie care exprimă dezgustul sau greaţa (de o mîncare). Borşul mi-a înăcrit stomacul; mămăliga mi s-a prins în gît şi curecliiul cel cu raţă... (oţerindu-se) brrrrr!... de-aş avea un pic de colonie, să-mi 'mai dreg mirosul. ALECSANDRI, T. 1007. 2. Exclam; ţie pe care o scoate cel căruia îi este frig; bruh ! Brr... da frig îi!... da frig îi!.. .Brr... parcă-mi curg sloiuri de gheaţă pe spinare! ALECSANDRI, T. I 76. 3. Exclamaţie care exprimă o groază sau o neplăcere la amintirea unei spaime. Brr! ce namilă de urs îmi ieşise în calei POP. II. (Rar) Interjecţie care imită sunetul tobei. Face iute o darabană... şi începe a o bate ca de război: br... br... CREANGĂ, P. 310. BRUCEIOZĂ, bruceloze, s. f. Boală contagioasă a vitelor şi,' rar, a oamenilor, caracterizată prin febră mare şi dureri de cap; febră de Malta. BRUDĂR, brudari, s. m. (Mold., Transilv.) Cel care conduce un brod; podar. BRÎJDINA-, brudine, s. f. (Mold., Transilv.) 1. Pod plutitor, bac, brod. 2. Taxă pentru trecerea apei pe un pod plutitor. S-au înţeles cu boierinaşul... să plătească brudină zece zloţi. SADOVEANU, F. J. 392. De ce numaidecit 12 bani? — Bru- dina... cîte doi bani de fiecare picior de vită, îmi răspunse. HOGAŞ, M. N. 56. Tîrgul Rădăuţi... aduce un venit ca de 500 galbeni a 1 brudina podului de pe Prut. I. IONESCU, D. 365. BRUDÎU, -ÎE, brvdii, adj. (Regional) Tînăr, nevîrstnic, necopt (la minte). Crud la trup şi brudiu la minte. SBIERA, P. 152. Fost-am tînăr şi brudiu, Pare-mi rău, ş-amu-i tîrziu. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 221. (Substantivat) Au început, ca un brudiu ce era, să ceară de la pasăre pistolaşul. SBIERA, P. 70. BRÎJDNIC1, brudnici, s. m. Brudar. Brudnicul cel vechi s-a mirat de asemenea plată, cum nu primise niciodată într-un veac de om de cînd trăia la acel vad. SADOVEANU, N. P. 151. BRTÎDNIC2, -Ă, brudnici, -e, adj. (Regional) Brudiu. Dar unde-s brudnicii copii Şi unde-s rîsetele lor? IOSIF, PATR. 8. Se alintă ca o copilă brudnică. NEGRUZZI, S. III 50. BRUFT, brufturi, s. n. (Mold.) Prima tencuială aruncată pe perete şi neîntinsă cu mistria. BRUFTUl, bruftuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Mold.) A arunca (pe perete) cu mistria un strat de bruft; a tencui. 2. Fig. A arunca (cuiva) cuvinte aspre, a vorbi pe un ton aspru, a ocărî; a repezi, a brusca. Totdeauna o bruftuia... şi o ocăra a. inputarea că ea face ochi dulci logofătului. SANDU-ALBEA, U. P. 184. BRUFTUIĂLĂ, bruftuieli, s. f. Ceartă, ocară; bruscare. Se mai alegea omul şi cu bruftuiala gospodarului curţii cu gardul nărvit. PAS, Z. I 107. De vorbă rea am fugit... şi de bruftuiala şi de stăpîni. PAS, L. I 146. + Bătaie. Că el, Ştefan, le-a dat [turcilor] obruftuială, de-orpomeni-o. ISPIRESCU, la TDRG. BRUFTULUÎ, bruftuhiesc, vb. IV. Tranz. A 1-ruftui (2), a brusca. Cîntă. .. cînd e tare amărîtă, cînd o bruftuluieşte jupîn Moţatu. STANCU, D. 353. BRUH interj. Exclamaţie scoasă de cel care este pătruns de frig, căruia îi este frig. Bruh! Mi-i frig. Iată pe mină cum codeşte-un negru purec. EMINESCU, N. 43. bruiOn, bruioane, s. n. (Franţuzism) Ciornă. brulCt, bruloturi, s. n. (Franţuzism neobişnuit) Corabie de război încărcată cu materii inflamabile. De eram acolo, nu lăsam pe Miculi să dea drum brulotului pe crivăţ. GHICA, S. A. 111. BRUMĂ, pers. 3 brumează, vb. I. 1. I n t r a n z. A cădea brumă. 2. Tranz. (Rar) A acoperi cu brumă. Verde frun- zvţă... Cit o ninge ş-o brumează, Ea e tot mîndră şi creaţă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 21. F i g. Peste munţii brumaţi de lună era o tăcere tare ca piatra, o tăcere pustie. DAN, U. 207. BRUMAR - 2â2 - BRUSC = BRUMĂR s. m. Nume popular dat lunii noiembrie (sau, pe alocuri, lunii octombrie). Bătrîna... veştejită şi uscată ca o frunză de brumar. DELAVRANCEA; S. 36. , ISRUMĂT, -A, brumaţi, -te, adj. 1. Acoperit de brumă. Albinele şi minjii Ce trec, năluci sirepe, prin porumbişti brumate. STANCU, C. 79. Perdeaua de sălcii de pe malul Dunării părea brumată, ca aburită de răsuflarea apei. SANDU-ALDEA, U. P. 25. Spunea de-un trandafir brumat în doina ei. COŞBUC, P. 1 255. F i g. Bărbia ii era acoperită cu păr moale, ca şi cind ar fi brumată. SLAVICI, 0. 195. - 2. (Rar) De culoarea brumei; brumăriu. Să se mai ducă-n păcate... Şi mioarele brumate. JARN1K-BIRSEANU, D. 387. 8. F i g. Aburit. îţi sună in urechi clinchet de pahare brumate, ca nişte clopoţei de argint. PAS, Z. I 174. Turnă cu miini nesigure, din cana brumată, incă o stacană 'de vin. PAS, L. I 25. 4. (Despre fructe, p. e x t. despre plante) Acoperit cu un strat fin de praf alburiu. V. brumar iu (2). Prime brun ate. t=i Din viţa brumată, Spre buzele-ţi roşii, îşi tind tămîioşii Ispita ciorchinelor grele. TOMA, C. V. 117. — Variantă: (rar) îmbrumăt, -ă (CORBEA, în POEZ. N. 133) adj. BRUMĂTIC, -Ă, brumatici, -e, adj. (Rar) Aducător de brumă; rece, friguros. E toamnă, toamnă, cu nopţile tot mai lungi şi mai brumatice. CONTEMPORANUL, Vn 503. BRCMĂ1 S. f. 1. Rouă îngheţată (care se aşază pe plante, pe pămînt, pe suprafaţa corpurilor libere). Venise toamna... Erau nopţi reci, cu brumă şi cu neguri. PAS, L. I 122. La umbră insă-i frig şi-acuma Şi noaptea tot mai cade' bruma. IOSIF, PATR. 80. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-aşază bruma peste vii — De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. Lunca bătută de brumă acum pare ruginită. AI.ECSANDRI, P. A. 111. E x p r. (Despre oameni) A îi bătut de brumă = a avea părul cărunt, a fi bătrîn. (Personificat) Eu sint, dragă, brumărelul Eu viu seara, pe răcoare, De mă culc pe sin de floare. ALECSANDRI, P. P. 33. BRUMĂRÎŢĂ, brumăriţe, s. f. Nume generic dat mai multor specii de păsări aparţinînd aceluiaşi gen,- dintre care trei, de mărimea porumbelului, trăiesc şi în ţara noastră, în munţii Carpaţi (Prunella). BRUMĂRÎU, -ÎE, brumării, adj. 1. De culoarea fumurie a brumei; brumat. Mustăcioara neagră... abia întrezărită printre valurile brumăiii ale gulerului şubei. GALAN, Z. R. 127. Cine să fie acest blagoslovit creştin încoronat cu căciulă brumărie şi înfăşurat cu contăş de vulpe? ALECSANDRI, T. 1114. 2. (în expr.) Prune brumării = soi de prune de culoare albastră-vînătă, acoperite cu un praf alburiu. BRUMOS, -OĂSĂ, brumaşi, -oase, adj. (Franţuzism învechit) Neguros, ceţos. Osian cînta între zăpezile nordului, subt un cer brumos şi posomorit. NEGRUZZI, S. I 197. + F i g. întunecat. Nu-mi faceţi dar, vă rog, o vină de a fi căutat să descopăr... din ceaţa brumoasă a prezentului o falnică lumină pentru viitorul artelor romine. ODOBESCU, S. II 246. BRUN, -A, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. Codrule... Eu văd numai pete roşii-brune. Dar jalea vestitelor oşti Doar tu o poţi spune. BENIUC, V. 97. Fi g. Pretutindeni, oriunde, Bubuie-n inimi uriaşa chemare [a partidului], DEŞLIU, G. 58. (Despre arme explozive, în spec'al despre tunuri) Îndărătul lui începuseră lă bubuie grenade. DUMITRIU, N. 216. Departe, mai bubuiau, adine, ti nurtle. CAMILAR, N. I 53. Tunurile bubuiau fără întrerupere. SADOVEANU, O. VI 105. (Despre alte surse de zgomote, p. e x t. despre spaţiul în care se fac ele auzite) Munţii prindeau să bubuie, sub BUBUIRE — 284 — BUCĂ puterea şuvoaielor. CAMILAR, T. 62. Vijelia bubuia afară. SADOVEANU, P. M. 169. <$> (Despre un obiect lovit sau izbit) Şlepul începu să bubuie sub mulţi paşi grei. DUMITRIU, B. F. 158. (Prin exagerare, despre foc) Focul bubuie şi trosneşte în cămin. ODOBESCU, S. I 153. BUBUÎRE, bubuifi, s. f. (Rar) Bubuit, bubuitură. Bu- buirile buciumelor înălţau la cer prelungă zvoană a morţii. SADOVEANU, O. I 5. A fost necurmată bubuite de tunuri. SANDU-ALDEA, U. P. 127. BUBUÎT s. n. Faptul de a b u b u i; zgomot puternic, prelung şi înfundat, produs de lovituri repetate, explozii etc. în curînd un bubt it surd se auzi, zgomotul crescu şi tropotele de cai se lămuriră. SADOVEANU, O. I 152. Prin crunt bubuit de grenade luptau Sub roşul stindard muncitorii. TOMA, C. V. 197. Soldaţii privesc aiuriţi spectacolul acesta nou, lipsit de bubuitul tunului. SAHIA, N. 47. BUBUITOR, -OARE, bubuitori, -oare, adj. Care bubuie. Răspund [valurile] indirjite, în cor, la sfidarea înaltă A tunetului bubuitor. TOMA, C. V. 351. — Pronunţat: -bu-i-. BUBUITURĂ, bubuituri, s. f. Zgomot scurt, înfundat şi puternic; bubuit. O bubuitură înfundată şi un zornăit de sticlă spartă curmară vorbăria. PAS, L. I 19. Se aud bubuituri în uşa compartimentului. CARAGIALE, O. II 162. Se auziră nişte... bubuituri şi duduituri îngrozitoare, ca de tunet. ISPIRESCU, L. 99. -4- împuşcătură. Cîte zece. încărcăitmi de fiecare [puşcă]; în totul lui tot, patruzeci de bubuituri in fiecare zi. SADOVEANU, Z. C. 330. — Pronunţat: -bu-i-. BUBULÎŢĂ, bubulife, s. f. Diminutiv al lui b u b ă. BUBUIlOS, -OĂSĂ, buburoşi, -oase, adj. Plin de bube, bubos. Piele buburoasă. ■ IÎUBURTJZ1 s. m. v. buburuză. BUBURUZ2, buburuze, s. n. Bobiţă, ghemotoc sau cocoloş mic şi rotund. (F i g.) Multe buburuze sînt pe boltă. BENIUC, v. 66. E x p r. Un buburuz de om = om de statură foarte mică. Toţi zmeii se minuna numai cum de se găseşte o putere aşa de mare într-un buburuz de om. SBIERA, P. 180. BUBURtîZĂ, buburuze, s. f. Gîndăcel cu corpul rotund şi bulbucat, cu aripile roşii, pătate cu şapte puncte negre (Coccinella septempunctata) ; (Transilv.) mămăruţă. Pe-o tulpiniţă călăuză Se urcă lin o buburuză, Cînd peste culmile din fund Răsare soarele rotund. DEŞL1U, M. 14. — Variantă: buburuz s. m. BUBUŞOĂRĂ, bubuşoare, s. f. Bubuliţă. Vacilefac pe ţîţe... nişte bubuşoare. ŞEZ. IV 127. BUC1 s. m. (Mold., Bucov., Transilv.) Pleavă' de cereale. Pisa mălaiul şi-l vîntura de buc. CREANGĂ, P. 6. BUC2 s. m. (Numai în e x p r.) într-un buc = într-o clipă, în scurt timp, foarte repede. Şi intr-un buc [furnicile] au şi ales năsipul de-o parte şi macul de altă parte. CREANGĂ, P. 264. într •un buc o droaie de porci sălbatici se strînseră acolo şi erau să sfîrtice pe lup, dacă n-ar fi şters-o la papuc. ŞEZ. VI 155. BUC3, buci, s. m. (Rar, Mold., Transilv.) Fag bă- trîn. <}*Expr. (A li) de cînd bucii = (a fi) foarte bătrân. Se încinse... o luptă, dar luptă ca de doi lupi turbaţi iar nu ca de două babe de cînd bucii. RETEGANUL, P. V 43. BUCÂL, -Ă, bucali, -e, adj. Care se referă la tură, care ţine de gură. Orificiu bucal. Pe cale bucală = pe (sau prin) gură. Calciul se poate introduce in organism fie prin injecţii, fie pe cale bucală. BUCĂTA, bucăţi, s. f. 1. Parte tăiată sau ruptă dintr-un corp solid; fragment, frîntură. într-un şomoiog era o bucată de sîrmă şi cu ea şi-a zdrelit toată palma. PAS, L. I 79. O ceapă, un usturoi şi-o bucată de mămăligă rece din poliţă sînt destul pentru o nevastă tînără ca tine. CREANGĂ, P. 6. [Făt-Frumcs] prăvăli o bucată de stîncă. EMINESCU, N. 7. <$> E x p r. A face (sau a rupe, a sîîşia, a tăia etc.) bucăţi (sau în bucăţi sau bucăţi-bucăţi) = a rupe (sau a sfîşia etc.) în părticele, mici de tot. Cînd se umfla o dată, rupea lanţul bucăţi. PAS, L. I 58. Norii se rupeau bucăţi pe cer. EMINESCU, N. 11. întru o clipală îl făcu bucăţi. NEGRUZZI, S. I 156. 2. Parte dintr-un întreg (despărţită sau nu de acesta), considerată ca un întreg sau ca o unitate de sine stătătoare. O bucată de pămînt. O bucată de stofă, cn Cind eram la mama fată, Purtam rochii de bucată. ALECSANDRI, P. P. 406. ^>Expt. Om clintr-o bucată = om cu caracter integru. + (Determinat prin .« de drum t>, « de cale * etc.) Distanţă. Mai avem o bucată bună de drum. SADOVEANU, N. F. 60. N-apucase calul să se depărteze o bucată de loc... şi iată zmeoaica iară îi ajunse. ISPIRESCU, L. 194. -iy (Eliptic) Da bună bucată am mers! CREANGĂ, B. 119. -4• (Determinat prin « de timp », * de vreme » etc.) Interval. Auzi atîtea snoave... încît iţi ajunge pe o mare bucată de vreme. SADOVEANU, O. VII 288. M-a lăsat in voia mea, pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 16. în eternitatea fără n argini nu este orice bucată de timp, oricît de mare sau oricît de mică, numai clipă suspendată? EMINESCU, N. 32. (Cu complement intern) Paloş din teacă scotea, Bucăţele-l bucăţea. TEODORESCU, P. P. 503. BUCĂŢÎCĂ, bucăţele, s. f. Diminutiv al lui bucată. 1. v. bucată (1). I-a tnai rămas o bucăţică de mămăligă îmbrinsită. CREANGĂ, P. 143. Sfişiind pasportul, aruncam bucăţelele în apă. NEGRUZZI, S. I 66. E x p r. A tace (sau a tăia. a rupe) bucăţclo (-bucăţclc) =a fărîmiţa, a mărunţi. Colacul îl rupe vornicelul bucăţele. SEVASTOS, N. 124. îl făcu bucăţele-bucăţele, cu paloşul. ISP'RESCU, U. 64. Şarpele se zvîrcolea... Şi d-a lungul se lungea. Atunci el mi-l tabăra, Bucăţele că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 443. (în legătură cu verbele * a fi *, «a semăna o etc.) Bucăţică ruptă (sau tăiată) sau ruptă bucăţică = exact la fel, leit (cu cineva). îţi samănă ţie, ruptă bucăţică! CREANGĂ, P. 75. Feţişoara lui.. . bucăţică ruptă tată-său in picioare. CREANGĂ, P. 250. îmi seamănă mie... bucăţică tăiată. ALECSANDRI, T. I 173. ■+• (Prin restricţie, cu nuanţă afectivă) Lucru de mîncare. îi puneau masă curată şi-i păstrau bucăţica cea mai aleasă, cînd venea de la servici la trei. BASSARABESCU, V. 4. Exp r. A-şI (la (sau a-şi lua) bucăţica de Ia gură = a da din puţinul său, a fi generos. A-i lua (cuiva) bucăţica di» gură = n exploata pe cineva, lipsindu-1 chiar şi de strictul necesar. [Boierul] ca un om făr'de inimă, a tot căutat să ne gîtuie şi să ne ieie şi bucăţica copiilor din gură. BUJOR, S. 72. 2. v. bucată (2). Merg o bucăţică bunişoară. SBIERA, P. 173. Averea bogatului mănîncă bucăţica săracului ( = din cauza exploatării, ţăranul sărac pierde şi puţinul ce-1 are). , —Variantă: (rar) bucuţcti (MARIAN, la TDRG) s. f. BUCCEĂ s. f. v. boccea. BUCCEALÎC s. n. v. boccealîc. BUCEĂ, bucele, s. f. 1. Cilindru de fier cu care se căptuşeşte pe dinăuntru butucul roţii; bucşă2. La barieră se isprăvise calâarîmui ţi o luam pe şleau, cu roatele îti noroi pînă la bucea. GH1CA, S. 241, + Manşon de ‘metal montat între două piese (între care există o mişcare relativă) spre a le proteja de uzură. 2. Dispozitiv care îmbucă sau prinde o parte a unei unelte \(mînerul şurubelniţei, al daltei etc.). BtJCHE, buchi, s. f. A doua literă din alfabetul chirilic (de care s-au servit romînii pînă pe la mijlocul secolului al XlX-lea); p. ext. (de obicei la pl.) litere, alfabet, rînduri scrise. Plînge dascălul, pierde şirul buchilor şi începe a încurca răspunsurile slujbei. GALAN, Z. R. 59. Mama mă învăţa buchile înainte de-a mă da la şcoală. SADOVEANU, P. M. 54. Ochii... 7îi-au lăsat de tot... nu mai văd de loc buchile. REBREANU, R. I 106. Mă puse tntîi la buchi. NEGRUZZI, S. I 247. -!)• Expr. (în legjtură cu verbele « a învăţa », « a ‘recita », « a şti » etc.) Iiuclicn cărţii = (a învăţa etc.) exact ca în carte, în chip mecanic, fără interpretare personală. Elemente rudimentare de învăţătură; scris-citit. A mai învăţat... şi vreo trei buchi. SLAVICI, O. I 312. Citit-am cum este rostul; vezi bine că tui-n zadar Am tot învăţat la buche. Sint dascăl! Sint cărturar. IIASDEU, R. V. 29. <*> E x p r. A 1 i (tot) la buclli = a fi începător în ale învăţăturii. A nu şti buclto = a nu şti nimic. Ii cu bucho = a se potrivi bine, a se nimeri cum trebuie; a fi cu tîlc, a avea un dedesubt. Taci, că-i cu buche, l-am potcovit bine... De nu cumva s-ar răzgîndi. CREANGĂ, P. 41. — Variante: bucltcă, luchele (CREANGĂ, A. 104), Inicllie, buchii (CONTEMPORANUL. S. II, 1949, nr. 159, 2/2), s. f. BUCIIEĂ s. f. v. buclio. BUCIIÎÎR, bttcheri, s. m. (învechit) Persoană card învaţă buchile, începător la învăţătură; (astăzi) persoană care învaţă pe dinafară (fără a pricepe bine cele învăţate). Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte. CREANGĂ, fi. 89. BUCIIEREALĂ s. f. Faptul de a învăţa pc de rost, în chip mecanic, fără a interpreta (uneori chiar fără a înţelege bine) cele învăţate. BUCHER1 — 286,— BUCIUMĂTOR BFCHERÎ. bucheresc, vb. IV. Tranz. A silabisi, a sloveni. ŢHeliade] buche*ea pe zdreanţa unei cărţi nepieritoarea • Alexandrie ». MACEDONSKI, O. IV 117. BUCnERÎE s. f. Buchiseală, toceală. Talmudismul şi bucheria constituie o piedică serioasă pentru creşterea teoretică a cadrelor şi pentru dezvoltarea teoriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 224, 3/6. Cei patru ani... de bucherie zăpăcită. VLAHUŢĂ, Ia TDRQ. BUCHET, buchete, s. n. t. Mănunchi de flori aranjate şi legate împreună. Tanchistul In drum către noi bătălii. prinde buchetul din mina Fetiţei cu bticle-aurii. FRUNZĂ, în POEZ. N. 212. Sînt hotărît să fac un buchet mare, pe care am să-l duc tatii. SAHIA, N. 24. Adoarme fecioara; dar cînd se trezeşte... Buchet de flori dalbe sub capu-şi găseşte. BOLINTINEANU, O. 84. îmi zîmbi, făcindu-mi un semn de adio cu buchetul de flori ce avea în mină. NEGRUZZI, S. 1 43‘ 2. Boschet. Pe şesul larg, între buchete de sălcii, înfloreau fînaţurile ,şi sfirîiau cosaşii. SADOVEANU, N. F. 26. Buchetele de trestii dormeau cu foşnet lin. TOPÎRCEANU, B. 36. S. Aromă specială a unor vinuri vechi, din viţă selecţionată. buchetiEră, buchetiere, s. f. (învechit) Femeie care facc şi vinde buchete de flori; florăreasă. Buchetiera de la Florenţa [titlu], ALECSANDRI. — Pronunfat: -ti-e-. BUCHEŢEL, bucheţele, s. n. Diminutiv al lui buchet (1). Oaspeţii le aruncară din mers flori de liliac şi de stînjenel albastru, bucheţele din fire de grîu verzi, frunziş de arbori abia împlinit. V. ROM. decembrie 1951, 173. BtJCHIE s. f. v. buche. BUCHTNÎ, buchinesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A citi cu migală, cu efort. Bucliinind slovă cu slovă.. . VLAHUŢĂ, la TDRG. «Y-Intranz. Şcolarul palid. . . bucliinind singur pe o carte soioasă. VLAHUŢĂ, Ia TDRG. BUCHINTST, buchinişţi, s. m. (Franţuzism învechit) Anticar. De multe ori a trebuit să-şi dea paraua gurii pentru i n manuscris vechi ori o carte rară descoperită în vrafurile mucezite ale vreunui buchinist. VLAHUŢĂ, O. A. 238. BUCHIRISÎ, buchirisesc, .vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A învăţa cu mare osteneală, cu multă trudă; a buchisi. A jertfit odihna multor nopţi, buchirisind pînă la miezul nopţii cu dicţionarul italiano-romîn alături. C. PETRESCU, O. P. I 153. BUCHISĂ vb. I v. bucliisi. BUCHISEĂLĂ, buchiseli, s. f. 1. Buchereală. Vechea şcoală burgheză, « şcoala memorizării..., a buchiselii »... nu putea să formeze cadrele superioare necesare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 112, 10/1. 2. Fig. Bătaie înfundată cu pumnii. Şi unde mi-l luă... la buşeli... de-l zăpăcise în buchiseli. ISPIRESCU, Ia TDRG. BUCHISI, buchisesc, vb. IV. Tranz. 1. A efectua (un lucru) cu mare trudă, cu multă frămîntare şi migală, fără spor; (mai ales) a citi cu greutate. Altfel de şcoli şi de . curţi şi alte portale, Sub care copii buchisesc altfel de carte. BANUŞ, B. 85. Meşterul Lupu... stătea într-un colţ al sălii, asudat, roşu de emoţie, buchisind mereu ceva pe o bucată de hîrtie. GALAN, Z. R. 18. 2. Fig. A bate tare, a lovi,a zdrobi (în bătaie). Unde mi ţi-l începură a-l răsuci şi a-l buchisi înfundat. ISPIRESCU, L. 108. — Variantă: buchisâ (SBIERA, P. 183, CREANGĂ, A. 35) vb. i: BUCI s. m. pl. (Mold., Bucov., Transilv.) Fire scurte, de calitate inferioară, rămase de la meliţarea inului şi cînepii. V. c a n u r ă. Aşa e tineretul ista, bată-l să-l bată, zise moş Bodrîngă, şezînd cucuiet pe nişte buci. CREANGĂ, A. 97. BIJCIN s. n. v. bucium1. BUCEtfŞ s. m. (Transilv.) Cucută. Şi numai o dptă se umflă, şi lanţurile cad rupte... de gîndeai c-ar fi numai de buciniş. RETEGANUL, P. V 33. BUCIÎÎC, buciucuri, s. m. (Turcism învechit) Steag tătăresc, alcătuit dintr-o jumătate de coadă de cal purtată pe o prăjină. Marele căpitan de lefegii cu zapciii; buciticul, toboşarii... FILIMON, C. 312. BtîCIUM’, buciume, s. n. 1. Instrument muzical de suflat în forma unui tub conic, lung (pînă la 2 metri şi jumătate), făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal şi folosit în special de ciobani şi de .oamenii de la munte, mai ales pentru chemări şi semnale; tulnic. Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag. Şi din bucium cîteodată Să cînt hora legănată. COŞBUC, P. I 167. Pling tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune,— Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune. IOSIF, V. 74. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atita drag... EMINESCU, O. I 209. Buciumul vuieşte-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45.+Sunet scos cu acest instrument. Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium. EMINESCU, O. I 147. 2. Tub de metal sau de carton în cere se păstrează acte (făcute sul). Nu mă puteam opri de a o tot scoate [diploma] din buciumul ei de tinichea. La TDRG. — Variantă: (1, Transilv.) bucill (BUDAI-DELEANU, Ţ. 257) s. n. BtJCIUM2, buciume, s. ri. (Popular) Trunchi sau tulpină de arbore; (mai al¿5) butuc de viţă de vie. Plantarea viei se face în două chipuri: 1. Sau se taie de la bucium viţe alese şi coapte. .. 2. Sau se ingroăpă buciumul. I. IONESCU, M. 370. Decît noră turcilor, Mai bine hrană peştilor Şi bucium răchiţilor. BIBICESCU, P. P. 273. Pasăre pestriţă Pe bucium se puse, Pasărea zbură, Buciumu secă. ŞEZ. IV 27. BUCIUMĂ.1 vb. I v. buşuma. BUCIUMĂ2, bucium, vb. I. -1. Intranz. A sufla, a cînta din bucium (sau dintr-un instrument analog). Pădurarul s-auzea buciumînd din corn în adîncurile pădurii. SANDU-ALDEA, U. P. 65. [UrsanJ un corn apucă şi buciumă în vînt. ALECSANDRI, P. A. 165. Bucium de aur a luat, In ţară a buciumat. Mare oaste-a ridicat. TEODORESCU, P. P. 177. <$> Fig. Toamna căzuse. Vîn- turile începuseră a buciuma prin cuhalmurile Şiretului, iar apele a ofta în noapte. DUNĂREANU, N. 142. 2. T r a n z. A anunţa, a vesti (ceva) în gura mare. De pe mii de însorite creste. Veţi buciuma în patru lînturi veste. TOMA, C. V. 212. (Poetic) Sirenele buciumă cu noi împreună... cîntecul lor de chemare. DEŞI.IU, G. 19. Vîntul aducea cîntecul codrilor bătrini ; toamna îşi buciuma mîhnirea în adîncimi. SADOVEANU, O. I 230. BUCIUMĂRE, buciumări, s. f. Suflare, cîntare din bucium sau din alte instrumente asemănătoare. (F i g.) Trăsura intră în codru, într-o noapte umedă, bîntuită de buciumări sălbatice. SADOVEANU, O. III 76. BUCIUMĂŞ, buciumaşi, s. m. Cel care buciumă. V. trîmbiţaş, gornist. Domnul a dat poruncă buciu- maşilorsă sune pe cei risipiţi. SADOVEANU, O. I 5. Buciumaşii, fluieraşii şi surlaşii răsunau alai 'mare. DELAVRANCEA, S. 100. • BUCIUMĂTOR, -oăre, buciumători, -oare, adj. (Rar) ; Care buciumi. [De trofeu] era aninată armătura mortului BUCLA - 287 - BUCUREŞTEAN şi anume un arc... un scut, un corn buciumător. ODO- BESCU, S. II 186. BUCLĂ, buclez, vb. I. Ţ r a n z. (Cu privire la păr) A răsuci în bucle; a încreţi, a cîrlionţa. Unul cciută-n oglindă de-şi buclează al său păr. EMINESCU, O. I 130. BUCLĂT, -A, buclafi, -te, adj. (Despre păr) Pieptănat cu bucle; cîrlionţat. De-ai fi văzut cum au jucat Copilele de împărat, Frumoase toate şi întrulpi, Cu ochi 'şireţt ca cei de vulpi... Cu păr buclat. COŞBUC, P. I 58. BtJCLĂ', bucle, s. f. Şuviţă de păr răsucită în spirala; zuluf, cîrlionţ. îşi îndreptă pălărioara peste buclele aurii. REBREANU, R. I 185. Buclele-i de aur cad pe albu-i sin, Rozele şi crinii pe faţa-i se-ngîn. BOLINTINEANU, O. 33. 0 copilă... a căriia păr... cădea in bucle unduioase pe ■umerii săi. NEGRUZZI, S. I 226. BtîCLĂ2, bucle, s. f. 1. Curbă foarte pronunţată, folosită Ia racordarea porţiunilor drepte ale unui drum •în serpentină. 2. Piesă metalică pe care se îndoaie şi se fixează capătul unui cablu. BUCLTlC, buclucuri, s. n. 1. Belea, încurcătură, necaz. Nourul acela-i cu bucluc. De-acu vine iarna. SADOVEANU, B. 23. TU! Mare bucluc. Tocmai mie să mi se întîmple una ca asta. SEBASTIAN, T. 224. 2. Ceartă, discordie. După bucluc umbli, peste bucluc ai dat. CREANGĂ, P. 306. Caută bucluc (sau buclucul) cu luminarea. 3. (Molii., Bucov., mai ales la pl.) Obiecte neînsemnate, mărunţişuri. V. calabalîc, catrafuse. Nimerindu-se însă să aibă rămase în buclucurile sale numai două sticle de burgund (= vin) roşu, domnul abate ne-a biruit. SADOVEANU, Z. C. 17. Am găsit şi secure, şifrin- ghie... pe sub buclucurile d-tale. CREANGĂ, P. 134. -+• (La sg.,.în construcţii eliptice, precedat de negaţii) Lucru fără importanţă, fleac, moft. Bre, bre, bre, dar ce omăt zdravăn! Iarnă, nu bucluc! CONTEMPORANUL, VIji 298. — Variantă: bocliic (ŞEZ. IV 4) s. n. BUCLUCĂŞ, -ă, buclucaşi, -e, adj. Care' provoacă buclucuri, care caută ceartă cu lumînarea, cîrcotaş. Om buclucaş, a Se făcuse buclucaş, hărţăgos şi de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lingă casă. CREANGĂ, P. 111. F i p. Ce ochi verzi şi buclucaşi! GALACTION, O. 1 122. (întărit prin « bun »1 Era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu. ISPIRESCU, L. 24. 2. Care face ceva cu plăcere, cu drag, din toată inima. Făcu semne că bucuroasă ar merge cu el oriunde, ci ea e mută. RETEGANUL, P. V 19. I-au peţit fata. Sfinta Duminică i-au dat-o bucuroasă. SBIERA, P. 85. De-o fi una, de-o fi alta... ce e scris şi pentru noi, Bucurcşi le-om .duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. Eu v-aş primi bucuroasă. ŞEZ. I 263. <$• (Adverbial) Atuncea să ne aşezăm la masă, a hotărit tata. ■—• Bucuros, cumnate, numai cît se cuvine să se aşeze mai întii... cumnata. SADOVEANU, N. F. 14. (întărit prin « bun ») Faceţi ceva rinduială!— —Cum sănu,finule, bun bucuros! RETEGANUL, P. I 70. + (Adveibial, Transilv.; formulă de politeţe cu care se răspunde celui ce mulţumeşte pentru ceva) Pentru puţin I n-ai de ce I mă rog 1 Mulţumesc ! — Bucuros ! BUDAL s. m. sg. (Rar) Om prost, nătărău, prostănac. Eu cu budalaua, cu capsomanul ăsta de lanulea, mult n-am să mai fac purici. CARAGIALE, J. III 37. BUbĂ, bude, s. f. 1. (Mold., Bucov.) Prăvălioară de lemn; magherniţă. Cum gătesc descărcatul... pun lacătele la bude şi vin şi eu după tine. SADOVEANU, D. P. 93. Mol- dovanul pîrîse pe negustor la judeţii craiului leşesc şi-l prigonise pentru nişte bude. SADOVEANU, Z. C. 237. ' 2. (Mold.) Căsuţă de lemn în pădure; colibă. BUDAT, budăie, s. n. (Mold., Bucov., Transilv.) 1. Vas de lemn făcut din doage, mai strîmt la gură decît la bază, în care se păstrează laptele, se duc bucatele la cîmp, se ţin băuturi etc. Baciul cel bătrin... mîntui de turnat jîntiţa prin zăgîrne... le atirnă pe toate de cîte un cui de lemn, ca să se scurgă fiecare în cîte un budăi deosebit. HOGAŞ, M. N. 191. + Putinei pentru bătut untul. 2. Trunchi scobit, întrebuinţat în loc de ghizduri la fîntînă; p. ext. fîntînă puţin adîncă. Şapte budăie negre, scorburi de la pădurea arsă de stejar, deschise intr-o parte, erau cufundate numai de doi coţi deasupra izvoarelor. SADOVEANU, N. P. 167. — Variante: budîi (SBIERA, P. 308), budlii (ALECSANDRI, P. P. 310) s. n. BUDGlîT s. n. v. buget1.' BUDIHĂCE, budihace, s. f. (Mold., Bucov.) Monstru, pocitanie. V. mama-pădurii, matahală. Curat ucigă-l crucea l-a colăcit să vie şi să-şi facă, budihacea, casă la noi în sat. CREANGA, A. 43. BUDÎNCĂj budinci, s. f. 1. Preparat culinar dulce, fTcut din lapte, ouă, orez etc. şi servit ca desert. 2. Un fel de mîncare făcut din legume, brînză etc. şi copt în cuptor. BUDISM s. m. Religie răspîndită în Asia orientală, al cărei principiu fundamental (mistic şi retrograd) este renunţarea la frămîntările, la lupta şi Ia plăcerile vieţii. BUDÎST, -A, budişti, -ste, s. m. şi f. Adept al budismului. + (Adjectival) Care ţine de budism. Templu budist. BUDÎI s. n. v. budăi. BUDOAR, budoare, s. n. Salon intim al unei femei din marea burghezie. Vei fi sărbătorit. în calitate de comandant... in budoarele patriciene. CAMIL PETRESCU, T. II 198. Mi-aruncă De la sinul tău cel dulce floarea veştedă de luncă... Ori în umbra parfumată a budoarului să vin, Să mă-mbete acel miros de la pînzele de in. EMINESCU, O. I 154. BUDUHOÂLĂ, buduhoale, s. f. (Regional) 1. Budihace. Starostea nunului aduce în casă o buduhoală urită. SEVASTOS, N. 323. 2. Boală contagioasă. A fi pîrdalnica buduhoală de gît, face. . . pîrjol in copii. CONTEMPORANUL, V 291. BUDUl s. n. v. budăi. IîtJDUR, budure, s. n. (Popular) Stîncă mare, cu vegetaţie săracă. Iată pe budur vînătorul Descinde-ncins cu capra [sălbatică]. La ODOBESCU, S. III 93. BUDUIfcOl, buduroaie, s. n. (Popular) 1. Vas de lemn (adesea făcut dintr-un trunchi scobit) în care se păstrează diferite produse (lapte, seminţe, miere, ceară, cenuşă etc.). V. budăi, hîrdău, putină. Iscoadele... dezgropau din argea lăzile cu ţesături, buduroaiele cu ceară ori cu miere şi tot ce-i fusese greu de luat fugitei gospodine. GALACTION, O. I 279. Se uită la buduroiul cu cenuşă, în care baba strîngea cenuşa pentru leşie. ŞEZ. I 54. 2. Stup pentru albine, făcut dintr-un butuc scobit sau dintr-o scorbură. îngrijea o stupină de vreo cincizeci de coşniţe şi buduroaie. SADOVEANU, P. M. 50. BUF — 289 — BUFONERIE 3. Ghizd - de fîntînă, făcut de obicei din scînduri sau din împletitură de nuiele. Cobiliţa e rezemată de biiduroud fintinii. STANCU, D. 180. BUF1 interj. Onomatopee care imită zgomotul înfundat produs de căderea unui obiect tare, de o lovitură sau (mai rar) de descărcarea unei arme de foc. V. poc, puf. Buf! o lovi după ceafă. ISPIRESCU, -L. 208. Buf! *ade... in groapa cu jăratec. CREANGA, P. 32. BUF2 s. n. Numele unei figuri la jocul cu arşice. Le potrivea [arşicele] aşa de bine, că buful cădea totdeauna pe ceilalţi jucători. GHICA, S. 300. BUF3, -A, bufi, -e, adj. (Despre opere dramatice sau muzicale) Cu un accentuat caracter hazliu; de un comic, exagerat. Comedie bufă. Operă bufă. -if- (Despre felul interpretării) Artist de un comic buf. (Despre cîntăreţi sau actori) Care interpretează roluri uşoare într-o operă bufa sau în comedii, uzînd de mijloace simpliste {glume, gesturi, grimase etc.) pentru a scoate cît mai multe efecte comice. Bariton buf. BUFĂNT, -A, bufanţi, -te, adj. (Despre îmbrăcăminte sau părţi ale ei) Umflat, înfoiat. Pantaloni bufanţi. Mîneci bufante. BTÎPĂ, bufe, s. f. Cută înfoiată, umflată, bufantă la îmbrăcăminte şi mai ales la rochii. Adora, în forma şi culoarea vestmîntului, în bufele mari ale umeri or şi in căldura mătăsoasă a atlasului... făptura şi ' gîndul logofetesei din alte vremuri. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 284. BUFĂ! vb. IV v. pufăi. BUi’AIĂLA, btifăieli, s. f. Chicot. în strigăte, bufăieli, înjurături, vremea trecu. DUNĂREANU, CH. 220. BUFET, bufete, s. n. 1. Dulap de sufragerie sau de bucătărie (de obicei cu geamuri) în care se păstrează farfuriile, paharele, tacîmurile etc. Am luat o ceaşcă din bufet. 2. Local în care se serveSc mîncări (de obicei reci), aperitive, prăjituri, băuturi etc. Bufet de stat. + (în localurile pentru spectacole, petreceri, întruniri etc.) -Camera sau masa unde se servesc mîncări reci, prăjituri, băuturi, aperitive etc. Hai dar la bufet îndată să mai prindem la inimă, c-am îngheţat de frig afară. ALECSANDRI, T. I 89. 3. Mîncările care se servesc la bufet (2). Bufet recc. BUFETIER, -Ă, bufetieri, -e, s. m. şi f. Persoană •care conduce un bufet sau serveşte la un bufet. Bufetierul teatrului. — Pronunţat: -ti-er. BUFLEI, buflei, s. m. (Regional) Copil sau pui de şnimal gras, dolofan. Toate lighioile curţei îi ieşeau înainte, parcă erau dăscălite: cloşca cu puii, clonca-clonca, Dolfa cu cinci, şase buflei, miţa cu prăsila în şir. DELAVRANCEA, S. 229. RÎÎFNĂ s. f. v. bulină. BTJFNEĂLĂ, bufneli, 6. f. 1. îmbufnare. De şase ani ■ de cînd îmi mănînci zilele cu neajunsuri şi sărăcie ; în fitece ■oră socoteli şi catastişe, bufneli şi chiontţpreli. DELAVRANCEA, S. 112. . , 2. Zgomot produs de o lovitură puternică; bufnitură. (Atestat în forma de pl. bufnele) Asculta bufnetele valurilor. DUNĂREANU, CH. 188. — Pl. şi: bufnele. BTÎFNET, bufnite, s. n. Bufnitură. Din cînd in cînd, şrapnelele... se sparg pe sus cu un bufnet înfundat. SANDU, D. P. 60. BUFNÎ, bufnesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce ■un zgomot înfundat şi scurt prin cădere, explozie, izbire, lovire etc. Un lemn ars şi destrămat de jăratec bufni in soba înaltă. DUMITRI L, N. 182. Cîteva zeci de puşti bufneau într-una. CAMILAH, N. 1 234. O învăluire mai tare de vînt trecu, o fereastră se izbi, bufnind răsunător. SADO- VEANU, O. IV 223. + (Despre tren) A pufăi. Bufnind mînios, trenid se năpusteşte la vale. SANDIj, D. P. 11. 2. Intranz. (Determinat uneori prin «de rîs» sau « în rîs o) A izbucni în rîs (pe înfundate), a pufni. Platamonu nici nu mai răspunse şi se mulţumi să zîmbească, pe cînd in dosid lor Aristide rîdea pe înfundate de laşitatea avocatului, ţinîndu-şi gura cu mîinile, să nu bufnească. REBREANU, R. II 48. Femeile nu se mai putură stăpîni şi începură să bufnească. SLAVICI, N. I 111. Cînd te-ai videa în oglindă, ai bufni de rîs. ALECSANDRI, T. 203. <$> Tranz. (în e x p r.) A-l bufni (pe cineva) rîsul = a bufni de rîs. Mă bufneşte şi astăzi rîsul, cînd mă gîndesc. HOGAŞ, DR. II 47. 3. I n t r a n z. A bombăni. în acelaşi timp însă Matei Dulmanu bufni printre dinţi cu ură înăbuşită. RE- BREANU, R. I 146. Se sculă bufnind: nu vrea să vorbească nici cu mama, nici cu tata. CARAGIALE, O. I 308. 4. Tranz. A izbi cu putere; a trînti. V. buşi. Pleacă, bufnind uşa. CARAGIALE, O. II 13. Bufnind şi răz- bufnind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară, cu nepusă în masă. ISPIRESCU, L. 209. <0- Intranz. Iată că şi bufneşte buzduganul în poartă. SBIERA, P. 92. B. Intranz. A se năpusti, a da buzna; a izbucni. Bufneşte vîntul hulpav şi ascuţit ca briciul. LESNEA, I. 68. Chiar în acel răstimp, vîntul a bufnit in perdelele ferestrei deschise, trimis de vîrtejurile fluviului. SADOVEANU, N. F. 244. Un fum galben bufni pe fereastră. DELAVRANCEA, la TDRG. BUFMTtJRĂ, bufnituri, s. f. Zgomot produs prin lovire, izbire, explozie, cădere etc.; bufnet. Bufnituri grele s-auziră in uşi. CAMILAR, N. I 75.? Deodată a auzit o bufnitură grozavă. SADOVEANU, O. VI 384. BUFNIŢĂ, bufniţe, s. f. 1. Pasăre răpitoare de noapte, de culoare brună-sură, cu capul mare şi ochii galbeni, mari, apropiaţi unul de altul şi înconjuraţi de cearcăne roşii; are un strigăt strident care seamănă a plîns, a văietare (Bubobubo); buhă. V. huhurez. Ai auzit c-ast’noapte o bufniţă a ţipat toată noaptea pe castel? DELAVRANCEA, A. 105. Se mai pomeni... că se agaţă de spinarea lui . o bufniţă. ISPIRESCU, L. 212. Făt- Frumos se uită şi văzu. o bufniţă mare şi sură. EMINESCU, N. 23. (Adesea ca termen de comparaţie) îşi deschidea clonţul de bufniţă la urechea mea şi-mi spunea unele lucruri de demult. SADOVEANU, N. F. 6. Am desluşit intr-un colţ al ferestrei capul de bufniţă al dădacei mele. SADOVEANU, N. F. 135. 2. (Mai ales în Transilv.) Cucuvea. BUFÓN1, bufoni, s. m. (în epoca feudală) Personaj comic, îmbrăcat caraghios, care trăia la curtea suveranilor sau a seniorilor pentru a-i distra cu glume, gesturi şi grimase groteşti; p. ext. persoană care face pe alţii să rîdă, spunînd glume, făcînd strîmbături etc. V. măscărici, paiaţă. La voi în toată vremea au trecere bufonii. NEGRUZZI, S. II 228. BUFÓN2, -A, bufoni, -e, adj. (Rar) Caraghios, comic. Mantia... albă [a lui Eliade] subliniază convenţionalul, solemnitatea bufonă cu care rosteşte frazele. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 12/6. BUFONERÍE, bufonerii, s. f. Vorbă, glumă sau gest care provoacă rîsul. V. mascaradă, comicărie, caraghioşii c. Există pentru directorul de scenă un pericol, şi anume acela de a se lăsa furat de partea spectaculoasă, de partea de bufonerie pe care piesa o conţine, neglijîndu-se astfel înţelesul ei adine social. CONTEMPORANUL, S. II, 1949,. nr. 138, 8/6. 19 i BUFT 290 - BUHNĂ BUFT, bufturi, s. n. (Mold.) Stomac sau burtă de mamifere. Costiţe de porc afumate, cliişte şi buft umplut, trandafiri usturoiaţi şi slănină de cea subţire, făcute de casă, tăiete la un loc, fripte bine in tigaie şi cu mămăliguţă caldă, se duc unse pe git. CREANGĂ, A. 103. — Variantă: Iboft (CAMILAR, N. I 254) s. n. BtJFTEA s. m. Calificativ dat unui om sau unui copil gras. BUGED, -Ă, bugezi, -de, adj. (Mold.) Buhăit, buhav, umflat. Faţa bugedă sta întoarsă spre noi, cu ochii pe jumătate deschişi, sticloşi. SADOVEANU, O.-III 322. Din privazul. .. negru... răsărea strimtă, boţită şi bugedă, faţa cuviosului Glicherie. HOGAŞ, DR. 250. — Variantă: Iniget, -ă (SADOVEANU, O. I 202, EMI- NESCU, O. I .150) adj. BUGET1, bugete, s. n. Plan cuprinzînd calcularea sau exprimarea bănească a veniturilor şi cheltuielilor probabile ale unui stat, ale unei întreprinderi sau instituţii etc. pe -o perioadă determinată (de obicei un an), bazat pe experienţa financiară, adică pe balanţa anului expirat. Buget echilibrat. Buget excedentar. Buget deficitar, a In ceea ce priveşte bugetul, s-a schimbat fundamental structura veniturilor statului, care în covârşitoarea lor majoritate provin din acumulările socialiste ale industriei, bugetul statului 'soldinda-se an de an cu excedente. GHECRGHIU-DEJ, AHT. CUV. 550. Cifrele bugetului vorbesc intr-un grai concis despre creşterea continuă a forţei economice a patriei noastre, despre politica consecventă de pace a guvernului nostru, despre munca paşnică, creatoare a poporului nostru. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2566. <£> Buget de război = buget al unor state capitaliste, care are drept scop finanţarea pregătirii şi ducerii războaielor de cotropire. Totalitatea prevederilor de venituri şi cheltuieli ale unei familii sau ale unei persoane, pentru o anumită perioadă de timp. Cheltuieli neprevăzute mi-au dezechilibrat bugetul. ■—Scris şi: (după vechea ortografie) budget ("AMIL PETRESCU, P. 230). BUGET2, -Ă adj. v. Ijugcd. BUGETÂR, -Ă, bugetari, -e, adj. Privitor la buget, prevăzut în buget, de buget. Politica guvernelor burehezo- moşiereşti din Rominia in materie de comerţ exterior'era o politică de infeudare economică a ţării faţă de marile n ono- poluri imperialiste şi bănci capitaliste internaţionale. Balanţa comercială deficitară ducea la dezechilibru bugetar, la creşterea datoriei de stat, la accentuarea dependenţei Romi- niei de ţările imperialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 550. •$>■ Sarcini bugetare — a) obligaţii (ale statului) care se acoperă prin buget; b) realizări de venituri şi efectuări de cheltuieli. Prevederi bugetare = credite aprobate prin planurile de cheltuieli prevăzute în buget. Realizări bugetare — sume încasate la veniturile prevăzute în buget. Economii bugetare = a) sume. necheltuite din prevederile bugetare şi care nu mai şînt necesare pînă la finele anului; b) reducere a cheltuielilor prevăzute în buget. Evidenţă bugetară = evidenţă a operaţiilor legate de executarea bugetului. Instituţie bugetară — instituţie ale cărei venituri se varsă integral la buget şi ale cărei cheltuieli se acoperă în întregime din buget. An (sau exerciţiu) bugetar= perioadă de timp de un an în care se efectuează operaţiile legate de executarea bugetului statului. BUGETIVOR, -Ă, bugetivori, -e, adj. (în regimul bur- ■ghezo-moşieresc, despre persoane, peiorativ) Care trăieşte tn mod parazitar pe seama statului, din bugetul acestuia. BUH s. n. (Mold., în e:ip r.) A-i mergo (sau a i sc duce) buhul = a-i merge vestea, faima; a ajunge de pomină. Mi se dusese buhul despre pozna ce făcusem. CREANGĂ, A. 51. I-a mers buhul... pînă la Galaţi. NE- GRUZZT, S. III 75. BUHÂI1, buhai, s. m. (Mold.) 1. Taur. Se vedeau fiare de plug, roţi, cotiugi, capete de buhai roşii. CAMILAR, N. II 12. [Cerbul] începe a-şi arunca ţărnă după cap, ca buhaiul. CREANGĂ, P. 226. 2. Compus: bul:ai-dc-baltă = a) specie de broască, mică, cu pete roşii pe pîntece, care trăieşte în bălţile mici (Bombina bomlina). Băieţii, cînd te văd, rămin cu ochii holbaţi, ca nişte buhai-de-baltă. ALECSANDRI, T. I 340; b) pasăre de baltă, cu ciocul Iungăreţ şi ascuţit, galbenă- verzuie pe spate, cu pete şi depene cenuşii, cu creştetul negru şi gîtul alb (Botaurus stellaris). Din cînd în cînd, în tăcerea nopţii, se auzea lugubru vuietul nelămurit al buhaiului-de-baltă. SADOVEANU, O. I 410. BUHĂT2, buhaiuri şi buhaie, s. n. Instrument popular făcut dintr-o putinică cu un singur fund, de piele (de oaie) tăbăcită şi bine întinsă, prin mijlocul căruia trece un smoc de păr de cal; cînd acest smoc este tras (cu mîna umezită), pielea vibrează prcducînd un sunet asemănător cu mugetul taurului; se întrebuinţează dg. colindătorii care umb'ă cu pluguşorul în ajunul anului nou. In ajunul fimului Vasile, toată ziua am stat de capul tatei, să-mi facă şi mie un buhai CREANGĂ, A. 41. [Lăutarii] numai la videre ne umplea pe noi de spaimă şi frică ca'buhaiul urător," în ajunul anului nou. RUSSO, S. 22. BtÎHAV, -Ă, buhavi, -e, adj. 1. Umflat la faţă (de beţie, de boală, de somn etc.); buged, buhăit. Celălalt, mai tînăr mult, coclit insă şi buhav... oglinăka pe faţa-i rinjitoare şi botoasă josnicia cea mai murdară. M. I. CARA- GIALE, C. 45. Pare gras pentru că-i aşa buhav la faţă şi voluminos, ochii mici, verzui, duşi in fundul capului. VLA- HUŢĂ, O. A. 256. 2. Mtfale, fleşcăit. Carnea devenea buhavă şi fără gust. GHICA, S. 541. BtJHĂ, buhe,' s. f. 1. Bufniţă. Strigă buha intre hotară Şi s-aude-a noua ţară (Tunetul). SADOVEANU, P. C. 8. Buha bea numai apă de ploaie. ŞEZ. V 128. Eşti dragă flăcăilor Ca buha găinilor. ALECSANDRI, P. P. 340. Fi g. Păr zbîrlit. Piaptănă-ţi buha! MARIAN, O. I 215. 2. Cucuvea. « BUHĂÎ1, buhăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A ţipa, a urla. + (Mai ales despre copii) A plînge tare. Şi eu plîngea'm ca un prosi... buhăiam aşa de tare, inciţi am sculat toată curtea în picioare. SADpVEANU, O. I 234: BUHĂÎ2, buhăiesc, vb. IV. Refl. A se face buhav la faţă (de beţie de somn, de boală etc.). buhAiâlă1, buhăieli, s. f. (Rar) Faptul de a b u h ă i*; plîns, ţipăt, urlet. ' BUHĂIĂLĂ2, 'buhăieli, s. f. (Rar) Faptul de a se buhai2. ' \ BUIIĂlEŞ, buhăieşi, s. m. (Mold.) Diminutiv al lui buha i1.. Buliăieşul îşi semeţea urechile, gata să-mpungă cele două boturi calde mirosind a iarbă acră. CAMILAR, TEM. 306. BUHĂIT, -Ă, buhăiţi, -te, adj. (Despre oameni, despre faţă sau ochi; uneori urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Umflat (de somn, de beţie, de boală etc.); buhav. Ochii' mari, căprui, încercănaţi cu pungi vinete, buhăiţi de somn ori de nesomn. GALAN, Z. R. 127. Era încă buhăit şi mahmur. REEREANU, R. I 97. (Substantivat) Un buhăit cu nasul vînăt de beţie. SADOVEANU, P. M. 107. BttHîfA, buhne, s. f. (Mold.) Bufniţă. Din adincurt veni plîngerea singuratică şi duioasă a bulinei, ca o chemare omenească. SADOVEANU, O. I 305. In streaşina poienii BUHOS — 291 — BUJIE filfîie buhnele şi huhurezii. SADOVFANU, O. A. II 176. Buhna grea suspină. ALECSANDRI, P. A. 54. — Variantă: blîfllă (ALECSANDRI, P. A. 101) s. f. buhCs, -oăsă, btihoşi, -oase, adj. 1. (Despre păr). Ciufulit, zbîrlit; (despre oameni, animale sau despre cap) cu părul zbîrlit. Se deschise o ferestruică, se zări un cap buhos. CAMILAR, N. II 227. Se auzi o voce subţire, ca un behăit de oaie, şi un moşneguţ mărunt, cu capul gol, cu părul buhos, ieşi la lumină. SADOVEANU, O. II 493. 2. (Rar) Buhăit. Nu rămăsese la colibă decit... un pescar de vîrstă mijlocie, cu o faţă buhoasă, cu ochii mici fără culoare şi un trupeşă ia o luntre in spate şi să fugă cu dinsa. DUNĂREANU, N. 157. BUHOR s. n. (învechit şi arhaizant) Stofă de lînă fină sau de mătase. Vvc aşmir, Alte podoabe nu mai erau, afară de perdele de buhur roşu la ferestre şi la uşă. SADOVEANU, Z. C. 135. Are şi ea năcazurile şi greutăţile ei, mai afirmă fncă o dată părintele Ghermănuţă, scoţind din ladă un ogheal aproape nou de buhur roş şi punlndu-l pe capătul despre ladă al patului. HOGAŞ, M. N. 139. Pe dinsul avea... o largă mantie de buhur alb. ODOBESCU, S. I 133. BUHURDĂR, buhurdaruri, s. n. (învechit) Vas (de metal) servind la afumatul camerelor cu miresme. Mai dincolo, buhurdaruri pline de scumpe miresme. ODOBESCU, S. A. 137. BUIĂC, -Ă, buieci, -e, adj. (Despre oameni) Care nu-şi încape în piele şi-i vine să zburde, care nu mai poate de bine; zburdalnic, nebunatic. Pentru ceea ce am săvîrşit cînd eram buiac şi fără grijă, m-a judecat la Stambul vizirul. SADOVFANU, Z. C. 101. Drumul urcă prelung şi pîrîul se micşorează, devenind tot mai săltăreţ, ca un copil buiac şi neastîmpărat. REBREANU, P. S. 139. Nu umblu de gras şi de buiac, ci de necaz. RETEGANUL, P. III 46. <$> (Despre animale) Junincile bălane şi buiece, de doi ani, nu ştiu trage şi, de ce le striga omul să stea, fugeau mai tare. DAN, U. 276. încaltea tu eşti ca un mînzoc buiac într-o primăvară: zburzi fără grijă. SADOVEANU, N. F. 131. <$► (Adverbial) F i g. în zori, pe ogoare porneşte buiac Pocnind din copite, tractorul. FRUNZĂ, S. 18. BUIANDRtJG, buiandrugi, s. m. Grindă de lemn, de metal sau de beton armat, aşezată deasupra golului destinat unei porţi, unei uşi sau unei ferestre pentru a susţine construcţia de. deasupra acestui gol. BUICl, buicesc, vb. IV. Intranz. (Regional; desprje plante şi vite) A se dezvolta, a creşte peste măsură, în dauna rodului. Griul buiceşte într-acest pămînt, se face nalt, însă mic la spic. I. IONESCU M. 566. <$> (Glumeţ, despre oameni) Am buicit de ploi. CONTEMPORANUL, Vii 493. — Pronunţat: bu-t-, BUIESTRĂŞ, buiestraşi, s. m. Cal care merge în buiestru. Tătarul abia se putea tine de stăpînul său pe buiestraşul lui cu urechile aplecate îndărăt. SADOVEANU, F. j. 143. Ajungînd la cotul dealului, unde apucă drumul spre Poieniţa, buiestraşul gîfîind îşi potoleşte puţin mersul la urcuş. CARAGIALE, O. I 373. Flăcăul dă călcîie buies- traşului. CARAGIALE, O. I 372. <$> (Adjectival) Venea călare pe un murg buiestraş. SLAVICI, N. I 92. BUIESTRU1 s. n. Trap mărunt al calului, care îngăduie călăreţului să nu salte în şa; mers special al unor animale, cînd calcă cu picioarele de pe aceeaşi parte deodată. Vine domol la vale un călăreţ tînăr, în buiestru ţăcănit. CARAGIALE, O. I 368. Calul bătrîn nu se mai învaţă in buiestru. L o c. a d j. în buiestru = buiestraş. Cal în buiestru. Loc. a d v. în buiestru = în trap mărunt. Boierii jucau înainte, in buiestru, pe cai aprigi. SADOVEANU, O. I 298. Fugari neobosiţi... ce abia atingeau, în buiestru, cu copita de ţărînă. ODOBESCU, S.I 161. <$> F i g. Domnu inginer a nostru e cal vîrstnic. I-a trecut vremea să înveţe buiestrul. SADOVEANU, N. F. 131. BUIESTRU2, -IASTRĂ, buiestri, -stre, adj. (Despre cai, rar despre alte fiinţe) Care merge în buiestru, buiestraş; p. e x t. neastîmpărat zburdalnic, neliniştit. Cal buiestru. □ Ceilalţi vizitii... nu s-ar încumeta să mîie iepele prea huiestre. REBREANU, R. I 214. BUIGUÎT, -Ă adj. v. bîiguit. BuniÂc, -Ă, buimaci, -e, adj. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Ameţit (de somn, de beţie, de frică, de admiraţie etc.); zăpăcit, uluit, năuc. A doua zi se trezi buimac, cu gura arsă, o durere tăioasă la tîmple şi o greutate pe inimă. BART, E. 213. Citeodată asuda noaptea, şi dimineaţa se scula obosit, indispus, buimac şi cu gura rea. VLAHUŢĂ, O. A. 98. Oamenii săriră buimăci, care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. (Determinat prin «de cap») Era buimac de cap şi hămesit de foame, de atîta îmbiat. CREANGĂ, P. 145. ■fy- F i g.. Ce ţărm stîncos, ce gînd buimac! LESNEA, C. D. 23. Umbre aleargă buimace pe geamuri brumate. TOMA, C. V; 397. BUIMĂTIC, -Ă, buimatici, -e, adj. (Rar) Buimac. Urieşii stau buimatici. ALECSANDRI, P. A. 152. BU1MĂCEĂLĂ, buHnăceli, s. f. Ameţeală, zăpăceală, uluială. în buimăceala ceea, trezindu-se cu Ionfaţă-n faţă, unde nu se încinge între dînşii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Această zicere îl trezise din buimăceala în care-l adîncise scena ce urmase. NEGRUZZI, S. I 229. BUIMĂCI, buimăcesc, vb. IV. Refl. A deveni buimac; a se ametî (de somn, de băutură, de frică etc.); a se zăpăci» a se năuci. Dacă adormim, mai rău ne buimăcim de somn. SADOVEANU, ,0. I 139. Portand se buimăcise la cele ce vedea, ISPIRESCU, L. 103. Oastea... începu a se buimăci şi a se {la înapoi. ISPIRESCU, M. V. 41. T r a n z. Vestea neaşteptată l-a buimăcit. BUIMĂCIRE, buimăciri, s. f. Faptul de a (se) buimăci; buimăceală. Vino-ţi în sine... Eşti in buimăcire. NEGRUZZI, S. III 247. BUIMĂCIT, -Ă, buimăciţi, -te, adj. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Buimac. Oamenii... buimăciţi de somn au pus mina pe arme ş-au dat să iasă pe uşi. SADOVEANU, F. J. 747. Tirziu, cînd se trezi Stamati, buimăcit încă de somn, dădu cu ochii de scrisoarea lăsată de poştaş. BART, E. 21. Capu-i vuia buimăcit ca intr-un incendiu. VLAHUŢĂ, O. A. 123. ■$- (Determinat prin « de cap ») Mărşăluiţi’în străin război..', buimăciţi de cap, Sălbătăciţi, otrăviţi. TOMA, C. V. 209. -i)- F i g. Plopii... lung privesc Buimăciţi spre mine. COŞBUC, P. I 261. «$> (Substantivat) Popii se uitau unii la alţii ca nişte buimăciţi. NEGRUZZI, S. I 227. BUIURDISÎ, buiurdisesc, vb. IV. Trunz. (învechit) A transmite oficial (o hîrtie, o plîngere etc.) unei autorităţi inferioare; a întări printr-un decret. Buiurdiseşte-o [pricina] cătră starostii breslelor, ca s-o cerceteze. NE- GRUZZI,; ş: ' l 305. BtÎJBĂ, bujde, s. f. (Regional) Casă mică (veche) şi sărăcăcioasă, cu pereţi slabi; cocioabă, bojdeucă. Doamne, soro, cu cit var ai pus pe bujda asta zideam o curte. CONTEMPORANUL, Vx 97. 'BÎJJENIŢĂ s. f. (Mold.) Pastramă de vînat (de căprioară, de iepure etc.). Toţi mestecau în jurul unei mesuţe bujeniţă rece de căprioară. SADOVEANU, O. I 123. BUJÎE, bujii, s. f. Dispozitiv cilindric al unui motor cu explozie, înzestrat cu doi electrozi, între care se produce BUJOR — 292 — BULBUCĂTURĂ scînteia .electrică-necesară aprinderii amestecului carburant. Fura bujiile bune de Ia tractorul lui Iordănete şi Ic punea la al lui. DUMITRIU, V. L. 114. BUJOR, bujori, s. m. 1. Numele unor plante! erbacee din familia ranunculaceelor, dintre care una (numită şi bujor-de-grădină), cu flori mari roşii, roz sau .albe, se cultivă în grădină ca plantă ornamentală, iar alta (numită şi bujor-de-cimp) are flori roşii ca sîngele (Paeonia). Cu hore noi vom desfunda înaltul Tăriilor, aprins ca un bujor. BENIUC, V. 45. Ieşisem din pădure şi ne apropiam de vadul apei... Aproape de drum, in fînul plin de rouă, observarăm nişte flori roşii. Tata opri trăsura. —• Sînt bujori-de-cimp. Du-te de-i culege. GALACTION, O. I 327. Iutii zi-i rodnicului soare... Să taie firele luminii Ce torc bujorilor veşmântul. TOMA, C. V. 92. Cu obrăjei ca . doi bujori De rumeni, bată-i vina, Se furişează pînditor Privind la Cătălina. EMINESCU, O. I 173. Lumea fără de feciori, Grădină fără bujori! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 454. <$> (Metaforic) Era un bujor de flăcău cînd l-au luat în,armată, se-nvrăjbeau toate fetele din pricina lui. SP. POPESCU, M. G. 46. Un bujor de fată, să o fi sorbit intr-a lingură cu apă de dragă ce îţi era. DELAVRANCEA, S. 213. Şede .bă- trînul Novac... Cu cincizeci de finişori, Tinerei, mîndri bujori. ALECSANDRI, P. P. 149. (Ca termen alintător pentru copii) Dragi bujori, copiii mei! COŞBtJC, P. I 130. -4- Fi g. Roşeaţă naturală a obrajilor. în pălărie cu flori Şi pc faţă cu bujori. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 102.- 2. Compus: Inijor-de-raunto = smirdar. BUJORĂ vb. I v. îmbujora. BUJORĂŞ, bujoraşi, s. m."Diminutiv al lui bujor. (Metaforic) Cit era el de frumuşel... cit era de sprintenel, , f-acum iată-l ţeapăn... bujoraşu mamii.. . l-ani pierdut. ’ . ALECSANDRI, T. I 189. BUJORÎL, bujorei, s. m. Mică plantă erbacee din familia orhideelor, cu frunze ovale şi lunguieţe, cu flori purpurii şi mari (Orchis papilionacea) ; gemănariţă. Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană. ALECSANDRI, P. A. 125. 15ULAMAC s. m. v. bulumac. BTJLA1, bule, s. f. 1. (Determinat prin «de aer», ) Publicaţie periodică, cu caracter oficial, de stat, cuprinzînd legi, decrete, decizii etc. V. monitor. După adoptarea - legilor de către Marea Adunare Naţională, ele sint semnate de preşedintele, ji de secretând Prezidiului şi publicate in Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale. CONST. R.P.R. 19. 4. (De obicei determinat prin «de vot») Listă cu numele candidaţilor la o alegere, cu ajutorul căreia votează alegătorul. A introdus buletinul în urnă. BULEVÂRD, bulevarde, s. n. Stradă largă, dreaptă, plantată cu arbori de-a lungul trotuarelor. Bulevardul gării se întinde către inima oraşului curat şi gătit cu tei. SAHIA, N. 54. Pe atunci nu erau cluburi, presă, bulevard. GHICA, S.'86. BULEVARDIER, -ă, bulevardieri, -e, adj. (Franţu- zism) De .bulevard; fig. (despre opere dramatice) neserios, superficial, uşor, fără mare valoare. V. frivol. Aproape o jumătate de veac, teatrul romînesc a fost sufocat de teatrul bulevardier al autorilor parizieni. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. — Pronunţat: -di-er, IîULFElJ, bulfeie, s. n. Fiecare dintre cele două speteze care leagă partea de sus a jugului de policioară; lopăţică. FA.¡că mi-or tăia Resteie, Bulfeie, Dalbe strămurări, Pari pentru, căldări. TECDORESCU, P. P. 454. — Pl. şi: (s. m.) bulfei (PĂSCULESCU, L. P. 97). BULGAR, bulgari, s. m. Persoană făcînd parte din populaţia de bază a R. P. Bulgaria sau originară de acolo. Cei doi vislaşi erau bulgari. DUMITRU!, B. F. 158. BULGĂR*, -Ă, bulgari, -e, adj. Care ţine de sau se referă la‘R. P. Bulgaria; al bulgarilor; bulgăresc. Poporul bulgar. Literatura bulgară, a In sec. al IX-lea şi al X-lea se formează statul feudal bulgar. IST. R.P.R. 56. BtfLGlR s. m. v. bulgăre. BULGĂRĂŞ, bulgăraşi, s. m. Diminutiv al lui bulgare. Blllcj'troş de gheaţă rece, Vin', mîndro, de mă petrece. JARNÎK-BÎRSEANU, I>. 297. (Poetic) Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuţite, săreau fărîmindu-se în bulgăraşi de argint. SADOVEANU, O. III;364. , BtÎLGĂRE, bulgări, s. m. Bucată compactă, solidă (de obicei de formă sferică) de pămînt sau dintr-o materie oarecare. Văzu de-o parte şi de alta, ogoarele negre, printre bulgării cărora ieşeau suliţele verzi ale ierbii. DUMlŢRIU/B. F. 159. Zvirrr! de vreo două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. CREANOĂ, A. •19. — Variantă: bulgăr (LESNEA, I. 117, GOGA, P. 40) s. m. BULGĂRESC, -EĂSCĂ, bulgăreşti, adj. Bulgar. Scris sau tipărit în limba bulgară. Teancuri de traftoloage greceşti^ latineşti, bulgăreşti, franţuzeşti, ruseşti şi romi- neşti..., erau toată averea sfinţiei-sale. CREANGĂ, A. 134. BULGĂREŞTE adv. Ca bulgirii, în felul bulgarilor; în limba ibuîgară. Cintau ceva prelung şi de jale pe bulgăreşte'.DUMITR1U, B. F. 158. BULGĂRI, bulgăresc, vb. IV. Tranz. (Popular) A arunca cu bulgări în cineva. Au stat pe marginea drumului bulgărind cu dărnicie un ciire mic. GALAN, Z. R. 253. BULGĂRÎE, bulgării, s. f. (Mold.) Grădină sau teren cu culturi de' zarzavat. In stingă, pe malul dinspre Galaţi, o biilgărie'îşi întindea răzoarele lungi şi liniile negre ale şănţilreUlor,' cu sticli, i de şuviţe de apă printre zarzavaturi. SADOVEANU, o. III 319. BULGĂROĂICĂ, bulgăroaice, s. f. Femeie care face parte .din populaţia de bază a R. P. Bulgaria sau care este originară de acolo. ■ BULGĂROS, -OÂSĂ^fiii/gw'o^z, -oase, adj. (Rar) Cu bulgări, plin 'de bulgări; bolovănos. Ţarina este bul- găroâsă. , / BULGUR — 294 — BULZIŞ BU1GIÎE s. n. (Munt., Mold.) Grîu măcinat marc, rîşnit sau pisat; crupe de grîu. V. p ă s a t. Borş cu bulgur. i—i După acestea se dau plachii, uneori făcute cu orez, dar mai de multe ori amestecate cu bulgur şi cu păsat. 'YY.ODO- RESCU, P. P. 168. Mîncare gătită din bulgur. Mă rog, sorioară, să-i poronceşti să-mi facă un borş cu perişoare şi alivence... şi puţintel bulgur, verişoară, ‘cil ■ invîrtită la sfirşit. ALECSANDRI, T. 187. BULHĂC, bulhace, s. n. (Mold.) Băltoacă, mlaştină. Şi-aduc apa în căldare Şi-o varsă şi face bulhac. CORBEA, A. 16. Şi numai ce iată că vede în bulhac o scroafă cu doisprezece purcei. CREANGA, P. 75. 'v BULIBAŞĂ, bulibaşi, s. m. Conducător al unei cete de ţigani. BULIOHÎÎR, bulichere, s. n. (Mold., Bucov.)- Cuţit mare şi prost, care taie rău. V. c i o a r s ă, custură. Scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amînari şi începe a ciocîrti un gîrneţ de stejar. CREANGĂ, P. 125. BULÎN, buline, s. n. 1. Capsulă amilacee (2), caşetă; foiţă de amidon special pregătită pentru a ■ împacheta în ea prafuri (care au un gust sau miros neplăcut) luate ca medicament; p. ext. comprimatul sau praful medicamentos împreună cu capsula în care e închis. Ca să nu bată la ochi, ţinea in tabacheră prafurile- pe care le mirosea şi bulinele pe care le înghiţea. PAS, L. I 156. - 2. Petec rotund de hîrtie dată pe o parte cu gumă arabică, cu care se lipesc plicurile, dosarele. ;etc-, Scrisoarea era lipită cu un bulin. 3. Desen rotund imprimat pe {esături. Rochie cu buline. BULION S. n. 1. Zeamă de pătlăgele roşii /cpnservată, întrebuinţată pentru a da gust şi culoare ^mîncărilor. O sticlă de bulion. Vinete în bulion. <$>• Pastă de bulion = zeamă de pătlăgele roşii fiartă pîna la îrigroşare. 2. (Rar) Supă de carne fără zarzavat sau paste făinoase. <ţ> Bulion de cultură (de microbi) = supă de carne şi oase, filtrată şi sterilizată, servind la creşterea microbilor. — Pronunţat: -It-ott. BULON, buloane, s. n. Tijă cilindrică cii filet la o extremitate şi cu un cap la cealaltă extrenlitate, care serveşte la îmbinarea demontabilă a două piese (ale unei maşini, ale unei construcţii metalice sau de lemn). Se clătina ca o maşină de treierat veche, care începe să se descheie din balamale şi buloane. DUMITRIU, V. L. 114. BULtfC, bulucuri, s. n. 1. Număr mare de oameni strînşi la un loc; mulţime, grămadă, droaie, gloată. Curgeau [oamenii] pe uliţă, o umpleau de umbre negre şi de glasuri ce creşteau in strigăte şi zarvă. Pe marginile bulucului unii alunecau in şanţ. DUMITRIU, B. F. 71. Aruncă şi el centura cu pistolul cum observa că fac toţi cei din bulucurile adunate. SADOVEANU, M. C. 107. Cînd a ieşit Cos din bulucul celorlalţi sfetnici şi a făcut doi paşi, împăratul a ridicat fruntea şi s-a uitat la el posomorit. SADOVEANU, D. P. 89. -4- (Adverbial) a) în masă (compactă), în rînduri strînse, cu grămada, cu droaia, grămadă. E mai bine să ne găsească pe toţi buluc. PAS, L. 117. După rînduiala călăreţilor osmanlîi... slujitorii domniilor-sale Mihu şi Ciornoliut nu uinblau buluc, că aveau pilc de zece înainte, care să lumineze calea. SADOVEANU, F. J. 705. Iată-i toţi buluc! ALECSANDRI, T. I 98. b) Unul peste altul, toţi deodată, năvălind, îmbul- zindu-se, înghesuindu-se; p. ext. repede, iute. V. buzna. O împuşcătură... ne-a scos buluc afară. SADOVEANU, P. S. 127. Tnhăţă pe Ana şi pe Antonia de după gît şi ieşi cu amindouă buluc pe uşă. HOGAŞ, M. N. 42. Turcii casa-ncungiura Şi-n casă buluc intra. ALECSANDRI, P. P. 131. + F i g. Belşug. Pe pîrăul care se ţmpinzea la vale din bulucul izvorului, înverzea o ţesătură de buruiană străină, cu foaia grasă şi lucie. SADOVEANU, F. J. 376. 2. (în vechea organizare a armatei din Ţările Romî- neşti) Unitate tactică, detaşament corespunzînd aproximativ efectivului unei companii de soldaţi; p. ext. ceată de oameni înarmaţi. V. p î 1 c. Cu mare străşnicie a pătruns măria-sa in ordii, cit nimic nu-i putea sta în cale. Iar bulucurile sale de ţărani şi cazacii de la Nipru îl sprijineau. SADOVEANU, O. I 5. BULUCBĂŞĂ, bulucbaşi, s. m. (învechit) Comandant de buluc (2). V. suta ş, hotnog. Hotnogii, sutaşii şi bulucbăşii, cum s-au numit mai tîrziu, comandau o sută, iar chihăii... erau peste zece ostaşi. BĂLCESCU, O. I 118. BULUCBĂŞÎE, bulucbăşii, s. f. (învechit) Buluc (2). Seimenii hătmăneşti împărţiţi în zece bulucbăşii. BĂLCESCU, O. I 119. BULUCÎ, bulucesc, vb. IV. 1. R e f 1. A se aduna grămadă, a se strînge la un loc; a se concentra, a se îngrămădi. Străpunseră gloata înghiontindu-se şi dînd din coate, şi se buluciră în jurul celor doi. DUMITRIU, B. F. 111. Se perindau unii după alţii nori cenuşii şi se buluceau deasupra Dropiilor, astupînd zarea amiezii. SADOVEANU, M. C. 149. Oamenii noştri s-au bulucit în trei locuri şi aşteaptă numai poruncă de la măria-sa ; i-or împresura şi i-or stropşi cu furcile [pe turci], SADOVEANU, N. P. 193. •+• T r a n z. (Cu privire la fiinţe; urmat de determinări introduse prin prep. v spre ») A îmbulzi, a înghesui. In preajma mănăstirii un vuiet surd creştea şi... o mişcare înfrigurată tot mai mult bulucea lumea necunoscută spre şfîntul locaş. SADOVEANU, O. I 525. 2. T r a n z. A face pe cineva să înainteze; a împinge, a îndemna, a îmboldi. Luau vitele, turmele, bulucindu-le cu ghioaga. CAMILAR, T. 124. BULUCÎT, -Ă, buluciţi, -te, adj. (La pl.; despre oameni) Adunaţi la un loc, strînşi grămadă; îngrămădiţi. Se făcea seară şi se vedeau pe ferestre, din ce în ce mai mulţi, oamenii buluciţi in uliţă, bărbaţi şi femei, aşteptind să înceapă şedinţa. DUMITRIU, N. I. 73. (La. sg., despre un grup, o ceată de oameni) Ceata intră în primărie, o umplu, rămase bulucită şi sub tindă şi la ferestre. DUMITRIU, B.. F. 68. Se duse să vadă străjile de la Sărărieşi oastea lui, bulucită lafîntîna Păcurarului. SADOVEANU, O. VII 128. BULUGUÎNĂ, bulughine, s. f. (Mold.) Cartof. De-acum vină de-i mînca şi tu ceva. Iaca nişte bulughine cu mujdei şi cu mămăligă. CREANGĂ, P. 153. BULŢJMĂC, bulumaci, s. m. Stîlp de susţinere sau grindă de lemn care se întrebuinţează la case, la porţi, la garduri de scînduri etc. Avea o casă ascunsă în pădure, aproape de o gîrlă, făcută din bulumaci necojiţi. VISSARION, B. 93. — Variantă: bnlamac (V. ROM. noiembrie 1953, 18) s. m. BULZ, bulzi, s. m. (Popular) Bulgăre (inai ales de substanţe alimentare), cocoloş. «$- F i g. In pustietăţi de piatră, unde cad izvoare in prăpăstii ca-n nişte cupe, din veci s-au strins, s-au frămîntat şi s-au cernut in stropi năsipurile, şi s-au ales bulzi de aur mari de nu-i poate ridica omul în braţe... SADOVEANU, O. VII 145. Numai tu mie să-mi dai... La Ispas Un bulz de caş. TEODORESCU, P. P. 41. + Cocoloş făcut din mămăligă caldă, în care s-a pus brînză de oaie sau, mai rar, urdă; urs. Scoteau din trăistuţe bulzii de mămăligă cu brînză şi-i aşezau la rînd ca să se prăjească în preajma gătejelor aprinse. SADOVEANU, O. VIII 136. BULZÎ vb. IV v. îmbulzi. BULZÎŞ adv. (Regional) într-un singur rînd, unu) lîngă altul, alături. Cei patru cai negri încordaţi, cu stele în frunte, veneau bulziş mîncînd pămîntul. SADOVEANU, O. III 629. BULZIŞOR — 295 — BUN BULZIŞOB, bulzişori, s. m. (Rar) Diminutiv al lui bulz. [Ab.itele] - urmă pilda boierului... aducînd cu lingura la buzele-i cărnoase unul din bulzişorii aurii ( = sarmalele). SADOVEANU, Z. C. 46. BUM interj. Onomatopee care exprimă zgomotul produs de o detunătură de armă, de o lovitură înfundată sau de o cădere. BUMAŞOA, bumăşti, s. f. (învechit) Bancnotă. La nunta fetei lui Dobrică n-a(i pus voi bumăşti la urechile cailor? BART, E. 293. BUMB, bumbi, s. m. 1. (Popular) Nasture. Îmbrăcat in surtuc negru cu bumbi strălucitori de aramă. CAMILAR, N. I 20. Slrbul ¡fi deschise ci{iva bumbi de la pieptar. GALACTION, O. I 181. Soare galben, cit un bumb, Răsărit pentru furnici. TOPÎRCFANU, P. O. 153. Expr. (Ironic) A i-o faco bună sau a-i îace (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu ştiu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că ştiu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A O păţi bună = a o păţi, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceţi-vă şi la altă casă, că eu unul ştiu c-arn păţit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos 1 n-am ce zice ! Voi... să huzuriţi de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-fi-0 bună! = (exprimă uimire, ciudă) na 1 asta-i acum! asta mai lipsea 1 Prin postul cel mare se răspîndeşte vuiet printre dascăli despre desfiinţarea catiheţilor şi trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. — Na-ţi-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ţi-o bună că {¡-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situaţie grea, propune o soluţie nepotrivită sau opusă celei aşteptate; na-ţi-o frîntă că ţi-am dres-o. 2. (Despre mîncări şi băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. a Peştele e bun numai viu, prins de mina omului. SADOVEANU, N. F. '28. Nu era bolnav la care. . . să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGĂNUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. <0* Expr. (Depreciativ) Poamă, bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelşugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 34. 1 5. Liniştit, tihnit, fericit. A duce viaţă bună cu cineva. t=i De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am a- vut. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 22. (Ca element de formare a numeroase formule de salut şi de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineaţa! Noapte bună? Noroc bun! într-un ceas bun! Drumbun! Rămas bun! etc. i=i De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un « bun venit» ţi-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moş Căli- fare! — Mulţumim d-tale, nepoate. GALACŢION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnişul, voinice! Nu ai trebuinţă de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumeţule l — Bună să-ţi fie inima, cum ţi-i cătătiira. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! —Mul- ţămim, voinic străin ! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre fiinţe şi lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep.- «de», «pentru» sau «la») Care are calităţile proprii destinaţiei sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuinţări; p. ext. care-şi îndeplineşte bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte, a Căruţa lui... era o căruţă bună, încăpătoare şi indemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Eşti bun.de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo şase salcîmi... ce nu sînt buni nici de fcc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt. bun. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 381. Expr. Bun (le tipar (sau (le- imprimat), formulă prin care cineva dă autorizaţia de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Aşteptăm bunul de tipar. Bun şi aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... E x p r. Bun do gură = vorbăreţ, limbut, guraliv. Bună de gură Ttidoriţa, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun .Ex p r. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 6. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. E x p r. A O lua do bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greşeala că te-am crescut prea moale şi tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ţine (una şi) bună = a susţine un lucru cu insistenţă. A şti lina şi bună = a şti (sau a spune) un singur lucru, a nu mai şti (sau a nu mai ţine seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Aşa sînt eu în felul meu, ¡tiu una şi bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) do bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzind că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. (Despre mărfuri; în opoziţie cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. (Despre bani; în opoziţie cu vechi) Care circulă, care are putere de circulaţie, care are curs, care umblă; (în opoziţie cu fals) emis de o autoritate îndreptăţită. Banii aceştia nu mai sînt buni. E x p r. A trăi (po lîngă cineva) ca banul cel bun= a se bucura de mare consideraţie, de mare atenţie şi grijă (din partea cuiva), a fi foarte preţuit (de cineva). Am,să te teu cu mine şi-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesionişti, artişti etc.) înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ca Buni tirgoveţi, Nu s-ajung din preţ. BENIUC, V. 162. De nu-ţi fi mîncători şi băutori buni, v-aţi găsit beleaua cit mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însuşirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru şi bun. Firele albe de nori se fărîmaseră uşoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ţi-oi cădea şi eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. _ Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 198. Ex p r. A nu-i li de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo şaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte şi la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu t-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ţi-o bun (sau bună)? sau Ia ce bun2 =la ce foloseşte î ce folos ? Vine ea şi turturica mai pe urmă, dar ce ţi-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preţ bun. a Harabagia... e mai bună [decît cărăuşia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale — pe jos, iar la popas — în căruţă. CREANGĂ, P. 107. 4. (în credinţele superstiţioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cit ştiu eu. CREANGĂ, P. 186. E x p r. A nu îi (de-a) bună (cuiva sau CU cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... •—• Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înţelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, straşnic, solid. Trage un somnuleţ bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a şi poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Şi din gură mi-şi grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (în legătură cu noţiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. <> L o c. a d v. 0 bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Stradă deveni neîncăpătoare şi o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, ~ N. 107. în bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. întreg, plin; p. ext. mai mult decît..., şi mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sint 10 kilometri buni. £=\ Pîri la ziua albă mai erau ca două ceasuri bîine şi era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. -f (în legătură cu noţiuni abstracte) Desăvîrşit; deplin. Baiazid, privind la dinsul, îl întreabă.cu dispreţ: Ce vrei tu?— Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. Loc. ,a d v. Do bună scamă v. seamă. E x p r. Pace bună! v. pace. <$- Compuse: bun-pkc v. plac.; builă-ştiinţă = conştiinţă deplină în săvîrşirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu hună-ştiinţă. (Precedînd un adjectiv şi accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrşire, de-a binelea, definitiv. Ceilalţi ne- maiavînd încotro şovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit. EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, 1. 4. . 270. (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu prosti, se plecară şi le adunară [mărgăritarele]. îSPIRESCU, L. 40. BUNAVESTÎRE s. f. Sărbătoare religioasă creştină (25 martie); blagoveştenie. BÎJNĂ, bune, s. f. Bunică. E x p r. Do cînd a fost buna fată = de demult; de cînd era bunica fată (mare). Să vii, bade, şi la mine, Ca să-mi far milă de tine Cu-o cojiţă de mălai.. . Pe poliţă aruncată, De cînd a fost buna fată. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 260. BUNĂ-CREDÎNŢĂ s. f. (în opoziţie cu rea-cre- dinţă) Convingere intimă a cuiva că ceea ce face este bine; sinceritate, onestitate. <$> Loc. adj. De bună- credinţă = sincer, cinstit, onest. BUNĂ-CUVIÎNŢĂ s. f. Purtare cuviincioasă (faţă de ■cineva). V. politeţe. Se purtă cu mare bună-cuviinţă. ÎSPIRESCU, L. 39. Buna-cuviinţă cerea ca vizitele lui să fie mai rari. NEGRUZZI, S. I 111. BUNĂOĂRĂ adv. De exemplu, de pildă, cum ar fi, să zicem. Unii citesc ziare, cărţi. Bunăoară Onufrie, are o carte care spune ce-s stelele. CAMILAR, TEM. 84. Merse la stejarul de care fusese legat, îl smulse din pămînt... il luă pe umăr, cum iai o greblă bunăoară, şi hai cu el spre sat. RETEGANUL, P. V 34. Îmi vei răspunde că e bine.. . Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară. EMI- NESCJ, O. I 137. Aş vrea... să aud, ca prin vis, o muzică plină de farmec, bunăoară ca cea din opera Guilom Tell a lui Rossini. CDOBESCU, S. III 93. — Variantă: bunioără (M. I. CARAGIALE, C. 22) adv. BUl'iĂSTĂRE s. f. Prosperitate. Statul democrat- popular sprijină pe ţăranii cu gospodării mici şi mijlocii şi pe meseriaşi, cu sc.pul de a-i feri de exploatarea capitalistă, de a spori producţia realizată de ei şi de a ridica ■bunăstarea lor. CONST. R.P.R. 12. — Forme gramaticale: gen.-dat. bunăstării şi btinei- stări. BUNĂTATE, (I 8, II) bunătăţi, s. f. I. 1. însuşirea Expr. Ai bunătate (sau bunătatea) sau fă bunătatea (să...) = te rog, fii bun. Ai bunătatea de-mi deschide uşa. 3. (De obicei la pl. şi construit cu verbul « a face ») Faptă bună, binefacere, bine. Multe bunătăţi.. . făcuse oamenilor. ÎSPIRESCU, L. 295. (Ironic) Multe bunătăţi mai făcuse şi ea în viaţa ei! CREANGĂ, P. 315. 4. Gust bun, plăcut (al unei mîncări sau al unei băuturi). Începe a bea lacom la apă şi a-şi linge buzele de ■dulceaţa şi bunătatea ei. CREANGĂ, P. 214. II. (Concretizat; mai ales'la pl.) 1. Ceva bun de mîncat, •de o calitate deosebită; mîncare sau băutură bună. Lui domnu inginer a nostru [i-a adus] o ploscă cu rachiu de afine. Cunoaşte domnu inginer a nostru asemenea bunătate. SADOVEANU, N. F. 10. Mergeam cu trăsura în luncă—tata, mama, copiii şi coşurile cu bunătăţi—ca să mîncăm pe iarbă verde. GALACTION, O. I 8. Nu tot umblaţi după bunătăţi; mai mîncaţi şi răbdări prăjite. CREANGĂ, A. 110. 2. Lucru de calitate foarte bună. Am cumpărat o stofă, o bunătate! (Cu determinări introduse prin prep. «de» arată calitatea determinantului) Na plos- cuţa aceasta şi be dintr-insa, că-i păcat să se piardă bunătate de băutură ca aceasta. SBIERA, P. 39. Peste nouă luni de zile născu o bunătate de copilaş. ÎSPIRESCU, L. 133. Uite cum îmi năpăstuiam bunătate de nevastă! ŞEZ. V 10. 3. (La pl. şi, cu sens colectiv, la sg.) Averi, bogăţii. Era să cadă jos loaneş cind văzu atîta bunătate: aur peste aur, galbeni mîndri, noi. RETEGANUL, P. IV 12. Se folosea de bunătăţile pământului. SBIERA, P. 304. Toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, P. 85. Ţarigradu-i oraş mare, Multă bunătate are. SEZ. IV 8. — Pl. şi: ’(II 1) btinătăţuri (SADOVEANU, N. F. 23, G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 68). BUNĂVOIE s. f. (Numai în loc. a d v.) Do bunăvoie sau de bunăvoia mea (sau ta etc.) = a) nesilit de nimeni, din proprie iniţiativă; bucuros. Aş zice să pleci mai bine de bunăvoie. CARAGIALE, O. III 47. Am bună nădejde să isprăveşti cu bine slujba cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. ÎSPIRESCU, L. 18. De bunăvoia lor trăiau exilaţi. EMINE3CU, N. 83; b) de la sine, singur, fără intervenţie dinafară. Să ştii c-a răposat el singur, de bunăvoia lui. GALAN, Z. R. 250. BUNĂVOINŢĂ s. f. 1. Purtare sau atitudine binevoitoare (faţă de cineva); îngăduinţă. Cu toată bunăvoinţa ce avea, se lehămsteşte şi de binefacere şi de tot. CREANGĂ, P. 332. Solii. .. fură ascultaţi cu multă bunăvoinţă. BĂLCESCU, O. II 271. 2. Tragere de inimă (pentru a face ceva). Tovarăşul acesta lucrează cu multă bunăvoinţă. — Forme gramaticale: art.‘ bunăvoinţa, gen.-dat. bunăvoinţei şi (mai rar) bunei-voinţe. lîtJNCAR, buncăre, s. n. Siloz de înmagazinare a cărbunilor sau a minereurilor. Noroc de bătrin că sta lingă buncăr şi m-a scos. DAVIDOGLU, M. 71. -+• Compartiment destinat depozitării cărbunilor Ia navele care folosesc cărbuni. BÎNDĂ, bunde, s. f. 1. Haină de postav lungă şi largă, cu mîneci, îmblănită (uneori împodobită cu cusături), pe care o poartă bărbaţii; (Transilv.) blană mare făcută din piei de oaie (de obicei cu lîna în afară), întrebuinţată de ţărani ca îmbrăcăminte de iarnă. V. burcă, cojoc, sarică, şubă. S-a învoit... să coase pentru tîrgul de toamnă o bundă, adică o blană de miel lungă .pînă la pămînt, albă şi împodobită cu flori cusute-n ibrişin. SLAVICI, O. II 85. Tînărul Socol... aşternu bunda sa pe oblîncul şelei. ODOBESCU, S. I 146. 2. (Mold.) Ccjocel scurt, fără mîneci, făcut din piei de miel şi avînd pe faţă desene executate din fire de lînă de diferite culori, pe care-1 poartă ţăranii şi ţărancele; bondiţă, pieptar. V. c o j o c e 1, i 1 i c. Fratele mamei era un bărbat mare şi spătos, cu chimir lat şi cu bundă. SADOVEANU, N. F. 12. Se bătu de două ori cu palma peste bunda-i unsuroasă. SADOVEANU, O. VI 512. — Pl. şi: bunzi (REBREANU, R. I 214). — Variantă: bdndă (beldiceanu, p. 62) s. f. BUNDÎŢĂ, bundiţe, s. f. Diminutiv al lui bundă. 1. v. bundă (1). 2. (Mold., Bucov.; în forma bondiţă) v. 1) u n d a (2). Flăcăii cu iţati strînşi pe vină, cu bondiţe înflorite pe trup, cu cămăşi cu pui. SADOVEANU, O. I 73. Toţi de-a rîndul îmbrăcaţi cu cămeşuice cusute cu bibiluri şi albe cum e helgea, cu bondiţe mîndre, cu iţari de ţigaie şi încălţaţi cu opirţcuţe. CREANGĂ, A. 75. — Variantă: bondiţă s. f. BUNDtJC adj. m. v. bondoc. BUNEL - 299 — BURCĂ BUNEL, bunei, s. m. Bunic. BUNGET, bungeturi, s. n. Pădure deasă şi întunecoasă; loc în pădure unde copacii sînt mai deşiţ desiş. Şi-a săltat puşca în spate, a îndemnat calul cu pintenii şi s-a dus prin lumina lui august, pînă ce s-a pierdut prin bungeturile din marginea pădurii. SADOVEANU, O. V 181. Oamenii intrară in bunget şi în curînd bărdiţele prinseră •a bate in tufele de alun. SADOVEANU, O. I 67. M-am rătăcit prin bungetul acelei păduri. ISPIRESCU, L. 96. — Accentuat şi: bunget. — PI. şi: bungete (VLAHUTĂ, O. A. II 171). BUN-GtJST s. n. sg. Simţ estetic rafinat. BUNlC, bunici, s. m. 1. Tatăl tatălui sau al mamei; bun, bunel, moş, tată-bun, tată-mare. îşi ridică obrazul spre figura bună cu barbă căruntă a bunicului. SADOVEANU, O. IV 321. într-o duminică, prin cîrneleaga, a venit tatăl mamei, bunicul meu David Creangă din Pipirig, la noi. CREANGĂ, A. 18. 2. (La pl.) Părinţii (tatăl şi mama) părinţilor; p. e x t. strămoşi. în casa bunicilor .era atîta căldură! a Trecu prin camere... cu divanuri, cu scrinuri vechi şi cam strîmbe, cu portretele bunicilor cu cravate înalte, ale bunicelor decoltate in crinoline. DUMITR1U, B. F. 44. BUNÎCĂ, bunici, s. f. 1. Mama tatălui sau a mamei; bună, mamă-bună, mamă-mare. Poate că-i căzuse scump bunicii nenea Dumitrache. STANCU, D. 6. Cu pănd nins, cu ochii mici Şi calzi de duioşie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, PATR. 9. Bunica spunea, spunea înainte, şi fusul sfîr, sfîr, pe la urechi, ca un bondar. DELAVRANCEA, V. V. 256. •$> E x p r. (Po) cînd era bunica fată (mare) = demult. De cînd tnvăţ eu la gimnaziu? — De cînd era bunica fată! SADOVEANU, N. F. 148. 2. Termen afectuos cu care se adresează cineva unei femei bătrîne. V. mătuşă. Doamna îi răspunse: Bine, bunico; dacă aşa vă este obiceiul p-aci, aşa să facem. ISPIRESCU, L. 63. BUNICEL, -ICĂ, bunicei, -ele, adj. 1. Bunişor (I 2). Aşa că-i bunişor [vinul], De-ţi trece chiar de dor?... — Ba zău, bun, bunicel, Să bei mereu din el. ALECSANDRI, T. 239. 2. Bunişor (3). Are strînsă o avere bunicică în bani şi vinaţuri bine îngrijite. CARAGIALE, O. I 283. Cum s-a văzut flăcăul cu casă şi avere bunicică, nu mai sta locului. „ şi mai nu-l prindea somnul de harnic ce era. CREANGA, P. 140. Se puse pe cosit şi munciră din zori de zi pînă la nămiezi şi nu se lăsară pînă ce nu culcară la pămint o tarla bunicică. POPESCU, B. II 48. BUNICtJŢĂ, bunicuţe, s. f. Diminutiv al lui bunică. BUNIOĂRĂ adv. v. bunăoară. BUNIŞOR, -OĂRĂ, bunişori, -oare, adj. Diminutiv al lui bun. 1. v. bun (I). Fiindcă eşti aşa de bunişor, fă, mă rog, ca cine se va sui in părul acest care umbreşte uşa mea, să nu se poată coborî de n-oi vrea eu. NEGRUZZI, S. I 84. 2. v. bun (III). Vin bunişor. Stofă bunişoară. 3. v. bun (VI). Are o avere bunişoară. i=i Plînseră amindoi un timp bunişor. RETEGANUL, P. II 56. BUNÎŢĂ, buniţe, s. f. Bunică. BUN-SÎMŢ s. n. sg. Normă logică de apreciere, comună marii majorităţi a oamenilor. BUNT, bunturi, s. n. (Mold., învechit) Conjuraţie, răzvrătire, răscoală. Staţi locului, copii, nu faceţi bunt, că iepurele nu se prinde al clopot. ALECSANDRI, T. 1618. — Variantă: bont (La TDRG) s. n. BUNTĂŞ, buntaşi, s. m. (Mold., învechit) Bun- tuşnic. Complotişti... buntaşi care au de gînd să deie foc tirgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. BUNTTÎŞNIC, buntuşnici, s. m. (Mold., învechit şi arhaizant) Rebel, răzvrătit, insurgent. Dezgolindu-se co- •' drii de frunzişuri şi venind şi iarna, au ieşit acei buntuşnici, ca lupii, în văi cătră sate şi i-a prins pe toţi Cante- mir de grumaz. SADOVEANU, Z. C. 231. BUNtJŢ, -Ă, bunuţi,-e, adj. (Popular şi familiar) Diminutiv al lui b un. <£• E x p r. Bun-bunuţ = foarte bun. Cum l-au zărit preuteasa aşa de sfîşiat şi cu cojocul nou-nouţ rupt... au început cu gura la dinsul şi a-l siidui, că de ce s-au bătut... şi de ce şi-au rupt cojocul bun-bunuţ. SBIERA, P. 9. BURĂ, pers. 3 burează, vb. I. Intranz. A ploua mărunt şi des, a burniţa, a cerne, a ţîrîi. Prindea iar a bura, şi cu cit bura mai des, pădurea către care mergea se întuneca mai tare. CAMILAR, N. I 235. Spre miezul nopţii începuse a bura şi a tuna mai tare. CONTEMPORANUL, IV 303. începe a bura, apoi o întoarce în lapoviţă, pe urmă o dă in frig şi ninsoare. CREANGĂ, A. 30. BURANCÎC s. n. v. borangic. BURANGÎC s. n. v. borangic. BURĂTEC s. m. v. buratic. BURĂTTC, buratici, s. m. (Şi în forma buratec) Broatec. Buratici verzi se apără de soare. CAZIMIR, L. U. 10. Pe iarba verde ca buraticul, dedesubt, joacă bucăţi de lumină albă. SADOVEANU, O. I 32w. Cîte un buratec, rătăcit prin ceaţă, pirîia a ploaie. D. ZAMFIRESCU, R. 254. Calul... se lasă incet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos. .. moale ca mătasa şi verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. — Variantă: burătcc s. m. BT5RĂ S. f. 1. (De obicei determinat prin «de ploaie ») Ploaie măruntă şi deasă, burniţă. Vîntul sufla mai friguros, desfundind iarăşi o bură de ploaie măruntă, moleşitoare. REBREANU, P. S. 87. Vîntul suna în brazi ca o bură de ploaie. IBRĂILEANU, A. 155. Pulbere de diamante cade fină ca o bură. EMINESCU, O. I 142. <$> F i g. Pe faţa albă, sticleau ochii In bură de lacrimi. SADOVEANU, O. I 250. Tremu înd ea licureşte şi se pare a se rumpe, încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe. EMINESCU, O. I 76. 2. Ceaţă amestecată cu ploaie foarte măruntă. (Poetic) Cumnate Manole, a grăit uncheşul, de-acu dusu-m-am şi eu. Mă întorc in bură şi negură, cum spune cîntecul din bătrîni. SADOVEANU, N. F. 187. Bura piscului = ceaţa care acoperă vîrful unui munte sau al unui deal mai înalt, în zilele ploioase (uneori şi în zilele senine). BURCĂŞ1, burcaşi, s. m. (Regional) Copil mic. Ia-ţi broboadă şi fă opinci bure aşilor. CAMILAR, N. I 257. Luîndu-şi burcaşul în desagi, porni în fruntea convoiului. CAMILAR, N. II 149. BURCĂŞ", -Ă, burcaşi, -e, adj. (Mold., Bucov.) Care poartă burcă. Era odată un ţigan burcaş. SBIERA, P. 282. BÎJRCĂ, burci, s. f. (Mold., Bucov.) 1. Haină lungă şi largă de pănură groasă, neîmblănită, care se poartă iarna. învălit într-o burcă mohorîtă, el sta pe podul vaporului, ghemuit lîngă catarg, şi părea nepăsător de soarta ce-l aştepta. ALECSANDRI, la GHICA, S. 352. 2. Cojoc mare şi miţos (de obicei cu miţele în afară); cojoc, bundă (1). Un om al meu... îmi aruncă in spate o burcă, îmi aşază in cap o căciulă; şi ne ducem in treaba noastră, fără să ne cunoască nimeni. SADOVEANU, Z. C. 144. BURCUŞOARĂ — 300 — BURGHEZ BURCUŞOĂRĂ, burcuşoare, s. f. (Mold., Bucov.) Diminutiv al lui bure ă. Cutreiera cu. burcuşoara să pe spate din sat în sat. SBIERA, P. 282. BURCÎT s. n. v. borcut. IÎURDÎJF, burdufuri, s. n. 1. Sac primitiv făcut din nielea (uneori din stomacul) unui animal (capră, oaie, bivol), în care oe păstrează sau se transportă brînză, făină, apă etc. Ţi-a adus matale un burduf de brinză prima întii. SADOVEANU, N. F. 10. F i g. Burdufuri mari de apă ridică norii suri. LESNEA, I. 30. ‘i> Expr. Brînză bună în burduf de cîino v. brînză. Burduf dc carto = fo?rte învăţat, tobă de csrte. (Neobişnuit la pl.) Graşi pedanţi, burdufi de carte şi de-nvăţătură goi. . . N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. A se face burduf (dc inîncare) = a mînca foarte mult, a se ghiftui. Se puse deci la mîncare şi cum fu lipit de foame. . . se sătură de se făcu burduf. RETEGANUL, P. I 64. A lega (pe cineva) burduf = a lega (pe cineva) foarte strîns, îneît să nu se mai poată mişca; a lega cobză. Au hotărît să lege burduf bou cu bou şi să-i urce în vagon pe braţe, galan, z. R. 162. A da pe cineva în burduful dracului = a lăsa pe cineva în voia lui, a nu-şi mai bate capul cu cineva. Şi aşa, de la o vreme şi babele şi prietenii, lehămetindu-se, l-au dat în burduful dracului şi l-au lăsat pe sama lui. CREANGĂ, P. 142. 2. Sac făcut din stomacul vitelor sau din piele de miel ori de ied, în care se înmagazinează aerul la cimpoi, la armonică etc. Burduful armonicii. <> (Prin analogie) Aparat de fotografiat cu burduf. 3. Acoperitoare de piele care, în timp de ploaie, apără picioarele celor din trăsură. O birjă, cu coşul ridicat şi cu burduful tras, se opreşte din goana mare dinaintea ospătăriei. CARAGIALE, M. 71. -fy- Bocanci cu burduf — bocanci cu limba netăiată, prinsă de restul încălţămintei. 4. Perete ondulat de piele sau de pînză (cauciucată) aşezat pe laturile punţii de comunicaţie între două vagoane de călători. 6. Pielea de băşică uscată care, pe vremuri, se întrebuinţa în locul geamurilor. — PI. şi \ burdufe (DELAVRANCEA, S. 125), (s. m., neobişnuit, în expr.) burdufi. — Variante: (Mold.) burdull (SBIERA, P. 178), burduşe (TOMA, C. V. 302, ÎSPIRESCU, L. 137) şi (s. m.) burduşi (BIBICESCU, P. P. 336), burduv (CREANGĂ, P. 54, ŞEZ. VII 90), burduvuri, s. n. BIIRD'OH S. n. v. burduf. BURDUHĂN<5S, -OĂSĂ, burduhănoşi, -oase, adj. Burtos, burduhos. Seara, neamţul cel burduhănos s-a urcat pe malul de ţărînă proaspătă. GALAN, Z. R. 370. (Substantivat) Burduhănosul se plimbă cînd călare, cînd cu trăsura. STANCU, D. 50. Ura! Ura! strigară cei de faţă, împărtăşindu-şi unul altuia vorbele de duh ale burdiihănosului. PAS, L. I 115. BURDUHOS, -OĂSĂ, burduhoşi, -oase, adj. 3. Burtos, burduhănos. Spune ce pedeapsă se cuvine acelui tiran burduhos şi bazat Care, pentru lăcomiile lui, calcă în picioare tinereţa şi viaţa unei copile? SADOVEANU, Z. C. 303. Cîte pene pe cucoşi, atîţia copii burduhoşi. CREANGĂ, A. 42. 2. (Despre un vas) Bombat, pîntecos, burtos (2). Pe masa acoperită cu o faţă albă se afla un ulcior burduhos, cu flori de sulfină uscate. CAMILAR, TEM. 14. Ia... în braţe cea ploscă bttrdtihoasă- şi-ţi răcoreşte gîtlcjul. NEGRUZZI, S. I 245. BURDUŞÎL, burduşei, s. m. Burduf mic. [Strungarul era] mărunt şi împlinit ca un burduşei de brînză. ARBELEANU, D. 17. Se pomeneşte cil un. . . argat că-i aduce un burduşei cu brinză. ÎSPIRESCU, L. 209. Fulga, fur bătrin... Mînca la carne de miel Şi bea vin dirt burduşei. TEODORESCU, P. P. 515. BTJRDUŞÎ, burduşesc, vb. IV. 1. Tranz. A umple (ceva) ca pe un burduf; a îndesa, a ticsi. O să ne burduşim pîntecele cu pepeni, cu lubeniţe. STANCU, D. 256. Spor şi îmbelşugate... să burduşiţi pămînţul de gria. ISPI- PESCU, la TDRG. 2. Tranz. (Uneori determinat prin «în bătăi »)• A bate zdravăn, a snopi, a stîlci în bătaie. Tot o va tîrnui mamă-sa acasă şi tat’sti tot o va burduşi. PAS, Z. I 123. Dacă se băgau să-i potolească pe bătăuşi, se alegeau burduşiţi. PAS, L. I 77. li luă în goană şi-i bt rduşi în bătăi, pînă ce trecu Dunărea. ÎSPIRESCU, Îa TDRG. A trînti (pe cineva) îmbrîncindu-1; a buşi. 3. Refl. (Despre tencuiala sau varul de pe pereţi, despre placajul mobilei etc.) A se umfla (de umezeală sau de uscăciune); a se scoroji, a se coşcovi. Tot peretele s-a burduşit. 4. Refl. (Despre nori şi ape) A se umfla (ca un burduf). Ici apa se scufundă, bolborosind ca svptă de gura unei viitori, colo se umflă, se burduşeşte şi urlă, făciud clăbuci. VLAHUŢĂ, O. A. 407. BURDUŞÎT, -A, burduşiţi, -te, adj. 1. Umplut tare; îndesat, ticsit. 2. Scorojit, coşcovit. Case joase, tăiate pe din două de igrasie, cu păreţii burduşiţi. ARDELEANU, D. 14. BTJRDtSy s. n. v. burduf. BURÎT s. n. Ţesătură cu firul gros, neregulat, poros,, provenit din deşeurile din industria mătăsii şi din destrămarea gogoşilor. BURliTEj bureţi, s. m. I. Nume generic dat unor plante criptogame parazitare de forme diferite, de obicei formate dintr-un picior spongios cu o pălărie cărnoasă la capătul superior; unii bureţi sînt comestibili, alţii sînt foarte otrăvitori; ciupercă. Burete alb. Burete creţ. Burete de rouă. Burete pucios. a Fără să vreau, aflasem şi eu, păcătosul, cîte ceva din tainele călugăreşti... umblînd vara cu băieţii după... bureţi, prin părţile acele, de unde prinsesem şi gust de călugărie. CREANGĂ, A. 122. <ţ> Expr. A-i toca (cuiva) gura bureţi = a vorbi verzi şi uscate, a flecări, a palavragi. Doar n-am mîncat bureţi! = doar n-am înnebunit! IT. 1. Animal din încrengătura spongierilor, cu corpul alcătuit dintr-o reţea compactă de fibre elastice şi rezistente, uneori calcaroase sau silicioase; trăieşte în tufe dese, fixat pe stîncile submarine; spongie. 2. Obiect făcut din scheletul spongiei (sau din cauciuc) şi care, datorită proprietăţii sale de a absorbi lichidele, se întrebuinţează ca obiect de toaletă, la ştersul tablei de scris etc. Burniţa din negură, ca dintr-un burete, o pacoste de apă borbonată. D. ZAMFIRESCU, R. 259. BURETOSj -OĂSĂ, buretoşi, -oase, adj. (Rar) Care are proprietatea de a suge lichidele; spongios. BURG, burguri, s. n. Orăşel medieval; p. ext. oraş vechi (care datează din evul mediu). E toată ţara Bîrsei înaintea lui [a Oltului], cu turlele Braşovului profilate în zare, şt Oltul ar fi putut merge cel puţin pînă sub zidurile vechiului burg. BOGZA, C. .O. 193. BURGHEZ1, -Ă? burghezi, -e, adj. Creat de burghezie, propriu burgheziei, purtînd caracterele ei. Pentru a camufla temeliile sale principale, constituţia din 1923 era străbătută de la un capăt la altul de cea mai cinică făţărnicie burgheză. CHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 682. Forţa literat trii sovietice constă în aceea că ea a demascat cu neîndurare individualismul burghez. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 109, 5/1. Democraţie burgheză v. democraţie. Republică burgheză v. Republică. Revoluţie bur BURGHEZ — 301 — BURIU gheză v. revoluţie. Compuse: Ijurgliczo-democra- <ÎC, -ă = (despre o revoluţie, mai rar despre un regim etc.) care urmăreşte (şi realizează) lichidarea relaţiilor feudale, prin lupta revoluţionară a maselor care îşi imprimă pecetea revendicărilor lor (în condiţiile imperialismului lupta revoluţionară a maselor populare desfă— şurîndu-se sub conducerea proletariatului şi fiind o etapă prin desăvîrşirea căreia se trece nemijlocit 1¡* revoluţia socialistă). Pentru clasa muncitoare este mai avantajos ca transformările necesare in direcţia burghezo-demo- cratică să se înfăptuiască nu pe cale reformistă, ci neapărat pe cale revoluţionară, căci calea reformelor este calea amtnărilor, a tărăgănelilor, a morţii lente şi chinuitoare a părţilor putrede ale organismului naţional. LENIN, T. S. 52. Stalul democrat-popular este o formă de organizare de stat care se deosebeşte principial de forma veche burghezo- democratică, un tip nou de stat. GHEORGHIU-DEJ, ART. CTJV. 696; Imrgliczo-moşicrcsc, -cască = (despre un rc^im politic) în care burghezia îşi împleteşte interesele ci de clasă cu ale moşierimii şi împarte puterea cu acc.asta, împotriva pcporului muncitor; înic-liurglicz, -u = care ţine de mica hurghezie, creat de mica burghezie, propriu accsteia. In năvala aceasta de elemente oportuniste, mic-btirgheze, care ameninţau să coplc- ¡ească partea proletară a partidului şi să introducă in rindurile lui influentele micii burghezii, s-au strecurat în partid fi elemente de-a dreptul duşmănoase, care urmăreaţi scopul de a se camufla cit mai bine şi de a submina dinăuntru organizaţiile de partid. GIIEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 461. — Pl. şi: (m.) burgheji. I5URGIIÎZ2, -A, burghezi, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care aparţine burgheziei; proprietar de mijloace de producţie care exploatează muncă salariat?; capitalist. Compus: inic-lnirglicz = a) persoană care face parte din mica burghezie. Micul-bttrghez se află intr-o astfel de situaţie economică, condiţiile lui de viaţă sînt de aşa natură, incit el nu poate să nu se înşele, el este atras fără voia lui şi inevitabil cînd spre burghezie, cînd spre proletariat. El nu poate avea o «linie » de sine stătătoare din punct de vedere economic. LENIN, O. XXV 180; !>) f i f'. persoană cu vederi înguste, lipsită de orizont intelectual, v. filistin. 2. (în orînduirea feudală) Orăşcan. — PI. şi: (m.) burgheji. IÎUIÎGILKZÎ, burghezesc, vb. IV. Refl. (Rar) A căp?ta, a adopta deprinderi sau concepţii burgheze; a intra în rindurile burgheziei, a deveni burghez. IVURGIIIÎZÎJÎ, burghezii, s. f. Clasă socială care, în orînduirea capitalistă, stăpîneşte mijloacele de producţie, exploatează muncă salariată şi deţine puterea de stat; clasa capitaliştilor. înainte, burghezia era socotită drept capul naţiunii, ea apăra drepturile şi independenta naţiunii, punlndtt-le «tr.ai presus de orice ». Acum, din «principiul naţional * nu a mai rămas nici urmă. Acum, burghezia vinde drepturile şi independenta naţiunii pe dolari. Steagul independentei naţionale şi al suveranităţii naţionale a fost aruncat peste bord. STALIN, C. XIX 7. <$■ Marea burghezie = vîrfurile societăţii burgheze (industriaşi, bancheri). Mica burghezie — pătură socială formată din micii producători de mărfuri, micii proprietari ai mijloacelor de producţie (negustori, meseriaşi, ţărani cu proprietate mică şi mijlocie), care nu exploatează forţă de muncă străină, ocupînd o poziţie intermediară între burghezie şi prole- : tariat şi şovăind între aceste două clase, dar care, convin- j RÎndu-se pînă la urmă ci interesele lor sînt aceleaşi cu j nle proletariatului, devin aliaţii acestuia împotriva bur- i gheziei. In ¡ările în care s-a dezvoltat civilizaţia modernă, | s-a format şi se formează o nouă mică burghezie, ca o j parte întregitoare a societăţii burgheze, care oscilează intre j proletariat şi burghezie. MARX-ENGELS, M. C. 62. Pentru > ca n.ajoritatea poporului să poată deveni intr-adevăr majoritate in conducerea statului, să servească intr-adevăr intereselor majorităţii, să devină o adevărată strajă a drepturilor ei etc., pentru acest lucru este necesară o anumită condi¡ie de clasă. Această condifie este: alăturarea majorităţii micii burghezii, cel puţin in momentul hotăritor şi in locul hotăritor, la proletariatul revoluţionar. LENIN. G. XXV 1801 Burghezia liberală v. liberal. Burghezia sătească (sau ţărănească) = chiaburi/nea. După anul 1907, cíasele exploatatoare au adoptat o politică de creare la sate a unei baze sociale de sprijin, prin întărirea burgheziei săteşti. GIIEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 263. BURGHEZIME s. f. (Rar) Burghezie. Aceeaşi burghezime aduce nu numai sărăcirea ţărănimii, ci şi distrugerea industriei mici. IBRĂILEANU, SP. CR. 196. BURGHÍU, burghie, s. n. Unealtă de oţel în formă de spirală, cu vîrful şi muchiile ascuţite, care, prin mişcarea de rotaţie ce i se imprimă, execută găurirea diferitelor materiale; sfredel. A pornit birghiul hămesit Să croiască-n placă rotocoale. DEŞLIU, în POEZ. N. 169. De acolo, mergi pe coridor, pe scara in formă de burghiu. CAMIL PETRESCU, T. II 535. Să facă patru găuri cu un burghiu mare, in scindura porţii. CARAGIALE, S. U. 71. Dete singur o gaură cu burghiul in trunchiul copacului. POPESCU, B. I 10. <ţ> Burghiu de foraj — unealtă de foraj, de oţel, în formă de bară, cu capătul în formă de elice care se adaptează la perforatorul mecanic. F i g. Te simt, burghiu de foc, in orice mădular. STAlsCU, C. 84. Ca un burghiu de foc se simţea că-l sfredeleşte-n timplă. YI.A- HUŢĂ, O. A. 106. buriiAi, burhaie, s. n. (Regional) 1. Coajă rară care se ridică după ploaie. V. bură (2). S-a risipit burhaiul de deasupra şi a lucit iar soarele în privelişte. SADOVEANU, P. M. 314. Razele piezişe daureau viu burhaiul. M. I. CARAGIALE, C. 40. 2. Ploaie deasă şi rece de toamnă. Printre ripe,ca prin strungă, Şerpuieşte cale lungă; Lungă-i calea şi cotită, De burhaie umezită. DEŞLIU, N. ÎS. liUIîlC, burice, s. n. 1. Cavitate care se formează în mijlocul abdomenului după tăierea cordonului ombilical: ombilic. Pe Toma rni-l tăia Pe la furca pieptul ji, La incinsul briului, Deasupra buricului, Unde-i greu voinicului. ALECSANDRI, P. P. 73. + Fi g. Mijlcc, centru. S-ar putea spune că aici e inima şi buricul oraşului. Drumurile de la bariere şi către bariere vin către Sfintu Glteorglie şi pornesc de la el. PAS, L. II 23. E x p r. Buricul pâ- mîlUului = centrul pămîntului. Acolo era buricul pămin- tultii, pe-acolo intrase omul cit şchiopul, cu barba cît cotul. RETEGANUL, P. I 64. Unde e buricul pămîntului ? — Aici unde stau eu: De mi crezi, Măsoară şi vezi. TEODO- RESCU, P. P. 251. A so credo (sau a so socoti) liuricul Jiiiniinfuliii = a se crede (sau a se socoti) cel mai important, cel mai inteligent etc. dintre toţi. 2. Cordonul ombilical (prin care fetusul primeşte hrană din corpul mamei). Copilul cu două (sau cu mai multe) moaşe rărr.ine (sau moare) cu buricul netăiat ( — pcolo unde nu există răspundere personală, lucrurile ies prost). 3. (în e x p r.) Buricul degetului = vîrful degetului (cu care pipăim). Mă ridică pînă în slava cerului, de unde priveam la pămint şi îl vedeam numai cit buricul degetului. GORJAN, H. I 120. ISUIilCĂ, buric, vb. I. Refl. (Regional şi familiar) A se ridica, a se înălţa. liURICAT, -Ă, bvricaţi, -te, adj. Ieşit în relief, umflat, gurguiat. I5URÍU, burie, s. n. Butoi (de aproximativ 125 litri) în care se păstrează de obicei ţuică. Cumpără un buriu cu 12 vedre de rachiu. I. IONE3CU, P. 156. BURJUI — 302 — BURTĂ BURJTjI, burjui, s. m. (Popular) Burghez. Spune buna că numai hoţii şi burjuii nu lucră. DAVIDOCLU, M. 48. BURLĂC, burlaci, s. m. Bărbat necăsătorit; becher, celibatar, holtei, flăcău tomnatic. Dumneata ai băgat de seamă că burlacii se trec mai repede decît cei însuraţi? PAS, Z. 1 96. (Adjectival) Fă colaci mari de doi saci, Pentru cumnăţei burlaci. ALECSANDRI, P. P. 97. L.cs’să beau, că n-am muiere... Lasă-mă să beau revac, Că slnt voinicel burlac. TEODOIESCU, P. P. 330. BURI.ÂN, burlane, s. n. 1. Tub (gros) de tinichea, prin care se scurge apa din jgheaburile streşinii; uluc. Cum se zărea de ziuă, se lipea de zid, lingă burlan, işi potrivea pălăria jos, prindea să cinte, cu mina întinsă. CAM1LAR, N. II 135. 2. Tub cilindric de tinichea (la sobele de metal) sau coloană cilindrică de olane (la sobele de teracotă sau de zid) prin care trece fumul din sobă în coş; urloi. Lemnele se stinseră, flacăra fugi afară prin burlan. CAMILAR, N. II 157. 3. Tub de beton, de fontă, de olane etc. din care se fac canaluri, utilaje pentru exploatarea minieră etc. 4. Scoc (de lemn, de tinichea etc.) prin care curge apa dintr-un izvor sau dintr-o cişmea; jgheab, uluc. BURLĂCÎ, burlăcesc, vb. IV. Intranz. A duce viaţă de burlac. BURLĂCÎE s. f. Viaţă de burlac; celibat, holteiie. Flăcăul începe şi el a Se trece, mergînd tot înainte cu bur- lăcia, fi însurătoarea rămînea baltă. CREANGĂ, P. 142. BURLĂU, burlăi, s. m. (Popular) Un fel de muscă întrebuinţată ca nadă de pescari. Musca aceasta imitează în apă fie aspectul muştei domestice, fie a burlăului, fie a altor neamuri care se prăsesc în buruienile stîncilor ori în crengile molidului, ori sub frunza fagului şi a arinului. SADOVEANU, V. F. 66. BURLESC, -Ă, burleşti, adj. De un comic excesiv (şi adesea trivial). V. caraghios, grotesc. Spectacol burlesc. a/w toate palavrele lai era un accent de sinceritate serioasă, care dovedea... că dînsul nu vede nimica ridicul sau burlesc în povestirea sa. CARAGIALE, S. 40. BURNIŢĂ, pers. 3 burniţează, vb. I. Intranz. A ploua mărunt şi des; a bura, a cerne, a ţîrîi. Burniţa mărunt şi rece. Pe uliţă este zloată, cum se întimplă să fie în martie, cînd şi burniţează şi ninge. PAS, L. I 252. Norii posomoriţi burniţau peste toată mahalaua, înecînd casele intr-o atmosferă grea. DELAVRANCEA, S. 107. BURNIŢĂ, burniţe, s. f. (Uneori determinat prin «de ploaie») Ploaie măruntă şi deasă; bură. S-a lăsat un frig şi-o ceaţă amestecată cu burniţă rece. G^LAN, Z. P.. 73. A fost început de trei zile o burniţă, măruntă cît vîrful acului, deasă, incit nu se mai vedea nimic. CAMILAR, TEM. 370. începe ca să pice o burniţă de ploaie. MACE- DONSKI, O. I 44. BURNIŢEÂLĂ, burniţeli, s. f. Burniţă. Au mai răposat alţii şi pe drumul lung cu hîrtoape, în burniţeala rece şi cenuşie a inserării. PAS, L. I 324. BURNIŢrtS, -OĂSĂ, burniţaşi, -oase, adj. Cu burniţă, umed din cauza burniţei; ploios. Aşa a fost să fie, în zi de toamnă burniţoasă, cenuşie. CAMIL PETRESCU, V. 34. BURNÎÎS s. n. v. Ijurnuz. BURNUZ, burnu zuri, s. n. 1. Manta de lînă (albă sau neagră), cu glugă, pe care o poartă arabii. 2. (Mold.) Scurtă pe care o poartă ţărancele. Era cam sărăcăcios îmbrăcată, cu un burnuz de satin. CONTEMPORANUL, IV 87. ■— Variantă: (1) burnfis s. n. BUROĂICĂ, buroaice, s. f. (Neobişnuit) Bură. Se uită o clipă la cer şi la dealuri şi mormăi pentru sine: O să fie iară buroaică... Intr-adevăr ameninţa altă *bu- roaică», altă negură cu ploaia măruntă şi rece. DUMI- •TRIU, .V. L. 5. BtJRSĂ1, burse, s. f. Alocaţie bănească (lunară) acordată de stat unui elev sau student, pentru a-şi acoperi cheltuielile de întreţinere în timpul studiilor; întreţinere gratuită, într-un internat sau cămin, acordată unui elev sau student. Pe durata cursurilor şi a studiilor de pregătire, candidaţii şi studenţii muncitori vor fi scoşi din producţie şi vor primi burse de stat. B. O. 1953, 159. O petiţie către Ministerul Instrucţiei, în care solicita o bursă de la stat. REBREANU, P. S. 41. BtÎRSĂ2, burse, s. f. 1. (în ţările capitaliste) Instituţie unde se negociază rente de stat, acţiuni, valute străine, efecte comerciale sau mărfuri foarte căutate. Bursă de comerţ. Bursă de mărfuri. Bursă de valori. <$■ A juca la bursă = a cumpăra şi a vinde-efecte cotate la bursă cu scopul de a realiza un venit de pe urma urcării sau scăderii preţului acelor efecte, jfor de bursă — negoţ cu efecte de bursă. E x p r. Bursă neagră = comerţ clandestin. 2. (în unele ţări capitaliste; numai în e x p r.) Bursa muncii = instituţie, birou care înregistrează ofertele de muncă ale şomerilor şi mijloceşte angajarea lor. E acolo un fel de bursă a muncii. PAS, Z. I 136. BURSIÍÍR1, -Ă, bursieri, -e, adj. De bursă2, privitor la bursă. După semnarea armistiţiului din Coreea, la New York a fost un crah bursier. — Pronunţat: -si-er. BURSTÉR2, -Ă, bursieri, -e, s. m. şi f. Elev sau student care beneficiază de o bursă1. A umblat să te bage la şcoala normală, bursier, însă nu mai sînt locuri. PAS, Z. I 249. Am intrat ca bursier in şcoala statului. VLAHUTĂ, O. A. I 96. — Pronunţat: -si-er. BURSÜC, bursuci, s. m. 1. Viezure. îţi place să stai toată vremea ca bursucul in bîrlog. V. ROM. decembrie 1950, 145. Bursucii somnoroşi... ies numai noaptea din vizi.ini. ODOBESCU, S. III 185. 2. F i g. Om (sau copil) mic, îndesat şi greoi; om care fuge de lume. Nu eşti bărbat, eşti un bursuc, un aluat moale, nu-ţi pasă de nime. CONTEMPORANUL, Viu 118. BURSUCĂ, bursúc, vb. I. R,efl. (Tiansilv.) A se burzului. Văzînd eu atîta fărădelege, mă înfuriai şi r ă bursucai ca un urs. RETEGANUL, P. V 83. Pentr-o mîndră cît o nucă, Toţi feciorii se bursucă ; Pentru-o fată cit'o ceapă, Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BIRSEANU, D. 434. BURSUCÉL. bursucei, s. m. Diminutiv al lui b u r - suc. + F i g. Pui de animal mic şi grăsuliu Mergînd în curte ca să se joace cu Capişoana, căţeaua, a găsit-o culcată pe un mindir de paie şi avînd împrejurul ei o grămadă de căţeluşi... Erau unsprezece bursucei. ODOBESCU, S. III 42. BtJRTĂ, burţi, s. f. 1. Abdomen, pîntece. Da, i-am văzut pe toţi... Pe miliardarii cu burţile moi, Pe toţi îngrăşaţii din războiul de ieri. DEŞLIU, G. 44. Afin lovi cerbul de trei ori in burtă. ISPIRESCU, L.116. F i g. Nu simţi că a plecat corabia, dacă eşti in Iurta ei. CAMIL PETRESCU, T. ii 613. E x p r. A sta cu burla la soare = a sta degeaba.' A se lungi cu burla la pămînt = a se umili peste măsură. Sluţenia de neom se topea de dragostea fetei, se lungea cu burta pe pămînt şi umbla cu şoşele, cu momele, să înduplece fata a-l lua de bărbat. ISPIRESCU, L. 47. Burtă (Ic popă, se zice despre cineva care BURTĂVERDE — 303 — BUSOLĂ mănîncă şi bea mult. Ciorbă de burtă = ciorbă făcută din pîntece de vacă. 2. F i g. Partea bombată, mai ridicată sau mai ieşită în afară, a unor obiecte. Burta butoiului. burtăvCrde s. m. invar. 1. Termen ironic, depreciativ, pentru burghez, (Ia început mai ales) pentru negustor. Îmi pare rău că nu ne-am uitat mai atent atunci in tren. Eu am crezut că-i un îmbogăţit de război. Un burtă- verde. C. PETRESCU, C. V. 88. + Fig. Om incapabil de a aprecia valorile spirituale (arta, literatura, ştiinţa etc.); filistin. 2. (învechit) Şorţ sau brîu verde purtat altădată de negustori. BURTĂ.VERZÎME s. f. (Depreciativ) Burghezie; (mai demult) negustorime. Mahalaua mai are şi altă însemnătate: dintr-însa iese burtăverzimea îmbogăţită, burghezimea noastră naţională. GHEREA, ST. CR. I 334. Iată se strînge burtăverzimea, negustorii de vite şi de fel de fel de tente, groşi in pîntece şi mai groşi la pungă, se string să admire productiuni de artă, pe care ei le înţeleg tot atît, cit înţelegea măgarul din fabulă cîntecul privighetoarei. GHEREA, ST. CR. I 232. BIÎRTEA s. m. sg. Poreclă dată unui om burtos. Auzi, burteol zise el lui Alexe. D. ZAMF1RESCU, la TDRG. — Formă gramaticală: voc. burteo. BURTÎCĂ, burtici, s. f. Burticică. Celălalt... legăna pe nişte picioare subţiri, arcuite în afară, o burtică ascuţită. M. I. CARAGIALE, C. 45. BURTICICĂ, bunicele, s. f. Diminutiv cu sens ironic al lui burt ă. Să vezi ce burticică de episcop ai să faci. PAS, L. I 46. BURTICOS, -OĂSĂ, burticoşi, -oase, adj. (Rar, despre vase sau alte obiecte) Bombat, pîntecos, burduhos (2), burtos (2). Fierb pe vatră oale mari de pămînt, burticoase. STANCU, D. 75. Şlepurile sînt negre, burticoase. STANCU, D. 193. BURTIÎKĂ, burtiere, s. f. Un fel de corset confecţionat din pînză tare sau din material elastic, care strînge burta şi şoldurile. — Pronunţat: -ti-e-. BURTOS, -OÂSĂ, burtoşi, -oase, adj. 1. Care are burtă mare; burduhănos, pîntecos. 2. (Despre un vas) Bombat; burduhos, burticos. în luntrile burtoase se prăvălesc vedenii, Crapi albăstrui, nisetri, caraşii de sidef, DRAGOMIR, P. 24. BURUIĂN s. n. v. buruian». BTJRUIĂNĂ, buruieni, s. f. (La sg, adesea cu sens colectiv) Nume popular dat în mod generic plantelor erbacee necultivate (afară de iarbă), care aparţin la diverse specii şi familii şi care, cînd cresc printre semănături, sînt dăunătoare şi trebuie plivite. Pe sub grinzile afumate, sparte de cari, stau buruieni şi flori uscate. CAMILAR, TEM. 26. Văzind palaturile dărîmate şi cu buruieni crescute pe dînsele, oftă. ISPIRESCU, L. 10. în mijlocul unei grădini pustii, unde lobodele şi buruienile crescusă mari, in tufe negre- verzi EMINESCU, N. 37. Fig. Bine-ar fi să piară buruiana răulm de pe lume. CAMILAR, TEM. 57. <$« Buruiană de leac — plantă medicinală. Am in bordeiul meu strînse buruieni de leac. SADOVEANU, N. F. 79. + Nume popular dat diferitelor plante necultivate, comestibile. Borş cu buruieni. — Pl. şi: buruiene (CREANGĂ, P. 238, NEGRUZZI, S. I 101). — Variantă: buruian (DAVIDOGLU, M. 75) s. n. BURIHENlŞ, burtiienişuri, s. n. (Cu sens colectiv)' Multe buruieni, desiş de buruieni. Copacul negru, răsărit ciudat în zorii albi, pe cîmpul foarte sur, îşi răsfăţa scheletul deşirat Peste biiruienişul dimprejur. DEŞLIU, G. 41. Tăciunii de pe jos se amestecaseră cu fărina, străpunsă din loc in loc de lăstăriş nou sau... de bu- ruieniş sărac. MIHALE, O. 455. BURUIENOS, -OĂSĂ, buruienoşi, -oase, adj. (Despre un teren) Favorabil dezvoltării buruienilor, năpădit de buruieni. Pămîntul, fiind buruienos, cidtivatorii prăşesc de două ori şi tot rămîn buruieni nestîrpite. I. IONESCU, M. 345. BURUIENI?ŢĂ, buruienuţe, s. f. Diminutiv al lui buruiană. Buruienufă gălbinuţă, Rar bărbat care te cruţă (Tutunul). GOROVEI, C. 372. BURUNGÎC s. n. v. borangic. BURZULUI, burzuluiesc, vbi IV. Refl. 1. A se mînia brusc, a se enerva, a se zborşi, a se răsti, a se răţoi (la cineva). Aatm, în fata lor se burzuluia un guard cu cingătoare tricoloră peste pîntec. PAS, L. I 63. F i g. dinele se burzului şi începu a sări în două picioare, uitin- du-se zăpăcit in toate părţile. PREDA, î. 59. + Fig. (Despre vreme) A se schimba în rău (stîrnindu-se ploaie şi vînt). Vren.ea cea frumoasă începu a se burzului.. . şi, cit ai clipi, un vînt puternic, urmat de ploaie, se revărsă cu tunete şi fulgere. ŞEZ. VII 137. 2. (învechit şi arhaizant) A se răscula împotriva cuiva, a se răzvrăti. Măria-ta, orheienii şi lăpuşnenii umblă să se burzuluiască iar. — ... Vor să se burzuluiască? Cum vor să se burzuluiască? Nu s-a mîntuit neamul răzvrătiţilor? SADOVEANU, Z. C. 85. •§> T r a n z. Puţini care scăpară cu viaţă, apucind a sări peste ziduri... burzuluiseră norodul, şi tot oraşul alergase la poarta curţii, pre care începuse a o tăia cu securile. NEGRUZZI, S. I 153. 8. (Despre păr) A se zbîrli. Pe faţa-i lătăreaţă, ţepile nerase de cine ştie cînd se burzuluiau, ochii mici, înfundaţi in cap, insîngeraţi, seînteiau ca doi cărbuni aprinşi peste care suflă un vînt năprasnic. REBREANU, R. II 139. <§> T r a n z. (în e x p r.) A-şi burzului crcasla = a se îngîmfa, a se grozăvi, a se umfla în pene. Pin-acuma-n ţara-aceasta, Noi [boierii] ne-am burzuluit creasta. ALECSANDRI, T. I 238. . BURZULUIĂLĂ, burzuluieli, s. f. Faptul de a s e burzului. 1. Mînie, supărare, enervare. După ce i-a trecut burzuluiala, s-au împăcat. 2. (învechit) Răzmeriţă, răscoală. BURZULUIT, -Ă, burzuluiţi, -te, adj. 1. Aprins de mînie, mînios, enervat. Cucoană Sevastijă, zise Vrîn- ceanu cam burzuluit. HOGAŞ, DR. II 135. Vai, aprinde-v-ar focul să vă aprindă, zise ea, burzuluită grozav. CREANCA, A. 44. 2. (învechit şi arhaizant) Revoltat, răsculat. Iar cei burzuluiţi au aflat îndată pe alţii, şi mai burzuluiţi. GALAN, Z. R. 211. 3. (Despre păr) Zbîrlit. Peste citeva clipe Apostol Bologa stătea înfipt reglementar înaintea generalului Karg, om scurt şi gros, cu faţa urită şi aspră, mohorită de mustăţi burzuluite. REBREANU, P. S. 91. BUSNĂT, -Ă, busnaţi, -te, adj. (Regional) Iiucălat. A plăsmuit luna in chip de femeie busnată, durdulie. HOGAŞ, DR. II 54. BUSOLA, busole, s. f. Instrument alcătuit dintr-un cadran, cu un ac magnetic mobil la mijloc, care arată totdeauna nordul; serveşte la orientarea navigatorilor, exploratorilor etc. Umblu cu busola-n buzunar şi, oriunde aş fi, eu caut nordul. SEBASTIAN, T. 32. înfruntă, în sfirşit, suprafaţa lichidă şi porni fără busolă şi fără hartă. BUST — 304 — BUTAR ANGHEL, PR. 71. Busola drumul la pol i-arată. ALEXAN- DRESCU, P. 58. <0> Expr. A-şi pierde busola = a-şi pierde capul, mintea sau judecata; a se zăpăci. + Fi g. Călăuză, conducător (în viaţă), cîr.nă. Operele lui V. I. Lenin şi I. V. Stalin... înarmează partidele. comuniste cu o busolă justă şi precisă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 7/1. BUST, busturi, s. n. 1.' Partea superioară a corpului omenesc (împreună cu capul). Le făgăduise însă că le va trimite fotografia: bust. BASSARABESCU, V. 11. 2. Sculptură sau (impropriu) pictură, reprezentînd partea superioară a corpului omenesc (inclusiv capul), mai ales fără braţe. Dintre toate busturile care mai sînt in grădina Ateneului, numai bustul lui Eminescu îl face să se oprească în loc mai mult. SP. POPESCU, M. G. 68. Era aninat intr-un cui bustul, în mărime naturală, al unui copil. EMINESCU, N. 38. BtJSTA adv. v. buzna. BUSUIOC1 s. n. Plantă erbacee din familia labia- telor, cu tulpina păroasă, cu flori mici, albe sau trandafirii, cultivată prin grădini pentru mirosul ei pătrunzător (Ocimum basilicum). Eu am simţit în nări şi mireasmă de busuioc. SADOVEANU, N. F. 13. Busuioc şi mint-uscată Implu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. Dragu-mi-i badiu din joc Că miroasă-a busuioc! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 34. (Metaforic) Pentru babă, fata moşneagului era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane. CREANGĂ, P. 284. Expr. (Familiar) A drege busuiocul = a încerca să repari o gafă. — Variantă: bosuioc (NEGRUZZI, S. I 323) s. n. BUSUIOC2, -OĂCĂ, busuioci, -oace, adj. Cu aromă şi miros de busuioc. Vin busuioc. Pere busuioace. (Substantivat) Varietate de viţă de vie; strugure produs de această vită (cu aromă şi cu miros ca al busuiocului). V. tămîioasă. BUŞEALA, buşeli, s. f. Lovitură înfundată (cu pumnul), izbitură. înlăuritru s-amestecă val-vîrtej cioc- neli de pahare, buşeli de călcîie, cu zbîrnîiţul otova al cobzarului. DELAVRANCEA, S. 6. Şi unde mi-l luă pe ăl Păcală al meu la buşeli măcelarul... ISPIRESCU, la TDRG. BUŞI1 s. m. pl. (Numai în loc. adv.) în patru biişi = sprijinit pe mîini şi pe picioare, în patru labe. [Copiii mici] se lăsau încet-încet şi rîdeau iar, cînd se vedeau în patru buşi la pămînt, scăpaţi, de ameţeala statului în picioare. SANDU-ALDEA, U. P. 160. (în legătură cu verbe de mişcare) De-a buşilca (sau buşîle, buşelc) = pe brînci. Căţărîndu-se din stei în stei, mai d-a buşele... se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. — Forme gramaticale: buşilea, buşile, buşele. BUŞÎ2, buşesc, vb. IV. T r a n z. 1. A lovi (cu pumnul), a izbi. Parcă dacă s-ar pune toţi, ori numai cîţiva... n-ar fi în stare să-l buşească,' să-l betegească şi să-l arunce peste uluci? PAS, L. I 81. M-a tras de păr, m-a buşit cu pumnii. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 326. Dar aista al nostru, fiind fecior în putere l-a buşit şi l-a trîntit pe acela de nici n-a avut ce face cu el. SADOVEANU, N. F. 155. <> Intranz. Bouţul buşea în uşă ca un berbecuţ. MIHALE, O. 504. (F i g.) Transportul nu putuse porni dintr-o vîlcea din apropierea cîmpului de bătaie decît după amiază, tirziu, căci toată ziua turcii buşiseră în dreapta şi in stingă cu tunurile. PAS, L. I 323. 2. A împinge (pe cineva) cu putere, a îmbrînci, a trînti. Vrai să te buşească cei nandralăi, prin omăt? CREANGĂ, A. 41. <£• Expr. A-l buşi pe cineva rîsul = a-1 apuca pe cineva un rîs nestăpînit. Mă buşi un rîs nebun şi, rizînd, mă dusei lîngă Floricica. HOGAŞ, M. N. 47. BUŞIT IJRÂ, buşituri, s. f. Lovitură, izbitură, ghion- tire. Abia au ieşit, bucşită de ghionturi şi de buşituri, cu mare greu. SBIERA, P. 127. Numai eu ştiu cîte buşituri am mincat. ALECSANDRI, T. I 172. BUŞMACHÎU, buşmachii, s. m. (Mold., învechit, mai ales la pl.) Pantofi fără călcîi (de purtat în casă); papuci. îmi vine să zvîrl pe fereastră cuca şi buşmachiii, aşa de tare mă mir. SADOVEANU, D. P. 49. îşi punea buşmachiii de iuft, pe care nu-i încălţa de patru ori pe an. VLAHUŢĂ, N. 9. Mi-o făgăduit rochie de nurcă şi bîiş- machii.’ALECSANDRI, T. 1153. BUŞGN, buşoane, s. n. (Mai ales în limbajul tehnic) Dop (în special de metal), prevăzut cu un ghivent. Îşi încorda toate puterile... ca să desfacă buşonul radiatorului. DUMITRIU, N. 271. Piesă de porţelan, de formă cilindrică, făcînd parte din dispozitivul de siguranţă al unui circuit electric. BUŞTEAN, buşteni, s. m. Trunchi de copac (de obicei întreg) tăiat şi curăţit de crengi; partea tulpinii rămasă în picioare, după tăiere, cu rădăcinile înfipte în pămînt. V. butuc, buturugă. Înşfacă intr-o singură mină gleznele subţiri ale lui Ioniţă... şi aşa, purtîndu-l ca pe un buştean, porni spre poartă. GALAN, Z. R. 271. Pare că un rîu de buşteni curge printre munţi. BOGZA, C. O. 372. Peştii... pluteau alături cu buştenii noduroşi de stejari. ODOBESCU, S. III 276. (Ca termen de comparaţie pentru a arăta imobilitatea, insensibilitatea sau izolarea; uneori adverbial) Egreu să te vezi aşa deodată strîns şi să stai ca un buştean. SLAVICI, O. I 357. Găsi pe toţi morţi buşteni. ISPIRESCU, L. 139. De nu vii, bade-n o lună, Mă afli pe cîmp nebună; De nu-i veni într-un an, Mă afli neagră buştean! HODOŞ, P. P. 217. De ştiam Cît o să pat intr-un an Rămîneam singur buştean. TEODORESCU, P. P. 324. ^ Expr. A dormi buştean = a dormi adînc. Neauzind cocoşul cîn- tînd, dormi buştean, pînă se apropie ziua bine. ŞEZ. V 20. A (se) lămuri buştean = a lăsa (sau a rămînea) tot nedumerit, în urma unor explicaţii neclare. BUŞTIHĂN, buştihani, s. -m. (Mold.) Buştean. Găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş. CREANGĂ, P. 238. BUŞUMĂ, buşumez, vb. I. T r a n z. A freca (un cal) cu un şomoiog de paie sau de fîn. Numaidecit ne apucarăm să buşumăm caii. PREDA, î. 86. — Variantă: buciuma (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 8/3, SADOVEANU, O. A. II 112) vb. I. BUT1 s. n. (Transilv., Maram., Ban., în expr.) în butul (cuiva) = în ciuda, în pizma, în pofida (cuiva). Voi trimite Rosmarin şi pană verde. In butul la două fete ; Rosmarin şi două flori, In butul la doi feciori. MARIAN, O. I 34. Ar face rău şi fărădelegi, în butul tuturor oamenilor. ŢICHINDEAL, F. 358. Doamnă mîndră Şi aleasă, Eu nu cînt în butul tău, Ci horesc d-aleanul meu. TEODORESCU, P. P. 84. BUT2, buturi, s. n. Ciozvîrtă de carne; coapsa de dinapoi a animalului, împreună cu tot piciorul. Cete de cîini hîrbari stăteau dinaintea uşilor, privind cu rîvnă buturile de carne ce spînzurau în cîr/îge. DUNĂREANU, N. 23. BUTADA, butade, s. f. (Franţuzism) Vorbă de spirit, adesea cu intenţie răutăcioasă. Ţi-aduci aminte butada pamfletarului... CAMIL PETRESCU, T. II 112. BUTAN s. n. Hidrocarbură care se găseşte în gazele din zăcămintele de petrol; pe cale industrială se obţine în instalaţiile de stabilizare a gazolinei. BUTÂR, butari, s. m. (Munt., far) Persoană care are în seamă buţile într-o pivniţă. Pivnicerii şi butarii se coborîră sub boltă. ODOBESCU, S. I 83. BUTAŞ — 305 — BUTUC BU'i'AŞ, butaşi, s. m, Porţiune de lăstar, de rădăcină sau de frunză, care, plantată în pămînt în condiţii prielnice de umezeală şi de căldură, este capabilă să reproducă în întregime planta de Ia care a fost detaşată. Răsadniţă de butaşi. BUTĂŞÎ, butăşesc, vb. IV. T r a n z. A înmulţi o plantă prin butaşi. Vie buţăşită. BUTĂŞÎRE, butăşiri, s. f. Acţiunea de a butaşi. BIjTCĂ, butci, s. f. (învechit şi arhaizant) Trăsură de lux (de obicei închisă); caleaşcă. V. r ă d v a n. Vel- armaşe Toadere... dă poruncă să fie gata butca şi slujitorii. SADOVEANU, Z. C. 169. Şirag de rădvane şi de butci veneau pe urmă. GALACTION, O. I 74. S-a gătit frumos ş-a plecat veselă cu doamna la plimbări, în butcă deschisă. CARAGIALE, O. II 240. BtÎTE, buţi, s. f. 1. Butoi. Podgorenii au mai săpat un rînd de borte guzgăneşti in hrubele cele mari, zidin- du-le, după ce-au ascuns acolo buţi vechi. SADOVEANU, F. J. 686. Măria-ta, răspunse tînărul, mai întîi de toate cer ca... să-mi daţi nouă buţi cu miere, nouă care pline cu pine şi nouă cirezi de vite. POPESCU, B. I 5. O bute mare... pe care argatul o împle in toată dimineaţa, şi apoi, prin un cep, sloboade apă. NEGRUZZI, S. I 96. Buţi mari, ne-ncepute, de cîte cinci sute [de vedre], ALECSANDRI, P. P. 121. <$* (Ca termen de comparaţie) Biata babă era umflată cit o bute. CREANGĂ, P. 15. <ţ> Expr. A dorini bute = a dormi adînc, a dormi buştean. (în forma butie) Cotoşmanul... găsi pe Peneş ^dormind butie sub umbra crîngului. POPESCU, B. III 106. + Cantitatea de lichid care încape într-un butoi. Au băut o bute de vin. 2. Rezervorul de benzină al lămpii de siguranţă întrebuinţată în mine. \ 8. (Regional) Butucul roţii. Se uită prin butea roţii înspre partea în care plecase voinicul. ISPIRESCU, L. 343. 4. (Mai ales la pl.) Stîlpii principali de susţinere, în eşafodajul unui tunel în construcţie, confecţionaţi din lemne rotunde, de secţiuni mari. — Variantă: (mai ales în Munt.) blitie, butii (DEŞLIU, G. 49, EMINESCU, N. 4, ODOBESCU, S. III 14), s. f. BUTELCĂ, butelci, s. f. (Mold.) Sticlă pentru lichide (în special alcoolice). Mi-am adus aminte de petrecerile noastre cu anume vin, pe care-l aduceai cu mare grijă în butelci pecetluite. SADOVEANU, Z. C. 17. In firizi... una deasupra alteia, sute şi mii de butelci negre astupate cu dopuri. HOGAŞ, DR. 272. Taxa... socotită cîte 4 lei de fiecare butelcă’. I. IONESCU, D. 108. BUTELIE, butelii, s. f. 1. Recipient cilindric de oţel (prevăzut cu supapă de închidere) pentru gaze comprimate (aer, oxigen etc.). Butelie de aragaz. -o pregătit un butoiaş de răchie, da mai amînă pin’ l-o trimite să se mai aşeze treburile pe aici. DEME- TRIUS, V. 95. Dintr-un butoiaş a Umplut cu bere spumată două pahaYe năltuţe. SADOVEANU, B. 177. BUTON, (1) butoane, s. n., (2) butoni, s. m. 1. Piesă mică, de obicei rotundă, care, prin apăsare sau învîrtire, transmite comanda pentru o acţiune mecanică sau electrică. Apucă armonica şi-şi face de lucru la butoane. DAVIDOGLU, O. 21. Mama intră in casă, răsuceşte un buton: totul se face alb, inundat de electricitate. CAMILAR, TEM. 50. Apăsă butonul rinei sonerii. SAHIA, N. 72. 2. Un fel de nasture mobil de metal, de sidef etc. (astăzi rar întrebuinţat) cu care se încheie gulerele, manşetele etc. Butoni de manşetă. + Un fel de nasture format din două elemente fixe, dintre care unul înlocuieşte butoniera, şi care se îmbucă prin apăsare unul în altul, pentru a încheia un obiect de îmbrăcăminte. Mănuşi încheiate ; cu butoni. ' BUTONIÎ RĂ, butoniere, s. f. Tăietură mică într-o stofă, într-o pînză etc., ale cărei margini sînt bine întărite şi în care se încheie un nasture. + Tăietură mică de acelaşi fel în reverul unei haine bărbăteşti; p. e x t. parte a reverului unde se înfige o floare, o insignă etc. Domnul Ciolac... purta veşnic o floare roşie la butonieră. SADOVEANU, N. F. 136. Elegant, zîmbitor, c-o floare la butonieră, cu mersul legănat, salută respectuos. BART, E. 295. — Pronunţat: -ni-e-. BUTIÎC, butuci, s. m. ^J. Bucată dintr-un trunchi de copac tăiat, curăţit de crengi (v. buştean); bucată groasă (noduroasă sau neregulată) de lemn de foc. V. buturugă. Se aşeză din nou şi mai obosit.. îşi simţea picioarele ca de plumb. Parcă avea legaţi de ele butuci grei, ce trebuiau tîrîţi o dată cu povara gindurilor. MIHALE, C. 190. A spart butuci la o magazie cu lemne. PAS, L. I 88. Butuci întregi încurcau locul şi apele furioase trecuseră prin garduri. GALACTION, O. I 205. «$>■ (Metaforic) Era cu umerii laţi. .. şi picioarele groase, 20 BUTUCĂNOS — 306 — BUZĂ butuci de carne albă. DUMITBIU, B. F. SS. (Ca termen de comparaţie, arătînd imobilitatea sau insensibilitatea) Cînd venea acasă, noaptea, tirziu, cădea ca butucul. CAMIL/R, N. I 19. îl pun [pe omul leneş] intr-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor. CREANGĂ, P. 329. Am să le dau lor un somn aşa de greu, că ai să calci pe dinşii ca pe butuci şi n-au să simţească. ŞEZ. IV 172. <$- Expr. A lega (pe cineva) butuc = a lega (pe cineva) astfel îneît să nu se mai poată mişca; a lega cobză, a lega fedeleş. Poliţaiul de oraş hărţuise revoltanţii şi... ii legase butuc. ALECSANDRI, T. I 372. A dormi butuc = a dormi adînc. Dorm toţi butuc. CARAGIALE, O. I 371. Partea de jos a unui trunchi, care rămîne cu rădăcinile în pămînt după ce copacul a fost tăiat; buştean. Să arză [moliftul] pin’ la butuc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. 2. F i g. Om nesimţitor, prost şi necioplit. I-o veni... vreunul de hac, ¡-a mai da Impăratul-Roş şi peste oameni, nu tot peste butuci. CREANGĂ, P. 248. A îi dill butuci (sau ca butucul) = a fi prost, necioplit, bădăran. Harap- Alb vede el bine unde merge treaba, că dcar nu era din butuci. CREANGĂ, P. 219. 3. Partea de jos, mai groasă, a tulpinii viţei de vie (de la pămînt pînă la punctul de ramificaţie). Vie cu butuci bătrini. n E aşa de bine pe sub butucii încărcaţi de struguri, printre foile galbene şi rare, că trînteşti cartea de sar foile din ea şi sorbi bobiţele gustoase şi pline şi dulci, şi laşi alene să te fure povestea cerului albastru. PĂUN- PINCIO, P. 110. 4. Part; a roţii în care intră un capăt al spiţelor şi prin care trece osia. Flăcăii obosiţi de joc, ştergindu-şi boabele de sudoare de pe faţă, se aşezau care pe prispă, care pe butucii şi pe proţapu carului de lingă gard. BUJOR, S. 101. O roată iese din butuc, Şi surugiul stă năuc. ALECSANDRI, T. 958. 5. Bucată groasă de lemn pe care se taie lemnele de foc; trunchi de lemn de dimensiuni mari, pe care se taie carnea Ia măcelărie; (în trecut) trunchi care servea călăului pentru decapitarea condamnaţilor la moarte. Butuc de tăiat lemne pe el. DUMITRIU, B. F. 51. Ne strivesc grumazul pe butuc, Sub fulgerarea bardei de călăi. TOMA, C. V. 236. C. (Mai adesea la pi.) Bucată groasă de lemn prevăzută cu găuri, în care se prindeau, în vechime, mîinile, gîtul sau (mai ales) picioarele arestaţilor şi prizonierilor. L-au prins armaşii şi l-au virît în închisoare, cu picioarele in butuc. SADOVEANU, Z. C. 237. Grigore Ghica vv. cu oştile celelalte i-a supus [pe seimeni]..., i-a băgat în butuci şi i-a trimis la ocnă. BĂLCESCU, O. I 20. Pe lingă că le turna [ţăranilor] boieresc greu, da-i punea cu picioarele şi mîinile în butuc; ţiindu-i aşa încătuşaţi, po- roncea haidăilar de-i zvîntau in bătaie. ŞEZ. IV 17. In temniţă mi-e legat, Cu mîini in butuc băgat. TEODORESCU, P. P. 527. Să te duci, bădiţă, duci, Pîn-ii pica rob la turci, Cupicioarele-n butuci Şi cu minile-n cătuşi. ALECSAN- DRI, P. P. 17. Expr. A-i trage (cuiva) butucul. = a înşeli, a trage pe sfoară; a face o şotie. Măi, feţişoara împăratului ne-a tras butucul! CREANGĂ, P. 267. BUTUCĂNOS, “OA SA, butucănoşi, -oase, adj. Gros, grosolan, necioplit (ca butucul). Un plutonier cu trup butucănos... răsări în prag. CAMILAR, N. I 173. împăratul Alexandru este înfăţişat călare pe un cal gras, cu picioarele butucănoase. SAHIA, U.R.S.S. 31. BUTUCI, butucesc, vb. IV. (Rar) A băga mîinile, gîtul sau (mai ales) picioarele unui arestat sau ale unui prizonier într-un butuc de tortură. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi cînd ar fi fost butucite. ISPI- RESCU, L. 35. BUTUCOS, -OÂSĂ, butucoşi, -oase, adj. (Rar) Butucănos. Degetele butucoase şi încărcate cu două inele proaste. DUNĂREANU, CH. 216. Cumpăna . . . tot se mai ţinea pe crăcana unei furci butucoase. VLAHUŢĂ, N. 122. BÎÎTURE, buturi, s. m. Butuc, buştean, buturugă. Drăgan sta oropsit p-un buture de stejar. DELAVRANCEA, S. 28. Fluture, Fluture, Flutură pe buture. TEODORESCU, P. P. 190. BUTURÎ GĂ, buturugi, s. f. Parte noduroasă sau scorburoasă rămasă dintr-un trunchi de copac tăiat sau frînt, avînd rădăcinile încă înfipte în pămînt sau smuls- cu rădăcini cu tot; bucată groasă (noduroasă) de lemn de foc. V. buştean. Mai era o buturugă, dar nu încăpea in sobă. PAS, Z. I 133. Rămăsesem tăcut pe o buturugă, privind cetele de plutaşi care se depărtau zgomotoşi, iscodind pădurea. DUNĂREANU, N. 30. Pe lingă buturugi... se adună putregaiul şi pămintul se prăfuieşte. SLAVICI, O. I 161. Atunci 'a ta osîndă sfîrşit să aibă-n lume, Cînd astă buturugă de arbor ars... Va da şi flori şi frunze. ALECSANDRI, P. III 304. Buturuga mică răstoarnă carul mare (= un lucru care pare mic, neînsemnat, poate avea la un moment dat o mare importanţă sau influenţă). (Ca termen de comparaţie, arătînd imobilitatea, insensibilitatea, mărimea sau greutatea) Ai mers in urma ei, trudindu-te să-ţi mişti picioarele care ţi se păreau grele ca nişte buturugi. PAS, Z. I 68. Se culcase... şi dormise ca o buturugă. CARAGIALE, la TDRG. <> F i g. Nu-mi stă-n minte cum la-aşa frumoasă fată, Buturuga Statu- palmă au putut să fie tată!... ALECSANDRI, P. A. 150. BUZĂT, -A, buzaţi, -te, adj. Cu buze mari, groase. Ion al lui Geacă! A rămas, al dracului, tot buzat. PREDA, î. 161. Negru şi cam buzat, Numai bun de sărutat. HODOŞ, P. P. 170. <$■ E x p r. A rămîne (sau a se întoarce) buzat = a rămîne (sau a se întoarce) păcălit, înşelat, dezamăgit, cu buzele umflate. Un om verde şi harnic, carele... nu se întoarce buzat de la slujba cu care îl însărcina cineva. ISPIRESCU, U. 50. Şi mă intorsei buzat, Că olteanca mi-a plecat. TEODORESCU, P. P. 338. BTlZA, buze, s. f. 1. Fiecare dintre cele două părţi cărnoase care mărginesc gura şi acoperă dinţii. Buza de sus. Buza de jos. o Uriaşul cuvînt: Libertate! Ne tremură buzeleaproape Că plingem, şoptindu-l. BENIUC, V. 127. Lăsîndti-şi iar capul în jos, îşi muşcă buzele, îşi strinse pumnii. CAMILAR, TEM. 205. Gura îi era uscată şi buzele arse. VLAHUŢĂ, O. A. I 104. începe a bea lacom la apă şi a-şi linge buzele de dulceaţa şi bunătatea ei. CREANGĂ, P. 214.Pi/Me gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. <$- Buză de iepure = buza (de sus) uşor despicată (ca la iepure), lăsînd să se vadă o parte din dinţi şi constituind un defect din naştere. Aşa a născut-o mătuşa.. . cu buză de iepure. STANCU, D. 12. Expr. (Familiar) A rămîne cu buzele umîlate = a rămîne înşelat, păcălit, dezamăgit în aşteptările sale. li era să nu-şi piarză slujba şi să rămîie cu buzele umflate. ISPIRESCU, L. 234. A suîla (sau a bate) în buze = a rămîne păgubaş (de ceva); a fluiera a pagubă. Toporul s-a cufundat şi Prepeleac a rămas bătînd ■in buze. CREANGĂ, P. 46. A-i crăpa (sau a-i scăpăra, a-i arde cuiva) buza (de ceva) = a avea mare nevoie (de ceva), a fi Ia stiîmtoare; a-i crăpa măseaua. A se şterge (sau linge, spăla) po buze = a fi silit să renunţe la ceva, să-şi ia nădejdea de la un lucru dorit sau rîvnit. A-şi linge buzele (după ceva) = a pofti, a rîvni, a jindui (ceva). A-şi muşca buzele (de necaz sau do părere de rău) = a regreta foarte tare, a se căi (de nereuşita unei acţiuni). (Mai ales despre copii) A lăsa (sau a pune) buza = a fi gata să izbucnească în plîns. <$> (în diverse construcţii, exprimînd lipsă de sinceritate, făţărnicie, afectare etc.) Vorbeşte din vîrful buzelor, a Toţi pe buze-avînd virtute, iar în ei monedă calpă. EMINESCU, O. I 150. Făcură jurămînt liii Rudolf, mai mult din buză decit din inimă. BĂLCESCU. O. 1*1 187. Pe buze miere, Şi-n inimă fiere, -ţ- Marginile unei răni pricinuite de o tăietură adîncă. BUZĂJEL — 307 — BUZUNĂRI 2. Margine (dreaptă sau răsfrintă) a unor obiecte (în spccial cînd au formă rotundă). Paraschiv işi trase mina, dar buza capacului îi strivi un deget. PREDA, î. 180. Pe buzele străchinii, o lingură de cositor. DELAVRANCEA, H. T. 26. Vasile se sculă, aprinse o luminărică de ceară, lipită de buza unui sfeşnic de alamă. VLAHUTĂ, O. A. 345. <î> Expr. A Ii în Iraza tunului =a fi’expus în bătaia tunului; p. ext. a se afla într-un loc primejdios. Pururea in buza tunului, siliţi a bivuaca sub un cort. NE- GRUZZI, S. I 39. (Rar) Plin pînă în buze = foarte plin; plin ochi. Ulcica... plină pină-n buze cu vin roşu. DELA- ■ VRANCEA, S. 55. 3. Culmea, marginea de sus (subţiată) a unui deal, a unui pisc, a unui şanţ, a unei păduri etc. V. geană. Unii, izbutind să urce buza dealului, se prăbuşeau... străpungi de gloanţe. CAMILAR, N. I 49. Dă glas octombre-n viile naturii! Ca mustul tinăr Soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. J-au îngropat ieri, la Adîncata, in buza dealului, lingă şosea. STANCU, D. 159. A dat peste stina de oi a lui Gheorghiade, cu perdeaua ei de trestie înfiptă in buza văii Gerului. POPA, V. 114. 4. Ascuţiş al unor instrumente de tăiat; tăiş. Băiatul. .. aduse securea. Uracu o luă şi petrecu degetul pe buza oţelului. DUMITRIU, B. F. 105. Cine are bardă mică, Facă-i buza subţirică. ALECSANDRI, P. P. 319. IJUZĂŢÎL, -ÎCĂ, buzăţei, -le, adj. Diminutiv al lui buzat. Surioara lui... cam scurtuţă, cam cîrnuţă, cam buzăţică. HOGAŞ, DR. II 51. MJZAU adj. m. (Rar, numai în e x p r.) A stn buzău = a sta bosumflat, îmbufnat. Ba prea bine, zău! Eşti bună, de-l laşi să plîngă şi-ngădui să-ţi stea buzău. PANN, P. V. I 23. BUZDUGAN, buzdugane, s. n. Măciucă sau ghioagă scurtă de fier (uneori cu coadă de lemn) cu măciulia ţintuită, săpată în şănţuleţe sau tăiată în colţuri ascuţite, folosită, în vechime, ca armă de luptă sau (în orînduirea feudală) ca semn al puterii politice domneşti sau ca insignă a marelui armaş. Măi Niţă, strigă el, frumos buzdugan ai!... Cu aşa tovarăş poţi trece fără grijă prin lume. SADOVEANU, O. II 512. Buzduganul şi-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMI- NESCU, N. 5. Iacob Eraclid... pierise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa. NEGRUZZI, S. I 137. buzdugAnî, buzdugăncsc, vb. IV. Tra n z. A lovi, a bate, a ucide cu buzduganul. Domnitorul de pe atunci... cheamă pe Hălturaru şi-l buzdugăneşte, dîndu-i'două huz- dugane-n piept. ŞEZ. IV 18. BUZIŞOArA, buzişoare, s. f. Diminutiv al lui b u- z ă (1). Floricică rumeioară Care-o porţi in buzişoară. ALECSANDRI, P. P. 157. Rumenile buzişoare a fetiţei se atinseră de mina asta veştedă. NEGRUZZI, S. I 227. Pe din sus de, buzişoare Arc negre mustăcioare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 136. (Ironic) Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzi- şoarele sale cele iscusite. CREANGĂ, P. 251. BUZNA adv. (Numai în e x p r.) A da (sau, rar, a intra) buzna=a năvăli (undeva) pe neaşteptate, a se repezi să intre sau să iasă afară. Răsturnă un scaun şi intră buzna in camera cealaltă. DUMITRIU, B. F. 72. Intr-o zi [gîn- dăcelul] încercă o pornire lăuntrică: ieşi de sub umbra răcoroasă şi dădu buzna afară, in ploaia de lumină. GÎR- I. EANU, L. 22. Nici nu ne mai scuturăm ciubotele de omăt. Nerăbdători, dăm buzna-n casă. VLAHUTĂ, O. A. II 87. Păsările 'flămînde dădură buzna la căuş. VLAHUŢĂ, O: A. II 48. — Variantă: busfa (CREANGĂ, P. 13, CONTEM PORANUL, III 571, NEGRUZZI, S. II 243) adv. BUZOl, bu zoaie, s. n. Augmentativ (cu sens depreciativ) al lui buză (1). [Gerilă] avea nişte urechi clâ- păuge şi nişte buzoaie groase. CREANGĂ, P. 239. BUZUNAR, buzunare, s. n. Un fel de săculeţ (de pînză, mătase etc.) cusut la haine, de obicei pe partea dinăuntru, în care se ţin lucruri mărunte (batistă, bani etc.). îmi-umplu buzunarul cu maci, maci mulţi, cu sîn- gele-voinicului şi albăstrele. SAHIA, N. 24. Mi-au umplut buzunarele cu mere trotuşe. SADOVEANU, N. F. 40. însuşi Tudorică Măslină scotea din tainele adinei ale buzunarelor sale o jumătate de sorcovăţ şi îi dădea drumul în scripca lui Buruiană. HOGAŞ, DR. II 109. (în forma de pl. buzunări) Logofete brînză-n cui, lapte acru-n căilă- mări, chiu şi vai prin buzunări. CREANGĂ, A. 12. <$- Loc. adj. Dc buznnar = care se poartă în buzunar; p. ext. de format sau de proporţii (foarte) mici. Ceas de buzunar. Aparat de radio de buzunar. Dicţionar de buzunar, ca Bani de buzunar = sumă mică de bani, destinată cheltuielilor mărunte de fiecare zi. Lampă de buzunar = lampă mică, funcţionînd cu o baterie electrică. -Q- E x p r. A Ii (tot) cu mîna în buzunar — a fr darnic; a fi cheltuitor. A da din buzunar = a plăti diri bani proprii o pagubă (de care nu eşti răspunzător). A băga în buzunar = a-şi însuşi o sumă de bani fără justificare. A avea (sau a băga, a vîrî) în buzunar (pe cineva) = a avea (pe cineva) în puterea sau la discreţia sa, a fi sigur de el, a-1 avea la mînă. A avea (ceva) în buzunar = a fi sigur de mai înainte că va dispune de ceva, că va ajunge în stăpînirea unui lucru. Are examenul in buzunar. — IM. şi: buzunări. — Variantă: (regional) pozuniir (MACEDONSKI, O. III 25, ANT. LIT. POP. I 270) s. n. buzunărAş, buzunăraşe, s. n. Diminutiv al lui buzunar. Mi-am pipăit ceasornicul şi l-am tras din buzunăraştil vestei. SADOVEANU, N. F. 60. buzunAreAlA, buzunăreli, s. f. Acţiunea dc a buzunări. BUZUNĂRfiL, buzunarele, s. n. Buzunăraş. Rochie cu două buzunărele. BUZUNĂRI, buzunăresc, vb. IV. T r a n z. A fura , (cuiva) din buzunar. It buzunărea, luîndu-le portofelele, inelele, ceasornicele. CAMILAR, N. I 195. C s. m. invar. A patra literă a alfabetului1; este o consoană: a) oclusivă velară surdă înainte de vocalcle-ri, o, u, ă, i, înainte de consoane şi la sfîrşit de cuvînt; b) semioclusivă prepalatală surdă în grupurile ce, ci; e) oclusivă palatală surdă în grupurile che\ chi'.' r — Pronunţat: ce. ' ' 1 CA1 adv. (Introduce al doilea termen al unei comparaţii) 1. (Se compară două sau mai multe lucruri, fiinţe, situaţii etc.) 1. La fel cu, cum (e), precum (fc), după cum (e). O fetişcană, ca sute ¡i mii Din .multele tării ţesătorii. DEŞLIU, G. 47. Nu se află pe lume peşti ca cei din apa Moldovei şi a Bistriţei, luminoşi. şi> iuti ca argintul-viu. SADOYEAXU, N. F. 30. De -nvjr fi ¡i unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateţi picioarele ducindti-vă. CREANGĂ, P. 246. A fost qdată '-. ca-n poveşti, A fost ca niciodată... EMINESCU, p„.l\'167. O cimpie... lungă ca pustiul. ALECSANDRI, 1’. r 189.'^- (Se compară două acţiuni) S-a pus Litta • pe'tăcuţ, Şi vedeam că-i umblă ochii... Ca la şerpi (i,,umblă ■ ochii. COŞBUC, P. I 50. Cum să te duc: ca vintul- ori (ca gînâul? CREANGĂ, P.197. Ca-n vis, aşa vii! EMINESCU, q. 1.120. -0>- (în comparaţii eliptice) Ca la uşa cortului,. Ca . la. Breaza etc. = nume dat unor dansuri populare. ^,15 x p r.'. Unul ca altul v. altul. Ca acela (sau, aceea)-v.. acela. Ieri ca şi astăzi = totdeauna. -^~(în -comparaţii cu noţiuni cantitative) Cit. înalt ca bradul, a într-o si veni la împărat o babă bătrină... şi mică, mică,: caline de mică... DELAVRANCEA, V. V. 255. , , . 2. (în Ioc. conj.) Ca şi cum sau ca, cnm = parcă.. Zidul pieri ca şi cum n-ar fi mai fost. .ISPIRESCU, L.’ 261 Pentru... noi e greu de făcut trebi de acestea. Dar la o împărăţie, ca cum te-ar pişcă un purice, nit se ¿măi. bagă în scamă. CREANGĂ, P. 258. îmi spune ca măi iubeşte' ca şi cum m-ar întreba ce mai fac. NEGRUZZIr. S. I 55. Ca şi cînd = parcă. Picioarele nu se mai mişcară, ca ţi cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. ’ 3. (în asemănări aproximative, uneori urihăt ele s şi *) Aproape, cam, aproximativ. De un trai ca ăsta: .1. sînt' ca şi sătul. STANCU, D. 127.1 (Se compară -noţiuni cantitative) Mai era ca o jumătate de oră de urcat. VLAHUŢĂ, O. A. 279. O copilă ca de 10 ani de mărişaară. RE- TEGANUL, P. I 34. Era... înalt ca de opt palme şi jumătate. ISPIRESCU, U. 28. O colectiune ca de vreo 390 volume vechi, foarte rău conservate. ODOBESCU, S.I 339. <$• Expr. Ca mîinc (poimîine)=în curînd, nu peste mult timp. Ca mine, poimine mi se împlinesc anii. CREANGĂ, P. 161. Ca ieri (alaltăieri) = nu de mult timp, de curînd. «O- (Pentru întărirea aproximaţiei, « ca » este urmat uneori de «la* sau «la vreo*) Trecuseră ca la trei ceasuri de cînd se luminase de ziuă. DELAVRANCEA, H. T. 250. + Un fel de... Din adierea vîntului prin ierburi, din {Mitul greierilor, din mii de sunete uşoare şi nedesluşite, se naşte ca o slabă suspinare ieşită din sinul obosit al naturei. ODO BESCU, s. III 17. Expr. (învechit) Ca cc (fel de) = cam ce (fel de). Bine, tătuţide, ca ce să fie asta, de n-ăm intilnit eu, cale de atîtea sile... nici un sufleţel de om p-aici? ISPIRESCU, L. 101. Ca ce fel de zătiemală ai putea să întimpini din pricina asta? CREANGĂ, P. 203. ■ Omul la vinătoare nici nu prinde de veste ca ce timp mai este. ODOBESCU, S. III 197. Filozoafe, vei putea ghici Ca ce lucru este in ăst sac d-aci? PANN, P. V. I 48. . 4. Decît. Mai mare strălucire şi gingăşie ca aceasta , nti.se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38. Cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari şi mai frumoase ca acestea. CREANGĂ, P. 217. Cit de mare-i pămîntul, Ce-imai urit ca uritul? JARNÎK-BÎRSEANTJ, D. 8. II. 1. (Se compară o noţiune cu ea însăşi) în felul ; i cum e obiceiul, cum se ştie. Lumea, ca lumea, se uita' ' curios după el. VLAHUŢĂ, la TDRG. Copiii, biet, ca copiii; - nu ştiau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble, după placul ei. ISPIRESCU, L. 333. (Cu sensul reieşind din în- ; treaga comparaţie) Trcacă-meargă, fie. Stăpinu-tău, ca stăpinu-tău; ce ţ-a face el, asta-i deosebit de başca... Insă pe mine căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap, căci atita vi-i leacul. CREANGĂ, P. 266. Acu, ziua ca ziua ... mă mai ien cu caprele, dar noaptea... toate j stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Expr. i Toate ca toate, dar... = toate le înţeleg, dar..; Toate ’ ca ‘ toate, dar cum de nu {i-a fost ruşine să faci o faptă ; ca asta ? La TDRG. ' . 1 2. în calitate de..., fiind... Să-{i trăiască calul... . ca uri ităzdrăvan ce este; căci de nu era el, te mîncam fript. • ISPIRESCU, L. 5. Pornesc, spinul înainte, ca stăpin, Harap- Alb in urmă, ca slugă. CREANGĂ, P. 207. Ca un om ecre-i : mai bătrin, ar fi bine să intre el in vorbă cu şătrarul. ' ALECSANDRI, T. 757. -f în loc de ..., drept... Să-şi I aleagă... o ladă, care-a vrea ea, să şi-o ieie ca simbrie. ■ CREANGĂ, P. 289. Ipolit se putea socoti ca mort. NEGRUZZI, ; S. I 57. (Familiar) Expr. Ca ceî = pentru ce? cu ce j scop ? Ca ce {i-ai mai luat paltonul? Nu vezi că-i cald? ; 3. Cu privire la..., în ce priveşte..., referitor la... I Ca formă, lucrarea nu lasă de dorit. , 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, aşa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: lupul, ursul, vulpea. ' CA2 conj. (Urmat totdeauna de «să *, introduce o propoziţie subordonată cu predicatul Ia modul conjunctiv; în propoziţiile completive, atributive şi predicative, fără o intercalare între «ca * şi «să *, se întîlneşte numai în limba veche şi în cea populară). 1. (Introduce o propoziţie finală) Oamenii, strîmtoraţi, se duceau cine ştie unde... ca să mai iasă ceva parale. SADOVEANU, O. II 125. Dacă {i-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCti, L. 2. [Lupul] unge toţi păreţii cu singe, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei. CREANGĂ, P. 25. CA — 309 — CABLU 2. (Introduce o propoziţie consecutivă) Auzi, > dar cine-i el, păgtnul, Ca să-mi sărute fete-n drum? COŞBUC, P. I 89. Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, Ca să nu s-arate o dată ce sînteţi— Nişte.mişeii EMINESCU, O. I 151. ' 8. (Introduce o propoziţie subiectivă) Era mai bine ca negura să nu se mai ieie pîn’nu vor ajunge ei după.' zarea aceea vînătă. CAMILAR, N. I 8. Ca să treccm prin pădure e peste poate. ISPIRESCU, L. 6. Nu e destul ca o naţie să-şi aibă un loc pe harta lumii... ; trebuie însă ca ea să poată dovedi fotonii ce a adus şi poate aduce lumii. BĂLCESCU,' O. II 11. ■ . ' ! ,4. (Introduce" o propoziţie atributivă) Dă-mi voie' ca să mă duc. şi eu pe urma fraţilor , mei. CREANGĂ, '■ P. 192. Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. EMINESCU, O. I 59. Alexandru... avea porunci împărăteşti către hanul tătarilor... ca să-i deie aricit ajutor. NE- GRUZZI. S. I 137. 6. (Introduce o propoziţie completivă directă) Am jurat ca peste dînşii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim ’ şi noi alături. EMINESCU, O. I 87. G. (Introduce o propoziţie completivă indirectă) Mă tem ca nu cumva să vină acasă în lipsa mea. ,, , 7. (Introduce o propoziţie predicativă) Angajamentul' nostru este- ca,- pină mîine, -să terminăm lucrarea. . ' CA3 interj. (Munt.; mai ales după «ci» şi urmat de o interjecţie sau de un imperativ) Ia! ei! Să dăm foc satului... strigă un flăcău. — Ci ca ho... voinice, . prea o iei repede! DEL AVRAM CEA, S.. 199. Ci ca fugi şi' d-ta de fereastră! ISPIRESCU, L. 120. Ce zici? ca. dă-te mai încoace şi mai spune o dată, că n-auz bine. ISPIRESCU, L. 345. CABÂLĂ, (2) cabale, s. f. 1. Doctrină mistică-religioasă ebraică, bazată pe interpretarea Vechiului Testament. 2. Uneltire, intrigă (în care sînt' amestecaţi mai mulţi). Dorinţa mea a fost totdeauna de a vedea pe acei; care-şi iubesc ţara legaţi între dînşii printr-o comunitate de idei şi de principii, iar nu prin... cabale. GHICA, S. 148. CABALÎNE s. f. pl. Numele ştiinţific al familiei i de mamifere din care face parte calul. J CABAIiîSTIC, -Ă, cabalistici, -e, adj. Magic, misterios, j tainic, obscur. Formulă cabalistică. Senine' cabalistice." ! CABÂNA, cabane, s. f. Casă la munte (de obicei J mică şi construită din material uşor), pentru adăpostirca; turiştilor; casă de adăpost. Mai departe se-nălţa cabana; Cu cărţi şi jocuri pentru cititori. D. BOTEZ, în POEZ. N. 79.; CABANIER, -ă, cabanieri, -e, s. m. ,şi f. Persoană; însărcinată cu paza şi administrarea unei cabane. — Pronunţat; -ni-er. CABÂOTŢĂ, cabaniţe, s. f. (învechit) Manta scumpă,: purtată de domnitor sau de boieri la solemnităţi. Urmaţi copiii de casă, toţi‘feciori de boieri, îmbrăcaţi... cu cabaniţe de felurite stofe scumpe. ODOBESCU, S. A. 90. La zile mari, domnul îmbrăca cabaniţa, care era un fel de contoş cu ceaprazuri de fir şi cil profiruri de samur. GHICA, S. 501. Lăpuşneanul... peste dulama poloneză de catifea' stacojie, avea cabaniţa turcească. NEGRUZZI, S. I 148. CABANOS, cabanoşi, s. m. Numele unei varietăţi de mezeluri în formă de cîrnat lung şi subţire. CABARET, cabarete, s. n. (Franţuzism; în ţările capitaliste) Local de . petrecere, cu băuturi, divertismente şi dans; bar (2). CABĂZ, cabazi, s. m. (învechit) Păcălici, poznaş. ; Ian să vedem ce-mi mai scrie cabazul cel de Tachi. Iar o fi ghiduşii de-ale lui, că mai pepelea decît el, nici că s-a mai dat. ALECSANDRI, T. 658. . .CAîiAZLlC, cabazlîcuri, s. n. (învechit) Păcăleală, poznă, glumă. Ia lasă glumele deoparte moşule, că nti-i aci locul de spus cabazlîcuri. ALECSANDRI, T. 768.. ..X'ABESTÂN, cabestane, s. n. Mecanism de forma unui vinci, alcătuit dintr-un ax pe care se înfăşoară un cablu; se întrebuinţează pentru deplasarea greutăţilor mari pe distanţe mici, pentru manevrarea vagoanelor, ancorarea navelor etc. CATîÎNĂ, cabine, s. f. Mică încăpere fixă sau transportabilă; cu'destinaţie specială. Cabină de actor. Cabina ■silf Ierului. < Cabina şoferului. Cabină de baie. a In sec- ţiili- 'devotare .se scurg necontenit zeci şi sute de oameni. 'Uşile cabinelor se închid şi se deschid ■necontenit. SCINTEIA, 1952, nr. 2520. [Iahtul] avea un salonaş cochet, cabine cu tot confortul şi:un bucătar excelent. BART, E. 108. Se trînti pe pat pufnind de mînie, pe cînd valurile, zbătîndu-se în coasta şlepului, răsunau în cabină r.u-il.geamăt înăduşit. DUNĂREANU, CH. 153. <ţ> Cabină telefonică = cabină din care se vorbeşte la telefon în oficiile telefonice publice. Cabină de proiecţie = cabină în care' sînt instalate, la cinematograf, aparatele de proiecţie. Cabină de ascensor = încăpere mobilă aparţinînd unei instalaţii de ascensor şi care serveşte la transportul de persoane sau de materiale între diferitele etaje ale unei. clădiri- Cabină de semnalizare = cabină din care .se transmit semnalele feroviare. Cabină de comandă = încăpere unde sînt'instalate aparatele prin care se transmit comenzile ■, într-un sistem tehnic. CABINET, i cabinete, s. n. 1. Cameră (într-un apartament) destinată exercitării unei profesii sau a unei munci iriteleotuale. Andronache s7a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. Cabinet medical (sau dentar) = cameră. în care medicul (sau dentistul) examinează bolnavii. . Sanatoriul are instalaţie de încălzire centrală şi este înzestrat cu cabinete medicale şi dentare, bucătărie dietetică, baie, sală de lectură, bibliotecă etc. SCÎNTEIÂ, 1953, nr. 2574. (într-o instituţie) încăpere destinată unei persoane cu muncă de răspundere; birou. ‘ Cabinetul îdecanului. Cabinetul ministrului. (Mai ales în vechea, administraţie) Şef (sau director) de cabinet ţ= ■funcţionar •,care pregăteşte lucrările unui conducător ide instituţie. Tu n-ai ajuns nici şef de cabinet. BENIUC, V.'' 101. ''Lucrări de cabinet = lucrări auxiliare, de ■ secretariait. %ucrare de cabinet = scriere, lucrare făcută fără o cerfcetare a faptelor în realitate. [Bălcescu] a folosit'scrierile istorice nu pentru a se deda unor lucrări de cabinet, ci pentru a-şi exprima ideile sale democrat- revoluţionare, pentru a pregăti poporul în vederea revoluţiei. 0.UPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 99. (în vechea organizare judecătorească) Cabinet de instrucţie — birou îţi care se făcea cercetarea şi trierea probelor de învinuire. . , -2. (în organizaţii politice, în întreprinderi şi, în instituţii- de-Jnvăţămînt; cu determinări arătînd felul, natura, scopul) Secţie sau serviciu destinat unor studii şi consultaţii de specialitate. Cabinetele tehnice sînt adevărate şcolî’ale creaţiei pe tărîmul progresului tehnic. SCIN- TEIA, 1952,'hf. 2710. Cabinet de partid = centru în care se dini-îndrumări teoretice şi metodice cadrelor de lectori, conferenţiari şi propagandişti şi celor care studiază .marxism-leninismul. Scopul seminarului este de a da unele cunoştinţe..teoretice şi metodologice necesare pentru a conduce şi organiza munca cabinetelor de partid. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/3. 8. Consiliu de miniştri, guvern. Cabinetul francez. CABL0GRĂMĂ, cablograme, ş. f. Comunicare transmisă prin .cablu submarin. CĂBLU, cabluri, s. n. 1. Funie groasă, împletită din fire vegetale,sau metalice, folosită la aparatele de transport şi de ridicat. Cablu de macara, a Trag la cablu trei CABOTAJ - 310 — CADENŢĂ din fată, Trei proptesc din urmă braß, Trei de pirghic înhaţă. DEŞLJU, M. 6. 2. Fir gros sau grup de fire metalice, de obicei acoperite cu un strat izolator şi servind la transportarea energiei electrice. Cablu submarin. Cablu de telecomunicaţii. CABOTAJ s. n. Navigaţie la distanţă mică de-a lungul coastei. CABOTÎN, -Ă, cabotini, -e, s. m. şi f. Actor (sau actriţă) fără talent, care, din vanitate şi cu mijloace ieftine, urmăreşte succese uşoare. Actorul fără de talent, care n-a jucat decît roluri de ultima mină... E cabotinul ratat. - ARDELEANU, D. 179. Toată durerea şi sărăcia disimulate sub haina strălucită a cabotinului... apărea în toată goliciunea ei. ANGHEL, PR. 120. CAHOTINĂJ s. n. Cabotinism. ! CABOTINÎSM S. n. Atitudine, gest, apucătură de. cabotin. 1 CABRĂ, cabrez, vb. I. I n t r a n z. (Despre unele patrupede, în special despre cai) A se ridica pe picioarele dinapoi. CABRIOLETĂ, cabriolete, s. f. Trăsurică uşoară, cu două roţi; brişcă. în curtea largă, înconjurată de acareturi, stătea stingheră o cabrioletă cu un cal negru. RE- ’ BREANU, R. I 162. — Pronunţat: ybri-o-, — Variantă: gabrîolfetă (STANCU, D. 259, DELAVRANCEA, H. TUD. 50) s. f. CACADÎR, cacadîri, s. m. (Regional) Măceş. CACĂO s. f. Produs alimentar în formă de praf, obţinut din seminţele unui arbore exotic şi care serveşte la fabricarea ciocolatei şi la prepararea unei băuturi hrănitoare; p. ext. băutura preparată din acest praf. CACEALMA, cacealmale, s. f. (La jocul de cărţi) Faptul de a simula că ai cărţi bune, cu scopul de a cîştiga cu o carte mai slabă decît a adversarului. Pîndea să prindă cacealmalele lui Victor, măcar că se cunosc de-o poştă. C. PETRESCU, S. 108. Numa de nu ne-ar bate o dată toba cu atîtea cacealmale! CARAGIALE, O. II 226. F i g. Păcăleală, înşelăciune, bluf. <(> K x p r. A trage (cuiva) o cacealma = a înşela, a prosti (pe cineva). -. A umbla cu cacealmale = a umbla cu păcăleli, cu înşelăciuni. CACOFONIC, -A, cacofonici, -e, adj. Care produce cacofonie; lipsit de armonie. CACOFONÎE, cacofonii, s. f. Asociaţie de sunete neplăcute auzului. In propoziţia « Tata mi te-a dat ca dar » avem un exemplu de cacofonie. + (Muz.) Întîlnire de sunete discordante, lipsă de armonie. CACÖM, (1) cacomi, s. m., (2) s. n. (învechit) 1. Hermină. Ian spune-mi, drag vecine, Cum ai scăpat din lăbi de om? întrebă jderul pe cacom. DONICI, F. 101. 2. Blana acestui animal. CACTfiE, cactee, s. f. (La pi.) Familie de plante di- cotiledonate, cărnoase şi spinoase, cu suc apos sau lăptos, al cărei tip reprezentativ este cactusul; (Ia sg.) plantă făcînd parte din această familie. ' CACTUS, cactuşi, s. m. Nume dat mai multor plante tropicale din familia cacteelor, fără frunze, cu tulpina cărnoasă şi ţepoasă, cultivate la noi ca plante ornamentale de cameră şi uneori de grădină. , CADASTRĂ, cadastrez, vb. I. T r a n z. A face lucrări de cadastru; a înscrie în cadastru. i CADASTRĂL, -Ă, cadastrali, -e, adj. Care ţine de cadastru, care priveşte cadastrul. Plan cadastral. Lucrări cadastrale. CADĂSTRU s. n. Totalitatea lucrărilor tehnice, economice şi juridice care se efectuează pentru determinarea exactă a unor proprietăţi funciare, cu toate caracteristicile lor; p. e x t. serviciile care efectuează aceste lucrări. + Registru oficial în care tsînt trecute proprietăţile • funciare. CADAVERIC, -Ă, cadaverici, -e, adj. De cadavru; ca de cadavru. Paloare cadaverică. Vocea rănitului se muia: parcă vorba hotărîtă a medicului ii făcu bine. Co- măneşteanu se uită pe furiş la el: un chip lung, uscat, cadaveric. D. ZAMFIRESCU, R. 271. CADAVRU, 'cadavre, s. n. Corpul mort al unui om sau al unui animal. Mari lotri cu nume temute Cercat-au pe zînă s-o fure. Cadavrele lor putrezesc în reavăn pă- mînt de pădure. BENIUC, V. 85. F i g. Cadavru viu (sau, familiar, ambulant) — om foarte slab şi palid. <$• E x p r. A călca (sau a trece) peste cadavre = a lupta pentru atingerea unui scop rău în mod crud, neomenos, fără a ţine seamă- de nimic; a fi lipsit de scrupule. CĂDA, căzi, s. f. 1. Vas mare (de lemn, de tablă, de tuci, de faianţă) pentru îmbăiat. 2. Vas mare de doage strînse în cercuri de fier, folosit mai ales la vie; zăcătoare. Pe pămîntul bătut, o cadă mare răspîndea un miros dulce de must. DUMI- TRIU, N. 259. Ici mustu-n cadă se frămîntă, Ici trec glumind culegătorii. IOSIF, P. 83. Vin de cel ce fierbe-n cadă. ALECSANDRI, P. F. 131. CADENŢĂ, cadenţez, vb. I. T r a n z. (Rar) A imprima cadenţă sau ritm (unei fraze, unui vers, unei bucăţi muzicale, unei mişcări etc.); a ritma. CADENŢĂT, -Ă, cadenţaţi, -te, adj. Executat în cadenţă, în tact; ritmic. S-auzea nesfîrşit mersul cadenţat al infanteriilor. CAMILAR, N. I 75. Se auziră ropote dese, ca o fugă cadenţată. SAHIA, N. 37. Juca la umbră hora veselă şi cadenţată. MACEDONSKI, O. I Î5. <§>■ (Adverbial) îşi auzea zgomotul paşilor răsunîhd cadenţat în liniştea nopţii. BARTj E. 212. CADÎNŢA, cadenţe, s. f. 1. Repetare regulată a unei mişcări. [Stropii] cad rari şi grei... teribila lor cadenţă începe să se facă auzită. BOGZA, C. O. 61. Acuşa la ure- che-i un cîntec vechi străbate ... Acuşi o armonie de-amor şi voluptate Ca molcoma cadenţă a undelor pe lac. EMI- NESCU, O. I 96. ^ L o c. a d v. în caden{ă = cu mişcări repetate la intervale egale. A mării unde-albastre alunecă-nspumate Şi fulgeră-n cadenţă. EMINESCU, O. IV 310. Ale valurilor mindre generaţii spumegate Zidul vechi al monastirei în cadenţă îl izbesc. ALEXANDRESCU, P. 132. Mişcarea regulată şi uniformă a pasului în marş; numărul de paşi pe care-1 execută un militar sau o unitate într-un minut. Ţine cadenţa... Un, doi... trei... paţru. CAMILAR, N. II 245. Cei mai mulţi [invalizi] sînt descoperiţi şi înaintează cu pălăriile în mină, în cadenţa unor paşi betegiţu SAHIA, N. 22. îşi ascuţi auzul, aplecînd capul să prindă cu urechea cadenţa slabă a paşilor din depărtare. BART, E. 185. + Numărul de lovituri pe care o armă sau o gură de foc îl trage pe minut. 2« Succesiune ritmică a unor unităţi în muzică şi în poezie. Poet am fost şi-n libere cadenţe Cîntai A- morul ce-mi robi toţi anii. TOPÎRCEANU, B. 89. Inima iarăşi porneşte să-mi bată Şi bate-n cadenţă de vers/ IOSIF, V. 64. Vorbele s-au aşezat la rînd şi s-au mlădiat in cadenţă dup z o lege de armonie. VLAHUŢĂ, O. A. II 107. + Succesiune de armonii — dînd im- CADET — 311 — CADRU presia unei liniştiri — care formează partea finală a unei compoziţii muzicale. + Pasaj mai mare de virtuozitate ’solistică, situat de obicei în părţile finale ale unui concert pentru instrument şi orchestră. CADET, cădeţi, s. m. (învechit; răspîndit mai ales în fosta Austro-Ungarie, în Germania şi în Rusia ţaristă) Tînăr (îndeosebi fiu de nobil sau de ofiţer) care se pregătea pentru cariera armelor; elev al unei şcoli militare. Iorgu Caragiale ieşise din şcoala de muzică a cadeţilor — adică jumătate ieşise şi trei sferturi fu.ese dat afară, pentru că nu învăţa nimica şi se ţinea de farse toată vremea. CARAGIALE, O. III 10. CADIASCHÎR, cadiascheri, s. m. (Turcism învechit) Mare demnitar turc, avînd atribuţia de judecător militar; emir. Veni in Bucureşti un cadiasclier sau emir cu... oştire aleasă. BĂLCESCU, O. II 44. ■—- Pronunţat: -di-as-. CAD ÎU, cădii, s. m. (Turcism învechit) Judecător la turci, avînd ulterior şi atribuţii de judecător eclesiastic. Caditd a rîs cu nişte dinţi lungi, insă cu duhul bunătăţii in sine, şi s-a uitat întîi la ceauş, pe urmă la Jder, şi după aceea s-a întors iar către Botezatu. SADOVEANU, F. J. 656. Aceşti pleşcaşi stingheri... erau... mai mult boier o pi şi cu apucături de cadiu, adică de judecător. GALACTION, O. I 279. Eu pe gînduri am căzut, De cînd, moşule-am văzut Pe fata cadiului Din satul Odriului. ■ALECSANDRI, P. P. 149. CADÎNĂ, cadine, s. f. Sclavă din haremurile turceşti •din trecut. Dă-ţi şalul la o parte, ce te ascunzi, parc-ai Ji o cadînă? DUNĂREANU, CH. 193. Turcul, cuprins de spaimă, alerga să se ascundă intre cadîne în harem. BUSSO, O. 36. -4- F i g. (Familiar, rar) Soţie (a unui turc). Melimet, unde e Alah al tău să ie apere? Cine îngrijeşte de cadînă ta, de copiii tăi? STANCU, D. 491. CĂDMIU s. n. Metal moale, alb-lucitor, asemănător cu zincul; se întrebuinţează, sub formă de aliaje, în ■medicină, în tehnică etc. cadGu, cadouri, s. n. Lucru dăruit cuiva; dar. . Unchiul Izu i-a adus un cadou «practic»; aceasta e teoria lui. C. PETRESCU, A. 450. E x p r. A faCC Cadou = a dărui. îţi fac. cadou cartea asta. CADRA, pers. 3 cadrează, vb. I. I n t r a n z. (în vorbirea pretenţioasă; urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se potrivi, a corespunde (întocmai) cu ceva. CADRÂN, cadrane, s. n. 1. (La aparate şi instrumente de măsurat: ceasornice, busole, aparate de laborator) Placă (adesea circulară), cu anumite diviziuni şi indicaţii, pe care se citeşte deplasarea unui ac indicator. Cadran de ceas. Barometru cu cadran. c=> Sună lung şi monoton Ornicul cu trei cadrane De la sfîntul Spi- ridon. TOPÎRCEANU, M. 68. -fy- Cadran solar = suprafaţă plană pe care sînt trase linii, avînd fixat în centru un "beţişor, a cărui umbră, proiectată succesiv, indică •orele. 2. (Geom.) Arc (sau sector) reprezentînd un sfert •de cerc. CADRĂ s. f. v. cadru. CĂDRE s. n. pl. 1. Efectiv de bază al oamenilor muncii dintr-o întreprindere sau instituţie, dintr-un sindicat sau dintr-o organizaţie de partid; corp de oameni ai muncii bine pregătiţi pentru o ramură oarecare de' activitate; p. e x t. întregul efectiv al unei întreprinderi «au instituţii. Cadrele conducătoare se formează în procesul muncii, a Trebuie să înţelegem o dată că, din toate capitalurile preţioase care există în lume, cel mai preţios şi cel mai hotărîtor capital sînt oamenii, cadrele. Trebuie să înţelegem că in actualele condiţii de la noi * cadrele hotărăsc totul». STALIN, PROBL. LEN. 511. Cadrele sînt fondul de aur al partidului şi al statului, forţa hotă- rîtoare a conducerii de partid şi de stat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2686. Iată Doftana. Pe-aici... A fost şcoala înaltă unde-au crescut Oţelitele cadre, puternicul scut. BANUŞ, în POEZ. N. 43. <$* Direcţia (sau serviciul, secţia) c’adrelor (sau numai cadrele) — organul care se ocupă cu recrutarea, repartizarea, pregătirea şi calificarea personalului unei întreprinderi, al unei instituţii etc. Aştepta să intre la directorul cadrelor. V. ROM. decembrie 1950, 159. Expr. A creşto (sau a ridica, a pregăti) cadre = a ridica nivelul politic, ideologic şi calificarea profesională a cadrelor; a forma cadre noi (în special din rîndu- rile tineretului). In opera de construire a socialismului, problema .pregătirii cadrelor este una din cele mai importante probleme ale partidului şi statului nostru. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 50. Ridicarea curajoasă a cadrelor tinere la munci de răspundere, justa lor repartizare, educarea lor partinică şi profesională trebuie să constituie grija permanentă a tuturor organelor de conducere ale partidului, începînd cu Comitetul Central. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. <$>(Rar, în forma de sg. cadru, indicînd un individ din efectivul unei întreprinderi, al unei instituţii sau al unei organizaţii de partid sau sindicale) Un cadru bine pregătit. 2. Elementele de conducere şi comandă ale subunităţilor şi unităţilor militare. — Formă gramaticală: sg. (1) cadru. CADRÎL, cadriluri, s. n. Numele unui dans constînd dintr-un şir de figuri, în cursul cărora partenerii se schimbă între ei. + Compoziţie muzicală după care se execută acest dans. CADRUĂT, -Ă, cadrilaţi, -te, adj. (Despre ţesături) Cu desene din linii drepte care se întretaie formînd pătrate sau romburi, de obicei colorate diferit. CÂDRU, cadre, s. n. 1. (Şi în forma cadră) Ramă în care se fixează un tablou, o fotografie, o oglindă etc. Ai fi zis că una din acele albe Magdalene zugrăvite ... pogorîse însufleţită din cadră. M. I. CARAGIALE, C. 73. 4- Tablou, fotografie etc. în ramă. Aceleaşi cadre-mpo- dobesc păreţii. VLAHUŢĂ, O. A. I 76. Se face că fluieră... uitîndu-se la o cadră din perete. CARAGIALE, O. I 329. O altă mare cadră, intru care să arată întristarea a unii întregi familii pentru fiul ce să porneşte la război. GO- LESCU, î. 72. 2. Pervaz al unei uşi sau al unei ferestre; deschizătura zidului ocupată de o uşă sau de o fereastră. Fereastra ce . dădea în curte păstra o culoare alburie, şi in cadrul ei se îmbulzeau şi se întreceau fulgii strălucitori de zăpadă ca un roi de fluturi albi în căutarea unui adăpost împotriva frigului şi întunericului. REBREANU, R. I 245. 3. F i g. Ceea ce înconjură o persoană sau un lucru; mediu, ambianţă. Sinaia e situată intr-un cadru pitoresc. a Şi in acest greu cadru geologic, care formează punctul culminant al trecerii prin Carpaţi, primeşte Oltul... cel mai limpede... dintre afluenţii lui. BOGZA, C. O. 349. Arta cu natura acolo s-uneşte Să formeze cadrul cel mai răpitor. BOLINTINEANU, O. 107. 4. F i g. Limitele unui subiect, ale unei probleme, ale unei sfere de activitate; p. ext. cuprinsul, conţinutul dintre aceste limite. 'Sindicatele din Republica Populară Romînă duc o luptă continuă pentru întărirea unităţii sindicale internaţionale în cadrul Federaţiei Sindicale Mondiale. -4- Limitele în timp ale unei acţiuni. In cadrul reuniunii sportive au avut loc o serie de întreceri între echipe. 5. Schelet alcătuit din bare de lemn sau de metal, sau din grinzi de beton, formînd un suport rezistent, care I CADUC — 312 — CAICGIU susţine o lucrare, o construcţie, o excavaţie subterană etc.; suport (fix sau mobil) pentru diferite aparate mecanice, electrotehnice etc. Cadru de bicicletă. — Variantă: (1) cadru s. f. CADtîC, -Ă, caduci, -e, adj. Lipsit de trăinicie, şubred; menit pieirii. -ţ- (Jur.; despre un' act, în special despre dispoziţii testamentare, donaţii etc.) Care nu poate fi pus în aplicare, care nu (mai) are putere legală (din cauza schimbării condiţiilor). CATĂS, cafasuri, s. n. (învechit) 1. Grilaj de vergele de lemn, care se întretaie ca o leasă (de obicei la ferestre şi deasupra porţilor); zăbrele, ostreţe. Chioşc de lemnărie, lucrat numai in cafasuri şi în săpături de chiparos şi de iasomie. ODOBESCU, S. I 139. 2. încăpere în catul de sus al unei case sau într-un turn, din care se poate privi nestingherit în afară; foişor. De-aici începeau grădinile umbroase, cu balcoane, chioşcuri şi cafasuri. SADOVEANU, Z. C. 277. CAFEA, (2) cafele, s. f. 1. (Numai la sg., cu sens colectiv) Sămînţa unui arbust din regiunile tropicale (Coffea arabica), care se foloseşte la prepararea băuturii cu acelaşi nume. Cafea prăjită. . . 2. Băutură preparată din boabe de cafea prăjite şi rîşnite, sau dintr-un surogat. Cafea neagră. Cafea cu lapte, a Şi nu puteai să ne aduci pînă acum cafeaua? SEBASTIAN, T. 43. Cuconu Ionifă îşi mîntuia de sorbit cafeaua stînd jos. HOGAŞ, DR. II 87. <> Cafea turcească v. turcesc. Cafea nemţească v. nemţesc. 4- Momentul cînd se ia această băutură. Tocmai după masă, la cafea, îşi aduse aminte de scrisoare. BART, E. 242. CAFEGIOĂICĂ, cafegioaice, s. f. 1. (în trecut) Proprietară a unei cafenele; soţi.i unui cafegiu. 2. (Familiar) Amatoare, băutoare pasionată de cafea. — Pronunţat: -gioai CAFEGÎU) cafegii, s. m. 1, (în trecut) Proprietar al unei cafenele; cel care prepara sau vindea cafele. 2. (învechit) Slujitor la curtea domnească, însărcinat cu prepararea şi servirea cafelelor. 3. (Familiar) Amator, băutor pasionat de cafea. CAPEÎNA s. f. Substanţă extrasă din boabe de cafea şi din frunze de ceai, întrebuinţată în medicină ca excitant al sistemului nervos şi stimulent al inimii. Injecţii cu cafeină. — Variantă: coîcinu s. f. CAEELÎJŢĂ, cafeluţc, s. f. 1. Diminutiv al lui cafea (2). A băut o cafeluţă. 2. (în forma de pl. cafeluţe) Numele a două varietăţi de plante erbacee din familia leguminoaselor: a) plantă cu tulpina cilindrică ramificată, cu flori albe sau albăstrii, cultivată pentru nutreţ (Lupinus albuş); b) plantă ornamentală cu flori mari albe cu pete albastre, dispuse în formă de spic alungit (Lupinus varius). CAFENEĂ, cafenele, s. f. Local public în care se consumau, în trecut, cafele şi alte băuturi şi se jucau jocuri de noroc. In pieţe, cafenele, instituţii, La club, la «five o'cioc!» sau prin iatacuri, S-au zvîrcolît sub cruntele-ţi atacuri Tilharii, demagogii şi limbuţii. CASSIAN, H. 75. Prin geamuri privind, prin cafenele, Samsarii se întreabă să afle de-a murit Vrun negustor de bursă. MACEDONSKI, O. I 45. Acel soi ciudat de barzi... Inchinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sînt cîntaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. Şefii piraţi veneau de petreceau... chefuind prin cafenele. ‘ GHICA, S. 392. Loc.1 adj. De cafonea = fără valoare, neserios. Glorie de cafenea. Intrigi de cafenea. Vorbe de cafenea. — Variantă: (învechit) cafincă (CARAGIALE, O. VII 177, ALECSANDRI, C. 104) s. f. CAFENÎU, -ÎE, cafenii, adj. De culoarea boabelor de cafea prăjite; brun. E îmbrăcat în hainele de lucru: tunică şi cămaşă cafenie. C. PETRESCU, A. 465. Destul, latră atunci copoiul cafeniu. ALEXANDRESCU, P. 152. CAFINEĂ. s. f. v. caîencn. CAFTĂN, caftane, s. n. (învechit) Manta albă, largă şi lungă, împodobită cu fir de aur sau mătase, pe care sultanul o dăruia demnitarilor şi mandatarilor săi (marelui vizir, domnilor din Muntenia şi Moldova), iar aceştia, boierilor (la numirea lor în slujbă). Intr-un halat de casă, lung ca un caftan, bătrînul Iuga strînse bărbăteşte mina tînărului Herdelea. REBREANU, R. I 81. Mihnea ieşi din biserică, îmbrăcă în tindă caftanul alb cu guler de samur. ODOBESCU, S. A. 90. Dar n-aş vrea nici stofe cu fir Şi cu mărgăritar, Nici largi caftane de vizir, Nici falnic armăsar. ALECSANDRI, P. A. 67. ^ Expr. A îmbrăca caftan sau a îmbrăca cu (sau în) caftan (pe cineva) = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. L-a îmbrăcat în caftan de boier cu barbă. GHICA, S. 39. Mîne dimineaţă să te înfăţoşezi la curte în spătărie, spre a îmbi-ăca caftan de vornic mare. NEGRUZZI, S. I 287. (Familiar) A lua un caftan = a căpăta bătaie. Ar avea haz să ieu un caftan. ALECSANDRI, T. 1045. + Rang de boierie. Înţeleseră. mulţi atunci că pot rîvni la caftanul vistiernicului, jitnicerului şi spătarului. SADOVEANU, Z. C. 161. CĂKLĂ, cahle, s. f. (Mold., Bucov.) Deschizătură prin care iese fumul la casele ţărăneşti; coşul cuptorului. Se sui iute pe acoperiş şi se uită pe calilă înăuntru, să vadă ce fac ei. SBIERA, P. 270. CAIĂ, caiele, s. f. Cui de potcoavă. Murgul ţi-l potcoveşti Cu potcoave de argint... Caiele de sîrmă groasă. Să ţie la piatră deasă.' ŞEZ. I 9. CAIĂC, caiace, s. n. Barcă anume construită pentru sport şi curse, ascuţită la capete şi acoperită cu pînzâ impermeabilă care lasă loc liber numai vîslaşului; se conduce cu una sau cu două padele. CAIAFA, caiafe,' s. m. şi f. 1. Persoană făţarnică, ipocrită. Are să mi-o plătească, şi scump, caiafa asta băirînă. M. I. CARAGIALE, C. 29. Acum rămăsese... o ură surdă, laşe... şi jocul de caiafă pe care Fana ar fi fost frumos să nu-l accepte. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 190. 2. (Păstrat ca nume propriu în e x p r.) A trimite (sau a purta, a mîna, a duce) de la Ana la Caiafa (numele unor personaje din biblie) = a trimite (un solicitator) dintr-un loc în altul, a-1 purta cu vorba.' CAlC, caice, s. n. Mică navă cu pînze (folosită mai mult în Bosfor). Venise un popă bătrîn şi cu glas desfundat, De pe un caic părăsit să prohodească marea. LESNEA, I. 39. Un caic soseşte în tăcere-adîncă Şi pe sub ferestre la serai a stat. BOLINTINEANU, O. 101. + Luntre uşoară, lungă şi îngustă, cu cele două capete încovoiate. Spumegînd se bate Dunărea de maluri, Caicul porneşte clătinat de valuri. IOSIF, V. 78. Departe, încolo, un pescar turc trăgea la edec in tăcere caicul său încărcat. ODOBESCU, S. I 140. CAICCÎU, caiccii, s. m. Conducător de caic. Caicciul care-l luase să-l treacă Dunărea, simţindu-l cu parale in chimir, l-ar fi omorît ca fă-I jefuiască. GHICA, S. 303. — Variantă: caicgiu (ODOBESCU, S. II 496) s. m. CAJCÎL, caicele, s. n. Diminutiv al lui cai c. Foaie verde ş-o lalea, Caicelul se zărea Şi pe Dunăre-mi venea. TEODORESCU, P. P. 562. Caicelul lui oprit, De salcie priponit. TEODORESCU, P. P. 565. ■■ — Pronunţat: ca-i-. CAICGÎU s. m. v. calcciu. CAÏD — 313 — CAL. CAÎD1, caizi, s.m. Titlu purtat altădată de guvernatorul unei provincii sau al unui oraş din statele musulmane din nordul Africii. CAÎD-, caiduri, s.n. (Turcism învechit) Registru, condică, dosar, arhivă. Încredinţîndu-se din caidurile.. . împărăţiei de acest drept legiuit a Moldavici, îl întăreşte. NEGRUZZI, S. I 242. CĂIER, caiere, s. n. Mănunchi de lînă, de cînepă, de in sau de borangic, care se pune în furcă pentru a fi tors. In timp ce învăţătorul are să ne istorisească din cărţi... eu am să torc din caier, ascultînd. C AMIL AR, TEM. 178. O furcă, cu caierul şi fusul cu totul de 'aur. ISPIRESCU, L. 91. Caierul de burungic din furcă şi suveica stativelor Unde se ţesea filaliul stau părăsite şi neatinse. NE- GRUZZI, S. I 107. F i g. In caier, de-a valma, sub cruntă arşiţă, Bocciii, piticii, sforarii şi regii. BANUŞ, B. 119. Toate-a- cuma sînt cuprinse De lungi fire ce lucesc. Unele s-adună-n caier, Altele, pierdute-n aer, Tainic, lin, călătoresc. ALEC- SANDRI, P. A. 156. CAl£T, caiete, s. n. Fascicul de foi de hîrtie legate împreună, folosit la scris, la desenat etc. Caiet de note. Caiet de schiţe, n Iată-mă-s monitor pe banca a Vil-a!... După ce-mi aşezai cărţile şi caietele în bancă, înaintai binişor capul şi-mi numărai supuşii. VLAHUŢĂ, O. A. 381. Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi,de colbul şcolii... Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri Şi pe margini de caiete scriam versuri. EMINESCU, O. I 140. Am gătit caiete, condeie nouă... nimic n-am uitat. NEGRUZZI, S. I 7. E x p r. A lua caimacul = a lua pentru sine ce este mai bun (folosindu-se de munca altuia). 2. Spumă de culoare mai deschisă ■ care se face la cafeaua turcească. O adiere dulce de austru leagănă caimacul cafelei. Bătrînul parcă a uitat-o acolo pe măsuţă. BASSARABESCU,( V. 35. De atunci n-am mai băut cafea cu caimac! CARAGIALE, M. 286. — Pronunţat: cai-.—Variantă: căimăc (HOGAŞ, DR. 100) s. n. ' CAIMACĂM, caimacami, s. m. (învechit) Locţiitor al domnitorului în lipsg acestuia sau în caz de vacanţă a tronului (pînă la instalarea noului domn). Fiindcă la 1 mai 1856 expirau puterile domnilor Ştirbei şi Grigore Ghica, numiţi la 1849 pe termen de şapte ani, ei erau să fie înlocuiţi prin caimacami numiţi de Poartă, pînă la alegerea demnilor de către camerele elective. GHICA, S. 425. + Locţiitor al marelui-ban al Craiovei. Iar la masă cine-mi şade?... Banii Severintilui, Caimacamii Oltului Şi boierii Tîrgultii. TEODORESCU, P. P. 478. -f Locţiitor al diferiţilor demnitari turci. Compus: caima- cam-aga = locţiitor al marelui vizir (pe teritoriu străin). La Ţarigrad se-ntorcea. Tot lui tat’su că-i spunea, Iară tat'su poruncea, Poruncea lui beşleaga Şi lui caimacam- aga De colo din Orava. TEODORESCU, P. P. 636. — Pronunţat: cai-ma-. CABIÂN1, caimani, s. m. Aligator. — Pronunţat: cai-. CAJMÂN2, caimani, s. m. (Regional) Bărbat în vîrstă înaintată care însoţeşte o echipă de muncitori lemnari în pădure, le păzeşte şi curăţă coliba şi le face de mîn- care. Lucrătorii erau la lucrul lor, la minatul buştenilor pe unda rîului; numai caimanul se afla acasă şi pregătea prînzul. SADOVEANU, V. F. 150. CÁINIC, -A, cainici, -e, adj. (învechit) Vrednic de plîns, de compătimit; nenorocit. Şi rîul cel de stele e călăuzul tainic Ce duce la Moldova pe rătăcitul cainic. ALECSANDRI, P. III 79. Cainicul de mine! la ce-am■ agiuns! ALECSANDRI, T. 1463. •—■ Pronunţat: cai-. CAÍS, caişi, s. m. Arbore fructifer din familia roza- ceelor, originar din Asia, cultivat pentru fructele sale (Primus armeniaca). Ţara noastră... Da, frumoasă e, nimic de zis; Parc-o simţi, aici, lîngă fereastră, Adunat ă-n floarea de cais. FRUNZĂ, în POEZ. N. 236. <$- (Poetic)' Caişii ascultă Cu flori la urechi. LKSNKA, c. D. 99. Căiţii zîmbesc sub ninsori. MACEDONSKI, O. I 225. CAÍSA, caise, s. f. Fructul caisului, dé culoare gal- benă-portocalie, gustos şi parfumat. Buzele' ei desfăcute ca şi caisa răscoaptă. SLAVICI, O. I 199. — Accentuat şi: caisă (pronunţat cai-). CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copitai nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care serveşte omului la călărie, la tras. vehicule şi la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. 1=1 In faţa casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau in salt. COŞBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă- alăturea-nspumaţi. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poştă ce nu-şi are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută in gură (sau la dinţi) (= lucrurile primite în dar se iau aşa cum sînt, fără sa se mai ţină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. 4- E x p r. A îi (sau a ajunge) cal de poştă (sau cal de- tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuinţat la toate, trimis în toate părţile. Sărmane,, biete Barbute! ai ajuns cal de poştă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărţuită, trasă din toate părţile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocuparé exclusivă a cuiva.. A fi cal de dîrvală v. d î r v a 1 ă. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situaţie mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultaţi, măi, dar de cînd aţi pus voi stăpinire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceţi din cal măgar, că vă veţi găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situaţie mai rea, mai proastă- A umbla după potcoave do cai morţi v. potcoavă. A-şi juca Calul = a-şi face mendrele. Ştiu eu năzdrăvănii de-ale spinului; şi să fi vrut, de demult i-aş fi făcut pe obraz, dar lasă-1 să-şi mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereţi) = a-şi închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziţi-vă mai bine treaba şi nu-mi tot spuneţi cai verzi pe păreţi, că eu sînt Staii păţitul. CREANGĂ, P. 179. La paştilc cailor (sau calului) = niciodată. 0 fugă de cal = distanţă nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poşta de-nainte?... Ba nu... ian cit cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine şi ai şi ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea; baborniţă, vrăjitoare. <$> Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci ‘troienilor) stratagemă de care tse foloseşte un duşman pentru a reuşi să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca nişte cai troieni Aruncă gheara ancorei in port. BOUREANU, S. P. 4. + Cal-putere = unitate de CALA — 314 — CALCAVURĂ putere (egală cu 75 kilogra'mmetri pe secundă) cu care se măsoară forţa motrice a unei maşini mişcate cu vapori de apă sau cu carburanţi. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate maşinile. BOGZA, C. O. 405. <> (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. -f (Mii., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de şah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal- turtit, ca!-de-apă = libelulă. Cal-dc-mare (sau, rar, calul-mării) = mic peşte marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). împrejuru-ne s-adună Ale curţii mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalţi cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. CALĂ, calez, vb. I. T r a n z. A fixa, a potrivi un organ (sau o piesă) de maşină. CALABAIÎC s. n. v. calabalîc. / CALABALÎC, calabalîcuri, s. n. 3. Obiecte de tot felul în dezordine; (în special) bagaj cu .care călătoreşte sau se mută cineva. Se întoarse către şosea şi rîse... ţinîndu-şi mereu calabalîcurile subsuoară. DUMITRIU, V. L. 119. Ţin foarte mult să se ştie că calabalîcul meu, afară de ogheal, saltea şi pernă... se mai alcătuia şi dintr-o ghitară. HOGAŞ, DR. II 46. între o mulţime de mobile stricate şi calabalîcuri grămădite, văzui, într-un unghi, un morman de cărţi şi hîrtii. BĂLCESCU, O. I 317. F i g. (Glumeţ) Bagaj de cunoştinţe. Dee, răspundeam eu după un moment de trudă înadins a memoriei mele, cu scotocirea, parcă greoaie, prin calabalîcul sărăcăcios al latineştii mele. HOGAŞ, DR. II 120. 2. Gloată, lume multă. Pe cină însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalîc şi le dete pe sub ascuns o copaie de mere. ISPIRESCU, L. 353. De multe ori am dormit pe scîndură în odaia cîrciumii, cu destul calabalîc de copii. GOLESCU, Î. .172. 3. Scanda], sfadă, ceartă. " — Variantă: calabalîc (NEGRUZZI, S. III 23, ŞEZ. II 151) s. n. CALACAH s. n. v. calaîcan. CALAFÂT s. n. Cîlţi sau cîrpe destrămate, transformate, prin răsucire, în sfori dezlînate şi îmbibate cu catran, care se bat în crăpăturile bărcilor şi ale punţii navelor pentru a împiedica pătrunderea apei. CALAICAN S. n. Sulfat feros, de culoare verde cînd e cristalizat, întrebuinţat la colorat, iar în medicina populară ca dezinfectant; chiclaz. Matache fusese uns pe mîni cu calaican. CARAGIALE, la TDRG. — Pronunţat: -lai-. — Variante: călacân (CREANGĂ, A. 82), calacan (CONTEMPORANUL, I 165) s. n. CALAMANDROS S. n, (Rar) Harababură, neregulă, neorînduială; amestecătură de lucruri multe şi felurite. D-apoi cu smîntînitul oalelor, ce calamandros făceam! CREANGĂ, A. 44. CALAMBUR, calambururi, s. n. Joc de cuvinte întemeiat pe echivoc, pe deosebirea de sensuri a unor cuvinte similare ca pronunţare. Anecdota, calamburul■—• acolo fiind la preţ, Cată-le prin almanahuri, şi vei trece de isteţ. VLAHUŢĂ, O. A. 76. CALAJIITĂTJG, calamităţi, s. f. Nenorocire mare, dezastru care loveşte un grup de oameni, o ţară, un popor; flagel. Sosirea acestui domn in Bucureşti a fost semnalul a mari calamităţi pentru ţară! GHICA, S. A. 54. CA1ĂNDRU, calandre, s. n. Maşină cu ajutorul căreia se dă ţesăturilor apretura, supunîndu-le unei presiuni. ■+■ (Tipogr.) Presă cu cilindru servind Ia imprimarea în relief, pe carton special, a matriţelor (de stereotipie), precum şi* la satinarea hîrtiei. CAI APĂ R s. n. (Mold., Transilv., Ban.) Calomfir. Din giulgiul alb se desprinse miros tare de calapăr. AGÎR- BICEANU, S.P. 21. Oale cu... mintă, calapăr şi busuioc. NEGRUZZI, S. I 323. — Variantă: calupăr (i. IONESCU, M., 373) s. n. CALAPOD, calapoade, s. n. 1. Piesă de lemn în forma piciorului (sau a labei piciorului), întrebuinţată la confecţionarea încălţămintei pentru a-i da mărimea şi forma dorită; formă de lemn pe care se întind căciulile sau pălăriile. Calapod pentru pantofi. (Metaforic) în fundul inimii lui îşi jura de a... scrie şi el aşa... Primele foiletoane merg cam greu. Adesea trebuie să fure calapodul cu cizmă cu tot. VLAHUŢĂ, O. A. 212. 2. F i g. Tipar, formă, mode!, chip. Acest calapod sufletesc... trădează o concepţie copilăroasă. MACEDONSKI, O. IV 146. [Bolintineanu] n-a făcut decit un roman după tcate calapoadele romantismului. DEMETRESCU, O. 157. ^Expr. Po acelaşi calapod = la fel, în acelaşi fel. CĂLĂ, cale, s. f. 1. încăperea situată între puntea cea mai de jos şi fundul navei, destinată să primească încărcătura. 2. Platformă uşor înclinată pe care se repară sau se construiesc nave (într-un port sau într-un şantier naval). CAIC, calcuri, s. n. 1. (în e x p r.) Hîrtie de calc — hîrtie transparentă de copiat, întrebuinţată în special pentru schiţe sau desene. 2. Copia unei schiţe sau a unui desen luată pe hîrtie de calc. 3. Traducerea din altă limbă a elementelor de formare a unui cuvînt sau a unei expresii; adăugarea la un cuvînt a unui sens nou după modelul unui cuvînt străin; împrumut semantic. Calcul lingvistic este un procedeu de îmbogăţire a vocabularului. □ *Lume * a căpătat sensul de «lumină o prin calc după slavul « svet», care are ambele sensuri. CAICĂN1, calcani, s. m. Peşte de mare cu corpul asimetric, rombic, turtit pe laturi, cu ambii ochi pe partea stîngă, avînd pe piele un fel de butoni osoşi (Rhcmbus maeoticus). CAICĂN2, calcane, s. n. Zidul din spate (fără deschizături) al unei case care se înalţă în faţa alteia sau care e lipit de spatele acesteia; dosul unei case. CALCAIyÎÎU, calcanee, s.n. Unul din oasele care formează călcîiul. La picior se deosebesc şapte oase tar- siene ale încheieturii. . . dintre care mai mari sint astra- galul şi calcaneul. ANATOMIA 147. » CALCĂR s. n. Rocă sedimentară care constă din carbonat de calciu; (popular) piatră de var. De pe crestele lui [ale muntelui] acoperite cu o spumă albă de calcar, Ardealul primeşte două din cele mai iubite şi mai cîntate ape ale lui. BOGZA, C. O. 10. ' — Accentuat şi: calcar. CALCAROS, -OĂSĂ, calcaroşi, -oase, adj. Care conţine calcar, cu calcar, de calcar; văros. Apă calcaroasă. CALCAYIÎRA, calcavuri, s. f. (Glumeţ; în legătură cu verbele «a da», «a trege», «a mînca ») Bătaie, (lovitură de) palmă; p. ext, dojana. Zmeul trase fetei... o calcavură, de auzi cîinii în Giurgiu. ISPIRESCU, L. 262. în loc de bucate, îţi mînca o calcavură de cele tătăreştiiALECSANDRI, T. 669. CALCE — 315 - CALE CÁLCE s. f. Plantă crbacee cu frunze groase şi lucitoare în forma copitei de cal şi cu flori galbene-aurii; creşte pe Iîngă bălţi şi prin locuri umede (Caltha palustris). . • CALCHIA, calcliiez, vb. I. Tranz. 1, A reproduce un desen sau o schiţă cu ajutorul hîrtjei de calc. 2. A forma cuvinte sau expresii, transpunînd din altă limbă elementele de formare; a îmbogăţi un cuvînt cu un sens nou după modelul unui cuvînt străin. — Pronunţat; -chi-a. CALCIFIA, pers. 3 calcifiază, vb. I. R e f 1. A se calcifica. — Pronunţat: -fi-a. CALCIFICA, pers. 3 calcífica, vb. I. R e f.l. (Despre ţesuturi, oase, tendoane, leziuri pulmonare, artere etc.) A se întări prin depunere de săruri de calciu. CAXCIFICÁIÍE, calcificări, s. f. Acţiunea de a s e calcifica; calcifiere. CA1CIFIÉRE, calcifiai, s. ,f. Depunerea sărurilor de calciu în (sau pe) anumite ţesuturi din organismele vii, avînd ca urmare întărirea lor. CALCINA, calcines, vb. I. Tranz. A supune o substanţă oarecare (minereu, cretă, var, sare etc.) acţiunii unui foc intens, pentru a îndepărta substanţele uşoare (ca apa, acidul carbonic etc.); (popular) a prăji. CALCINARE, calcinări, s. f. Acţiunea de a calcina; (popular) prăjire. Calcinarea minereurilor. CALCINATOR, -OARE, calcinatori, -oare, s. m. şi f. Muncitor care lucrează la calcinarea minereurilor. CALCÍT s. ■n. Mineral lucios, alb, incolor sau colorat prin impurităţi, foarte răspîndit în natură sub formă de marmură, tufuri calcaroase,- stalactite’ etc.; carbonat de calciu. CÁLCIU s. m. 1. Element chimic, metalic, alb-ar- gintiu, foarţe răspîndit în natură sub formă de săruri (carbonat, clorat, sulfat, fosfat). 2. Săruri ale calciului (1) întrebuinţate ca medicament cu scop preventiv şi curativ în anumite manifestări de decalcifiere a organismului. Injecţii de calciu. CALCOGRAFÍE s. f. Sistem de reproducere grafică a originalelor liniare cu ajutorul unor clişee de metal gravate, Ia care suprafaţa care imprimă se găseşte sub suprafaţa plăcii sau a cilindrului metalic. CALCOPIRITA s. f. Sulfură naturală de cupru şi fier. CALCUL1, calculiy s. m. Corp pietros care se formează în mod accidental în anumite organe animale. Calcul biliar. Calcul renal. CALCUL2, calcule, s. n. 1. Ansamblu de operaţii matematice (aritmetice,- algebrice etc.) făcute cu' scopul de a găsi valoarea uneia sau mai multor mărimi; calculare, socoteală. Calcul algebric. Calcul diferenţial. Calcul integral. Calcul infinitezimal, a Iar colo bătrimd dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Intr-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate. EMINESCU, 0. I 132. 2. (La pl.) Planuri, combinaţii, socoteli. S-a înşelat în calculele sale. • CALCULĂ, calculez, vb. I. Tranz. 1. A face un calcul, a socoti. A calcidat costul materialului, ca Brigadierul calculează zilnic cantitatea şi calitatea muncii efectuate de fiecare membru din brigadă. STAT. GOSP. - AGR. 34. 2. A socoti (cu aproximaţie), a aprecia. A calculat din ochi greutatea bagajelor. CALCULABDj, -Ă, calculabili, -e, adj. Care se poate, calcula sau evalua. Sumă calcttlabilă. CALCULĂRE, calculări, s. f. Acţiunea de a calcula; socotire. Calcularea preţului mărfurilor. Calcularea suprafeţei unui cerc. CALCULAT, -Ă, calculaţi, -te, adj. (Despre persoane) Chibzuit, socotit, prevăzător; (peiorativ) preocupat de interesul personal. CALCULATOR, -0ĂRE, calculatori, -oare, s. m. şi f. Persoană specializată în calculul preţului produselor, al categoriilor de salarizare etc. V. socotitor. CALCULĂŢIE, calculaţii, s. f. Operaţia de a calcula. Calculaţia facturilor. ■—Pronunţat: -ţi-e. CALD, -A, calzi, -de, adj. 1. (în opoziţie cu rece) Care are temperatura ridicată (fără a fi fierbinte). Parcă simţea mînuţele-i calde şi înguste în mîinile lui. EMINESCU, N. 37. O linişte somnoroasă, un aer cald de vară. EMINESCU, N. 63. Seara primăverii caldă Cu dulci lacrime ne scaldă. BOLINTINEANU, O. 90. <$> (Substantivat, mai ales în legătură cu «a(-i) fi », «a (i) se face », « a ţine ») Ţine mîncarea la cald. cn Dar uite, nu e vînt, Şi-i cald. Sub cap o mină pui, Dorm colea, pe pămînt. COŞBUC, P. I 230. Era vară şi cald ca-n casă. RETEGANUL, P. I 31. -0* Expr. Nu-mi tine nici de cald, nici do rcce = nu mă interesează, mi-e indiferent. Mă ia cu cald = sînt cuprins de fierbinţeală. -4- Fierbinte, încins. Bate fierul pînă e cald (= nu amîna un lucru care trebuie făcut imediat). Soarele cit de cald nu încălzeşte pe toată lumea. -+■ (Despre pîine) Proaspăt. Loc. adj. Bun ca pîiuea caldă = cumsecade, milos. -4- (Despre îmbrăcăminte) Călduros. 2. Fig. Care dă senzaţia internă de căldură; aprins, înflăcărat. Nădejdea caldă-n el slăbea, Pe cit creştea de rece gîndul. COŞBUC, P. I 100. A ta zîmbire Mi-arată cît de dulce eşti, Cît poţi cu-a farmecului noapte Să-ntuneci ochii meipe veci, Cu-a gurii tale calde şoapte, Cu-mbrăţi}ări de braţe reci. EMINESCU, O. I 117. -f- Prietenos, afectuos, amabil. Ea era mai caldă în vorbă şi-n priviri. PAS, Z. I 175. Scrisoarea mi s-a părut extraordinar de caldă. SAHIA, N. 59. Se revarsă asupra-i un farmec cald şi întineritor. VLAHUŢĂ, O. A. 103. Avea o privire caldă şi liniştită. VLAHUŢĂ, O. A. 126. CALDARÎM, caldarimuri, s. n. Pavaj cu piatră (de obicei tăiată şi cioplită) pe o stradă, într-o curte etc.; drum pavat sau asfaltat. O parte din casele C'eleiuhti stau pe caldarîm. GALACTION, O. I 119. Intre timp paşii se aud mai tare, răsunînd pe caldarîm. SEBASTIAN, T. 271. Picioarele calului par nesigure pe caldarîmul înclinat SAHIA, U.R.S.S. 63. CĂLE, căi, s. f. I. 1. Fîşie de pămînt umblată, folosită pentru deplasările dintr-un loc în altul; drum. Deodată calea coti pe o costişă, printr-un făgiţel tînăr. SADOVEANU, O. I 13. Tu eşti pe-aici? Eu te-am crezut Cu oile prin vale! De-aş fi ştiut că eşti pe deal, Mergeam pe altă cale! COŞBUC, P. I 107. [împăratul] iese înaintea fecioru-său, pe altă cale, şi se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Noaptea-i mică, stele-s multe Şi-oi perde calea prin munte! JARNÎK-BÎR3EANU, D. 141. (în numiri de străzi) Calea Victoriei. -$• Cale ferată v. ferată. Calea lactee sau calea robilor sau calea laptelui v. lactee. (La pl.) Căile respiratorii = aparatul respirator. Loc. a d v. Din cale-atară sau aţară din cale = peste măsură, foarte, neobişnuit de... Adormea, ş-a doua zi se deştepta în aceeaşi privelişte dureroasă a vieţii lor, din cale-afară chinuită. VLAHUŢĂ, O. A. 255. încă n-am văzut aşa femeie, săplîngă de toate cele: era miloasă din cale-afară. CREANGA. O. A. 44. Era un vis misterios Şi blînd din cale-afară. CALE — 316 — CALENDAR EMINESCU, O. I 185. <0>Expr. Aieşi (sau a sc duce) în calea cuiva = a-i ieşi înainte, a-1 întîmpina. Şi ca la mîndre nunţi de crai, Ieşit-a-n cale-ales alai. COŞBUC, P. I 56. Ţugulea se duse mat intîi in calea zmeului celui mai mare. ISPIRESCU, L. 316. A Ii (sau a sta, a sc izbi, a se pune) în calea cuiva = a fi piedică cuiva, a i sc împotrivi. A, tu nici visezi, bătrlne, ciţi in cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. A găsi (sau a afla) cu cale = a socoti că este potrivit, nimerit. Mă-n- roşeşte singur gindul Că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale. COŞBUC, P. I 73. A găsit cu cale să deie fata după feciorul moşneagului. CREANGĂ., P. 85. Calea-valca = treacă-meargă, fie, mai merge. De-arfi fost, cel puţin, aşternută pădurea pe jos cu jir In loc de cucuruzi de brad, calea-valea. HOGAŞ, M. N. 98. Toate ca toate, dar uritul ti venea de hac. In zile de lucru, calea-valea ; se lua cu treaba şi uita de urit. CREANGĂ, P. 140. Celelalte, .calea- valea, dar o guriţă? cit lumea. EMINESCU, N. 88. Co mai calea-valea = ce mai încoace-încolo, ce să mai lungim vorba. Ia să-mi iau eu merticul meu, nu de-altceva, da.. . să am eu treaba mea, aia e, ce mai calea-valea. PREDA, I. 80. Ce mai calea-valea, casa trecea cu forme, in stă- pînirea Cazangiului. PAS, Z. I 152. A pune la Calo = a) (cu privire la lucruri) a pregăti ceva, a se îngriji de ceva, a aranja, a hotărî. Apoi, după aceea, lucrurile s-au pus repede la cale. SADOVEANU, M. 117. Chiar in acea zi, cătră sară, baba începu să puie la cale viaţa nurori-sa. CREANGA, P. 5. Puse toate alea la cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 140. Toate trebile şi le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 16. Să punem la cale o cununie. ALECSANDRI, T. 768; b) (cu privire la persoane) a sfătui, a îndruma, a povăţui, a îndemna (de obicei la rău). Baba pune la cale şi pe feciorul cel mijlociu, şi-şi ia un suflet de noră întocmai după chipul celei dinţii. CREANGĂ, P. 7; c) a aplica cuiva pedeapsa cuvenită, a învăţa minte pe cineva. Pe urs l-am pus eu la cale. CREANGĂ, P. 215. Aşteaptă... Cocolitule... te-ol pune cu la cale şi pe tine acuşi. ALECSANDRI, T. I 209. A îi pc cale de a... (sau să...) = a fi gata să..., a fi aproape de a... 2. Călătorie, drum. Sfioasă, îşi lăsă ochii in pămînt, urmîndu-şi calea spre şipct. BUJOR, S. 83. Se opreşte, sfărimat de cale, Şi cheamă somnul care l-a uitat. CERNA, P. 167. Calul, ud de cale, Pămintu-n loc îl frămînta. COŞBUC, P. I 195. Cîndu-mi vine dor de cale, Merg pe jos ca şi călare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 221. F i g. De-ai întîlnit partidu-n cale, Ştii drumul, nu mai rătăceşti. JEBELEANU, în POEZ. N. 302. <> Expr. A(-şi) lua (sau a apuca) calea = a pleca, a porni la drum. Făt-Frumos luă calea spre casa babei. POPESCU, B. IV 23. Şi apucînd calea către răsărit, s-a dus. ISPIRESCU, L. 4. .El îşi luă calea iar spre pămînt. EMINESCU, N. 65. A face calca întoarsă = a se întoarce din dum. Calea jumătate = numai o parte din călătorie. Cale bună! sau bună calea! formulă de salut la plecarea cuiva. Cale bună, fata mea, ii zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Bună calea, Ivane! CREANGĂ, P. 229. 3. (Adesea determinat prin numele unei măsuri de lungime sau de timp) Distanţă, depărtare. Pînă la Lădeşti este cale. GALACTION, O. I 264. Lumea îl petrecu pînă afară din sat, cale de un ceas. BUJOR, S. 39. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-l mai ţin, Şi-i cale pînă-n sat. COŞBUC, P. I 227. S-a dus în Humuleşti, cale de două ceasuri cu piciorul. CREANGĂ, A. 15. Cind urla [motanul] dintr-un cap, s-auzea cale de-o zi, iar cind urla din cîte şăpte, s-auzea cale de şăpte zile. EMINESCU, N. 14. Genarul, pierdut in sălbatecile sale vînători, se depărtase cale de-o zi. EMINESCU, L. P. 179. Alergătorii... sînt datori a face jurul pieţii de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste. NEGRUZZ1, S. I 36. U. F i g. Direcţie luată de o dezvoltare, de o mişcare etc.; linie. Teoria marxist-leninistă ne luminează căile construcţiei socialiste, ne ajută să rezolvăm toate problemele construcţiei potrivit condiţiilor istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. -4» Metodă, mijloc, procedeu de urmat pentru atingerea unui scop. In sufletele a sute de milioane de oameni se întăreşte speranţa că se poate găsi o cale spre reglementarea problemelor litigioase şi nerezolvate.' SCIN- TEIA, 1953, nr. 2736. <$• Loc. adv. Pc cale... = prin mijloc..., pe linie. . Dispoziţie datăpe cale administrativă- c=i Se aude de concediu... tu ai să-l iei sigur pe cale medicală. SAHIA, N. 118. <$> E x p r. A aîla chip şi cale v. c h i p. Cale de atac = procedură de atacare a unui act judecătoresc (în special a unei sentinţe) cerînd modificarea sau anularea lui. CALEAŞCA s. f. v. caleaşcă, CALEĂŞĂ s. f. v. caleaşca. CALEAŞCA, căleşti, s. f. (învechit) Trăsură elegantă cu arcuri foarte flexibile. Y. rădvan, caretă, brişcă. Vreo zece căleşti— au săgetat pe deasupra imaşului, in galopul cailor, au trecut val-vîrtej pe lingă tabăra căruţaşilor şi s-au topit diti nou in ceaţă. GALAN, Z. R. 73. Careta domnească şi caleştile suitei trebuiau să schimbe caii. CARAGIALE, S. U. 27. O caleaşcă trecu in fuga cailor pe uliţa mare. NEGRUZZI, S. I 16. — Variante: caleăscă (GHICA, S. 10, NEGRUZZI, S. I 15), ca.eaşă (ISAC, O. 38) s. f. CALEIDOSCOP, caleidoscoape, s. n. Aparat optic format dintr-un tub în interiorul căruia se găsesc mai multe oglinzi, dispuse astfel incit mici obiecte colorate aşezate între ele formează diferite desene simetrice. (F i g.) Voi rîde dar, în versuri săltăreţe, Din care itici un Vers nu va fi şchiop. Voi invîrti in fel de fel de feţe Al vieţii noastre caleidoscop. ANGHEL-IOSIF, C. M. 17. — Pronunţat: -le-i-. CALEMBfiC s. m. (Turcism învechit) Specie de arbore exotic cu lemnul negru, fin şi plăcut mirositor. Dacă Padu s-ar îndeletnici... Cu vînzare de cutnii şi metanii de calembec? ALECSANDRI, T. 1237. CA1EMGÎU, calemgii, s. m. (învechit şi arhaizant) Funcţionar de cancelarie; copist, pisar. Acum nu mai vrea să doarmă cu fraţii mai mici de cind e calemgiu la Visterie. CAMIL PETRESCU, O. 186. Calemgiii... purtau işlic mic. GHICA, S. 500. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul. FILIMON, C. 57. CALENDĂR, calendare, s. n. 1. Indicator sistematic (în formă de carte, agendă sau tablou) al succesiunii lunilor şi zilelor unui an, conţinînd uneori şi diferite alte indicaţii (sărbători legale, date istorice etc.). Calendar de birou. Calendar de perete. t=i Cu florile în seră închis stă grădinarul... Şi trist e Cişmigiul, precum e calendarul Din care-o mînă rupe cele din urmă foi. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 64. Nu ieşea nici un calendar care să nu-l aibă el intîi. NEGRUZZI, S. I 4. ^ Expr. (Mai ales în forma populară călindar) A face (cuiva) Capul cătindar = a zăpăci pe cineva, spunîndu-i foarte multe lucruri; a-i umple capul cu tot felul de lucruri, cu vrute şi nevrute; a-i toca verzi şi uscate. Cu prostiile voastre îmi faceţi capul călindar. SADOVEANU, M. C. 201. Nu-mi faci capul călindar! Nu te cred şi nu se poate! COŞBUC, P. I 117. Destul acum, că ne-ai făcut capul călindar. CREANGA, P. 252. A se uita (la ceva) ca mî{a-n calendar = a privi (la ceva) fără a pricepe nimic. 2. Sistem de împărţire a timpului în ani, luni şi zile. bazat pe fenomenele periodice ale naturii (alternarea zilei şi a nopţii, a anotimpurilor şi a fazelor lunii). Calendarul iulian = calendar stabilit din ordinul lui luliu Cezar în anul 46 înaintea erei noastre. Calendarul gregorian — calendar făcut în anul 1582 din ordinul papei Grigore al XlII-lea şi adoptat cu timpul de toate CALENDARISTIC — 317 — CALIFAT popoarele din Europa (în secolul nostru este cu 13 zile înaintea calendarului iulian). — Variantă: (popular) citliiidir s; n. CALENDARISTIC, -A, calendaristici, -e, adj. Care ■ţine de calendar, privitor la calendar, după calendar. <$- Plan de mutică calendaristic = plan de muncă alcătuit pe zile şi săptămîni. An calendaristic — an de 365 de zile, socotit de la 1 ianuarie la 31'decembrie. ’ CALENDE S. f. pl. (în antichitate) Numele primei zile a lunii Ia romani; zi întîi. <£- E x p r. La cnlondclo şrrcccşti = niciodată (grecii ncavînd «calende»), CALENDROl, calendroi, s. m. (Rar, popular) Termen glumeţ şi ironic dat unui tînăr care face pozne, ştrengării; ştrengar. Măi, da calendroi mi-ai mai fost! ISPIRESCU, L. 289. — Variantă: calindrdi (ALECSANDRI, T. 195) s. m. CAlEP S. n. v. călcap. CAJjEVRI s. m. pl. (învechit) Pantofi groşi, rezistenţi. îşi lepădă calevrii. ISPIRESCU, L. 266. CAJjFATĂ, calfatez, vb. I. Tranz. A călăfătui. CALFĂ, calfe, s. f. (în orînduirea feudală şi în mica producţie meşteşugărească din orînduirea capitalistă) Lucrător care primeşte o calificare într-o meserie sau în comerţ după terminarea perioadei de ucenicie şi care, în timpul breslelor, era obligat să lucreze încă un anumit timp la patronul său pentru o leafă mică. [Negustorii] trimiseră vorbă... calfelor să înhame caii. GALAC- TION, O. I 265. Acum eşti calfă, ai scăpat de ucenicie. ISPIRESCU, L. 370. O calfă de dulgher stingaci ciopîrţeşte birna care ieşise mînără din pădurile unde... ea a crescut in largul ei. ODOBESCU, S. III 166. Sînt tînăr cu educaţie... ■calfă de spiţer. ALECSANDRI, T. 1159. . CALIBRA, calibrez, vb. I. Tranz. 1. A realiza •cu mare precizie piese de maşini de aceleaşi dimensiuni. 2. (Agric.) A sorta, a alege (grîne, fructe etc.) după mărime. A. calibra orzul. CALEBRARE, calibrări, s. f. Acţiunea de a c a 1 i- b r a. Atelierul de calibrare de la uzina. F i g. Zaharia Duhu... tîrî pri< irea pe pereţii afumaţi, la gazorniţa calică, la rafturile goale, la bîziiala de muşte [din dugheană]. C. PETRESCU, R. DR. 296. CALICEŞTE adv. Ca un calic. Nu putea să ie îndure să cheltuiască un ban, Să mănînce şi el bine măcar o dată-n- tr-un an, Ci trăia tot caliceşte. PANN, P. V. III 82. In zdrenţe mă-nveleşte, De mă schimbă caliceşte. ALECSANDRI, P. P. 137. CALICI, calicesc, vb. IV. 1. Tranz. (în regimurile de exploatare) A face pe cineva calic (1), a-1 sărăci, a-1 aduce la sapă de lemn. Nici nu vrei să stai cu noi de vorbă după ce ne-ai calicit. CAMILAR, N. II 93. Neică, frate, m-ai calicit! Atîta aveam pentru hrana copiilor: un cal şi o căruţă. PAS, L. I 287. Ce faci, vodă? Ce gîndeşti Pe la noi de cînd trăieşti? Pe lă noi de cînd venişi Ţara toată calicişi. UT. ANTIMONARHICĂ 110. <$> Intranz. De cînd ne-a oropsit, Mai de tot am calicit. TEODORESCU, P. P. 552. R e f 1. Tudorel că-mi sărăcea, Tudorel se calicea. TEODOPESCU, P. P. 670. 2. Re f 1. A nu se îndura să dea banul din pungă, a fi zgîrcit. Şi-n casă te caliceşti pînă la lescaie. CARAGIALE, O. III 36. 3. Intranz. (învechit) A cerşi. Văzui copiii pe uliţi calicind. NEGRUZZI, S. II 236. ' 4. Tranz. (Regional) A schilăvi, a ologi. (Refl.) .Zgaiba... sapă tot piciorul... şi se caliceşte vita de ispravă. La TDRG. , ; CAUCÎE s. f. 1. Stare de calic (1), sărăcie extremă, mizerie. Ciumă şi calicie! Spitalele şi mănăstirile pline de bolnavi şi de cerşetori. GHICA, S. 492. Nu mă duc la sărăcie, Nu mă duc la calicie. PĂSCULESCU, L. P. 273. Decît in calicie, Mai bine la haiducie! TEODORESCU, P. P. 290. ’ - 2. Zgîrcenie, avariţie. Se mîhni pînă in suflet Prometeu cînd văzu pînă unde merge calicia zeului zeilor. ISPIRESCU, U. 85. CALICÎME s. f. (Cu sens colectiv; termen de dispreţ ; folosit în societatea burghezo-mcşierească la 1 adresa celor săraci şi exploataţi) Sărăcime. CALICÎRE s. f. Faptul de a (s e) calici; sărăcire. CALÎC IU, calicii, s. n. învelişul extern al florilor, alcătuit din sepalc. CAXÎF, califi, s. m. Titlu luat după moartea lui Mahomed de către şefii musulmanilor care deţineau atît puterea politică cît şi pe cea religioasă. V. p a d i ş a h. Se plimbă risătoare Fatma, frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COŞBUC, P. I 52. Eu cred' că, dacă ar afla ce gînduri ai, califul ar fi în stare să-ţi încredinţeze puterea lui pe o si. CARAGIALE, O. III 65. CALIF AR s. m. v. călifar. CALIFAT, califate şi califaturi, s. n. (învechit) 1. Numele statelor întemeiate de arabii cuceritori după moartea lui Mahomed. Califatul din Bagdad. + Ţinutul peste care stăpînea califul. 2. Rangul, demnitatea de calif. •+■ Durata guvernării unui calif. CALIFICA — 318 — CALITATIV CALIFICĂ, calific, vb. I. 1. Refl. Atdobîndi un nivel adecvat de pregătire într-un domeniu de activitate, împreună cu recunoaşterea oficiată a acestei pregătiri. Se califică la locul de muncă, urmînd şi cursurile şcolii de calificare de pe şantier. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2659. 2. Refl. A obţine dreptul de a concura la o competiţie sportivă. Echipa s-a calificat pentru finala cupei R.P.R. de fotbal. 3» T r a n z. A arăta existenţa unei anumite calităţi la o fiinţă sau la un lucru; a caracteriza printr-un cuvînt, printr-o denumire. CALIFICĂUE, calificări, s. f. Acţiunea de a (s e) califica şi rezultatul ei. 1, Pregătire specială într-o muncă oarecare; recunoaştere a nivelului de pregătire specială a cuiva într-un domeniu de activitate. Şcoli de calificare. Metode de calificare. Calificare la locul de muncă, a Normele just stabilite■ sînt un puternic factor mobilizator pentru calificarea muncitorilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2596. -4* Nivelul de pregătire specială a cuiva într-o muncă oarecare. Ridicarea calificării muncitorilor constituie un factor hotărîtor în mărirea productivităţii muncii, czi Tineretul trebuie să dea o atenţie deosebită însuşirii cunoştinţelor tehnice şi ridicării permanente a calificării sale profesionale. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV* 326. 2. Definirea calităţii unei persoane sau a unui lucru. Calificarea juridică a unui act penal. CALIFICAT, -Ă, calificaţi, -te, adj. 1. Care are o calificare specială, care a dobîndit ştiinţa şi experienţa necesară pentru îndeplinirea cu succes a unei munci într-o specialitate. Cadrele calificate reprezintă fondul de aur al economiei noastre — un fond care trebuie gospodărit cu grijă, cu mult spirit de răspundere: SCÎNTEIA, 1953, nr. 2681. Muncitor, calificat = muncitor care a dobîndit o pregătire de producţie (recunoscută oficial) în cadrul unei anumite specialităţi. Electrificarea ţării va cere un mare număr de muncitori calificaţi, tehnicieni şi ingineri. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 501. Muncă calificată = muncă pentru a cărei îndeplinire se cere o pregătire specială. Normele învechite duc la nivelarea, la ştergerea diferenţei dintre munca calificată şi necalificată. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2598. Echipă calificată ~ echipă care şi-a cîştigat dreptul de a lua parte la o anumită competiţie sportivă. 2. (Jur., în e x p r.) Furt calificat — furt săvîrşit în condiţii speciale, prevăzute precis de codul penal (de , pildă în timpul nopţii, într-o casă locuită, prin efracţie etc.). Furtxd calificat se pedepseşte mai aspru decît furtul simplu. CALIFIC ATÎY1, calificative, s. n. Termen prin care calificăm (3) o persoană sau un lucru. V. epitet. Activitate apreciată cu cele mai frumoase calificative. (în învăţămîntul tehnic şi superior) Sistem de notare a sîrguinţei şi a purtării elevilor şi studenţilor. Calificativele sînt: foarte bine, bine,' suficient, insuficient. CALIFICATIV-, -A, calificativi, -e, adj. Care califi- că (3), care arată o calitate, o însuşire. Adjectiv calificativ. CALIFICÂŢlEj calificaţii, s. f. (învechit) Calificare (2). Calificaţia ce da persoanelor despre care vorbea era atît de ingenioasă, încît ai fi zis că le pune un fier roşu pe frunte. bolintineanu, O. 378. CALIGRAF, -A, caligrafi, -e, s. m. şi f. Persoană I care are o scriere frumoasă. + Persoană care se ocupă cu copierea artistică de cărţi şi manuscrise. CALIGRAFIA, caligrafiez, vb. I. T r a n z. A scrie caligrafic, a scrie frumos (un text). — Pronunţat: -fi-a. CALIGRĂFIC, -Ă, caligrafici, -e, adj. De caligraf; (despre scris) după regulile caligrafiei; frumos, ordonat, citeţ. Litere caligrafice. Caractere caligrafice. (Adverbial) Scrie caligrafic. CALIGRAFIE s. f. Arta şi deprinderea de a scrie frumos. -4» (Concretizat) Scriere frumoasă. -\~ (Uneori ironic) Fel de scriere (al cuiva). N-am putut să-i descifrez caligrafia. CALpiERA s. f. (Familiar, ironic, numai în e x p r.) A se schimba calimcra = a se schimba situaţia.'A (se) strica calimera = a (se) strica prietenia. A întoarce calimcra = a-şi schimba atitudinea, felul de purtare faţă de cineva. CALINDROl s. m. v. calendroi. CALITĂTE, calităţi, s. f. 1. Totalitatea însuşirilor esenţiale care determină un fenomen şi care, schim- bîndu-se prin salturi în urma acumulărilor cantitative, dau naştere altui fenomen cu trăsături esenţiale superioare primului. Simpla creştere sau scădere cantitativă produce un salt calitativ la anumite puncte nodale determinate, de exemplu la încălzirea sau la răcirea apei, la care punctul de fierbere şi cel de îngheţ sînt nodurile la care se produce saltul spre o nouă stare de agregare — la presiune normală — la care deci cantitatea se transformă în calitate. ENGELS, A. 53. 2. însuşire (bună sau rea), fel de a fi (bun sau rău). Sub impulsul marilor transformări eccnomice, sociale şt politice... numărul şi calitatea publicului cititor s-a modificat în mod sensibil. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 111, 1/2. • 3. Caracteristică pozitivă, însuşire bună, frumoasă. Lupta pentru calitatea produselor. c=> După proclamarea dictaturii proletariatului, în Romînia a fost introdus principiul socialist al retribuirii potrivit cantităţii şi calităţii muncii prestate, ceea ce a avut drept urmare ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 372. <$> Brigadă de calitate — brigadă de muncitori care luptă pentru ridicarea nivelului calitativ al produselor. Loc. adj. (Eliptic) De calitate = de calitate superioară. Fabricile dau azi produse multe şi de calitate. 4. Poziţie, situaţie, titlu, condiţie (socială, politică, juridică) care constituie sau dă un drept, o îndreptăţire. Pentru a-şi apăra şi dezvolta caracterul de avangardă, partidul trebuie să ridice la o tot mai mare înălţime calitatea de membru de partid, să fie o fortăreaţă ale cărei porţi se deschid numai celor vrednici, celor mai cinstite şi revoluţionare elemente ale clasei muncitoare şi poporului muncilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605. Calitatea mea, domnule Ruset, se pare că-mi dă dreptul s-ascult confesiuni. SADOVEANU, Z. C. 73. Prefectul, neuitîndu-şi calitatea, îşi luă pentru început un aer de gravitate, pe care însă îl lepădă repede, ca să nu-şi strice pofta de mîncare. REBREANU, R. I 218. ■$> Loc. conj. In calitate de... = ca..., fiind cu dreptul de cu titlul de + (La şah) Diferenţa de valoare între un turn pe de o parte şi un nebun sau un cal pe de altă parte. CALITATIV, -Ă, calitativi, -e, adj. Referitor la calitate (i); care ţine de calitatea, esenţa, natura lucrurilor. Deosebiri calitative. c=d Trecerea de la o stare calitativă a limbii la o altă stare calitativă nu s-a făcut pe calea exploziei, pe calea nimicirii dintr-o dată a ^echiului şi a construirii noului, ci pe calea acumulării treptate şi îndelungate a elementelor noii calităţi, a .tio» structuri a limbii, pe calea dispariţiei treptate a elementelor calităţii vechi. STALIN, PROBL. LINGV. 24. în , mişcarea de eliberare naţională au intervenit schimbări calitative de o însemnătate istorică. Conducerea mişcării de eliberare îi revine proletariatului, condus de partidul său comunist, ceea ce constituie chezăşia desfăşurării consecvente a mişcării de eliberare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1*2, CALM — 319 — CALOTĂ 43. Analiză calitativă = determinarea naturii chimice a unei substanţe. Salt calitativ v. salt. <£>- (Adverbial) Acest lucru este calitativ superior. CALM1 s. n. 1. Stare de linişte deplină, lipsa oricărei mişcări şi agitaţii. Pacea... calmul serii... mă biruiau. GALACTION, O. I 348. 2. Pace sufletească, lipsă de frămîntări, de nelinişti. Mă redeştept curind acelaşi, şi-n mine nu se face calm. MACEDONSKl, O. I 98. 8. Stăpînire de sine, sînge rece. Persoanele toate păstrează un calm imperturbabil. CARAGIALE, M. 325. . CALM2, -A, calmi, -e, adj. 1. (Despre natură) în stare de linişte deplină, de repaus, fără zgomot şi fără mişcare, lipsit de orice agitaţie. Şi-n calmul azur un nour — o pată — Aduce aminte de zgură. BENIUC, V. 100. Tremură din val in val Seara limpede şi calmă. LESNEA, I. 107. 2. (Despre persoane, despre manifestările şi despre stările lor sufleteşti) Care se stăpîneşte, care nu-şi pierde firea, care nu-şi iese din sărite; domol, potolit, aşezat. Foarte calm, pune mina pe clanţă şi deschide. SEBASTIAN, T. 344. Realismul d-lui Jean Bart, prin observaţia calmă, prin lipsa de acumulare excesivă de detalii şi mai cu samă prin stil are un caracter clasic. IBRĂILEANU, S. 90. + (Despre viaţa omului) Lipsit de agitaţie, fără griji şi neplăceri, fără preocupări febrile şi emoţii. In atitea rSnduri mi-o închipuisem cu părul alb, într-o bătrineţe calmă şi înţeleaptă. BOGZA, C. O. 5. + (Despre un bolnav) Care s-a liniştit, care nu mai e agitat, care suferă mai puţin. Bolnavul este astăzi mult mai calm decît ieri. CALMĂ, calmez, vb. I. R e f 1. A se linişti, a se potoli, a se astîmpăra. <}> Tranz. Compresele cu apă rece i-au calmat durerea de cap. CALMĂNT, -Ă, calmanţi, -te, adj. (Mai ales despre medicamente şi tratamente medicale) Care calmează, care linişteşte, care face să înceteze durerile. -^-(Substantivat, n.) Medicament care potoleşte durerea. Mă doare capul, trebuie să iau un calmant. CALMĂRE s. f. Acţiunea de a (se) calma; liniştire, potolire. Calmarea durerilor. CALMIÎC, -Ă, calmuci, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Regiunii Autonome Calmuce din U.R.S.S. TJitaţi-vă; aiştia-s calmuci. CAMI- LAR, N. II 343. CALOFÎR s. m. v. calomtir. CAL0MÎL s. n‘. Clorură de mercur, care se prezintă sub forma unui praf alb, insolubil în apă; se întrebuinţează în medicină pentru proprietăţile ei purgative şi dezinfectante. CALOMFÎR, calomfiri, s. m. Plantă erbacee aromatică, din familia compozeelor, cu tulpina catifelată, cu frunzele ovale şi florile galbene; este cultivată pentru mirosul ei plăcut, mai ales prin grădinile de la ţară (Tanacetum balsamita); calapăr. Mir şi trandafir, Verde calomfir. PĂSCULESCU, L. P. 42. Rupeţi fir De calomfir Ş-o steblă de busuioc. TEODORESCU, P. P. 16. — Variante: calolir (TEODORESCU, P. P. 17), ca- ramtfl (sevastos, n. S3) S. m. CALOMNIA, calomniez, vb. I. Tranz. A spune pe socoteala cuiva lucruri rele şi neadevărate, cu intenţia de a-i atinge onoarea şi reputaţia, de a-1 micşora în stima oamenilor. V. b î r f i, d e f ă i m a, ponegri, cleveti, huli. M-a maltratat, m-a calomniat şi, de saţiu, m-a iertat. CARAGIALE, O. VII 230. — Pronunţat: -ni-a. CALOMNIATOR, -0ĂRE, calomniatori, -oare, s.m. şi f. Persoană care calomniază; bîrfitor, clevetitor. Calomniatori ai ţării noastre sînt tocmai aceia care poartă vina pentru situaţia dezastruoasă din trecut. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2741. — Pronunţat: -ni-a-. CALOMNÎE, calomnii, s. f. Afirmaţie mincinoasă privitoare la un anumit fapt, făcută cu scopul de a atinge reputaţia şi onoarea cuiva. V. bîrfire, defăimare, ponegrire, clevetire, hulă. Ca/omran este ca un cărbune stins, ce nu te arde, dar te mînjeşte. BOLINTINEANU, O. 404. CALOMNIOS, -OASĂ, calomnioşi, -ocise, adj. Care cuprinde o calomnie; defăimător, ponegritor, de hulă. Cuvinte calomnioase. Intenţie, calomnioasă. — Pronunţat: -WI-OÎ. CALORIC, -Ă, calorici, -e, adj. De căldură. Conduc- tibilitatea calorică este proprietatea pe care o au unele- corpuri de a transmite căldura. CALORÎE, calorii, s. f. Unitate de. măsură pentru evaluarea cantităţilor de căldură, egală cu cantitatea de căldură necesară pentru a ridica cu un grad Celsius, de la 14,5’ la 15,5°, temperatura unui gram de apă (calorie mică) sau a unui kilogram de apă. (calorie mare, egală cu o mie de calorii mici): Caloria se foloseşte mai ales la evaluarea căldurii specifice a diferitelor corpuri. CALORIFER,' calorifere, s. n. Instalaţie specială destinată încălzirii unei clădiri întregi sau .a unui grup de clădiri cu ajutorul unui cazan unic şi al unor ţevi prin care circulă apă caldă, abur sau aer cald; încălzire centrală. Pentru calorifere se folosesc din ce în ce mai mult gazele naturale, -f- (Prin extensiune) Radiatoarele (din camere) ale unei instalaţii de încălzire centrală. CALORÎFIC, -Ă, calorifici, -e, adj. Care dă, dezvoltă sau emană căldură. «v> Putere calorifică = cantitatea de căldură dezvoltată de un kg de combustibil la arderea completă. Valoarea unui combustibil este determinată de puterea lui calorifică şi de temperatura pe care o poate produce în timpul arderii. CALOROIIÎTIÎIC, -Ă, calorimetrici, -e, adj. De calori- metrie. Experienţe calorimetrice. CALORIMETRÎE s. f. Parte a fizicii care se ocupă cu metodele de măsurare a cantităţilor de căldură. CALORIMETRUj calorimetre, s. n. Aparat jientru măsurarea cantităţilor de căldură emanate sau absorbite de un corp. CALOS, -OASĂ, caloşi, -oase, adj. (Anat.) Care are îngroşări, întărituri; (acoperit) cu ‘ bătături. Corp calos = fascicul de fibre nervoase care uneşte cele două emisfere ale creierului. CALOTĂ, calote, s. f. 1. Partea de deasupra a unei pălării, care acoperă capul şi este mărginită de boruri. + Tichie care acoperă numai creştetul capului (de exemplu la preoţii catolici). 2. (în e x p r.) Calota craniană = denumire dată oaselor care alcătuiesc partea de sus a cutiei craniene. 3. Parte dintr-o sferă, obţinută prin tăierea ei cu un plan. 4. Boltă de tunel; partea superioară a unei excavaţii. 5. Partea de sus a pistonului de la motoarele cu ardere internă. C. (în e x p r.) Calotă glacială — cîmp de gheaţă care acoperă regiunile polare; masă de gheaţă care acoperă părţile superioare ale munţilor foarte înalţi. i •CALP — 320 — CAMBIAL. CALP, -Ă, calpi, -e, adj. (Despre monede) • Fals, falsificat, rău, fără valoare. Serdarul... învinuit... de ■batere de bani calpi, pierise pentru totdeauna. M. I. CARA- ■GIALE, C. 50. (în comparaţii) Toii pe buze-avind virtute, iar in ei monedă calpă. EMINESCU, O. 1150. <ţ> F i g. Şi veselia noastră de multe ori e calpă. VLAHUŢĂ, la TDRG. Noi in noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! EMINESCU, J. I 35. (Adverbial) Versul se trăgănea şi suna calp. ■MACEDONSKI, O. III 115. CALPĂC, calpace, s. n. (învechit) Căciulă mare de piele neagră, de formă sferică sau cilindrică, tivită cu ■blană fină, pe care o purtau odinioară domnii şi boierii cei mari, mai tîrziu şi negustorii străini. V. i ş 1 i c. .Mihai purta pe cap un calpac unguresc, împodobit cu o egretă neagră de pene de erodiu. BĂLCESCU, O. II 250. Calpacele şi şlicele ingreuia capul. RUSSO, S. 17. + Căciulă ostăşească, cilindrică, de stofă, împodobită cu Tjlană. Cind... a întors capul, i s-a arătat un bărbat voinic cu dulamă, cu calpac căzăcesc şi cizme de lac. SADOVEANU, P. M. 182. — Variantă: colbăc (DUMITRIU, B. F. 127) s. n. CALPOZĂN, -A, calpuzani, -e, s. m. şi f. (învechit) 1. Persoană care face bani ffÎşi, falsificator de bani. Îndată ce te-a călcat focul ca să te dovedească vreun coltat ■din ¡coala ncuă că ai făcut în carte-ţi oarecare împrumuturi tăinuite... te pune la rînd cu pungaşii, cu contrabanzii (= contrabandiştii), cu calpuzanii. ODOBESCU, S. III 147. 2. F i g. Om rău, înşelător, ticălos, grosolan. Căpetenie de tîlhari sau calpuzan nu era ca bunicu-săti, ori de! mai ştii minune... M. I. CARAGIALE, C. -65. Zic că eşti un ■calpuzan şi un ucigaş. NEGRUZZI, S. III 299. CALTABOŞ, caltaboşi, s. m. Un fel de cîrnat, făcut din măruntaie de porc tocate şi amestecate cu orez, cu ■ceapă, piper şi alte aromate. — Variantă: cartaboş s. m. CALtJP, calupuri, s. m. (Popular) 1. Calapod, tipar, formă după care se fac diferite obiecte. Calup de pălărie, a Lăsă coşurile jos şi se aşeză cu linişte lîngă calupurile vechi. DUNĂREANU, N. 17. Nu ţi-e destul că m-ai ameţit, puindu-ţi sfîrloagele (= ciubotele) pe calup, trăgîndu-le la şan şi ungindu-le aici pe cuptor la nasul meu în toate dimineţile? CREANGĂ, A. 106. F i g. Am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri. Tălmăcirile europenilor au fost sau necomplete, sau înghesuite în calupuri consacrate. SADOVEANU, D. P. 6. Orice scrii intră în calupul clasei tale; lira ta e deja pusă, fatalmente, în serviciul unei clase: a clasei din care faci parte. IONESCU-RION, C. 43. Ne-am deprins unul cu altul, ne semănăm in toate, parc-am fi făcuţi tot pe-un calup. ALECSANDRI, T. 1231. E x p r. A pune (pe cineva) în ■calup sau a pune (sau a trage) cuiva calupul = a păcăli, a înşela (pe cineva). L-am pus în calup pe ciubotar. ALECSANDRI, T. 1067. A mînca (sau a înghiţi) calupul = a se lăsa păcălit. 2. Bucată (de săpun, de brînză etc.) de forma tiparului în care a fost făcută. CALUPAR s. n. v. calapăr. CALYĂR, calvaruri, s. n. Chin, suferinţă, soartă grea. întoarcerile au devenit un adevărat calvar. SAHIA, N. 94. CALVÎTî, -A, calvini, -e, adj. 1. Care ţine de calvi- nism. Influenţa propagandei calvine. + (Substantivat) Adept al calvinismului. ”• F i g. (Popular) Tiran, rău, hain. Ian, mai bine, ■dă-mi un fum de ţigară... — Ţi-aş da, că nu-s calvin la inimă. CAMILAR, N. I 363. CALYEtfSM s. n. Cult religios protestant, întemeiat în secolul al XVI-lea de Calvin. De unde a pornit împotrivirea biruitoare în contra calvinismului, de acolo trebuie să pornească şi reacţia mîntuitoare in contra scolas- ticăi latineşti. RUSSO, O. 74. CALVINIST, -Ă, calvinişti, -ste, adj. Calvin. CALVÎŢEE s. f. Căderea părului de pe cap, pleşuvie. CAM adv. 1. (Restringe ideea exprimată de cuvintele următoare) Aproape, aproximativ. Calul se urcă ca vintul pînă cam deasupra ei. ISPIRESCU, L. 5. Aduse paloşul cam pieziş şi-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor... pe cind bunicul bunicului meu fusese cimpoiaş la cumătria lui moş Dediu. CREANGĂ, P. 10?. Să vorbesc romîneşte cam în felul «Franţozitelor» răposatului Costache Faca. ODOBESCU, S. III 25. + Oarecum. Cununia se făcu cam pe sub ascuns. ISPIRESCU, L. 53. O ia cam pe departe şi-i spune... CREANGĂ, P. 171. (întărit prin «oarecum» sau prin forma diminutivală a adjectivului determinat) Bine... zise împăratul, uitîndu-se la dînşii 'cam acru oarecum. CREANGĂ, P. 257. Un flăcău cam negrişor. JARNÍK- BÎRSEANU, D. 32. + Puţin, întrucîtva. Plecă... simţind că-i cam tremurau picioarele. ISPIRESCU, L. 9. A început a se cam lua şi el pe ginduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. Cind era mică, a căzut din scrînciob şi de atunci e cam şchioapă. NEGRUZZI, S. I 59. 2. Destul de prea. E cam mult de atunci, ţ’ţacă Leonă. SADOVEANU, N. F. 7. Cu bagajele are să fie mai greu, spuse călătorul. Sînt cam grele. C. PETRESCU, A. 280. Tîrgul era cam departe şi iarmarocul pe sfirşite. CREANGĂ, P. 39. Săniuţa... e cam strimtă pentru doi. ALECSANDRI, P. A. 114. E x p r. A se cam mai duce >= a pleca de-a binelea, a se duce pe-aici încolo. Fiul craiului ... încalecă calul... apoi face o săritură înapoi şi una înainte şi se cam mai duc la împărăţie. CREANGA, P. 199. CAMARĂD, -A, camarazi, -de, s. m. şi f. (Folosit mai ales în vechea armată) Prieten, coleg. Un camarad de la Malu-Surpat îl vesti la cazarmă pe fruntaş că i-au venit cei de-acasă. SADOVEANU, M. C. 78. Tata m-a privit ca un bun camarad. SADOVEANU, N. F. 45. Intre doi inşi, foşti camarazi de şcoală... s-au schimbat... scrisori. MACEDONSKI, O. III 112. CAMARADERESC, -EÂSCĂ, camaradereşti, adj. De camarad. Purtare camaraderească. CAMARADEREŞTE adv. în felul camarazilor, ca un camarad; prieteneşte, loial. CAMARADERIE, camaraderii, s. f. Legătură prietenească între camarazi; colegialitate. Intre Patrocle şi fetiţă e o camaraderie veche şi strînsă ca intre fiinţe care se înţeleg şi au năcazuri la fel. IBRĂILEANU, S. 8. Dar, totodată, amindoi Şi-au amintit şi de Măria; Scurt, ţanţoşi s-au lăsat de braţ: E ruptă camaraderia. IOSIF, V. 32. CAMARÎLĂ, camarile, s. f. (în regimurile monarhice) Clică de curteni influenţi care determină, în interese personale, actele suveranului şi treburile statului. După 23 August 1944 toate forţele reacţiunii s-au grupat in jurul regelui. Palatul său s-a transformat în oficiu de spionaj şi club, unde el [regele], camarila şi partidele istorice, cu ajutorul agenţilor americani şi englezi, urzeau comploturi împotriva statului şi poporului romîn. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2546. CAMĂTĂ, carnete, s. f. (în orînduirile sociale bazate pe exploatare) Dobîndă mare p,e care o ia cămătarul pentru banii împrumutaţi cuiva. Şi pe tine te perpeleşte pe jăratec, ai?... li învăţ eu minte să mai ia camătă. DUMITRIU, B. F. 32. CAMBIÁL, -Ă, cambiali, -e,' adj. Care se referă la cambie, de cambie. Drept cambial. Creditor cambial. — Pronunţat: -bi-al. CAMBIE — 321 — CAMIZOL CĂMBIE, cambii s. f. (în sistemul financiar capitalist) 1. înscris prin care emitentul se obligă a plăti cuiva o sumă de bani la un anumit termen; bilet la ordin. 2. înscris prin care emitentul obligă o persoană, de la care are să primească o sumă de bani, să plătească această sumă la un anumit termen, unei alte persoane; poliţă. — Pronunţat: -bi-e. CĂMBULĂ, cambule, s. f. Peşte marin, de 30-40 cm lungime, cu corpul asimetric, foarte turtit şi cu amîndoi ochii pe aceeaşi parte (Pleuronectes flesus). CAÎţEE, camee, s. f. Piatră fină (agat, onix etc.), decorată cu o figură sau cu un motiv executat în relief şi folosită ca podoabă. Găsi şi colierul de camee galbene încadrate in perle mici, pe care i-l ceruse de atitea ori Eleonorei. DUM1TRIU, B. F. 95. CAMELEON, cameleoni, s. m. Reptilă care trăieşte în regiunile tropicale şi care are proprietatea de a-şi schimba culoarea pieii potrivit mediului înconjurător. — Pronunţat: -le-on. CAMELIE, camelii, s. f. Plantă cu frunze totdeauna verzi, cu flori mari, albe sau roşii; se cultivă ca plantă ornamentală. Aştept al doilea transport de flori, precum tmi promiţi, şi spre răsplată iţi trămit şi eu un buchet de... azalee, camelii, pelargonii şi roze de Bengal. NEGRUZZI, S. I 99. — Pronunţat: -li-e. CAMERA, camere, s. f. 1. încăpere într-o clădire; odaie. A rămas in faţa casei. Ce măruntă şi nemernică i se pare! O cameră şi o sală. SAHIA, N. 96. Pustie şi albă e camera moartă Şi focul, sub vatră se stinge scrumit. MACEDONSKI, O. I 140. Cameră de culcare (sau de dormit)— dormitor, iatac. Mioara a venit de alături ca să aducă vasele cu flori din camera de dormit, CAMIL PETRESCU, T. II 143. Cameră de lucru = birou într-o casă particulară. Cameră mobilată = cameră de închiriat, cu mobila proprietarului. Muzică de cameră = compoziţie muzicală pentru un număr restrîns de instrumente. + (în denumirea unor instituţii din regimul burghezo- tnoşieresc) Camera agricolă. Camera de muncă. Camera deputaţilor. Camera Comunelor v. comună. <)* (în vechea organizare judecătorească) Camera de punere sub acuzare. 2. Nume dat unor încăperi cu destinaţie specială: 'Cameră obscură = a) încăpere în care se fac diverse operaţii fotografice (prepararea plăcilor, developarea etc.) ; fc) dispozitiv cu ajutorul căruia se obţine pe un ecran (sau clişeu) imaginea răsturnată a obiectului. Cameră de comandă = încăpere specială de unde se comandă, în mod automat, activitatea unei centrale electrice. Camera pompelor = încăpere subterană în care sînt instalate pompele pentru evacuarea apei din lucrările miniere. Spaţiu gol îni'his, în interiorul unui aparat sau al unei maşini. Cameră de combustie — încăpere în care se aprinde amestecul la un motor cu ardere internă. + Tub de cauciuc cu capetele unite, în care se introduce aer sub presiune şi care se pune, înăuntrul anvelopei, pe roată; (la mingi de sport) balon de cauciuc în care se introduce aer cu pompa şi care se pune înăuntrul anvelopei. CAMERIER, camerieri, s. m. (învechit) Om de serviciu care se îngrijea de camera de culcare şi de îmbrăcămintea stăpînului. V. fecior, valet. După ce s-a aruncat ancora. .. am espeduit (= expediat) pe singurul meu tovarăş de călătorie, un servitor francez, un fost spahiu, ■care-mi servea de camerier. GHICA, S. 383. — Pronunţat: -ri-er. CAMERIST, camerişti, s. m. (Ieşit din uz) Om de serviciu în a cărui obligaţie intra îngrijirea camerelor dintr-o instituţie; odăiaş. CAMERÎSTĂ, cameriste, s. f. (învechit) Femeie în serviciul personal al stăpînei. camertOn, camertonuri, s. n. Instrument format dintr-un tub care emite nota «Ia t (sau din mai multe tuburi care emit notele « sol», « re », t la s şi « mi »), ca punct de orientare pentru aflarea altor note şi acordarea instrumentelor muzicale. — Accentuat şi: cdmerton. CĂMFOR s. n. Substanţă incoloră, volatilă, cu miros caracteristic şi cu gust amar, caustic, extrasă din lemnul unui arbore originar din sud-estul Asiei sau preparată pe cale sintetică din prelucrarea terebentinei; este folosită în medicină ca antispasmodic şi stimulent al inimii şi al sistemului nervos. Camfor am sub lăibăraş. BANUŞ, B. 29. CAUirORCĂ, camforci, s. f. (Mold.) Suport metalic mobil pe care se poate pune un vas cu mîncare pentru a fi încălzită. Înlăturase din odăiţa cu gratii camforca şi sculele de juvaergiu. SADOVEANU, O. L. 275. CAMFORĂT, -Ă, camforaţi, -te, adj. Care conţine camfor. Alcool camforat. <ţ» Ulei camforat = soluţie de camfor în ulei, folosită în medicină în scop curativ. CĂMGARN s. n. Stofă de calitate superioară, ţesută din fire netede de lînă, CAMILĂPCĂ, camilafce, s. f. Potcap acoperit cu văl negru atîrnat pe spate, purtat de monahii ortodocşi la anumite ocazii. Maica Nimfodora li făcu semn să se apropie, inclinindu-şi camilafca. SADOVEANU, P. M. 287. Numai după ce toate se isprăviră şi camilafcele cuvioşilor părinţi se mişcară intr-acolo, veni şi stareţul, SADOVEANU, Z. C. 261. CAMION, camioane, s. n. Vehicul cu tracţiune animală sau mecanică (v. autocamion), prevăzut cu platformă şi folosit pentru a transporta cantităţi mari de diferite produse sau de oameni. Camionul a început să huruie. SAHIA, N. 92. Din camioane începură a se prăvăli pachete de oameni, salvîndu-se la întimplare pe cîmp. SADOVEANU, M. C. 104. — Pronunţat: -mi-on. CAMIONAGIU, camionagii, s. m. Conducător al unui camion cu cai; persoană care face camionaj. — Pronunţat: -mi-o-. CAMIONĂJ, Camionaje, s. n. 1. Transport de mărfuri cu ajutorul camionului. , 2, Serviciu sau întreprindere de transport cu camioanele. — Pronunţat: -mi-o-, CAMION Ar, camionari, s. m. Camionagiu. — Pronunţat: CAMIONETĂ, camionete, s. f. Automobil de transport, uşor şi rapid, cure poate duce încărcături mai mici. Camionetele cu copii or fi ieşind la cîmp sau poate se întorc la şcoală. SAHIA, U.R.S.S. 15. — Pronunţat: -mi-o-, CAMIZOL, camizole, s. n. (învechit) îmbrăcăminte scurtă, cu mîneci, făcută din stofă, lînă, pînzâ etc., pe care o purtau femeile in casă. A trecut pe la mine domnul Vacamar, a continuat ţîţaca Ltona, îndepărtînd delicat jărîmăturile de pe piepţii camizolului dumnisale alb. SADOVEANU, N. F. 138. Frusina se pieptăna cu părul sus se îmbrăca in camizole şi în fuste scrobite. GALACTION» O. I 133. -21 CAMPA — 322 — CANAI.E CAMPĂ, campez, vb. I. Intran z. (Despre uni- tăţi militare) A se stabili pe un cîmp, în corturi, pentru un popas mai lung. CAMPAMENT, campamente, s. n. 1. Instalare pro- vizorie a unei unităţi militare pe un cîmp, în corturi. Regimentul se pregăteşte de campament. Trupa se găseşte în campament. 2. Locul unde s-a instalat, în corturi, o armată. V. tabără, bivuac. Campamentul regimentului de artilerie se întinde la nord-vest de liziera pădurii. 8. Totalitatea obiectelor necesare pentru instalarea în cîmp a unei unităţi militare. In mîinile armatei populare a căzut întregul campament al inamicului. CAMPĂNIE, campanii, s. f. 1. Totalitatea operaţiilor executate de forţele armate ale unei ţări sau de o parte a lor, pe un teatru de luptă, într-o anumită perioadă de timp, urmărind un scop strategic parţial. în toate campaniile din Marele Război pentru Apărarea Patriei, soldatul sovietic şi-a dovedit excelentele sale calităţi. i—i Olimpie soseşte la Goleşti cu o mică escortă de arnăuţi... zicînd că era chemat la Tîrgovişte ca să se înţeleagă cu Ipsilante despre planul de campanie. GHICA, S. 112. Bucătărie de campanie — bucătărie mobilă folosită în campanie. Bucătării de campanie, cu hogeaguri înalte, fumegînd, încheiaţi şirul [căruţelor]. CAMILAR, N. I 9. Pat de campanie = pat care se poate strînge, pentru a fi mai uşor de transportat. 2. (Cu diverse determinări) Acţiune organizată după un anumit plan, în vederea realizării unor însemnate sarcini politice, sociale etc., într-o perioadă de timp oarecare; p. ext. timpul cît durează această acţiune. Campanie electorală. Campanie agricolă. Campanie de însămînţări. Campania colectărilor. Campania de însă- mînţări de primăvară ocupă un loc important în preocupările partidului şi guvernului. REZ. HOT. I 178. Muncă de campanie — acţiune intensă, cu caracter periodic, într-un anumit domeniu de activitate. Munca de lămurire şi de convingere a ţărănimii muncitoare de avantajele gospodăriei colective nu este o muncă de campanie; ea trebuie dusă zi cu zi, ceas cu ceas, fără întrerupere. GHEORGHIU-DEJ GOSP. AGR. 56. Campanie de presă= acţiune dusă prin eiare sau reviste pentru a susţine sau a combate ceva. — Pronunţat: -ni-e. CAMPAÎiTÎLĂ, campanule, s. f. (Bot.) Clopoţei. Albastre campanule, în lumină, Potirul fin şi-l leagănă alene. CAZIMIR, L. U. 23. Jos, pe-un vîrf de campanulă Pururea-n vibraţie, Şi-a oprit o libelulă Zborul plin de graţie. TOPÎR- CEANU, S. A. 68. CAMPION, -OĂNĂ, campioni, -oane, s. m. şi f. 1. Persoană sau echipă care cucereşte primul loc într-un campionat; p., e x t. ţara a cărei echipă a cucerit acest loc într-o întrecere sportivă cu caracter internaţional. Campion de şah. Campioană la tenis de masă. Campion (de box ) la categoria pană. 2» F i g. Luptător, apărător sau susţinător de frunte al unei idei, al unei cauze. U.R.S.S. este campioana luptei pentru pace în lumea întreagă. — Pronunţat: -pi-on. CAMPIONĂT, campionate, s. n. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Concurs, întrecere sportivă, competiţie prin care se stabileşte care este cel mai bun dintre sportivi. în primele întîlniri ale campionatelor, sportivii sovietici şi cei din ţările de democraţie populară au obţinut frumoase victorii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2639. 2. Situaţia, calitatea de campion. Echipa X deţine campionatul la fotbal. — Pronunţat: -pi-o-. CAMTJFLĂ, camuflez, vb. I. T r a n z. 1. (Cu privire Ia armament, la poziţia ocupată de o unitate militară etc.) A ascunde vederii inamicului (prin vopsire, acoperire cu alt material etc.), schimbînd culoarea, înfăţişarea sau forma. Soldaţii camuflează tunurile. + (Cu privire la ferestre, faruri de automobil etc.) A acoperi ca să nu străbată lumina afară în timpul nopţii. 2, F i g. (Cu privire la o intenţie, o dorinţă, un plan, un fapt etc.) A ascunde, a deghiza, a masca. Antisovietismul şi anticomunismul nu camuflează decît dcrinţa cercurilor imperialiste de a arunca în sclavie popoarele. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 10/2. CAMUFLAJ, camuflaje, s. n. Acţiunea de a camufla şi rezultatul ei; materialul întrebuinţat pentru a camufla ceva. Se zăreau nişte gări mici cu felinare chiorite de albăstreala camuflajului. CAMILAR, N. II 100. CAMUFLARE, camuflări, s. f. Acţiunea de a camufla; camuflaj. CANĂ s. f. v. canea. CANĂC s. n. v. canaf. CANADIĂN1, -Ă, canadieni, -e, adj. Care ţine de Canada. — Pronunţat -di-an. CANADIAN2, -A, canadieni, -e, s. m. şi f. Persoană care face parte din populaţia de bază a Canadei. — Pronunţat: -di-an. CANAF, canafuri, s. n. Ciucure. Pisica cu canaf la 'ureche torcea somnoroasă în colţ. SADOVEANU, O. V 422. Un şnur cu canafuri in loc de cravată. VLAHUŢĂ, O. A. 211. <"> F i g. între grajdurile căzute, se răsfăţau la soarele de toamnă minunate canafuri roşii ale unor plante fantastice. SADOVEANU, Z. C. 95. — PI. şi: (s. m.) canafi. — Variante: canac, canace (ODOBESCU, S. III 545), s. n., calific, cănaci (V. ROM. martie 1952, 127, HETEGANUL P. V 71), s. m. CANAFĂS s. n. Pînză tare, ţesută din cînepă, pe care o pun 'croitorii între căptuşeala hainei şi stofă. CANĂL, (1) canaturi, (2, 3) canale, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări) Albie artificială pe care se abate apa dintr-un rîu, dintr-o mare etc. şi care leagă între ele două fluvii, două mări, un rîu cu un lac etc. şi serveşte la navigaţie, la irigări sau la construcţii hidrotehnice. Canalul Volga-Don. Canalul Panama. + Curs de apă îndiguit cu scopul de a-1 face navigabil, de a preveni inundaţiile, de a asana terenurile mlăştinoase etc. Canalul Bega. -4- Cale de circulaţie pe apă, ţinînd uneori loc de stradă, în oraşele aşezate la mare sau pe un fluviu. Din cauza frumoaselor sale canaluri, Leningradul a fost denumit şi Veneţia Nordului, a Okeanos se plinge pe canaluri... El numa-n veci e-n floarea tinereţii. EMI- NESCU, O. I 202. [Veneţia este] oraş mare, vechi... si tel oraşul în mare, avind în loc de uliţe 530 canaluri. GOLESCU, î. 111. 2. Conductă (acoperită sau descoperită) construită din beton sau din tuburi îmbinate şi destinată să transporte lichide, în scop sanitar, industrial etc.; ţeava. Se betonau ultimel-e sute de metri de canal şi se făceau pregătiri pentru construcţia castelelor de apă. JIANU, C. 471. 3. Conductă, tub sau vas, în organismele animale sau vegetale, prin care circulă substanţele nutritive. CANALAGtU, canalagii, s. m. Muncitor care lucrează Ia instalarea şi întreţinerea . canalizării. CANALE s. f. pl. Plantă erbacee, cu flori ?.lbe, roşii sau pestriţe (Impatiens baîsamina). CAN ALICUL - 323 — CANDID CAN Alt OUL, canalicule, s. n. Nume dat canalelor mici din ţesuturile organismelor. Vasele sanguine trec prin canalicule. CANALIE, canalii, s. f. Persoană care săvîrşeşte o faptă josnică, condamnabilă; mişel, infam, netrebnic, ticălos. Vreau să văd dacă eşti numai canalie, sau ţi prost. CAMIL PETRESCU, T. II 566. Canalie neruşinată! Nu ştiu ce mă ¡ine să nu-ţi zdrobesc capul. CARAGIALE, O. I 137. — Pronunţat: -li-e. CANALIZA, canalizez, vb. I. T r a n 7. 1. A dirija, a îndrepta cursul unui rîu pe o albie săpată în scopul navigaţiei, al instalării de staţiuni hidrotehnice, al irigării regiunilor secetoase, al asanării terenurilor mlăştinoase sau al prevenirii inundaţiilor. + F i g. (Cu determinări introduse prin prep. « spre », « înspre », « către ») A îndrepta, a dirija într-un anumit sens, cu un anumit scop. 2. A înzestra, a prevedea o localitate sau o cale de comunicaţie cu canale de scurgere pentru evacuarea diferitelor lichide, a apei întrebuinţate etc. Stradă canalizată. C ANALIZABIL, -Ă, canalizabili, -e, adj. Care poate fi canalizat. CANALIZÂRE, canalizări, s. f. Acţiunea de a canaliza şi rezultatul ei. 1. Dirijare, îndreptare a cursului unui rîu pe o albie săpată în scopul navigaţiei, al instalării de staţiuni hidrotehnice, al irigării regiunilor secetoase, al asanării terenurilor mlăştinoase sau al prevenirii inundaţiilor. Canalizarea Dîmboviţei. 2. înzestrarea unei localităţi cu canale de scurgere; p. e x t. totalitatea lucrărilor tehnice executate, de obicei în oraşe, cu scopul de a colecta şi evacua apa întrebuinţată. Una dintre primele condiţii ale salubrităţii publice este o bună canalizare. CANALIZATOR, -OARE, canalizatori, -oare, adj. Care canalizează, care atrage, care conduce într-o anumită direcţie. CANAPEA, canapele, s. f. Mobilă de forma unui divan îngust, de obicei cu spătar şi cu braţe, îmbrăcată în stofă sau piele. V. sofa. îl culcă pe Constandin pe o canapea îmbrăcată cu muşama cafenie. DUMITRIU, N. 237. De-a lungul pereţilor erau canapele lungi, înguste şi in dreptul lor mesele puse cap la cap. CAMIL PETRESCU, N. 33. <ţ> (Poetic) Ajungînd la capătul aleii, ne-am pus pe o canapea de brazde. NEGRUZZI, S. I 45. i CANAPELÎSŢĂ, canapeluţe, s. f. Diminutiv al lui canapea. Aud un grozav hărcăit pe canapeluţa unde el dormea. NEGRUZZI, S. I 62. CANAR, canari, s. m. Pasăre cîntătoore cu corpul mic, cu pene • galbene, crescută la noi ca pasăre de colivie (Serinus canaria). Canarul, imbltnd după mincare, Sosi-ntr-un loc pe care Sta laţuri coperite. NEGRUZZI, S. II 301. CANÂT1, canaturi, s. n. Fiecare dintre părţile mobile din care este alcătuită o uşă, o poartă, o fereastră etc. ?i care se pot închide şi deschide. Sunară la uşa mare, arcuită, cu trei canaturi şi nenumărate ochiuri de geamlic. DUMITRIU, B. F. 91. Nesimţit s-a desprins canatul ferestrei. Jder a săltat şi a păşit peste prichici. SADOVEANU, F. J. 603. Uşa cu două canaturi de stejar, căptuşite cu tinichele şi legate cu druguri de fier. ODOBESCU, S. I 127. CANAT», cariate, s. n. Fiecare dintre părţile unei piei de animal tăiate în jumicate, de-a lungul liniei spinării. CANAVA, canavale, s. f. Ţesătură de fire speciale, tari şi duble, formînd o împletitură de pătrate regulate, care se aplică pe o pînză pentru a servi Ia executarea unei broderii (îndepărtîndu-se apoi uşor) sau pe care se brodează direct. Un * abat-jour » cusut pe canava. CARAGIALE, O. I 89. CANAYÂŢĂ s. f. v. cănăvuţ. CĂNĂ, căni, s. f. Vas cu toartă, fabricat din pămînt, sticlă, porţelan, metal etc., care serveşte la băut sau la scoaterea unui lichid din alt tos mai mare. V. ulcică. S-a rugat Să bea din cana lor. COŞBUC, P. I 281. O cană mare de lut plină cu vin de Odobeşti. CREANGA, A. 97. Cat in cofă, apă nu-i, Cana-i cu pelin in cui. ŞEZ. III 158. + Conţinutul acestui vas. O cană de lapte. — PI. şi: cane (TEODORESCU, P. P. 58). CANCAN, cancanuri, s. n. (Franţuzism; mai ales la pl.) Vorbe răutăcioase răspîndite pe seama cuiva. V. clevetire, bîrfeală. Ne incăpăţlnasem să răntinem cit mai departe de intrigile şi de cancanurile cumetrelor. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 217. La a doua scrisoare răspund că ştiam tot cancanul de care ţi-a vorbit Costică. CARAGIALE, O. VII 47. CANCELAR, cancelari, s. m. 1. (în trecut) Preşedinte al consiliului de miniştri în Austria şi Germania. 2. (în Rusia ţaristă şi în alte ţări capitaliste) Titlu de înaltă demnitate. CANCELARIÂT, cancelariate, s. n. (învechit) Funcţia de cancelar; localul în care cancelarul îşi exercita atribuţiile. — Pronunţat: -ri-at. C ANCEL ARTE, cancelarii, s. f. Birou sau secţie a unei instituţii publice destinată lucrărilor administrative. Cancelaria şcolii. Om de cancelarie = birocrat, conţopist. — Pronunţat: -ri-e.— Variantă: (regional) cunjclurie (JARNÎK-BÎRSEANU, D. 26) s. f. CANCER s. n. Tumoare cronică malignă care provoacă degenerarea ţesuturilor unor organe interne sau externe. CANCEROS, -OASĂ, canceroşi, -oase, adj. Care se referă la cancer, de cancer. Tumoare canceroasă. 4 (Substantivat) Persoană bolnavă de cancer. CANCI adv. (Familiar) Nimic, (absolut) de loc; ioc. Toată ziua, toc! toc! toc! Dar mincare, canci! CON TEMPORANUL, I 405. — Pronunţat monosilabic. CANDEL s. n. Zahăr cristalizat în prisme transparente. CANDELĂliRL', candelabre, s. n. Suport cu mai multe braţe, pentru luminări sau becuri, de obicei suspendat, construit din metal, porţelan, cristal etc. CANDELA, candele, s. f. 1. Lampă primitivă cu ulei, . care se pune de obicei la icoane sau la morminte. Era o alee lăturalnică... cu cruci mari şi candele aprinse totdeauna. PAS, Z. I 227. Din candelă bale ticnit lumină. TOMA, C. V, 63. Pilpiie o candelă cit un ochi de copil. SAHIA, N. 24. F i g. Cite-o stea clătinătoare Candela-n văzduh şi-aprinde. IOSIF, P. 78. 2. Stîlp rotund de lemn, întrebuinţat în excavaţia de tunele, pentru susţinerea bolţilor pînă la turnarea betonului. CANDID, -A, candizi, -de, adj. (Despre oameni şi des* pre înfăţişarea şi manifestările lor) Plin de candoare, fără cusur (din punct de vedere moral), curat (la suflet), nevinovat. Figura lui încă adolescentă, cu ochii albaştri, candizi, era concentrată. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 10/1. F i g. Luna... apăru candidă... intre două stinci. IBRĂILEANU, A. 11. CANDIDA — 324 - CANONADĂ CANDIDĂ, candidez, vb. I. I n t r a n z. (învechit) A aspira la un post sau la un grad, la o poziţie etc. + (Azi) A fi propus candidat în alegeri (pentru Marea Adunare Naţională, pentru sfaturile populare sau pentru responsabilităţi în organizaţiile politice); (în regimul burghezo-moşieresc) a-şi pune candidatura într-o alegere (de deputaţi, de senatori etc.). CANDIDÂT, -Ă, candidaţi, -te, s. m. şi f. Persoană propusă pentru a fi aleasă ca deputat in Marea Adunare Naţională, în sfaturile populare, ca membru în conducerea organizaţiilor politice etc. - (Med.) Pudră absorbantă întrebuinţată ca emolient. CAOS s. n. v. haos. CAP1, (I, 111) capete, s. n., (13) capi, s. m. I. 1. Partea superioară a corpului omenesc (la animale, partea anterioară), alcătuită din cutia craniană şi faţă (la animale, bot), legată de trunchi prin gît. V. căpăţînă, ţ e a s t ă. Sub cap o mină pui, Dcrm colea, pe pămînt. CORBUC, P. I 230. Ai să-mi aduci pe stăpina acestei cosiţe ; căci de JIU, unde-ţi stau talpele, îţi va sta şi capul. ISPIRESCU, L. 23. Dintr-o fereastră deschisă se zărea, printre oale de flori, un cap de fată oacheş şi visător, ca o noapte de vară. EMINESCU, N. 14. La aşa cap, aşa căciulă v. căciulă. Fig. Norul negru din capul nopţii începu a se mişca domol, luînd felurite forme nedesluşite, pînă ce se prefăcu într-un fel de harmăsar aripat, avîntat în salt năprasnic. SADOVEANU, M. C. 94. Marţi dimineaţa soarele scoase capul de după perdeaua de nouri plumburii. REBREANU, R. II 26. ^ Loc. adv. Din Cap pînă-n picioare = în întregime, cu desăvîrşire; din creştet pînă-n tălpi. Căpitanul de port, ras proaspăt, îmbrăcat în alb din cap pînă în picioare, şterse uşor cu batista praful de pe scaun. BART, E. 35. Dinu ii măsură pe toţi cu privirea din cap pînă-n picioare. BUJOR, S. 22. Lăpuş- neanu mergea alăturea cu vornicul Bogdan... înarmaţi din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. 1138. (Pînă) peste cap = prea mult, prea destul. Ori (cu) Capul (lo piatră, ori (cu) piatra de cap = într-un fel sau într-altul, fie ce-o fi I Stăpîne, zise atunci calul: de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atita-i ; fii o dată bărbat şi nu-ţi face voie rea. CREANGĂ, P. 212. Cu noaptea-n cap sau (rar) CU ziua-ll Cap = foarte de dimineaţă, dis-de- dimineaţă. Cu noaptea în cap, unele căruţe răsăreau pe creasta şoselei. PREDA, î. 135. Ai ieşit de-acasă cu ziua-n cap. ALECSANDRI, T. 259. Cu un cap mai sus= cu mult mai sus. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în isterie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. E x p r. A se «la peste cap = a face tumbe; fig. a face imposibilul. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zînă. ISPIRESCU, L. 35. A da (pe cineva) peste Cap = a trînti la pămînt, a răsturna (pe cineva sau ceva); fig. a învinge. In caic sărea Şi pe cel arap îl da peste cap. ALECSANDRI, P. P. 117. A da paharul peste cap = a goli paharul dintr-o singură înghiţitură. A scoate capul în lume = a ieşi din casă, a 6e arăta printre oameni. N-avea să scoată capul în lume Sultănica... că începeau şuşuitul şi ponoasele. DELA- VRANCEA, S. 14. A i so urca (cuiva) Ia cap = a-şi lua îndrăzneală prea mare, a depăşi limita normală, a deveni înfumurat, îngîmfat. A i SO urca (cuiva) în cap = a se obrăznici faţă de cineva. A liu-şi (mai) vedea cnpul de ... sau a nu şti unde-i stă capul = a nu şti ce să mai facă, a fi copleşit de..., a nu mai prididi. Nu-mi văd capul de trebi. CREANGĂ, 'A. 62. A-şi pierde capul = a se zăpăci. A nu avea unde să-şi punii capul = a fi fără adăpost, a fi pe drumuri. A nu-1 durea (nici) capul = a nu fi îngrijorat, a nu-i păsa de ceea ce se poate întîmpla. Trecea prin pădure fără să-l doară măcart capul. ISPIRESCU, L. 8. A da din Cap = a mişca capul în semn de aprobare, de refuz, de îndoială etc. Dă din cap, zîmbind, clipeşte Şi îngină veteranul: «Le-oi mai apuca eu oare [stolurile de cucoare] Şi la anul?» IOSIF, PATR. 26. A da (cuiva) la cap = a' lovi, a omorî; fig. a ataca (cu vorba sau cu scrisul), a doborî. A umbla cu capul între urechi (sau în traistă) = a umbla gură- cască, a nu fi cu luare-aminte. A se da cu ca jiul de toţi pereţii (sau do pereţi, do vatră) = a fi cuprins de desperare sau de ciudă. Vii acasă supărată, Te dai cu capul de vatră. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 448. A (sau a-şi) lua lumca-n cap = a lăsa totul în voia soartei şi a pleca, rătăcind în lume. Dacă nu se ţine de datorie şi îl supără pe boier, boierul nu-l mai primeşte in primăvară la învoialăţ} aşa că ţăranul nu mai are alta de făcut decît ori să moară de foame, ori să-şi ia lumea în cap. PAS, Z. II 26. [Dorul de soră-sa] îl făcu să părăsească şi casa şi tot şi să-şi ia lumea in cap, spre a se duce oriunde va vedea cu ochii. POPESCU, B. III 120. Desperat, era să îeie lumea in cap. EMINESCU, N. 20. A-şl aprinde paie în cap v. aprinde. A-şi pleca capul = a se da învins, a se supune; a simţi o ruşine, o umilinţă. Oamenii plecară capetele şi ieşiră în drum cu umerii puţin încovoiaţi. DUMITRIU, N. 26. Cu capul plecat = învins, supus; umilit, ruşinat. Odată, mihnit, dus pe gînduri, cu capul plecat, a intrat în odaia mă-sii. CARAGIALE, P. 121. A so bate în cap v. bate. (A lua sau a prinde pe cineva) pe după cap = (a lua) pe după gît. Bate-mă, doamne, să zac... Cu mîndra pe după 'cap. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 382. Bătut (sau căzut) în cap = (despre oameni) prost. A-şi vîrî (sau a-şi băga, a-şi pune) capul sănătos sub evanghelie = a se vîrî de bunăvoie într-o belea. Nu ştiu Ia cît mi-a Sta Capul cu... = nu ştiu cum o voi scoate la cale cu... Cu omul roş, nu ştiu, zău, la cît mi-a sta capul. CREANGĂ, P. 234. (învechit) A ridica cap=a se răscula. Hotărîrea . .. d-a ridica cap şi sabie împotriva domnului. BĂLCESCU, O. II 309. + F i g. (Luîndu-se partea pentru întreg) îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Am tare multe trebi pe capul meu. CREANGĂ, P. 169. Decît cu urît în casă, Mai bine cu boală-n casă; De boală bolesc şi scap, Dar uritu-i tot pe cap. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 180. Expr. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. Bolnavă ca vai de capul ei. CREANGĂ, P. 286. Haram de capul vostru; de n-aş fi eu aici, aţi păţi voi şi mai rău. CREANGĂ, P. 310. A nu fi llimic de capul cuiva = a fi lipsit de merite, de calităţi; a fi fără căpătîi. A cădea (sau a veni, a se sparge, a se întoarce) pe (sau în) capul cuiva = a-1 ajunge pe cineva o nenorocire. Biata mamă nu ştie de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. Bucurie peste bucurie venea pe capul meu. CREANGĂ, O. A. 49. înălţate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ţi toate. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 316. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neaşteptate la cineva, a trage la cineva (care n-are unde să te găzduiască). Nu trebuie să le cădem pe cap bieţilor creştini. DUMITRU, B. F. 148. A sta (sau a se ţine, a se lega, a sc apuca) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a se ţine scai'de cineva, a nu lăsa în pace pe cineva, a insista, a stărui pe lîngă cineva. Ce te legi de capul meu? CONTEMPORANUL, I 852. Toată ziua CAP — 327 — CAP am stat de capul tatii, să-mi facă... un buhai. CREANGA, A. 41, A so duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. Duceţi-vă de pe capul meu, că mi-aţi scos peri albi. CREANGA, P. 270. A-i da cuiva de cap, se zice cînd cade pe capul cuiva o beiea care le întrece pe celelalte, care pune vîrf la toate. Asta a fost ţi-a trecut; dar acum mi-a dat alta de cap. RETEGANUL, P. II 53. A nu şti (sau a nu avea) ce-şi lacc capului = a nu mai şti ce să faci, a nu avea încotro. Nici nu mai ştiau ce să-şi facă capului cu atitea avuţii. DELAVRANCEA, S. 241. Pe fiul cel mai mic... nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată-său îl trimetea intr-una să caute a se căpătui şi el. ISPIRESCU, L. 33. -f- Parte a monedei care are imprimat un chip. Cap ori pajură? + Părul capului. Cap nepieptănat. Expr. A-şi pune mîinile în cap sau a so lua cu mîinile de cap — a se apuca cu mîinile de păr, a turba de necaz, de ciudă sau de deznădejde. Auzind vuiet tocmai din casă, iese afară şi, cînd vede aceste, îşi pune mîinile in cap de necaz. CREANGĂ, P. 261. 2. Căpătîi. Puse seara la capul fiecărui din ei cile un mănunchi de flori. ISPIRESCU, L. 20. Ipolit o privea stind la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. + Căpătîiul patului. Punîndu-l [mănunchiul de flori] la capul patului său, se culcă şi dormi dusă. ISPIRESCU, L. 20. 8. Individ, ins, om, persoană. V. căciulă, suflet, rumîn, creştin. Cite 5 lei de cap. «$> Expr. I’e Capete = care mai de care, pe întrecute, de zor. Se luptară pe capete. ISPIRESCU, L. 254. + (La pl.; reminiscenţă a timpului cînd averea consta mai ales în vite) Capital. Oamenii erau chemaţi acum la bancă să plătească dobxndă şi să dea şi ceva din capete. STANCU, D. 230. Au hotărît amîndoi dobinda şi două soroace pentru capete. GALACTION, O. I 177. Am vîndut cirezile Şi mi-am scos capotele. TEODORESCU, P. P. 546. <0> E x p r. (Regional) A-şi scoate din capote = a nu rămîne în pagubă, a fi răsplătit pentru osteneală, a se răzbuna cu prisosinţă asupra cuiva. Tu {i-ai bătut joc de mine. Fie, că şi eu mi-am scos din capete. ISPIRESCU, t. 283. 4. Minte, gîndire, judecată; memorie. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineţi, după un somn îndestulător, şi se simţea uşor... uşor ca un fir de iarbă. VLAHUŢĂ, O. A. I 95. Capul tău e de poet şi al lui de oştean. NEGRUZZI, S. 1 64. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 180. Unde nu e cop, vai de picioare. PANN, P. V. II 4. Capul face, capul trage (— fiecare om suportă consecinţele faptelor sale). <$• Loc. adj. şi a d v. Cu cap = cu multă minte, cu judecată, deştept. Bărbatul meu e bun ta suflet, dar se socoate prea cu cap. ALECSANDRI, T. 313. Fără Cap = necugetat. Cu SCilun Ia Cap = cu judecată dreaptă, logic, cuminte. Cei cu scaun la cap se desprindeau din prăvălie şi porneau la casele lor. PAS, Z. I 34. ^ Expr. A Ii bun (sau uşor) la (sau do) cap = a fi deştept, a pricepe uşor. A Ii greu (sau tare) ia (sau do) cap = a fi prost. A Ii (sau a uuilila) cu capul prin (sau în) nori = a fi zăpăcit, distrat. A-l băga (sau vîrî cuiva) în cap (ceva) = a face (pe cineva) să creadă (ceva). Cine fi-a vărît în cap şi una ca aceasta? CREANGA, P. 194. A nu(-i) întră (cuiva ceva) în cap = a nu putea pricepe. A hm în (sau a băga la) cap = a pricepe, a ţine minte. Făt-Frumos lua in cap tot ce-l învăţa grădinarul. ISPIRESCU, la TDRG. A-i ieşi (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gîndul la..., a uita, a renunţa. Dar de cînd m-am măritat, Mi-au ieşit toate din cap. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 177. A nu-i mai ieşi (cuiva ceva) din cap = a nu putea uita ceva, a-l stăpîni mereu acelaşi gînd. A-l duce (sau a-l tăift pe cineva) capul = a se pricepe la ceva. E bun de astea îl taie capul. BASSA- RABESCU, V. 9. Au început a vorbi, care ce ştia şi cum ii ducea capul. CREANGA, P. 232. A-l duco capul la ... = a-i sta mintea Ia a se ţine de..., a-i trece prin minte, a-i da în gînd să... Mai bine că al nostru nu poate vorbi şi nu-l duce capul, cape alţii la atitea iznoave. CREANGĂ, P. 78. A-i Sta capul la... = a-i sta mintea (sau gîndul) la..., a se gîndi la... Capu-i stă la sărutat. COŞBUC, P. I S9. A-şi bate (sau a-şi Irămînta, a-şi sparge) ca'pul = a se gîndi mult, intens la ceva. A-i (lescllide (cuiva) Capul = a-l face să înţeleagă (sau să vadă) ceva. Ii deschise capul şi-t făcu să priceapă cum merg lucrurile prin oraşe. ISPIRESCU, la TDRG. A Ii cu (sau a face cuiva) capul ciilindar v. calendar. A fi (sau a rămîne, a umbla etc.) de Capul Său =a fi (sau a rămîne etc.) liber, independent, necontrolat. Mama... ne lasă... de capul nostru. SAHIA, N. 48. Am rămas liberă, de capul meu. ALECSANDRI, T. I 312. A face (ceva) do (sau din) capul său = a face (ceva) fără a consulta pe altul, cum se pricepe el singur. Femeie nepricepută! Ce-ai făcut? De te-a învăţat cineva, rău ţi-a priit; iară de-ai făcut-o din capul tău, rău cap ai avut! CREANGA, P. 8S. Las'să fie rău, nu bine, Că n-am ascultat de nime, Ci-am făcut de capul meu. JARXÎK-BÎR- SEANU, D. 218. A întoarcc capul cuivn = a face pe cineva să-şi piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. A avea Cap să... = a se gîndi să..., a-i trece prin minte să...; (în construcţii negative) a nu fi în stare să... Mult mă mir de tine ce cap ai să vii aici. RETEGANUL, P. V 40. + (în construcţii cu verbul «a avea #) Posibilitate, mod. N-am cap şi chip pe toţi să-i spui. COŞBUC, P. I 151. N-ai cap să trăieşti, de răul lor! ALECSANDRI, T. I 171. Avea cineva cap să treacă pe-aici,fără săfiejăfuit, bătut şi omorit ? CREANGĂ, P. 119. + (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (învecRit) Viaţă. Se poate să le ierte capetele... murmurau cei care judecau împrejurarea. SADOVEANU, Z. C. 169. <$• Primejdie de cap — primejdia vieţii. (Azi în expr.) A-şipunocapul (lamijloc) = a-şi pune viaţa în joc sau în primejdie; a garanta cu viaţa sa pentru cineva. Să-mi pun capul pentru-o Lină, Să mă fac un om pribag! COŞBUC, P. I 50. Parcă despre asta tni-aş pune capul la mijloc. CREANGĂ, P. 170. O dată cu capul = cu nici un preţ, nici mort. Nu deschide o dată cu capul! C/1RAGIALE, O. I 99. Să mă las de Bucureşti!... O dată cu capul! de-oi şti că m-oi duce pe jos val-vîrtej pin'in capitală. ALECSANDRI, T. I 278. în (sau de-a) ruptul capului = cu primejdia vieţii, chiar dacă şi-ar pierde viaţa; (cu sens atenuat) cu nici un preţ, de loc. Nu se astimpără, nici in ruptul capului. CREANGĂ, P. 217. A Taco cuiva do cap sau a puno capul cuiva = a-i face cuiva de petrecanie, a-l pierde, a-l omorî. A-şi face do cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viaţa sau să-l nenorocească; (cu sens atenuat) a face blestemăţii, nebunii. Eşti un netot, ţi-e capul prost Şi-ţi faci de cap, Ioane! COŞBUC, p. I 148. Poate să mai doarmă cineva, de răul nebunelor istor de privighetori? Parcă-şi fac de cap, nu altăceva. CREANGĂ, P. 131. La alţi le-ai făcut pe plac, Ţie fi-ai făcut de capi JARNÎK-BÎRSEANU, D. 223. Singur de cap ţi-ai făcut. După vina ce-ai avut! TEODORESCU, P. P. 516. C. Compuse: a) (Entom.) cap*de-mort sau cnpul- morlHor sau capul-lui-Adara = strigă. Cel mai mare in privinţa grosimii corpului dintre toţi fluturii e striga, numită... încă şi... capul-lui-Adam... cap-de-mort... capul-morţilor. MARIAN, INS. 268; b) (Bot.) cap-dc- cocoş = dulcişor; capul-ariclului = şovar; capul-şarpelul = plantă erbacee acoperită cu peri aspri şi cu flori roşii câ sîngele (Echium rubrum); c) (Astron.) Capul- balaurului = o parte a constelaţ-'ei numite balaurul. • II. Căpetenie, şef, conducător. Capii mişcării, cu Heliade in frunte, fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Să lovim azi numai capul; ceata, fără capul său. Se va-mprăştia, şi-n urmă i-om lovi pe toţi de-a rîndul. DAVILA, V. V. 72. Boierii erau slujbaşii ţării, adică ofiţerii şi capii puterii armate. BĂLCESCU, O. II 14. <£• Cap de familie sau capul familiei = tatăl, soţul sau alt membru al familiei care are răspunderea ei şi îi susţine interesele. i CAP — 328 — CAPACITATE In sori, cnpul familiei porneşte iarăşi să caute [de lucru]. SAHTA, N. 94. Capul răutăţilor — iniţiatorul răutăţilor. Capul răscoalei = iniţiatorul sau conducătorul răscoalei. HI. 1. (Uneori în opoziţie cu coadă) Partea de sus a unui obiect, vîrf. Ajunseseră in capul dealului. DUMITRIU, N. 228. Te văd mereu ca-n clipa de pe urmă: încremenit în capul scării. CAZIMIR, L. U. 90. Aduc apă vie şi apă moartă de la munţii ce se bat in capete. ISPIRESCU, L. 126. Toate lemnele se pleacă Cu capul cătră pămînt. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 152. + Extremitate sau piesă de extremitate a unui dispozitiv sau a unui corp tehnic. Capul şurubului. Capul burghiului. Capul oiştii. + Umflătura unei bube unde, s-a strîns puroiul. Buba cap nu face Pină nu să toace. PANN, P. V. I 60. + Capul pieptului = partea de sus a coracelui. Măicuţa călcatu-i-a Cu copita calului Tncma-n capu pieptului. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 485. -+• Măciulia macului. 2. (Uneori în opoziţie cu mijloc) Partea extremă (cu care începe sau sfîrşeşte un lucru); capăt. Drăgan stătea in capul viei. DUMITRIU, N. 249. Munceau mai departe, ştergindu-şi repede, pe furiş cîte o lacrimă, intre două brazde de coasă sau la întorsul plugului la capul locului. SANDU-ALDEA, D. N. 286. Nu uita să te îndrep- tezi... în capul stradei San Gregorio. ODOBESCU, S. III 70. Ş-o luăm noi... tocmai din capul satului din sus, cu gînd să umblăm tot satul. CREANGĂ, A. 42. Cap de pod — bază militară, în apropierea unui obstacol (curs de apă, zonă muntoasă), făcută cu scopul de a asigura trecerea grosului forţelor şi a mijloacelor de luptă. (Fig.) Rolul pe care S.U.A. şi Anglia l-au destinat Germaniei occidentale ... este acela al unei colonii cu o industrie dezvoltată. .. bază industrială-militară şi cap de pod strategic in inima continentului european. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 2/1. Loc. a d v. (Despre două obiecte alăturate) Cap la (sau, rar, în) cap=cu părţile extreme alăturate. Sudură cap la cap. De Ia un Cap Ia altui (sau la celălalt) sau din cap în cap=de la o extremitate pînă la cealaltă. Porni din nou. .. de la un cap la celălalt Cutre- ierînd tot Bucureştii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 10. De la un cap la altul mulţimea e mişcată... MACEDONSKI, O. I 251. <$- Expr. Cap de ţară =margine de ţară, hotar; fig. (în construcţii negative, în legătură cu verbul «a fi ») nu-i nimic, n-are importanţă, nu-i grav. Ei, n-o să fie cap de ţară! DUMITRIU, V. L. 129. Nu te mai pune şi d-ta atîta pentru te mieri ce şi mai nemica, că doar n-are să fie un cap de ţară. CREANGĂ, P. 152. A sta (sau a se ridica) în capul oaselor = a sta în pat (sau a se ridica stînd) pe şezut. Daniil sta acum cu ochii mari deschişi, în capul oaselor, şi se gîndea. SADOVEANU, M. 104. Se ridică repede în capul oaselor. BUJOR, S. 79. Făcea multe nopţi albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă. VLAHUŢĂ, O. A. 126. 8. Partea de dinainte, început, frunte. O sută... de muncitori se încolonează pe şosea, cu mortul în cap. SAHIA, N. 43. Venea înfrunte batalionul I al regimentului al 10-lea de dorobanţi, care trebuia să formeze capul coloanei. D. ZAMFIRESCU, R. 253. Şi mă cată, mamă, cată... La capul şireagului, Chiar la poala steagului. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 324. Fig. laşul a /ost în capul culturii în cele trei sferturi dinţii ale veacului al XlX-lea. IBRĂILEANU, SP. CR. 11. Măsuri de capacitate = măsuri cu care se determină volumul lichidelor, al grînelor etc. Litrul este o măsură de capacitate. CAPĂUCĂ, capauce, s. f. (Mold.) Femela copoiului, căţea de vînătoare. Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cine răspunse, bătînd ascuţit de trei ori. — Asta-i capauca mea, zise Vasile, întinzînd urechea. SADOVEANU, O. III 357. — Pronunţat: -pau-că. — Variantă: căpăucă (NEGRUZ- ZI, S. I 194) s. f. CĂPĂ, cape, s. f. 1. Pelerină (scurtă) de blană sau de stofă. 2. Dispozitiv de protecţie aplicat la maşini, la ferăstraie etc. pentru a preîntîmpina accidentele. Ferăstraiele circulare sînt prevăzute cu o capă metalică. CĂPĂT, capete, s. n. (înlocuieşte adesea pe t cap t) 1. Extremitate a unui obiect; parte extremă (în special finală) a unei perioade de timp; punct final, mai rar iniţial, al unei situaţii, împrejurări, stări; margine, limită, sfirşit. Acuma se vedea la capătul dorinţelor sale! SBIERA, P. 97. Fă-te tu cerşitor la capătul ist de pod, şi eu la celalalt şi să vezi cum are să ne deie amindouă carboavele de pomană bietul om! CREANGĂ, p. 298." Casa din capătul uliţei era galbănă, cu fereşti poleite de lună, cu perdele albe. EMI- NESCU, N. 63. Pe la capătul anului 1593. . . BĂLCESCU, O. II 41. ^ Loc. adj. Fără (dc) capăt = fără sfîrşit, îndelungat, întins. I se năzări ţarina fără capăt a gospodăriei colective. CAMILAR, TEM. 127. Bătrînul dascăl... Intr-un calcul fără capăt, tot socoate şi s'ocoate. EMINESCU, O. I 132. Pe cărări pierdute-n vale Merge-n codri făr’de capăt, Cînd a serii raze roşii Asfinţind din ceruri scapăt. EMINESCU, O. I 66. Loc. idv. De la capăt = de la început; (în legătură cu' verbul «a scrie») cu alineat nou. în capăt = a) exact, deplin, în cap. Şi după ce se împlinesc trei ani în capăt, [moartea] iar porneşte la dumnezeu, să primească porunci. CREANGA, P., 313. Eu mă duc să gătesc banii. Cinci mii în capăt? ALECSANDRI, T. 257; b) (rar) In frunte, în cap. Mîndră masă e întinsă... Iar în capăt cine şade! ALECSANDRI, P. P. 206. Din capăt = de la început. Spuse din capăt toată intimplarea, pe unde-a fost şi ce-a păţit. CREANGĂ, P. 45. Pînă la capăt = pînă la sfîrşit; pînă Ia ultimele consecinţe; consecvent. Rupse plicul şi, dintr-o aruncătură de ochi, măsură toată lungimea scrisorii, pînă la capăt. BART, E. 21. <$> Expr. La capitul lumii (sau pămîntului) = foarte departe. A pune Capăt (unui lucru) = a face să înceteze, a termina. De-acum logodnei punem capăt, Curind începem nuntă mare. BENIUC, V. 103. A da de capăt = a ajunge la sfîrşitul unui lucru, a duce la bun sfîrşit. Jocul însuşi era o poveste lungă şi-ncurcată... căreia nu-i mai dădeau de capăt pînă ce nu-ncetau, apăsaţi de somn. EMINESCU, N. 67. A scoate (sau a duce) ceva la (sau în) capăt (bun) = a termina ceva cu succes, a izbuti. Seceratul a fost dus la bun capăt de femei. STANCU, D. 215. De mă vei asculta, pe toate ai să le biruieşti şi să le scuţi la capăt bun. ISPIRESCU, L. 22. Asta-i o treabă foarte grea, şi mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157. A o scoate Ia capăt «U ceva ■= a ieşi bine dintr-o situaţie, dintr-o încurcă tură, a face faţă unor greutăţi, a ieşi Ia socoteală. Cu lemnele o s-o scoatem noi la capăt iarna asta. A o scoate la Capăt cu cineva = a se înţelege, a avea trai bun cu cineva. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. 2. (Cu determinări introduse prin prep. « de ») Fragment mărunt, rămăşiţă. Capăt de luminare. □ Ian trece-tntr camarade, şi mie capătul (de ţigară]. CAMILAR, N. I 11. Expr. Pînâ-ntr-un capăt de aţă = tot, pînă la cel din urmă lucru. Au luat tot, pînă-ntr-un capăt de aţă. 8. Extremitate a unor obiecte de uz gospodăresc (osia carului, braţele ferăstrăului, sulul războiului de ţesut etc.). Taie un sulhari de fag şi face un capăt minunat. Apoi îl aşază cum trebuie, pune roata la loc. CREANGĂ, P. 135. / CAPĂU s. m. v. copoi. CAPCĂNĂ, capcane, s. f. Dispozitiv pentru prinderea unor animale; cursă. Ha, ha! Capcana! Lucrează capcanele! Altă dată să nu-ţi mai paşti vitele prin semănături. DAVIDOGLU, O. 63. In ciur băga păsărelele care cădeau in capcana meşteşugită. PAS, Z. I 209. Clamp! Capcana... se închise şi prinse laba lupului ca intr-un cleşte. ŞEZ. III 113. F i g. Vere Ghiţă, te-ai prins singur în capcană. ALECSANDRI, T. 203. — Variantă: căpcănă (DAVILA, V. V. 162) s. f. CAPDEOPERĂ S. n. V. capodoperă. CAPELĂN’, capelani, s. m. Preot al unei capele catolice. [Castelanul] a poftit pe un popă papistaş, ce se cheamă capelan, s-o cetească [scrisoarea]. SADOVEANU, F. J. 435. CAPELĂ1, capele, s. f. (Ieşit din uz) Bonetă de postav cu cozoroc moale, purtată de militari. Străinul îşi smulse capela din cap... apoi prinse a vorbi cu glas cam răguşit. SADOVEANU, O. III 575. Soldatul... îşi aşeză capela-n cap, puţin plecată pe ochiul drept. SADOVEANU, P. S. 85. îşi potrivi cozorocul capelei, îşi cercetă buzunarele, îşi trase baioneta pe şold. SAHIA, N. 89. CAPELĂ2, capele, s. f. Biserică mică (de obicei într-un cimitir etc.). Pastorul pleacă la capela ce era pe o stîncă aproape de casă. GHEREA, ST. CR. I 253. La 25 martie [Ipsilante] intră triumfal în Bucureşti, trage la casa Belului. .. face o rugăciune în capela din fundul curţii. GHICA, S. 106. CAPELMAISTRU, capelmaiştri, s. m. (învechit) Dirijor al unei orchestre mici; şef al unei fanfare militare. — Pronunţat: -mais-tru. CĂPER, caperi, s. m. Arbust spinos, care creşte în regiunile calde ale Europei, cu flori mari, albe sau roşiatice şi cu fructe comestibile (Capparis spinosa). CĂPERĂ, capere, s. f. Mugur al caperului, folosit drept condiment după ce a fost murat în oţet. în altă parte [sînt] poloboacele cu măsline, cu capere, cu sardele. HOGAŞ, DR. 273. Capera, măslina, care sînt de frunte, Şi intîi poftite la ospeţi şi nunte...PANN, P. V. I 121. CĂPEŞ, -Ă, capeşi, -e, adj. (Rar) Energic, hotărît; încăpăţînat. Doamna Chiajna, muiere capeşă şi dăunoa- să ştiu să doboare cu armele împotrivirea romînilor. ODOBESCU, S. I 118. CAPICHEHĂIE s. f. v. capucliehaie. CĂPBE s. f. Boală a ovinelor şi bovinelor, provocată de fixarea embrionului unui vierme în centrii nervoşi şi care se manifestă prin ameţeli, prin convulsii, prin mişcări grăbite şi dezordonate. Ca prinşi de capie, [boii] nu luau sama la izbituri. CAMILAR, N. II 47. CAPIGÎU s. m. v. eapugiu. CAPILAR — 330 - CAPITALIST CAPDjĂR, -Ă, capilari, -e, adj. Subţire, fin, îngust (ca un fir de pâr). Tuburi capilare. Vase capilare — cele mai mici vase sanguine, care servesc la hrănirea ţesuturilor şi stabilesc legătura între vine şi artere. Dilatarea vaselor capilare provoacă înroşirea pielii. (Substantivat, n., mai ales Ia pl.) Pereţii capilarelor. CAPILARITĂTE s. f. Proprietate pe care o au lichidele de a se ridica sau coborî, fără o intervenţie din afară, în tuburi foarte subţiri. Urcarea sevei în plante este un •ifect al capilaritâţii. CAPIŞ6N, capişoane, s. n. Un fel de bonetă cu unul sau dpuă colţuri, făcută din lînă tricotată sau din stofă groasă, pe care o poartă femeile şi copiii. — Variantă: Capşoil (EMINESCU, N. 34) s. n. CÂPJŞTE, capişti, s. f. (învechit şi arhaizant) Templu sau altar dedicat zeilor antici; clădire decorativă în formă de templu antic. Era o vorbire cu două înţelesuri, aşa cum obişnuiau să lepede în vremea veche preotesele idolilor păgîni, cînd veneau la capişti credincioşii cu o rugăciune ori eu o întrebare. SADOVEANU, P. M. 235. Stîlpii capiştii în ruină răsăreau din crîngul de dafini. M. I. CARAGIALE, C. 39. Mai are încă o grădină, cu un palat mare... cu capişte şi chioşcuri frumoase. KOGĂLNICEANU, S. 7. F i g. (Cu sens peiorativ, rezultînd din atribute) Au la Sybaris nu sîntem lîngă capiştea spoielii? EMINESCU, O. I 15C. La masă avea totdeauna cele mai bune vinaţe şi casa lui era capiştea desfătărilor. NEGRUZZI, S. I 86. CAPITAL1 s (1) capitaluri, s. n. 1. (Ec. pol.; în societatea capitalistă) Raport social de producţie care se stabileşte între capitalişti, proprietari ai mijloacelor de producţie şi proletari, lipsiţi de mijloace- de producţie şi de subsistenţă şi nevoiţi, pentru a-şi cîştiga existenţa, să-şi vîndă forţa de muncă, ca pe o marfă, celor care îi exploatează; valoare care produce plusvaloare. Transformarea unei sume de bani în mijloace de producţie şi în forţă de muncă este prima mişcare pe care o suportă cantitatea de valoare care urmează să îndeplinească funcţia de capital. MARX, C. I 509. (După rolul pe care îl are în procesul de producţie) Capital constant = parte a capitalului transformată în mijloace de producţie (utilaj, materii prime etc.) fără să-şi schimbe mărimea valorii în procesul de producţie. Capital variabil = parte a capitalului transformată în forţă de muncă şi care-şi schimbă valoarea în procesul de producţie, reproducînd propriul ei echivalent şi un excedent, plusvaloarea. Din punct de vedere al procesului de producţie trebuie deosebite două părţi ale capitalului: capitalul constant, cheltuit pentru mijloacele de producţie (maşini, unelte de muncă, materii prime etc.) — a cărui valoare trece neschimbată (dintr-o dată sau treptat) în produsul finit — şi capitalul variabil, cheltuit pentru forţa de muncă. LENIN, O. XX 148. (După modul de circulaţie) Capital fix = parte a capitalului investită în mijloace de muncă (clădiri, utilaje etc.), care îşi trece valoarea asupra produsului în mod treptat, în mai multe procese de producţie. Capitalul fix care intră in procesul de producţie transmite produsului numai o parte a valorii sale (uzura) şi continuă să funcţioneze în procesul de producţie în ciuda uzurii. MARX, C. II 151. Capital circulant — parte a capitalului a cărei valoare trece asupra produsului în întregime, într-un singur proces de producţie. Valoarea capitalului circulant — în forţă de muncă şi mijloace de producţie — este avansată numai pentru timpul în care se confecţionează produsul, timp care depinde de scara producţiei, care la rîndul ei este dată o dată cu volumul capitalului fix. MARX, C. II 137. Capital financiar = capital rezultat din contopirea capitalului bancar cu cel industrial, în urma concentrării producţiei şi a apariţiei monopolurilor. Concentrarea producţiei, monopolurile care cresc din ea, contopirea sau îngemănarea băncilor şi a industriei — iată istoria apariţiei capitalului financiar şi conţinutul aceste noţiuni. LENIN, O. XXII 222. 2. Fig. Clasa capitaliştilor; capitalism. în tendinţa sa oarbă şi nemăsurată, in nesaţul său după supramuncă, capitalul răstoarnă nu numai limitele maxime de natură morală, dar şi pe cele pur fizice ale zilei de muncă. MARX, C. I 256. întreaga istorie a capitalului este o istorie de violenţe şi jafuri, de sînge şi noroi. LENIN, O. XXI 91. 3. (în vorbirea curentă) Bani, sumă mare de bani investiţi sau deetinaţi a fi invertiţi într-o afacere. Capital de cunoştinţe = suma cunoştinţelor pe care le posedă cineva; experienţă. CAPITĂ12, -Ă, capitali, -e> adj. 1. De primă importanţă; esenţial, fundamental, de frunte. Probleme mari filozofice şi sociale, însăşi problema capitală a originii vieţii, toate l-au muncit [pe Beldiceanu]. IONESCU-RION, C. 128. Vom zări în acest roman şi unele din cvestiile capitale ce ne împing astăzi. RUSSO, S. 114. Reparaţie capitală = refacere a părţilor importante ale unei clădiri, ale unei maşini etc. 2. (Despre caractere tipografice) De dimensiuni mai mari decît litera obişnuită şi cu formă de obicei diferită; ^despre litere în general) majuscul, verzal. Vreo 80 manuscripte slavone. .. scrise cu litere capitale şi minuscule. ODOBESCU, S. I 343. -if- (Substantivat, f.) Titlurile articolelor din acest dicţionar sînt tipărite cu capitale. 3. (în e x p r.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. Aceasta este vină grozavă, criminală, Şi merită osîndă, pedeapsă capitală. ALEXANDRESCU, P. 85. CAPITÂLA, capitale, s. f. Oraş de reşedinţă a organelor supreme ale puterii de stat; (în trecut şi) oraş în care îşi aveau reşedinţa organele de conducere ale unei unităţi administrative teritoriale. Păşeşti ca-n clipa de asalt Pe soclul alb de marmori grele, Te văd mereu veghind, înalt, în cagţfala ţării mele. DRAGOMIR, S. 46. Se hotărăsc a părăsi locul lor spre a veni in capitală numai de hatîrul fiului şi nepoţelului lor. CARAGIALE, O. II 159. — Variantă: (învechit) Capitâlie (KOGĂLNICEANU, S. 10, RUSSO, S. 17) s. f. CAPITÂLIE s. f. v. capitală. CAPITAltSM s. n. Mod de producţie bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, în care toate produsele iau forma de marfă şi în care însăşi forţa de muncă se vinde şi se cumpără ca o marfă.Ca£i- talismul este acel stadiu de dezvoltare a producţiei de mărfuri în care şi forţa de muncă devine marfă. LENIN, O. III 551. Capitalismul a adus ramurile principale ale industriei în stadiul marii industrii mecanizate; socializînd în felul acesta producţia, el a creat condiţiile materiale ale unei noi orînduiri şi in acelaşi timp a creat şi o nouă forţă socială: clasa muncitorilor din fabrici şi uzine, proletariatul orăşenesc. LENIN, O. I 158. Capitalismul nu se poate dezvolta fără înteţirea exploatării clasei muncitoare, fără ca majoritatea oamenilor muncii să ducă o existenţă de foame, fără înteţirea asupririi ţărilor coloniale şi dependente, fără conflicte şi ciocniri între diversele grupuri imperialiste ale burgheziei mondiale. STALIN, O. VII 99. CAPITALIST1, -Ă, capitalişti, -ste, adj. Care se referă la capitalism, care ţine de capitalism sau are trăsăturile capitalismului. Tot mai mulţi oameni de stat din ţările capitaliste cer adoptarea unei politici independente in locul acceptării politicii americane. SCÎNTEIA, 1954, nr. 3205. CAPITALIST2, -Ă, capitalişti, -ste, s. m. şi f. Persoana care posedă capital şi îşi însuşeşte plusvaloarea rezultată din exploatarea muncitorilor salariaţi, fără a interveni direct în procesul de producţie; reprezentant al clasei dominante, duşman al democraţiei şi al intereselor celor ce muncesc. Muncitorii văd clar că întreaga clasă a capitaliştilor este duşmanul întregii clase a munci- CAPITALIZA — 331 — CAPOT tarilor, că muncitorii se pot bizui numai pe ei înşişi şi pe unirea lor. LENIN, O. VI 293. Capitalistul nu poate întrebuinţa veniturile sale pentru ridicarea bunei stări a clasei muncitoare. El trăieşte pentru profit. Altfel n-ar mai fi capitalist. STA LIN, O. X 129. CAPITALIZĂ, capitalizez, vb. I. T r o n z. A transforma o valoare în capital; (impropriu) a aduna bani, a strînge avere. capitalCţă, capitaluţe, s. f. (Mai ales la pl.) Nume dat literelor de tipar majuscule, care au aceeaşi înălţime cu litera mică din acelaşi corp. Numele autorilor la exemplele date în acest dicţionar sint tipărite cu capitaluţe. CAPITAŢIE, capitalii, s. f. (în orînduirea feudală) Impozit, bir pe care îl plătea cineva pentru persoana sa; dare pe cap. Să plătesc eu capitaţie?. .. Eu, boier velit?... Eu, Sandu- Napoilă? ALECSANDRI, T. I 237. — Pronunţat: -ţi-e. CAHTĂLĂŞ s. n. (Familiar) Sumă mică de.bani investită într-o afacere. Să le faci dumneata rost de un capitălaş, să s-apuce şi dinşii de vreo negustorie.- CARAGIALE, S. N. 36. CAPITEL, capiteluri, s. n. Partea superioară, ieşită în relief şi de obicei ornată, a unei coloane sau a unui pilastru. Stilpii cu capiteluri albe. MACEDONSKI, O. IV 60. <$- (Poetic) Iarna .. . pe trunchiuri negre pune Capiteluri de zăpadă. TOPÎRCEANU, S. A. 31. CAPÎTOL, capitole, s. n. Diviziune a unui text de proporţii mari, marcată de obicei printr-un număr de ordine. V. articol, paragraf. Am deschis cartea lui Petru Maior şi i-am cetit un întreg capitol. NEGRUZZI, S. I 12. <ţ> F i g. Victoria socialismului şi trecerea treptată la comunism în U.R.S.S. constituie un nou capitol in istoria universală. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 95. — Variantă: (învechit) capitul (RUSSO, S. 114) s. n. CAPITONA, capitonez, vb. I. T r a n z. A tapisa (un scaun, un fotoliu etc.); a acoperi un perete sau o uşă cu un strat izolator, care să oprească pătrunderea zgomotelor. V. căptuşi. CAPITONAT, -Ă, capitonaţi, -te, adj. (Despre o uşă, un perete) Prevăzut cu un strat izolator, pentru a opri pătrunderea zgomotelor; (despre o mobilă) tapisat. V. căptuşit. Uşă capitonată. c=i N-avem ce căuta în aceste birouri capitonate Unde se vinde istoria în rate. BARANGA, V. A. 23. Plutea ceva apăsător... în atmosfera biroului capitonat. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 80. CAPIT6S, -oAsă, capitoşi, -oase, adj. (Franţuzism rar; despre băuturi alcoolice) Care ameţeşte, care se urcă Ia cap. Băutura aceasta este cam capitoasă. CARAGIALE, O. Vil 61. CAPITUL1, capitule, s. n. Inflorescenţă al cărei receptacul este întins ca' un taler şi poartă numeroase flori apropiate unele de altele. Păpădia are florile strînse (n capitul. CAPITUL5 s. n. v. capitol. CAPITULA, capitulez, vb. I. I n t r a n z. (Despre o armată, p. e x t. despre un stat) A se preda învingătorului în condiţiile dictate de acesta, încetînd lupta. Armata Roşie a distrus complet armata germană şi a silit-o să capituleze. + F i g. A da înapoi în faţa piedicilor sau a greutăţilor; a ceda, a se da învins (într-o discuţie). Jurăm că ti» vom capitula niciodată la fa! a unui tiran şi că vom pedepsi cu moartea pe cel care va rîvni să fie rege sau dictator. CAMIL PETRESCU, T. II 512. CAPEFCLÂNT, -Ă, capitulanţi, -te, s. m. şi f. Persoană lipsită de tărie, gata să capituleze fără rezistenţă sau care părăseşte o poziţie ideologică în mod laş şi trădător. De la partidul lui Lenin-Stalin — raţiunea, cinstea şi ■ onoarea epocii noastre — învaţă partidele comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume să ducă o luptă necontenită pentru întărirea unităţii rîhdurilor lor, pentru întărirea legăturilor lor cu masele, pentru demascarea şi zdrobirea oportuniştilor de tot felul, a trădătorilor şi capitulanţilor din propriile lor rtnduri. LUPTA DE CLASA, 1953, nr. 1-2, 32. CAPITUL Aed , -A, capitularzi, -de, adj. (Rar) Care capitulează uşor; capitulant. ' , CAPITULARE, capitulări, s. f. Acţiunea de a c a p i- t u 1 a şi rezultatul ei. Convenţie de capitulare. ^ F i g. Părăsire a unei poziţii ideologice, înfrîngere (într-o discuţie sau într-o chestiune oarecare). Vartolomeu Diaconu se înduioşă de această prea repede capitulare. C. PETRESCU, A. 279. CAPITULAŢIE, capitulaţii, s. f. Convenţie impusă unei ţări semicoloniale de către o ţară capitalistă, în virtutea căreia aceasta obţine anumite privilegii pentru cetăţenii săi stabiliţi acolo. — Pronunţat: -ţi-e. —Variantă: (învechit) capitula- tiune (GHICA, S. 623) s. f. CAPITULAŢIUNE s. f. V. Capitulalio. CAPIU, -IE, capii, adj. 1. (Despre animale) Atins de capie. Oaie capie. 2. Fi g. (Despre oameni) Năuc, buimac, zăpăcit; nebun. D-ar fi de ţîţă, şi tot n-ar fi aşa de proastă şi capie. Zi-i făptură sucită şi pace bună! DELAVRANCEA, S. 31. Acolo şade o măiastră, şi oricine merge la dinsa se întoarce capiu. ISPIRESCU, L. 278. <$* E x p r. A umbla Capiu = a umbla ca nebunii, fără nici un scop. Umbla capiiî^pînă-n seară. PANN, P. V. I 156. capînt<5rtură, capîntorturi, s. f. Pasăre mică de culoare cenuşie cu puncte mai întunecate, care îşi întoarce.cu multă uşurinţă capul (Junx torquilla). CAPOC S. n. Produs vegetal asemănător cu o lînă mătăsoasă, obţinut din fructul unui arbore exotic şi folosit în industria textilă mai ales ca umplutură la perne, la plăpumi, la saltele etc. CAPOD s. n. v. capot2. CAPODOPERĂ, .capodopere, s. f. Operă artistică excepţională, constituind un model pentru alte lucrări de acelaşi gen. Personagiile marilor capodopere ale literaturii universale sînt viabile şi astăzi pentru că scriitorii au ştiut să întruchipeze trăsăturile tipice ale caracterelor, determinate de o anumită clasă sau categorie socială. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 340, 4/3. Nu trebuie să cereţi teatrului moldovean, chiar de la apariţia sa, să vă dea capodopere, căci în ce priveşte capodoperele trebuie în primul rînd să existe autori care să le facă, şi pînă în prezent noi nu avem aşa ceva. KOGĂLNICEANU, S. A. 35. — Variantă: (rar) capdcdperă (GALACTION, O. I 239) s. n. CAPORĂL, caporali, s. mi Grad militar între fruntaş şi sergent; soldat care are acest grad; (popular) căprar. CAPOT1 adj. invar. (învechit, în limbajul jucătorilor de cărţi; numai în expr.) A face (pe cineva) sau a fi Capot = a nu lăsa pe ceilalţi jucători (sau a nu fi lăsat) să facă nici un joc, a-l face (sau a fi) marţ; p. ext. a cîştiga un mare avantaj asupra cuiva, a-l face praf, a-l da gata. N-ai prins nici o carte şi eşti capot. HOGAŞ, DR. 220. Să vă fac eu o suplică cu litere latine şi veţi vedea cum voi face capot pre ministru cu tot departamentul său. NEGRUZZI, S. I 281. B CAPOT — 332 — CAPSĂ CAP6T2, capoate, s. n. 1. îmbrăcăminte femeiască de casă (de obicei lungă pînă la călcîie). V. halat. Văzură copila ieşind din ietac in capot de noapte, NE- GRUZZI, S. I 227. 2. (învechit) Un fel de manta boierească sau militară. [Călăreţi turci] purtînd pe dînşii nişte capoate... care îmblănite, care cusute cu fir. ODOBESCU, S. I 133. Tată-meu, care pe atunci era hatman, se leagă in grabă cu şalul la cap, îşi pune capotul cel roşu şi încalecă calul. GHICA, S. 320. Unul c-o sabie-ntoarsă, c-un capot roş infirat Şi haine înaurite este turceşte-mbrăcat. NEGRUZZI, Ş. I 120. — Variantă: capod (ARDELEANU, D. 15) s. n. CAPOTĂ, capotez, vb. I. I n t r a n z. (Despre autovehicule sau avioane) A se răsturna, intrînd cu botul în pămînt. CAPOTĂ, capote, s. f. Acoperiş pliabil (de pînză sau de piele) al unui vehicul, care serveşte ca mijloc de protecţie a călătorilor împotriva ploii, soarelui etc. + înveliş metalic detaşabil cu care se acoperă, în vederea protecţiei, motorul unui automobil. CAPRAFOI s. m. v. caprifoi. CĂPRĂ, capre, s. f. I. 1. Animal domestic din familia rumegătoarelor, cu păr lung şi cu coarne, crescut mai cu seamă pentru lapte; (spre deosebire de ţ a p) femela acestei specii. Ionel ciobănelu se întorcea cu caprele de la păscut. BUJOR, S. 59. Capra cu trei iezi [titlu], CREANGĂ. Laptele de capră îl mai uşură puţin [pe bolnav]. NEGRUZZI, S. II 154. Cine se naşte cu barbă? (Capra). ŞEZ. I 63. Capra sare masa şi iada sare casa (= copiii întrec pe părinţi). Expr. A împăca (şi) capra şi varza = a mulţumi şi pe unul şi pe altul, a împăca două interese opuse. Capră rfioasă, se zice despre un om mîndru, îngîmfat. + Pielea animalului descris mai sus, prelucrată pentru încălţăminte. Să-i' cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 437. + Compuse: capră-de-munte sau capră neagră (sau sălbatică) = animal rumegător din genul antilopei, care trăieşte prin regiunile alpine" (Anti- lops rupicapra). Pe stînci albicioase ce se pierd în văzduh, s-arată sfiaţă capra-neagră, cu corniţele-i crescute în formă de cirlig. ODOBESCU, S. III 164. 2. Obicei practicat în seara de anul-nou, mai ales Ia ţară, constînd în jocuri executate pe la casele oamenilor de către un flăcău mascat în chip de capră cu clopoţei la gît; p. e x t. flăcăul mascat astfel. 3. (Şi în expr. de-a capra) Numele unui joc de copii, în care unul stă aplecat cu mîinile sprijinite de genunchi, iar ceilalţi sar peste el. II. 1. Unealtă ti^ lemn cu patru picioare, încrucişate două cîte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucişate cu care se întăreşte o construcţie sau pe care se înfăşoară odgoane etc. Am văzut eu cum a lucrat Nae [la zăgazul morii]... trebuie să baţi piloţi la margini, să tragi pleter printre ei, să întăreşti pleterul cu capre şi să mai faci şi un gard în faţa pleterului. SLAVICI, V. P. 51.<$> Capra podului = două picioare unite sus cu o cosoroabă, în construcţia unui pod). In caprele podului băteau talazuri amestecate cu buşteni furaţi de şuvoi. SADOVEANU, M. C. 11. L-a lăsat pe Manlache răzămat de capra podului şi a pogorît spre postul fix. POPA, V. 120. Capra casei — grindă groasă care serveşte de bază şi de legătură acoperişului unei construcţii. + Căprior (II 2). 3. Scaun (sau ladă) în partea de dinainte a trăsurii (sau, mai rar, a căruţei), pe care şade vizitiul cînd mînă caii. V. leagăn. Omul lungea gitul pe lingă capra trăsurii. DUMITRIU, B. F. 58. Ciornea, de pe capră, ducea in galop caii ninşi de spumă. SADOVEANU, M. C. 207. Intr-o săritură a fost pe capră şi a dat bici cailor. POPA, V. 257. Moş Nichifor se azvîrle pe capră, dă bici iepelor. CREANGĂ, P. 117. 4. Aparat de gimnastică peste care se fac sărituri. 5. Arşic de miel. Ei, ce drăcos mai are arşice? întrebă domnul Vucea. Şi copiii, unii răi, alţii din prostie, începeau: cutare a spălat pe cutare de zece capre şi o mială. DELAVRANCEA, H. T. 111. CAPRICIOS, -OĂSĂ, capricioşi, -oase, sdj. (Despre oameni şi acţiunile lor) Cu manifestări inegale şi neaşteptate, cu capricii, cu toane; schimbător, inconsecvent, fantezist, extravagant; răsfăţat. Purtare capricioasă, a Am umblat încotro m-au împins capricioşii paşi ai fantasiei mele. ANGHEL, PR. 99. F i g. O ceaţă aurie şi subtilă se revărsa dinspre apus, inecînd capricioasele. .. cunture albe [ale norilor]. GALACTION, O. I 348. -f (Despre lucruri) Neobişnuit, ciudat. Clopotniţele bisericilor se înălţau mai presus de case, cu formele lor capricioase, şi păreau că ne salută şi se ascund prin arborii grădinilor. BOLINTINEANU, O. 276. <$• (Adverbial) Se vedea Prahova alergînd capricios, făcind abateri, întoarceri şi vărsind in jurul ei nişte gemete sălbatice. BOLINTINEANU, O. 413. — Pronunţat: -ci-os.— Variantă: Capriţ ¡os, -oăsă (SADOVEANU, Z. C. 276, BART, E. 242, NEGRUZZI, S. I 316) adj. CAPRICIU, capricii, s. n. 1. Dorinţă _ trecătoare, adesea extravagantă, manifestată cu încăpăţînare; gust ciudat, neaşteptat, schimbător; toană. V. chef, fantezie. Prudent e de a expune împărăţia la cine ştie ce calamităţi, pentru capriciul unei copile alintate? ALEC- SANDRI, T. 409. 2. Compoziţie muzicală instrumentală fără formă fixă, care are un caracter ritmic pronunţat şi, în general, un tempo viu. — PI. şi: (învechit) capriciuri (GHEREA, ST. CR. I 353). —Variantă: (învechit) capriţ (NEGRUZZI, S. I 25) s. n. CAPRICORN s. n. Numele unei constelaţii din emisfera cerească australă (reprezentată în zodiac printr-un ţap). <$- Tropicul capricornului v. t r o p i c. CAPRIF0I, caprifoi, s. m. Arbust cu flori albe, gălbui sau roşiatice, cu parfum puternic, cultivat ca plantă ornamentală (Lonicera caprifolium). (Atestat în forma caprafoi) Poarta mănăstirii Baliklî, încărcată de trandafiri şi cununi de caprafoi. SADOVEANU, Z- C. 270. — Variantă: caprafoi s. m. CAPRÎŢ s. n. v. capriciu. CAPRIŢlOS, -OĂSĂ adj. v. capricios. CAPSĂ, capsez, vb. I. Tranz. A prinde (acte, foi, documente etc.) cu capse, ca să stea fixate laolaltă. Actele au fost clasate şi capsate. CĂPSĂ, capse, s. f. 1. Dispozitiv de metal alcătuit din două discuri mici care se îmbucă unul în altul şi care servesc (în loc de nasturi sau copci) la încheierea unor obiecte de îmbrăcăminte. V. buton. 2, Inel metalic cu care se consolidează o butonieră rotundă, prin care se petrece un şiret, cu scopul de 8 încheia diferite obiecte de îmbrăcăminte, de încălţăminte etc. 3, Inel metalic sau fir de sîrmă servind la ataşarea mai multor hîrtii una de alta, la fixarea fotografiilor pe actele de identitate etc. 4, Mic tub metalic umplut cu o materie fulminantă, folosit la armele de foc, în mine etc. pentru a provoca explozia unei încărcături. Puşti şi pistoale cu capsă. I. IONESCU, M. 743. 6. Capsulă (4). CAPSOMAN — 333 — CAR CAPSOMAN, capsomani, s. m. Om încăpăţînat, căpă- ţînos. Cu capsomanul ăsta de Ianulea mult n-am să mai fac purici. CARAGIALE, O. III 37. CAPSOLĂ, capsule, s. f. 1. Tip de fruct uscat care Ia maturitate se deschide de la sine, punînd seminţele în libertate. Fructul macului este o capsulă. 2. Un fel de cutiuţă rotundă făcută dintr-o materie solubilă, în 'Care se închid unele medicamente pentru a putea fi înghiţite fără să li se simtă gustul neplăcut. 3. Vas făcut dintr-un material rezistent la căldură, în care se încălzesc diferite substanţe folosite la experienţe de laborator. 4. Capac subţire de tinichea cu care se astupă sticlele de bere, de apă minerală etc. pentru o mai bună păstrare a conţinutului; capsă. — Accentuat şi: capsulă. CAPŞON S. n. v. capişon. CAPTĂ, captez, vb. I. Tranz. (Cu privire la lichide sau gaze) A colecta, a aduna (de Ia sursă sau de la locul de emanaţie) într-un rezervor sau în tuburi, pentru diferite întrebuinţări. Apa care a fost captată trece in conductă. (Poetic) Desţeleniţi, irigaţi, electrificaţi,- Captaţi clocotul şuvoaielor din Carpaţi. TOMA, C. V. 212. + F i g. (Cu privire la persoane) A prinde în mreji, a cîştiga sau a atrage de partea sa prin diferite manopere sau şiretenii. CAPTĂBIL, -Ă, captabili, -e, adj. (Despre lichide sau gaze) Care poate fi colectat, adunat, pentru a i se da diverse întrebuinţări practice. CAPTALĂN, captalani, s. m. (Şi în forma căptălan) Plantă erbacee asemănătoare cu podbalul, cu frunze mărişi late şi cu flori purpurii (Petasites officinalis). + Nume dat frunzelor acestei plante, întrebuinţate ca acoperiş la stupii primitivi de albine. Răstoarnă albinele frumuşel din pălărie in buştihan, îl întoarce binişor cu gura in jos, îi pune deasupra nişte căptălani, ca să nu răzbată soarele şi ploaia. CREANGĂ, P. 239. — Variantă: c&plfilăn s. m. CAFTĂItE, captări, s. f. Acţiunea de a capta; colectare a lichidelor sau a gazelor. Captarea izvoarelor de ape minerale. CAPTÎV, -Ă, captivi, -e, adj. Prins şi lipsit de libertate, prizonier. Valurile se smîceau şi urlau ca nişte bestii captive. GALACTION, O. I 198. «$> (Glumeţ) Mi-a 'încuiat ghetele şi pălăria in scrin. O săptămînă m-a ţinut astfel captiv, pină s-a potolit primejdia. CARĂGIALE, M. 280. <$> Balon captiv = balon legat prin cabluri de un punct de pe sol. Captivă, captivez, vb. I. Tranz. A produce asupra cuiva o impresie fermecătoare, a atrage, a cuceri, a subjuga. E atît de obişnuită să captiveze şi să stăpînească publicul cu glasul ei frumos. CARAGIALE, O. III 8. CAPTIVĂM', -Ă, captivanţi, -te, adj. Care captivează, cuceritor, fermecător. O priveşte iubitor, zîmbind inconştient de risul ei drăgălaş, captivant. VLAHUTĂ, O. A. III 137. CAPTIVAT, -A, captivaţi, -te, adj. Cucerit, subjugat de ceva sau de cineva care produce o impresie puternică de admiraţie, simpatie etc.; fermecat. Asculta captivată pe conferenţiar. CAPTIVITĂTE, captivităţi, s. f. Faptul de a fi captiv; starea în care se află un om lipsit de libertate; prizonierat, robie. <$> (Mai rar, fiind vorbu despre animale) Este interzisă deţinerea de vinat in captivitate, fără aprobarea Ministerului Gospodăriei Silvice. B. O. 1953, 37. CAPTURĂ, capturez, vb. I. Tranz. A prinde, în timpul luptelor sau ca urmare a unei ocupaţii militare, unităţi armate inamice sau a lua materiale aparţinînd inamicului. Un escadron de roşiori.., captură cîteva care de proviziuni destinate oştilor turceşti din Rahcva. ODOBESCU, S. III 597. CAPTURĂRE, capturări, s. f. Acţiunea de a captura. CAPTIjRA, capturi, s. f. 1. Material capturat, pradă. Capturi de vase inamice. 2. (Rar) Capturare, prindere a unui inamic sau a materialului inamic; (prin exagerare) prindere a unui răufăcător. Trebuie să ştim noi mai întîi cine e tipul ăsta. Dacă este ce bănuiesc eu, apoi atunci captura lui s-o facem noi. CARAGIALE, M. 73. CAPUCHEHĂIE s. f. (Turcism învechit) Reprezentant al domnitorilor romîni la Poarta otomană. — Variantă: capicliehâie s. f. CAPUDĂN s. m. (Turcism învechit, în compusul) Capudan-paşn= comandant al flotei turceşti; căpitan-paşa. Capudanul-paşa Piale era ungur. ODOBESCU, S. I 121. CAPUGÎU, capugii, s. m. (Turcism învechit) Trimis al sultanului însărcinat cu aducerea la îndeplinire a hotărîrilor acestuia în Ţările Romîne, privind în special schimbarea domnilor. Pentru a zbura capul unui domn era destul să vie în Bucureşti sau în Iaşi un capugiu cu un gealat, săi arate arzul sultanului fi capul domnului era luat în traistă şi dus la Ţarigrad. GHICA, S. A. 30. Compus: capugi-baş (sau -başa) = căpetenie a capugiilor. Turcul capugi-baş călare înainte, arhiereii purtînd racla, domnul, boierii şi poporul in urmă. NEGRUZZI, S. I 284. CAPUŢtN s. n. v. capujiticr. CAPUŢINER, capuţinere, s. n. (învechit) -Cafea cu lapte (servită în localuri) şi conţinînd mai multă cafea decît lapte. Nu mîncase de vreo trei zile decît ceaiuri şi capuţinere. CAMIL PETRESCU, N. 28. A aşteptat ceasuri întregi pe un prieten, doar îl va cinsti cu un capuţiner. GHEREA, ST. CR. III 111. — Variantă: capuţin (CARAGIALE, O. III 167) s. n. CAR1, cari, s. m. (Şi în forma regională cari; de obicei Ia pl.) Insectă din ordinul coleopterelor, care trăieşte în lemn şi-l roade (Abnobium pertinax). Pe sub grinzile afumate, sparte de cari, stau buruieni şi flori uscate, puse acolo din ani uitaţi. CAMILAR, TEM. 26. Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. EMINESCU, O. I 69. Aduc colb mărunt de aur, Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. EMINESCU, O. I 87. Făină de cari = fărîme mici care cad din lemnul măcinat de aceste insecte. CAR2, care, s. n. 1.1. Vehicul încăpător pe patru roţi (tras de cai, de boi etc.), care se foloseşte la ţară pentru transportarea poverilor. Care cu poveri de muncă Vin încet şi scîrţîind. COŞBUC, P. I 47. Puposit-au. .. Zece care mocăneşti, Cu boi albi. ALECSANDRI, P. II 104. Du-te, dor, cu carele. N-aştepta căruţele; Cărtiţele-s mititele Şi nu-nchepi (— încapi) dorule-n ele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 90. Acolo erau două drumuri, care se despărţeau. Unul era bătut de care şi celalt părăsit. ŞEZ. IV 171. Car de asalt = tanc. Carele de asalt înţepeniseră in lungul drumurilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. Car funebru (sau mortuar, funerar) = dric. (învechit şi popular) Car de foc — tren. A} vrea să plec Ia drum mai mare. Dar nici pe jos nici de-a-n călare Şi nici cu carul cel de foc. Ci c-o trăsură ferecată, De zece cai in şir purtată. MACEDONSKI, O. I 58. Şi fluieră o dată, de nici fluierul de la carul de foc nu l-ar fi întrecut. RETEGANUL, P. V 6. Expr. A Ii a cincca roată la car (sau la căruţă) v. cincilea. CARABINĂ - 334 — CARACUL Nici în car, nici în căruţă (nici în fclcguţă), se spune despre cineva care nu vrea nici într-un fel, nu se mulţumeşte în nici un chip. Compuse: cnrul-mare (sau numai carul) = constelaţie din emisfera boreală, alcătuită din şapte stele, aşezate în aşa fel, încît creează imaginea unui car cu oiştea în jos; ursa-mare. Ţii minte tu, iubita viea, O noapte de argint în care Mi-ai arătat pe cer o stea Din carul- mare? TOPÎRCEANU, M. 64. Luceafăru-i gata s-apuie. Iar carul spre creştet se suie Cu oiştea-n jos. COŞBUC, P. II 7; carul-mic = constelaţie din emisfera boreală, alcătuită din şapte stele (printre care şi steaua polară), dispuse în chip asemănător cu stelele carului-mare; ursa-mică. + (în antichitate) Vehicul cu două roţi, tras de doi sau de patru cai, folosit la lupte, jocuri şi ceremonii. Car de triumf.-^ F i g. A patra primăvară acuma se grăbeşte La caru-i să înhame pe zefirii uşori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Cantitatea de material care se poate încărca o dată într-un car (1). A descărcat din fugă un car de secară în saci. SP. POPESCU, M. G. 27. Se duce la pădure să-şi aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 143. Am fost să cumpăr un car de lemne. ALECSANDRI, T. I 317. + Fig. Cantitate sau număr mare; mulţime; grămadă, droaie. Un car de copii. Un car de minciuni. Un car de ani. a VA intra masiv şi greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. 9. ^ Loc. a d v. Cu carul = din belşug. II. 1. Piesă de formă cilindrică pe care se fixează hîrtia la maşina de scris şi care, deplasîndu-se lateral şi rotindu- se, face posibilă scrierea succesivă a literelor şi a rîn- durilor. 2. (Regional) Parte a ferăstrăului mecanic pe care se aşază buşteanul pentru a fi tăiat şi prefăcut în scînduri. CARABINĂ, carabine, s. f. 1* Armă de foc portativă avînd ţeava ghintuită şi fiind mai scurtă şi mai uşoară decît puşca. într-o odaie stăteau in perete, pe un covort săbii şi carabine. GALACTION, O. I 328. Cu o rugină de puşcă... nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită. ODOBESCU, S. III 15. O descărcătură de carabină făcu să răsune văile una după alta. BOLINTJNEANU, O. 331. 2. Cîrlig închis prin intermediul unui arc, care se fixează la extremitatea unui lanţ sau a unei curele pentru a prinde de el diferite obiecte. Cum s-a putut desface [ceasornicul] din carabina lănţugului? SADOVEANU, N. F. 95. CARABINIER, carabinieri, s. m. (învechit) Soldat înarmat cu o carabină. — Pronunţat: -ni-er. CARACĂTIŢĂ, caracatiţe, s. f. Animal marin din încrengătura moluştelor, cu corpul rotund şi cu opt braţe puternice, prevăzute cu ventuze cu care se poate fixa pe stînci. Avea a durere de cap Neadormită... înfiptă în creierii lui ca o caracatiţă. GALACTION, O. I 263. Poteca se desface înaintea ta ca o caracatiţă cu picioarele împrăştiate pretutindeni sub desişul pădurii. HOGAŞ, M. N. 76. CARACHItJL s. m. şi n. v. caracul. caract£r, caractere, s. n. 1. Particularitatea fundamentală a omului, care se manifestă în orientarea, unitatea şi consecvenţa ideilor şi acţiunilor sale. Să-i las [posterităţii] ca o enigmă caracterul meu bizar. MACE- DONSKI, O. I 71. Prin vioiciunea glumeaţă a caracterului său... a lăsat plăcute şi vesele suvenire. ODOBESCU, S. III 22. Nu avusese vreme a-şi dezveli uritul caracter. NEGRUZZI, S. I 142. <0> Dans de caracter = dans care exprimă ecţiuni sau sentimente. Comedie de caracter = comedie în care (spre deosebire de comedia de intrigă sau de moravuri) intriga ia naştere din conflictul între caracterele personajelor. + Calitate morală care se mani festă prin tenacitate, voinţă fermă, perseverenţă şi corectitudine. Om de caracter. •+- Individualitate, prezentînd trăsături psihice complexe, zugrăvită cu vigoare într-o- operă literară. Personajele satirice ale operelor clasice nu sînt scheme, caricaturi, ci caractere. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 341, 3/3. 2. Trăsătură particulară, distinctivă, care constituie specificul unui lucru. V. formă, aspect, înfăţişare. Partidul a reuşit să mobilizeze clasa muncitoare la acţiuni cu caracter economic şi politic, care au culminat prin luptele ceferiştilor şi petroliştilor din 1933. REZ. HOT. I 151. Caracterul modului de producţie este determinat, în ultimă instanţă, de nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie materiale ale societăţii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. 3. Semn grafic, literă (de tipar sau de mînă). Iniţialele acestei cărţi cu buchi erau scrise ciudat cu cerneală roşie ca sîngele, caractere slave de o... fantastică arătare. EMINESCU, N. 44. — Accentuat şi: carácter. CARACTERISTIC, -A, caracteristici, -e, adj. (Adesea urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «pentru ») Care constituie caracterul distinctiv al unui lucru sau al unei fiinţe, care caracterizează un lucru sau o fiinţă. In imaginea artistică... tot ce nu e tipic este înlăturat şi în schimb se accentuează tot ceea ce este caracteristic. V. ROM. decembrie 1950, 187. Melancolia în vîrsta lui e semnul caracteristic al orfanilor. 'EMINESCU, N. 35. Fiecare generaţie produce naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social şt istoric al fiecărei epoci. ALECSANDRI, S. 25. CARACTERÍSTICA, caracteristici, s. f. 1. Caracter predominant propriu unui lucru, unei persoane, unui fenomen; (uneori) însuşire tipică, care diferenţiază un lucru de altul, prin care se recunoaşte un lucru dintre altele. Neîntrerupta îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi de trai este o caracteristică a economiei socialiste planificate. SCÎNTEIA, 1951, nr.'2145. Impiegatul îl observă [paşaportul], uitîndu-se cînd la mine cînd la caracteristicile însemnate într-însul. GHICA, S. 244. 2. Partea întreagă a unui logaritm. CARACTERIZA, caracterizez, vb. I. Tranz. 1. A constitui caracteristica unei fiinţe sau a unui lucru. Modestia care-l caracteriza nu i-a permis să primească a fi numit... ca titular. GHICA, S. 670. <£• Refl. pas. Statul de democraţie populară se caracterizează prin atragerea la conducerea statului a milioane de oameni ai muncii. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 7, 68. 2. (Subiectul este omul) A înfăţişa, a descrie, a face să reiasă nota caracteristică a unei fiinţe sau a unui lucru. Se înţelege că n-am avut pretenţiune... să caracterizez întreaga mişcare critică de la Aristóteles încoace. GHEREA, ST. CR. II 14. — Prez. ind. pers. 3 şi: (învechit) caracteriza (ODOBESCU, S. III 75). CARACTERIZARE, caracterizări, s. f. Acţiunea de a caracteriza şi rezultatul ei; indicare a notei caracteristice a unei fiinţe sau a unui lucru. Caracterizarea operei lui Eminescu. CARACÜDA, caracude, s. f. 1. Caras. La Gherase se mîncadc obicei brinză de Brăila foarte sărată şi saramură de caracudă foarte pipărată. BART, E. 194. Numai ştiucă şi păstrungă, Şi galbenă caracudă. TEODORESCU, P. P. ,500. 2. Nume dat peştilor mici. CARACÜL, (1) s. m., (2) s. n. 1. Numele unei rase de oi cu blană buclată, de obicei neagră, asemănătoare cu astrahanul. 2. Blăniţă de miel aparţinînd acestei rase, din care se fac căciuli, paltoane etc. — Variantă: carachiúl s. m. şi n. CARAF — 335 — CARBON CARĂFĂ s. f. v. şrarafă. CARAGĂŢĂ, caragaţe, s. f. 1. Coţofană, ţarcă. Plesnind de trei ori din bici, de astă dată mă făcu o caragaţă. ŞEZ. VII 53. (Cu valoare de interjecţie, imitînd strigătul coţo- fenei; atestat în forma garagaţă) Taci... muiere ; şi ce-ai văzut şi ce-ai auzit mai bine le vedea şi le auzki coţofenile, că tot atita era. Garagaţa, ca şi ele; şi ce mi-e mintea lor, ce mi-e mintea ta? DELAVRANCEA, S. 224. 2. F i g. (Familiar) Femeie vorbăreaţă. V. gaiţă. Să nu crezi că mă cheamă « Bădia o; ia, stolul acesta de caragaţe, pe care-l vezi dumneata aicea, a gătit de cuviinţă să mă boteze după 'legea lor. HOGAŞ, M. N. 32. — Variantă: garagnţă s. f. CARAGHIOS, -OĂSĂ, caraghioşi, -oase, adj. Care provoacă rîsul, ridicol, comic; care nu merită să fie luat în serios. Mă întorc de acolo cu cîteva flori culese pe care le port prosteşte, fără îndemînare.. . ştiind că sînt caraghios. SEBASTIAN, T. 71. De numele lui Caragiale sînt legate atitea tipuri caraghioase, atîtea vorbe de spirit. GHEREA, ST. CR. II 132. (Substantivat) Om lipsit de seriozitate, care se face ridicol, care provoacă rîsul. Şi porţi şi pumnal, caraghiosule. CAMIL PETRESCU, T. II 237. — Pronunţat: -gltios. CAR AGHJ 0 SLÎ C, caraghioslîctiri, s. n. Faptă sau gest care stîrneşte rîsul; giumbuşluc, bufonerie. Au pornit pe la amiasi îmbrăcaţi in haine pestriţe, cu coade de vulpi lâ căciuli... strîmbindu-se la lume pe uliţă şi făcînd fel de fel de caraghioslicuri. GHICA, S. 322. -4- Lucru neserios, ridicol. — Pronunţat: -ghios-. CARAMBOL, caramboluri, s. n. 1. (La jocul de biliard) Atingere cu bila proprie a celorlalte două bile (ceea ce marchează un punct valabil pentru jucător). 2. F i g. (Familiar) încurcătură, zăpăceală, ciocnire. CARAMEA s. f. v. caramelă. CARAMELĂ, caramele, s. f. (De obicei la pl.) Bomboană făcută din zahăr ars amestecat cu coloranţi şi cu diferite substanţe care îi dau gust şi aromă. V. acadea. — Variantă: caramefi (PAS, Z. I 139) s. f. CARAMFÎL s. m. v. calomiir. CARANTINĂ s. f. Punct sanitar pentru izolarea şi cercetarea persoanelor, vaselor sau mărfurilor care vin dintr-o regiune sau dintr-o ţară bîntuită de o epidemie; menţinere în izolare (care odinioară dura 40 de zile) a persoanelor bănuite că ar putea răspîndi o boală epidemică. Pînă după miezul nopţii, am stat numai intr-o fumăraie de baligi, ca la carantină. CREANGĂ, A. 125. Terminînd Ia Giurgiu zilele de carantină... GHICA, A. 28. CARAPĂCE, carapace, s. f. înveliş dur (osos sau cal- caros) care protejează corpul unor animale (cum e racul, broasca ţestoasă, tatuul etc.) CARĂS, caraşi, s. m. Peşte de baltă, de culoare verde-cafenie sau gălbuie, cu capul scurt şi cu solzii mari (Carassius vulgaris); caracudă. Du-te, Rusalie, pe ceea lume, şi să vii înapoi cînă or ieşi caraşiifripţi din Bahlui! ALECSANDRI, T. 1017. CARĂT, carate, s. n. 1. Unitate de măsură întrebuinţată pentru a evalua titlul aurului într-un aliaj de aur, reprezentînd a 24-a parte din masa totală. Ceas de aur de ÎS carate. 2. Unitate de greutate pentru diamante şi alte pietre preţioase avînd circa 200-206 mg. Briliant de 2 carate. CARAUL S. m. v. caraulă. CARATJLA, caraule, s. f. (Azi rar) 1. Pază, gardă, «trajă. S-a legat că face de caraulă. GALACTION, O. I 269. Se duse la primărie şi-i dete vătăşelului porunca să meargă cu doi oameni de caraulă, ca să-l ieie pe Duţu. SLAVICI, O. I 375. 2. Om care face de pază, santinelă. Caraulele au băgat de seamă că a crescut şi mai mult gîrla. STANCU, D. 113. De la odăi ieşeau slujitori, umblînd pe cărări ştiute, in toate cotloanele aşezării, luînd caraulele vechi şi aşezind altele proaspete. SADOVEANU, F. J. 170. Sub pridvorul din faţă, nişte corni bătrîni stau ca nişte neclintite caraule. MACEDONSKI, O. III 109. —-Variantă: caraul, carauli (ALECSANDRI, T. 417), s. m. \ CARAVANĂ, caravane, s. f. 1. Convoi de oameni şi de animale de povară care transportă mărfuri, bagaje etc. prin pustiuri sau prin stepe. Ca o caravană prin deşert Care se pierde, sufocată In norii de nisip. .. De-abia mai răsuflăm Prin negura de pulbere uscată. CAMIL PETRESCU, V. 15. Fila albă de hirtie, ca un pustiu pe care paşii nici unei caravane nu şi-a însemnat urma... stă înaintea mea şi mă fascinează. ANGHEL, PR. 104. Pe la orele 3 după miezul nopţii caravana se prepară de plecare către Iordan. BOLINTINEANU, O. 302. Cind caravana ajunge la un izvor, toţi călătorii descalecă. RUSSO, O. 101. + Convoi de vehicule şi călători care parcurg un drum împreună. Caravana porni cu grabă la vale, lăsînd pe om tăcut şi pe dini urlînd. SADOVEANU, Z. C. 27. Mai mulţi tineri. .. urmau caravana călări. GHICA, S. 324. <$• Caravană cinematografică = grup de autocamioane şi maşini special amenajate care transportă aparate cinematografice şi filme şi dau reprezentaţii în diferite locuri. Caravana cinematografică a C.C.S. dă reprezentaţii pe marile şantiere. Fiecare sfat popular raional are caravana sa cinematografică. «$> F i g. Caravane de păsări călătoare treceau in zbor spre ţările unde înfloresc portocalii. BART, E. 167. 2. (Rar) Car sau căruţă mare pentru transport. Pornesc cu caravana părinţilor mei spre o rudă, la ţară. SAPOVEANU, P. S. 206: Şi-ndată umplea nouă caravane [cu saci de grîu], De trosneau osiile Şi scîrţiiau roţile. PĂSCULESCU, L. P. 24. CARAVANSERĂI, caravanseraiuri, s. n. (în Orient) Han mare la care poposesc caravanele. CARBID s. n. Combinaţie chimică de calciu şi carbon, întrebuinţată mai ales la fabricarea acetilenei; carbură de calciu. Lingă lămpile de carbid, lingă miner, Ochiul pieziş n-avea odihnă şi somn, Numărînd ceasurile de muncă vîndute pentru domni. VlNTILĂ, O. 22. La cinci şi jumătate s-au adunat aproape toţi. Fiecare cu felinarul lui de carbid, căruia îi mai dă apă şi îi potriveşte flacăra. BOGZA, T. 57. Felinarele cu carbid abia sparg bezna. BOGZA, C. O. 121. CARBOĂNŢĂ, carboanţe, s. f. (învechit) Carboavă. Deschid eu [jocul] ai o carboanţă, zise majorul, aruncînd un ban rusesc de argint. D. ZAMFIRESCU, R. 204. Ian să vidcm ce bacşiş mi-o aruncat boierul?.. . O jumătate de carboanţă. ALECSANDRI, T. 45. CARBOĂVA, carboave, s. f. (învechit) Monedă veche de argint sau bancnotă, egală în valoare cu o rublă, avînd odinioară circulaţie şi în Ţările Romîneşti. Arendaşul ii aruncă o carboavă. STANCU, D. 33. Peste vreo opt zile m-a călcat d. Guţă iar, şi iar mi-a şters carboava. CARAGIALE, M. 284. L-au slobozit din oaste... dîndu-i şi două carboave de cheltuială. CREANGĂ. P. 297. CARIiOLINÎUM s. n. Produs de culoare brună, obţinut prin distilarea cărbunelui de pămînt şi întrebuinţat la impregnarea lemnului sau ca insecticid. CARBON S. n. Metaloid tetravalent foarte răspîndit în natură, fiind componentul de bază al tuturor substan i CARBONAR — 336 - CARE ţelor organice; se găseşte mai ales în cărbunii de pămînt, în gazele naturale, în petrol, iar în stare elementară în diamant, în grafit şi în cărbunele negru. Chimia organică ■este chimia carbonului. (Hîrtie) carbon — hîrtie acoperită pe una din feţe cu o substanţă chimică colorată. CARBONAR, carbonari, s. m. Membru al unei organizaţii revoluţionare secrete din Italia la începutul secolului al XlX-lea, care lupta împotriva asupririi străine fi pentru unitatea Italiei. Părerea mea era că un tinăr care pleacă noaptea de-acasă s-o fi ducînd la o întrunire de carbonari. SADOVEANU, N. F/ 138. — Variantă: carvunăr s. m. CARBONAT, carbonaţi, s. m. Nume. dat sărurilor acidului carbonic. Unii sic că... [în apa izvorului] n-ar Ji altă decît carbonat de magnezie. NEGRUZZI, S. I 317. + (Adjectival) Care conţine carbon. Hidrogen carbonat. CARBONIC, -A, carbonici, -e, adj. Care conţine carbon în mare cantitate. <$> Acid carbonic = acid slab, compus din carbon, oxigen şi hidrogen, stabil numai în soluţie apoasă; (impropriu) bioxid de carbon. CARBONIFER, -A, carboniferi, -e, adj. 1. (Despre terenuri sau regiuni) Care posedă zăcăminte de cărbuni. întreaga trupă s-a deplasat in regiunea carboniferă din Valea Jiului. CONTEMPORANUL,' S. II, 1949, nr. 158, 8/2. 2. Care se ocupă cu extracţia şi prelucrarea cărbunelui; referitor la cărbunele de pămînt. Industrie carboniferă. . CARBONIZA, catbonizez, vb. I. R e f 1. A se preface în cărbuni (prin ardere). Lemnul s-a carbonizat, a în mirosul de răşină şi de carne carbonizată... păstorii începură să adune vitele. BOGZA, C. O. 36. CARBONIZARE, carbonizări, s. f. Acţiunea de a (se) carboniza; prefacere, transformare în cărbuni; ardere. Cărbunii naturali provin din carbonizarea lentă a resturilor de plante terestre şi acvatice. CARBURA, carburez, vb. I.. Tranz. (Tehn.) A introduce carbon în fier sau într-un aliaj feros în stare topită. CARBURANT, carburanţi, s. m. Combustibil lichid folosit Ia motoarele cu Explozie. Benzina uşoară este un carburant. CARBURÂRE, carburări, s. f. Acţiunea de a car- bura. Fierul este supus carburării. CARBURATOR, carburatoare, s. n. Aparat pentru amestecarea aerului cu combustibilul (la motoarele cu explozie). CARBURAŢEE, carburaţii, s. f. Amestecarea combustibilului lichid cu aerul în anumite proporţii pentru a putea alimenta un motor cu explozie. <§>■ Cameră de car- buraţie = parte a carburatorului unui motor, cu explozie în care se face amestecul carburantului cu aerul, în vederea alimentării motorului. — Pronunţat: -ţi-e. OARBtJRĂ, carburi, s. f. Corp rezultat din combinarea carbonului cu un metal. Carbură de fier. CARCALlîTE s. m. (Rar) Băutură care se prepară dintr-un amestec de vin, sirop şi sifon. CARCASA, carcane^ s. f. 1. Totalitatea oaselor care alcătuiesc scheletul unui animal. 2* Scheletul unei maşini, al unei construcţii etc. care serveşte drept suport al întregii lucrări; cadru, osatură. CARCERĂ., carcere, s. {. (în regimurile trecute) încăpere mică ţi întunecoasă în închisori, folosită pentru detenţiunea temporară a unei persoane pedepsite cu înăsprirea regimului. în anii• cumpliţi, în carcerele strîmU în care burghezia ne-azvîrlit... CASSIAN, H. 8. + încăpere la cazărmi şi la şcoli (de obicei de forma şi mărimea unui dulap) unde se închideau militarii şi elevii pedepsiţi. CARDAMÂ, cardamale, s. f. Plantă mică, erbacee, cu tulpina'tîrîtoare, ramificată şi cu flori mici, albe; creşte mai ales prin jurul izvoarelor, pîraielor şi prin mlaştini. Frunză verde cardama. ALECSANDRI, P. P. 344. CARDANIC, -A, cardanici, -e, adj. 1. (Despre un sistem de suspensie) Care permite unui obiect suspendat să-şi păstreze poziţia orizontală. Busola vapoarelor t instalată cu suspensie cardanică. 2. (Despre un sistem de articulaţie a două piese ale unui mecanism) Care permite uneia din piese să-şi păstreze poziţia favorabilă transmiterii mişcării, indiferent de poziţia celeilalte piese. Axă cardanică sau ax cardanic = arbore de transmisie (la automobil sau la alte maşini), care leagă cutia de viteză cu arborele diferenţialului. Iordănete apucă în dreapta axa cardanică strălucitoare şi unsuroasă. DUMITRIU, V. L. 108. CARDÂT, -A, cardaţi,-te, adj. (în industria textilă; despre lînă, bumbac etc.) Scărmănat, dărăcit. Şi-au luat angajamentul... să livreze sule de mii de kilograme de fire cnrdate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 1/5. cardiAc, -A, cardiaci, -e, adj. Referitor la cord, la inimă. Muşchi cardiac. + (Substantivat) Persoană care suferă de o boală de inimă. Medicament pentru cardiaci. — Pronunţat: -di-ac. CARDINAL1, cardinali, s. m. Rang în ierarhia bisericii catolice purtat de înalţii demnitari care alcătuiesc consiliul papei şi care, la moartea pontificelui, aleg din mijlocul lor pe noul papă. <$* (Adjectival, numai în e x p r.) Roşu- cardinal. — roşu-purpuriu. CARDINAL2, -A, cardinali, -e, adj. Principal, esenţial, fundamental. Punct cardinal sau (neobişnuit) parte cardinală — fiecare dintre cele patru puncte principale ale orizontului (est, vest, nord, sud), care ajută la determinarea poziţiei unui punct pe glob. Eram in clasă şi profesorul ne vorbea tocmai despre cele patru părţi cardinale. SLAVICI, O. I 83. Numeral cardinal — numeral care exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, fiinţe etc. CARDINALĂT s. n. Demnitatea de cardinal. Dorea în tot chipul să cîştige favorul împăratului, ca printr-însul să dobîndească cardinalatul. BĂLCESCU, O. II 219. CARDIO GRÂT, cardiografe, s. n. Aparat care înregistrează pulsaţiile inimii. ■—Pronunţat: -di-o-. CARDIOLOGÎE s. f. Ramură a medicinei care se ocupfl de bolile inimii şi ale vaselor sanguine. — Pronunţat: -di-o-, CARDIOSCOPÎE, cardioscopii, s. f. Examinare a bătăilor inimii cu ajutorul unui aparat special. CARDIOVASCULAR, -ă, cardiovasculari, -et adj. Privitor la legătura fiziologică sau patologică dintre inimă şi vasele periferice şi viscerale. — Pronunţat: -di-o-. CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuinţat pentru a afla despre cine sau ce este vorba şi adesea în ce fel se prezii tă o fiinţă sau un lucru despre care avem oarecare cunoştinţă) Care n-a înţeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult?<=3 Ce faci acolo, măi? Stai! Care eşti? DUMITRIU, N. 221. îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creşteri!. .. Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. CARE — 337 — CARENŢĂ SADOVEANU, B. 55. (Uneori întregit prin «oare») •, Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. (Introduce propoziţii interogative indirecte) L-a întrebat care ii place mai mult. E x p r . (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva ? De asta te plingi, stăpine? — D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe carcî = care din doi e astfel, îneît să poată întrece sau birui pe celălalt ? Să se aleagă care pe care! SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dinsul. CREANGĂ, P. 301. Moş Corbule, să te văd. .. care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri... ? ALECSANDRI, T. 237. (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ţine la viaţă înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau in loc şi-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncţie, însoţind numele din propoziţia regentă căruia îi ţine locul în pror poziţia subordonată) 1. (Introduce propoziţii atributive) Sora mea care mă purta in cîrcă, care-mi dădea cele dinţii■ vişine pîrgiiite, care nu mă lăsa să pling niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sintem pe moşia unei gheonoaie, care e atit de rea, incit nimeni nu calcă pe moşia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-incet intr-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lingă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moş Vlad, în căruţa căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14. Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la cîntare. ALEXANDRESCU, P. 120. <$■ (Popular, la acuz. fără prep. « pe») Parcă se petrecea nu ştiu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndru- liţa ta Care-o iubeşti acuma. .. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 248. (Precedat de « acel o, « acela » sau « cel t>, « cela i>) Fraţilor, a cuvîntat el, umpleţi iar cupele şi beţi pentru cei care ar lupta şi de acum înainte împotriva asupritorilor şi viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268.1-a dat poruncă ca să-i descliiză toate tronurile cu haine spre a-şi alege... pe acelea care ii va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ţi scoatem costiţa ceea care ţi-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine ? (Popular, în locul construcţiei cu prepoziţie a lui « care » se foloseşte uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-1 exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziţie) Fata, care îngheţase sîngele in ea de frică, îşi pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului- Verde, care de atîta vreme mă bat cu dinsul... eu ţi-oi da pasărea. ŞEZ. IV 173. Bată-te, bădiţă, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Careţi sîmbăta-ntre ele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 257. <$>■ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea şi iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fintină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. «$• (Introduce propoziţii atributive circumstanţiale) a) (Cu nuanţă finală) Dorobanţii să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzişurile şi să bată pe două poşte satele vecine şi pădurile. CAMIL PETRESCU, B. 17. b) (Cu nuanţă condiţională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinşi pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce.. . Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăţie. CREANGĂ, P. 192. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 287- + (Cu sens neutru) Ceea ce. Dete , de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru şi mincă, bău şi trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumăraţi. RE- TEGANUL, P.I 70. Baba îşi luă cămeşa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, p. 4. Un văcar adese tot se minia, De care sătenii nimic nu ştia. PANN, P. V. III 16. <ţ> Loc. 22 c o n j. După care = după aceea. Chemînd şi pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mină îi răsuci, îi răbufni lapă- ' mint... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. E x p r. (Să) nu care cumva să... = nu cumva să... ll rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muşte. ŞEZ. IV 172. Nu care cumva (oare) nu cumva. . . ? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinereţile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri muaţăîeie?-DELAVRANCEA, S. 111. b) (în corelaţia « care.. . care. . . », exprimă ideea de opoziţie sau de distribuţie) Unul... altul. . ., acesta... acela. . ., parte... parte.. . Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se. .. care zicînd că « de! aşa e. . . ». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu linguriţa, care cu furculiţa. SEVASTOS, N. 284. Să-ţi facă o rochie de logodnă, frumoasă ca ctmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ŞEZ. VI 171. Ful ga masa că-şi gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, p. p. 56. <*> E x p r. Care (mai) de Care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rid cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai şiret la cuvînt. DELAVRANCEA; H. T. 15. Se adunară... alergind pe capele, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergind care de care din toate părţile. CREANGA, A. 8. 4. (învechit şi popular, raportîndu-se la întreaga propoziţie precedentă) Din care cauză...; şi..., de unde. . . Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rîd, să-şi ceară de la mine trei daruri şi-i voi da ; care mulţi s-au ispitit.. . să jacăpe împăratul sărîză. ŞEZ. II118. — Forme gramaticale: limba literară foloseşte forma care la nom. şi acuz. m. şi f., atît la sg. cît şi la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. şi f. cărora', (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. şi f. căror.— Nom. sg. m. şi: (articulat, învechit) carele (COŞBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. şi: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. şi f..şi: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P, 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. şi: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R: 5); gen.-dat. sg. f. şi: (învechit şi regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) şi (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127). CARfiNĂ, carene, s. f. Partea inferioară a unei nave, care stă în apă, sub linia de plutire. CARENŢĂ, carenţe, s. f. (Rar) Lipsă, deficienţă. Concentrind focul criticii asupra ultimelor carenţe ce trebuie i CARETAŞ — 338 — CARÎ MB lichidate, dramaturgia sovietică îndeplineşte un rol patriotic- educaliv de cea mai mare însemnătate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, S/l. CARETAŞ, caretaşi, s. m. Meşter de carete. La Radu- vodă era cuprinsă aşezarea lui Martin Ferenţ, caretaşul vestit, fabricant de cupele, de trăsuri, de droşti şi de căruţe. PAS, L. I 71. — Variantă: (Mold.) Carităş (ALECSANDRI, T. 588) s. m. CARfiTĂ, carete, s. f. Trăsură închisă, cu patru roţi. V. caleaşcă, rădvan, cupeu. Apoi a fost la noi şi doctorul cu careta. SLAVICI, N. I 300. La o staţie, unde careta domnească şi caleştile suitei trebuiau să schimbe caii, călătorii noştri deteră peste o scenă destul de neplăcută. CARAGIALE, S. U. 27. — Variantă: (Mold.) CarîlS (SADOVEANU, F. J. 298, ALECSANDRI, T. 46) s. f. CARCTE, careţi, s. m. (Mai ales la pl.) Nume dat unor viermuşori care se formează pe unele alimente (brînză, făină, carne etc.). CARfiU, careuri, s. n. 1. Mod de aşezare în formă de pătrat a unor persoane sau obiecte. Careu de pionieri. + (în trecut) Formaţie de infanterie rînduită ca o figură cu patru laturi (din care, uneori, poate lipsi una), pentru a se apăra împotriva atacurilor cavaleriei inamice. 2. Porţiune în formă de pătrat a terenului pentru fotbal, marcată cu alb, pe care jocul se desfăşoară după norme speciale; p. e x t. teren de sport. întorcea capul ca să nu vadă careul de tenis, unde şi ea jucase odată. BART, E. 315. 8. (La jocul de cărţi) Grup de patru cărţi de aceeaşi valoare. CAREVA pron. nehot. Vreunul, oarecare, cineva. Nici la piatră n-am ajuns, zise careva. DEŞLIU, M. 24. Duceţi-vă careva din bărbaţi. DAVIDOGLU, M. 34. Spune cine te-a-ntreba, Că tiu e ia dumneata, Ci la altul careva. SEVASTOS, C. 108. CARG0B6T, cargoboturi, s. n. Navă pentru transportul de mărfuri. Ei... lucrează, invingind nenumărate greutăţi, la un cargobot de 25000 tone. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 4,5. CARIA cariez, vb. I. Refl. (Despre dinţi) A se strica prin carie, a se găuri. Măselele s-au cariat. — Pronunţat: -ri-a. CARJÂT, -Ă, cariaţi -te, adj. (Despre dinţi) Ros de carie, găurit. Dinţi cariaţi. — Pronunţat: -ri-at. CARIATÎDA, cariatidej s. f. Statuie reprezentînd de obicei o femeie, care susţine, ca o coloană, o cornişă a unui acoperiş, o intrare etc. Balcoane grele ţinute pe umeri de cariatide de stuc. V. ROM. noiembrie 1950, 89. «$>• (Poetic) Stătea răzimată de balustrada cafenie a cerdacului şi, nemişcată, privea in zarea depărtată a drumului. O mai frumoasă cariatidă nu se putea închipui. HOGAŞ, M. N. 54. — Pronunţat: -ri-a-, CARICATURAL, -Ă, caricaturali, -e, adj. De caricatură, referitor la caricaturi. întreaga acţiune... capătă de la început un aspect caricatural. CONTEMPORANUL, S. II, nr. 108, 10/2. CARICATURĂ, caricaturi, s. f. 1. Desen care satirizează o persoană, o situaţie, un eveniment etc. prin sublinierea şi exagerarea intenţionată a caracterelor negative. Expoziţie de caricaturi. -f. înfăţişare ridicolă a unei persoane sau a unui lucru. Iaca Daniil Scavinschi, cel mititel de statură, Căruia-i căzu mustaţa şi e chiar caricatură. NEGRUZZI, S. I 208. 2. F i g. Imitaţie slabă, care denaturează originalul. CARICATURÍSM s. n. Mod caricatural de prezentare a unei persoane, a unui eveniment etc. Autorul nicăieri n-a făcut greşeala să cadă în caricaturism. GHEREA, ST. CR. II 135. CARICATURIST, caricaturişti, s. m. Artist care desenează caricaturi. Concepţia marxist-leninistă a călăuzit pe cei mai mulţi dintre caricaturiştii noştri pe calea unei arte noi, legată de înţelegerea şi interesul maselor muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 172, 6,1. CARICATURIZA, caricaturizez, vb. I. T r a n z. A înfăţişa (pe cineva sau ceva) printr-o caricatură. CARICATURIZARE, caricaturizări, s. f. Acţiunea de a caricaturiza; caricatură. carîdA, caride, s. f. Animal marin asemănător cu racul, care trăieşte în apropierea coastei şi este căutat pentru carnea lui gustoasă (Palaemon squilla). cArie, carii, s. f. Leziune într-un dinte sau într-o măsea, caracterizată prin măcinare înceată şi progresivă. — Pronunţat: -ri-e. CARIÉRÁ1, cariere, s. f. Loc de unde se extrag diferite varietăţi de piatră, marmură, pietriş sau nisip. La carieră detunăturile izbucneau de trei ori pe zi. JIANU, f C. 32. — Pronunţat: -ri-e-, CARIÎiRĂ2, cariere, s. f. 1. Profesiune, ocupaţie; ramură de muncă, de activitate. Pentru nepotul mătuşei Ruxandra cariera universitară fusese un ideal suprem şi realizat. C. PETRESCU, R. DR. 300. Pentru alegerea carierei se certase cu familia. BART, E. 119. Cariera literară a lui Caragiale se împarte in trei perioade. IBRĂILEANU, SP. CR. 252. 2. (în societăţile bazate pe exploatare) Poziţie în societate, situaţie bună. Dedicînd broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungînd cîndva miniştri, le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. E x p r. A face Carioră = a reuşi să obţină o situaţie bună. — Pronunţat: -ri-e-, CARIERISM s. n. Tendinţa de a face carieră2 (2), folosind orice mijloace; aspiraţie spre bunăstarea personală, fără a ţine seamă de interesele generale. — Pronunţat: -ri-e-. CARIERÍST, -A, carierişti, -sie, adj. Care luptă pe orice cale pentru a parveni şi a obţine succese personale mai presus de interesele generale. Prin verificare, au fost înlăturate din rindurile partidului o serie de elemente duşmănoase, străine, carieriste, ceea ce a avut ca urmare întărirea partidului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 564. — Pronunţat: -ri-e-, - CARIÓPSÁ, cariopse, s. f. Tip de fruct uscat, cu peri- carpul lipit de sămînţă. Fructul de grîu este o cariopsă. — Pronunţat: -ri-op-. CARITABIL, -Ă, caritabili, -e, adj. Care manifestă caritate; milos, generos. Gest caritabil. CARITATE S. f. (în societatea burgheză) Atitudine pretins miloasă prin care exploatatorii, dînd uneori pomeni, vor să pară generoşi. V. filantropie. (în trecut) Soră de caritate = infirmieră; (astăzi înlocuit prin) soră de ocrotire. CARÍMB, carimbi, s. m. 1, Partea cizmei care îmbracă pulpa piciorului de la genunchi pînă la glezne. V. tureatcă. Leventu îşi bătea c-o vărguliţă carimbii cizmuliţelor. SADOVEANU, P. M. 16. Cizmele de lingă pat, CARÎTAŞ — 339 — CAROSABIL încă pline de praf şi -păcură, işi făcuseră carimbii armonică. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Iar cel hoţ de căpitan. .. Mina pe carîmb băga, Mititel pistol scotea. TEODORESCU, P. P. 602. 2. Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai loitrei, în care ' întră spetezele carului. Peste cuprinsul întreg al chervanelor, erau aruncate ţoluri... cetluite temeinic cu frînghii... prinse cu noduri meşteşugite de carimbii uşor încovoiaţi ai draghinilor. HOGAŞ, DR. 284. De acum numai să te ţii bine de carîmbişi de speteze. CREANGA, P. 126. Din mesteacăn se fac butuci de roţi, oişti, carîmbi. I. IONESCU, D. 437. + Fiecare dintre cei doi drugi paraleli ai scării, în care intră fuşteii. CARÎTĂŞ s. m. v. caretaş. CARÎTĂ S. f. v. caretă. CARLINGĂ, carlingi, s. f. Cabina în care stă pilotul şi unde se află comenzile de zbor ale unui avion. CARMĂC, carmace, s. n. Unealtă pentru pescuit, constînd din mai multe şiruri de cîrlige mari de fier, de forma undiţei, care, aşezate în apă la diferite adîncimi, prind fără nadă peştele. Trebuia să trecem în mare spre locurile unde pescarii îşi aveau reţelele de carmace pentru pescuitul morunului şi nisetrului. SADOVEANU, O. A. II 196. CARMAJÎN s. n. (Regional) Piele vopsită în roşu- închis. Ţine să-i mai fie şi frumos împodobit [cojocul] cu flori tăiate din carmajin. SLAVICI, O. II 84. CARMÎN s. n. Culoare roşie-vie, preparată din cîrmîz; cîrmîz. CARNĂJ, carnaje, s. n. (Franţuzism) Ucidere în masă; măcel, masacru. CARNASIER, -ă, carnasieri, -e, adj. (Rar, despre animale) Care se hrăneşte cu carnea crudă a altor animale, care e lacom de carne; carnivor. + (Substantivat, f. pl.) Cele patru măsele mari şi tăioase ale unor animale carnivore. — Pronunţat: -si-er, CARNĂŢIE s. f. (Rar) Coloritul pielii unei persoane. —Pronunţat: -ţi-e. CARNAVĂL, carnavaluri, s. n. Petrecere populară constînd din jocuri mimice,, care alegorice, deghizări, focuri de artificii etc. La San Marco, în piaţă, Dulce curge-n carnaval Ca un vis a noastră viaţă. CARAGIALE, O. VII 132. Îmi pare c-am trăit odată în Orient, şi cînd, in vremea carnavalului, mă deghizez cu vreun caftan, cred a relua adevăratele mele veşminte. EMINESCU, N. 85. Baluri, •speţe, făclii, muzici, gondole, teatre, carnaval de cinci luni, iată Veneţia. NEGRUZZI, S. III 406. CARNAVALESC, -ESCĂ, carnavaleşti, adj. (Neobişnuit) De carnaval, privitor la carnaval. Humor carnavalesc. RUSSO, S. 166. CĂRNE, (2, rar 1) cărnuri, s. f. 1. Nume dat ţesutului muscular al corpului omenesc sau al animalelor. Doctorul in carnea mea Adîncă brazdă taie. COŞBUC, P. I 79. li sărise inima de frică şi-i tremura toate cărnurile. •. ISPIRESCU, L. 133. Cînd ţi-oi spune pină la sfîrşit, cred că ţi s-a incrîncina şi ţie carnea pe tine. CREANGĂ, P. 77. Carne vie — carne de pe care s-a jupuit pielea prin lovire, rănire etc. E x p r. A tăia (sau a da, a trage) , ÎH Carne vie = a) a tăia, a lovi în plin. Cînd aducea fata paloşxd... da în carne vie. ISPIRESCU, L. 27. , Băieţii, cam zglobii, Trag la naiba prin pustii, \ Nu ca mine-n cărnuri vii. TEODORESCU, P. P. 291; b) f i g. a curma fără cruţare un rău. (în legătură cu verbele «a transforma», «a folosi», «a trimite» etc.) Came de ! tun = masă de militari trimişi de clasele exploatatoare ' spre a fi masacraţi intr-un război nejust de pe urma căruia | ele să poată beneficia. Urzind planurile sale de război, imperialismul american contează pe folosirea unor teritorii ■ străine, pe folosirea altor popoare, destinate să servească drept carne de tun in vederea cuceririi dominaţiei mondiale , de către imperialiştii americani. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 114. A fi rău (sau bun) de carne = a se vindeca greu (sau uşor) de o rană. în carne şi oase = în persoană, în realitate. Carne din carnea cuiva = descendent direct din cineva, legat prin sînge de cineva. Carne sînt din carnea voastră ruptă. BENIUC, V. 10. Acreşte carnea pe ci/ieva sau a prinde, a pune carne = a) a se îngraşă. Sultănica... nu era d-alea tărtăneţele ce pune carnea pe coaste cu lopata, şi trece prin toate. DELAVRANCEA, S. 23; b) a simţi o satisfacţie, o mulţumire. Făt-Frumos privea şi creştea carnea pe el de mulţumire. ISPIRESCU, L. 108. A tremura carnea pe cineva = a tremura (de frică, de supărare etc.). îl iubea mult pe Dinu şi o apuca o groază care o făcea să-i tremure toată carnea pe ea cînd se gîndea că Dinu al ei poate să nu mai fie om de ispravă şi să n-o mai iubească. BUJOR, S. 41. A fi prieten unghie şi carne (cu cineva) = a fi prieten bun (cu cineva). Pavel făcu o păreche de ciubote de iuft vărului meu Ioan, cu care era prietin unghie şi carne. CREANGĂ, A. 103. A-şi pune (sau a-şi băga) carnea în (sau la) saramură = a face mari sforţări, a-şi expune viaţa, a face tot posibilul; a se face luntre şi punte. Cînd ii fi la vreun aman, să ne dai de ştire, că ne-om băga carnea în saramură şi nu te-om lăsa. SANDU-ALDEA, U. P. 231. 2. Bucată din muşchiul animalelor tăiate, întrebuinţată ca aliment. Porunci de tăie un bou şi alese toate cărnurile la un loc. ISPIRESCU, U. 86. El scoase o torbă plină de cărnuri fripte. ALECSANDRI, la TDRG. Am mincat carne de miel. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 364. Carne albă V. a I b. 3. Parte moale de sub coaja fructelor, care înconjură seminţele. V. miez. Poame cu carnea bogată. CARNET, carnete, s. n. 1. Caiet mic, de buzunar, pentru diferite însemnări. Umblă şi cercetează cu un plan albastru. înseamnă intr-un carnet. C. PETRESCU, R. DR. 203. 2. Caiet mic, cu date şi rubrici tipărite pentru diverse note şi însemnări cu caracter oficial. Carnet de vizite medicale. 3. Act, document în forma unui caiet mic, care atestă apartenenţa posesorului la o organizaţie politică sau de mase. Carnet de partid = carnet care dovedeşte apartenenţa la un partid comunist sau muncitoresc; carte de membru. Carnet de bord = caiet în care se înseamnă drumurile unui autovehicul de transport, pentru a i se controla uzajul, consumul de carburanţi etc. CARNEŢEL, carneţele, s. n. Diminutiv al lui carnet (1). Mîini harnice notau în carneţele... Şi cifrele notate... Oţel erau şi fapte grăitoare. TULBURE, în POEZ. N. 445. CARNIY6R, -Ă, carnivori, -e, adj. Care se hrăneşte cu carne. Toată lumea cunoaşte lupul, fiara asta carnivoră şi nesăţioasă. NEGRUZZI, S. I 279. (Substantivat, n. pl.) Ordin din clasa mamiferelor cuprinzînd animalele care se hrănesc cu carne, au dinţi canini lungi şi ascuţiţi, măsele carnasiere, mirosul şi auzul fin. Avea obrajii îmbujoraţi, dinţii enormi de carnivor robust, ochii albaştri fără de expresie. BART, E. 375. CARO, carale, s. n. Una dintre cele două culori roşii ale cărţilor de joc, însemnată prin romburi. Aşteptam pe riga de caro, şi-mi iesă cel de ghindă. ALECSANDRI, T. I 343. CAROSĂBIL, -Ă, carosabili, -e, adj. (Despre drumuri, şosele, străzi) Care permite circulaţia vehiculelor cu. patru sau mai multe roţi. <$> Parte carosabilă .-WM CAROSERIE — 340 — CARTE (a unei străzi, a unei şosele) = parte a unei şosele sau străzi rezervată circulaţiei vehiculelor. CAROSERÍE, caroserii, s. f. Parte a unui vehicul aşezată deasupra osiilor şi roţilor şi amenajată anume pentru transportul oamenilor sau al mărfurilor. CAR0TÁJ s. n. Determinare a terenurilor scoarţei terestre prin scoaterea de carote2 sau prin măsurarea unor proprietăţi fizice ale rocii străbătute. CARÓTAl, carote, s. f. Varietate de morcovi foarte timpurii, cu rădăcini scurte, globuloase, de culoare galbenă- roşiatică, cu carnea foerte fragedă. CARÓTA2 carote, s. f. Probă cilindrică luată din fundul găurii unei sonde, pentru a determina structura geologică şi mineralogică a stratului. -£■ Probă cilindrică luată din betonul de fundaţie al unei şosele, după 28 de zile de la turnare. CAROTIDA, carotide, s. f. Fiecare dintre cele două artere principale situate de o parte şi de alta a gîtului, care duc sîngele de la inimă la cap. CARÓU, carouri, s. n. (Mai ales la pl.) Pătrăţel imprimat sau ţesut în unele stofe, format din dungi de altă culoare. Ţesături vărgate şi cu carouri. CARP s. n. Ansamblul celor opt oase mici care alcătuiesc articulaţia dintre antebraţ şi palmă; încheietura mîinii. CARPATIC, -A, carpatici, adj. Din munţii Carpaţi, al Carpaţilor. Vulturii carpatici. . CARPATÍN, -Ă, carpatini, -e, adj. (Rar) Carpatic. Coborît din întîmplare un moment din piscurile carpatine. CARAGIALE, O. VII 11. CÁRPAN s. m. v. carpen. CARPÉLA, cârpele, s. f. Totalitatea frunzelor modificate care alcătuiesc pistilul Ia plantele angiosperme sau care poartă ovulele la plantele gimnosperme. CÁRPEN, carpeni, s. m. Arbore cu lemnul tare şi alb, cu dungi argintii şi adîncituri pe trunchi, întrebuinţat la construcţii şi în rotărie (Carpinus betulus). La umbra unui carpen joi Trubadurul să poposim. DELAVRANCEA, T. 14. Carpenii stufoşi, salba moale şi teii cresc amestecaţi cu falnici jugaştri. ODOBESCU, S. I 147. El mi se culcă... Prin molifţi uscaţi, Prin carpeni vărgaţi. TEODORESCU, P. P. 65. —Varianta: cárpan (SADOVEANU, F. J. 367) s. m. ' CARPÉTÁ, carpete, s. f. Covoraş. CART, carturi, s. n. Serviciu de patru ore făcut pe bordul unei nave de către o parte din echipaj. Ofiţer de cart. CARTĂ, cartez, vb. I. T r a n z. A repartiza, a grupa scrisorile (la poştă), după adresele la care urmează să fie distribuite. (Refl. pas.) Scrisorile se cartează pe raioane. CARTAD0Ş s. m. v. caltaboş. CARTARE, cartări, s. f. Acţiunea dea carta; clasare a scrisorilor după adresă. Lucrează la serviciul de cartare. CÂRTĂ, carte, s. f. 1. Nume dat (mai ales în evul mediu) unui act sau document destinat a consemna unele drepturi sau libertăţi şi a servi drept constituţie unui stat. Regulamentul organic era o cartă care conţinea... şi dispoziţiuni administrative. GHICA, S. 469. 2. Pact politic fundamental. Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite — document încheiat între membrii : Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care se consemnează I scopul şi principiile de lucru ale organizaţiei, j . —Scris şi: (dnpă ortografie veche) chariă. j CĂRTE, cărţi, s. f. I. 1. Scriere (literară, ştiinţifică, ! didactică etc.) tipărită (sau destinată tiparului) şi legată ! sau broşată în volum. A scrie (a tipări, a citi) o carte, a i îmi defilează pe dinainte toată istoria pînă la sfirşitul J cărţii. SAHIA, N. 49. Rar îl vedeai cu cartea-n mînă, căci, j mai la urmă, nici nu prea avea cărţi de şcoală. HOGAŞ, ! DR. II 120. Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, i să ciţeşc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. | ODOBESCU, S. III 9. Cîmpul alb, oile negre, cine le vede nu le | crede, cine le paşte le cunoaşte (= Cartea). (Cu determinări indicînd natura, felul scrierii) Carte de şcoală. Carte de citire. Carte de bucate. Carte albastră (sau albă etc.) = publicaţie oficială a unui guvern, care • conţine1 documente justificative cu privire Ia o i anumită chestiune politică. <§* E x p r. A vorbf (sau a Spune) ca (lin carte« a vorbi ca un om învăţat, înţelepţeşte; a face caz de'erudiţia sa, a fi pedant. Carte de căpâtîi v.' căpătîi. + Diviziune mai extinsă decît un capitol a unei opere literare de proporţii mari. Eneida este compusă din 12 cărţi. 2. 'F i g. Cunoştinţe de scriere şi citire; învăţătură, ştiinţă, instrucţie, cultură, erudiţie. Vacă-Mare e boier get-beget, strănepot al Ţifescului, bolboroseşte trei vorbe franţuzeşti, nu ştie carte, abia poate iscăli şi braţul lui ţine gîrbaciul stăpînirii asupra « prostimii ». SADOVEANU, N. F. 47. Postelnicul Ştefan Meşter îşi petrecuse o parte din tinereţă la Veneţia, unde învăţase carte latinească. SADOVEANU, F. J. 516. întrecea mai pe toţi băieţii şi din carte, dar şi din nebunii. CREANGĂ, A. 2. Expr. A se pune pe Carte = a se apuca serios de învăţat. A îi tobă (sau burduf) de carte v. tobă. A nu şti boabă de carte = a nu şti nici citi nici scrie. Sărmane omule, dacă nu ştii boabă de carie, cum ai să mă înţelegi? CREANGĂ, A. 17. Om al căr{ii sau om de carte = om care citeşte mult, căruia îi place să studieze, să înveţe; cărturar. Cum scrie Ia carte = aşa cum trebuie, cum se cere; reglementar. 3. (învechit şi popular) Registru. C-o mină pe carte scrie Şi cu alta-mi face mie Să merg în cănţelărie, Să mă-nvăţ şi eu a scrie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 26. <§» Cartea mare — registru contabil principal care conţine rezumatul tuturor conturilor. Carte de imobil = registru mic în care se notează diferite date privitoare la locatarii unui imobil. II. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Carnet cu date personale, care atestă sau conferă anumite drepturi unei persoane. Carte de membru — carnet care dovedeşte apartenenţa cuiva la o organizaţie politică, de masă, profesională, la o societate culturală, ştiinţifică etc. Eu zic să puie pe masă cartea de membru. DUMITRIU, N. 247. Le arăta unde să se ducă pentru a căpăta cartea de membru. PAS, Z. IV 54. Carte de muncă = carnet pe care-1 posedă fiecare salariat şi în care sînt înscrise date în legătură cu activitatea lui profesională; carnet în care se ţine evidenţa zilelor-muncă ale membrilor gospodăriilor agricole colective. Brigadierul calculează cel puţin o dată pe săptămînă numărul de zile-muncă efectuate de fiecare colectivist şi le trece în cartea de muncă a acestuia. STAT. GOSP. AGR. 35. 2. Bucată de carton, cu însemnări tipărite sau scrise cu mîna, căreia i se dau diferite întrebuinţări. Carte poştală = bucată de carton de formă dreptunghiulară, cît un sfert de coală, care serveşte pentru corespondenţă; p. ext. conţinutul corespondenţei scrise pe acest carton. Cartea poştală, deşi alcătuită de o mînă neîndemînatică, era aşa făcută încît să poată străbate opreliştile pînă la Malu-Surpat. SADOVEANU, M. C. 75. Carte de vizită — bucată mică de carton pe care e tipărit numele (adesea CARTEL — 341 — CARTOF şi titlurile, profesiunea, adresa) unei persoane. Carte de intrare = permis de intrare la o bibliotecă publică, la un concert etc. 3. (Uneori determinat prin «de joc») Fiecare dintre cele 52 sau 32 de bucăţi de carton diferenţiate după culori şi după figurile însemnate pe unele dintre ele şi întrebuinţate la jocuri de noroc. Pe ici pe colo, pe la mese, se săreau grupe de jucători de cărţi, oameni cu părul in dezordine, ţinînd cărţile intr-o mină ce tremura, plesnind din degete cu ccelaltă înainte de-a bate, mişcindu-şi buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. Nu pot să bat măcar o carte!... Ce ghinion! ALECSANDRI, T. I 161. Trageţi toţi cîte-o carte! ALEXANDRESCU, P. 89. Expr. A da cărţilo pe raţă = a-şi da pe faţă gindurile, a-şi arăta planurile. A (sau a-şi) juca ultima carte = a întrebuinţa, în mod riscat, cele din urmă mijloace de care dispui, a face o ultimă încercare pentru a izbuti într-o împrejurare, într-o afacere etc. (Azi rar) A da în curţi = a face, cu ajutorul cărţilor de joc, prevestiri cu privire la viitorul cuiva (obicei bazat pe superstiţii). III. (învechit şi popular) 1. Scrisoare, epistolă, răvaş. [Sindipa filozoful] ar fi putut... să scrie sfetnicului măriei- tale Aban carte in care să arate răutatea fi primejdia săptă- minii ce a trecut. SADOVEANU, D. P. 137. împăratul... căzînd in zăcare, a scris carte frăţine-său, craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi. CREANGĂ, P. ÎS4-. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. EMINESCU, O. I 149. Mine să-mi faci carte către Barbu şi poruncă de invîrtejire Neagului. ODOBESCU, S. A. 98. 2. Ordin scris emis de o autoritate. Scrie carte împăratul, scoate veste-n ţara toată, Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată, Să le ieie de neveste. EMINESCU, L. P. 124. ■ Na, mindruţo, vin’ şi bea, Că mai mult nu mi-i vedea, C-a venit o carte iute, Să mă duc între regute. JARNÎK-BÎRSEANU, ■ D. 312. 8. Act scris, document, înscris; dovadă. Răzăşia... i mi-ai mîncat-o de haram, cu cărţi minciunoase, cu plasto- j grafii. ALECSANDRI, T. 1585. Sînt din neamul răzăşesc... j Şi am cărţi bune domneşti, Din domni vechi moldoveneşti. SEVASTOS, C. 320. Mîndră, zău, mărturisesc Că pe tine te iubesc ; Dati-ţi carte de la mine Că nu m-oi lăsa de tine. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 3S0. <> Expr. Ai carfc, ai P'irto = a) dacă ai acte, ţi se recunoaşte dreptul; b) dacă ai ştiinţă de carte, obţii mai uşor succese în viaţă. + Carte de judecată — hotărîre, sentinţă judecătorească. CARTÎL. carteluri, s. n. 1. Una din formele monopolurilor capitaliste, în care mai multe întreprinderi din aceeaşi ramură de producţie încheie o convenţie prin care, păstrîndu-şi independenţa comercială şi de producţie, stabilesc preţuri de vînzare unice şi raioane geografice de desfacere pentru fiecare în parte, în vederea eliminării concurenţei, a stoarcerii de cît mai mari profituri şi a întăririi exploatării muncitorilor. Cartelurile monopoliste, care domină in industrie, caută să menţină preţurile ridicate la mărfuri, împrejurare care face ca criza să fie deosebit de dureroasă şi împiedică resorbirea stocurilor' de mărfuri. STALIN, I’ROBL. LEN. 446. *$> Cartel internaţional = cartel la care participă firme din mai multe ţări. 2. (în statele burgheze) Alianţă între partide politice. ■0" Cartel electoral = înţelegere între două sau mai multe partide pentru acţiuni comune în vederea desfăşurării alegerilor. 8. (învechit) Convenţie scrisă între state pentru schimbul sau răscumpărarea prizonierilor. CARTELA, cartelez, vb. I. Refl. (în orînduirea capitalistă, despre întreprinderi industriale sau comerciale) A se asocia formînd un cartel, a intra într-un cartel. + (Despre partidele politice burgheze) A încheia un cartel electoral. Liberalii s-au cartelat cu conservatorii. CARTELARE, cartelări, s. f. (în orînduirea capitalistă) Acţiunea de a se cartela; reunire într-un cartel. CARTÎ’LA, cartele, s. f. Bucată de hîrtie, cu bonuri imprimate şi numerotate, cu ajutorul cărora se obţin produse raţionalizate. Cartelă de alimente. Cartelă de îmbrăcăminte, a Scopul întregii producţii socialiste a U.R.S.S. este omul sovietic cu nevoile sale. Pe linia ridicării nivelului de trai... a avut loc o nouă reducere de preţuri, a 6-a de după desfiinţarea sistemului de cartele, care a adus populaţiei o creştere considerabilă a veniturilor reale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2717. CARTER, cartere, s. n. înveliş de metal care acoperă anumite părţi în mişcare ale unei maşini, pentru a le proteja. CARTEZIĂîi, -Ă, cartezieni, -e, adj. Care ţine de cartezianism. (Substantivat) Adept al cartezianismului. — Pronunţat: -zi-an. CARTEZIANÎSM s. n. Doctrina filozofului francez Descartes (latineşte Cartesius), cunoscută şi sub numele de «raţionalism», care, în locul credinţei oarbe, pune raţiunea la baza cunoaşterii; aspectul idealist al acestei doctrine constă în tendinţa de a împăca idealismul cu materialismul, exprimînd astfel ideologia şovăitoare, dualistă, a burgheziei franceze din secolul al XVII-lea. — Pronunţat: -zi-a-. carteGr, cartiere, s. n. 1. Parte a unui oraş, deosebită de celelalte printr-un caracter propriu (geografic, istoric etc.). O uzină trebuie să fie ea însăşi frumoasă şi să participe la înfrumuseţarea cartierului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 331, 1/5. Devreme se trezeşte uzina în cartier. VINTILĂ, O. 19. Peste cartierele mărginaşe căzuseră intiii fulgi de zăpadă. SAHIA, N. 91. Populaţia unei astfel de părţi a unui oraş. Tot cartierul s-a interesat de a- ceastă întimplare. 2. Parte a comandamentului unei mari unităţi compusă din personal auxiliar şi mijloace de transmisiuni. 3. (învechit, mai ales în e x p r.) f Marele) cartier general =]ocu\ unde se află, în timpul războiului, comandantul şef şi statul major al unei armate. In cetatea Oesctis a venit împăratul Constantin cel Mare şi a stabilit cartierul său general. GALACTION, O. I 121. — Pronunţat: -ti-er. CARTELAGDiOS, -OĂSĂ, cartilaginoşi, -oase, adj. Care e format din cartilaje; cu cartilaje. Ţesut cartilaginos. CARTJLÂGIU s. n. v. cartilaj. CARTELĂJ, cartilaje, s. n. Ţesut conjunctiv elastic şi rezistent care se găseşte în organism ca parte distinctă sau formînd învelişul suprafeţelor articulare ale oaselor; (popular) zgîrci. Cartilajul nasului. — Variantă: cartihigill s. n. CARTIRUl, cartiruiesc, vb. IV. T r a n z. A pregăti instalarea şi a instala trupele într-o localitate; a încar- tirui. CARTIRUÎRE, cartiruiri, s. f. Acţiunea de a c a r - tir ui; activitate organizată pentru instalarea trupelor în staţionare; încartiruire. CĂRTjVIC, cartntci, s. m. Ofiţer care face de cart pe bordul unui vapor. -4- Grad în marina militară, corespunzător caporalului; soldat avînd acest grad. Corpul sergenţilor şi cartnicilor. CARTOĂFĂ s. f. v. cartof. CARTOF, cartofi, s. m. Plantă erbacce cu flori albe sau violete, cu tulpină dreaptă şi ramificată, ale cărei ramuri subterane se termină prin tubercule comestibile, CARTOFĂ — 342 — CASARE bogate în amidon (Solanum tuberosum) ; p. e x t. tuberculul însuşi al acestei plante. Pe un talger, două chiftele^ de cartofi alcăttiiau .. . cele patru feluri de bucate ale cinei^ noastre. HOGAŞ, DR. 251. Apa vine mare şi te pomeneşti că-ţi îneacă pepenii şi cartofii. SLAVICI, V. P. 35. <0- Zahăr (sau sirop) de cartofi = glucoza obţinută prin hidroliza totală a amidonului din cartofi. — Variante: (regional)'Cartoáfíí (KOGĂLNICEANU, S. 5), cnrtdfă (NEGRUZZI, S. I 3), cartoîlă (ALECSANDRI, t. 1035, DRĂGHICI, R. 84) s. f. CART0FĂ s. f. v. cartof. CARTOFIÓR, cartofiori, s. m. Diminutiv al lui cartof. ' — Pronunţat: -/¿or. CART0FI-Ă s. f. v. cartof. CART0FÓR, cartofori, s. m. Persoană care are patima jocului de cărţi. Alt cartofor mai ţeapăn decît mine... ALECSANDRI, T. 117. CARTOGRĂF, -Ă, cartografi, -e, s. m. şi f. Persoană specializată în întocmirea hărţilor şi a planurilor topografice. CARTOGRAFIA, cartografiez, vb. I. T r a n z. A executa hărţi şi planuri topografice. — Pronunţat: -fi-a. CARTOGRAFIC, -Ă, cartografici, -e, adj. De cartografie, care se referă la cartografie. Serviciu cartografic. CARTOGRAFIE s. f. Ştiinţa metodelor şi procedeelor de întocmire a hărţilor şi a planurilor topografice; tehnica întocmirii lor. CARTOGRAFIERE s. f. Acţiunea de a cartografia. — Pronunţat: -fi-e-. CARTO GRĂMĂ, cartograme, s. f. Grafic cu reprezentarea unor date statistice. CARTÓN, cartoane, s. n. 1. Hîrtie groasă şi compactă cu flexibilitate redusă; mucava. Cutie de carton. Jucării de carton. ^>Loc. adj. De cartoU = lipsit de trăinicie, efemer. Casă de carton. Carton gudronat (sau asfaltat) — carton acoperit cu gudron sau smoală, întrebuinţat la acoperirea unor clădiri sau pentru izolarea fundaţiilor şi a zidurilor de la subsol. Carton presat= a) carton dur, de compoziţie specială, din care se confecţionează diferite obiecte. Geamantan de carton presat; b) carton întrebuinţat ca izolant în maşinile şi aparatele electrice. 2. Schiţă iniţială a unui tablou sau a diverselor lui detalii; studiu. Cartoanele lui Leonardo da Vinci. 3. (Rar) Carte de joc. Cartoanele zburau de la unul la altul, vrafurile de bancnote făceau ocolul mesei. C. PETRESCU, S. 101. 4. Tub mic de hîrtie groasă la capătul unor ţigări, prin care se trage fumul. Prietenul meu muşcă din cartonul aurit al ţigării şi-mi înfruntă semeţ privirea. C. PETRESCU, S. 152. 5. Tăviţă de mucava; p. e x t. conţinutul ei. Am adus copiilor un carton de prăjituri. CARTONĂ, cartonez, vb. I. T r a n z. A lega (o carte, un caiet, un registru etc.) în scoarţe de carton. CARTONĂJ, cartonaje, s. n. 1. Cartonare. 2. Atelier unde se lucrează obiecte de carton. Atelierele se 'aflau în fund... jos maşinile, sus zeţăria şi, deasupra, legătoria dimpreună cu cartonajele. PAS, Z. I 264. 3. Obiect făcut din carton. Fabrică de cartonaje. CARTONĂRE s. f. Acţiunea de a cartona cartonaj (1). CARTONĂŞ, cartonaşe, s. n. Diminutiv al lui carton (1). Căpitanul abia a putut să dovedească cu scrisul adreselor pe cartonaşele cernite. SADOVEANU, P. S. 193. CARTONĂT, -Ă, cartonaţi, -te, adj. (Despre o carte, un registru etc.) Legat în (scoarţe de) carton. Unul dintre noi... prinsese un liliac pe care-l închisese in ghiozdanul cartonat. C. PETRESCU, S. 65. Scoate din sin o broşură cartonată. NEGRUZZI, S. I 7. CARTOTECĂ, cartoteci, s. f. 1. Totalitatea fişelor de evidenţă cuprinzînd date privitoare la materialele sau persoanele dintr-o instituţie; fişier (1). 2. Cutie sau dulap în care se păstrează fişe, clasate după anumite norme, ca să fie găsite uşor; fişier (2). Fişele de evidenţă se pun în cartotecă. CARTtJŞ, cartuşe, s. n. 1. Tub de metal prevăzut cu o capsa, cu material exploziv de azvîrlire şi cu proiectil, servind ca muniţie pentru armamentul portativ; (Ia armele de vînătoare) tub de carton cu capsă, cu încărcătură de pulbere şi alice. Nici un cartuş străin nu mai pătrunde. BOGZA, A. î. 584. Luat revolverul, îi aşezai cartuşe în toate cele şase ţevi. VLAHUŢĂ, O. A. 150. + Bucată cilindrică de exploziv care serveşte la producerea exploziilor în găurile de mină. 2. Ornament sculptat sau gravat, de obicei în formă de sul în parte desfăcut, cu un spaţiu liberia mijloc pentru inscripţii, monograme etc. CARTUŞIERĂ, cartuşiere, s. f. Cutie de piele, prinsă la centură, în care se ţin cartuşele. Păşi cu băgare de seamă... printre, saci de merinde şi raniţe, printre puşti şi centuri cu cartuşiere. CAMILAR, N. I 17. In corpul de gardă soldaţii stau drepţi, încinşi, cu baioneta şi cartuşiera, la marginea paturilor late. SADOVEANU, O. VI 283. — Pronunţat: -fi-e-. CARtJBj carubi, s. m. (învechit) Roşcov. O pădure de măslini, de carubi, de lauri şi de rodieri. ALECSANDRI, la TDRG. CARUSEL, carusele, s. n. Grup de căişori de lemn care se învîrtesc în jurul unui ax şi pe care încalecă copiii; căluşei. La dreapta şi la stingă... circuri mai mici, pano- rame. în faţa circului, bărci şi lingă bărci, căişori, carusele. STANCU, D. 402. CARVASARĂ, carvasarale, s. f. (învechit) Edificiu în care se afla vama; birou vamal. în preajma curţii, era temeiul negustorimii cu carvasaraua şi hanurile. SADOVEANU, Z. C. 80. CASĂ, casez, vb. I. T r a n z. A anula o sentinţă judecătorească, a admite recursul făcut împotriva ei. Tribunalul suprem a casat sentinţa dată de tribunalul raional. CASĂBIL, -Ă, casabili, -e, adj. 1. Care se poate sparge; casant. 2. (Despre o sentinţă judecătorească) Care poate fi anulat în condiţiile prevăzute de lege. CASĂNT, -Ă, casanţi, -te, adj. Care se sparge sau se sfărîmă uşor; fragil. Fonta este casantă. CASĂP, casapi, s. m. Măcelar. Am grăit cu păpuşoii aşa cum grăieşte omul, noaptea, cu vitele pe care a doua zi le vinde casapului. CAMILAR, TEM. 238. Casapii dau buzna la miei, Vîrindu-le-n gitiţi cuţitul. LESNEA, A. 82. + F i g. Om crud. Fabiani pentru voi e păstor; pentru noi e casap. NEGRUZZI, S. III 266. — Variantă: căsâp (SBIERA, .,P. 272) s. m. CASĂRE, casări, s. f. Acţiunea de a casa; anulare a unei sentinţe judecătoreşti; admiterea recursului făcut CASATĂ — 343 — CASCĂ împotriva ei. Casarea unei sentinţe se face numai de către Tribunalul suprem. CASĂTĂ, casate, s. f. îngheţată mai consistentă, dispusă în straturi. CASĂŢIE s. f. (în vechea organizare judecătorească, în e x p r.) Curte de casaţie = for judecătoresc suprem care avea dreptul să caseze sau să anuleze o sentinţă judecătorească. — Pronunţat: -ţi-e. CĂSĂ1, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului. Casa e aşezată în dreptul ariei. STANCU, D. 19. Casele albe, ridicate ici-colo în mijlocul verdeţii grădinilor şi livezilor, păreau că dorm tăcute şi singuratice. SADOVEANU, O. III 193. l-am luat casa pe nimica. ALEC- SANDRI, T. 331. Va vedea în toate satele case de zid cu cîte trei şi patru odăi. GOLESCU, î. 24. F i g. Doru unde se lasă, Face lacrimilor casă. HODOŞ, P. P. 32. <$» Loc. adj. Do casă = făcut în casă. Pline de casă. Pinză de casă. -0- E x p r. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulţi. Avea o casă de copii, dintre care cel mai mare, în virstă de vreo optsprezece ani. PAS, Z. I 61. Dacă mă vede că-s o vădană sărmană şi c-o casă^ de copii, mai trebuie să-şi bată joc de casa mea? CREANGA, P. 28. A-i fi casa casă şi masa masă = a duce o viaţă ordonată; a trăi tihnit, fără necazuri. S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ţi fie numai cu flori, Şi casa casă şi masa masă... ALECSANDRI, p. II 46. (Familiar) Piatra din casă v. piatră. Fată în casă v. f a t ă. O pereche (sau un rînd) de case — casă mare, de obicei cu mai multe apartamente. Corp de case v. corp. + (Regional) Cameră, odaie. Casa dinainte. Casa mare. Casa de oaspeţi. ■+■ încăpere specială.într-o clădire, avînd o anumită destinaţie. <$■ Casa maşinilor = încăpere în care sînt montate grupurile electrogene într-o centrală electrică. Casa pompelor = clădire sau încăpere în care sînt montate pompele unei staţiuni de pompare. Casa ascensorului = spaţiul în care se deplasează un ascensor. Casa scării = spaţiul în care este construită scara la o clădire cu mai multe etaje. + (Tipogr.) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele. Băieţii sînt puşi să înveţe casele de litere şi să dea corecturi. PAS, Z. I 260. + F i g. (Determinat prin « de veci») Mormînt. Iaca Ioane şi casa de veci, zise el. Trei coţi de pămînt, atîta-i al tău. CREANGĂ, P. 321. 2. Gospodărie. E cel dinţii lucru ce l-ai cumpărat pentru casa noastră. DAVIDOGLU, M. 15. Bărbatu-mieu. .. nu s-a putut plînge că... i-am risipit casa. CREANGĂ, P. 4. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. 3. Toţi cei care locuiesc împreună' formînd, de obicei, o familie. E supărat pe casa noastră. STANCU, -D. 34. Casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. Am sculat toată casa ; am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. <$> Ai casei = membrii familiei. Casă grea = familie numeroasă, greu de întreţinut. E x p r. A {ine (sau a îi) de casa cuiva = aţine de familia cuiva; a fi dintre oamenii apropiaţi ai cuiva. Bine Ioane, du-te ; nu ţi-i oprită calea. De-a putere-a fi, acum eşti de casa noastră. CREANGĂ, P. 312. + (în orînduirea feudală şi burgheză) Dinastie, neam. Casa de Austria. Copil de casă v. copil. 4. Căsnicie. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. E x p r. A ţine casă cu cincva = a trăi în căsnicie cu cineva. Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să ţin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. A strica casa cuiva = a strica armonia dintre soţi, a-i face să se despartă. A îaco (sau a duce) casă (bună) cu cineva=a trăi laolaltă în bună înţelegere. De cînd sînt regi,decînd minciună este, Duc laolaltă cea mai bună casă. VLAHUŢĂ, O. A. 36. N-a vrut să facem casă-mpreună. ALECSANDRI, | T. 1502. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. Cu matematica n-am dus niciodată casă bună. C. PETRESCU, C. V. 104. 5. (Urmat de determinări care arată natura sau destinaţia clădirii) Nume dat unor instituţii sau aşezăminte create pentru satisfacerea necesităţilor sociale, culturale, sanitare etc. ale celor ce muncesc. Casă de cultură. Casa Universităţii. Casa Centrală a Armatei. Casa Oamenilor de Ştiinţă. Casa Scriitorilor. Casa Pionierilor. Casa tScînteii». a Pe lingă sistemul tarif ar şi de premiere, ceferiştii beneficiază de mari avantaje sub forma caselor de odihnă, sanatoriilor, spitalelor C.F.R., case de cultură. GHEORGHIU-DEJ, CONSF. C.F.R. 36. Casă de naşteri = maternitate. Ce... casă de naşteri s-ar face aici pentru toate satele dimprejur! DUMITRIU, N. 236. Casă de economii = instituţie la care se depun economiile spre păstrare şi valorificare. Casa de Economii şi Consemna- ţiuni ( C.E.C.). Casă de ajutor reciproc = asociaţie tovărăşească constituită cu scopul de a da împrumuturi şi ajutoare băneşti membrilor ei, din resursele acumulate prin cotizaţii lunare. (învechit) Casă de sănătate = sanatoriu. Nu putea... să-l interneze într-o casă de sănătate. PAS, Z. I 56. Casă de nebuni = ospiciu. Casă de adăpost = cabană. C. (în regimul capitalist) întreprindere, firmă comercială. Casă de import. <$■ Specialitatea casei — produs al unei întreprinderi, cu care aceasta îşi face reclamă, considerîndu-1 superior produselor altor întreprinderi. — PI. şi: (regional) căşi (DAVIDOGLU, M. 32, ŞEZ. II 10). CĂSĂ2, case, s. f. 1. (De obicei determinat prin « de fier * sau « de bani ») Dulap sau lădiţă de fier în care sînt ţinuţi banii, hîrtiile de valoare etc. Dumneata, cel puţin, ii fi ţinînd banii la oraş, dar eu îi ţineam în casa de fier la curte. DUMITRIU, B. E. 54. 2. Masa sau pupitrul dintr-un magazin unde se achită costul cumpărăturilor. + Ghişeu sau încăpere într-o întreprindere sau instituţie, unde se fac încasările şi plăţile. <$>- Casă de bilete = ghişeu unde se eliberează bilete de călătorie, de spectacol etc. Bon de casă v. bon. ■+■ Suma de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituţii sau întreprinderi. Expr. A- face casa= a stabili bilanţul încasărilor şi plăţilor unei zile. <$■ Plus (sau minus) de casă = diferenţă rezultată în plus (sau în minus) la stabilirea încasărilor şi plăţilor. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate şi cele plătite. ■— Scris şi: (în trecut) cassă. CASCĂDĂ, cascade, s. f. Torent de apă format de un şuvoi sau un rîu, care cade cu putere şi cu zgomot de la o mare înălţime pe un perete de munte; cataractă 1. Trecui peste opustul înalt în care vuia cascada. SADOVEANU, O. I 405. In zadar vuieşte Cerna şi se bate De-a ei stinci... Şi-n cascade albe saltă. ALECSANDRI, P. A. 73. -$> F i g. Acolo unde faurii-ciclopi frămîntă Cascadele de fier, cărbuni şi jar. .. TOMA, C. V. 241. Curcubeul se-ntinde cu mărire... formînd cu strălucire Măreţe şi frumoase cascade de cristal. NEGRUZZI, ,S. II 133. Expr. Cascadă de rîs = rîs sacadat şi prelungit. CĂSCĂ, căşti, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap, făcut din oţel sau alt metal şi căptuşit în interior cu piele, pîslă sau plută; e purtat de obicei de militari în război sau de pompieri la incendii, pentru a apăra capul de lovituri. Văzură autocamioanele încărcate cu ostaşi, căştile, ţevile puştilor mitraliere. DUMITRIU, V. L. 67. Nişte copii, zărind căştile şi luciul baionetelor, prinseră a ţipa. CAMILAR, N. I 72. + Obiect de metal sau reţea de sîrmă ori de piele, folosit pentru protecţia capului de către unii sportivi (automobilişti, motociclişti etc.) în timpul competiţiilor, sau de unii muncitori (mineri, sondori etc.) în timpul CASCĂ-GURĂ — 344 — CASTOR lucrului. ^ Acoperămînt pentru cap făcut din cauciuc şi folosit de înotători pentru a nu-şi uda părul. 2. Dispozitiv care serveşte pentru a asculta transmisiuni radiofonice sau telefonice; e alcătuit din unul sau două receptoare care se fixează la urechi cu ajutorul unui suport metalic. CASCĂ-GrtÎRĂ s. m. şi f. v. giiru-cască. CASCHETĂ, caschete, s. f. Un fel de şapcă de stofă, cu fundul larg şi rotund şi cu cozoroc (făcînd parte de obicei din uniforma militarilor). V. chipiu, şapca. CASfiTA, casete, s. f. Cutie în care se păstrează bani sau mici obiecte preţioase. TJmbla cu caseta de bijuterii in vună. DUMITRIU, B. F. 55. Casetele lor doldora de giuvaericale... PAS, Z. I 156. CASIÎR, -A, casieri, -e, s. m. şi f. Persoană care are în seamă casa de bani, distribuirea şi încasarea banilor şi a hîrtiilor de valoare într-o întreprindere sau instituţie. Un casier dispăruse după ce-l înşelase c-o mare sumă de bani. BART, E. 171. — Pronunţat: -si-er. CASIERÎE, casierii, s. f. încăpere într-o întreprindere sau instituţie, unde se primesc, se păstrează şi se distribuie banii. — Pronunţat: -si-e-, CASIERÎŢĂ, casieriţe, 4. f. Femeie care îndeplineşte funcţia de casier. — Pronunţat: -si-e-. CASÎNC.A, casînci, s. f. (Mold., Bucov.) Broboadă de lînă sau de mătase, împodobită pe margini cu flori brodate şi franjuri. Se oglindi intr-un geam potrivindu-şi mat bine pe frunte horbota de la grimea, subt casînca neagră de mătase. SADOVEANU, P. M. 251. CASNIC1, casnici, s. m. (Rar, mai ales la pl.) Căsean. Şedeau casnicii la lucru iarna. ISPIRESCU, L. 285. Stăpînul şi stăpina dau mina cu noii casnici, ori cu vechii oameni ai casei. EMINESCU, N. 141. CASNIC2, -A, casnici, -e, adj. 1. Care ţine de casă sau de gospodărie. Trebile casnice şi ale statului în care Cantemir avusese parte... mt-l putură inturna de la ocupaţiile literare. NEGRUZZI, S. II 146. <$> Industrie casnică — activitate de prelucrare a materiilor prime la domiciliul producătorului, în cadrul unor procese de muncă simple şi cu mijloace neevoluate. 2. (Despre persoane) Care duce o viaţă retrasă, care îşi petrece timpul liber acasă, în familie. CASNICA, casnice, s. f. Femeie care se ocupă numai cu gospodăria, care nu este salariată; gospodină. CASOLETĂj casolete, s. f. (Franţuzism) Vas în care se ard mirodenii. Ard în casolete flori de plantă-aromatică. ALECSANDRI, P. III 87. CĂSSĂ s. f. v. casă2. CAST, -A, căşti, -ste, adj. Virtuos, pur, neprihănit, nepătat. Eu cred că nu-i nici una Cu păcate! Cea mai castă Treacă-ntîi! COŞBUC, P. I 73. «Diva», care nu cunoştea moravurile caste ale publictdui brăilean, apare pe scenă intr-un costum abracadabrant. CARAGIALE, O. III 10. CASTAN, castani, s. m. 1. Arbore originar din sud- estul Europei şi din Asia, cu frunze simple, alungite şi cu fructe comestibile; creşte şi la noi, în unele regiuni muntoase ale ţării (Castanea sativa). 2. (Şi în formele castan-sălbatic şi casian-porcesc) Arbore mare, cu frunze compuse, cu flori albe sau roşcate dispuse în panicule şi cu fructe necomestibile (Aesculus hip- pocastanum). Alee de castani, czj Văd iarăşi castanii şi plopii. Prin ramuri suspine străbat. Acum cu sfială m-a- propii De banca pe care ai stat. TOPlRCEANU, B. 80. CASTANA, castanet s. f. Fructul castanului, de formă rotundă, cu coaja tare de culoare cafenie, închis pînă la maturitate într-un înveliş ţepos. Frunză verde trei castane. SEVASTOS, C. 112. Expr. A scoatc castanclc (lin foc (sau din spuză) cu mîna altuia = a se folosi de ajutorul altuia pentru a îndeplini, în folosul propriu, un lucru primejdios sau riscat. M-am făcut soldat, voluntar; am fotf in Serbia; am văzut că noi ne batem şi murim, iar cei mari scot din spuză castane cu mîinile noastre. CONTEMPORANUL, VIj 49. CASTANIETĂ, castaniete, s. f. Instrument (răspîndit mai ales în Spania) pentru acompanierea dansului şi a muzicii; este format din două bucăţele de lemn sau de fildeş, care se prind de degete şi care, fiind lovite una de alta, produc un sunet sec şi clar. — Pronunţat: -me-. CASTANIU, -Ie, castanii, adj. (Despre părul oamenilor sau, mai rar, al unor animale) De culoarea castanei, cafeniu; (rar despre ochi) căprui. Ai părul castaniu, cum îl avea bimica. STANCU, C. 135. Ai văzut o dată pe vn domn cu pălărie mare, cu lavalieră neagră, cu mustaţă scurtă, castanie. PAS, Z. I 286. îi rămăseseră tot frumoşi ochii mari castanii. SADOVEANU, M. C. 62. CASTA, caste, s. f. Fiecare dintre grupurile sociale închise şi exclusiviste, strict delimitate prin originea comună, profesiunea şi privilegiile deosebite ale membrilor ei, în care este împărţită societatea în India şi în alte ţări orientale; p. e x t. grup social închis, care îşi păzeşte interesele şi privilegiile. Ultimii treizeci de ani au fost ani de lupte crîncene... împotriva regimurilor antipopulare sprijinite de caste militare şi de marii latifundiari semifeudali. CONTEMPORANUL, S. II, ,1949, nr. 165, 4/1. Spirit de castă — spirit îngust, închis, exclusivist. CASTEL, castele, s. n. 1. Cară mare medievală, prevăzută cu turnuri şi creneluri, înconjurată cu ziduri şi cu şanţuri, servind ca locuinţă fortificată seniorilor feudali; fortăreaţă, cetăţuie; (astăzi) casă mare şi luxoasă, imitînd arhitectura medievală. în marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte şi roşiatice ale măreţului castel. VLAHUŢĂ, O. A. I 145. Stă castehd singuratic, oglindindu-se în lacuri. EMINESCU, O. I 152. Ce castel e acesta? înt ebă Sobieţchi cînd, ridicînd capul, zări pe sprinceana dealului inălţîndu-se trufaşă dinaintea lui'Cetăţuia Neamfu. NEGRUZZI, S. I 168. Expr. Castele în Spania = visuri irealizabile, planuri fantastice; himere. 2. (în exp r.) Castel de apă — construcţie specială, de obicei de beton armat, în care se fac rezerve de apă, în vederea alimentării, prin conducte, a unei fabrici, a unei aglomerări umane etc. CASTELAN, castelani, s. m. Cel care stăpîneşte un castel (1) şi care locuieşte acolo. Strecură în cobund din stingă scrisoarea castelamdui de Katowice. SADOVEANU, Z. C. 19. CASTELANA, castelane, s. f. Proprietară a unui castel; soţie a unui castelan. CASTITATE s. f. însuşirea de a fi cast; puritate morală, virtute, nevinovăţie. Gheorghet bătrînul, care era de o castitate proverbială, tăcea şi lăsa să-şi meargă lucrurile cursul lor. HOGAŞ, H. 42. Simţea că se duce... toată stricăciunea ce se depusese, în anii din urmă, peste inima lui bună, peste iubirea şi castitatea copilăriei lui. VLAHUŢĂ, O. A. III 22. ' CASTOR, (1) castori, s. m., (2) s. n. 1. Mamifer acvatic rozător care tră’eşte în colonii, clădindu-şi, pe marginea CASTRA — 345 — CATAFALC rîurilor, locuinţe făcute cu mare măiestrie; biber. Mă gîn- desc că aşa au trecut [cocorii] şi pe vremea cînd pe aici. .. castorii îşi făureau zăgazuri in apa Voievodesei. C. PETRESCU, A. 307. Fraţi, zise un castor Zidar de soiul lui, Eu asta socotesc: De mi-aţi da ajutor, Să m-apuc să clădesc Zid tare de pămint. ALEXANDRESCU, P. 168. 2. Blana preţioasă a animalului descris mai sus. Căciulă de castor. + Postav făcut din părul acestui animal. Ai văzut ce potcapice au — de castor de cel mai bun şi cu lustru pe dinsele. HOGAŞ, M. N. 144. CASTRl, castrez, vb. I. T r a n z. A extirpa (unui om sau unui animal) ’ testiculele sau ovarele; a scopi, a jugăni. CASTRARE, castrări, s. f. Acţiunea de a castra; scopire, jugănire. CASTR4VECIÓR, castraveciori, s. m. Diminutiv al lui castravete. După ce mîncară tocăniţa de pui cu castraveciori acri... Toma, întrebat de Pavel, începu să povestească. V. ROM. februarie 1952, 138. CASTRAVETE, castraveţi, s. m. Legumă de formă lunguiaţă şi de culoare verde, care se consumă crudă sau murată, mai rar gătită; planta care produce acest fruct (Cucumis sativus). Un borcan mare de lut, pentru castraveţi muraţi, era aşezat în colţul balconului. BART, E. 105. Cil mustăţi In multe părţi, Ca vrejul de castraveţi. TEODO- RESCU, P. P. 558. <£- Expr. A vinde castraveţi la grădinar (sau grădinarului) = a da explicaţii cuiva care se pricepe mai bine; a căuta să păcăleşti pe unul mai şiret decît tine. (Neobişnuit) A vinde Castraveţi = a spune fleacuri, nimicuri, minciuni. Ce tot vinzi castraveţi? bombăni el. Au. mai trecut şi alţii pe-aici ¡i tot aşa băteau cîmpii. PAS, Z. III 125. CASTRÓN, castroane, s. n» Vas adînc (de obicei de porţelan) în care se aduce mîncarea (în special supa) la masă. Te minunai de cîte lucruri bune vedeai că se aduc în castroane şi pe tăvi. PAS, Z. I 110. Dadaca ne-a adus ciorba pe-o tabla, într-un castron mare. SADOVEANU, N. F. 158. Le-am făcut [copiilor] nişte castroane mari de tablă. SAHIA, N. 32. CASTRONAŞ, castronaşe, s. n. Diminutiv al Iui castron. CÁSTRU, castre, s. n. (La romani) Lagăr întărit, tabără de pămînt sau de piatră, servind de cantonament stabil sau vremelnic trupelor. CAŞ, caşuri, s. n. şi caşi, s. m. 1. Produs alimentar preparat din lapte de oaie închegat şi stors de zer. Am văzut cu ochii mei cum au fost închise în baracă două caşuri cit masa ceea. CAMILAR, N. I 318. I-am adus caş nou fră- mîntat care ştiţi că-i place. SADOVEANU, N. F. 147. Odată vine la el un cioban, c-un drăguţ de caş, de să-l mănînci şi cu ochii. RETEGANUL, P. III 7. 2. Substanţă gălbuie-albicioasă care se formează în colţurile ciocului la puii de păsări. <$> Expr. (Cu nuanţă de irtrnie) A Ii cu caşul la gură= a fi lipsit de experienţă, nepriceput. CAŞAL0T, caşaloţi, s. m. Mamifer din ordinul ceta- ceelor, caracterizat prin dezvoltarea foarte mare a capului; se ddosebeşte de balenă prin aceea că are dinţi pe falca inferioară; trăieşte în mările calde. CAŞCAVÂL S. n. Specie de brînză fină făcută din lapte de oaie şi avînd formă rotundă ca un taler sau ca o turtă groasă. O roată de caşcaval, a Prea se-ntinde abonamentul lui ca caşcavalul prăjit. CARAGIALE, O. I 183. <$• F i g. Pînă a nu mă muşca... pofta de a gusta din caşcavalul bugetului, trăiam cum trăiam... greu, dar în oarecare huzur. ALECSANDRI, T. I 370. <¡)> Expr. A intra în caşcaval = iilustrînd moravuri ale regimurilor trecute) a intra într-un post (de stat) foarte bănos, în care cineva se putea îmbogăţi fără muncă. A se întinde la caşcaval = a avea năzuinţe exagerate faţă de poziţia sau de însuşirile reale, a fi îndrăzneţ. CAŞETA, caşete, s. f. Capsulă mică făcută dintr-o foiţă de amidon, care serveşte pentru a închide prafurile medicamentoase cu gust neplăcut, uşurînd astfel înghiţirea lor. CAŞEXÎE s. f. Boală care se manifestă prin slr.birea întregului organism şi a tuturor funcţiilor de nutriţie. CAŞMÎR s. n. Ţesătură moale şi fină, făcută (la început) din lîna caprelor de Caşmir (regiune în India). De cîte ori pe prispă, în amurg, cînd se lăsa răcoare, nu i-a împrumutat tartanul ei de caşmir. BASSARABESCU, V. 18. Un divan cu trepte acoperit de caşmir ros de vreme, cu nenumărate perne, ţinea peretele din fund. ANGHEL- IOSIF, C. L. 75. Are tata patru boi, Şi din patru vinde 'doi... Să-mi jac rochii de caşmir. ŞEZ. III 125. CAT, caturi, s. n. 1. Parte a unei clădiri cuprinzînd încăperile sau apartamentele situate pe acelaşi plan orizontal. V. etaj. Trecură pe străzile cu case scunde, cu un singur cat. DUMITRIU; B. F. 89. Uneori caturile se dărimă brusc şi-nainte de vreme. SADOVEANU, V. F. 110. Ai nişte palatun Cu cîte patru caturi. TEODORESCU, P. P. 132. Catul de jos = parter. Catul de jos al caselor abia avea, pe ici pe colea, cîte o crestătură pe unde să intre aerul în beciurile-i boltite. ODOBESCU, S. I 126. Catul de sus = (de obicei la clădirile compuse numai din două rînduri) parte a clădirii situată imediat deasupra parterului. Nişte trepte de lemn duceau în catul de sus. EMINESCU, N. 37. 2. (în scrierea chirilică) Şir de litere aşternute deasupra rîndurilor de care ţin şi pe care le completează. Hrisoavele scrise în slove cu trei caturi. MACEDONSKI, O. III 119. CATACLISM, cataclisme, s. n. Schimbare bruscă în caracterul şi condiţiile naturii şi ale vieţii pe o mare întindere a suprafeţei pămîntului, sub influenţa unor procese atmosferice, tectonice sau vulcanice nimicitoare. Talazurile încep să se potolească, mai păstrînd totuşi în ele semnele cataclismului prin care au trecut. BOGZA, C. O. 19. Un foc poate fi adeseori un cataclism mai înspăimîntător decît un naufragiu. BOGZA, A. î. 536. CATAC0BIBĂ, catacombe, s. f. (Mai ales la pl.) Galerie subterană care servea creştinilor din primele veacuri drept refugiii, drept Ioc de cult şi de înmormîntare; p. e x t. orice subterană în formă de coridor lung şi îngust. Ieşirăm din beciurile mănăstirii, ca din nişte adevărate catacombe. HOGAŞ, DR. 274. Ciocanele spărgeau catacombele romanilor şi cenuşa lor o aruncau în vînt. NEGRUZZI, S. I 203. Sub biserica astă nouă sînt catacombele monastirii, în care se pun oasele morţilor cînd le dezgroapă. NEGRUZZI, S. I 215. CATADICSÎ, catadicsesc, vb. IV. I n t r a n z. (Familiar sau ironic; mai ales în construcţii negative) A găsi de cuviinţă, a socoti de demnitatea sa (să facă ceva). O auzise însă, căci în pragul incintei catadicsi să le dea răspunsul. PAS, L. I 282. Aş putea spune că ţîţaca Leona niciodată nu catadicsea să intre în acest locaş închinat pîntecului. SADOVEANU, N. F. 23. Cuconaşii din Ieşi nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile. ALECSANDRI, T. I 137. Refl. (Rar) Cucoana nu se mai catadicseşte să caute de gospodărie. ALECSANDRI, T. I 196. CATAPĂLC, catafalcuri, s. n. Postament înalt pe care se aşază sicriul unui mort sau, Ia comemorări, efigia unei persoane defuncte. Pe catafalc întinsă, de flori împresurată, Stă albă şi frumoasă. La cap îi ard făclii. VLAHUŢĂ, P. 1. CATAGRAFIA — 346 — CATARG CAT AGR A FLA, catagrafiez, vb. I. T r a n z. (învechit) A înregistra; a inventaria. îi catagrafiau slujbaşii: cum ii cheamă, cili ani au, de unde sint. PAS, L. I 145. — Pronunţat: -fi-a. CATAGRAFIE, catagrafii, s. f. (învechit) 1. Inventar. Astfel, si cu zi, i-a luat diamanticalele şi sculele şi argintăria, şi le-a pus la păstrare acasă la Hagi Cănuţă ; pe urmă a-nceput să vinză şi de pin lucrurile de preţ ale casei, despre care... habar n-avusese să facă şi el... o catagrafie. CARAGIALE, O. III 37. Să-mi facă mie Catagrafie, Parc-aş fi marfă de băcălie. ALECSANDRI, T. I 111. întii şi intii, piuă a nu se arunca tn bolboacele etimologiei şi a purismului, făcut-am de-amăruntul catagrafia bogăţiei sau a sărăciei limbii? RUSSO, O. 81. 2. Recensămînt. Toate faptele cite se raportă la popu- laţiune se constată prin două operaţiuni administrative: catagrafiile sau recensimentele şi rezumatele stării civile. I. IONESCU, D. 66. CATAÎF, cataifuri, s. n. Prăjitură făcută din două straturi de tăiţei foarte subţiri, prăjiţi în unt şi stropiţi cu sirop, între care se pune frişcă. Cine ştie ca să facă.. . cataifuri şi caimac? ALECSANDRI, T. I 356. Cataifurile treceau pe dinaintea lui fără măcar să le atingă. NEGRUZZI, S. I 286. — PI. şi: cataife. CATALÎÎCTIC, catalectice, adj. n. (în metrica greco- latină, despre versuri) Care se termină printr-un picior incomplet. CATALEPSÎE s. f. Stare patologică caracterizată printr-o rigiditate bruscă a muşchilor şi prin tulburarea funcţiunilor cerebrale. CATALliPTIC, -A, cataleptici, -e, adj. De catalepsie, privitor la catalepsie; atins de catalepsie. Stare cataleptică. CATAIÎCI s. f. pi. v. catalige. CATALÎGE s. f. pl. Două prăjini prevăzute cu cîte un suport pe care se pun picioarele şi care sînt folosite pentru a umbla Ia o înălţime oarecare deasupra solului (mai ales în locurile noroioase); picioroange. îşi întinde picioarele lungi cit cataligele şi face nişte paşi ca de uriaşi. SADOVEANU, O. I 76. După citeva minute. . . şi-a făcut apariţia un om pe catalige. SAHIA, N. .109. Cină mergea, gindeai că are catalige la picioare. CONTEMPORANUL, I 405. <>F i g. O, cocostirci, dragi păsări migrătohre... Am să vă văd şi anul ăsta oare... Umblind pe catalige de mărgean ? ANGHEL- IOSIF, C. M. II 73. — Variantă: catalici (ALECSANDRI, T. 908) s. f. pl. CATALÎTIC, -Â, catalitici, -e, adj. De cataliză, care se produce prin cataliză. Reacţii catalitice. CATALIZĂ, catalizez, vb. I. T r a n z. A accelera sau a încetini o reacţie chimică cu ajutorul unor catalizatori; a produce o cataliză. CATALIZATOR, catalizatori, s. m. Substanţă care grăbeşte sau încetineşte o reacţie chimică fără ca ea însăşi să se modifice. CATALÎZĂ, catalize, s. f. Acţiunea prin care se grăbeşte sau se încetineşte o reacţie chimică, cu ajutorul unor catalizatori. CATALOG, cataloage, s. n. Caiet de dimensiuni diferite, conţinînd o înşirare metodică de nume de persoane sau de obiecte, de obicei de acelaşi fel. V. registru. Catalogul manuscriptelor romineşti. t=a De la 26 ianuarie 1841 pină la sfirşitul lui decembrie 1845 s-au ucis — după cataloagele visteriei—aceşti lupi. NEGRUZZI, S. I 282. <$• (La şcoală serveşte Ia apel şi la trecerea notelor elevilor) Băieţii alergau... ca să nu scape cetirea catalogului. CONTEMPORANUL, III 615. Din lecţia cea mai bine pre parată m-am ales cu un zero la catalog. DELAVRANCEA, H. T. 54. CATALOGA, cataloghez, vb. I. T r a n z. A înregistra într-un catalog (cărţile unei biblioteci, obiectele expuse într-un muzeu etc.). V. clasa. CATALOGĂRE, catalogări, s. f. Acţiunea de a cataloga. V. clasare. Catalogarea bibliotecii, începută de cîţiva ani, nu se mai isprăvea. BART, E. 174. CATAPETEASMĂ, catapetesme, s. f. (La bisericile ortodoxe) Despărţitura, împodobită cu icoane, dintre altar şi restul bisericii. Catapeteasma sclipea din zecile ei de icoane înşiruite şi îmbrăcate în alamă sau suflate cu aur şi argint. DUMITRIU, B. F. 137. Biserica creştină, a ei catapeteasmă De-un fulger drept in două e ruptă şi tresare. EMINESCU, O. I 95. -fy- F i g. A sărit in aşchii răsăritul, Zările şi-au spart catapeteasma. BENIUC, V. 41. Catapeteasma lumii in adine s-au înnegrit. Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit. EMINESCU, O. I 133. CATAPLĂSMĂ, cataplasme, s. f. Pastă medicinală (pregătită din făină de muşt&r, de in etc. sau din buruieni fierte) care se aplică, de obicei caldă, ca remediu pe o parte bolnavă a corpului; oblojeală. La han veni o femeie care spălă tana cu apă fiartă şi-i puse deasupra o calaplasmă de buruieni. CAMIL PETRESCU, O. 551. CATAPtîLTĂ, catapulte, s. f. 1. (în antichitate) Maşină de război, pusă în mişcare de frînghii, cu care se aruncau pietre grele asupra inamicului. 2. (Azi) Dispozitiv pentru lansarea planoarelor sau a avioanelor de la bordul navelor portavion. — Pl. şi: (1) catapulturi (COŞBUC, P. II 69). CATAR, cataruri, s. n. Inflamaţie a mucoasei unui organ, adesea însoţită de secreţie. V. guturai. CATARACTĂ', cataracte, s. f. Cascadă. Stincile, strîmtorile, cataractele pe care el [Oltul] le străbate spume- gînd... BOGZA, C. O. 337. Ca din bogăţia apelor unei cataracte ce s-ar frînge în slăvi, ajungeau, în picuri largi, pină la noi, carpenii cu frunza zdrenţuită. GALACTION, O. I 37. Frumoasa... limpezime [a Rinului] in clipă turburată Se schimbă-n largi troiene de spume argintii... Formînd o avalanşă de cataracte mii. ALECSANDRI, P. III 135. CATARACTĂ2, cataracte, s. f. Boală de ochi, provocată de tulburarea cristalinului, care poate duce Ia pierderea vederii. V. albeaţă. Obiectivul [aparatului]... a prins ce-a văzut pe retina lui, bun şi rău, frumos şi urit, ca un ochi operat de cataractă, ce se bucură de lumina ce i-o redă un operator. ANGHEL, PR. 148. CATARĂL, -A, catarali, -e, adj. Care e în legătură cu catarul, de catar. Tuse catarală. Afecţiuni catarale. CATARAMA, catarame, s. f. Inel sau pătrat de metal, de os etc., cu care se strînge sau se încheie o cingătoare. V. pafta. Ţi-a dat catarama cu diamanturi de la mantaua lui. NEGRUZZI, S. III 342. Să ne daţi... cilţi de după blidar, Să facem popii brăcinar; O ţîră de aramă, Să-i facim şi cataramă. TEODORESCU, P. P. 180. <$> Loc. adj. şi a d v. (Familiar) La Cataramă = zdravăn, straşnic. Beţie la cataramă, a Toată ziua s-a făcut miliţie la cataramă, in strigătele mari ale gradaţilor. SADOVEANU, O. VI 183. Combăteam la cataramă. VLAHUŢ&, O. A. III 23. E x p r. Prieten Ia cataramă = prieten intim, nedespărţit. — PI. şi: cătărămi (CAMILAR, T. 71), catarămi (GALACTION, O. I 283). CATĂRG, catarge, s. n. Stîlp de lemn sau tub metalic care se montează vertical pe o navă pentru a susţine pînzele sau (la vasele cu propulsie mecanică) antenele de telegrafie fără fir. în luptă-naintează-ntreaga clasă •CATART — 347 - CATERINCĂ ¡[muncitoare], Ca vasul cu steag roşu la catarg. BENIUC, V. 133. Păsări de apă albe se înalţă pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. Iar din umbra de la maluri se desface-acum ■la larg Luntrea cu-ale ei vintrele spînzurate de catarg. EMINESCU, O. I 154. (Poetic) Catargurile negrilor •brazi ii vor arăta de-a pururi cerul albastru sub care a trăit .şi a ştiut să-şi alcătuiască viaţa ca un înţelept ce-a fost. ANGHEL, PR. 59. — Variantă: (învechit) Catâri, catarturi (ODOBESCU, -S. III 248), s. n. CATĂRT s. n. v. catarg. CATASTIF, catastife, s. n. (învechit; azi arhaizant, familiar sau ironic) Registru, condică (de socoteli). Părea om aşezat, căci purta ochelari şi scria într-un catastif. SADOVEANU, B. 177. Nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris ■acolo la catastif şi nu se înlesneşte cam de mult să zvîrle ceva şi să-l mai scază. REEREANU, R. II 57. Trebuie să te trecem la catastiful barierii. ALECSANDRI, T. I 110. E x p r. A fi sau a avea (pe cineva) însemnat (sau scris) la catastif (sau a trece la catastif) = a ţine socoteala, evidenţa faptelor, a manifestărilor cuiva; a urmări faptele cuiva spre a se răzbuna pe el. Ăla-i de-al ciocoilor, ti ştiu eu ; cit a umblat dînsul fel şi chip, să scape de gardă... — Şi eu îl am însemnat pe musiu Tache la catastiful meu. ■CARAGIALE, O. I 49. F i g. Ciobanul ia legătura de răbuşuri şi înşiră de pe acest catastif al său care cîte oi are şi de ce fel are. EMINESCU, N. 142. — Variante: catastih, catastihuri şi catastişe (DEI.A- VRANCEA, S. 112, BĂLCESCU, O. I 122, PANN, P. V. II 145), catastiv (DRAGOMIR, S. 36) s. n. CATASTIH s. n. v. catastif. CATASTIV s. n. v. catastif. CATASTROFĂ!, -Ă, catastrofali, -e, adj. Care produce o catastrofă; care are. proporţii de catastrofă; dezastruos. Un incendiu catastrofal a izbucnit în plantaţii. BARANGA, V. A. 14. CATASTROFĂ, catastrofe, s. f. Eyeniment tragic de mari proporţii, întîmplare neaşteptată cu urmări dezastruoase, nenorocire mare, dezastru. V. calamitate. împrejurarea în care ei şi-au găsit moartea a fost, de cele mai multe ori, o catastrofă. BOGZA, A. I. 78. în urma catastrofei de la Drăgăşani n-a mai rămas din armata grecească decît cete izolate. GHICA, S. 115. <$> (Glumeţ) M-am înfiorat la gîndul că s-ar putea stîrni un vifor de ploaie ; ar fi fost o catastrofă iremediabilă. SADOVEANU, N. F. 57. CATEDRĂLĂ, catedrale, s. f. Biserică în care serviciul religios este oficiat de obicei de un arhiereu-episcop. în piaţa mare pavată cu pietre rotunde de rîu, între palatul administrativ şi catedrala Sf. Vasile cel Mare, albă, subţire şi veche, mulţimea cu ciomege, securi şi furci zări un şir rar... de soldaţi în mantale cenuşii. DUMITRIU, N. 102. Este rugată să binevoiască a veni... la biserica catedrală. NEGRUZZI, S. I 53. CATEDRA, catedre, s. f. 1. Pupitru (sau masă şi scaun), aşezat de obicei pe o estradă, pentru profesori, oratori, lectori etc. V. tribună. Mi-am auzit numele pronunţat de venerabila barbă albă de pe catedră. GALAC- TION, O. I 58. El singur rămînea locului după catedra lui ca îndărătul unui fragment de baricadă. ANGHEL, PR. 80. Mese rupte şi catedre pe trei sferturi putrezite. MACE- donski, O. I 273. ^-Expr.A vorbi (ca) do la catedră= a) a vorbi ca un profesor (care vrea săte înveţe), a se exprima în stilul caracteristic expunerilor didactice; b) (ironic) a vorbi afectat, cu aere de profesor. 2. Post în învâţămînt, funcţie de profesor. Profesor numit (sau chemat) la catedră. Şef de catedră. t=i Intre timp, catedra de la liceu a tatii se ocupase. SAHIA, N. 60. Avea o catedră dobtndită prin concurs, la un gimnaziu din ca pitală. VLAHUŢĂ, O. A. 433.+ (învechit) Curs. Două lecţii pe zi, adică 24 de ceasuri de catedră pe săptămînă. GHICA, S. 252. -f Unitatea de bază într-o instituţie de învăţă- mînt superior, în cadrul căreia se desfăşoară activitatea didactică şi metodică, precum şi activitatea de cercetare ştiinţifică în domeniul unei discipline sau al unei grupe de discipline înrudite. Catedra de istorie, a Catedrele de ştiinţe sociale sînt menite să joace un rol de seamă în ridicarea nivelului ideologic al predării în toate disciplinele de învăţămînt. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 56. CATEGORIC, -Ă, categorici, -e, adj. Precis, fără echivoc, fără condiţii sau alternative, hotărît; tranşant, necondiţionat. Ca şi cum ar fi un revers al Ceahlăului, o categorică replică uriaşei lui înălţimi... o vale acută, un fund de ocean din care s-au retras apele, se cască numaidecit. BOGZA, C. O. 21. Agricultura cere experienţă, şi experienţa e categorică în privinţa asta. REBREANU, R. I 124. Propoziţie cauzală = propoziţie secundară care arată cauza acţiunii din propoziţia regentă sau dintr-o propoziţie coordonată. Conjuncţie cauzală = conjuncţie care introduce o propoziţie cauzală. — Pronunţat: ca-u-. CAUZALITĂTE s. f. Formă de interdependenţă generală a fenomenelor lumii obiective, în care existenţa fiecărui fenomen e condiţionată de alt fenomen. Admiterea legilor obiective, a cauzalităţii şi a necesităţii obiective în natură, apare cu desăvîrşire clar la Engels. LENIN, MAT. EMP. 171. — Pronunţat: ca-u-. CAUZATlY, -Ă, cauzativi, -e, adj. (Numai în e x p r.) Verb cauzativ = verb factitiv, v. f a c t i t i v. — Pronunţat: ca-u-, CAUZATÓR, -OĂRE, cauzatori, -oare, adj. Care cauzează, pricinuieşte, provoacă ceva. Leziuni cauzatoare de moarte. — Pronunţat: ca-u-. CĂUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen care precedă şi, în condiţii determinate, provoacă apariţia altui fenomen, căruia îi serveşte ca punct de ţîlecare, între cele două fenomene stabilindu-se un raport strîns de interdependenţă; pricină. Căldura este cauza dilatării corpurilor. en Dezvoltînd genialele teze ale lui Marx şi Engels, Lenin şi Stalin au analizat în profunzime şi au scos la iveală în mod concret cauzele războaielor in ' condiţiile imperialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 215. Una din cauzele principale ale vieţii îndelungate ale artei clasice este faptul că ea reflectă profund şi just orînduirea socială, lupta de clasă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/3. Această revoluţie nu avu drept cauza turburările din Europa, ci numai drept ocazie. BOLINTI- NEANU, O. 311. Loc. conj. Din cauza... = datorită..., din pricina... Din cauza aceasta (sau din această cauză) = din pricina aceasta. Tata nu mai soseşte. Din această cauză, mama devine din ce in ce mai tăcută. SAHIA, N. 48. Din cauză de... = din motiv de..., pentru. Am lipsit din cauză de boală. Din cauză că... = CAVAF — 350 — CAVAUN' pentru că, fiindcă, deoarece. Din ce (sau din care) cauză? = pentru ce? 2« Problemă de mare amploare socială, care interesează şi preocupă o colectivitate largă de oameni şi pentru a cărei apărare şi punere în valoare se duce o luptă susţinută. Un artist... simte de obicei mai profund şi poate fi deci mai capabil să exprime şi să servească o cauză. ANGHEL, PR. 186. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale.... ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. IONESCU-RION, C. 105. Mai mulţi juni patrioţi şi devotaţi cauzei naţionale, avînd înfrunte unii pe d. Ipătescu, alţii pe bravul cadet Andreescu, îi ţin calea [colonelului Solomon] şi acest din urmă îl face prizonier în numele poporului. BOLIN- TINEANU, O.. 250. (De obicei urmat de determinări în genitiv) Pacea va fi menţinută şi consolidată dacă popoarele vor lua în propriile lor mîini cauza menţinerii păcii şi o vor apăra pînă la capăt. STALIN, I. PRAV. 1951, 14. Omenirea progresistă şi iubitoare de pace priveşte cu drept cuvînt politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice — politică de întărire continuă a Statului sovietic, a economiei şi culturii sale—drept un aport liotărîtor la cauza apărării păcii şi libertăţii popoarelor. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. Aplicarea întocmai şi pînă la capăt a politicii partidului este cauza întregului popor. SCINTEIA, 1953, nr. 2704. <£> Expr. în cunoştinţă dc Cauză = cunoscînd' bine chestiunile despre care este vorba. A îacc cauză comună (CU cincya) = a-şi uni interesele cu ale altuia. Se vede treaba că şi ceferiştii fac cauză comună cu ei [cu ţăranii răsculaţi]. DUMITRIU, B. F. 86. 3. Afacere pentru care cineva se înfăţişează înaintea judecăţii; pricină, proces. Am o cauză la judecătorie. (Azi mai ales în expr.) A avea cîştlg* de Cauză (într-un proces, într-o discuţie etc.) — a cîştiga, a învinge. A da (cuiva) cîştig de cauză = a se pronunţa în favoarea cuiva, a-i da dreptate. A pune (pe cineva) în cauză= a implica pe cineva într-o afacere (judiciară). A scoatc (pe cineva) din cauză = a recunoaşte că cineva nu are nici un amestec într-o afacere (judiciară). (A fi) în cauză = (a fi) interesat într-o chestiune (judiciară). Cei în cauză s-au prezentat să-şi spună cuvîntul. — Pronunţat: ca-u-, CAYÂF, cavafi, s. m. (învechit şi arhaizant) Pantofar, cizmar; negustor de încălţăminte de calitate inferioară. Bătrînii mei, Tinichigii, cavafi, croitori, Meşteri din tir guri apuse. BANUŞ, B. 83. Neamul Ulmă- zeştilor se trage dintr-uti cnvaf. STANCU, D. 239. Săpunari şi lumînărari de pe la Bărăţie. .. cavafi din gura pieţei... minau înspre centrul oraşuhn. D. ZAMF1RESCU, R. 5. CAV AL1, cavale, s. n. Fluier mare ciobănesc, făcut din lemn de paltin sa'i de alun. în zori mă duc pe o margine de riu Şi stau ¡i scot cavalul de la briu. COŞBUC, P. I 288. [Zăpada] prin aer se propagă ca un vis de primăvară Ce-ar zlmbi din flori de piersic şi răsunet de caval. MACEDONSKI, O. I 163. Şi caoalul tot s-aude De departe, trist şi vag; E o doină de la stînă. DEMETRESCU, C. 56. Merg pe cale Tot itntlnd, Din cavale Şuierînd. TEODORESCU, P. P. 679. CAV ĂL2, cavaluri, s. n. Şănţuleţ prin care trece apa între răsadniţe şi straturi de legume. Mai era mult de lucru la cavaluri şi trebuiau pregătite ogoarele de porumb. SADOVEANU, P. M. 242. — PI. şi: cavale. CAVAJGCÂDA, cavalcade, s. f. Plimbare călare, făcută de un grup de persoane; goană, fugă, alergare (cu caii). S-a făcut o cavalcadă zgomotoasă pe strada principală, sculînd lumea din somn. BART, E. 205. Bat albe muselinuri ca zmeiele din coadă, Şi tremură din goană babilonii de J>ene, De-ai crede că-i o trupă de struţi în cavalcudă. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 146. -ţ» Grup de persoane care fac împreună o plimbare călare. Cavalcada fugea cotit, iepu- reşte, pe valea cealaltă. SADOVEANU, Z. C. 24. Găsesc numai că uneori tu ai prea multă plăcere a vedea cum. trec cortegele şi cavalcadele reginei. NECRUZZI, S. III 279. CAVA1ÎR, cavaleri, s. m. I. (în organizaţia feudală, din Apus) Nobil cu o situaţie militară înaltă, consfinţit pentru luptă, de rege sau de un reprezentant al lui, in cadrul unei ceremonii speciale care a variat după ţări şi epoci; (urmat de determinări, în unele ţări şi astăzi)- membru al unui ordin militar-religios, întrunind toate atribuţiile care decurg din această situaţie. Se înclinase in faţa ei ca un cavaler din vechi timpuri. SADOVEANU, N. F. 15. Singur numai cavalerul suspinind privea balconul. EMINESCU, O. I 152. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta. EMINESCU, O. I 146. De pe zalele-aurite Se cunosc că-s cavaleri. NEGRUZZI, S. II 78. II. 1. Om plin de abnegaţie, generos şi nobil. (Adjectival) Aştept din parte-fi, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer. EMINESCU, O. I 91. 2. Bărbat care însoţeşte o femeie în societate. Şi-i fi cavalerul nostru pe la grădini, pe la teatru, pe la baluri. ALECSANDRI, T. I 272. 3. Bărbat necăsătorit, holtei, burlac. Cavalerii invitau la un vals pe noile lor cunoştinţe. VLAHUŢĂ, O. A. III 3. Ţineţi-vă frumos şi nu fiţi aşa de posomorite, c-au să vie cavalerii iă vă poftească [la dans]. ALECSANDRI, T. I 160. Cavaler de onoare = tînăr care însoţeşte pe miri la cununie. 4. (Urmat de determinări în genitiv) Membru al unui ordin onorific, posesor al anumitor decoraţii. CAVALERESC, -EASCĂ, cavalereşti, adj. De cavaler; vădind un caracter deschis, curajos, generos, plin de atenţii. Laurent era un caracter independent şi cavaleresc. GHICA, S. 431. CAVALEREŞTE adv. în felul cavalerilor, ca un cavaler; sincer, deschis, fără înconjur. I-amspus cavalereşte scopul venirii mele. GALACTION, O. I 230. CAVALERIE1, (rar) cavalerii, s. f. Parte a unei armate care se compune din soldaţi călări; grup compus din astfel de soldaţi. Printre cavalerii şi artilerii se arătau, în goană scrîşnind, din negură, tancurile. CAMILAR, N. I 8. Intrase în cavalerie şi cu mare greutate a stat şi acolo cîtva timp. CONTEMPORANUL, IV 299. — Pronunţat: -ri-e. CAVALERÎE2, cavalerii, s. f. (învechit) Decoraţie (în grad de cavaler), ordin. Au trimes cavalerii la 3 prefecţi, Iancu, Axentie şi Balint. GHICA, A. 504. Cu mare bucurie am primit înştiinţarea că ai primit cavaleria sfintei Anei. KOGĂLNICEA NU, S. 42. —Variantă: (rar) căvălărie (M. I. CARAGIALE, C. 10) s. f. CAVALERÎME s. f. (învechit) Cavalerie1, călărime. Precum un lanţ de valuri pe marea albăstrie, Cavalerimea-n linii se-ntinde pe cîmpie. ALECSANDRI, P. II 158. CAVALERISM s. n. Purtare, atitudine de cavaler; vitejie, lealitate, onestitate (v. cavaler I)j amabilitate, bunăvoinţă (v. cavaler II 2). Articulă cu slab protest, menit mai mult să-i evidenţieze cavalerismul decît să fie crezut. REBREANU, R. I 209. Eu, nu-i vorbăy izbeam cu parul în dreapta şi în stînga, dar asta numai aşa de mîntuială sau, cel mult, spre a mă mîngîia cu închipuirea că săvîrşesc cine ştie ce mare ispravă de cavalerism medievala HOGAŞ, M. N. 186. CAVALERIST, cavalerişti, s. m. Militar din arma cavaleriei. CAVALÎN, -A, cavalini, -e, adj. (Rar, mai ales în expr.) Rasa cavahnă= specia cailor, caii, v. cabaline. A făcut mari îmbunătăţiri rasei cavaline. I. IONESCU, D. 176. CAVAS — 351 — CAZANGIU CAVÁS, cavaşi, s. m. (învechit 'şi arhaizant) Agent de poliţie; jandarm. Stăptnul áre mulţi vrăjmaşi, Dar ttau năvalnicii cavaşi. TOMA, C. V. 46. Nu ajunsesem bine pe deal acasă, cînd vine un cavas ¡i mă cheamă. GHICA, S. 427.; CAYATÎNĂ, cavatine, s. f. Mică arie lirică melodioasă, care intervine ca pasaj solo într-o operă. CĂVĂ, cave, adj. f. (Numai în e x p r.) Vină cavă — nume dat fiecăreia dintre cele două vine care duc sîn- gele la inimă. CAVÉRNA, caverne, s. f. 1. (Mai ales termen de geologie) Peşteră, grotă. Caverne cu urme de viaţă preistorică. i=i Ziduri naturale şi masive de cavernă. BOGZA, K. î. 171. 2. Cavitate cauzată de o boală într-un ţesut organic (mai ales în plămînii atinşi de tuberculoză). CAVERNÓS, -OĂSĂ, cavernoşi, -oase, adj. 1. (Rar, deipre un teren) Care prezintă caverne, peşteri, scobituri. Munţi cavernoşi. B. (Despre voce şi sunete vocale sau instrumentale) Care are un timbru gros, înfundat, înăbuşit (ca şi cum ar veni dintr-o cavernă). Ce cauţi aici singur? l-a întrebat inginerul cu o voce cavernoasă, BOGZA. Ţ. 76. (Adverbial) Glasul îi răsuna cavernos, ca dintr-o groapă. VLAHUTĂ, N. 88. CAVIĂR s. n. (Franţuzism rar) Icre negre. — Pronunţat: -vi-ar. CAV ITĂTE, cavităţi, s. f. 1. Adîncitură, naturală sau făcută intenţionat de om, într-un corp solid. Cavitatea scripetelui. 2. Spaţiu gol în interiorul corpului omenesc, unde sînt situate anumite organe. Cavitate toracică. Cavitate abdominală. Cavitate bucală. CAVÓU, cavouri, s. n. Construcţie funerară constînd dintr-o încăpere, săpată de obicei în pămînt, în care se depun morţii. Lingă zidurile năruite ale cetăţii se află cavourile... de marmoră, monumentale, tăcute şi reci. BOGZA, C. 0. 189. Ce frig de beciuri şi cavouri... LESNEA C. D. 23. Tac toţi ca mumii în cavou. TOMA, C. V. 304. CAZ, cazuri, s. n. I. 1. împrejurare, circumstanţă, situaţie. Sînt însă cazuri fatale, cînd un om ce ai e cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel. NEGRUZZI, S. I 212. «$• Caz de forţă majoră = situaţie în care cineva nu poate proceda aşa cum ar vrea, din cauza unor împrejurări mai puternice decît voinţa sa. Caz de conştiinţă = împrejurare în care sentimentul datoriei îl obligă pe cineva să procedeze altfel decît cum ar vrea. ^ Loc. a d v. în cazul acesta sau în acest caz sau în (ori într-un) asemenea caz = în asemenea împrejurări, astfel stînd lucrurile, astfel prezentîndu-se situaţia. în tot cazul sau în orice caz = în orice împrejurare, orice s-ar întîmpla, chiar dacă ar fi aşa. în caz contrar = dacă împrejurările vor fi altele, dacă se va întîmpla altfel. De la caz la caz = după împrejurări. Loc. c o n j. în eaz de... = în situaţia în care..., dacă s-ar ivi ceva neprevăzut. Afară de cazul = afară numai dacă... în cazul cînd. • • sau în caz că... = cînd s-ar întîmpla să..., dacă. <$• E x p r. A admite cazul că... =a presupune, a admite că ... A face caz de CCVa = a considera (prin exagerare) ceva ca un lucru foarte important, a acorda Drea mare importanţă; a comenta prea mult. A îacc caz de cineva = a scoate în evidenţă (în mod exagerat) calităţile, meritele cuiva, a preţui mult pe cineva. 2. Întîmplare (mai ales neprevăzută), eveniment, accident. Un caz grav. □ La un caz cumva de-ncurcătură. Nu văd nici uşi deschise, nici ferestre. TOPÎRCEiNU, B. 96. 8. (Urmat de diverse determinări) îmbolnăvire, boală (care produce îngrijorare, care necesită îngiijiri medicale). Cazurt suspecte. Cazuri de pojar. II. Fiecare dintre formele prin care se exprimă diferitele funcţiuni sintactice ale substantivului, adjectivului, articolului, pronumelui şi numeralului. Subiectul stă in cazul nominativ. CAZĂ, cazez, vb. I. T ra nz. A instala (pe cineva) într-o locuinţă pentru un anumit timp. Salariaţii trimişi la odihnă au fost cazaţi in condiţii optime. CAZÂC, cazaci, s. m. 1. Persoană facînd parte dintr-o populaţie rusă care a colonizat odinioară anumite regiuni periferice ale statului moscovit şi care se bucura de oarecare autonomie, fiind obligată, în schimb, să apere ţara împotriva invaziilor străine. 2. Soldat din unităţile militare speciale de cavalerie, recrutate din populaţia descrisă mai sus. Priveam Prutul cum curge şi fericeam pe cazacul cu barbă lungă de la pichetul din ceea parte. NEGRUZZI, S. I 61. CAZĂCĂ, cazace, s. f. Bluză femeiască sau bărbătească încheiată pe o parte, închisă la gît, cu mîneci largi şi lungă pînă mai jos de talie. Cîţiva [dintre excursionişti] sînt îmbrăcaţi în cazacă roşie. SAHIA, U.R.S.S. 123. CAZACÎNCĂ s. f. (Cor., rar) Căzăcească. începe a chiui prin iad şi a juca horodinca şi cazacinca. CREANGĂ, P. 310. CAZACIOC s. n. Dans ucrainean, jucat într-un tempo care se accelerează treptat (v. căzăcească); melodia acestui dans. Un cîntec, la auzul căruia nici un rus... nu poate să nu joace: anume cazaciocul. CONTEMPORANUL, Vi! 36. CAZACLÎU, cazaclii, s. m. (învechit) Negustor din ţinutul cazacilor, care facea odinioară negoţ cu vinuri, cu blănuri etc. între Ucraina şi Moldova. Pelceluşe cumpăra, Pelceluşe brumării, Le vindea la cazaclii. TEODORESCU, P. P. 604. Mult vinaţ se trece, Că-l vinde Rădiţa, Rada crîşmăriţa, Şi-l beau cazaclii, Negustori de vii. ALECSANDRI, P. P. 121. CAZĂN, cazane, s. n. 1. Vas mare de metal (mai ales de aramă) întrebuinţat în unele întreprinderi industriale, în gospodării particulare sau publice etc. pentru fiert bucate, pentru încălzit apă etc. Porunci la nişte credincioşi ai săi ca să aibă pregătit la îndemînă cîteva cazane cu smoală. ISPIRESCU, L. 186. Puse un cazan cu lapte să fiarbă pe foc. ŞEZ. I 8. 2. Instalaţie compusă dintr-un focar şi un sistem de ţevi prin care circulă apa care, transformată în aburi, serveşte ca forţă motrice. Cazanul locomotivei. c=i Fi lip a coborît la cazane. SAHIA, N. 33. + Instalaţie compusă dintr-un vas prin care trec o serie de tuburi în serpentină, servind la distilarea rachiului. Se clatină şi duzii din uliţă de aburul cumplit, dulce, al cazanului de ţuică. DUM1TRIU, N. 230. 3. (Geol.) Căldare (2). Cazanele Dunării. CAZAKQERÎE, cazangerii, s. f. 1. Atelier de construit sau reparat cazane (2). Prin instalarea de calorifere în halele secţiilor cazangerie, montaj şi vagoane, majoritatea muncitorilor lucrează in timpul iernii la căldură. SCINTEIA, 1953, nr. 2574. 2. Meseria cazangiului. Nituri care se întrebuinţează in cazangerie. CAZAÎCGÎU, cazangii, s. m. 1. Meseriaş care fabrică, construieşte sau repară cazane (2). Amarnic ţipă fiecare schijă, întreaga hală parcă năruind. Dar cazangiii trec încet, cu grijă, Metalul îndărătnic mlădiind. DRAGOMIR, S. 40. CAZANIE — 352 — CĂ t 2. Muncitor care supraveghează şi alimentează cabanele generatoare de forţă motrice^ Un cazangiu in sala de maşini a unui mare transatlantic. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 5/3. CAZANIE, cazanii, s. f. Predică. -4- Carte care cuprinde anumite predici sau povestiri cu caracter mistic. Cazaniile lui Coresi. [=□ Şi pin’va veni aici, Să citesc numai cazanii. NEGRUZZI, S. II 75. — Pronunţat: -r.i-e. CAZARE, cazări, s. f. Acţiunea de a caza; instalarea cuiva într-o locuinţă (de obicei) provizorie. CAZ ARMAMENT s. n. (Cu sens colectiv) Totalitatea efectelor de pat pe care le primeşte un militar fia încazarmare). CAZARMA, cazărmi s. f. Ansamblu de clădiri construite special pentru instalarea unităţilor militare. Se ştia că Ia cazarmă [Bălcescu] aduna pe lîngă ■dinsul, în orele de recreaţie, mai mulţi sergenţi şi soldaţi, -cărora le povestea despre vitejiile romînilor în luptele cu .turcii. GHICA, S. A. 141. ■— PI. şi: cazărmi (ViNTILĂ, O. 13). CAZEÎNA s. f. Substanţă albuminoidă care se găseşte în lapte şi care, coagulîndu-se uşor, formează partea esenţială din brînzeturi. CAZEMĂTĂ, cazpmate, s. f. Fortificaţie de beton .armat sau de lemn şi pămînt, care protejează personalul şi armamentul aflat înăuntru de focul artileriei şi de bombardamentele aeriene. în faţa pădurii se aflau şapte cazemate. C.AMILAR, N. I 241. + încăpere blindată, pe vapoare, pentru instalarea tunurilor de calibru mijlociu. CAZIÎR, caziere, s. n. 1. (în e x p r.) Cazier judiciar — totalitatea însemnărilor făcute de justiţie cu privire la antecedentele judiciare ale unei persoane (condamnări, -cercetări penale etc.). 2. Dulap cu mai multe despărţituri sau sertare, în ■care se clasează hîrtii de afaceri, scrisori, documente •etc. 3. (Tipogr.) Dulăpior în formă de raft, în care se ;aşază casele cu litere. — Pronunţat: -zi-er. CAZINOU, cazinouri, s. n. (în societatea burgheză) Local public în staţiunile balneare şi climaterice, cu restaurant, sală de spectacol şi de dans, cu săli pentru jocuri de noroc etc. în vechile cazinouri din ţara noastră ■azi s-au deschis cantine şi cluburi pentru oamenii muncii. CAZMA, cazmale, s. f. 1. Unealtă în formă de lopată, •cu coadă de lemn şi lamă de fier cu muchie ascuţită, care serveşte (fiind apăsată cu piciorul) la săpat pămîntul; (Mold., Transilv.) hîrleţ. Făt-Frumos... luă cazmaua, începu să sape şi, pînă să însereze, dură două gropi adinei şi destul de încăpătoare. POPESCU, B. I 33. 2. (Mai ales în Mold.) Tîrnăcop. De vreo lună în şir îl trăsnesc [muntele]... Cu buzduganele năzdrăvane Schimba- te-n cazmale, lopeţi şi ciocane. DEŞLIU, G. 26. Am umplut rîpile, am retezat dîmburile din toamnă pînă primăvara... iarna, sfărîmam bolovanii cu cazmaua. C AMIL AR, TEM. 40. Hîrleţe şi cazmale scormoneau cu hărnicie pămîntul. SADOVEANU, O. VI 20. Vine şi împăratul cu o mulţime de oameni cu cazmale ascuţite. CREANGĂ, P. 256. Cazma pneumatică = maşină-unealtă funcţionînd cu aer comprimat, întrebuinţată Ia abatajul maselor de roci plastice sau la terenuri îngheţate. + Lovitură de tîrnăcop. Numa din două cazmale scoase cîteva cărămizi. ISPIRESCU, L. 372. CĂZNĂ, cazne, s. f. 1. Tortură, supliciu. Arzind între bîrne, vitele îşi încrîncenau picioarele, îşi răsuceau boturile în sus; unele gemeau ca-n cazna unei nemai pomenite munci. CAMILAR, N. II 120. Mai bine mă duc cit văd cu ochii, decît să rabd eu aşa caznă şi ocară... chiar la mine acasă. RETEGANUL, P. III 40. Fără judecată, jură nimic, îl băgară la puşcărie, spre a fi pus la cazne şi • apoi să-l piarză pre el. ISPIRESCU, M. V. 7. \ Fi g. Ceea ce produce suferinţă, chin. Bun pentru acei ce aveau glas, [profesorul de muzică] era adevărată caznă pentru nenorociţii fără glas. CONTEMPORANUL, Vj 198. 2. Asuprire, împilare, nedreptate. S-au aşezat amindoi, unchiul şi nepotul, cu caznele pe sat. STANCU, D. 382. 8. Străduinţă, osteneală, trudă, încordare. Aici [în şcoala din trecut] începe munca, ori mai bine cazna intelectuală. GHEREA, ST. CR. II 339. Loc. a d v. Cu marc caznă = cu greu, cu trudă, cu mare efort. Cu mare caznă moş Petrache s-a limpezit. POPA, V. 103. cazGn, -ă, cazoni, -e, adj. 1. (Ieşit din uz) De (la) cazarmă, propriu cazărmii, milităresc. Spinările îmbrăcate în postav cazon, cenuşiu, se adunară. DUM1TRIU, B. F. 81. Un necunoscut, mărunt, cu vestmintele jumătate ostăşeşti şi cu spinarea încovoiată, sub apăsarea unui uriaş sac cazon. C. PETRESCU, S. 208. Se vedea... doar mînerul şi ciucurele galben, cazon [al baionetei], SAHIA, N. 69. 2. (Peiorativ, cu referire la arinata din trecut; despre oameni şi manifestările lor) Aspru, rigid, lipsit de supleţe. Ce rost a mai avut toată educaţia cazonă pentru mine? CAMILAR, N- I 152. Ce naiba, moşule, te ştiam că poţi cîteodată să fii şi mai puţin caSon. HOGAŞ, H. 94. CAZUAX, -Â, cazuali, -e, adj. 1. Care are un caracter întîmplător, care depinde de împrejurări, se produce de la caz la caz, apare nesistematic, pe neprevăzute; accidental, fortuit. 2. Care arată cazul gramatical. Dezinenţă cazuală. —-Pronunţat: -zu-al. CAZUALITÂTE, cazualităţi, s. f. (Rar) Calitatea, starea a tot ce are caracter cazual. — Pronunţat: -zu-a-. CAZUĂR, cazuari,s. m. Pasăre alergătoare din Oceania, asemănătoare cu struţul, ale cărei pene subţiri se întrebuinţează ca podoabă. — Pronunţat: -zti-ar. CAZUIST, cazuişti, s. m. Persoană care stăpîneşte şi aplică metodele cazuisticii, care se serveşte cu abilitate de argumente ingenioase şi rafinate, logice în aparenţă, false în fond. CAZUISTIC, -Ă, cazuistici> -e, adj. De cazuistică, referitor la cazuistică, bazat pe cazuistică. Argumentare cazuistică. CAZUÎSTICĂ s. f. Parte a teologiei scolastice din evul mediu, care are drept obiect rezolvarea cazurilor de conştiinţă, folosind metoda disputelor subtile şi (de obicei) de rea-credinţă, pentru a salva situaţii false sau dubioase; p. e x t. ingeniozitate, dibăcie (în cele mai multe cazuri necinstită) în argumentarea unor teze fals'e sau îndoielnice. CA conj. 1. (Introduce propoziţii subordonate) a) (Introduce propoziţii completive) Midora a jurat că nici n-a vorbit... despre asta. CAMILAR, . N. I 22. Şi zici că nu doreşti nimica? SADOVEANU, O. II 120. Au înţeles cititorii că vorbesc despre artişti. IONESCU- RION, C. 37. Turturica ajunsese la împăratul- Verde şi-l înştiinţase că vine şi Harap-Alb cu fata împă- ratului-Roş. CREANGĂ, P. 277. Ştii că m-ai lăsat în locul tău şi nu te îndoieşti de sîrguinţa mea. NEGRUZZI, S. I 63. b) (Introduce propoziţii subiective; uneori după propoziţii eliptice, exclamative) F.-al nostru veactd acesta de creşteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? Fireşte că nu gîngăvitul alint Pe struna ghitarei. CASS1AN, H. 19. Aşa-i c-a venit şi rîndul CĂCI — 353 — CĂCIULI meu? CREANGĂ, P. 54. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, O. I 95. Prin grădină, pe cărare, Pagubă că-i iarba mare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 253. c) (Introduce propoziţii atributive) Se culcă pe pragul tijei, cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simtă ca. ISPIRESCU, L. 30. d) (Introduce propoziţii cauzale) Căci, fiindcă, pentru că. A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti. ISPIRESCU, L. 1. Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din Svfă, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. EMINESCU, O. I 149. Ai să dai samă, doamnă! îmi zise, că laşi pre bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii. NEGRUZZI, S. I 147. Se sfătuiră.. . Ca să mi-l omoare Pş cel mol- dovan, Că-i mai ortoman. ALECSANDRI, P. P. 1. (După propoziţii eliptice imperative) Hai la culcuş, că se face ziuă. CREANGĂ, P. 268. 0) (Introduce propoziţii consecutive, adesea în corelaţie cu «aşa», «atîta», «prea») Încît, de. Şi-i atit de slabă puntea, Că-n ea nu te poţi încrede. COŞBUC, P. I 74. Nevasta i-a murit; şi-apoi I-a ars şi casa; i-a trăsnit Deodată patru boi. Trăia la praguri şi-n nevoi, Că-n urmă- a-nnebunit. COŞBUC, P. I 229. Era un senin pe ceri şi aşa de frumos şi cald afară, că-ţi venea să te scalzi pe uscat, ca găinile. CREANGĂ, A. 64. 1) (Introduce propoziţii concesive; urmat de «şi») Deşi, cu toate că, măcar că. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci şi patru de ani de cînd m-am luat cu dinsa, ... şi tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Cum naiba ■dor să nu-mi fie? Cînd şi muntele, că-i munte, Şi-ncă are doruri multe. JARNÎK-BÎR3EANU, D. 144. S) (Introduce propoziţii temporale) După ce, cînd. Acum, că ne odihnirăm, pot să-ţi povestesc întîmplarea. 2. (Adversativ, în e x p r.) Numai că = dar, însă. Accept invitaţia, numai că voi veni singur. 3. (Cu valoare de conjuncţie copulativă, de obicei •după un condiţional) Şi. în sfîrşit, ce-or fi mai dondănit ■ei, şi cît or mai fi dondănit, că numai iată, se face ziuă. CREANGĂ, P. 255. Mergeau nu prea mergeau, Că deodată se opreau Şi pe iarbă s-aşezau. De ospăţ că s-apucau. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 312. (Popular, mai ales în enumerări, ca un fel de adaos ritmic) Frunză verde de alună, Codrenaş cu voie bună Se urca in deal la stînă, Se urca şi chiuia... Toţi ciobanii că fugea! ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Precedat de « nici ») Nu. Şi nici că l-a mai putut ajunge. 6. (întărind o replică) într-adevăr, aşa e. Că bine zici d-ta, mătuşă; asta s-o facem. CREANGĂ, P. 175. ■i}- E x p r. 15a că chiar! = nici vorbă 1 da de unde! Poate era niscaiva aur? — Ba că chiar şi tu ai gîcit! DRĂ- •GHICI, R. 98. C. (în fraze exclamative, precedînd o negaţie, exprimă o părere de rău) De ce (nu)! cum (nu)! A! că nu l-am putut eu ajunge! czi Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla de dor! JARNÎK-BÎRiEANU, D. 217. 7. Doar. Da cum nu! Că nu mi-oi feşteli eu mînu- }ele! CREANGĂ, P. 292. (întărindu-1 pe «doar») Calului meu de pe atunci, cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanele!—Că doar nu era să trăiască un veac de ■om. CREANGĂ, P. 193. <$>■ (Cu înţeles restrictiv în construcţiile) Nu (sau nici) (cioară) că... Şi nu ■voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt, Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pămînt. EMINESCU, O. I 147. Nu că mă laud, dar puteţi întreba şi pe cuconu... Cum, doamne iartă-mă, îi zic? ALECSANDRI, T. I 103. 8. (Intră în formarea unor loc. conj.) Cum că, •după co că, măcar că, pentru că etc. v. c. CĂCI conj. 1. (Introduce propoziţii explicative, adesea cu nuanţă cauzală) Pentru că, deoarece, fiindcă. Ne temem că nu te vei mai întoarce, rămii cu noi; căci ne zice gtndul că vei pieri. ISPIRESCU, L. 8. Hai să fugim cu pluta ceea la frate-mm. .. zise Dumitru, căci plutele începuse a umbla. CREANGĂ, A. 29. Cînd l-aude numai dînsul îşi ştia inima lui, Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. Eu îi cunosc pre boierii noştri, căci am trăit cu dînşii. NEGRUZZI, S. I 138. Marcu bea şi nu prea bea, Căci amar grija-l rodea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 489. <£- (înaintea unei citări, a unui proverb) Nici tu nu eşti de împărat, nici împărăţia pentru tine ; şi decît să încurci numai aşa lumea, mai bine să şezi departe cum zici, căci, mila domnului, «lac de-ar fi, broaşte sînt destule h. CREANGĂ, P. 186. (Urmat de interj, «de» sau, * regional, * dă») îi spune toate cu de-amănuntul, căci dă, care om nu ţine la viaţă? CREANGĂ, P. 206. 2. (Rar) Că (C), cum! Măi Păsărilă, iacătă-o-i, ia! colo, după lună, zise Ochilă; căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună! CREANGĂ, P. 268. CĂCIULAJR, căciulari, s. m. 1. Meseriaş care lucrează căciuli. 2. Om care poartă căciulă. Răsări... unul cu căciulă ponosită repezită pe ceafă. .. ■— Unde te vîri, mă grozăviile?... Căciularul se opri cu mirare. PAS, L. I 256. 3. (învechit) Infanterist în vechea armată romînă. Era bun camarad Panciuc: cu el nu li se ura căciu- larilor niciodată. SAV>OVEANU, O. VI 76. Toţi dorobanţi, toţi căciulari, Romtni de viţă veche. ALECSANDRI, P. A. 204. CĂ.CIÎTLĂ, căciuli, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap (purtat mai ales iarna), făcut din blană de oaie sau de alt animal. începu Făt-Frumos să strige: Stai, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap. ISPIRESCU, L. 110. Privitorii, cu căciulile în mînă, ii urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. Un cap cu plete. .. înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. Bună ziua, căciulă (că stăpînu-tău n-are gură)! se zice, în bătaie de joc, unuia care intră în casă fără să salute. La aşa cap, aşa căciulă (— cum e omul, aşa e şi purtarea şi faptele luil. <$■ E x p r. A-şi lua (sau a-şi scoatc) căciula = a-şi descoperi capul în semn de salut sau de respect. Pe marginea şoselei doi oameni s-arătară. . . Şi dricul ajungîndu-i, căciulile îşi luară. MACEDONSKI, O. I 46. Poţi (sau trebuie, se cade etc.) să-ţi scoţi (sau să-ţi ici) căciula în faţa (sau dinaintea) ¡ui, se spune pentru a arăta cit avem respect sau consideraţie faţă de cineva. A-i ieşi cuiva piirul prin căciulă = a) a i se urî aşteptînd; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se şti, a se simţi) cu musca pe căciulă = a se simţi vinovat. D-aia nu prea avea el coraj... >că săi ştia cu musca pe căciulă. STĂNOIU, C. I. 67. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. Las-o p-aia! Aia-i altă căciulă!... aia a fost la politică. CARAGIALE. O. II 39. A schimba căciula = a schimba înţelegerea, părerea, vorba. A da cu căciula în cîinl = a fi cu chef, a face nebunii, a-şi face de cap. A scăpa căciula po apă = a scăpa un prilej, a pierde un lucru fără voie. A purta căciu.'a degeaba = a fi prost. (Despre mîncări sau băuturi) (Bun de) să dai cu căciula-n cîini = foarte gustos. De acolo plecam să încercăm alt vinaţ; şi-aducea el aminte de nişte. . . sînge- de-iepure, să dai cu căciula-n cîini. M. I. CARAGIALE, C. 60. + F i g. Om, persoană, individ. Plăteam de căciulă cinci franci păşunea. DUMITRIU, B. F. 67. 2. Obiect în formă de căciulă O) sau care serveşte de acoperămînt: a) apărătoare aşezată deasupra unui coş sau a unui canal vertical pentru a preveni căderea unor corpuri străine în interiorul lui; b) partea superioară a ciupercii; c) căpăcelul de alamă al lămpii, pe unde iese flacăra fitilului. CĂC1ULÎ, căciulesc, vb. IV. R e f 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «la »* sau «înaintea ») A se ploconi în faţa cuiva spre a obţine ceva, a cere ceva în chip umil; a se pleca .-Voind să văd pe 1< CĂCIULIE — 354 — CĂDEA Alexandrescu la spătărie, unde era închis, mi-a trebuit să alerg o săptămînă să mă căciulesc pe la toate autorităţile civile fi militare, de la dorobanţ pînă la vornicul cel mare. GHICA, S. 664. Decît să mă căciulesc, Mai bine să haidu- _ cesc! ALECSANDRI, P. P. 160. CĂCITJLÎE, căciulii, s. f. (Regional) 1. Căpăţîriă de usturoi. Mai multe fete }i flăcăi se adună la o casă, pe masă aşază mai multe căciulii de usturoi. SEVASTOS, N. 4. 2. Măciulie de mac. CĂCIULÎItE, căciuliri, s. f. Faptul de a se ciciuli; ploconire. ' CĂCITJLÎŢĂ, căciulite, s. f. 1. Diminutiv al lui c ă- ciulă. 2. Un fel de bonetă (mai ales de lînă) purtată de femei şi copii. Am cumpărat o căciuliţă copilului. CĂDEĂ, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînţa lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuţitul a căzut. COŞBUC, P. I 231. F i g. Acuma tăceri lungi cădeau între un şir de vorbe schimbate şi altul. SADOVEANU, O.IV 48. (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Ţintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Luceşte, crapă, cade, detună-n vijelie Ş-un şir de copaci minări îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd şi rece el doarme ziua toată, EMINESCU, O. . I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile-fabricilor luceau în lumina roşiatică a asfinţitului. DUNĂREA NU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie şi pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale şi părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COŞBUC, P. 1 258. Zburdalnic de pe coaste, Gureşe pîraie cad. COŞBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. ^Despre părţi ale unui organism: dinţi, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de aşteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI. O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele şi dinţii i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care ştia că dt făcut treabă nu mai cade coada nimărui, îşi suflecă mini cile, călcă lut şi lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 88. -4* (Despre frunze şi flori) Ase scutura. Căzuseră frunzele şi nu erau verzi decît cei doi molifţi dir. dreptul ferestrelor. SAHJA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noa^tiă Or să cadă rînduri- rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Şi cad, o dulce ploaie, Pe creştetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părţi ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susţinute) . A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAŞ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCL', O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe .umeri neted cădea. AI ECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un şal roş cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stingă, iar capetele.. cădeau apoi peste papucii . iui cei galbeni.-NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna filfîie peste munţi, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulşi de ape sau de stîncile mart, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără şă dejuge boii, începe a tăia coparxd, să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Şi în nesimţire cade pe-a jeţului său spală. EMINESCU, O. I 95. Simţind picioarele-mi slăbind, am închis ochii şi m-am ţinut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. T 54. E x p r. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în braţele) cuiva* în braţele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMiN^scu, o. i 75. A cădea (bolnav) Ia pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd... Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieşi bine dintr-o situaţie ferea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau dc-a-n picîoarcle) — a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. p 1 u t ă. + A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (în forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. F i g. (Despre oameni)Mai odihneşte-tey că într-o zi ai să cazi. Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-şi înceta existenţa, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. împărăţia romîno-bidgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13.-4-A avea un insucces, a nu reuşi. A căzut la examen. Piesa a căzut. (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldaţi căzuţi pe cîmpul de luptă, czj Lupta cea mare va veni... Ştiu, cîţiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mişcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDR1, P. I 56. 5. (Despre un oraş, o fortăreaţă, o poziţie etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat» în urma unui atac puternic, oraşul a căzut în mîna armatei populare. G. (Adesea complinit prin «în genunchi *, « cu rugăminte » etc.) A se aşeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilinţă sau cu stăruinţă. Au înţeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om ştiutor de carte pe t alea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvaşul lui- Radu. VLAHUŢĂ, O. A. 103. Fiul împăratului şi mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăipuşneanu. —Doamne! doan Expr. A cădca pc gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toţi pe gînduri. Un lemn ars şi destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Şed la masa mea de brad, Focul pilpîie in sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. <$> (Cu schimbarea construcţiei) Trase undiţa; cînd, ce să vezi: un peşte mare, cu totul şi cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leşin de bucurie. ISPI- RESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între fraţi. CREANGĂ, A. 64. Expr. A-i cădca (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a 1 se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi. .. dar unde te duci, fără de mine rău are să-ţt cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădca bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Intr-un triunghi, înălţimea cade perpendicular pe bază. Con una cade pe malul drept al Oltului. în limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvintului. 1 ianuarie 1953 a căzut într-o joi. Expr. A cădea în sarcina (sau în compelinţa, în atribuţiile, Sn grija) cuÎTa = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. + (La ghicitul în cărţi) A se arăta, a se vedea, a reieşi (din aşezarea cerţilor). 10. (în expr.) A cădca la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înţelegere (după o discuţie în contradictoriu). (învechit) A cădea la pace = a se împăca. n. Refl. u n i p e r s. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. <=n El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cit s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. A şedea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntaşi nenumăraţi, Cum se cade la-mpăraţi. ALECSANDRI, P. II 179. if- Expr. Aşa mi se rade = aşa-mi trebuie. Fă bine să-ţi auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intraţi aici înaintea mea, aşa mi se cade; ba încă şi mai rău. CREANGĂ, P. 253. ✓ — Conj. prez. şi: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISP1RESCU, U. 95). CĂDELNIŢA, cădelniţez, ,vb. I. 1. I n t r a n z. A mişca (într-o parte şi într-alta) cădelniţa, afumînd cu tămîie; a tămîia. Popi, şirag, cădelniţînd Citeau ectenii. COŞBUC, P. I 149. 2. T r a n z. F i g. A aduce cuiva laude exagerate, linguşitoare. V. tămîia. CĂDELNIŢĂ, cădelniţe, s. f. Vas de metal atîmat de trei lânţişoare, întrebuinţat pentru afumarea cu tămîie în timpul slujbei religioase. M-am trezit tră- gind clopotele, aprinzînd şi stingînd luminările în biserică şi purtînd cădelniţa după popa. SLAVICI, O. I 77. Din cădel- j niţe se înalţă în rotocoale albastre fumul de tămîie. VLA- 1 HUŢA, O. A. II 35. ! CĂDERE, căderi, s. f. Faptul de a cădea. 1. Deplasare, mişcare de sus în jos, coborîre spre pămînt (ca efect al gravitaţiei). Căderea corpurilor. Căderea zăpezii, cri Culmea dulcii muzice de sfere, Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere. EMINESCU, O. I 160. *$> F i g. (Fiind vorba despre noapte, iarnă, ger etc.) Deasupra satului, văzduhul se întuneca, grăbind căderea negurilor serii. M1HALE, O. 503. Era, spre căderea iernii, o vreme de lacrimi. M. I. CARAGIALE, C. 9. -Jf- Lăsare sau deplasare în jos (a unui lucru care continuă să fie în parte susţinut). A părăsit teatrul înainte de căderea cortinei. + Deplasare a unui organ al corpului din poziţia sa normală. Căderea stomacului. 2. Desprindere a unei părţi Componente dintr-un organism. Căderea părului. Căderea dinţilor. Căderea frunzelor. 3. Răsturnare a unui corp (care nu se mai poate menţine în echilibru sau în poziţia iniţială); prăbuşire, surpare. Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă, in căderea sa, turbanul nu i s-ar fi desfăşurat. NEGRUZZI, S. I 21. F i g. Căderea imperiului roman. F i g. Insucces, nereuşită. Căderea la examen. 4. (Urmat de determinări care arată oraşul, fortăreaţa, locul cucerit) Ocupare, cucerire. Căderea Berlinului. 5. (în expr.) Cădere de apă = cascadă, cataractă. 6. (Numai în expr.) Cădere de acord — ajungere Ia un acord, la înţelegere după o discuţie în contradictoriu. Din această măgulire sau din această cădere de acord, îţi urmezi încet-încetinel drumul. MACEDONSKI, O. IV 89. 7. Drept de a hotărî sau de a face ceva; competinţă. Nu e in căderea ta să-l judeci. CĂDI, cădesc, vb. IV. Intranz. A cădelniţa, a tămîia. Sihastrul se coboară în casa celor întristaţi, citeşte şi cădeşte. GALACTION, O. I 257. Tranz. (Poetic) Ar cădi cu sfinte miresme, cu smirnă şi cu tămîie, altarul vînătorilor. ODOBESCU, S. III 54. CAFTANI. căftănesc, vb. IV. (învechit) Tranz. A numi (pe cineva) domn; a ridica (pe cineva) într-un rang de boierie (cu care ocazie i se dăruia un caftan). L-au căftănit şi i-au dăruit vodă şi doamna cîte trei pungi de ibrişim cu cîte o mie de galbeni. CARAGIALE, O. III 49. Refl. pas. Cînd se căftănea vreun boier, se ducea bărbier-başa de-l rădea. ALECSANDRI, T. 81. CĂFTĂNÎE s. f. (învechit) Privilegiul de a purt:f caftan. Pentr-o mură ş-o răsură De trei ori se şterg la gură Şt răzaşi cu răzăşie, Şi ciocoi cu căftănie. DELAVRANCEA, S. 47. CĂÎ, căiesc, vb. IV. 1. Refl. (Adesea urmat dr determinări introduse prin prep. « de », « pentru > sau prin conj. « că », « pentru că ») A-i părea cuiva rău, a regreta, a recunoaşte o greşeală făcută. Unul spuse că se va căi cit va trăi el, pentru că a osîndit pe un om drept. ISPI- RESCU, L. 367. Nu face una ca asta că te-i căi mai pc urmă. ALECSANDRI, T. 332. I-aş spune şi nu-ndrăznesc, Aş tăcea şi mă căiesc. HODOŞ, P. P. 31. 2. Tranz. (Rar) A compătimi, a plînge pe cineva; a căina. Iar pe drum cine trecea... Tot pe Badiul mi-l căia. TEODORESCU, P. P. 549. CĂDIÂC s. n. v. caimac. căotăcAmEe, căimăcămii, s. f. (învechit) Formă de guvernămînt provizoriu în timpul cît tronul era vacant sau pe timpul absenţei domnitorului: locotenenţă domnească. <$■ Căimăcămia-de-trei = forma de guvern provizoriu, instituit sub regimul Regulamentului Organic şi compus din marele-vornic, marele-logofăt şi prezidentul înaltului divan. Guvernul căimăcămiei-de-trei trimise doi agenţi in Europa. GHICA, A. 107. CĂINA, căinez, vb. I. 1. Refl. A se tîngui, a se vaîeta, a se jeli. Comisul Manole se încruntă jluturînd din cap; pe cînd comisoaia se căina tăcut, clătinindu-pi CĂINARE — 356 — CĂLĂRIME fruntea la dreapta şi la stfuga. SADOVEANU, F. J. 505. Safta se căina oftat, cu palma la gură şi plcca în sală, să mai arunce o despicătură de lemn în soba ■ de tablă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 200. Ileana Simziana se căina şi se întrista in sufletul ei. ISPIRESCU, X. 26. 2. T r a n z. A compătimi, a deplînge, a jeli. înţeleg să-l căinaţi pe ăl care şi-a pierdut un picior. CAMIL PETRESCU, T. II 44. Sărace Vîlculc! îl căină Măgdălina. SADOVEANU, Z. C. 292. După ce ne-a căinat şi ne-a plîns, bunica... a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul. CREANGĂ, A. 32. — Pronunţat: că-i-. — Variantă: căini (ISPIRESCU, L. 314) vb. IV. CAEvÂRE, căinări, s. f. Acţiunea de a (se) căina; văicăreală. Aceste căinări nu răspund la întrebarea noastră, nu ne dau cauza adevărată a secetei literare şi intelectuale. GHEREA, ST. CR. III 14. Abia acuma au priceput boierul ce însămna văierările şi căinările lui de mai năinte, că minte are, dar bani n-are. SBIERA, P. 245. — Pronunţat: că-i-. CĂINI vb. IV v. căina. CĂÎNŢiY, căinţe, s. f. Părere de rău, regret, remuş- carc. Ochii mei inoată-n lacrimi de căinţă. IOSIF, T. 221. Inima-i sîngera, răsipită în tîrzii şi zadarnice căinţe. ODOBESCU, S. III 209. CAlŢA. căiţe, s. f. (Regional) Bonetă, scufie; (Tran- silv.) căciulă. O grămadă dă oameni vrăjbiţi... Toţi avînd pâ cap căiţe roşi. BUDAl-DELEANU, Ţ. 329. CALACAft s. n. v. calaican. CALARE adv. (Adesea în legătură cu verbele «a fi», ■*a şedea» sau cu verbe de mişcare) încălecat pe cal, pe un alt animal sau, p. e x t., pe un obiect. Cîrlig venea călare pe căluţul lui. CAMILAR, TEM. 2C1. L-am adus [pe căţel] de departe într-o desagă a tarniţei: am călătorit cu el călare. SADOVEANU, N. F. 14. în ziua aceea urcam, călare, un deal de Ungă Dortta. GALACTION, O. I 333. Şedea călare pe burduvul cu banii. CREANGĂ, P. 54. Ades călare pleacă în mîndre nopţi 'cu lună. EMINESCU, O. I 96. F i g. Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, şi noapte făcură-n văzduhuri. COŞBUC, P. II 61. ^ Loc. adv. De-a (sau de) călarc sau de-a*ncălarcle = călărind, din fuga calului; fi g. fără odihnă, fară răgaz. Hai, Ghcorghiţă, îmbucă ceva de-a călare. SADOVEANU, B. 152. La zile anumite sta-ntr-o piaţă O veche diligenţă-n- căipătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. ANGHEL- IOSIF, C. M. II 160. Mai fă-mi un bine şi cu iapa, să mîn boii de călare! CREANGĂ, P. 47. Zişi noapte, de călare, Se bate-n patru hotare. ALECSANDRI, P. P. 173. Expr. Nici călare, nici pc jos=nici aşa, nici aşa; nici în car, nici în căruţă. A sta (sau a şedea) calare în inima cuiva = a şti tot ce cugetă cineva, a-i cunoaşte toate gîndurile. Eu şăd călare in inima lor şi, nu că mă laud, dar ştiu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 161. A îi călare pe situaţie = a fi stăpîn pe situaţie. (Adjectival) Ei vin dinspre cătunul lor la vale, călări pe cai mărunţi. BOGZA, C. O. 370. Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi şi de trei oameni călări. SADOVEANU, B. 166. S-ajung curînd în cale% s-alăîură călări, Şi unul înspre altul se pleacă-n dezmierdări. EMINESCU, O. I 97. De aici, îmi zise Smă- răndiţa, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări. BOLINTINEANU, O. 328. (Substantivat; învechit) Călăreţ. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi. EMINESCU, O. I 148. — Forme gramaticale: pl. (adjectival şi substantivat) călări; (în locuţiuni) călarele, CALAFÂTUÎ, călăfătuiesc, vb. IV. Tranz. A astupa găurile unei luntri, ale unei corăbii etc. cu calafat. Arabul evadase. Barca n-o putuse lua, că era păzită de santinelă. Se mulţumise să fugă pe mare cu sicriul pe care-l chituise şi-l călăfătuise bine ca să nu intre apă în el, BART, E. 276. CĂLĂ3IĂIIĂ s. f. v. călimară. CĂLAMĂR s. n. v. călimară. CALARĂŞ, călăraşi, s. m. (învechit) Militar de cavalerie; călăreţ. Pentru împlinirea poruncilor, prefectura trimisese doi-trei călăraşi de fiecare sat. PAS, L. I 287. Călăraşii încălecară şi se şterseră din lumină. SADOVEANU, O. VI 47. Călăraşii ce-i slujea, Ei la babă-i trimitea. TEODORESCU, P. P. 523. Vin pandurii să mă.ducă într-un mijloc de oraş, Să-mi fac slujba-n călăraşi. ŞEZ. I 110. <§■ Călăraş cu schimbul v. schimb. CALAR-fiSC, -EĂSCA, călăreşti, adj. (învechit, despre armate) Care luptă călare. Oştirile călăreşti ce sînt îmbrăcate in haine husăreşti. GCLESCU, î. 133. CĂLARÎŞTE adv. (Rar) Călare, de-a călare, pe cal. De s-ar fi dus călăreşte Tot i-aş mai trage nădejde ; Dar s-a dus neică cu carul, Nu l-oi mai vedea tot anul. BIBICESCU, P. P. 35. La fugădăul de peşte, Beau voinicii călăreşte. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 288. CĂLARfiŢ, -EĂŢĂ, călăreţi, -e, s. m. şi f. 1.1. Persoană care călăreşte; amator sau specialist în călărie. Auzi trecînd un călăreţ, îl auzi cum cotcşte pe după dealul Merilor. CAMfLAR, TEM. 130. Din Poieniţa vine domol la vale un călăreţ tînăr, în buiestru ţăcănit. CARAGIALE, O. I 368. Domnişoara, prima şi idtima călăreaţă de forţă a companiei, dă tîrcoale în arenă pe veteranul ei armăsar alb. CARAGIALE, N. F. 71. Precum gîndesc, Meleli va cîştiga, căci e bun călăreţ. NEGRUZZI, S. I 40. 2. (învechit, Ia masculin) Soldat din cavalerie; călăraş. [Calul] era demult deprins cu şaua şi ştia chiar ceasul de dimineaţă la care pornea înspre cîmp ca să-şi poarte călăreţul prin faţa regimentului. GÎRLEANU, L. 33. A venit un tîlhar de general, cu un regiment de călăreţi, şi toate oalele mi le-a spart. RETEGANUL, K II 20. Călăreţii împlu cîmpul şi roiesc după un semn Şi în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. A trimis pe loc pre căpitanul Turculeţ c-o strajă de călăreţi. NEGRUZZI, S. I 170. (Adjectival) Plecă... luînd cu dinşii şi mai mulţi ostaşi călăreţi şi înarmaţi. ISPIRESCU, L. 134. Garda călăreaţă nu ştim de cît era. BĂLCESCU, O. I 14. Ii. (Numai la m.) Denumire dată unor piese şi instrumente: a) numele unor piese mici de fier, prin care se trec firele la războiul de ţesut; b) piesă mică de fir de platină, care se aşază pe braţele unei balanţe analitice pentru a obţine echilibrul balanţei; c) (la pl.) armături scurte într-o piesă de beton armat. CĂLĂRÎ, călăresc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A umbla, a merge călare. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia. Şi de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 2. Tranz. A purta calul stînd călare pe el; a încăleca. Caii... Nu-i pot dichisi, Nu-i pot călări. TEODORESCU, P. P. 48. + F i g. A conduce, a purta pe cineva după propria voinţă. CĂLĂRÎE s. f. Acţiunea sau arta de a călări. Pantaloni de călărie, a Care muncă mi-e mai dragă? Munca cea de haiducie, Pistoale de Veneţie Şi cal bun de călărie. ALECSANDRI, P. P. 290. CĂLAKÎSIE, călărimi, s. f. (învechit şi arhaizant, în opoziţie cu pedestrime) Oaste călare, cavalerie. Urmată de cocon şi de călărime, trăsura se duse cu repeziciune pină in alt popas. SADOVEANU, F. J. 129. Unul din cei mai vestiţi căpitani de călărime. BĂLCESCU, O. CĂLĂRIT — 357 — CĂLĂUZI, U 105. Călărimea uşoară avea cai mici ¿•ai foni, sprintări şi iuţi ca fulgerul. BALCESCU, O. I 25. Strinse el ostaşi mulţime, Toţi voinici de călărime. TEODORESCU, P. P. 170. CĂLĂRÎT s. n. Călărie. CĂLĂTOR1, -oare, călători, -oare, adj. 1. Care călătoreşte, care e în călătorie, care pleacă în altă parte. Există un canon care îngăduieşte şi dezleagă pe omul călător — incollit de vremea rea — să intre să se adăpostească [în biserică]. GALACTION, O. I 81. Ei, da-s la drum, şi baba călătoare n-are sărbătoare! VLAHUŢĂ, O. A. II 95. <ţ> F i r. August e in toi... şi de-acu vara-i călătoare. SADOVEANU, F. J. 609. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvint mai călător Decît un vintl COŞBUC, P. I 54. Porumbel călător = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a plecat. 2. (Derprc popoare sau populaţii) Nomad. Şi «n/ii călătoare, împinse de a mea, împlut-au sperioas; pustiul pin’la poluri. EMINESCU, O. I 91. 3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în ţări calde; migrator. De multe ori urmărise stolurile călătoare cu ochii. C. PETRESCU, A. 308. Trec păsările călătoare-n bai.dă. îndurerat Ie urmăresc cu ochii. ANGIIEL-IOSIF, C. M. II 138. Aceste păsări călătoare s?-ntorceau pe la cuiburile lor. CARAGIALE, O. IU 231. Zăreşte despre soare Cirdurî-cirduri de cueoare. Călătoare zburătoare. AI.EC- SANDRI, P. P. 145. 4. F i g. Care trcce repede, trecător. Numai eu întîrziu singur pe cărare Farmecul acestei clipe călătoare. 10- PÎRCEANU, B. 79. CĂLĂTOR2, -O A RE, călători, -oare, s. m. şi f. Persoană carc călătoreşte; drumeţ. Se-ntoarse să ia tot vagonul de martor la neobrăzarea călătorului de pe scară. DUMITRIU, N. 6. La fereastră călătorii se îngrămădeau vorbind tare, tntrebind, glumind şi aprinzindu-şi [igările. C. PETRESCU, S. 40. Şi cit era de limpede izvorul, Cînd a trecut, cu setea-i, călătorul! CERNA, P. 146. Din zări un tinăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat Să bea din cana lor. COŞBUC, P. I 281. Luîndu-şi ziua-bună de la călătoarea încredinţată lui, iute se întoarnă înapoi. CREANGĂ, P. 95. «$> (Poetic) într-un răstimp au prim a trece gîşte sălbatice stoluri după stoluri... Mitrea îşi aminti, In glasul acelor călătoare aripate, de toamna cînd zăcuse. SADOVEANU, M. C. 206. CĂLĂTORI, călătoresc, vb. IV. 1. I n t r a n z. A face un drum (pe jos sau cu un mijloc de transport) spre a ajunge într-un loc mai depărtat (mai ales în altă localitate sau ţară); a fi pe drum. Am călătorit o dată singur ... de la Botoşani la Paşcani. SAHIA, N. 26. în patruzeci de ani nu călătoriseră dccît o singură dată, Ia Giurgiu. BASSARABESCU, V. 39. Drumurile pe ape şi pe uscat erau puţin cunosctitc şi foarte încurcate, şi de aceea nu se putea călători aşa de uşor şi fără primejdii, ca in ziua de astăzi. CREANGĂ, P. 184. (Poetic) Mari cantităţi de humă călătoresc... cu apele Oltului, prefăcîndu-l, dintr-un rîu limpede de munte, într-o apă înceată şi tulbure de cîmpie. BOGZA, 'C. O. 140. Stelele sclipesc Şi pe cer călătoresc. ALECSANDRt, P. A. 95. <ţ> Refl. (Rar) Se călătoreau către acele curţi doi oameni. CAMILAR, N. II 269. (Poetic) Caii sforăiau şi nechezau în tufişuri, vîntul se călătorea şoptind prin ierburi. SADOVEANU, O. I 130. 2. R e f I. F i g. A se sfîrşi, a trcce. Nu trecu mult şi ziua se călători. CREANGĂ, P. 56. -f- A muri. Cred că mă călătoresc, mamă... duşmanii m-au căsăbit. CAMILAR, N. II 430. CĂLĂTORIE. călătorii, s. f. Acţiunea de a călători; drum pe care-1 face cineva (pe jos sau cu un mijloc de transport) într-un loc depărtat, în alt oraş sau în altă ţară. La capătul călătoriei mele Se deschidea prăpastie adtnca. TOPIRCEANU, B. S7. După o călătorie de cîteva săptămîni ajunseră la smircurile mărilor. ISPIRESCU, L. 24. în călătorie, toate amintirile junici se grămădeau inin- chipuireamea. NEGRUZZI.S.I 67. <^> E x p r. Călătorie bună! urare care se face la plecarea cuiva. în ora de pornire cu toţii împreună Doresc l-a tale păsuri călătorie bună. ALEC5ANDRI, P. I 138. (Glumeţ şi ironic) Călătorie Bprincenatu! = (arătînd lipsa de regret la plecarea cuiva) du-te sănătosl Călătorie sprîncenată, zise boierul; de rămineai, îmi erai ca un frate, iar de nu, îmi eşti ca doi. CREANGĂ, P. 307. CĂLĂTORIT, -Ă, călătoriţi, -te, adj. Care a călătorit mult; umblat. Om călătorit. CĂLĂU, călăi, s. m. 1. (în vechile orînduiri) Bărbat însărcinat cu execuţia osîndiţilor Ia moarte; gîdc. Călăul regelui mai reteza pe buturugă Cîteva -apele de răsculaţi. BOUREANU, S. P. 7. (în forma regională călău) [Domnul] striga: • Gios pe covor, Tăiaţi-i capul d'n zbor ». Un riilău se răpezea, Iataganu-şi netezea. AI.ECSANORI, P. P. 1S2. 2. F i g. Om rău care supune pe cineva Ia chinuri, la torturi; tiran, ucigaş. Răscoală-ţi copiii viteji ca titanii! Ca fiara, ir. care infipt-ai cuţitul, Călăii să urle, să-şi lepede aiiii De pradă şi lene, — să-şi vadă tiranii. Prin lacrimi sfirşitul. NECULUŢĂ, Ţ. D. 108. Cum de s-au indurat părinţii mei de mine, de m-au dat pe mina unui călău ,ca acesta! El are să mă piardă. SB1ERA, P. 277. [Lăpuşneanu] îşi dete duhul in mînile călăilor săi. NE- GRUZZI, S. I 165. <$> F i g. Deznădejde fioroasă. .. Mi-ai fost soră prea iubită şi mi-ai fost şi crud călău. MACE- DONSKI, O. I 94. CALĂtjZ s. m. v. călăuză. CĂLĂUZA, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoţeşte pe cineva spre a-i arăta drumul şi a-i da explicaţiile necesare; ghid. Luaţi-mă şi pre mine călăuză, cunosc bine pre sus, spre'padină. DUMITRIU, V. L. 69. Titu deveni călăuza Iţii Bclciug in Bucureşti. REBREANU, R. I 2S3. V-aţi lăudat... Că ne-ţi da o călăuză bună, Să ne ducă pe calea care-o fi bună. TEODORESCU, P. P. 180. La satul care se vede', călăuză nu trebuie. (Titlu dat unor cărţi pare cuprind îndrumări practice) Călăuza tipografului. Călăuza bibliotecarului. 2. Persoană, p. e x t. organ, teorie, doctrină, învăţătură etc. care orientează sau îndrumează într-o acţiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător ideologic. Comuniştii din toate ţările vor studia cu nesaţ documentele Congresului [al XIX-Ic:i al P.C.U.S.], găsind în comoara inepuizabilă a experienţei partidului lui Lcnin şi Stalin o călăuză sigură pentru propria lor activitate. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. Agitatorii trebuie să pună in lumină însemnătatea legăturii strinse intre partid şi masele largi de oameni ai muncii: să arate maselor că, avind in frunte o călăuză încercată ca partidul, poporul poate să învingă orice greutăţi, să înfăptuiască cu succes ţelurile pe care şi le-a pus înainte. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. — Variantă: Călăuz (SADOVEANU, D. P. 177) s. m. CĂLĂUZI, călăuzesc, vb. IV. T r a n z. 1. A conduce (pe cineva) pc un drum. Cotoşmanul insă o apucă înainte şi zise vizitiilor să se ţie pe urma lui, că el ii va călăuzi. ISPIRESCU, L. 292. Din cea zare luminoasă vi- ne-un lung şir de cucoare.. . în văzduh călăuzite de-un pilot, bătrin cocor. ALECSANDRI, P. A. 119. Toate aceste vechi rămăşiţe a gloriei strămoşeşti*.. le vizitam călăuzit de un bătrin maziL NEGRUZZI, S. I 184. -0»- (Poctic) [Luceafărul] tremură ca alte dăţi în codri şi pe dealuri, Călăuzind singurătăţi De mişcătoare valuri. EMINESCU, O. I 181. 2. A îndruma, a învaţă, a povăţui (într-o acţiune, într-un domeniu de cercetare etc.). P.M.R. a călăuzit muncitorimea in lupta împotriva duşmanului de clasă. i CĂLĂUZIRE - 358 — CĂLCA REZ. HOT. I 16. învăţătura lui Lenin şi Stalin călăuzeşte Partidul Muncitoresc Romin, şi pe baza acestei învăţături el conduce clasa muncitoare şi întreg poporul muncitor pe drumul construirii socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 1, 52. Partidul proletariatului poate călăuzi lupta maselor spre victorie pentru că el este înarmat cu teoria revoluţionară, cu ştiinţa marxist-lcninistă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 353, 2/4. <ţ> A b s o 1. Facep să scapere miezul cuvîntului, Bobul adînc de lumină .. .Carc-ndirjeşte, care căleşte, Călăuzeşte şi limpezeşte! DEŞLIU, G. 34. 4- Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « după » sau « de ») A se orienta, a se conduce după... In lupta pentru întărirea statului dcmocrat-popular, Partidul Muncitoresc Romin se călăuzeşte de ideile lui Lenin-Stalin, inspirindu-se din măreaţa experienţă istorică a construirii socialismului în Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DE], ART. CUV. 669. Partidul nostru ie călăuzeşte în munca sa pe tărîmul învăţămîntului public de învăţătura leninist-stalinistă, care ne arată că socialismul nu poate fi construit cu analfabeţi. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 9-10, 51. CĂLĂUZÎRE s. f. Acţiunea de a c ă 1 5 u z i; îndrumare. CĂLĂUZITOR, -OĂRE, călăuzitori, -oare, adj. Care călăuzeşte, care îndrumează. Istoria a încredinţat Partidului Comunist al Uniunii Sovietice un rol de cinste, rolul de far călăuzitor al mişcării comuniste mondiale, rolul de primă şi cea mai puternică brigadă de şoc, de brigadă de şoc conducătoare a mişcării revoluţionare internaţionale. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 60. Frate partid, cum iţi simt inima alături de-a mea, Cum văd de bine călăuzitoarea stea! VINTILĂ, O. 32. — Pronunţat: -lă-u-. CĂLCĂ, caic, vb. I. I. 1. I n t r a n z. (Urmat de determinări locale sau modale) A pune piciorul pe ceva sau undeva; a păşi. Calcă parcă altfel. Are mersul mai mult sărit. SAHIA, N. 97. Fiul împăratului nu cuteza să calce pe pardoseala băii şi pe velinţele aşternute prin palat, de milă să nu le strice frumuseţea. ISPIRESCU, L. 38. Purcelul calcă înainte pe covoare. CREANGĂ, P. 38. (Arâtînd felul de a merge, de a păşi) A călca înţepat. Calcă în vîrful picioarelor. Calcă uşor. a Sentinela umbla pe puntea de tablă de fier. Avea cizme ţintuite, călca greu, şi tot şlepul gol şi uriaş răsuna ca un clopot. DUMITRIU, N. 135. Expr. (Rar) A călca din pod (sau de sus) = a umbla ţanţoş, trufaş. Cum o să-şi răsucească mustaţa de grozav printre tineret, o să calce din pod. DELAVRANCEA, S. 39. A culca în străchini = a umbla neatent, a fi stîngaci; a face o gafă. A călca in liima cuiva = a merge după cineva, a urma pe cineva. Nici un os nu mai găsea, Că-n urma voinicilor Calcă ceata lupilor. ALECSANDRI, P. P. 262. A călca pe urmele cuiva = a avea apucăturile sau obiceiurile cuiva. Calcă pe urmele tatălui său. A călca a. .. = a) a umbla ca,.. Barba şi punga te făcea să calci a popă. CREANGĂ, A. 86; b) a promite să ajungă — A călca slrîmb (sau intr-aiurea sau alături cu drumul) = a se abate de la linia bunei conduite, a face o faptă nepermisă. Iubeşti pe alta... Te-am înţeles eu de mult că-mi calci într-aiurea. ALECSANDRI, T. 1017. A călca cu stîngul = a începe ceva greşit: a nu izbuti. A călca CU dreptul = a începe ceva bine. ^Tranz, Simţii că m-a călcat oarecine pe rochie. ISPIRESCU, L. 236. (Expr.) A nu mai călca iarbă verde = a nu mai trăi, a muri, a fi mort. Pînă cînd va călca el. . . iarbă verde, noi n-om fi... in ticnă. SBIERA, P. 241. A călca apa = a înota In poziţie verticală, mişcînd numai picioarele. Fana călca apa şi ştia să facă pluta, înota voiniceşte, cu o mină sau cu amtndouă. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. + Tranz. A apăsa cu piciorul pe piciorul altcuiva pentru a-i face semn sau a-i da să înţeleagă ceva. Cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mină, ba o călcape picior... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. Intra ne. (Urmat de determinări introduse prin prep. « peste ») A trece peste ceva păşind pe deasupra. Ercul Erculean, Căpitan rîmlean, Calcă peste piatră. ALECSANDRI, P. P. 15. <$• Fig. Ar fi trebuit să calce peste trupul meu, ca să se ducă a se cununa cu el. NEGRUZZI, S.'I 52. 2. I n t r a n z. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. «pe», «prin», «în», «pe la*) A intra, a veni undeva, a se abate. Tata l-a poftit să nu mai calcr pe la voi. PAS, Z. 1 253. Aici sîntem pe moşia unei gheo- noaie care e atît de rea, incit nimeni nu calcă pe moşia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Mi-a hotărit să nu-i mai calc în casă, de cînd i-am zis că se dă cu roş. ALECSANDRI, T. I 40. Tranz. (în expr.) A călca pragul (sau casa) cuiva = a intra undeva, a merge la cineva. 7-a poruncit să nu-i mai calce pragul. CARAG1ALE, O. III 34. Eu casa nu i-o voi mai călca. RETEGANUL, P. IV 4. A călca praful = a ieşi din casă. Dar nici pragul n-am călcat Şi altul mi-am căpătat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 235. 3. Tranz. (Cu privire la un drum, la o regiune etc.) A cutreiera, a colinda, a străbate. Toată [pădurea] o călcă, pînă ajunse la o căsuţă. RETEGANUL, P. IV 13. De cînd mă simt bărbat, Multe ţări eu am călcat. ALECSANDRI, P. I 97. Eu toţi munţii am călcat, Mură-albastră n-am aflat. ALECSANDRI, P. P. 53. 4. T r a n z. Fig. (Subiectul e duşmanul, hoţii etc.; cu privire la om, ţară, hotar, casă) A da năvală, a intra (pe neprevăzute) şi a lua în stăpînire; a încălca pustiind, prădînd sau jefuind. L-au călcat într-o noapte hoţii şi erau să-l taie. PAS, Z. I 26. Din porunca domniei. Roşea il călcase noaptea şi-l ridicase din pat de lîngă jupt- neasă. SADOVEANU, Z. C. 228. Nu care cumva să fi trecut să calce ţara turcului? ISPIRESCU, M. V. 60. Subprefecţii călcară peste noapte casa din Curechi, unde dormea liniştit Crişanul, şi-l prinseră legat. ODOBESCU, S. III 533. Fig. (Subiectul e primejdia, durerea etc.) Pe noi ne-a călcat mare jale. GALACTION, O. I 255. Măi, podar— / Trage podul, Să trec Oltul, C-aicea te calcă focul Şi te prăpădesc cu totul. TEODORESCU, P. P. 292. (Familiar) A veni fără veste undeva sau la cineva, a face cuiva o vizită (pe neaşteptate). Peste vreo opt zile, m-a călcat-d. Guţă iar, şi iar mi-a şters carboava. CARA- GIALE, M. 284. H. Tr a n z. (De obicei determinat prin « în » sau «sub picioare») 1. A strivi, a zdrobi, a nimici. Omul in frămîntarea luptei nu mai e om. îl loveşti, nu-l doare. Cade şi alţii îl calcă, nu simte. DELAVRANCEA, A. 46. Să călcăm în picioare şi cal şi călăreţ. ISPIRESCU, M. V. 23. Calu-i turbă, muşcă, sare... Calcă trupuri sub picioare. ALECSANDRI, P. II 16. Măicuţa călcatu-i-a Cu copita calului Tocma-n capu pieptului. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 485. Fig. Vijelia-ngrozitoare... calcă totul in picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania în picioare! ALECSANDRI, P. A. 82. Săracă şi-a mea inimă, Cum o calcă răii-n tină! ANT. LIT. POP. I 30. Noi, ţăranii, vai de noi, Ne-au fript hoţii de ciocoi! Ne mănincă din sudoare Şi ne calcă in picioare. ANT. LIT. POP. I 558. (Subiectul este un vehicul) Trenul a călcat un călător. ->f- A bătători, a îndesa, a frămînta ceva printr-o călcare repetată cu picioarele: a) a bătători pămîntul, iarba, semănăturile; b) a tescui cu picioarele strugurii in lin. Şi voi veţi călca poate în picioare Strugurii putrezi de copţi. BENIUC, V. 26; e) a frămînta cu picioarele lutul. Fata... călcă lut şi lipi cuptorul. CREANGĂ, P. 287. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « pe ») A învinge, a în- frînge o pornire sau un sentiment. Calcă, mîndro, pe mînie, Acum mi-a trecut şi mie. HODOŞ, P. P. 189. <ţ> E x p r. A-şi călca pe inimă = a se hotărî la o acţiune învingînd anumite sentimente care îl opreau. A văzut-o orăşanca. CĂLCARE — 359 — CĂLDURĂ s-a întunecat. Şi-a călcat totuşi pe inimă şi i-a spus: Să ne ajuţi la gospodărie, fată. STANCU, D. 17. 2. (Cu privire Ia o hotărîre, un angajament, o obligaţie, o lege etc.) A nu respecta, a nesocoti. Şi-a călcat cuvîntul. a îşi propusese de atitea ori să nu mai vorbească despre lucrurile acestea şi totuşi mereu îşi călca hotărirea. REBREANU, R. I 43. Nu voia să calce sfatul bătrînilor! SBIERA, P. 42. Aş călca hotărirea ce am făcut de a spune adevărul. NEGRUZZI, S. I 38. ra. Tranz. A netezi îmbrăcămintea sau rufăria cu fierul de călcat. Unde să m-ascund? A!... în dulapul ist cu rochii... Nu-s călcate rochiile, dar le-oi călca eu. ALECSANDRI, T. I 40. Ba îmbracă pe cucoana... ba găteşte duducile ba calcă rochii de bal... 'ba arde nucuşoară de sprîncene. ALECSANDRI, T. I 126. [Cămaşa] să ţi-o calc apoi frumos. TEODORESCU, P. P. 308. CĂLCARE, călcări, s. f. Faptul de a călca. , 1. Nerespectare, violare a unei legi, a unei dispoziţii, a unui ordin, a unei convenţii etc. Trădarea de patrie, călcarea jurămîntului, trecerea de partea inamicului... constituie crimele cele mai grave faţă de popor şi stat şi sînt pedepsite de lege cu toată asprimea. CONST. R.P.R. 42. Călcările pravilei erau fără cruţare pedepsite.' GALACTION, ’ O. I 212. Şi apoi o rodea la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor. ISPIRESCU, L. 51. 2. Abatere, deviere de la un principiu, de la o teorie, de la o linie. Documentele Congresului al XlX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice trebuie să înarmeze organizaţiile noastre de partid în vederea intensificării luptei împotriva oricărei călcări şi deformări a liniei partidului. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 51. 3. Atac, năvălire pentru a jefui. Se întîmplase peste noapte o călcare cu omor. CARAGIALE, O. I 287. CĂLCAT s. n. Acţiunea de a călca (III). Călcatul rufelor. CĂLCĂI s. n. v. călcîi. CĂLCĂIÎÎŞ s. n. v. călcîiaş. CĂLCĂTOR1, călcătoare, s. n. Pînzî. sau perniţă pe care se calcă haine, rufărie etc. CĂLCĂTOR2, -0ĂRE, călcători, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care are meseria de a călca hîinele sau rufăria confecţionată (sau spălată) într-un atelier. într-o odăiţă se sfătuiesc tipografii. în alta, călcătorii. PAS, Z. IV 55. El este călcător cu fierul într-o croitorie. SAIIIA, U.R.S.S. 115. 2. Persoană care calcă o lege, o dispoziţie etc. Călcător de drepturile altuia. ISPIRESCU, L. 43. 3. Prădător, hoţ. Afuriseşte... pre călcătorii acestui aşezămînt. NEGRUZZI, S. I 241.- CĂLCĂTOKEĂSĂ, călcătorese, s. f. (Rar) Femeie care are meseria de a fcălca rufăria sau hainele confecţionate (sau spălate) într-un atelier. CĂLCĂTORfE, călcătorii, s. f. Atelier unde se calcă haine, rufărie etc. căicătCbă, călcaturi, s. f. Fel de a merge; pas, mers, umblet. îl cunosc pe călcătură Că nu are firea bună. BIBICESCU, P. P. 59. + (Concretizat) Urmă. Să-ţi arăt Călcătură, Să vezi, frate, umbletul. PĂSCULESCU, L. P. 227. CĂLCÎI, călcîie, s. n. 1. Partea dinapoi a tălpii piciorului; p. e x t. parte a ghetei, a cizmei (v. toc) sau a ciorapului, care acoperă această parte a piciorului. M-am întors scurt pc călcîie. C. PETRESCU, S. 13. De te înalţ de subsuori, Te-nalţă din călcîie. EMINESCU, O. I 174. Frumosu-i păr de aur desfăcut Cădea pîn’ la călcîie. EMINESCU, O. IV 107. (în forma călcâi) Purta cătrinţă cu fluturi, bluză de modă nouă şi pantofi cu călcăie nalte. SADOVEANU, B. 261. Să-mi cumpere papucei Şi sa aibă şi călcâi, Ca să joc hora cu ei. ŞEZ. I 75. Expr. A se aîla (sau a Ii, a trăi, a pune etc.) sul) călcîi = a se afla (sau a fi, a trăi, a pune) sub dominaţia cuiva, a fi exploatat, împilat. A da călcîie calului = (despre un călăreţ) a lovi calul cu călcîiele, ca să pornească sau să meargă mai repede; a da pinteni. Dădui călcîie Pisituţii şi-mi căutai de drum. HOGAŞ, M. N. 57. Fata dete călcîie calului, şi unde se repezi asupra lupului cu paloşul în mînă de să-l facă mici fărîmi. ISPIRESCU, I,. 17. Fuge (sau merge) de-i pîrîio (sau sfîrîic) călcîiele = fuge foarte repede. Abia mă arătam înaintea vrăjmaşului şi, să te ţii pîrleol îi sfîrîiau călcîiele dinaintea feţei mele. ISPIRESCU, L. 13. Mergea, de-i pîrîiau călcîiele. CREANGĂ, p. 293. A se învîrti (sau a se întoarce, a sări) într-un călcîi = a se mişca repede, a fi iute la treabă. Se întorcea numai într-un călcîi, cînd poruncea şi aşeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. A i se aprinde (sau a-i slîrîi cuiva) culcîicle (după cineva) = a se îndrăgosti dintr-o dată; a nu mai avea astîmpăr, a fi zorit, nerăbdător. Ipate... se prinde în joc lîngă o fată.: . şi. .. i se aprind lui Ipate al nostru călcîiele. CREANGĂ, P. 163. Cînd ţi s-or aprinde călcîiele, însoară-te, pînă a nu îmbătrîni. NEGRUZZI, S. I 251. A-I durea în călcîie = a nu-i păsa de loc. A-şi lua rămas bun de la călcîie = a pleca fără a-şi lua rămas bun, fără a spune nimănui nimic. îndată ce m-am sculat de la masă, luîndu-mi rămas bun de la călcîie, fuga la scăldat. CREANGĂ, A. 60. + (Livresc) Călciiul lui Ahile = partea vulnerabilă, latura slabă a unei persoane sau a unui lucru. 2. Nume dat părţii dinapoi (sau de jos) a unor obiectc (la sanie, la plug, la arcuş etc.). — Variantă: (Mold.) călcăl s. n. CĂLCÎlAŞ, călcîiaşe, s. n. Diminutiv al lui călcîi. (Atestat în forma’ regională călcăieş) Mama v-aduce vouă... Mălăieş în călcăieş, Smoc de flori Pe subsuori. CREANGĂ, P. 20. — Variantă: (Mold.) călcăiiş s. n. căj.dAre, căldări, s. f. I. 1. Vas mare, rotund, de obicei de aramă, în care se păstrează sau se fierbe apă. Căldare de fiert rufe. <==i Pe unul am să-l pun la frigare şi pe celălalt am să-l fierb în căldare. ALECSANDRI, T. I 444. -fy- Căldare de aburi = instalaţie (la locomotive, locomobile, vapoare etc.) cu ajutorul căreia se trece apa, sub acţiunea căldurii, din faza lichidă în vapori cu o presiune mai mare decît cea atmosferică; cazan de aburi. 2. Găleată. Turnară peste el cîteva căldări cu apă. SAHIA, N. 35. II. (Geogr.) Depresiune circulară cu versante prăpăstioase în zona munţilor înalţi; adîncitură, scobitură în albiile apelor curgătoare pricinuită de eroziunea în vîrtejuri la baza unei cascade; cazan. CĂLDĂRĂR, căldărari, s. m. Meşteşugar care face sau repară căldări şi alte vase de aramă. CĂLDĂRtlŞĂ, căldăruşe, s. f. 1. Diminutiv al lui căldare (I). Atîrnă căldăruşa de mămăligă in crăcane. ISPIRESCU, L. 396. •+• Căldare mică în care preotul poartă agheasma. 2. Nume dat unei plante din familia ranunculaceelor, cu flori albastre, violete, roşii sau, mai rar, albe; se cultivă în parcuri şi grădini ca plantă ornamentală (Aquilegia vulgaris ). CĂLDICEL, -fCĂ, căldicei, -le adj. Diminutiv al lui cald; călduţ, câldişor. Vînt căldicel. (Adverbial) Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUŢĂ, O. A. III 179. CĂLI) ORĂ, călduri, s. f. (Mai ales la sg.) 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp (aer, pămînt etc.); temperatură ridicată. La căldură corpurile se dilată, n CĂLDURI CĂ — 360 — CĂLIT, Şi e linişte pe dealuri... Dorm şi-arinii de pe maluri Şi căldura valtiri-valuri Se revarsă. COŞBUC, P. I 222. Era o căldură nesuferită în ziua aceea. VLAHUŢĂ, O. A. III 6. Gerilă se întindea de căldură. CREANGĂ, P.^ 251 Lucea luna cu lumina Şi soarele cu căldura. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 513. (Poetic) Avea în glas căldura-amiezii; De viaţă mult îi era dor. PORUMBACU, A. 10. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte. Au început căldurile. (Fiz.) Formă de mişcare a materiei care se poate exprima în unităţi de energie sau în calorii. Căldură de evaporare. Căldură de dizolvare. (Adverbial) L-a felicitat călduros. CĂLDÎÎŢ, -Ă, călduţi, -e, adj. Diminutiv al lui cald (l)j căldicel. Toţi merii grădinilor erau înfloriţi şi adia dintr-acolo pe un vînt călduţ o mireasmă dulce. SADOVEANU, N. F. -38. Era una din cele dinţii zile călduţe de primăvară. C. PETRESCU, S. 167. I se părea că pluteşte cu plăcere într-o baie călduţă. BART, E. 351. (Substantivat) [Capra] l-au pus [pe urs] îndată pe cuptori, la călduţ. SBIERA, P. 205. CALEA]?, călepe, s. n. (Regional) Scul. Pe-o grindă, călepe de tort şi lînuri boite fel de fel pentru scoarţe şi lăicere. CREANGĂ, A. 69. CĂLÎ1, călesc7 vb. IV. T r a n z. 1. A mări duritatea şi rezistenţa unui metal (în special a fierului şi a oţelului) prin răcire după o încălzire la o tem peratură înaltă; a face mai rezistent un metal prin călire. Eu îţi dau securi călite Doar în apă neîncepută, apă vie de izvor. DAVI IA, V. V. 87. Nu e paloş de fier, Călit de vrun săbier. TEODORESCU, P. P. S71. <*> Refl. pas. «Aşa s-a călit oţelul», de N. Ostrovski. 2. F i g. A întări, a oţeli. Un soi de viteji Cum numai partidul căleşte! DEŞLIU, M. 72. Straşnică -toamnă! înviorează, căleşte puteri ostenite. TOMA, C. V. 396. Refl. Eroicid Partid Comunist al Uniunii Sovietice, cea mai strălucită brigadă de şoc a mişcării muncitoreşti mondiale, s-a creat şi s-a călit în condiţiile luptei neîmpăcate împotriva duşmanilor clasei muncitoare şi ai socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 19^3, nr. 1-2, 31. Puterea de rezistenţă a tînărului stat sovietic la asaltul lumii capitaliste, împletită cu puterea lui de a construi o lume nouă, s-a călit . în această luptă dusă victorios sub conducerea Partidului comunist. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 111, 2/3. CĂLÎ2, călesc, vb. IV. Tranz. A prăji în grăsime (un aliment, în special varza). CALIF AH, călifari, s. m. 1. Soi de raţă sălbatică cu pene frumoase ruginii (călifar roşu) sau albe pe spate şi pe aripi şi negre-verzui pe cap (călifar alb) (Ta- dorna tadorna). Pe această gîrlişoară puiază călifarii. arhiva r. ii 32. E x p r. A umbla ca un călifar = a umbla ţanţoş. 2. Specie de porumbel care aduce, la culoarea penelor, cu călifarul (1). — Variantă: califár (FILIMON, c. 48) s. m. CĂLIMARĂ, călimări, s. f. Vas mic de sticlă, de porţelan sau de metal, în care se ţine cerneala. Mina pe condei punea, In călimări il muia. TEODORESCU, P. P. 601. <$■ F i g. Din călimara nopţii... Se-aprinde-acum lumina. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 151. •—Variante: călămâră (CARAGIALE, O. VII 195, CREANGĂ, A. 12) s. f., t'ăllmăr (MACEDONSKI, o. III 79), călămăr (jarnîk-bîrseanu, d. 176) s. n. CALIMĂR s. n. v. călimară. CALÍN, călini, s. m. Arbust sălbatic, cu flori albe şi fructe roşii în formă de ciorchini; se cultivă şi în grădini (Viburnum opulus). Frunză verde de călin, îmi înec aleanu-11 vin. ALECSANDRI, T. 1609. în prunduţ de mare Sub zare de soare Năicut-a, Crescut-a... Un roşu călin. TEODORESCU, P. P. 85. Cînd călinul înfloreşte, Toată lumea se veseleşte. GOROVEI, C. 273. CĂLÎNĂ, căline, s. f. Fructul călinului, de culoare roşie şi cu gust acrişor; e întrebuinţat contra tusei şi în afecţiuni de stomac. Am mîncat, badeo, căline, Să nu mă sărute nime. SEVASTOS, C. 50. Foaie verde trei căline... TEODORESCU, P. P. 287. F i g. Să le cînte pe Kira Kiralina, Floare din grădină, Rumenă călină. GA- LACTION, O. I 265. CĂLIND AR S. n. v. calendar. CÁLINÉT, călineturi, s. n. Crîng de călini. CALÍRE s. f. Acţiunea de a (se) căli. 1. Mărirea durităţii şi rezistenţei unui metal, prin răcire, după încălzire la temperaturi înalte. Prin călire, suprafaţa metalului devine mai rezistentă la uzură, iar corpul lui mai tenace şi mai rezistent la încovoiere şi la lovire. 2. F i g. întărire, oţelire (fizică sau sufletească); dobîndire de cunoştinţe, de experienţă. Călirea organismului. a Adevărata călire a cadrelor se realizează în munca practică pentru înfăptuirea politicii şi hotărîrilor partidului, pentru îndeplinirea sarcinilor de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2686. CĂLIŞOR, căişori, s. m. 1. Căluţ. Să ne oprim aici niţel, frate, ca să ne mai odihnim şi căişorii. ISPIRESCU, L. 224. Tudorel, de le grăia, Călişor încăleca, într-o fugă Se ducea. TEODORESCU, P. P. 679. 2. (Numai la pl.) Căluşei (2). Pe la răspîntii şi în pieţe — căişori, leagăne, panorame. SANDU, D. P. 30. CiVLÍT1 s. n. Călire. Călilul oţelului. CALÎT2, -Ă, căliţi, -te, adj. 1. (Despre metale) întărit priif călire. Fier călit. Oţel călit. CĂLIT — 361 — CĂMARĂ 2. Fig. (Despre oameni, p. ext. despre colectivităţi) întărit, oţelit, rezistent, încercat, experimentat. Şi mai are încă, Pe-mprejur de stîncă, Voinicei levinţi Cu armele-n dinţi. Feciori buni de mină, Căliţi, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. CĂLÎT3, -Ă, căi iţi, -te, adj. (Despre alimente) Prăjit în grăsime. Varză călită. CĂLŢtJÎÎ, călţuni, s. m. (Mai ales la pl.) 1. (învechit şi popular) încălţăminte de sărbătoare, un fel de cizme. Lua-voi... Călţuni laţi.. . Şi la horă merge-voi. TEO- DORESCU, P. P. 87. 2. Compus: căI{unul-doanUiei= plantă erbacee din familia rozaceelor, cu flori galbene (Geum urbanum) ; cerenţel. CĂLŢUNĂŞ, călţunaşi, s. m. (Mai ales la pl.) Nume purtat de două plante: a) condurul-doamnei; b) toporaş. CĂLŢUNĂREĂSĂ, călţimărese, s. f. (Mold.) Femeie care duce darurile miresei. Vornicesele, stolniceselc, călţu- năresele strîm; blidele. SEVASTOS, N. 309. (în forma călţunureasă) In ajunul nunţii, cant după amiazi, porneau călţunuresele, tot cucoane alese dintre rudele cele mai frumoase ale ginerelui, în trăsuri înhămate cu armăsari de preţ. GHICA, S. 33. — Variantă: călţunnrcusă s. f. CĂLŢLWUREĂSĂ s. f. v. călţunureasă. CĂltîGĂK, -IŢĂ, călugări, -iţe, s. m. şi f. Persoană care trăieşte într-o comunitate mănăstirească. V.monah, pustnic, sihastru. Un călugăr scobora încet pe potecă, la vale, cu o mare şi umflată traistă la şold. HOGAŞ, M. N. 111. Pustnicul... chemase pe toate călugăriţele ia ascultare. ISPIRESCU, L. 30. Călugărul ce şedea în acea chilie era un om ca de şeizăci de ani, cu barba albă şi lungă pîilă la briu. ALECSANDRI, C. 27. — Accentuat şi: (f.) călugăriţă. CĂLUGĂRĂŞ, călugăraşi, s. m. Diminutiv al lui călugăr. Părintele călugăraş mai spuse o dată ghicitoarea. DELAVRANCEA, S. 262. Moş călugăraş, moş călugăraş, ce caţi tu aci? ISPIRESCU, L. 375. CĂLUGĂRESC, -EĂSCĂ, călugăreşti, adj. De călugăr; monahal. Fiul împăratului, cum îi văzu lungiţi }i trîntiţi... se apucă de-i dezbrăcă de hainele lor şi li îmbrăcă în haine călugăreşti. ISPIRESCU, L. 374. Ghiveci călugăresc = ghiveci fără carne. \ CĂLUGĂRI, călugăresc, vb. IV. Re f 1. A se face călugăr (sau călugăriţă). O versiune spune că s-a călugărit, Iar alta că veninul a fost al ei sfîrşit. MACEDONSKl, O. I 255. Am să mă călugăresc, Să mă duc la minâstire. TEODO- RESCU, P. P. 301. <ţ> Tranz. Se vede că tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit in lume, să necăjeşti oameni. CREANGĂ, P. 47. Il călugăriră, puindu-i numele Paisie. NEGRUZZI, S. I 159. CĂLUGĂRÎE.s. f. Viaţă de călugăr; p. ext. mănăstire. Chiar acuma, căpitane, sece călăraşi în silă Tirăsc la călugărie pe nefericea copilă. HASDEU, R. V. 53. N-am fost de călugărie, Ci-amfost de căsătorie. SEVASTOS, C. 169. CĂLtJŞ, căluşuri, s. n. 1. Bucată de lemn, de metal sau mototol de cîrpă care se pune între dinţii dinainte, spre a ţine forţat gura deschisă (la oameni spre a-i împiedica să vorbească, Ia animale mai ales cînd li se face o operaţie). Desprinse tot de la chimir un căluş, il vîrî Gioienei in gură. HOGAŞ, DR. II 99. Acoperit c-un văl negru din cap pluă-n picioare, astupat la gură c-un căluş de fier... va fi ruşinat şi tăiat, pentru vinovăţiile sale de înaltă vînzare şi gînd de ucidere. NEGRUZZI, S. III 371. Pune în gura calului un băţ... mimit căluş. ŞEZ. iii 202. Expr. A pune (cuiva) căluşul în gură = a astupa gura, a tăia vorba cuiva. 2. Bucăţică de lemn, de o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun, scăunaş. Ei l-au găsit petrecînd cu cîntecul dulce din lira-i Cea cu căluşul de-argint şi cu mînăre podnnbe. MURXU, I. 178. Două coarde îi plesniră una dupe alta ţi căluşul îi căzu din nou, trosnind sinistru pe trupul uscat al viorii. DELAVRANCEA, T. 50. 3. Suport de lemn pe care pictorul îşi aşază tabloul cînd lucrează; şevalet. Pe căluşul din faţa ferestrei... stă o altă pînză neîncepută. VLAHUŢĂ, la TDRG. 4. (Regional) Jocul căluşarilor. Din ce vor cîştiga căluşarii, o treime va merge la boier dijmă la căluş. STANCU, D. 512. CĂLUŞAR, (2) căluşari, s. m. 1. Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat de un grup de flăcăi (de obicei 12), sub conducerea unui vătaf. 2. Flăcău care joacă acest dans. Să fi văzut, spre exemplu, banda de căluşari care venise tocmai dupe malul Mureşului, ca să inimeze poporimea din Braşov in acele zile solemne, prin danţurile ei minunate. ODOBESCU, S. I 468. căluşel, căluşei, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. Ei! ce ne facem acum? zise Spată-Lată căluşelului său, după ce dete de mai multe ori tîrcoale împrejurul acelui eleşteu. POPESCU, B. I 91. Au văzut un băieţandru călare pe deşelate pe un căluşel. ISPIRESCU, L. 161. Şi-a cumpărat un căluşel, cu tot dichisul de călărie, de la pătură şi şa pin’ la ipingea. CARAGIALE, P. 91. 2. (La pl.) Instalaţie constînd din mai mulţi căişori de lemn pe care încalecă copiii şi care se învîrtesc în jurul unui ax; carusel. 3. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor. 4. Căluşar (2). (Atestat în forma regională căluşăl) Rominii sînt foarte amatori de gioc şi au deosebite danţuri caracteristice, precum: danţul de briu sau mocăneasca, corabiasca, ungureasca... şi in sfîrşit danţul căluşăilor. ALECSANDRI, P. P. 323 (notă). CĂIjOŢ, căluţi, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. Soldaţi învineţiţi, degeraţi, în cete mici, grămădiţi în jurul unei cârtiţe ... trasă de căluţii ce-şi frămîntau oasele lunecînd la fiecare pas. AGÎRBICEANU, S. P. 37. Am găsit poarta deschisă şi lîngă şură trei căluţi roibi cu tarniţele pe ei. SADOVEANU, N. F. 38. Hai, căluţul meu! CREANGĂ, P. 197. Un voinic... P-un căluţ de la Buzău Suie drumul. TEODOP.ESCU, P. P. 350. <$> Compus: căluţ-do-mare = cal-de-mare. 2. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor. V. căluşel (3). Numirea de căluţi sau căiuţi a acestor... insecte le vine de acolo, după cum spun o seamă de romîni din Bucovina, pentru că au ochi mari boldiţi şi cap ca la cai, şi pentru că sar prin iarbă ca şi caii împiedicaţi de picioarele__dinainte. MARIAN, INS. 520. — Pl. şi: (2) căiuţi. CAMĂRA, cămări, s. f. 1. Odăiţă (de obicei întunecoasă şi răcoroasă) în care se păstrează alimente. Brînză, smîntînă şi ouă proaspete... avea.. . totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAŞ, H. 36. Ea ţine cheile de la cămară şi de la pivniţă. ALECSANDRI, T. I 45. 2. (învechit şi arhaizant) Odaie, cameră. Ca în cămara ta să vin, Să te privesc de-aproape, Am coborit cu-a! meu senin Şi m-am născut din ape. EM1NESCU, O. I 170. Frunză verde de negară! Vodă doarme in cămară, Iar boierii, tot furînd, îşi fac trebile pe rînd! HASDEU, R. V. 23. Mihnea- vodă, adormit. Dormea pe-un pat aurit In cămară-ntune- cată, Tot cu şaluri îmbrăcată. ALECSANDRI, P. P. 203. Cămara domnească = vistieria domneasca. CĂMAŞĂ — 362 CĂMEŞUJCĂ CĂMĂŞĂ, cămăşi, s. f. 1. îmbrăcăminte (dc pînză sau de mătase) care se poartă pe piele acoperind partea superioară a corpului. Cămaşă de zi. Cămaşă de noapte, o [Locomotiva] duce pe trupul odihnit zeci de muncitori agăţaţi de ea ca un ciorchine. Sint numai in cămăşi, cu piepturile şi braţele goale. SAHIA, N. 29. Deasupra pantalonilor, băietănaşul purta o cămaşă... cu minicile suflecate pină la coate. SADOVEANU, N. F. 53. Draga badiului brinduşă, Fă-mi cămaşă de fuior, Că mi-i gindu să mă-nsor. JARNlK-BIRSEANU, D. 365. E mai aproape cămaşa decît haina, se spune despre cei care pun interesele personale sau ale celor apropiaţi mai presus de ale străinilor. Farcă au uscat cămăşile la acelaşi soare (= trăiesc bine împreună, se înţeleg). Ce, am uscat cămăşile pe un gard? se spune celui care are o atitudine lipsită de respect. Cămaşă de forţă = cămaşă confecţionată (din pînză tare) astfel ca să împiedice mişcările mîinilor şi folosită la imobilizarea nebunilor furioşi. (Eliptic, în forma cămeşă) Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul, De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? Nici visezi că inaintc-ţi stă un stilp de cafenele... Oameni, vrednici ca să şază in zidirea sfintei Golii, în cămeşi cit mineri lunge şi pe capete scufie. EMINESCU, O. I 150 Cămaşă de zale = platoşă. Expr. A scăpa ca pc mîncca cămăşii = a scăpa foarte uşor. A spune ca pe (sau prin) gura cămăşii =Sa spune ceva cu greu, cu sfială. A rămînc în cămaşă = a rămîne sărac, a pierde tot. A nu avea cămaşă pe cl= a fi sărac lipit, a nu avea după ce bea apă. îşi dă şi cămaşa dc pc cl, se zice despre un om foarte milos şi darnic. A lăsa (pe cineva) în cămaşă sau a-i lua şi cămaşa de pe cl = a-i lua cuiva tot, a-1 lipsi de toate. A SC curta pc cămaşa altuiii=a se certa pentru un lucru străin. A-şi bea şi cămaşa = a cheltui totul pe băutură. A nu-1 mai încăpea cămaşa = a fi înfumurat, fudul, plin de sine; (determinat uneori prin «de bine ce-i merge», «de bine ce-o duce») a-i merge cuiva foarte bine. A ardo cămaşa pc cineva = a fi în mare zor. (Peiorativ) A schimba părerile (sau convingerile etc.) cum schimbi cămăşile == a schimba,părerile (sau convingerile etc.) cu foarte mare uşurinţă. 2. Membrana, învelişul, căptuşeala care îmbracă unele materii, obiecte sau piese: a) îmbrăcăminte exterioară sau interioară a unei piese de maşină. Cămaşă de cilindru = căptuşeala interioară a unui cilindru. Cămaşă de argilă = strat argilos folosit la turnarea pieselor metalice; b) pieliţă, pojghiţă care se prinde deasupra unor lichide; o) pojghiţa care acoperă bobul de grîu, pleavă; d) îmbrăcăminte de hîrtie sau carton care înveleşte dosare, cărţi, hîrtii. 3. Compus: cămaşa-broaştci = algă verde de forma unei reţele, care acoperă suprafaţa apelor dulci (Hydro- dictyon reticulatum). ■— Variantă : (Mold., Transilv.) cămaşă (CREANGĂ, P. 254, EMINESCU, O. I 150, NECRUZZI, S. I 104, KOGĂLNICEANU, S. 112) s. f. CĂMĂRĂŞ, cămăraşi, s. m. (învechit) Slujbaş Ia odăile domnitorului, în special la camera de dormit. V. şambelan, camerier. Mai intinse şi mai luminate erau sălile de adunare, cămările feluritelor dregătorii şi odăile locuite de cămăraşi. ODOBESCU, S. A. 131. Marele cămăraş = boier însărcinat cu administrarea veniturilor vistieriei domneşti. Cămăraş (al ocnelor) — boier însărcinat cu administrarea (pe sjama domnului) a ocnelor de sare. Vătaful... dă socoteala cămăraşului de la Tirgul Ocnii. I. IONESCU, P. 354. Cămăraş din Ocna Veche. TEODORESCU, P. P. 337. Jf- Intendent. Vavila-i cămăraşul n.ănăstirii, el invîrteşte toate. HOGAŞ, -DR. II 240. CĂMARĂŞEL, cămărăşei, s. m. (învechit) Fecior în casă, camerier. Unii boieri şopteau... că ar fi găsit a doua zi cămărăşeii boabe de mărgăritar răsipite chiar prin odaia de culcare a lui vodă. ODOBESCU, S. A. 94. CĂMĂRĂŞÎŢĂ, cămărăşiţe, s. f. (învechit) 1. Soţia cămăraşului. 2. (Rar) îngrijitoare a cămării; chelăriţă, menajeră. Nici cămirăşiţă ca mama, etntărind şi drămuind, nu vreau să ajung. SADOVEANU, Z. C. 153. CĂMĂRUŢĂ, cămăruţe, s. f. Diminutiv al lui cămară. 1. v. cămară (1). In cămăruţa-ncuiată Am o puică cucuiată (Cîinele). GOROVEI, C. 57. 2. v. cămară (2). Scoţind nişte metanii... începu a se juca cu ele ', preîmblindu-se în lung ¡i in larg prin mica cămăruţă. NEGRUZZI, S. I 18. CĂMĂŞEIĂI.Ă, cămăşuielij s. f. (Rar) Pojghiţă, înveliş care acoperă unele materii, obiecte sau piese. V. cămaşă (2). + Strat de piatră dezagregată care înveleşte, în mod obişnuit, rocile din cariere. CĂMĂŞtJICĂ, cămăşuici, s.. f. Diminutiv al lui c ă- maşă (1). (Atestat în forma regională cămeşuică) Toţi de-a rindul îmbrăcaţi cu cămeşuici cusute cu bibiluri... cu bondiţe tnîndre, cu iţari de ţigaie şi încălţaţi cu opin- cuţe, spălaţi curat şi pieptănaţi. CREANGĂ, A. 75. Bate pinza la izvoare, Şi cu dînsa fata-şi coasă Cămeşuică de mireasă. ALECSANDRI, T. 273. — Variantă: (Mold.) cămeşuică s. f. CĂMĂŞÎJŢĂ, cămăşuţe, s. f. Diminutiv al Iui c ă- maşă (1). Inima pruncului nostru va bate, Va bate şi creşte Sub cămăşuţa lui de flanelă-nflorată. BANUŞ, B. 110. Cămăşuţă cu mătasă Le-a cusut mina nănaşii. GOGA, P- 87. >iKa . CĂMĂTAR, cămătari, s. n. (în orînduirile sociale bazate pe exploatare) Persoană care dă bani cu camătă. Un cămătar, un om fără scrupule, care nu se dă înapoi de la nici o josnicie pentru a se îmbogăţi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2733. Astăzi nu mai am nimic, Jefuit de cămătarul cel sfruntat şi fără milă. Nu-i rostesc mîrşavul nume: să-l rostesc îmi este silă. MACEDONSKI, O. I 9. Cu orice preţ îmi trebuia bani. Am alergat la cămătarul nostru. NEGRUZZI, S. III 109. CĂMĂTĂREASĂ, cămătărese, s. f. Femeie care dă bani cu camătă, care ia camătă. O cămătăreasă bătrînă... care nu face bine nimănui, ci tuturor numai rău, pe cină cu paralele ei s-,ar putea face atîta bine. GHEREA, ST. CR. II 229. cămătărEsc, -eAscă, cămătăreşti, adj. Care este propriu cămătarului, care se referă la camătă sau la cămătar; de camătă. Izbucnirea ¡i ascuţirea crizei economice mondiale din 1929, care s-a împletit cu criza agrară, a agravat situaţia ţărănimii, a dat o intensitate mai mare procesului de sărăcire şi de diferenţiere de clasă şi a sporit nemulţumirile adinei ale ţărănimii împotriva apăsării fiscale şi cămătăreşti. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 268. CĂMĂTĂRIE, cămătării, s. f. Faptul de a da bani cu camătă; ocupaţia cămătarului. CĂMÎŞĂ s. f. v. cămaşă. CĂMEŞOI, cămeşoaie, s. n. Augmentativ al lui c a- maşă (1); cămaşă lungă. Din fugă, şfichiul harapnicului se abătea fără greş, ca o vietate plină de înţelepciune, sub cămeşoiul vreunuia din plozi. GALAN, Z. R. 7. în umbră, în urmă, răsăriră drepţi... ca nişte fantome, in cămeşoaie albe, bătrînii, părinţii lui Dumitrache Nastratin. SADOVEANU, P. S. 76. Iţari, bernevici, cămeşoaie, lăicere şi scorţuri înflorite... le duceau lunea în tîrg dc vînsare. CREANGĂ, A. 48. CĂMEŞtJICĂ s. f. v. cămăşuîcă. v •CĂMILĂ — 363 — CĂPĂTAT CĂMÎLĂ, cămile, s. f. Mamifer rumegător, cu una (v. d r o m a d e r) sau cu două .cocoaşe pe spate, folosit Ia. cărat poveri; trăieşte în Africa de nord şi -în Asia mică şi centrală (Camelus). Săgeată aleargă ■cal alb şi cal murg, Cămilele-aleargă săgeată şi ■ele, La cintecul apei se fac uşurele. MACEDONSKI, O. I 145. Cămila mult geloasă, văzînd un ţap o dată Cu coarnele cum bate de citii incongiurat, A început în sine a blestema pre soartă. NEGRUZZI, S. II 295. CĂMÎN, (1, 4) căminuri, (2, 8) cămine, s. n. 1. Sobă zidită la peretele camerei, cu vatra larg deschisă, joasă şi cu coşul în formă de pîlnie răsturnată. Fumul ■alb alene iese Din cămin. COŞBUC, P. I 47. Măria intra ■deodată in salonul încălzit şi luminat numai de razele roşii ale jăratecului din cămin. EMrNESCU, N. 83. Focul ■ bubuie şi trosneşte in cămin. ODOBESCU, S. I 153. Focul .pîlpîie voios în cămin. ALECSANDRI, T. 1198. 2. F i g. Casă părintească; p. ext. familie. Ii părea rău că îşi zdrobise liniştea căminului pentru o rătăcire. ■CAMILAR, N. I 109. Omul atîta vreme înstrăinat simţi în el putere şi o dorinţă nebiruită de a se întoarce la cămin. SADOVEANU, M. 178. Plecase... Lăsînd în părăsire căminul său şi ţara. MACEDONSKI, O. I 257. 8. (Urmat de diverse determinări) Numire dată unor ■instituţii cu caracter social-cultural: a) cămin cultural = instituţie care desfăşoară o operă de culturalizare a »maselor, organizînd conferinţe şi spectacole artistice, popularizînd cărţi şi reviste etc. In munca de educare •comunistă a maselor muncitoare, un rol de seamă revine, căminelor culturale. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 312, 2/1; b) cămin de zi = instituţie în care sînt îngrijiţi -fi educaţi copiii de vîrstă preşcolară în timpul cînd părinţii sînt la muncă. (Fără determinaré) Şi cînd trec •in drum pe la cămin Şi aud glăscior de clopoţei, Simt că .puii ăştia sînt ai mei. DEŞLIU, în POEZ. N. 171. Cămin sezonier = cămin de zi care funcţionează la ţară în timpul muncilor sezoniere; c) cămin studenţesc -■ instituţie în care sînt găzduiţi studenţii pe timpul cursurilor. ■S-au creat elevilor şi studenţilor condiţiile materiale „prielnice învăţăturii, prin înfiinţarea de internate, cămine studenţeşti, cantine. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 5/1. 4. încăpere subterană, zidită şi acoperită cu capac de •fontă, folosită pentru accesul Ia o conductă subterană. CĂMINAR, căminari, s. m. (Mold., învechit) Boier care avea în grijă strîngerea dării pentru băuturile spirtoase. •Căminarul Grigori?... Era bun prietin cu răposatu soţul •meu. ALECSANDRI, T. I 34. CANAC s. n. v. caUaf. cănărăş, cănăraşi, s. m. Diminutiv al lui canar. ■(Atestat în forma regională cañaras) Mă ademeneşti cu ■vorbe dulci — Şi cu zaharicale, ca pe un canar aş. ALECSANDRI, T. I 40. CĂNĂRTÎŢ, cănăruţi, s. m. (Rar) Cănăraş. Un cuib ■din puf de boboc, din pene de cănăruţi. DELAVRANCEA, S. 253. CAnAţCIE, cănăţui, s. f. (Rar) Diminutiv al lui cană; căniţă. Sapă o gaură ca o cănăţuie de apă. ISPI- ÍRESCU, la TDRG. ' CĂNĂVĂŢ, cănăveţe, s. n. (învechit) Un fel de pînză rară, de obicei de mătase, din care se făceau în trecut anterie. Binişuri de buhur, de cănăvăţ şi de sevai. CDO- 'BESCU, S. I 134. — Variantă: canaviijă (CREANGĂ, P. 148) s. f. CĂNEĂLĂ, căneli, s. f. Vopsea pentru păr, pentru ilînă etc. CĂNGIUIT, -A, căngiuiţi, -te, adj. (Rar) în formă de cange. Cu lancea căngiuită în gloată pătrundeau... Şi trupurile moarte cu trupuri le-ascundeau. ALECSANDRI, P. III 224. CĂNÎ, cănesc, vb. IV. T r a n z. (Cu privire Ia păr, la barbă etc.) A vopsi, a boi (mai ales cu negru). Intr-o zi debarcă din vaporul poştal... un domn grav cu mustăţile castanii bine cănite. BART, E. 95. A... alergat la schitul Vovidenia, la pusnicul Chiriac... care-şi cănea părul şi barba cu cireşe negre. CREANGĂ, P. 111. Era un om mărunţel, barba potrivită în apărătoare şi cănită, mai mult roşie decît galbenă. GHICA, S. 5. CĂNÎRE s. f. Acţiunea de a căni; vopsire. CĂNÎŢĂ, căniţe, s. f. Diminutiv al lui can ă. Pe o măsuţă. .. fumega, în căniţe, vin fiert cu mirodenii. SADOVEANU, O. V 167. Conţinutul unei căni mici. Frunză verde peliniţă, Und’te duci tu, măi Gheorghiţă?.. . — Să beau vin... Şapte ocă ş-o căniţă. SEVASTOS, C. 258. .— PI. şi: (regional) căniţi (SADOVEANU, O. VII 81). CĂNŢELĂRÎE s. f. v. cancelarie. cApacél, căpăcele, s. n. Diminutiv al lui c a p a c. CĂPĂSTRU, căpestre, s. n. Frînghie sau curea avînd la unul din capete un ochi care se pune în capul calului, al măgarului etc.; serveşte spre a lega animalul la iesle sau spre a-1 duce undeva. Caii ridicau deznădăjduiţi boturile în sus către cerul negru, încercînd să scape de mîinile pietroase care-i apucaseră de căpestre. DUMITRIU, N. 54. Se suie in pod şi coboară de acolo un căpăstru, un frîu, un bici şi o şa, toate colbăite. CREANGĂ, P. 194. Din vreme în vreme vezi pe cîte un călător întîrziat ocolind coasta unui munte, căţărîndu-se pe piscul unei culmi ori trăgindu-şi calul de căpăstru la un coboriş. RUSSO, O. 101. F i g. Vremii tale-nţelegîndu-i rostul. Le pui de vrei şi mărilor căpăstiu. JEBELEANU, în POEZ. N. 307. E ceasul albastru cînd cîntă ferestrele, Cînd visul s-avîntă rupîndu-şi căpestnle. LESNEA, A. 21. CĂPĂTĂ, căpăt, vb. I. T r a n z. 1. A obţi ne ceva (în urma unei solicitări sau a unei stăruinţe). Am venit înaintea judecăţii să capăt dreptate. CREANGĂ, A. 147.-^- A primi în dar. îşi băgă hainele cele frumoase ce lej căpătă în dăsagi. ISPIRESCU, L. 308. 2. A cîştiga, a obţine, a agonisi ceva (în urma unui efort sau a unei străduinţe). Un copil orfan... a plecat prin lumea mare, cum pleacă omul necăjit să-şi capete pinea de toate zilele. RETEGANUL, P. III 27. Aduce piatra la mine şi i-o plătesc cit nu face; ba încă sînt bucuros că o pot căpăta. CREANGĂ, P. 218. Dragoste, cum te-aş lua, Numai de te-aş căpăta. JARNÎK-BÎR&EANU, D. 78. 3. A primi ceva (în urma unor împrejurări independente de efortul subiectului). De la cine ai căpătat tu scrisoarea asta? EMINESCU, N. 76. Mi-am pus, zău, peană uscată, De la tine căpătată. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 116. ^ A se alege cu ceva. Cînd capăt o notă proastă la domnul Gherman, mi-a zis el, apoi mă duc acolo şi stau cu undiţa. SADOVEANU, N. F. 41. 4. (Cu privire la calităţi, stări etc.) A dobîndi. O largă dezvoltare a căpătat în anii democraţiei populare munca artistică de mase organizată de sindicate în rîndul' muncitorilor şi funcţionarilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 1/3. li trebui mult pînă să-şi capete iar gustul de vorbă. CAMILAR, TEM. 33. înăuntrul acestor munţi, in care Oltul ajunge un rîu lung de o sută de kilo- ■ metri, valea lui capătă înfăţişarea unui măreţ şantier. BOGZA, C. O. 176. CĂPĂTĂT s. n. Faptul de a căpăta ceva de pomană; (rar) obiectele sau banii obţinuţi prin cerşit. Venea să cerşească la uşa magherniţelor roşii. Dar căpă- CĂPĂTÂI — 364 — CĂPĂŢÎNOŞ îaîul era foarte rar şi neînsemnat. GALACTION, O. I 311. <§> Loc. adj. De căpătat = primit în dar, obţinut prin cerşit. Copiii, gătiţi în vechituri de căpătat... V LA- HUŢĂ, la TDRG. Se duse cu pîinea de căpătat. PANN, p. v. III 89. E x p r. A umbla (sau a sc duce, a plcca •etc.) după căpătat — a umbla să ceară sau să adune de la alţii cele necesare traiului. V. cerşi. Tată-său... umbla după căpătat. CREANGĂ, A.' 92. Să îmbli prin sat După căpătat. ŞEZ. I 9. A trăi (lin căpătate = a trai din -ceea ce capătă de la alţii. — Formă gramaticală: (în expr.) căpătatc. CĂPĂTAI s. n. v. căpătîi. CĂPĂTÎI, căpătîie, s. n. 1. Partea patului sau a •oricărui culcuş, pe care se pune capul. Dacă ea [luna] J>rivea prin geamuri dintre pulberea de stele, Nu venea cu-n zîmbet rece lîngă caldul căpătîi. MACEDONSKI, O. I 125. •ty Expr. A Sta la căpăiîiul cuiva = a veghea lîngă o persoană bolnavă. Moş Ion stă neclintit la căpătîiul Fio- ricăiy cu mina pe fruntea ei. BUJOR., S. 49. Cînd venea acasă, trebuia să facă şi de-ale mîncării, pe urmă sla la căpătîiul bolnavei, o întorcea, îi dădea toate de-a gate. DUNĂREANU, CH. 9. In noaptea de pe urină am stat pînă tîrziu la căpătîiul tatii. PĂUN-PINCIO, P. 107. 2. Pernă sau alt obiect pe care pune capul cel care se culcă. Şi-a pus traista căpătîi. CARAGIALE, O. III 52. S-a tologit aşa îmbrăcat, cum era, pc un divan moale ca bumbacul, punîndu-şi turbinca cu cele două carboave sub căpătîi şi aşternîndu-se pe somn. CREANGĂ, P. 302. Un sultan... dormea, ţinîndu-şi căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. Scoală, scoală, măi bărbate, Nu mai tot zace pe spate, Că mi-am urît zilele Mutînd căpătîiele Cînd la cap, cînd la picioare, Cînd la umbră, cînd la soare. ALECSANDRI, P. P. 53. Pînă cînd nu te ştiam, Unde mă culcam, dormeam, Dar acum de cînd te ştiu Pun capul pe căpătîi Şi gîndesc la tine-ntîi. JARNÎK-BIRSEANU, D. 89. Loc. adj. şi a d v. Fără căpătîi = fără ocupaţie (bine definită), fără rost, neaşezat. N-ai fost cu b&gare de seamă şi. .. ai rămas fără căpătîi, după ce aî pierdut aproape un an de zile. PAS, Z. I 277. Unde-l trimit, unde-l mîi, Umblă fără căpătîi. PANN, P. V. i 100. ^ Expr. A nu avea căpătîi = a nu avea nici un rost în viaţă. Geaba mă mai duc acasă, Că-s flăcău şi n-am nevastă, Nici nevastă, nici copiiy Nici un fel de căpătîi. TEODORESCU, P. P. 277. (Rar) A nu şti de căpătîiul cuiva = a nu cunoaşte rostul, situaţia, soarta cuiva. îşi aduse aminte de tatăl său şi de mumăi-sa şi se întristă că nu ştia nimic de căpătîiul lor. ISPIRESCU, L. 103. A face (cuiva) de căpălîi = a crea (cuiva) o situaţie, a căpătui, a căsători (pe cineva). Am trei feciori... ş-au crescut flăcăi mari. — Apoi să le facem de căpătîi, să-i însurăm. ODOBESCU, S. I 75. Carte de Căpătîi — carte fundamentală a unei ideologii sau a unei literaturi; carte preferată, de care nu te poţi despărţi. 3. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic care ser vesc drept suport Ia ceva (piesă pe care se sprijină capătul grindeiului roţii de moară, bîrna pe care se aşază unele construcţii,'bucată de lemn care ţine departe de umezeala pămmtului o ladă, un butoi etc.). Tocitorile sînt aşezate frumos pe căpătîie. ODOBESCU, S. I 84. (în forma căpătai) Ia mai mişcă din călcâie, Ca moara din căpătăie. ŞEZ. I 210. ( % 4. Capăt. Către căipătîiul dintîi al vremilor, pînă unde praştia minţii nu azvirle... se povesteşte... că omul era croit din alte foarfeci şi cioplit din altă bardă. DELA- VRANCEA, S. 79. Puse iarăşi căpătîi la căpătîi celelalte oscioare. ISPIRESCU, L. 59. S-apuc dar lucrurile ce mă privesc pe mine de la căpătîiul lor. RUSSO, O. 137. Expr. A scoate ceva la Căpălîi = a termina ceva cu succes, a scoate la capăt. Cîte slujbe, le fac toate Şi le scot la căpătîi. VĂCĂRESCU, P. 210. A o scoate la căpătîi (cu ceva) = a ieşi cu bine dintr-o situaţie, a o scoatc la capăt. Vei scoate-o la căpătîi bun şi slujba cu care te-a împovărat împăratul. ISPIRESCU, L. 27. Cu pizma nu o scoate nimenea la căpătîi. PANN, P. V. III 21. A da dc căpătîi = a dcscurca, a da de capăt. Cine ştie ce încur~ cătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cit hău! ISPIRESCU, L. 13. — Variiintă: (Mold.) căpătai (CREANGĂ, P. 147, ALECSANDRI,, T. 919) s. n. CĂPĂTUÎ, căpătuiesc, vb. IV. Refl. (Astăzi mai ales peiorativ sau ironic) A-şi face un rost, o situaţie; p. ext. a se căsători. Pe fiul cel mai mic însă nu-l trăgea inima a pleca în peţit. Dară n-avu ce-şi face capului, căci tată- său îl trimitea într-una să caute a se căpătui şi el. JSPI- RESCU, L. 33. ^ T r a n z. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi căpătui şi nu te-oi vedea om în rînduî oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Să înzestreze şi să căpă- tuiască pe orfani. ODOBESCU, S. II 42. CĂPĂTUIALĂ, căpătuieli, s. f. (Azi peiorativ) Faptul de a se căpătui; îmbogăţire (prin mijloace condamnabile); rost, stare, avere. Om cu căpătuială = om însurat, cu rostul lui. Jronim e neînsurat... Un vornic trebuie să fie om cu căpătuială. CAMILAR, T. 74. CĂPĂTUIRE s. f. Acţiunea de a. se căpătui, obţinere a unei situaţii (prin mijloace condamnabile); căpătuială. (Familiar) Căsătorie. Domnul colonel îşi sorbea ultimele picături din cafea, istorisind'cucoanei planul făcut cu căpătuirea nepotului lor, locotenentul Cireş. BUJOR, S. 141. CĂPĂTUIT, -Ă, căpătuiţi, -te, adj. Care şi-a creat (prin mijloace condamnabile) o situaţie, un rost; cu stare, aşezat. Căsătorit. CĂPĂŢÎNĂ s. f. v. căpă{,înii. CĂPĂŢÎNOS, -OĂSĂ adj. v. căpăţînoş. CĂPĂŢÎNĂ, căpăţîni, s. f. 1. Cap de animal mort. Fata, cum îl văzu că adormi bine, luă o căpăţînă de caî uscată ce era acolo alăturea, îi puse capul binişor pe dinsa... şi. .. plecă la sănătoasa. ISPIRESCU, L. 324. După ce a ucis mistreţul, el îi înfige căpăţînă în copaciul sacru care umbreşte statua Dianei vînăitoriţe. ODOBESCU, S. III 75. Cap de animal bun pentru mîncare. A dejunat aşa de uşor: trei ouă răscoapte, o căpăţînă de miel cu borş, nişte stufaty prune cu carne. CARAGIALE, O. II 169. 2. Cap de om mort, desprins de trup; tigvă, hîrca. Dete peste nişte grăimzi de căpăţîni şi oase de oameni. ISPIRESCU, L. 100. (Uneori ironic) Cap." O fiinţă din os sfîni poate pierde căpăţînă prin sabia gîdei, dacă binevoieşte a porunci împăratul. SADOVEANU, D. P. 29. Atunci lumea-n căpăţînă se-nvîrtea ca o morişcă, De simţeam ca Galilei că comedia se mişcă. EMINESCU, O. I 140. în cap mîna că-i puneam, La pămînt îl aduceam, Căpăţînă i-o tăiam. ALECSANDRI, P. P, 89. 3. Parte bulbucată a unei plante, formată din tulpină (v. bulb) sau din suprapunerea frunzelor. Căpăţînă de usturoi. Căpăţînă de varză. 4. Nume dat unor obiecte de formă conică. Cei cu pricina de ieri o adus zece căpăţîni de zahăr. ALECSANDRI, T. 194. — Variantă : căpăjînă (EMINESCU, N. 76, NEGRUZZI, S. I 156) s. f. CĂPĂŢÎNOS, -OĂSĂ, căpăţînoşit -oase, adj. 1. (Rar, de obicei peiorativ) Cu capul mare. A venit cu Vasilica, Frumuşica, căpăţinoasa. TEODORESCU, P. P. 124. <£• F i g. Dincoace muntele, namilă naltă, Căpăţînoasă, cu creasta de cremene. DEŞLIU, G. 26. 2. F i g. Încăpăţînat, greu de cap. De ce eşti căpăţînoş şi nu vrei să înţelegi? CARAGIALE, O. I 377. — Variantă: Cupăţillus, -oăsă (SADOVEANU, P. M. 200) adj. CÄPÄU — 365 - CĂPIŢĂ CÄPÄU s. m. v. copoi. CĂPĂUĂŞ s. m. v. capoiaş. CĂPCĂNĂ s. f. v. capcană. CÄPCÄÜN, căpcăuni, s. m. 1. Fiinţă din mitologia populară închipuită ca mîncător de oameni. Bunicile... le spuneau... de căpcăunii cu două guri. DELAVRAN CEA, S. 217. 2. F i g. Epitet dat unui om rău, crud, sălbatic, hapsîn. Fugi, căpcăunule, că mi-ai omorit odoru! ALECSANDRI, T. 975. — Variantă: căpcîn (CREANGĂ, P. 117, ALECSANDRI, P. P. 197) s. m. CĂPCÎN s. m. v. căpcăun. CAPENEĂG, căpeneaguri, s. n. (învechit) Haină lungă şi largă, care acoperea tot corpul. Câ-s voinic, mi-s blastamat, Ştiu potirii ce să-i fac, Că-s voinic cu căpeneag; M-oi pleca după un fag Ş-oi ridica c-un baltag. ŞEZ. VII 145. CĂPESTERIE S. f. v. căpistcre. căpetenie, căpetenii, s. f. Persoană care se află în fruntea unui grup; conducător, şef, comandant. Să nu credeţi insă că Jap ajunsese acum un fel de căpetenie de hoţi. GALACTION, O. I 309. Se lăuda în toate părţile că el ar cînta mai frumos decît căpetenia căpeteniilor de cîntăreţi, Apolon. ISPIRESCU, U. 109. - (Mar.; Căpitan-locotenent — grad corespunzător căpitanului din armata de uscat sau din aviaţie. Căpitan de rangul al treilea (sau al doilea sau întîi) = grad corespunzător maiorului (locotenent-colonelului sau colonelului). Căpitan de vas (sau de şlep, de remorcher) = persoană care conduce un vas. De la masa căpitanilor de şlepuri şi ren orchere, marinarii. .. se apropiau încet cu scaunele, îşi ciuleau urechile ca să prindă mai bine tot ce se vorbea la masa căpitanilor veritabili, de la vapoarele mari. BART, E. 27. Căpitan de port sau căpitanul portului = comandant sau şef însărcinat cu administrarea şi dirijarea activităţii unui port sau a unui oficiu portuar. 2. (învechit, uneori determinat prin « de oaste » sau «al oştii», « al oştilor ») Persoană care comanda o oştire sau 0 parte a ei; comandant. Eşti căpitan de oaste şi prieten al domnului Bogdan. DELAVRANCEA, A. 61. Calul lui însă l-au luat căpitanul oştii şi au purces mai departe. SBIERA, P. 122. împăratul făcu un ospăţ foarte mare, in cinstea nepotu-său, la care ospăţ au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi: împăraţi, crai, voievozi, căpitanii oştilor, mai- marii oraşelor şi alte feţe cinstite. CREANGĂ, P. 231. în sfîrşit, să mai ştiţi bine Că şi împăraţii vine, Cu căpitani, cu catane. TEODORESCU, P. P. 172. <$> Căpitan-paşa = comandant al flotei turceşti. Da-11 caic cine era? — Era căpitan-paşa. ALECSANDRI, P. P. 124. Căpitan de toşlă (sau de poşte) = administratorul unei poşte. Acolo, după ce m-am rugat şi m-am certat vreâ două ceasuri cu căpitanul de poşte, cu căpităneasa şi cu ceauşul, mi s-a dat de hatîr un surugiu cu şase cai în loc de opt. GHICA, S. A. 95. 3. (învechit) Căpetenie de haiduci. Căpitane Rădu- cane, E vai de zilele tale. .. Potera-i colea pe vale. TARNÎK- BÎRSEANU, D. 506. Căpetenie a unei bande "de hoţi. Tîlharii o duse la căpitanul lor. ISPIRESCU, L. 134. 4. Jucător care în timpul unei competiţii este reprezentantul şl conducătorul unei echipe. CĂPITĂNEĂSĂ, căpitănese, s. f. Soţie de căpitan. Căpităneasa de gazdă, cucoana Sevastiţa... o femeie mică, uscăţivă şi nici tocmai urîtă şP nici tocmai bătrtnă, smunci lui Andrei pălăria din mină şi mantaua din spate. HOGAŞ, H. 84. Pe un pat-sofa, de la sobă pînă la fereastră, dormea de-a lungul căpităneasa cu un copil la sin. GHICA, S. A. 96. CĂPITANÎE, căpitănii, s. f. 1. (Adesea determinat prin «a portului » sau « de port ») Administraţie care dirijează activitatea unui port; localul în care este instalată această administraţie. în biroul căpităniei, patru hamali din comitetul sindicatului tratează. .. pentru înmormîn- tarea lui Gălăciuc. SAHIA, N. 40. Ce trebuie să spun la căpitănia de port? BART, E. 245. Legară bine luntrea lingă căpitănia portului. CONTEMPORANUL, VI 31. 2. (învechit) Detaşament militar condus de un căpitan (2). în urma lor veneau roşiorii şi verzişorii călări, despărţiţi în căpitănii, fiecare cu steagul ei. ODOBESCU, S. 1 73. Dărăbanii... împărţiţi în opt căpitănii, subt opt căpitani... BĂLCESCU, O. I 118. 3. (Rar) Căpetenie, cap, mai-mare, şefScaraoschi, căpitănia dracilor, văzînd că parte din slugile lui zăbovesc, porneşte cu grăbire la locul ştiut, să le caute. CREANGĂ, P. 303. CĂPITEnEE S. f. v. căpetcnie. CĂPÎŢĂ, căpiţe, s. f. 1. Grămadă de fîn (mai rar de alte plante de nutreţ sau chiar de cereale) de formă conică şi de mărime variabilă, după regiuni. Pleoapa soarele-şi închide Sus pe-o căpiţă de otavă. GOGA, P. 23. Dădură CĂP1TEA — 366 — CĂPTUŞI intr-o poiană frumoasă, unde era cîteva căpiţe de fin şi otavă groasă pe lîngă ele. RETEGANUL, P. I 46. + Grămadă făcută din alte obiecte (avînd formă asemănătoare cu cea a grămezilor de fîn). O căpiţă de brinză cu smîn- tină. HOGAŞ, M. N. 36. (în comparaţii) Ce bucurie, ce răcnet au fost cînd şi-au văzut pajura puii săi teferi în cuib şistîrvul duşmanului căpiţă la poala muntelui. SBIERA, P. 86. 2. (Rar) Căciulie, căpăţînă (de usturoi). Voia la d-voastră... răspunse moşneagul, scoţind din nişte desagi ce stăteau mai departe o căpiţă de usturoi şi pregătindu-se a-i ucide căţeii intr-o scăfiţă de lemn. HOGAŞ, M. N. 66. — Variantă: copijă (ODOBESCU, S. 1 148) s. f. CĂPIŢEĂ s. f. v. căpejea. CĂPIŢÎ, căpiţesc, vb. IV. T r a n z. A strînge (recolta) în căpiţe, a face-căpiţă. Ce-am cosit Am căpiţit. TEODOREiCU, P. P. 630; A b s o 1. Ne ducem în munţii Galilcului, Să clăim, Să căpiţim. TEODORESCU, P. P. 382. CĂPLĂTJGr, -Ă adj. v. clăpiÎug. CĂPOlEŞ s. m. v. copoîaş. CĂrKAK1, căprari, s. m. Păstor de capre. CĂPRAR2, căprari, s. m. (învechit şi popular) Caporal. Pe front, căprarii comandau companiile. CAMILAR, N. II 374. Acest cîntec îl făcui Eu, căprarul Păvăloaie, Stînd de strajă noaptea-n ploaie. COŞBUC, P. II 50. CĂPRĂRÎE, căprării, s. f. (învechit) Mic detaşament de soldaţi sub comanda unui căprar2. O căprărie fu rin- duită jos, la scara spitalului. VLAHUŢĂ, O. A. 161. <$> F i g. Copiii din şcoală sînt despărţiţi în mai multe căprării. SLAVICI, O. I 77. (Glumeţ) Cu cîteva căprării de găini. . . [cocoşul] dete în sfîrşit din aripi. MACEDONSKI, o. III 61. Expr. A merge (sau a reni) pe căprarii = a merge (sau a veni) milităreşte. CĂPRÎSC, -EĂSCĂ, căpreşti, adj. De capră. <$► Rîie căprească = formă mai gravă de rîie, frecventă mai ales la animale, în special la capre. Şi unde nu ne trezim într-o bună dimineaţă plini ciucur de rîie căprească, de la caprele Irinucăi. CREANGA, A. 27. CĂPRIOARĂ, căprioare, s. f. Animal rumegător sălbatic din familia cerbului, mai mic decît acesta, care trăieşte în pădurile de dealuri şi de şes. Căprioara se opri între mesteceni, in iarbă naltă, într-o adiere de răcoare ce începea să alunge miresmele calde încă ale florilor sălbatice. SADOVEANU, O. III 364. Pe muşchiul gros, cald ca o blană a pămîntului, căprioara stă jos lîngă iedul ei. GÎRLEANU, L. 25. Teşind de prin pădure, Căprioarele pe creste Vor căta prin văi de este Pace la izvor. COŞBUC, P. I 316. Jată că într-o dumbrăvioară El zăreşte-o căprioară. ALEC- SANDRI, P, II 89. M-oi duce... în codruţul cu izvoare Şi cu mîndre căprioare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 290. — Pronunţat: -pri-oa-. CĂPRIOR, căpriori, s. m. I. Masculul căprioarei. V. [ap. Căpriorul, cu ramurile coarnelor culcate pe spate, se năpusti in frunzişul întunecat. C. PETRESCU, S. 20. Ce vîrstă socoţi că poate să aibă căpriorul acesta? NEGRUZZI, S. I 330. II. 1. Fiecare dintre bîrnele lungi, aşezate două cîte două în formă de unghi cu vîrful în sus, făcînd parte din scheletul acoperişului unei clădiri. Moş Precu anină un fînar mare de un căprior al şurii de lingă livadă. SADOVEANU, O. II 62. Şi steagul celor ce muncesc înjige-l sus pe căpriori, Să ştie toţi cîţi ii privesc Că-i casa unor luptători. TOMA, C. V. 391. Tirziu după miezul nopţii coperişul cu căpriorii arşi se prăbuşi peste tavanul etajului. REBREANU, R. II 206. Vîntul începu... a scutura casa cea mică, în toate încheieturile căpriorilor ei. EMINESCU, N. 10. -$> F i g. (Familiar) Se scoală-n sfirşit Mihaileanu turbat... şi-i arde lui Iorgu cu sete cîteva perechi de palme de-i strămută căpriorii. CARAGIALE, N. S. 95. 2. (Mai ales la pl.) Suport de lemn constînd din patru lemne1 încrucişate două cîte două şi unite printr-o bîrnă orizontală, pe care se aşază seîndurile patului, platforma zidarului etc. In alt colţ un pat, adică cîteva seînduri pe doi căpriori, acoperite c-un tnindir şi c-o pla- pomă roşie. EMINESCU, N. 38. — Pronunţat: -pri-or. CĂPRIOREĂLĂ, căprioreli, s. f. Totalitatea căpriorilor care formează scheletul acoperişului unei construcţii; întăritură (cu căpriori). Ziduri, care pe de o parte se afundau în apă, proptite cu largi căprioreli de piatră. ODOBESCU. S. I 125. — Pronunţat: -ri-o-. CĂPRIORI, căprioresc, vb. IV. T r a n z. (Rar) A fixa căpriorii la o construcţie. (A b s o I.) Potriveam gîrliciul, înfigeam două furci, puneam o grindă între ele şi căprio- ream cu beţişoare. GALACTION, O. I 330. — Pronunţat: -pri-o-, CĂI'lliŢĂ, căpriţe, s. f. Diminutiv al Iui capră (I), Căpriţa se apropie zburdînd mereu. CARAGIALE, O. I 335. Şi fiicele Carpaţilor, Gingaşele căpriţe, Cînd cad în prada lupilor Se apăr din corniţe. BOLINTINEANU, O. 128. CĂPRÎU, -ÎE, căprii, adj. (Despre ochi) Căprui. In ochii lui căprii părea că pluteşte o negură posomorită de toamnă. SADOVEANU, O. I 446. CĂPRfJI, -ÎE, căprui, adj. (Despre ochi) De culoare cafenie-gălbuie. Nu va mai vedea ochii ei căprui şi şăgalnici. REBREANU, R. I 129. Naltă, uscăţivă cu ochii căprui. DELAVRANCEA, V. V. 250. CĂPŞOR, căpşoare, s. n. Diminutiv al lui cap (I 1). Paserea venea mereu, cîteodată şi noaptea răminea acolo, aţipind cu căpşorul sub aripă. GÎRLEANU, L. 41. Căpşornl blond întraurit de soare Se razemă pe mina dalbă. IOSIF, P. 18. Cu penetul ca sideful Străluceşte-o porumbiţă, Cu căpşorul sub aripă. EMINESCU, O. IV 280. CĂPŞUNĂ, căpşuni, s. f. Fruct asemănător cu fraga, ■ dar mai mare decît aceasta, de culoare roşie, cărnos, gustos şi parfumat; plantă erbacee tîrîtoare, din familia rozaceelor, care produce acest fruct (Fragaria elatior). Ea mergea căpşuni s-adune, Fragi s-adune — Eu şedeam pt prag la noi. COŞBUC, P. I 117. Frunzişoară de căpşună... HODOŞ, P. P. 186. — PI. şi: căpşune (ALECSANDRI, P. P. 329). CĂPTĂLÂN s. m. v. captnlflU* CĂPTUŞEALĂ, căptuşeli, s. f. 1. Pînză sau stofa cu care se dublează, în interior, un obiect de îmbrăcăminte (pentru a-1 face mai călduros sau pentru a-i da un aspect mai îngrijit). Obrazul se odihneşte plăcut, înfundat in căptuşeala hainei. SAHIA, N. 114. 2. Pînză sau stofă cu care se învelesc unele obiecte pentru a le feri de deteriorare. Trecu la piano, îl deschise, sfîşiind căptuşeala cu care era acoperit. D. ZAMFIRESCU, R. 110. <$> F i g. O pădure bătrînă, formînd o căptuşeală de viaţă vegetală peste scheletul preistoric şi mineral al vulcanului. BOGZA, C. O. 167. -£• Strat rezistent de lemn, de metal sau de cărămidă, cu care se acoperă un obiect pe dinăuntru s?u pe dinafară pentru a-1 feri de degradare sau (uneori) pentru a-i da un aspect mai îngrijit, «f- Partea exterioară a anumitor obiecte. Spuneţi celui ce v-au trimis ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vre să fac... din pielea lui căptuşeală dobelor mele. NEGRl'ZZI, S. I 140. CĂPTUŞf, căptuşesc, vb. IV. 1. T r a n z. A coase, a fixa, a prinde o căptuşeală Ia o haină; a dubla haina. Croitorul căptuşeşte paltonul. CĂPTUŞIRE — 367 — CĂRARE 2. T r a n z. A acoperi (un obiect) pe dinăuntru sau pe dinafară cu un strat de protecţie, de izolare, de înfrumuseţare etc. Ferestrele erau căptuşite bine cu rogojini groase, incit nil se zărea rază de lumină. POPESCU, B. I 106. <$>• Fig. Cerul, căptuşit cu nori tomnatici, apăsa greu şi parcă-şi afunda marginile in orizont. REBREANU, R. I 70. 3. Tranz. A îndesa^ a ticsi. După trenuri căptuşite cu infanterie, curgeau cele cu artilerie. CAMILAR, N. II 101. 4. Tranz. (Familiar) A prinde (pe cineva), a înşfăca, a pune mîna pe... Stai...că te căptuşeşte ea, Mărioara, acuşi! CREANGĂ, A. 49. Ah! Ce bine-mi pare Că i-am căptuşit [pe cei doi pungaşi]! ALECSANDRI, T. I 163. ^ Expr. A căptuşi bine (pe cineva) = a prinde pe cineva la strîmtoare, a-1 aranja, a i-o face bună. Tocmai de ceea ce tc-ai păzit n-ai scăpat. Ei, că bine mi te-am căptuşit! CREANGĂ, P. 206. 5. Refl. (Familiar) A se alege cu ceva. De nu agă, dar• măcar socru... Tot m-am căptuşit cu ceva! ALECSANDRI, T. I 101. CĂrTUŞiRE, căptuşiri, s. f. Acţiunea de a căptuşi. Căptuşirea cuptorului. CĂPUÎ, căpuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune mîna pe cineva (care se ascunde ca să scape); a prinde. Au dat în grabă drumul la şoimi s-o pr>ndă; şi zburînd ei după dînsa, au căpuit-o îndată şi au adus-o. SBIERA, P. 65. 2. R e f 1. A obţine, a-şi procura, a face rost de ceva, a se alege cu ceva. Norocire că nevasta şi fata, ce nu visa la d-alde alea, se căpuiseră d-un ginere pe potriva lor. GHICA, A. 691. — Variantă: încăpui (SADOVEANU, M. C. 33, CARA- GIALE, O. III 38) vb. IV. câpuIt, -ă, căpuiţi, -te, adj. (Rar) Care are de toate, prevăzut cu tot ce-i trebuie. Înainte însă de a pleca, împărăteasa, soţia lui, îi dete un inel... îi dete şi pe vizitiul curţii, om vechi, credincios. .. Aşa căpuit şi pregătit de drum, plecă către satul unde trăiau părinţii lui. ISPIRESCU, L. 104. căpuitOr, căpuitoare, s. n. Unealtă de fierărie cu care se formează capu' la nituri. — Pronunţat: -pu-i-. CAPtîŞA, căpuşe, s. f. 1. Animal parazit din clasa arahnidelor, care se înfige în pielea animalelor îşi a omului) şi se hrăneşte sugîndu-le sîngele (Ixodes ricinus). «$>■ E x p r. Ce-i în guşă, şi-n căpuşă, se spune despre o persoană sinceră, fără ascunzişuri. 2. Plantă arborescentă, cu flori roşiatice şi gălbui, ale cărei seminţe uleioase sînt folosite ca purgativ (Ricinus contmunis) ; ricin. 8. Mugur de viţă, din care se dezvoltă coarda şi rodul; ochi. încorditul şi săpatul [viei] trebuie a se face mai nainte de a crăpa ochii sau căpuşa. I. IONE3CU, P. 250. CĂPUTA, căputez, vb. I. Tranz. A pune căpute noi la o încălţăminte uzată. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc şi-i împăcăm cu mare greu; loan să mai dea un irmilic lui Pavel, iar el să-i căputeze ciubotele. CREANGĂ, A. 107. Ciubota căpu- tată Btmă-ar fi, cînd n-ar fi spartă. ŞEZ. V 15. A înlocui, total sau parţial, la un ciorap uzat, partea care îmbracă laba piciorului. — Variantă: încăpută (DELAVRANCEA, H. T. 16) vb. I. CĂPTJTĂ, căpute, s. f. 1. Partea încălţămintei care acoperă pe deasupra laba piciorului. Trase de sub pat căputa unei ciubote. CAMILAR, N. II 303. Pantof de casă grosolan,- făcut dintr-o cizmă sau gheată, căreia i se taie cît mai jos căputa. CARAGIALE, O. VII 187. 2. Partea de deasupra a labei piciorului, opusă tălpii, de la gleznă pînă la degete. (într-un descîntec) Cu mîna le-a luat Şi le-a pus Cap La cap... Glezne La glezne, Căpută La căpută, Tălpi La tălpi. TEODORESCU, P. P. 385. CĂPUTĂTÎÎRĂ, căputături, s. f. (învechit) Căpută (1). Leafă... avea.. . 30 de lei vechi pe lună şi două rînduri de căputături pe an. La TDRG. CĂRA, car, vb. I. 1. Tranz. (Complementul indică un obiect, de obicei o povară, o încărcătură) A duce dintr-un Ioc în altul, a transporta (cu ajutorul unui vehicul sau al unui animal de povară). Fără boi nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. Să cărăm fin pentru boi. ALECSANDRI, P. P. 258. Abs'ol. Unii secerau, alţii legau snopi... alţii cărau, alţii durhu girezi. CREANGĂ, P. 158. Avi lăsat o mînzişoară, Să-şi care cu ea la moară. JARNÎK-BÎR- SEANU, D. 291. (Lucrarea se face sau se subînţelege că *e face cu braţele, cu spinarea etc.) Cei ce căraserâ lăzile cu struguri la camion stăteau lingă felinar. DUMI- TRIU, N. 259. Mi-am cărat aşternutul afară în cerdac, m-am culcat şi am încercat să adorm. SADOVEANU, N. F. 57. Căra tu spinarea geamandanele călătorilor de la debarcader la otelul din faţă. BART, E. 36. îl puse să lucreze la pămînt, să care apă, să ude florile. ISPIRESCU, L. 150. Expr. A căra apă cu ciurul = a face o muncă zadarnică, a depune eforturi fără rezultat. (Prin analogie, subiectul este un animal) Cînd porcii cară paie-n gură la cidcuş, are să fie frig. SEZ. IV 119. 2. T r a n z. A transporta în cantităţi mari. Au strîns o mulţime de ouă. . . şi tot le căra la tîrg de le vindea. SBIERA, P. 249. Băiatul... căra banii în bordei. ŞEZ. III 96. (Poetic) După ce ai trecut prin vad Bistricioara miloasă şi iute, care-şi cară din ţara ungurească undele, după ce ai lăsat îndărăt sătişorul Călugăreni, poteca nu mai înfăţişează de o parte decît o rîpă adhică. RUSSO, O. 106. (Transportul se face cu forţa sau pe furiş, cu scopul însuşirii unor bunuri străine) Să car la noi Averile de la voi. ALECSANDRI, P. P. 78. <$> A b s o 1. (Familiar) începu A ticsi mereu în gură, pin* ce nu mai încăpu, Şi tot carăy tot mănîncă. CONTEMPORANUL, I 162. ^Expr.A căra cuiva (la) pumni (sau palme, gîrbace etc.) sau (ab f o 1.) a căra în cincva = a bate pe cineva foarte tare. începe să-i care la pumni în cap. CARAGIALE, O. II 43. Radu şi Dinu tăbănseră pe ea şi-i cărau la pumni. VLAHUŢĂ, la TDRG. începe să-i care... gîrbace-ndesate. PANN, P. V. II 101. Ciobanul începu a căra cu bita in burduf. ŞEZ. V 84. 3. Tranz. (Rar, cu privire îa persoane) A plimba cu un vehicul. Că şi el are drăguţă, O cară vara-n căruţă Şi iarna în săniuţă. HODOŞ, P. P. 178. <$> Expr. A-1 căra (pe cineva) păcatul = a se lăsa dus, împins, tîrît oarecum fără voie (de obicei Ia o acţiune rea). Cine ştie pe unde l-or mai căra păcatele! VLAHUŢĂ, la TDRG. 4. Refl. (Rar, despre oameni) A se duce dintr-un Icc în altul (pe jos sau cu un mijloc de locomoţie). într-o zi, fiind tîrg devale, a-nceput dis-de-dimineaţă să se care intr-acolo lume după lume de la deal. CARAGIALE, P. 51. De pe murg descălecă Şi în crîşmă se căra. ŞEZ. IV 8. Eu murgu nu ţi-oi dat Că n-am cu ce mă căra. SEVASTOS, C. 308. ^ (Familiar, mai ales la imperativ, adesea cu un ton ameninţător) A pleca cît mai repede; a se cărăbăni, a o şterge. La prima staţie te dai jos şi te cari. DUMITRIU, B. F. 7. Ridică masa şi te cară de aci! ISPIRESCU, L. 356. Ia cofă albă-n mină Şi te cară la fin- tină. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 231. Cară-te la crîng în stuf Că la cîmp e prea zăduf! TEODORESCU, P. P. 486. C ARARE, cărări, s. f. 1. Drum îngust, bătătorit de oameni, pe care se poate umbla numai cu piciorul; p. e x t. drum în general. V. potecă. Dis-de- dimineaţă, prin negură, primele plutoane plecară spre i CĂRAT — 368 — CĂRĂTOR cărările întortocheate şi prăpăstioase ale munţilor. DU- MITRIU, V. L. 67. Ocoleşti pe după moară... şi umbli aşa pe o cărare pe lingă stuh. SADOVEANU, N. F. 54. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COŞBUC, P. I 191. Printre crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strimte. EMTNESCU, O. I 209. F i g. în gîrla nisipoasă şi galbenă, apa limpede de la uzină tăia în curmeziş, de la malul celălalt spre ttoi, o cărare albă. G. M. ZAMFIRE3CU, M. D. I 44. Luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie. EMINESGU, O. I 154. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. Expr. A tuia (sau a închide) cuiva cărarea (sau târârile) = a închide cuiva calea; a opri pe cineva din drum, a-1 sili să se întoarcă. Mare lucru să fie de nu ţi s-or tăia şi ţie cărările. CREANGĂ, P. 187. A-i scurta CUÎVa Cărările — a omorî (pe cineva). Prin locurile iestea e cant greu de călătorit singur ; nu cumva să-ţi iasă vro dihanie, ceva, înainte şi să-ţi scurteze cărările. 'CREANGĂ, P. 199. A-şi îndrepta cărările (într-o direcţie) = a porni, a apuca (într-o direcţie). într-acolo deci şi dinsul îşi îndreptă cărările pentru care se ostenise atîta mare de vreme. ISPIRESCU, L. 215. Pe toate cărările = în tot locul, pretutindeni, la tot pasul. Dac-ar sta cineva să-şi facă samă de toate cele... apoi atunci ar trebui să vezi tot oameni morţi, pe toate cărările. CREANGĂ, P. 235. A umblu pe doilă cărări — a umbla clătinîndu-se, a fi beat. Nu-l vedeai umblînd pe două cărări. DELAVRANCEA, S. 25. 2. Dunga sau linia obţinută prin despărţirea în două a părului de pe cap. Cu părul Unf şi cu cărarea aleasă ■drept in creştetul capului. DELAVRANCEA, la TDRG. CĂRÂT s. n. Acţiunea de a căra. 1. Transportul unor materiale. Ziua e treieriş, căratul griului la gară, n-avem timp. DUMITRIU, N. 241. Căratul snopilor, căratul de snopi, sau căratul piinii, se face cu carul. PAMFILE, A. R. 140. 2. Timpul cînd se cară fînul sau (mai ales) recolta. Să te bată, badeo, bată Nouă boale dintr-o dată, Nouă boalc Ş-o lingoare, Din arat Pînă-n cărat. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 265. CĂRĂBĂNÎ, cărăbăjiesc, vb. IV. 1. Refl. (Familiar, mai ales la imperativ, adesea cu ton ameninţător) A pleca repede de undeva; a se căra, a o şterge. Hai, cărăbăniţi-vă de aici, că mi-i somn. HOGAŞ, DR. 230. Luaţi-vă catrafusele şi începeţi a vă cărăbăni de la casa mea, căci nu vă mai pot suferi. CREANGĂ, P. 270. (Fără determinări locale) îţi dau voie să-ţi iai un lucru care ţi-i mai drag la casa mea, ş-apoi te cărăbăneşte îndata mare. SBIERA, P. 224. 2. Tranz. (Complementul indică o povară, o încărcătură, reprezentată de obicei printr-un număr de obiecte, rar printr-un număr de persoane) A duce din- tr-un Ioc în altul, a transporta (repede); a căra. Atunci ştiu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească aşa de des pe la tîrg. CREANGĂ, P. 110. încep cu toţii a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi, o legătură de mîncare şi alte mărunţişuri. CREANGĂ, P. 117. F i g. începe Flămîn- zilă a cărăbăni deodată in gură cite o haraba de pline. CREANGĂ, P. 261. E x p r. A cărăbăni cuiva la pumni (sau palme, ciomege etc.) sau a cărăbăni cu pumnii (sau cu palmele etc.) în cineva = a da cuiva lovituri multe şi dese cu pumnul, cu palma etc. l-a cărăbănit ta ciomege, cit a putut. c=j Bre!... da ce l-o apucat de cărăbăneşte cu pumnii în oameni? ALECSANDRI, T. 926. CĂRĂBUŞ, cărăbuşi, s. m. Insectă coleopteră de culoare roşiatică, cu elitrele dure; apare pe la începutul lunii mai, se hrăneşte cu frunzele arborilor şi e foarte dăunătoare (Melolontha vulgaris). V. bondar. Se pleca de culegea cărăbuşi, ii punea pe palmă şi stătea cu mîna întinsă, pînă ce ei îşi luau zborul. PĂUN-PINCIO, P. 122. Vin ţînţarii lăutarii, gîndăceii, cărăbuşii., Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii. EMINESCU, O. I 87. CĂRĂMIDAR, cărămidari, s. m. Persoană care fabrică sau vinde cărămizi. Voi vă şi scăldaţi în lac, in partea unde nu erau gropi adinei, unde nu erau hăţişuri care se împleteau pe după picioare şi unde nu se bălăceau bivolii cărămidarilor. PAS, Z. I 235. Tată-său era cărămidar la marginea oraşului Bucureşti. VLAHUŢĂ, O. A. I 146. CARĂMÎDĂ, cărămizi, s. f. Material de construcţie, de formă paralelipipedică, din care se fac pereţii şi zidurile caselor; este format dintr-un amestec de argilă şi apă uscat la soare sau (mai ales) ars în cuptor. împă- râtul a poruncit să se zidească palat nou... cu stilpi de porfiră... cu păreţii de cărămizi smălţuite. SADOVEANU, D. P. 12. Glonţul» .. se înfipse într-o cărămidă din părete. NEGRUZZI, S. I 21. <§> (Cu înţeles colectiv) Pînă ţi-am fost, bade, dragă, Ţi-era casa văruită, Cu var peste cărămidă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 234. Cărămidă aparenta v. aparent. Cărămidă refractară v. refractar. CĂRA MII)ĂRÎE, (1) cărămidării, s. f. 1. Instalaţie (fabrică sistematică sau cuptor primitiv) pentru fabricarea cărămizilor. Alături de vechile cetăţi, Oltul intilneşte cărămidăriile. BOGZA, C. O. 216, 2« Meşteşugul fabricării cărămizilor. CĂRĂMIZIU, -ÎE, cărămizii, adj. (Despre obiecte, p. txt. despre culoarea lor) Roşiatic (ca şi cărămida). Pămîntul cărămiziu adus din lunca Şiretului. .. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 224, 2/2. El sta de-o parte mîhnit... şi-şi ştergea fruntea c-o basma cărămizie. DELAVRANCEA, S. 26. Un fluture mare, de culoare cărămizie. ŞEZ. IV 23. CĂRĂKĂT, -Ă, cărăraţi, -te, adj. (Rar) Cu (multe) cărări. Uşor ca însuşi cerbul păşeşte vînătorul Pe coama cărărată piciorului de munte. ODOBESCU, S. III 87. CARAREĂ, cărărele, s. f. Cărăruşă. Tu, pînzuca mea, Să te faci o cărărea, Să mă duc la sora mea, S-o aduc la maica mea. RETEGANuL, P. IV 67. Frunză verde mieşunea, Hai, doamne, măria-ta, Ştiu ascunsă cărărea Printre stînci, strimtă vîlcea, Să nu simtă pasărea. TEODORESCU, P. P. 478. OĂRĂRtJICĂ, cărăruici, s. f. Cărăruşă. Apoi fur- ca-N briit să pui, Cărăruica Să-mi lot sui. TEODORESCU, P. P. 641. — Pronunţat: -rui-. CĂRĂRUIE, cărărui, s. f. Cărăruşă. Către stincoase părărui Un car se duce cu tot zorul. DLŞLIU, M. 19. Lasă- Dtă ca să mă duc, Cărăruia să-mi apuc, Cărăruia codrului. TEODORESCU, P. P. 290. CĂRĂRUŞĂ, cărăruşe, s. f. Diminutiv al lui-.cărare; cărăruie. V. potecuţă. Fata apucă pe o cărăruşă pieloasă, umedă. AGÎRBICEANU, S. P. 18. De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului. EMINESCU, N. 95. Ori fî-ai pierdut cărăruşă Prin vale pe la Brinduşa? ALECSANDRI, P. P. 398. -i? Fig. Vai de mine!... de-abia însurat ş-o şi uitat cărăruşă casei. ALECSANDRI, T. I 242. ■—-PI. şi: (învechit) cărăruşi (SBIERA, P. 89, NE- GRUZZI, S. III 93). CARAŞÎL, (1) cărăşei, s. m., (2) cărăşele, s. n. 1. Diminutiv al lui c a r a s. 2. Numele unui dans popular., După brîuleţ, lăutarii ziseră o bătută, pe urmă un cărăşei; clocotea poiana de cintece şi de glasuri. SADOVEANU, O. I 302. CĂRĂT0R, cărători, s. m. Muncitor care cară greutăţi, mărfuri, bagaje; hamal. Cei doi săpători Şi doi CĂRĂTURĂ — 369 — CĂRNIŢĂ cărători Lămpile pompează Şi-aşteaptă să vază Ce mare jivină în munte suspină. CORBEA, A. 34. Matrozii corăbiei şi cărătorii sau hamalii portului umblau in sus şi in jos, ca furnicele. ODOBESCU, S. III 248. + Persoană care cară recolta. Au venit ărătorii şi m-au împuns cu ţăpoaiele şi m-au zvîrlit în car. ŞEZ. VII 73. CĂRĂTtJRĂ, cărături, s. f. Acţiunea de a căra; transport. Le scriau la terfelogul logofeţiei atitea cărături de la pădure. SADOVEANU, N. F. 9. CĂRĂtJŞ, cărăuşi, s. m. 1. Muncitor care se ocupă cu transportul cu căruţa al greutăţilor sau al persoanelor; căruţaş. Iată-l cărăuş la Vereşti, iată-l cărind, toamna, cartofi şi păpuşoi la tîrg. CAMILAR, N. I 21., Acoperind geamătul osiilor, se înălţau glasurile cărăuşilor. C. PETRESCU, S. 9. Un foc uriaş de vreascuri varsă valuri roşii de lumină peste cisla cărăuşilor. SADOVEANU, O. I 283. Boii stau in jug supuşi, Gata de plecare ; Nerăjiţii cărăuşi Merg pe lîngă care. IOSIF, V. 74. 2. Numele unei stele mici din carul-mare, aşezată lîngă a doua stea din proţap, abia vizibilă cu ochiul liber. CĂRĂUŞI, cărăuşesc, vb. IV. Intranz. A face cărăuşie. — Pronunţat: -ră-u-. CĂRĂUŞIE, cărăuşii, s. f. Transport de mărfuri sau de persoane (mai ales în vehicule cu tracţiune animală); •ocupaţia cărăuşului. Tustrei feciorii babei umblau in cărăuşie şi cîştigau mulţi bani. CREANGĂ, P. 4. Că- răuşia-i scumpă, şosele mai n-avem, şi pîpă-agiung productele la malul Dunării, cîte care se sfarmă, cîţi boi se dezghină şi mor, cită pîne se pierde! ALECSANDRI, T. I 348. Toţi răzeşii se ocupă nu numai cu lucrul pămîntului, dară' şi cu facerea de cărăuşii. I. IONESCU, D. 391. Bărbatul femeii pornise la cărăuşie, ca să cîştige ceja parale. ŞEZ. I 59. — Pronunţat: -ră-u-, CĂRĂUŞIT s. n. Cărăuşie. — Pronunţat: -ră-u-. CĂRBUNĂR, cărbunari, s. m. 1. Persoană care fabrică sau vinde cărbuni de lemn. 2. Persoană care lucrează într-o mină de cărbuni, în industria carboniferă; miner. Cărbunarii zdrobeau cu cazmalele rărunchii munţilor, scoţînd cărbuni. CAMILAR, N. II 102. CĂRBUNĂŞ, cărbunaşi, s. m. (Popular) Diminutiv al lui cărbune. Să vii şi la pragul meu, Să te miluiesc fi eu C-o mînuţă de tăriţă. Să ştii că ţi-am fost drăguţă. Prin tărîţă cărbunaşi, Să vezi ce mîndruţă laşi! JARNÎK- BÎRSEANU, D. 262. CĂRBUNĂRÎE, (1) cărbunării, s. f. 1. Loc sau cuptor unde se fac cărbuni de lemn; magazie de cărbuni. Căr- bunăria era aşezată chiar pe malul Dunării. DUNĂREANU, CH. 197. 2. (Rar) Meseria cărbunarului. CĂRBtJNE, cărbuni, s. m. I. 1. (Adesea determinat prin # de pămînt » sau » de piatră ») Rocă combustibilă amorfă, de culoare neagră, formată din plante în epocile geologice străvechi şi care se conservă în scoarţa1 pămîntului, la adăpost de oxigenul din atmosferă; se foloseşte ca combustibil şi ca materie primă pentru industria chimică organică. în străfunduri de beznă smolită, Unde zace adine tăinuită Pîinea uzinelor, Cărbunele. DEŞLIU, <3. 46. Cit am lucrat eu cu perforatorul, băieţii... au mutat banda în cimpul întîi, chiar în vatra cărbunelui. DAVIDOGLU, M. 11. De la un capăt la altul al abatajului, douăzeci de mineri stau în faţa stratului de cărbune, iar stratul de cărbune se ridică-n faţa lor, înfruntîndu-i. BOGZA, V. J. 129. E x p r. A sta (ca) pe cărbuni (aprinşi) = a fi foarte nerăbdător. Eşti nesuferit!. . . Spune-mi vestea, că stau pe cărbuni! ALECSANDRI, T. I 273. II. 1. Boală a plantelor cauzată de un parazit care transformă ţesutul vegetal într-un corp negru, moale, sfărîmicios. , 2. (Regional) Antrax. , CĂRDĂŞÎE, cârdăşii, s. f. întovărăşire, asociere cu scopuri condamnabile. V. clică, gaşcă. Valoarea excepţională a celei mai bune părţi a operei lui I. L. Caragiale constă în faptul că a denunţat în faţa întregului popor cârdăşia de interese dintre conservatori şi liberali, dintre moşierime şi burghezie. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 74. Veacuri de-a rîndul poporul nostru a fost asuprii cu sălbăticie, exploatat şi batjocorit de exploatatorii băştinaşi în strinsă cârdăşie cu exploatatorii străini, veacuri de-a rîndul oamenii muncii au fost robi în propria lor ţară. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2433. — Variantă: cîrdăşie s. f. CĂRINDĂR s. m. (învechit şi popular) Ianuarie. în luna lui cărindar, pe un ger de crăpaţi lemnele şi pietrele, bătu Rusciucul. 1SPIRESCU, M. V. 15. CĂRNIClCĂ s. f. Cărniţă. Tot ciolanul Pe tot dealul, Toată cărnicica Pe toată vîlcica. SEVASTOS, C. 305. CARNIŞOĂRĂ s. f. Cărniţă. Să -mi măninci din cărnişoară Şi să-mi bei din inimioară. TEODORESCU, P. P. 615. CARNÎŢA, cărniţe, s. f. Diminutiv al lui carne. Răcii de mult îmi dădeau de veste în sfori, trăgînd cărniţele Ji», fi UiBM EO CĂRNOS - 370' — CĂRUNŢIT spre cotloane ; dar eu mă lehămetuisem de ei. SADOVEANU, N. F. 95. Jar din cărniţa cea grasă Mi-oiface mie o masă, Din cărniţa cea mai multă Mi-oi face un pic de nuntă. MARIAN, S. 22. CĂRN0S, -OĂSĂ, cărnoşi, -oase, adj. 1. Care are multă carne, musculos. Coapsele [clinilor] cărnoase, dar nu grase. ODOBESCU, S. III 64. 2. (Despre fructe, frunze etc.) Cu miez bogat, gras. Cireşe cărnoase, a Amîndoi bonţii fluturau din urechi, fluturau din cozi, rozînd lucerna cărnoasă, cu miros de câmpie. CAMILAR, TEM. 38. CĂRPĂN0S, -OĂSĂ, cărpăncşi, -oase, adj. Zgîrcit, avar. Moş Alisandru Panţîru primi totuşi banii cu plăcere, ca un om strîngător şi cărpănos ce se afla. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 6/6. Şi-i cuprinde ciuda pe viaţă, pe meşterul cărpănos, pe sărăci a lor. PAS, Z. I 35. ■$> (Substantivat) Şi moş Vasile era un cărpănoc ş-un pui de zgîrie-brinză, ca şi mătuşa Mărioara. CREANGĂ, A. 50. CĂRPĂNOŞÎE s. f. Zgîrcenie. O dată venise lui Oşlo- banu rindul să cumpere lemne ; şi aşa, cu toată cărpănoşia lui, iese cine-cineşte in median... şi găseşte un ţăran... cu un car încărcat cu lodbe de fag. CREANGĂ, A. 82. CĂRPĂT0R s. n. v. cîrpător. CARPINÎŞ, cărpinişuri, s. n. Pădurice sau desiş de carpeni. Ştia un hăţiş adine, un cărpiniş încurcat. GALAC- TION, O. I 293. Umbra-i deasă-n cărpiniş; Să m-aşez la un cotiş, Să pîndesc la d-ăi ciocoi, Că prea sînt spurcaţi cu noi! BOLLIAC, O. 183. CĂRTTCEĂ s. f. v. cărticică. CĂRTICICĂ, cărticele, s. f. (Şi în forma cărticea) I. Diminutiv al Iui cart e. 1. v. c a r t e (11) J cărţulie. Băieţii alergau din toate părţile cu cărticelele subsuoară. CONTEMPORANUL, III 615. Astă cărticică ce se alcătuieşte din două volume.. . spune multe. NEGRUZZI, S. I 260. 2. v. carte (HI 1) ; scrisorică. Şi să scriu o cărticea, S-o trimit la maică-mea. JARNÍK-BÍRSEANU, D. 215. Numa trei zile trecea, Cărticică că-i sosea, Carte de la Bucureşti Cu peceţile domneşti. TEODORESCU, P. P. 612. II. Pacheţel cu foiţe de ţigară. Tutun şi cărticică ti-ai luat? CARAGIALE, O. I 52. — Variantă: cărticea s. f. t CARTURĂR, cărturari, s. m. învăţat, erudit. Singur popond nu poate greşi, căci el e de cindu-i lumea... şi e vai de cărturarul care se /upe de popor. CAMIL PETRESCU, B. 180. Eu, biet, nici cărturar nu sînt, nici scriitor. ISPI- RESCU, U. 3. Apoi dă,jupîne, eu nu-s cărturar ca dumneta, care ştii Alexandria pe de rost şi care ai umblat pe unde ş-a-nţărcat dracul copiii. ALECSANDRI, T. I 388. (Rar) Persoană căreia îi place să citească, să înveţe, care ştie carte multă. E bun cărturar ; învaţă în liceu la Iaşi, într-a patra clasă, şi învăţătorul vra să-l facă doftor. SADO- VEANU, B. 32. CĂRTURĂREĂSĂ, cărturăresc, s. f. Femeie care se îndeletniceşte cu prezicerea viitorului din combinaţii ale cărţilor de joc sau ale boabelor de porumb şi de fasole, cărora naivii le atribuie puterea de a dezvălui lucruri ascunse. Zodierii şi cărturăresele pe la care căutase pentru mine... îi băgase mamei o mulţime de bazaconii în cap. CREANGĂ, A. 12. Maica e căriurăreasă, Cind o cheamă de p-acasă, Ia bobii şi pleacă-n ţară. TEODORESCU, P. P. 351. CAIITURÁIIÉSC, -EÁSCA. cărturăreşti, adj. De cărturar. CĂRTURĂRÎŞTE adv. (Rar) Ca un cărturar, în felul cărturarilor. Vorbeşte cărturăreşte. CĂRTURĂRIE s. f. (Rar)_ învăţătură, erudiţie. Apucă-te de cărturărie! CREANGĂ, A. 123. CĂRŢIŞOĂRĂ, cărţişoare, s. f. (Rar) Cărticică.Căr- ţişoarele Să-mi da}i, Că sînt de la-mpărăţie, Cărţi scrise pentru domnie. TEODORESCU, P. P. 441. CĂRŢULÎE, cărţulii, s. f. Diminutiv al lui carte; cărticică, broşură. Risipite pe o masă, cărţulii subţiri, cele mai multe cu învelitoare roşie. PAS, Z. I 316. Se mai aflau în raft şi alte cărţulii şi gazete. SADOVEANU, P. M. 37. CARUCEĂN, cărucene, s. n. Căruţ1. Unde ai mai văzut tu muierile mergind la pădure, după un cărucean de lemne, cu bărbat cu tot? RETEGANUL, P. I 2. CĂRUCÎÎR, căruceri, s. m. (Mold.) Căruţaş. M-am schimbat în straie de cărucer, ca să pot iar intra aici. ALECSANDRI, T. I 214. Aste-s două scrisori ce le aducea cărucerul de la Vaisbruc. NEGRUZZI, S. III 196. Cărucer m-oiface Şi pe drum oi trece, Cu care Cu povară. MARIAN, O. I 266. CARUCIOĂRĂ, cărucioare, s. f. Diminutiv al lui căruţă. La cererea lui Mihai, cărucioara ocoli aşezările Podenilor şi se lăsă spre dreapta, pe drumul cîmpului dinspre Pănoiu. MIHALE, O. 454. Iată, o cărucioară, fără să fie trasă de cai, veni. ISPIRESCU, L. 188. CĂRUCIOR, cărucioare' s. n. 1. (Adesea determinat prin «de copii») Trăsurică în care sînt plimbaţi copiii mici; căruţ (3). [Copiii] cei mici de tot erau în leagăne, cu jucării spînzurate din tavan deasupra lor, alţii care începeau să meargă erau puşi în nişte cărucioare. SAHIA, U.R.S.S. 135. 2. Vehicul de dimensiuni reduse, care se poate deplasa pe linii ferate, pe cabluri sau pe drumuri obişnuite şi care e folosit la transportat sau deplasare. • CARtJNT, -Ă, cărunţi, -te, adj. (Despre păr, barbă, mustăţi) Care a început să albească din cauza bătrâneţii, jumătate alb, albit. Şi-a mîngîiat mustăţile lungi, cărunte, şi a rîs. SADOVEANU, M. C. 55. Lupu Chiriţoiu, cel mai bătrîn dintre toţi, cu pletele crescute pînă pe umeri şi cărunte ca un fuior de cînepă mdiţată. REBREANU, R. I 131. Clipind din genele cărunte, începe-a povesti moşneagul. GOGA, P. 24. Şi ochii paşei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind Stă mut, de suflet gol. COŞBUC, P. I 109. -4" (Despre persoane) Care are fire albe în păr, în barbă sau în mustăţi. Cărunt eu?.. . Ştii că te găsesc nostim? ALECSANDRI, T. I 398. ■Jf F i g. (Despre munţi, stînci) Cenuşiu. Visînd' cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adînce şi a stîncelor cărunte. EMINESCU, O. I 35. Iată zîna munţilor, Munţilor cărunţilor. ALECSANDRI, P. I 95. CĂRUNTĂ vb. I v. încărunţi. CĂRUNTÎŢĂ s. f. v. cărunteţe. CĂRUNTEŢE S. f. Faptul de a fi cărunt; p. e x t. bătrîneţe. Deşi sîntem ajunşi la vîrsta cărun- teţii, nu dorim să ne scurtăm anii. SADOVEANU, D. P. 17. Abia la vremea cărunteţii dobîndi şi el un copil. ISPIRESCU, L. 366. Barba-mi strică faţa Şi trei fire de mus- teţe, Cari mi-au dat in cărunteţe. BIBICESCU, P. P. 303. —Variantă: căruntâţă s. f. CĂRUKŢEĂLĂ s. f. Cărunteţe. Perii capului îi dăduseră in cărunţeală. SLAVICI, O. I 177. CĂRUNŢI vb. IV v. încărunţi. CĂRUNŢIE S. f. (Rar) Cărunteţe. Era un uriaş cu ochi albaştri şi părul intrat în cărunţie. SADOVEANU, N. F. 109. CĂRUNŢÎT,. -Ă adj. v. încărunţii. CĂRUŢ — 37^ - CĂSCAT CĂRtjŢ, căruţuri, s. n. 1. Diminutiv al lui car. 2. Căruţă. Unde mi se tiomoli oţopina de cal, de nu mai putea nici picioarele să şi Ie mişte, necum să mai tirască şi căruţul. ISPIRESCU, L. 373. Tremură pe pietre căruţul hirbuit. NEGRUZZI, S. II 206. 3. Căruţă mică, trasă sau împinsă cu mîna, care serveşte la transportul poverilor mici. 4. Cărucior de copii. 5. Parte mobilă a unor maşini, care se mişcă pe rotiţe sau lunecă pe glisiere, îndeplinind diferite funcţiuni. CĂRUŢĂŞ, căruţaşi, s. m. Persoană care transportă cu căruţa marfă, poveri sau persoane; cărăuş, chirigiu. * Aproape in toate zilele, la aceeaşi oră de dimineaţă, căruţaşul trecea pe sub fereastra mea. DEMETRESCU, O. 116. Vînători şi căruţaşi... culcaţi toţi la pămînt, dorm acum duşi. ODOBESCU, S. III 19. CĂRÎJŢĂ, căruţe, s. f. 1. Vehicul de forma carului, dar mai mic şi mai uşor, tras de obicei de cai, servind la transportul persoanelor sau al poverilor mici. O dată se făcu un freamăt intr-un colţ, la gura unei uliţe. Venea repede o căruţă. DUMITRIU. N. 28. Moş Sandu şi încă vreo zece \ă. ani, care aveaţi căruţe ori care cu boi, se îndeletniceau fiecare să mai dreagă cite ceva la car. BUJOR, S. 132. Ziua porunci şi trase la scară o căruţă ferecată tn aur cu patru telegari. ISPIRESCU, L. 38. Tămădă- ienii... au rătăcit prin Bărăgan, pitulaţi in căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină. ODOBF.SCU, S. III 14. ■v> Expr. A se lăsa de căruţă = a renunţa la un lucru sau la o treabă începută. A rămînc do căruţă = a pierde o ocazie, a rămîne în urmă. A cincea roată la căruţă v. cincilea. Nici în car, nici în căruţă (nici în folcguţă) v. car. 2. Cantitate (de fîn, de iemne etc.) care se poate încărca pe o căruţă (1). O căruţă de lemne. CĂRUŢĂRÎE s. f. ]. Meşteşugul de a face căruţe. Are ateliere pentru toate meşteşugurile necesare agriculturii, precum: rotărie, fierărie, căruţărie. I. IONESCU, D. 192. 2. (Cu sens colectiv) Unelte de căruţaş. Unelte mecanice, unelte de drum de fier, unelte telegrafice, căruţărie. ODOBESCU, S. II 95. CĂSĂP S. m. v. casap. CĂSĂPI, căsăpesc, vb. IV. Tranz. A tăia, a măcelări (o vită). Vedeai pe cite unul, măcelar ambulant. Cumpăra o vită din Obor, o căsăpea singur Ia el in curte. PAS, Z. 1169. (Cu privire la oameni) Fugeau pe maidane, de parcă ar fi venit turcii... să-i căsăpească. PAS, Z. I 118. CĂSĂPÎE, căsăpii, s. f. Măcclărie. Te duci in tîrg la o căsăpie şi cumperi de un gologan oleacă de carne. SADOVEANU, N. F. 83. De la căsăpiile din faţă veneau zgomote aspre. DUNĂREANU, N. 23. CĂSĂPIRE s. f. Acţiunea de a căsăpi; măcelărire. Vestea despre căsăpirea hătălăului se împrăştie ca fulgerul. CAMILAR, N. II 422. CĂSĂTORESC, -eăscă, căsătoreşti, adj. (Rar) De căsătorie, privitor la căsătorie. Mă cheamă datoria, onoarea, trecutul, credinţa căsătorească. GALACTION, O. I 194. Cochetărie băbească. .. tirguire căsătorească. ALECSANDRI, T. I 51. Şase luni trecuseră de cînd gusta postelnicul această ticnită fericire căsătorească. NEGRUZZI, S.' I 73. CĂSĂTORI, căsătoresc, vb. IV. Refl. A se uni prin căsătorie; (despre femei) a se mărita, (despre bărbaţi) a se însura. Ş-apoi noi eram mai in vîrstă cînd ne-am căsătorit? ALECSANDRI, T. I 349. + Tranz. (Rar) A uni prin căsătorie; a fi de acord cu căsătoria fiicei sale (sau a fiului său). Am fete de căsătorit. ALECSANDRI, T. I 135. CĂSĂTORIE, căsătorii, s f. 1. Convenţie încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat şi o femeie c.u scopul de a trăi împreună şi a întemeia o familie. A lua în căsătorie. A cere in căsătorie, a Statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului. CONST. R.P.P. 39. Vorbesc de căsătoria fiului meu, Manolachi, cu duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 352. 2. Trai comun între soţi, viaţă conjugală, căsnicie. Abia începuse a gusta dulceţile unei căsătorii potrivite. NEGRU2.ZI, S. 1-41. CĂSĂTORIT, -Ă, căsătoriţi, -te, adj. (Despre bărbaţi) însurat; (despre femei) măritată. CĂSCA, casc, vb. I. 1. Tranz. (Cu complementul « gura ») A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mîncarea etc. Fetele căscară gura să răspundă, dar muma lor le luă vorba din gură. RETEGANUL, P. II 25. [Dracul] cască o gură cît o şură şi, cînd chiuie o dată, se cutremurăpămîntul. CREANGĂ, P. 54. <0> F i g. Geamurile sparte căscau guri negre în pereţi. REBREANU, R. II 200. ^ Expr. A căsca gura = a privi cu intet-es, cu mirare, cu curiozitate naiv? (de obicei stînd cu gura deschisă), a privi prosteşte; p. e x t. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea; a tăia frunză la cîini. Ziutiţa îndelungată şade numai şi mănincă şi cască gura după cei dmmari, că numai a se găti ştie. RETEGANUL, P. I 51. Căscase gura şi bleojdise ochii la cele ce spunea vînătorui. ISPIRESCU, L. 141. Mai şede el cît şede. de cască gura prin tirg, şi-apoi îşi ia tălpăşiţa spre casă. CREANGĂ, P. 44. Oamenii căscau ironic gura cînd îl vedeau. EMINESCU, N. 42. Lălîii cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I 329. 2. I n t r a n z. (Despre oameni şi animale) A deschide gura mare printr-c mişcare reflexă de inspirare adîncă, urmată de o expiraţie prelungită şi adesea zgomotoasă, trădînd oboseală, plictiseală sau, mai ales, nevoie de somn. Poate că trăvem încă într-această lume tnare Ce mă face ca să sufăr, ca să rîd sau ca să casc. MACE- DONSKI, O. I 70. Ei se scidară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca. ISPIRESCU, L. 2C2. Ca. .. «... sc toată ziulica şi do.. .0.. .rm toată nopticica. ALECSANDRI, T. 899. Tranz. (Cu complementul « gura »; rar) Dimineaţa.. . Stan se scoală, întinzîndu-se şi căscînd o gură de gîndeai Că vrea să-i soarbă. RETEGANUL, P. IV 19. 8. Tranz. (Familiar, cu complementul « ochii ») A deschide tare ochii (mai ales de mirare) spre a vedea mai bine; a se holba, a se zgîi. Căscai ochii ca la un spectacol cum nu mai văzuseşi pînă atunci. PAS, Z. I 211. Brînco- vene Constantin. .. Cască ochii-a te uita De-ţi cunoşti tu pielea ta. ALECSANDRI, P. P. 212. 4. Refl. (Despre obiecte care prezintă o deschizătură) A 6e deschide (nu de tot); a se crăpa. Prăpastia se cască în adîncime. O gură neagră de girlici se căsca în coasta clădirii. SADOVEANU, O. VII 52. F i g. Au încercat istoricii literari... ca şi istoricii propriu-zişi, să afirme că ei fac istoria de dragul istoriei.. . între declaraţiile programatice şi aplicarea lor în practică s-a căscat insă o prăpastie. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 3 1. CĂSCAT*, căscaturi, s. n. Faptul de a' căsca (2). Gatal a spus tuşa Tudora... acoperindu-şi cu palma un căscat. PAS, Z. I 267. Umblă... din pom în pom, Ca căscatul din om in om. PANN, P. V. I 100. CĂSCAT-, -Ă, căscaţi, -te, adj. 1. (Despre oameni, ironic) Care stă cu gura deschisă, privind neatent; nătăfleţ. Măi, dar căscat mai eşti! (Mai ales în e x p r.) Gură-căscată. = gură-cască. Văd nişte guri-căscate uitin- du-se la mine şi nu-mi pot da seama de ce vă miraţi aşa. CREANGĂ, P. 243. A rămîne (sau a sta, a privi etc.) cu gnra căscată = a fi mirai, buimăcit sau înşelat în aşteptările sale. Vasile o privea [pe bătrînă] cu gura căscată. DUMITRIU, N. 253. Toţi rămaseră cu gurile căscate şi cu ochii după minge. BUJOP, S. 11. Rămăsesem încremenit CĂSCĂTURĂ — 372 — CĂTĂNI cu ochii holbaţi, cu gura căscată, căci nu înţelegeam nimic. NEGRUZZI, S. I 6. . ' 2, (Despre ochi) Holbat, zgîit. Uşa se deschise şi Geam- başit ieşi în prag. Era cu ochii căscaţi, cu gura deschisă. DUMITRIU, N. 64. ' ‘ 3. (Despre cavităţi) Care are o deschidere mare, larg deschis. Familia răposatului Dracea.. . nu' prevedea groapa ce sta căscată dinainte-i, ODOBESCU, S. I 86. ^ (în comparaţii) Ochii ci, un hău căscat. EMINESCU, N. 7. CĂSCĂTTjRĂj căsvături, s. f. Î. Căscat1. [Cîinii] cu căscaturi şi cu scheonări se traseră in deal la oi. GALAC- TION, O. I 283. 2. Deschizătură mare, gol în interiorul unui obiect sau întrfe două obiecte. Soarele cobora îh' căscăturile munţilot ca un şoim roşu. CAMILAR, TEM; 407.’ Se zări un foc mare, vînzolindu-se în căscătura unei colibe. CAMILAR, I\\ II 424. • CĂSCĂ tfoî, -Ă s. m. şi f. v. căscăund. . . CĂSCĂUND, -Ă, căscăunzi, -de, s. m. şl f. Persoană care cască gura la tot ce vede şi aude, fără să priceapă bine; gură-cască, nătâfleţ, tont, zăpăcit. Ei devin vagabonzii uliţelor, căscăunzii răspîntiilor, trîntorîi cafenelelor. VLAHUTĂ, O. A. 189. Ei îl porecleau zicindu-i căscăundul satului'. 1SPIRESCU, L. 299. — Variantă: căscăiin, -ă (CONTEMPORANUL, III 730) s. m. şi f. ' 1 CĂSCIOARĂ, căscioare, s. f. Diminutiv al lui casă; căsuţă. Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară—■ Acolo, mamă, te zăresc Pe tine-ntr-o căscioară. COŞBUC, P. I 191. Mai merse niţel şi dete peste o căscioară, şi, bătu la poartă. ISPIRESCU, L. 348. S-au clădit case. .şi căscioare. GHICA, S. 496. .... CĂSEĂN, căseni, s. m. (Popular, mai ales la pi.) Fiecare dintre persoanele care locuierc împreună într-o casă, fiind legate între ele prin interese comune (de familie). Umplu pahare pentru toţi căsenii. V. ROM; martie 1952, 123. Se trezeşte şi ascultă, şi iarăşi aude strivind şi mai tare: Hodinesc căsenii! SBIERA, P. 49. CĂSNICÎE, căsnicii, s. f. Trai în comun al soţilor, viaţă conjugală. Ar fi fost o copilărie să facă o apropia e intre o biată căsnicie ia intîmplare şi-ntre o gospodărie care se înjgheba cu grijă. SADOVEANU, O. IV 88. Anul-lor de căsnicie nu fusese turburat niciodată. C. PETRESCU,- S. 159. Ea de mult devenise tezaurul căsniciei lui. EMINESCU, N. 83. . CĂSOĂIE, căsoaie, s. f. 1. Augmentativ al lui" casă. Dintr-o căsoaie cu trei caturi... a năvălit spre trăsura, lărmuind fără socoteală, o bandă de copii de toate vîrstele. GALAN, Z. R. 9. Nu v-aţi lăudat că-n trei' zile-i gata căsoaia? CAMILAR, N. II 333. 2. Un fel de cămară în care se ţin, la ţară, lucsuri de gospodărie. Piua-i in căsoaia de alăture. CREANGĂ, P. 5. — -Variantă: căsoi, căsoaie (BUJOR, S. 76),- s. n. CĂSOI s. n. v. căsoaie. CĂSULÎE, căsulii, s. f. Căsuţă. Bătrinii locuiau in casa veche care stătuse o grămadă de ani nelocuită: o căsulie de bîrne, acoperită cu stuf, aplecată într-o parte şi intrată in pămînt. DAN, U. 49. CĂSUŢĂ, căsuţe, s. f. 1. Diminutiv al lui casă (1); căscioară. Dintre livezi şi dintre căsuţele albe se ridicau stîlpi vineţi de fum. SADOVEANU, O. I 369. Rahila. . . privea, de pe prispa căsuţei ei, cum se strîngea cortul nopţii. GALACTION, O. I 321. Luna-şi picură argintul Trimurîn- dii-l pe fereastră; Vede-atîta împăcare Slrăjuind căsuţa noastră GOGA, P. 87. Se grăbea să ajungă la căsuţa lui de lingă şipotnl din vale. BUJOR, S. 130. Avea o căsuţă aicunsă sub vro trei butuci de vie: NEGRUZZI, S. 1-110. 2. (în expr.) Căsuţă poştală = ghişeu special unde se repartizează, la poştă, scrisorile care poartă pe plic, în loc de adresă, menţiunea respectivă şi pe care (în urma unei înţelegeri prealabile) vine să le ridice adresantul. CĂŞĂÎ vb. IV v. llîşîi. CĂŞĂRÎE, căşării, s. f. Clădire (sau parte a stînei) unde se prepară caşul, brînza sau caşcavalul; p. ext. stînă. Apoi de cind poruncile aieste nouă... mi mai are cap omul să-şi mai vadă bordeiul. Cînd îi la subprefecturi, cind la căşărie. ALECSANDRI,- T. I 243. CĂŞUNĂ, căşunez, vb. I. 1. Intranz. impers. 4 (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) A-i trece cuiva prin cap o năzbîtie, a-i veni un gust sau o poftă ciudată, a-i trăsni o idee. S-ar putea însă, într-o zi, să-l lovească, căci i-ar căşuna să-şi arate puterea. SADOVEANU, D. P. 21. Nu ţi-am spus eu, jupînc, că aşa îţi căşunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gîtul! Doamne fereşte! dacă făceam şi moarte de om?. CARAGIALE, O. 2 82. I-a căşunat să joace. ŞEZ. XX 136. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «asupra i>) A fi cuprins (dintr-o dată) de un sentiment duşmănos faţă de cineva, a prinde necaz contra cuiva. Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica, dînd cu toiagul, de colo-colo, o petricică, pe care căşuna în neştire. DEI.AVEANCEA, V. V. 9. Ceilalţi argaţi căşunaseră pe dînsul şi-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte de flecăriile lor şi-şi căuta de treaba lui. ISPIRESCU, L. 229. După şase ani de luptă crîncenă, in care victoriile se precumpăneau, puterile Europei, căşunînd asupra Porţii, au silit-o să încheie pace. GHfCA, S. 27. -4- A prinde (dintr-o dată) dragoste de cineva. Pe cine i-o fi căşunat nu ştiu, că nu spune, să-l tai. DELAVRANCEA, S. 57. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « pe » sau «asupra ») A tăbărî asupra cuiva (cu lovituri). Ba eu zic că asta au vrut, de-au căşunat pe el cu ciomegile. DUMITRIU, N. I. 94. 4. T r a n z. A cauza, a prilejui, a pricinui. Se teme... să nu-i căşuneze cumva o boală de grumaz. SADOVEANU, N. P. 282. Mi-aduc aminte. .. că o dată am căşunat supărare şi plîngeri împotrivă-mi. GALACTION, O. I 329. Asta poate să-ţi căşuneze vro supărare. ALECSANDRI, T. 1365. Te las să-ţi închipuieşti mirarea ce a căşunat vederea astei nouă dovezi. NEGRUZZI, S. I 231. Ploile au fost multe şi au împiedicat treieratul, căşunînd stricăciune. I. IONESCU, M. 354. CĂTĂ vb. I v. căuta. CĂTĂNĂ, cătane, s. f. (Regional) Soldat, ostaş. Am slujit în oaste şi am fost cătană, Nici căprar n-am fost eu, ci mereu cătană. IOSIF, T. 237. Şi cîte oştiri străine şi o droaie de cătane călări... îmbrăcaţi numai în fir, au trecut in vremea copilăriei mele... prin Humuleşti. CREANGĂ, A. 74. ■$> Loc. adv. în (sau la) cătane = în armată. Eu mă duc, rr,aică-n cătane. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 306. CĂTĂRE1 s. f. v. căutare. CĂTĂRE2, catari, s. f. Piesă metalică de diferite forme, aşezată către vîrful ţevii unei guri de foc (de obicei la armele portative), care, împreună cu înălţătorul, formează dispozitivul de ochire al armei respective. CĂTĂT s. n. v. căutat. CĂTĂNESC, -EĂSCĂ, cătăneşti, adj. (Regional) De cătană, care se referă la catane; ostăşesc, soldăţesc. CĂTĂNEŞTE adv. (Regional)’ în felul cătanelor; soldăţeşte, ostăşeşte. CĂTĂNl, cătănesc, vb. IV. (Regional) 1# Intranz A face serviciul militar, a face armata, a fi soldat. (Glumeţ CĂTĂNIE — 373 — CĂTRE Cătănire-aş, cătaţii, Numai puşca de n-ar fi! JARNÎK- EÎP.SEANU, D. 303. ¡¡.Tranz. A lua în armată, a înrola. Foicica de bujori, Vai de mama cu feciori! Necăjeşte pină-i creşte, împăratu-i cătăneşte. BIBICESCU, IJ. P. 124. CĂTĂNIE s. f. (Regional) Serviciu militar, militărie. Bătrînul Ji ra, drept şi spătos, umbla cum ştia el să umble de tind făcuse cătănia la husari. DUMITRIU, V. L. 71. Şi se bucură tot satul, — Vin feciori din cătănie. GOGA, P. 91. Trei ani vor' fi la toamnă de cînd ¡-au dus in cătănie. SLAVICI, N. 1 35. M-a scris neamţu pe hirtie Şi m-o dus la cătănie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 301. CĂTĂNIOĂEĂ, cătănioare, s. f. Cătăniţă. Vai, sărace cătănioare, Că n-au nici o sărbătoare. Numai puşca pe spinare. HODOŞ, P. P. 221. — Pronunţat: -nioa-. CĂTĂNÎŢĂ, cătăniţe, s. f. (Regional) Diminutiv al lui cătană. Pe cel deal, pe cea colniţă, Primblă-mi-se-o cătăniţă. ALECSANDRI, P. P. 97. CĂTĂTtÎRĂ s. f. v. căutăturii. CĂTÎNĂ, cătini, s. f. Arbust spinos cu flori de culori diferite, cu fructe necomestibile, în formă de boabe de culoare roşie sau portocalie, întrebuinţat mai ales ca gard viu. Şi după ce ne firitisim şi cu fina Nastasia, o luăm înainte pe sub pieţele cătinei. SADOVEANU, O. A. II 109. De jur-imprejurul curţii se încinge un gard de cătină. GÎRLEANU, L. 9. Nu se mai satură privind coşurile de cătină încărcate pînă în buze cu peşte proaspăt. DELAVRANCEA, S. 65. CĂTINEL adv. încet şi cu băgare de seamă, lin şi cu luare-aminte, încetinel, încetişor, domol, lin; tiptil. Liniştea de toamnă e ca o apă, in care chiar dacă plescăi cu o piatră, se vălureşte cătinel, din ce in ce mai cătinel, pînă se întinde la loc, molcomă şi netedă. V. ROM. februarie 1952, 189. Vîntul bătea cătinel şi pînzele cortului fîlfîiau. SADOVEANU, O. V 401. In vîrful degetelor, cătinel, ¡iindu-şi răsuflul, au trecut prin un şir de odăi. NEGRUZZI, S. I 78. -fy (Rar) Nel-cătinel = încet-încet. Şi astfel, nel-cătinel, ajunse acasă. ISPIRESCU, U. 59. — Variantă: CÎtin61 (SBIERA, P. 170, CREANGĂ, P. 97) adv. CĂTRĂN S. n. v. catran. CĂTRĂ prep. v. Cutro. , CĂTRĂNI, cătrănesc,. vb. IV. 1. Tranz. A unge, a îmbiba cu catran, a face impermeabil turnînd catran. Cu paşi uşori începu să se primble pe puntea cătrănită. DUNĂREANU, CH. 149. Du-te de caută nouă piei de bivol, să le cătrăneşti. ISPIRESCU, L. 27. Trupu-i cătrănea, După ce-l golea, Apoi foc îi da. ALECSANDRI, P. P. 118. 2. Refl. F i g. (Uneori determinat prin « de mînie #, «de necaz», «de ciudă» etc.) A se necăji, a se supăra rău, a se amărî. Cucoana Mariţa se cătrăneşte că tot n-a sosit încă Spiridon cu cega. SLAVICI, N. I 286. Se cătrăni de mînie cînd văzu necuviincioasa purtare a haiducului. ISPIRESCU, L. 143. (Despre suflet sau inimă) Lui Moş Ghebrghe i s-a cătrănit din nou sufletul; nu-i mai arde nici de mitropolie, nici de nimic. SP. POPESCU, M. G. 83. Tranz. Olteanca din Slatină, Cu ochii cît strachina, Mi-a cătrănit inima. TEODORESCU, P. P. 337. 8. T r a n z. F i g. A otrăvi. Ne căra prin cine ştie ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poşircă mucegăită şi tulbure. M. I. CARAGIALE, C. 60. + I ntr a n z. F i g. (Rar) A se face venin; a se învenina. [Calul] departe-l azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea. TEODORESCU, P. P. 523. CĂTRĂNIRE, cătrăniri, s. f. Acţiunea de a (se) cătrăni şi rezultatul ei. 1. Ungere cu catran. Cătrănirea stîlpilor de telegraf. 2. F i g. Supărare mare. CĂTRANÎT1 s. n. (Rar) Cătrănire. Cătrănitul traverselor de cale ferată. CĂTRĂNÎT2, -Ă, cătrăniţi, -te, adj. 1. De culoare închisă, tuciuriu, negru. Eram... lung şi mustăcios şi cătrănit la chip. PAS, L. I 101. îşi zări ca prin vis chipul oglindit în apele cătrănite ale Ghenunei Dracului. ODOBESCU, S. III 179. 2. F i g. (Uneori determinat prin « de mînie », « de necaz », « de ciudă » etc.) Amărît, supărat; mînios, turbat, furios. Era atît de cătrănit, că ar fi putut s-o facă vinovată şi de vîntul care bătea şi de băltoaca de pe jos. PAS, Z. I 178. Am făcut o faţă cătrănită. EMINESCU, N. 97. «$> F i g. Seceta cătrănită trecea mereu mai furioasă, sărăcind satele cu oameni gălbejiţi. CĂLUGĂRU, O. P. 34. 3. F.i g. Otrăvitor, veninos. Balele cătrănite... se scurg năclăite de-a lungul moviliţelor. ODOBESCU, S. III 187. ,CĂTRE prep. (Atestat şi în forma învechită şi regională cătră) 1. (Cu sens local; după verbe de mişcare, arătînd direcţia în care, sau ţinta spre caro se face mişcarea) Spre, înspre, Ia. Către vîrf, peste pripor, Lazăr suie binişor. DEŞLIU, în POEZ. N. 151. Tot da către fîntînă zor. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe răzor. Aici la loc răcoritor. COŞBUC, P. I 227. Ale turnurilor umbre... Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc. ALEXANDRESCU, P. 132. <ţ> (Ţinta este un abstract) Cu gîndui zboară, poate, către alte doruri. ODOBESCU, S. III 17. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecţia sa. BĂLCESCU, O. II 9. <$> (în legătură cu o mişcare a ochilor, a capului, a corpului etc.) Pustnicul.. . cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L.JO. (După verbele * a zice », « a spune »r «a scrie» etc., arătînd destinaţia unei comunicări, adeseori înlocuită astăzi printr-o construcţie cu dativul) Scriam versuri dulci, de pildă Cătră vreo trandafirie şi sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe. EMINESCU, O. I 149. Zis-a mîndra cătră mine: Mă mărit, te las pe tine. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 231. De către = dinspre, de la. Cobora ceaţa de către munţi. 2. (Popular, cu sens local aproximativ) Aproape de..., pe la..., înspre, pe lîngă... Făcu zece paşi şi zări către un desiş un fel de casă. ISPIRESCU, L. 59. Mai către mijlocit! grădinii se făcea că era o fîntînă de martnură albă. ISPIRESCU, L. 244. 3. (Cu sens. temporal, arătînd o aproximaţie) Spre, pe la.. aproape de..., cam la.. . Am ajuns către amiazi De am pus piciorul Tocma-n mina unde azi Ducem compresorul. DEŞLIU, M. 60. Către căputîiul dintîi al vremurilor.. . se povesteşte că omul era croit din alte Jnarfrci. DELAVRANCEA, S. 79. Chiar in acea zi, către sară, baba incepu să puie la cale viaţa nurori-sa. CREANGĂ, P. 5. Cînd ii colea cătră sară, Badea murgul şi-l înşală. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 286. 4. (Numele precedat de « către i arată fiinţa sau lucrul faţă de care se ia o atitudine sau se îndeplineşte o acţiune) Faţă de... Şi-a achitat impozitul către stat. □ [Don Juan ol lui Lenau] e consumat de o patimă eterică, ideală, de iubirea către Anna. IONESCU-RION, C. 83. Văd şi eu că am greşit de am ponegrit-o aşa de tare cătrâ d-ta. CREANGA, P. 134. De la venirea mea cu a doua domnie... am arătat asprime către mulţi. NEGRUZZI, S. I 149. + .(învechit, < uneori precedat de prep. «de») împotriva, în 'Contra. Subl o purpură sfîntă e un piept... răzvrătit către cer. BĂLCESCU, O. II 243. Alexandru cel Mare.. . CĂTRINŢĂ — 374 — CĂJELI apără vitejeşte independenţa ţării sale de către poloni. BĂLCESCU, O. TI 13. 5. (Pre* e'iat de prep. «de»; construcţia prepoziţională introduce numele autorului unei acţiuni la pasiv) Dc. Poporul nostru muncilor întîmpină sărbătoarea sa naţională, ziua de 23 August, ziua eliberării patriei noastre de către glorioasa Armată Sovietică, înti - o atmosferă de mare avînt politic şi de muncă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2434. G* (Cu sens final; învechit) Cu scopul..., pentru, spre. Sâ tînduiască tunuri şi să le trimeată să le aşeze către împuşcare. ARHiVA R. II 110, — Variantă: (Mold., Transilv.) oatră (SADOVEANU, O. III 613, ALECSANDRI, P. I 136) prep. CĂTRÎNŢĂ s. f. v. catrînţâ. cătOn, cătune. s. n. 1. Grup de aşezări ţărăneşti I (uneori risipite) care nu constituie o unitate administrativă, avînd un număr de locuitori mai mic decît al unui sat. E un cătun tie mineri acela ale cărui case stau presărate aici. BOGZA, C. O. 118. Pretutindeni amintirea ei viă înviora ca un val de vînt, adus deodată din -cătunul meu cu miros de livadă şi iasomie. C. PETRESCU, S. 26. Pe coasta şi la capătul unui deal, un cătun de vreo zece case răzleţe abia se mii zărea, troienit de un viscol groaznic ce bătea dinspre miazănoapte. BIJJOR, S. 55. Noaptea s-a lăsat pe vale şi călunu-i adormit. VLAHUTĂ, P. 61. 2. (Regional) Pădurice, hăţiş, desiş. Să cărăm fin pentru boi, Pht* ce-a da frunza-n cătun Şi-a cînta cucu-n alun. ALECSANDRI, P. P. 258. — PI. şi: (rar) cătunuri.' CĂTUŞĂ vb. I v. încătuşa. CĂTÎJŞĂ, cătuşe, s. f. (Mai ales la pi.) Fiecare dintre cele două inele metalice, legate între ele printr-un lanţ, cu care se leagă uneori mîinile (şi picioarele) arestaţilor. Patrulele se întorceau cu un bandit... cu cătuşele la mîini. DUMITRIU, V. L. 69. Am trăit cind se sfărmau cătuşe, Cind se făceau împărăţii cenuşe. BENIUC, în POEZ. N. 68. Condamnaţii mergeau încet, la pas ; cătuşele zuriiiau uşor. SADOVEAMU, O. VI 274. în temniţă la Opriş, Unde-mi zace Corbea-nchis. .. Cu lacăte pe la uşe, Cu mîini dalbe în cătuşe. TEODORESCU, P. P. 517. Fig. Popoarele din ţările de democraţie populară au smuls ţările lor din cătuşele imperialismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 168, 1/1. “PI. şi: câtuşi (CREANGA; A. 8). CĂTUŞÎ vb. IV v. încătuşa. CĂTtlŞXICĂ s. f. (Mold.) Plantă erbacee din familia labiatelor, cu miros aromatic pătrunzător, cu flori albe sau roşiatice şi cu proprietăţi tonice excitante (Nepeta cataria). Nu se lasă pînă ce găseşte un buştihan putregăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş ; după aceea aşază nişte ţepuşi într-însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică... şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor. CREANCĂ, P. 238. ' - CĂŢĂÎ, căţăi, vb. IV. Intranz. (Rar) A flecări. Aşa e moara trindavilor; căţăie, că nu ţine parale. DELAVRANCEA, S. 25. CĂŢĂRA, caţăr, vb. I. Refl. A se urca apucîndu-se cu mîinile şi cu picioarele sau (fiind vorba despre păsări sau despre animale) cu ghearele; a se sui, agăţîndu-se, pe un loc înalt şi abrupt, pe un copac etc. A doua zi ne căţă- ram pe gard. STANCU, D. 107. Le aşeză [cratiţele] cu grijă la rădăcina copacului in care se căţărase mîţa. SADOVEANU, P. M. 240. Şoimul rănit... începu să se caţere-n gheare Pe zgrunţurosul granit. TOMA, C. V. 341. Cu un singur picior nu s-ar mai putea căţăra pe uara de sîrmă. SAHIA, N. 35. (Cu privire la abstracte) îşi caută prilej unul altuia de a se dondăni. ŞEZ. III 182. <$• E x p r. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu luminarea) = ase sili să afle prilej de ceartă. Nemaiavînd ce pricină să le caute, rămine pe gînduri. CREANGĂ, P. 265. Dumneata, moşule... cauţi pricină, ziua-hamiaza mare, cu luminare. CREANGĂ, P. 82. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ocllii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulţime etc. Căută cu ochii şi. văzu pendula scumpă. DUMITRIU, N. 65. A căuta CU gîndul = a se sili sa-şi aducă aminte. Veta: De la Iunion? (caută cu gîndul). CARAGIALE, O. I 69. A căuta privirile cuiva = a încerca să întîlneşti privirile cuiva. ,A căuta vreme cu prilej v. p r i 1 e j. A căuta ziua de ieri v. ieri. A căuta (cuiva) nod în papură v.papurâ. A căuta pe dracul v. drac. Refl. Se căută apoi prin buzunare şi află un taler, pierdut din ziua de ieri. RETEGANUL, P. I 72. Moş Drăgan, cum auzea, De pe Şalga jos sărea Şi la brîu se căuta. TEODORESCU, P. P. 691. -f I n t r a n z. (Cu o determinare locală) A cerceta, a scotoci. Ivan atunci... aprinde luminarea şi începe a căuta prin. casă în toate părţile, dar nu găseşte pe nimene. CREANGĂ, P. 302. ^ (Cu privire la persoane; uneori urmat de determinări locale) A se deplasa undeva pentru a găsi sau a întîlni pe cineva; a se interesa undeva de prezenţa cuiva, a întreba de cineva. Să ştii că mă cheamă Făt-Frumos şi să mă cauţi la mănăstirea-de-tămîie. CREANGĂ, P. 88. Sosind acasă, slugile îmi spuseră că poliţmaistrul şi... doctorill S. mă căutaseră. NEGRUZZI, S. I 54. 2. (Cu privire la obiecte concrete sau la noţiuni abstracte) A încerca să procuri, a tinde să obţii, să dobîndeşti ceva, a avea ca scop, a urmări ceva, a umbla după ceva. A-şi căuta dreptatea. □ C-un geamăt sfişietor deschidea ochii, căutîndu-şi salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei. BART, E. 380. Du-te de caută nouă piei de bivol. ISPIRESCU, L. 27. Ştiinţa nouă... căutînd realizarea in omenire a dreptăţii şi a frăţiei. BĂLCESCU, O. II 9. <$• (Mai ales în întrebări introduse prin «ce» şi în unire cu o determinare locală) Mi-e teamă că are să mă întrebe ce căut eu între ei. SAHIA, N. 17. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? Ce cauţi la barbarul sub streşina-i de cetini? EMINESCU, O. I 91. -fy- E x p r. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, raţiune să te afli sau să vii (undeva); n-ai dreptul sau permisiunea să mai vii (undeva); îţi este interzis să o faci. Nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. + Refl. pas. (Despre o marfă sau un lucru de preţ) A avea trecere, a se cere. Au ieşit cartofii noi; cei jechi nu ¿e mai caută. ' II. 1. Intr a n z. (Cu determinări introduse prin prep. « de ») A se interesa, a se ocupa de.. a nu se lăsa abătut de la...; a se îngriji de... Acum, dragă doamnă, du-te de-ţi vezi copiii şi caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. Expr. A-şi căuta de treabă (sau de treburi, do nevoi) = a) a-şi vedea (în mod conştiincios) ,de ocupaţiile sale, fără a se amesteca în probleme ce nu-1 privesc. De m-aş vedea scăpat... să-mi caut de nevoi şi treburi. SADOVEANU, D. P. 122. Cuminte.. . ca totdeauna, îmi căutai de treabă. HOGAŞ, M. N. 13. Ipate acum nici de treabă nu-şi mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînstil. CREANGĂ, P. 166; b) (la imperativ) nu-ţi face griji zadarnice 1 nu te amesteca în lucruri care nu te privesc! lasă-mă în pace! Ba mai bine-ţi caută de nevoi şi-ţi ie tălpăşiţa pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. Te poftesc, dă-mi pace şi-ţi caută de treaba dumitale. NEGRUZZI, S. I 84. A-şi căuta de drum (sau de cale) = a) a porni în drumul lui, a pleca. Domnule, fă-mi plăcerea de a-ţi căuta de drum. ALECSANDRI, T. 753. Se despart cu sănătate... şi-şi caută fiecare de cale. RETEGANUL, P. III 85; b) (la imperativ, familiar) cară-te 1 pleacă I A-şi căuta de sănătate = a-şi îngriji sănătatea, a se supune unui tratament medical. T r a n z. în grădina cu multe straturi, neudată şi necăutată de nimeni, născură din pietriş sterp, din arşiţa zilei şi din uscăciunea nopţii, flori cu frunze galbene. EMINESCU, N. 28. 2. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A purta de grijă (unui bolnav)..., a CĂUTA — 376 — CĂUTAT se îngriji de..., a supraveghea, a păzi. Au căutat... de tată-său, cînd au fost bolnav. SBIERA, P. 1. Am s-o învăţ eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat! CREANGĂ, P. 126. Tranz. înduioşată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne. BART, E. 376. A căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291. Din ora ce vi-am îmbolnăvit, el n-a voit să se dezlipească de lingă patul în care sufeream. Ah! mămucă, cu ce îngrijire m-a căutat! ALECSANDRI, T. I 341. Nani, nani, copilaş, Dragul mamei fecioraş ! Că mama te-a legăna Şi mama te-a căuta Ca pe-o floare drăgălaşă, Ca pe-un îngerel în faşă. ALECSANDRI, P. P. 381. Refl. Se vede că omul cel din car e bolnav şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute. CREANGĂ, P. 330. 3. I n t r a n z. (Mai ales la imperativ) A fi atent, a băga de seamă, a urmări atent. Pe mine, căutaţi să nu mă smintiţi: fata şi ochii din cap! CREANGĂ, P. 266. 4. Tranz. (Construit cu o completivă directă) A vrea cu tot dinadinsul, a-şi da silinţa, ostenepla, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui şi el. TSPIRESCU, L. 33. Cînd vei ajunge şi tu o dată mare şi tare, ii căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. La blinda ta mustrare... Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. 5. Tranz. i m p e r s. (Mai ales în forma căta) A trebui, a se cuveni, a fi necesar să... Cată să ştim cum se mişcă şi cu cine se adună, hatmane. SADO- VEANU, Z. C. 112. Cată să le satisfacem curiozitatea. NEGRUZZI, S. I 109. De-ar fi apa pînă-n piept, La mindra cată să trec. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 15. m. 1. I n t r a n z. A urmări cu ochii, a se uita, a privi. Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr, Altul caută în lume şi In vreme adevăr. EMINESCU, O. I 130. Lenţo... caută drept tn ochii mei. ALECSANDRI, T. 1453. Să se aşeze... de alăturea oştilor şi de acolo să caute la război. BĂLCESCU, O. I 28. Leliţa Mărie, Plină de trufie Cu a sale gene, Ochişori, sprîncene, Că de-i cauţi în ochi Mori ca de deochi. A NT. LIT. POP. I 310. <> F i Florile căutau în jos La pămintul negricios. CASSIAN, în POEZ. N. 108. <0> E x p r. (Familiar) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăţa (pe cineva). + Refl. A se privi, a se examina (în oglindă). Mă caut în păretele de oglinzi. EMINESCU, O. I 80. Intranz. A avea privirea sau uitătura într-un anumit fel. (Atestat în forma căta) Cată cam pieziş din fire. PANN, P. V. I 26. -4- Intranz. Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre fiinţe) a se îndrepta spre... (Atestat în forma căta) Şase argaţi nule da de cap [vitelor] pînă nu se potoleau de bunăvoie şi nu cătau spre obor. DELAVRANCEA, S. 18. Soarele acum căta spre asfinţit. BĂLCESCU, O. II 90. 2. T r a n z. A cerceta, a examina. Căutară raţa... peana-i era din aripa cea dreaptă picată. RETEGANUL, P. III 19. După ce le-au luat [ploştile], au început să le caute pe toate părţile şi să se mire de /ucrul cel rar şi iscusit. SBIERA, P. 69. Măi băiete, ia să vedem, n-ai iu vrun semn la picior? Caută băietul, îl vede cu pecetea la picior. ŞEZ. I 6. <{> E x p r. A căuta o pasăre de ou = a o examina pipăind-o, pentru a-şi da seama dacă are ou. Şi cum i-o dau [pupăza] in mină, javra dracului se face a o căuta de ou şi- i dezleagă atunci frumuşel aţa de la picior. CREANGĂ, A. 57. -$> Refl. pas. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. 3. Intranz. (în legătură cu adverbe sau adjective predicative) A avea aspectul, înfăţişarea... Caută mai voioasă, C-ai plecat spre-a dumilale casă. TEODORESCU, P. P. 165. + A da aspectul sau înfăţişarea de...; a exprima, a trăda o anumită stare sufletească.- Ochii osteniţi şi părul nepieptănat... căutau a melancolie. i DELAVRANCEA, la TDRG. Expr. (Rar) Caută a... = • doreşte ceva, tînjeşte după... (în forma căta) Adeseori Radu, cu ochii aiurit pironiţi in deşert, parc-ar fi cătat a ■drum, răminea dus pe gînduri. VLAHUTĂ, N. 12. 4. Intranz. Fig. A ţine socoteală, a lua în consideraţie, a se lua după... M-aş năimi pînă ce-a cinta cucul, şi ce se atinge de simbrie, eu caut mai mult la oameni şi sînt îndestulat dac-oi avea ce minca'. SBIERA, P. 7. <^ Tranz. (Urmat de o completivă directă) Nu căuta că-s mic, dar trebile care ţi le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea înfrunte. CREANGĂ, P. 152. Nu căuta că-s ruşinos dinaintea oamenilor... îs tare cu duh cînd sînt singur. ALECSANDRI, T. I 54. . 5. Intranz. (în superstiţii, urmat de determinări introduse prin prep. « cu », « la » sau «în #) A cerceta viitorul (din poziţia stelelor, a bobilor etc.). A îmbiat pe la vraci şi filozofi ca să le caute la stele şi să le ghicească. ISPIRESCU, L. 1. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 446. în bobi nu. se poate căuta decit cu grăunte de păpuşoi. ŞEZ. III 126. — Pronunţat: că-u- (şi, regional, cău-ta). — Variantă: Căta, cat (BENIUC, V. 41, SADOVEANU, Z. C. 112, JARNÎK- BÎRSEANU, D. 38), vb. I. CĂUTARE, căutări, s. f. I. Acţiunea de a căuta. 1. Cercetare făcută cu scopul de a găsi ceva. Dăduse poruncă să pornească in căutarea blestematului care îi făcuse de ruşine. PAS, Z. I 227. Literaturile decadente n-au alte caracteristici fundamentale decit: ca formă, căutarea de efecte puternice, sunătoare; ca fond, un egoism neinfrînt şi o completă nepăsare de toate suferinţele. IONESCU-RION, C. 104. Cuget a mă duce intru căutarea acestor tilhari de zmei. ISPIRESCU, L. 219. O capră ce-mi rămăsese Şi prin crînguri se dusese O luai la căutare Cit e ziulica mare. ALECSANDRI, P. P. 265. 2. îngrijire. în grajdiul împăratului se afla acum un cal mai mult. Acestuia îi trebuia mai multă căutare decit la toţi ceilalţi cai. SBIERA, P. 76. -4- Tratament sau îngrijire medicală. Spitalul... era un aşezămînt model de curăţenie,, căutare şi belşug. BART, E. 313. 3. (învechit) îngrijire, administrare a unui bun material. îşi făcuse un nume aşa de bun in specialitatea de căutare de moşie, încit trecea epistat de la o moşie la alta. GHICA, S. 302. 4. (învechit) Inspecţie, examinare. La începutul lui iulie 1597 el făcu căutare armiei sale, care era de 15.000 oameni, şi dete de fiecare ostaş cîte cinci talere. BĂLCESCU, O. II 175. 5. Privire. (în forma cătare) Era şi fată mare Şi mlndră de-a cătare, Şi-apoi pe lingă toate Şi fată de-m- părat. COŞBUC, P. I 277. + Felul cum se uită cineva, căutătură. în ochii bătrînului sclipea o căutare ciudată. POPA, V. 85. (în forma cătare) Sub arzlnda ei cătare Mugurii îmbobocesc. BOLINTINEANU, O. 113. 6. (în forma cătare, în expr.) A lua puşca Ia (sau în) cătare = a duce arma la ochi (pentru a trage). Luă puşca în cătare, ţinti capul ce se pleca spre raclă.. GALAC- TION, O. I 259. Ca intr-un fulger el ia puşca la cătare şi trage! ODOBESCU, S. III 42. A lua (pe cineva) Ia cătare = a ochi (pe cineva) cu arma. Cu trei poteri se-ntilnea, Care mi-l înconjura, Şi ţi-i lua la cătare Cînd cu puşti, cînd cu pistoale. TEODORESCU, P. P. 589. II. 1. (în e x p r.) A avea căutare = a se bucura de consideraţie, de vază, de trecere. El avea acuma ¡a împăratul mult mai mare trecere şi căutare. SBIERA, P. 76. ■ (Mai ales în e x p r.) Stea căzătoare = meteor luminos care străbate atmosfera. O stea căzătoare din cer, Ea mării ne-a spus sărutarea Şi luntrei ne-a spus apoi marea, Iar luntrea ne-a spus la năier. COŞBUC, P. I 81. CĂZĂTURĂ, căzături, s. f. 1. Faptul de a cădea, cădere. Maican a căzut de pe scaunul lui din cuşcă sub scenă şi din căzătură a dat in friguri. CARAGIALE, O. I 12. Scrintitura vine din căzături. ŞEZ. III 175. 2. (Cu sens colectiv) Deşeuri. Pavel îşi şterse ntîinile în căzătura de bumbac. V. ROM. decembrie 1950, 147. 3. (Depreciativ) Om sau animal bătrîn şi neputincios. O căzătură de cal. CĂZBIĂLtÎŢĂ, căzmăluţe, s. f. Diminutiv al lui cazma. Căpitanul d-auzea, La gealaţi că poruncea, Căzmăluţele lua... Putineiul mi-l scotea. PĂSCULESCU, L. P. 248. CĂZNI, căznesc, vb. IV. 1. Refl. A se strădui din greu, a depune multa trudă pentru realizarea unui lucru, a se munci. Bătrînul, care părea că doarme lungit pe spate, deschise ochii, îşi ascuţi auzul, căztiindu-se să-şi dea seama de ce ie întimplase în jurul său. BART, E. 343. în zadar se căznea să alunge glndul acesta. SLAVICI, N. II 210. Se căznipină ce ii scoase steapul. ISPIRESCU, L. 326. <5> (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu ») L-am prins [pe băiat] de pe Dunăre, acum sînt şaisprezece ani, şi ni: era atunci mai mare ca de trei-pntru ani. De atunci ir-am căznit cu el cum am putut. RETEGANUL, P. III 8. 2. T r a n z. A tortura, a munci. Pe slujitorii şi pe preoţii lor îi căzni. ODOBESCU, S. A. 100. Unchiul său. .. potolise răscoala... pedepsind pe şefi cu mare cruzime, căznind pe unii, la alţii tăindu-le capul, pe alţii spînzurîndu-i. BĂLCESCU, O. II 166. Bate-l, măre, şi-l căzneşte... Cu chinuri mi-l canuneşte. TEODORESCU, P. P. 95. <$> A b s o 1. Codrii şi drumurile împănate de- cete de hoţi, care jefuiau şi căzneau. GHICA, S. 492. CĂZNÎT, -Ă, căzniţi, -te, adj. (Despre persoane) Muncit, împilat, asuprit, chinuit. Ce-ai fost tu, Mărie, pină ieti? — O vădană slabă şi căznită. DEŞLIU, în POEZ. N. 169. CĂZCT, căzuţi, adj. m. (Despre ochi; de obicei la pl. şi urmat de determinarea «în cap o) Dus, înfundat în cap. Căzuţi în cap sînt ochii. EMINESCU, O. I 88. CE pron. invar. I. (Pronume interogativ, uneori cu nuanţă exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, obiect, fenomen, la o acţiune, stare etc.) Da ce-a fost aici, copile? — Ce să fie, mămucă? CREANGĂ, P. 27. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Şi faţa ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai? EMINESCU, O. I 97. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. (Precedat de- prep. « cu », « din », « în » etc.) Cu ce călătoreşti mîine? czi Din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Dragostea din ce-i făcută?... Din omul cu vorbă multă. JARNÎK-BIRSEANU, D. 80. <> (Urmat de «mai») Ce mai faci? sau ce mai spui? formulă de întrebare pe care şi-o adresează cei ce se întîlnesc. Expr. Ce mai încoacc şi-ncolo ? v. încoace, t'c mai la deal la vale ? v. deal. Cc-arc a face î v. face. -4- (Ca replică la o solicitare, familiar) toftim? da ? Ioane!— Ce? + (Cu o intonaţie prelungită, cu valoare de interjecţie) Cum adică ? ! se poate ?! Nici azi nu l-am găsit acasă!-—Cee?! -+■ (Adjectival, cu referire la calitatea unui lucru) Care? ce fel de...? ce soi de...? de ce natură...? Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorit? ALECSANDRI, T. 161. 2. (Cu referire la motivul sau cauza acţiunii) Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist, aşa, şi liniştit. COŞBUC, P. I 260. Albă păsărică! Ce stai singurică Lingă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînţi la noi pe şură? CE — 378 — CE jarnîk-bîrseanu, d. 122. Expr. Ce mai atîta...î de ce atîta... ? Ce mai atita grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, P. 331. -f (Adesea precedat de prep. « de » sau « pentru ») Pentru ccî Pentru ce n-ai venit? Do CCÎ (în propoziţii interogative directe) Dacă-l ştii supărăcios, de ce nu-i dai pace? SADOVEANU, P. M. 32. De ce nu m-aţi sculat? CREANGĂ, P. 11. De ce plingi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. Spune, mîndră, şi-mi ghiceşţe: Codru de ce-ngălbineşte, Voinic de ce-mbătrineşte? JARNÎK- BÎRSEANU, D. 212. «$■ Expr. (Ca răspuns afirmativ în formă interogativă) De ce nu? = a) cum să nu, desigur. Ia, să mă laşi să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul.—De ce nu? Dă furca-ncoace şi rămti aici pînă la noapte. CREANGĂ, P. 97; b) se poate, e posibil. Do CC, de necc, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspuridem la întrebarea «de ce?s. Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate. — De ce, măria-ta? — De ce, de nece... Uite, pentru că nu vreau eu! CARAGIALE , O. III 104. <> (Cu valo"re de conjuncţie, în propoziţii interogative indirecte) Nu văd de ce te superi. SAHIA, N. 95. I-am apucat să mărturisesc... de ce nu sînt mai silitor. GALACTION, O. I 20. Atunci el întrebă pe cal de ce este iarba pălită. ISPIRESCU, L. 5. (Popular; cu valoare de conjuncţie cauzala) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuţa, De ce i-am călcat vorba. JARNIK- BÎRSEANU, D. 196. Pe dealul cu strugurii Plimbă-se călugării Blestemindu-şi părinţii De ce i-au călugărit Şi nu i-au căsătorit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 217. <$- (Cu referire la scopul acţiunii, mai ales precedat de prep. «la », i pentru ») Vine ea şi turturica mai pe urmă, dar ce ţi-e bună? CREANGĂ, P. 274. La ce-ci venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. B. (Interogativ-exclamativ, indicînd diverse stări afective: surpriză, indignare, supărare, neîncredere etc.) Cum adică?! nu cumva? I Ce? să-ngîni pe coarda dulce , că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus ■ de Menelaos? EMINESCU, O. I 140. Bine, mişelule! Nu ţi-e destul cu atîta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? ODO- BESCU, S. III 47. -4- E x p r. Ce laccj = cum ?! se poate ?! (ca ameninţare) cum îndrăzneşti?! Să mă împuşc!—■ Ce face?... săraca de mine! ... ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. etc.) Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? ALECSANDRI, T. I 40. Ce foc ai cătat la mine? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 271. II. (Adverbial, în legătură cu ideea de cantitate, de intensitate şi adesea de mod) Cit (de tare, de mult)..., cum... Ce-aş mai rîde să te văd intoreîndu-te cu nasul in jos! ISPIRESCU, L. 15. <0* (Neobişnuit, după adj.) Uite, graurii pe luncă, Veseli fericiţi ce sînt! COŞBUC, P. I 264. (Uneori urmat de «mai») Şi abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. + (Dînd nuanţă de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-1 precedă) Cît de...! Ce mindre ni-s frunţile! Nimeni, nicicînd, Nu va izbuti să le plece Din nou la pămînt. CASSIAN, H. 21. Eu văd de atîtea dăţi Ce cuminte-i firea! COŞBUC, P. I 264. Apoi noaptea lor albastră [a ochilor!,* a lor dulce vecinicie, Ce uşor se mistuieşte prin plînsorile pustie! EMINESCU, O. I 83. «ţ> Expr. Ce de(-a) sau ce mai de sau ce de mai = cît (de mult). Ce de lume pleca din Bucureşti! VLAHUŢĂ, O. A. III 13. D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mat sînt. ISPIRESCU, L. 372. IU. (Cu valoare de conjuncţie, făcînd legătura între propoziţia subordonată—interogativă indirectă — şi cu- vîntul din propoziţia regentă pe care-1 determină) Care lucru anume. înţelegi ce vreau să spun. DAVIDOGLU, M. 8. Nu mai ştia ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. Eu caut a răspunde, nu ştiu ce să răspund. EMINESCU O. I 91. îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5. <$* Expr. Iată cc, precedă o explicaţie sau soluţionarea unei probleme. Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, P. 224. A Şti sau a afla ce(-i) şi cum (e) = a fi bine informat despre ceva. + (Adjectival) Ce fel de. . . Ştiu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Să vedem ce procopseală a să-mi faci. ISPIRESCU, L. 15. Să vezi ce mindruţă laşi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 262. IV. (Pronume relativ; azi adesea înlocuit prin « care») 1. Care. Are să-şi ţie cuvîntul, ca unul ce era om de omenie. ISPIRESCU, L. 43. Oamenii ce priveau, şi mai ales băieţii, leşinau de rîs. CREANGĂ, P. 306. Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare... BĂLCESCU, O. II 13. <$>Expr. Pe zi C0 trcce = tot mai mult. <$> (Precedat de «cel», «acel», «acela») Astăzi [muncitorii] au puteri de neînfrînt. Şi, la un loc cu mîini necruţătoare, Lovesc în cei ce-au fost şi încă sînt Duşmanii-acestei ţări ce creşte-n soare. CASSIAN, H. 77. Aştept— Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer. EMINESCU, O. I 91. Trage-ţi mina din cel joc Ce se-ntoarce lingă foc. ALECSANDRI, P. A. 38. (Neobişnuit, invariabil la cazurile oblice) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. 2. (în legătură cu «a fi», mai rar cu «a se găsi», cu sens explicativ) Să-ţi trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este. ISPIRESCU, L. 5. Ca băiat străin ce se găsea... s-a oploşit de la o vreme intr-un sat. CREANGĂ, P. 139. Fiinţă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduinţelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ■ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că de fapt. Trăiesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic' de huzur. ALECSANDRI, T. I 370. Ce pe apă nu curge v. curge. (Precedat de «tot») Aducea pentru hatîrul călugărilor şi-a călugăriţelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 112. V. (Pronume nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu ştiu ce, ceva. Pune el ce pune la rană, şi pe loc se tămăduieşte. CREANGĂ, P. 177. (Substantivat, totdeauna precedat de « un») Simţi că in creierii lui se petrece un ce de care nu-şi putea da seama. ISPIRESCU, L. 241. Am să-ţi spun un ce misterios. ALECSANDRI, T. 704. I se va întîmpla un ce groaznic şi de moarte. BĂLCESCU, O. II 65. E x p r. (Rar) Cu mare ce = cu mare greutate, cu multă osteneală. Cu mare ce scăpind din labele lui [ale ursului], am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, P. 186. 2. (Cu repetarea verbului din propoziţia regentă) Cît. A stat ce-a stat, şi-i dete-n gînd Să iasă după fată. COŞBUC, CEA — 379 — CEAPĂ P. I 255. Făt-Fmmos ospăta ce ospătă, dar apoi, lutndu-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dira de piuă. EMINESCU, N. S. 3. Orice; oricît. Eu pun rămăşag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 359. CEA interj. Strigăt cu care se mină boii (mai rar caii) de la stînga spre dreapta. Hăis şi cea! — gem sub poveri Carele greoaie. IOSIF, V. 74. începură a plesni boii, minindu-i: cea, Surilă, ho, bourean, ho! RETEGANUL, P. V 32. F i R. în oaste am fost numai de zbucium: hăis, har am, cea, har am! CREANGĂ, P. 320. + (Substantivat) Dreapta, partea dreaptă. Să trag... Eu la hăis, puica la cea. ŞEZ. IV 140. + (Adverbial, pe lingă verbe de mişcare) La dreapta. Dete cea pe lingă boi. TEODORESCU, P. P. 296. — Variante: ccăla (ALECSANDRI, la TDRG), CClllu (LESNEA, I. 52) interj. CEACĂU, ceacăie, s. n. (Regional) Un fel de chipiu milităresc, înalt şi tare, pe care îl purtau odinioară unele trupe. Săraci feciori de pe sate, Cum vă stinge la cetate Şi vă dă haine crăpate Şi ceacăie-ncornorate. RIBICESCU, p.p. 151. Măi, neamţule, nu ţi-i greu Citid vezi sînge pe ceacău? JARNÎK-BIRSEANU, D. 315. CEACÎR, -A, ceaciri, -e, adj. 1. (Despre ochi) De culori diferite. Nu cunoaşteţi pe... Măriuca cea cu ochii ceaciri? ALECSANDRI, T. 5. + (Despre oameni sau animale, mai ales despre cai şi boi; adesea substantivat) Cu ochi de culori diferite, cu lumina ochiului înconjurată de un cearcăn albui. 2. (Rar, despre oameni; uneori substantivat) Saşiu, zbanghiu. Unu cam ceacir, cu barba-n furculiţă. ALECSANDRI, T. 103. CEAC-PAC adv. (Familiar, rar) Aşa şi aşa, oarecum, binişor. Cum merge treaba? — Ceae-pac! CEACŞÎRI s. m. pl. (învechit) Pantaloni turceşti largi. Boierii cei mari se imbrăcau cu ceacşiri roşii cu meşt. GHICA, S. 501. Lăutari de Bucureşti... Cu papucii Gălbiori, Cu ceacşirii Roşiori. TEODORESCU, P. P. 520. CEADIEÎU, -ÎE, ceadirii, adj. (învechit) Verde ca paiul grîului. Coliba haiducului cu poturi ceadirii şi cu şerparul verde . .. DELAVRANCEA, S. 165. Sactd cu lire se află acuma pus bine, înfăşurat intr-un testemel ceadiriu, in fundul sertarului de jos. CARAGIALE, O. III 42. Ia vezi cheala cum se poartă... Cu panglice ceadirii. TEODORESCU, P. P. 337. CEĂ2?Ă, cefe, s. f. 1. Partea de dinapoi a gîtului. V. cerbice, grumaz. Căţel boieresc... arogant cu cei desmoşteniţi şi gata să le sară în ceafă cînd ii prindea pe lîngă poarta de serviciu. GALACTION, O. I 302. Tu să ştii că eu dorm iepureşte, şi, pe lingă işti doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. E ros ca ceafa boului dejug. PANN, P. v. i 146. Ceai dansant — reuniune într-un cadru mai larg, la care se serveşte ceai şi se dansează. V. serat ă, petrecere. Ar răimine toată vremea preocupaţi cu mustrarea că se desfată la un ceai dansant. C. PETRESCU, C. V. 171. CEAINĂRIE, ceainării, s. f. (Rar) Local unde se serveşte clienţilor ceai. Lepădase... comanacul şi rasa şi deschisese ceainărie. CONTEMPORANUL, VIj 36. CEĂmic, ceainice, s. n. Vas cu toartă, cu cioc şi cu capac, în care se opăreşte ceaiul sau se fierbe apă pentru ceai. CEAÎR, ceairuri, s. n. (învechit şi regional) Loc de păşune (adesea împrejmuit cu un gard); p. ext. cîmpie nelucrată în apropierea unei ape. Caii cetăţii sînt în ceair şi la păşune. SADOVEANU, F. J. 544. Ei îngrijeau să fie cai la grajd, ori să-i aducă de la ceair. MACEDONSKI, O. III 128. Caii zburdă prin ceairuri. ALECSANDRI, P. A. 120. — Variantă: clir (CREANGĂ, A. 128) s. n. CEĂLA interj, v. cea. CEĂLA interj, v. cea. CEALMĂ, ccalmale, s. f. (învechit) Turban. Un chip lung, uscat, cadaveric, cu o legătură la cap ca o cealma. D. ZAMFIRESCU, R. 271. Mai departe se ridică o cafinea grecească plină de fesuri mari, de fustanele, de figuri serioase cu barbe lungi, de capete cu cealmale. ALECSANDRI, C. 104. Capetele Cu cealmale, Trupurile Cu pistoale. TEODORESCU, P. P. 548. CEAJI, ceamuri, s. n. (învechit şi arhaizant) Corabie de transport (pe Dunăre). încă din primăvară au prins a trece în sus ceamuri turceşti, cu poveri pentru cetăţile Dunării. Duc ba orz şi griti, ba seu şi pastramă, ba vite pe picioare.' SADOVEANU, F. J. 650. Vorbind aşa, au ajuns la malul fluviului şi s-au uitat o vreme cum trec ceamuri şi corăbii. SADOVEANU, D. P. 95. CEAMPARĂ1E s. f. pl. v. geamparale. CEAMtJR s. m. (Regional) Lut amestecat cu paie şi bine frămîntat, care se foloseşte la tencuit sau la construirea caselor ţărăneşti, a cuptoarelor etc. Traian aţîţa focul la o vatră adăpostită de cărămizi de ceamur. SADOVEANU, P. M. 245. Pe şes şi în unele locuri din Dobrogea, casele se fac din ceamur. SEVASTOS, N. 2. CEANÂC, cehnace, s. n. (Regional) Strachină mare (de lut ars şi smălţuit sau de lemn). Măria îi pregătea un ceanac cu lapte cu cafea. DEMETRESCU, Ia TDRG. — Variantă: comic s. n. 6 CEANGAU, ceangăi, s. m. Persoană care face parte dintr-o populaţie maghiară stabilită prin regiunea Bacău. CEĂPĂ, cepe, s. f. 1. Plantă erbacee, comestibilă, cu miros puternic, specific; are tulpina subterană rotundă şi acoperită cu frunze groase, albe; tulpina aeriană e dreaptă, cilindrică şi verde, la fel cu frunzele aeriene verzi, care pornesc de la baza ei, (Allium cepa). De mincare? O ceapă, un usturoi şi o bucată de mămăligă rece. CREANGĂ, P. 6. în toată împrejmuirea un miros greu de oaie, de ceapă i CEAPCĂ — 380 — CEAS fi de rachiu. ODOBESCU, S. III 18. E x p r. A llil îace (sau a nu pluti) nici (sau cît) o ccapă (degerată) = a nu avea nici o valoare, a nu face două parale. Una fără alta, aceste bulendre nu fac nici două cepe degerate. ISPIRESCU, L. 215. Cite trei nu fac o ceapă. GHICA, A. 248. (Ca termen de comparaţie pentru ochi) Ochii i-au ieşit afară din cap, cit cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Ceapă de apă = ceapa care (spre deosebire de arpagic) se recoltează în acelaşi an în care s-a semănat. Compus : ccapa-ci«rii = nume dat la trei plante din familia liliaceelor, una cu flori galbene (Gagea pratensis), alta cu flori albastre (Muscari comosum), iar a treia cu flori albe-verzui sau violete (Muscari tmuiflomm). <> E x p r. A ininca ceapa-ciurii = a înnebuni. 2. Bulb. O ceapă de lalea s-a vîndut cu preţid fabulos de zece mii galbeni. NEGRUZZI, S. I 97. CEAPCĂ, ceapce, s. f. (Rar) Chipiu, şapcă. [Poloniil merg bătînd din pinteni!... Dulămi cu flori de aur la piept împodobite Şi-ncinse cu paftale de piatră nestimată, Ceapce purtind un vultur şi pene, la mijloc. ALECSANDRI, P. III 200. CEĂPCÎN1 s. n. v. ccpchcn. CEAPCÎN2, ceapcîni, s. m. (Regional, rar) Om rău la inimă; şiret, rafinat. Măi! al dracului venetic şi ceapcîn de popă. CREANGĂ, A. 42. -fy (Adjectival) Fulga bătrîn, Fur bătrîn Şi om ceapcîn. TEODORESCU, P. P. 513. / CEAPÎR, ceapîri, s. m. (Regional) Stîrc. Ceapîru... Nu ştii?... E o pasăre. Ea nu se arată decit cînd se apropie furtuna. CAZABAN, V. 32. — Variantă; ccapiir s. m. CEAPRĂZ, ceaprazuri, s. n. (Mai ales la pl.) Şiret sau panglică de fir sau de mătase colorată, cu care se împodobesc hainele şi mai ales uniformele militare. Au coifuri, au ceaprazuri, au suliţe la ei. COŞBUC, P. II 194. Mihnea a-mbrăcat chepeneag de catifea roşie cu ceaprazuri şi cu bumbi de aur. ODOBESCU, S. I 71. La zile mari, domnul îmbrăca cabaniţa, care era un fel de contoş cu ceaprazuri de fir şi cu profituri de samur. GHICA, S. 501. CEAPRAZĂR, ceaprazari, s. m. (Rar) Fabricant sau negustor de ceaprazuri, p. e x t. de chipie şi obiecte de uniformă militară. Te uitai la vitrinele ceaprazarilor. PAS, Z. I 262. CEAPRĂZĂRÎE, (2) ceaprăzării, s. f. 1. Meseria de ceaprazar. 2. Prăvălie în care se vînd ceaprazuri, chipie şi obiecte de uniformă militară. 3. (Cu sens colectiv) Diferite feluri de ceaprazuri. Pînzeturile şi cusăturile de tot felul, ceaprăzăria, rufăria felurită. ODOBESCU, S. II 95. CEĂPSA, cepse, s. f. (Regional) Scufie. Mi-o! alege de prin dughene rochiile şi cepsele cele mai iscusite. SBIERA, P. 250. CEĂPŢĂ, cepţe, s. f. (Regional) Bonetă, scufiţă. Apoi fuge la fereastră, pentru ca să prindă pe Ileana, care a furat ceapţa bunicăi. SLAVICI, N. I 30. . CEAPÎJR s. m. v. ceapîr. CEARĂ s. f. 1. Substanţă plastică gălbuie produsă de albine şi obţinută prin topirea fagurilor; se întrebuinţează la modelaj, la fabricarea luminărilor şi a pastelor pentru lustruit (parchetele, seîndurile, încălţămintea etc.). Faţa lui Constandin rămase galbenă-cafenie ca ceara veche. DUMITRIU, N. 229. în zădar vă zbateţi şi asudă Fruntea voastră galbenă ca ceara, Nu puteţi, degeaba-i orice trudă, Să legaţi cu lanţuri primăvara. BENIUC, V. 80. Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri Slăbită e de umbra duioaselor dureri! EMINESCU, O. I 213. Intr-un salon ardeau două mari policandre cu luminări de ceară galbenă. NEGRUZZI, S. I 60. (în comparaţii şi metafore) Lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. (în comparaţii, ca simbol al maleabilităţii) Nevastă-mea... este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. -0* Ceară de parchet = amestec de ceară sintetică cu parafină şi alte substanţe, folosit pentru lustruirea parchetului. Ceară roşie (sau tare sau de pecetluit) = compoziţie de gumă, lac şi răşină, cu care se pecetluiesc scrisorile, pachetele etc. 2. Cerumen. Are multă ceară în urechi. CEARCĂN, cearcăne, s. n. 1. Cerc vînăt, vînătaie care înconjură ochii unui om obosit sau bolnav. Eftimie era pămîntiu, cu cearcăne negre sub ochi. DUMITRIU, N. 245. Obrajii, despicaţi în două de nişte brazde lungi, verticale, pornite chiar de sub cearcănele ochilor, arătau osteneală multă. GALAN, Z. R. 27. Era palidă, ofilită, cu cearcăne mari la ochi. BART, E. 161. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor. EMINESCU, N. 4. -+• (Rar) Dungă sau pată dovedind o stare bolnăvicioasă. Cîteva pete rumene cu cearcăne gălbui îi răsăriră in obraji. DELAVRANCEA, S. 114. Această infirmitate, ca şi cearcănele vinete de pe obraz, se datoreşte abuzului nemăsurat al gogoşilor de ristic. CARAGIALE, O. II 94. 2. Cerc de vapori vizibil uneori în jurul soarelui sau (mai ales) al lunii. Luna s-a arătat c-un cearcăn roşu. DELAVRANCEA, A. 106. CEARCEĂF s. n. v. cearşaf. CEARDĂC s. n. v. cerdac. CEĂRDAŞ, ceardaşuri, s. n. Dans naţional maghiar; piesă muzicală în ritmul acestui dans. O adevărată fanfară de sunete... alimenta un ceardaş. VLAHUŢĂ, O. A. III 5. OEARŞĂF, cearşafuri, s. n. 1. Obiect de rufărie făcut din pînză (de obicei albă) cu care se acoperă patul sau se îmbracă plapuma; (Mold.) prostire. Cîmpul alb, ca un cearşaf, Pînă-n zări se desfăşoară. TOPIRCEANU, M. 9. Ea se plecă spre el, întinse cearşaful şi-l aşeză la loc. D. ZAMFIRESCU, R. 279. Un cearşaf verde lua Şi pe turc dacă-l lega, Şi pe turc dacă-l bătea, în cearşaf îl înfăşa. TEODORESCU, P. P. 666. Loc. a d v. Cil ccasurilo sau ■cu ceasul = timp îndelungat. La orice îi sare glasul Şi ride nebun, cu ceasid. PANN, P. V. I 97. La tot ceasul = la fiecare oră, într-una, mereu, în fiecare moment. Expr. Cu un ceas mai devreme (sau mai curînd) = fără întîrziere, fără a mai aştepta. Cere ce mai ai de cerut, cu un ceas mai curind. ISPIRESCU, L. 29. în ceasul al doisprezecelea = în ultima clipă, înainte de a fi prea tîrziu. -+ Distanţă, întindere, spaţiu parcurs în timp de o oră. Acest sat e la trei ceasuri de Bucureşti. cu Muma zmeului. .. suflă văpaiă din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri. ISPIRESCU, L. 26. Cimpuri şi dealuri de o întindere de un ■ceas şi două sint acoperite cu cartoafe. KOGĂLNICEANU, s. 5. Expr. A face un cea* bun (sau bunicel sau bunlşor) pînă... = a avea nevoie de o oră întreagă ■(sau mai bine de o oră) pînă ... A făcut un ceas bun J>înă acasă. 4f- Fiecare dintre cele 24 de părţi în care e împărţită o zi, părţi determinate de cadranul şi acele unui ceasornic; p. e x t. bătaie a ceasornicului, cînd acele cadranului ajung la una din cele 12 puncte la care se bate ora. •Cit e ceasul? a La al treilea ceas al nopţii, au fost in drum în bărăganul de la Dropii. SADOVEANU, M. C. 205. Ciocanele [ceasornicului] bat sferturile, jumătăţile şi ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. <$■ (La pi. cu acelaşi sens ca la sg.) Erau ceasurile patru. IBRĂILEANU, A. 68. 2. Moment, clipă; timp, vreme, li veni să-şi zvirle carabina sub gard, ca pe-un băţ netrebnic, un vreasc care nu-i putea ajuta nimic în ceasid acela plin de primejdii. •CAMILAR, N. II 415. Cu-a tale umbre azi în van mă-mpresuri, O, ceas al tainei, asfinţit de sară! EMINESCU, O. I 201. Nu-şi perdu cumpătul la un ceas aşa de greu. NEGRUZZI, S. V 226. Loc. adv. (învechit şi regional) în (sau 5ntr-)acel ceas = în momentul acela, atunci, imediat, îndată, pe loc. Alergă la el chiar intr-acel ceas... şi-i ceru iertăciune. SEVASTOS, N. 204. într-acest ceas = acum, imediat, momentan. La opt [clăi] vîrfuri le-am făcut; Numai una mi-a rămas Să-i fac vîrf într-acest ceas. TEODORESCU, P. P. 633. în (sau, învechit, pe) tot ceasul = în fiecare clipă, în tot momentul, în tot timpul, totdeauna. Cum să se împace [sufletul].. . Cînd îl înec pe tot ceasul cu suspinul şi cu plînsu! ? CONACHI, P. 103. Pe nimică, pe ceas sau pe mică pe ceas v. m i c ă *, 4 (Adesea in legătură cu un genitiv atributiv) Timpul dinaintea sau'din cursul unui eveniment important. Oh! şi pentru dinsa ceasul ispăşirii va sosi. DAVILA, V. V. 166. Mai nainte însă de a veni ceasul naşterii, copilul se puse pe plîns. ISPIRESCU, L. 2. Acum, ceasul fericirii a sunat pentru mine. ALECSANDRI, T. I 56. Cu securi m-a spintecat. Inimioara mi-a mincat, Sîngele mi l-a vărsat, în ceas de moarte m-a lăsat. TEODORESCU, P. P. 397. <$> Expr. Ceasul morţii = momentul cînd moare cineva. Ceas bun (sau rău) = (în superstiţii) moment norocos (sau nenorocos). Oh! dragu mieu! ce ceas rău te-au adus pe tine pe-aice! SBIERA, P. 94. Se vede c-am pornit intr-un ceas rău. CREANGA, P. 145. Vărguţă de alun, Adă-I într-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 366. (Să fie) într-un ceas bun! formulă prin care se urează succes cuiva, cînd începe sau întreprinde ccva. Iaca inelul d-sale... Dă-i acum pe al tău.. . şi să vă fie logodna intr-un ceas bun. ALECSANDRI, T. I 225. A SC da do ceasul morţii = a se frămînta (de supărare sau de necaz). Să se dea fiu! împăratului de ceasul morţii de ciudă, cînd auzi una ca aceasta. ISPIRESCU, L. 311. 8. Aparat (cu un anumit mecanism) care serveşte la determinarea şi măsurarea timpului în limitele unei zile (24.de ore); ceasornic. V. ornic, orologiu, pendulă. Ceas de mină. Ceas de buzunar. Ceas de perete, a îi dete trei lucruri: un inel, un ceas şi o lădiţă de aur. RETEGANUL, P. II 10. Cind butea ceasul la unu, Eram gata ca pătimi; Cînd bătea ceasul la doi, Eram cif min- dra-amîndoi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 300. Ceas deşteptător v. deşteptător. Ceas de nisip = aparat care măsoară o durată de timp, prin scurgerea unei cantităţi de nisip dintr-o despărţitură a lui într-alta. ■$> Expr. (Familiar) A meige ca ceasul = a merge perfect. <$■ Compui: ceas-brăţară = ceasornic prins cu o cureluşă sau cu o brăţară deasupra încheieturii mîinii. -$■ Aparat în formă de ceas (3), avînd un cadran şi una sau mai multe limbi dispuse în diferite feluri şi care serveşte la înregistrarea unor mişcări, a unor cantităţi de lichide sau gaze (care trec prin el); contor. 4. Slujbă religioasă săvîrşită la anumite ore din zi. Andrei luă breviarul în mină, se puse a citi, la lumina lunii, ceasurile canonice. BĂLCESCU, O. II 256. Bătrînul nu scăpa. Nici utrene, nici ceasuri, nici liturghia. NEGRUZZI, S. II 233. CEASCfîŢ s. n. v. cescu{. CEASLOV, ceasloave, s. n. Carte bisericească rituală care cuprinde rugăciunile şi cîntările ce se rostesc la anumite ore şi care servea înainte vreme şi ca abecedar sau carte de citire pentru copii la şcoală. Îmbătrînise, văduvise şi sta mai mult la izvorul Iablanicioarei... mingîindu-şi bătrîneţele cu un ceaslov bisericesc. GALAC- TION, O. I 157. Aşa vă treceţi, bieţi bătrini, Cu rugi la preacurata, Şi plinge mama pe ceaslov, Şi-n barbă plînge tata. GOGA, P. 33. Ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi cind clămpăneam ceaslovul, cîte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată. CREANGĂ. A. 4. Am insămnat. in ceaslov, m-am cununat spre sfinţii Aftanase şi Chirilă. ALECSANDRI, T. I 349. Expr. (învechit) A(-şi) face capul ceaslov = a(-şi) încărca memoria, a(-şi) face ciipul calendar. Vorbesc puţin şi ascult mult, adică îmi fac capul ceaslov. FILIMON, C. 222. — PI. şi: ceaslovuri. —Variantă: ccasoslov (KOGĂLNICEANU, S. 80) s. n. CEASORNIC, ceasornice, s. n. Ceas (3). Cind cu gene ostenite sara suflu-n luminare, Doar ceasornicul urmează lunga timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. Ceasornicul arăta patiu. NEGRUZZI, S. I 53. Gînganie fără suflare, Umblă făr-astîmpărare, N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). ŞEZ. I 194. <}' (Metaforic) Pupăza era ceasornicul satului. CREANGĂ, A. 55. şi veni lîngă ea. D. ZAMFIRESCU, R. 166. Domnilor, nu poftiţi o ceaşcă de ceai? ALECSANDRI, T. 1708. I s-a dat o ceaşcă de aur plină cu vin roş. ŞEZ. IV 14. ^ (Adesea cu o determinare introdusă prin prep. « de »} Conţinutul unei ceşti. A bea o ceaşcă de ceai. CEĂTĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunaţi de obicei într-un scop comun; pîlc, grămadă. în depărtare, o ceată de flăcăi cinta pe uliţă. SANDU-ALDEA, TJ. P. 192. El degrabă-n jur chiteşte Vntn ocol, căci e pierdut, Dar copiii l-au văzut! Toată ceata năvăleşte Pe-ntrecut. COŞBUC, P. I 225. Cit ţine ziua de vară. CEATLĂU — 382 — CEDRU Cete de flăcăi muncesc, Cîrduri de fete snopesc. TEODO- RESCU, P. P. 311. -fy- F i g. Miezul nopţii s-a ivit Şi prin lume-a răspindit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. ‘A. 95. <> (în comparaţii, repetat) Oamenii umblau cete- cete prin cetate, ca în zi de sărbătoare. ISPIRESCU, L. 36. [Poporul] începu a se strînge în cete-cete şi a se întreba unii pe alţii ce să ceară. NEGRUZZI, S. I 154. Cîte treizeci de flăcăi, Cete-cete că venea, Parcă la război era. ŞEZ. IV 131. (Urmat de determinări) Grămadă de animale. O ceată de dulăi ţepeni lătrînd cu învierşunare. .. ODO- BESCU, S. III 18. , 2. Grup organizat pe principii socialiste pentru a efectua o muncă în comun. Datorită bunei organizări a muncii în cete, formate de cîte 20-30 ■ de cetăţeni, avînd la fiecare ceată atelajele necesare, ţăranii muncitori au deservit în bune condiţii (în comparaţii) Se pomeni cu cei doi arapi,, negri ca fundul ceaunului. ISPIRESCU, L. 107. -4- Conţinutul unui asemenea vas. CEAUŞ, ceauşi, s. m. (învechit) 1. (La turci) Funcţionar inferior al sultanului, care făcea mai ales serviciul de uşier sau de curier al curţii, ori de aprod. împăratul, de vedea, Nici p-atît nu se lăsa: Semn ceauşului făcea Şi degrabă c-aducea Un cal negru. TEODORESCU, P. P. 608. 2. (La noi, în orînduirea feudală) Nume dat unor funcţionari publici: a) căpetenie, şef (al unui grup mai mic). Un ceauş de dorobanţi venea înainte mineînd pămîntul şi învîrtea peste cap ştreangul. CARAGIALE, O. I 240. Pornirăm amîndoi pe jos spre casa clucerului, la care, în- urma noastră, ceauşul de slujitori înşiruia oameni de jur împrejur. GHICA, S. 9. Iar ceauşul poterii, Slujitorul domniei, De-l vedea, li tot zicea: Iancule, jianule... TEODORESCU, P. P. 291. Ceauş spătăresc — comandant al lefegiilor spătăreşti. Lefegiii spătarului, în număr de 500, [erau] subt comanda ceauşului spătăresc. BĂLCESCU, O. I 13; b) vătaf sau căpetenie de surugii de la poştele statului - Opt cai cu doi surugii, precedaţi de un ceauş călare. GHICA, S. A. 94; c) aprod. Un ceauş ii aduce înainte doi împricinaţi, să-i judece. GHICA, S. XVI. 3. Om de serviciu la sinagegă. Din cînd în cînd un ceauş trece grăbit spre sinagogă. SADOVEANU, O. II 421. CEAUŞEL, ceauşei, s. m. (Popular) Ceauş. Ei la mal dac-ajungea, Ceauşelul ce-mi făcea. Ceauşul el mărunţel, Mărunţel şi bondocei? TEODORESCU, P. P. 564. CEC1, cecuri, s. n. Document care conţine un ordin de plată dat de posesorul unui cont curent către o bancă, spre a plăti suma înscrisă pe el persoanei care-1 prezintă sau spre a o vărsa (în contul acelei persoane. Carnet de cecuri, a întreabă la bancă dacă aveţi acoperirea cecului. C. PETRESCU, A. 327. CEC2, cecuri^ s. n. Prima parte a intestinului gros, cuprinsă între intestinul subţire şi colon. — Variantă : cccum s. n. CECITĂTE s. f. Starea celui lipsit de vedere. CECUBI S. n. v. cec2. CEDĂ, cedez, vb. I. 1. T r a n z. A lăsa ceva (un obiect, o proprietate etc.) cuiva, renunţînd la dreptul sau. îţi cedez biletul meu de concert. F i g. Strigaţi pe cei ce au rămas. Pînă la unul, nu cedăm un pasî Nainte! Nainte! BENIUC, V. 52. (Construit cu prep. «din») Nu cedez nimic din dreptul meu. + (Mai ales în trecut) A trece ceva altuia prin vînzare. A ceda un fond de comerţ. 2. I n t r a n z. A da cuiva dreptate, a înceta de a-i mai rezista (într-o discuţie, într-o deosebire de păreri etc.), a nu se mai împotrivi; a se supune. + (Sport) A se recunoaşte învins, a renunţa la luptă. 3. Intranz. (Despre manifestările unei boli: temperatură, dureri etc.) A scădea, a se ameliora. 4. Intranz. (Despre lucruri) A nu rezista unei împingeri sau unei apăsări ; a se încovoia ; a se rupe. Am împins cu putere în uşă şi uşa a cedat. Pereţii galeriei au cedat. CEDĂKE, cedării s. f. Acţiunea de a ceda. C^DRUj cedri) s. m. Arbore exotic din clasa coniferelor, totdeauna verde, cu ramurile întinse orizontal, cu lemnul tare şi care poate ajunge la înălţimi gigantice (Cedrus Libani). în fiecare grădină cîte trei şi patru copaci mari, cedri de Liban... ciparoşi. GHICA, S. 534. ^ (Meta CEELALTĂ — 383 — CEI. foric) Murad se crede-un cedru şi nu-i decit un brad! ALECSANDRI, P. III 253. + Lemnul acestui arbore. Aşezaţi intr-o luntre de cedru, coborau pe ascultătoarele valuri ale fluviului. EMINESCU, N. 67. — Variantă: (învechit şi popular) Cll6dni (SEVASTOS, N. 393, VĂCĂRESCU, P. 149) s. m. CfiELALTĂ pron. dem. f. v. cclulalt. CEFĂLIC, -Ă, cefalici, -e, adj. (Anat.) De la cap; al capului. Arteră ccfalică — carotidă. CEFAL0P6D, cefalopode, s. n. Moluscă cu organizaţie superioară, avînd în jurul gurii o serie de braţe tentaculare prevăzute cu ventuze. Caracatiţa şi sepia sint cefalopode. + (Numai la pi.) Clasa acestor moluşte. CEFALORAHIDIAN, -A, cefalorahidieni, -e, adj. (Mai ales în c x p r.) Lichid cefalorahidian = lichid care se găseşte în stare normală în cavităţile măduvei spinării }i ale creierului. — Pronunţat: -di-an. CEFERIST, -Ă, ceferişti, -ste, s. m. şi f. Persoană aflată în serviciul căilor ferate romîne. Conduşi şi educaţi de partid, însufleţiţi de patriotism fierbinte, însuşindu-şi cu rtvnă metodele sovietice, ceferiştii participă in masă la întrecerea socialistă, in frtintea căreia stau muncitori şi tehnicieni înaintaţi, comunişti şi fără partid. GHEORGHIU- DEJ, CONSF. C.F.R. 11. Partidul [Comunist din Romînia] a reuşit să mobilizeze clasa muncitoare la acţiuni cu caracter economic şi politic, care au culminat prin luptele ceferiştilor şi petroliştilor din 1933. REZ. HOT. I 151. Un ceferist negru de funingine... striga. DUMITRIU, N. 71. (Adjectival) Stă neclintită Muncitorimea ceferistă — Să-nfrîngă vrerea ei de luptă In lume forţă nu există. BENIUC, C. 13. — Variantă: cheforist, -¡1 (SAHIA, N. 25) s. m. şi f. CfiGĂ, cegi, s. f. Peşte de apă dulce, înrudit cu morunul şi cu nisetrul, cu botul lung şi ascuţit, puţin încovoiat în sus şt cu nişte discuri osoase pe laturile corpului şi pe abdomen (Acipenser ruthenus). Sub stratul de struguri era o rogojină. .. crapi, şalăi, albitură, plătici, somni graşi şi moi, cegi cu pielea aspră. DUMITRIU, N. 232. Dar cu ce se ospăta, De viincare ce minca ? Numai cegă Şi păstrugă Şi galbenă caracudă. TEODORESCU, P. P. 504. — Variantă: (regional) cigă (MARIAN, INS. 341, I. IONESCU, M. 88) s. f. CEn1, -A, cehi, -e, adj. Care aparţine cehilor, care este originar sau vine din Republica Cehoslovacă. Limba cehă este o limbă slavă de vest. CEns, -A, cehi, -e, s. m. şi f. Persoană făcînd parte din poporul care locuieşte în Republica Cehoslovacă şi vorbeşte limba cehă. V. b o e m. CEIIAÎ vb. IV v. cihui. cehoslovac, -A, cehoslovaci, -e, adj. Care este originar sau vine din Republica Cehoslovacă sau care aparţine locuitorilor acestei ţări. CEL1, CEA pron. dem. v. edil-. CELS, CEA, cei, cele, adj. dem. (Arată că fiinţa sau lucrul desemnate de substantivul pe care îl determină se află (mai) departe, în spaţiu sau în timp, de subiectul vorbitor; şi în forma cela, ceea; popular şi familiar, în opoziţie cu cest) 1. (Precedă substantivul; de obicei însă urmează după substantiv, avînd forma cela, ceea) Acel, acela. Vezi tu muntele cela de colo? Să nu te ducă păcatele să vînezi pe-acolo, că este nevoie de cap. ISPIRESCU, L. 41. Ia mai sfirşeşte o dată cu lupul cela ; altăceva n-ai de vorbit? CREANGA, P. 123. Vorba ceea: La plăcinte inainte Şi a război înapoi. CREANGA, P. 1S9. Ah! undc-i vremea ceea cind eu ceream un vad Să ies la lumea largă... EMINESCU, O. I 92. La cea casă mare Cu fereşti in soare, Multe buţi de toate Se lovesc in coate. ALECSANDRI, P. I>. 121. (Urmînd după substantiv, în forma de f. pl. cele) Şi merge şi merge, pină cind, pe inserate, ajunge la curţile cele. CREAMGA, P. 301. + (Cu valoare emfatică; numai înaintea substantivului) Dac-ar fi un foc in sobă, Mi-ar părea că sintem doi, Aş mai sta cu el de vorbă, Mai uitind cele nevoi. VLAHUţA, P. 9. Chirică, cum ii treaba băieţilor, se acăţăra pe cele garduri. CREANGA, P. 163. Vino, moş Trohine, de gioacă cu noi ; hai, doar ţi-i mai scutura din cele bătrineţe. ALECSANDRI, T. 3S0. Ia deci in braţe cea ploscă burduhoasă şi-ţi răcoreşte gitlejul. NEGRUZZI, S. I 245. Iar la cea măicuţă Să nu spui, drăguţă, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. 2. (Mold., Transilv., mai ales în forma cela, ceea, stă totdeauna înaintea substantivului,fiindmai accentuat decît acesta) Celălalt. Ţine de cela capăt de ţiglă şi eu oi ţine de cestălalt. SBIERA, P. 34. Da bine, moşnege, cind ai venit in cela rind parcă erai in toată mintea. CREANGA, P. 83. Pri- veam Prutul cum curge şi fericeam pe cazacul cu barca lungă de la pichetul din ceea parte. NEGRUZZI, S. I 61. Şi spre Dunărea pleca, Apa-n două despica Şi sălta din val in val Pin’ sosea la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 132. <$• Expr. Ceea (sau, rar, cea) lume = (în credinţele religioase) lumea cealaltă, de apoi; (în basme) celălalt tărîm. Ajunse fiul oii pe cea lume. RETEGANUL, P. I 65. S-a chinuit aşa pină despre ziuă, dar în zadar, căci împăratul parcă era dus pe ceea lume. CREANGA, P. 98. Muri după ce mincă trei oi fripte şi bău o balercă de pelin, zicind că nu trebuie să se ducă pc ceea lume flămind şi însetat. NEGRUZZI, S. I 247. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. m. celui, f. celei, gen.-dat. pl. celor; (cînd are forma cela, ceea) gen.-dat. sg. m. celuia, f. celeia, gen.-dat. pl. celora. CEL3, CEA, cei, cele, art. adj. 1. (Precedă un adjectiv care urmează după un substantiv articulat) Robia şi proprietatea cea mare trebuiră a produce... relele lor. BĂLCESCU, O. II 11. Voi părăsi locaşul unde-am nădejduit, Pc aripile morţii celei mintnitoare. ALEXANDRESCU, M. 7. Ochii tăi cei negrişori Umple-mi trupul de fiori, Fruntea ta cea albi- neaţă Umple-mi sinul de dulceaţă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 31. (întrebuinţat numai din necesităţile ritmului) Iar steaua cea polară-i arată a lui cale. EMINESCU, O. I 92. IM pămint dormea ţinindu-şi căpătii mina cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. (Intră în formarea numelor unor personalităţi din istorie, mai ales atunci cînd atributul e un epitet stabil) Ştefan cel Mare. Ion-vodă cel Cumplit. Mircea cel Bătrin. <> (Cînd substantivul este determinat de mai multe adjective, art. « cel » se pune o singură dată) Doar zefirul Musafirul Cel şăgalnic şi pribeag A trecut pe lingă prag. IOSIF, V. 137. 2. (Stă înaintea unui numeral ordinal, de care se leagă în mod obişnuit prin prep. « de t>) Copacul cel de-al treilea. a Dar deodat-un punct se mişcă... cel intii şi singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, o. I 132. Cită poamă e tomnie, Nice una nu-i dtilcie Ca măicuţa cea dintiie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 209. 8. (La pl., determină numerale cardinale care exprimă un număr cur.oscut de obiecte sau fiinţe sau un grup de obiecte sau fiinţe cu însuşiri comune) Am primit cei două sute de lei. c=i Să-şi aleagă de soţie pe una din cele trei fete. ISPIRESCU, L. 5. I-a spus ce se petrecuse... in cele două nopţi din urmă. CREANGA, P. 99. 4. (împreună cu comparativul serveşte la formarea superlativului relativ) Ţara in care împărăţea fratele ce! mai mare era tocmai la o margine a pămintului. CREANGA, P. 183. Ajunse... una din cele mai frumoase provincii ale întinsei împărăţii romane. BĂLCESCU, O. II 11. <$- (Cînd mai multe superlative relative se referă la acelaşi substantiv, art. «cel » se pune, de obicei, o singură dată) "CELA — 384 — CELĂLALT Cel mai bun, mai afectuos şi mai devotat prieten. (De obicei cu elipsa lui «mai f, în unele construcţii fixe) Loc. a d v. Cel mult = în cazul cel mai favorabil; în cazul extrem. Voi juca cel mult o partidă de şah. Cel pnţin = admiţînd numărul sau măsura cea mai mică; pe puţin (socotit), măcar, barem, încalţe. Socotiră cu mintea lor că tilharii trebuie să fie cel puţin doi. ISPIRESCU, L. 373. Caii de ta roate erau cel puţin de trei stînjeni depărtaţi de naintaşii pe care-i mina un frumos băiat ca de 16 ani. NEGRUZZI, S. I 37. (Locuţiune cu_ valoare de numeral ordinal) Ce! din urmă sau cd (mtti) ds pe urmii = ultimul. lacă-ţi mai dau o dată carul, dar asta ţi-a fi cea din urmă. CREANGA, P. 45. Am auzit cele de pe urmă cuvinte ale lor. AI.ECSANDR1, T. II 24. (Loc. a d v.) în cclo ■din urmă sau în ccle (mai) do pe urmă= la urma urmelor, în sfîrşit. In cele mai de pe urmă dete şi peste calul tatălui său din tinereţe, răpciugos, bubns şi zărind pe coaste. ISPIRESCU, L. 15. (E x p r.) Cea mai de pe urmă = ultima dorinţă (înainte de moarte). Să împlinească cea mai de pe urmă a moşului. CREANGĂ. P. 184. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. m. celui, f. celei şi (Mold.) cei (EMINESCU, O. I 188, ALECSANDRI, P. II 20), gen.-dat pl. celor.' CÎLA1, CfiEA adj. dem. v. cel2. C'fil.A2, CÎ EA, ceia, celea, pron. dem. (Indică o fiinţă sau un lucru (mai) departat, în spaţiu sau în timp, de subiectul vorbitor; uneori şi în forma de m. sg. cel ■şi de f. pl. cele; popular şi familiar, în opoziţie cu c e s t) 1. Acela. Golanul naibii, care-ndopa la merindea celuia, dete din umeri şi zise. .. RETEGANUL P. I 22. Tu ai dreptate; cela aiurează. ISPIRESCU, L. 178. <$>• (Urmat ■ (în forma cela, cu valoare emfatică) Ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi. EMINESCU, O. I 79. (înlocuieşte substantivul exprimat mai înainte, spre a evita repetarea lui) Nu se ştia care din toate acele vorbe este cea adevărată. CREANGĂ, P. 233. Mîndra naltă şi subţire E făcută spre iubire ; Mîndra mică, rotunjoară, Cu iubirea te omoară... Place-mi şi cea năltişoară, Place-mi şi cea rotunjoară. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 76. (Precedat de un «de» sau « din » partitiv) Nemaifiind supărat de nimene, trage Ioan un somn de cele popeşti. CREANGĂ, P. 313. Şi turna d-asupra-n coş Gnu mărunţel de cel roş. TEODORESCU, P. P. 147. ^Expr. (Popular) Cel de SUS = dumnezeu. Copiii şi nevasta să-i las în ştirea celui de sus. CREANGĂ, P. 46. Cel de pe comoară sau Cel cu coarne == dracul. Al dracului băiet! Parcă eşti cel de pe comoară, măi, de ştii toate cele. CREANGĂ, P. 150. <$» forma de feminin şi cu sens neutru) Ipolit nu m-asculta, dedat fiind cu totul a ceti cele scrise în tăbliţi. NEGRUZZI, S. I 46. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. celuia, f. celeia, gen.-dat, pl. celora; (cînd are forma cel, cca) gen.-dat. sg. m. celui, f. celei, gen.-dat. pl. celor. CELALALT, CÎEA1ALTĂ pron.. dem. v. celălalt. CfiLALT pron. dem. m. v. cclălalt. CELÂR, celare, s. n. încăpere mică sau simplă des- părţitură în locuinţele ţărăneşti, la stînă etc., pentru păstrarea obiectelor casnice şi mai ales a alimentelor. Trece la tarabă, de-acolo în celar, şi ascultă prin uşă, pe care a lăsat-o crăpată. CARAGIALE, O. I 262. Hainele, ce le lăsă fata, baba le scoase din casă şi le dete în celarul ce avea lîngă coliba ei. ISPIRESCU, L. 3,96. Şi mai intră în celar, De scoate un mic cioltar. TEODORESCU, P. P. 612. CÎ L AL ALT, CEALALTĂ, ceilalţi, celelaltepron. dem. 1. (Fiind vorba de un grup de două unităţi sau de două grupuri) Cel mai depărtat dintre amîndoi, altul decît acela care vorbeşte sau despre care se vorbeşte; al doilea, la-ţi căţelul şi du-te cit e aţipit zgripsorul nostru c-un ochi închis şi cu celălalt treaz. SADOVEANU, N. F. 37. Pin’ se-ncalţă la picior, Soarele-i la prinzişor, Pînă-n- calţă celălalt, Soarele-i la scăpătat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 174. Calu ţi se poticnească, Pe tine să te trîntească, Mina stingă Să ţi-o fringă. Pe cealaltă să ţi-o rupă! JARNÎK- BÎRSEANU, D. 266. <$> (Adjectival) Acolo, în partea cealaltă, printre desişuri mărunte şi întortocheate de sălcii, bătrînul cunoştea cotloane de gîrle şi albii părăsite. SADOVEANU, N. F. 27. 2. (La pl.) Toţi cei care sînt de faţă sau care pot fi luaţi în consideraţie, afară de cel sau cei amintiţi în mod special sau scoşi din discuţie. Ceilalţi jucau, nu jucau, dară zina cînd juca, părea că n-atinge pămîntul. ISPIRESCU, L. 39. Doi [alergători], care întrec pe ceilalţi... primesc: cel întîi un vas de argint... al doilea 500 ruble. NEGRU7ZI, S. I 36. Toate părţile lumii sint lănţuite într-astfel de chip, că este peste putinţă de a cunoaşte una fără celelalte şi fără totul. BĂLCESCU, O. II 11. (întărit prin «tot») Pe lingă ea, toate celelalte .. . erau slute. NEGRUZZI, S. I 64. (Adjectival) Chirică, cum îi treaba băieţilor, se acăţăra pe cele garduri şi se hlizea cu ceilalţi băieţi. CREANGĂ, P. 163. In tot timpul ospăţului, să steie mimai la spatele stăpînu-său şi nici măcar să-şi ridice ochii la ceilalţi meseni. CREANGĂ, P. 231. Eşti o floare Ce luceşti mai viu la soare Decît celelalte floii. ALECSANDRI, P. I 210. -f (Adjectival, deter- minînd cuvinte care exprimă o diviziune a timpului) Imediat următor. Vinerea cealaltă. Ziua cealaltă. CELĂREL — 385 — CENACLU — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. celuilalt, celeilalte, pi. celorlalfi, celorlalte. — Variante: celalalt,cfeealaltă (CREANGĂ, P. 96), ceialal(i, celealalte (CREANGĂ, P. 60), pron. dem., cdlalf (LESNEA, 1.101, AGÎRBICEANU, S. P. 28), ŞEZ. IV 171), căllalt (SADOVEANU, O. VII 41, ARDELEANU, D. 227), pron. dem. m., ceelnltă (EMINESCU, N. 37) pron. dem. f. CELĂREL, celărele, s. n. (Popular) Diminutiv al lui c e 1 a r. Acum du-te-n celărel, Să-mi aduci un cojocel, Şi-mi scoate ăl buzdugan. TEODORESCU, P. P. 580. CELEBRĂ, celebrez, vb. I. T r a n z. 1. A săvîrşi cu solemnitate un act de însemnătate publică sau privată, în special o căsătorie; a oficia. Ofiţerul stării civile a celebrat căsătoria tinerilor. <0> (Poetic) Lumea veselă tresare, mii de glasuri sunătoare Celebrează însoţirea naturii cu mindrul soare. ALECSANDRI, P. III 58. 2. A sărbători un eveniment însemnat. V. p r ă z n u i. Astăzi celebrează leliimea-n sărbătoare Victoria dorită ■ a zilei viitoare! ALECSANDRI, P. A. 140. CELEBRĂRE, celebrări, s. f. Acţiunea de a celebra. CELEBRITATE, (2) celebrităţi, s. f. 1. însuşirea de a fi celebru; reputaţie, renume, faimă. 2. Persoană celebră, care se bucură de un mare renume. Primul act trecuse cu sosiri in sală şi in loji, ridicări de rinduri întregi, sclipiri de binocluri răspunzind intrării unei celebrităţi. DUMI- TRIU, B. F. 160. <$> (Cu nuanţă peiorativă reieşind ■din determinări) Aiesta era pe-atunci eroul de tristă celebritate al zilei. VLAHUŢĂ, O. A. III 7. CELEBRU, -A, celebri, -e, adj. Care, prin însuşirile sale deosebite, a căpătat mare faimă şi este cunoscut de toată lumea; renumit, vestit. V. ilustru. In ce priveşte pescuitul, tata... practicase şi dumnealui, la virstapotrivită, această îndeletnicire, Ia Jazul lui Beldiman... Drumul care ducea la acea baltă celebră avea un nume simbolic: Şoseaua Trei-Calici. SADOVEANU, N. F. 51. Visam să devin o pianistă celebră... să cutreier lumea întreagă, dind concerte. CAMIL PETRESCU, T. II 96. CELENTERĂT, celenterate, s. n. (La pl.) încrengă- tuiă de animale inferioare al căror corp este redus la un sac prevăzut cu un orificiu înconjurat de tentacule; (la sg.) animal făcînd parte din această încrengătură. <$■ {Adjectival) Meduza şi coralii sint animale celenterate. CELÎ3ST, -A, celeşti, -ste, adj. (Franţuzism, termen poetic) Ceresc; f i g. foarte frumos, minunat. Armonia mişcărilor 'tale tăcute imi dă o idee despre armonia celestă care \ mă întovărăşea ca pilot. CAMIL PETRESCU, T. II 187. CELIBAT s. n. Faptul de a fi celibatar,'stare a unei persoane necăsătorite. CELIBATAR, -Ă, celibatari, -e, s. m. şi f. Persoană (în special bărbat) necăsătorită. V. burlac, holtei, becher. Ai băgat de seamă că burlacii se trec mai repede decît cei însuraţi?... Să nu rămîi celibatar. PAS, Z. I 96. Interior de celibatar, în provincie. Totul e curat, dar sărăcăcios, desperecheat. SEBASTIAN, T. 256. Celibatar, doctorul... inchiriase două camere modeste. G. M. ZAMFI- RESCU, SF. M. N. I 151. CELLALT pron. dem. m. v. celălalt. CîîLOFÂN s. n. Produs chimic de celuloză pură, insolubil în apă şi în alcool, în formă de foi subţiri şi transparente, care se folosesc mai ales la împachetarea alimentelor. Pungă de celofan. CELOFIBRĂ, celofibre, s. f. Fibră textilă artificială, obţinută din celuloză şi folosită ca materie primă în filatură. CELT, -Ă, celţi, -te, s. m. şi f. Persoană făcînd parte dintr-o veche populaţie europeană care a locuit la început în Galia. CELTIC, -A, celtici, -e, adj. Care aparţine celţilor, privitor la celţi. Menhirele sint monumente celtice. Limbi celtice = familie de limbi vorbite în antichitate şi astăzi de un număr de popoare din vestul Europei (vechii gali, azi irlandezii, bretonii etc.). CELUI, celuiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A înşela, a amăgi. Zis-a badea c-a veni Pină-n fundul grădinii. . . D-a minţit şi n-a venit, Doamne, rău m-a celuit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 97. Refl. Cum mă culc, cum te visez! Pun mina, nu te găsesc... Doamne, cum mă celuiesc! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 16. + A ademeni, a momi. Pe mine m-a celuit de la părinţi, cind eram numai de trei ani. RETEGANUL, P. I 35. — Variantă: încelui (RETEGANUL, P. III 40) vb. IV. CELULĂR, -Ă, celulari, -e, adj. 1. De natura celulei; alcătuit, compus din celule. Ţesut celular. Materie celulară. 2. (în e x p r.) Regim celular = regim spccial foarte aspru, Ia care sînt supuşi uneori deţinuţii în închisori, prin izolare severă în celule individuale. CELtfLĂ, celule, s. f. 1. Element morfofizio- logic viu, treaptă în dezvoltarea materiei vii, format în general din nucleu, protoplasma şi membrană şi repre- zentînd cea mai simplă unitate anatomică. Celulele nervoase. Celulele singeltii. cn [Olga Lepeşinskaia] a arătat în mod experimental că celulele pot să seformzze nu numai din celule, ci şi din materia care nu are o structură celulară. CONTEMPORANUL, S. IIV 1951, nr. 259, 5/1. F i g. Miliarde da-stropi pătrunşi între celulele humei îi anihilează orice rezistenţă. BOGZA, C. O. 222. + F i g. (în structura organizatorică a unora dintre partidele comuniste şi muncitoreşti) Grupă organizatorică, unitate de bază. V. bază. Conducind lupta maselor muncitoare pentru nevoile lor zilnice, celula trebuie să conducă masele muncitoare la luptă pentru înfăptuirea dictaturii proletare [1924], DOC. PART. 58. 2. Fiecare dintre cavităţile exagonale ale fagurilor, în care albinele depun mierea. 3. încăpere strimtă la închisori, unde sînt ţinuţi, izolat, condamnaţii. V. carceră. Celula-i o hrubă. Pe pat, rogojina; Cenuşă se cerne, prin gratii, lumina. BANUŞ, în POEZ. N. 36. 4. Ansamblu format din aripile şi fuzelajul unui avion. 5. (în e x p r.) Celulă fotoelectrică v. foto* electric. CELTJLOÎD s. m. Materie solidă, incoloră, uneori transparentă, lucioasă, flexibilă şi plastică, uşor inflamabilă, obţinută din camfor şi azotat de celuloză (cu adaosul a diverşi coloranţi), folosită la fabricarea filmelor fotografice şi a unor obiecte uzuale, mai ales de toaletă. Pieptene de celuloid. , CELULOZĂ s. f. Substanţă organică din care sînt alcătuiţi pereţii celulari ai plantelor; are o largă întrebuinţare tehnică (la fabricarea hîrtiei şi a celofibrei, în industria lacurilor şi a explozivilor etc.). Fabrică pentru prelucrarea celulozei. CEMENTlTĂ, cementite, s. f. Carburâ de fier care se găseşte în fontă şi în oţel. CENĂC s. n. v. ccanac. CENACLU, cenacluri, s. n: Grup de literaţi sau de artişti avînd o îndrumare critică comună, o ideologie comună; reuniune a unui asemenea grup. V. cerc, şcoală. Uniunea compozitorilor din R.P.R. işi propune să organizeze concerte, reuniuni, cenacluri muzicale şi au 25 i CENOBIT — 386 — CENTRALISM diţii, în care să se pună în discuţie lucrările compozitorilor şi problemele creaţiei. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 5/1. — PI. şi: cenacle (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 11/6). CENOBlT, cenobiţi, s. m. (Spre deosebire de anahoret) Călugăr care trăieşte într-o mănăstire la un loc cu alţi călugări. CENOTĂF, cenotafe, s. n. (Livresc) Monument funerar ridicat în amintirea unei persoane decedate, ale cărei oseminte se găsesc în alt loc sau au dispărut. Obiceiul de a ridica cenotafe datează din antichitate. CENS s. n. 1. (în statul roman) Recensămînt al cetăţenilor şi al averii lor, efectuat din cinci în cinci ani, pentru a servi ca bază la recrutare, la stabilirea impozitelor, la exercitarea drepturilor politice etc. 2. (în orînduirea feudală) Rentă în bani sau în natură datorată seniorului de către posesorul pămîntului. 3. (învechit, în ţările capitaliste; la noi, pînă după primul război mondial) Cîtimea de impozit prevăzută de legea electorală restrictivă antidemocratică a epocii, care se cerea pentru acordarea dreptului de alegător sau de ales şi pentru delimitarea colegiilor electorale din care făceau parte cetăţenii. CENTĂUR, centauri, s. m. (în mitologia greacă) Fiinţă mitică, jumătate om şi jumătate cal. Mă luai după un centaur.. . pînă mă scoasă la o cîmpie. G0RJAN> H. IV 153. CENTAURĂ s. f. v. ţintaura. , , CENTENAR1, centenare, s. n. Împlinire'îi a o sută de ani de la producerea unui eveniment însemnat; celebrarea acestui eveniment. Centenarul morţii lui Bălcescu. CENTENÂR2, -Ă? centenari, adj. (Despre lucruri) Care există de o sută sau de mai multe sute de ani (v. sec u- 1 a r); (despre persoane) care are vîrsta de o sută de ani (sau a trecut peste această vîrsta). Trebuie... să-ţi pleci capul, spre a te furişa pe sub bolta de crăngi pîn* la pămînt a unui nuc centenar, ce geme sub greutatea roadelor sale. HOGAŞ, H. 50. CENTESEVIAL, -Ă, centesimali, -e, adj. (Mat.) Care reprezintă a suta parte dintr-un întreg. Un sfert de cerc la scară centesimală are 100 de grade centesimale. CENTIAR, centiari, s. m. Măsură subdivizionară de suprafaţă, reprezentînd a o sută mia parte dintr-un ar (şi egală cu un metru, pătrat). — Pronunţat: -ti-ar. CENTIGRÂD, -Ă^ centigrade, adj. Care este împărţit în o sută de grade. Termometru centigrad. + Care rezultă dintr-o asemenea împărţire, care se raportează la o scară de o sută de grade. Grad centigrad. CENTIGRA3VI, centigrame, s. n. Măsură subdivizionară de greutate, reprezentînd a suta parte dintr-un' gram. CENTTLÎTRU, centilitri, s. m. Măsură subdivizionară de capacitate, reprezentînd a suta parte dintr-un litru. CENTÎMĂ, centime, s. f. (Rar) Valoare bănească reprezentînd a suta parte dintr-un franc, dintr-un leu vechi sau din altă unitate monetară. A lovi grînele streine cu o dare de trei franci de fiecare hectolitru... echivalează cu un impozit de o centimă şi jumătate pe kilogramul de pine. GHICA, S. 597. în Olanda, o ceapă de lalea s-a vindut cu preţul fabulos de zece mii galbeni! ceapă ce astăzi se poate cumpăra cu cîteva centime. NEGRUZZI, S. I 97. <$> E x p r. (Familiar) Nici o centimă = nici un ban. CENTJLMÎTRU, (1) centimetri, s. m., (2) centimetre, s. n. 1. Măsură subdivizionară de lungime, reprezentînd a suta parte dintr-un metru. [Gaterul apucă brazii J şi-i trage cu măsele puternice în pînza ferăstraielor, şi centimetru cu centimetru îi străbate, cit sint de lungi. BOGZA, C. O. 130. Centimetru pătrat = a 10000-a parte dintr-un metru pătrat. Centimetru cub= a 1000000-a parte dintr-un metru cub. 2. Panglică îngustă de stofă, de metal etc. (sau riglă de lemn) lungă de un metru sau mai mult, avînd marcate diviziuni zecimale şi servind Ia măsurat în ateliere sau magazine. CENTIRON, centiroane, s. n. Centură. Am fost inspectaţi la haine, la centiroane, la arme, pe urmă ni s-a dat pe loc repaos. SADOVEANU, O. VI 163. CENTRĂ, centrez, vb. I. 1. T r a n z. (Tehn.) A aşeza (o piesă) în poziţie corectă, a fixa în (sau pe) centru, cu orientarea simetrică faţă de un centru. A centrat roata bicicletei. 2. T r a n z. F i g. A orienta (o activitate) spre un anumit obiectiv, a grupa elemente disparate în jurul unui nucleu. în tehnica pictorului şi în viziunea lui se recunoaşte obişnuinţa de a centra totul în jurul problemelor de culoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 10/4. Activitatea oamenilor de ştiinţă trebuie centrată pe aceleaşi obiective pe care le are poporul muncitor. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 3/5. 3. I n t r a n z. (Sport, îndeosebi la fotbal şi rugbi) A trimite sau a trece mingea de la marginea terenului spre centru, în apropierea porţii adversarului. Fundaşul opreşte mingea şi centrează. CENTRĂL, -Ă, centrali, -e, adj. 1. Care se află (aproximativ) în centru, în mijloc. Punct central. Străzi centrale. <$> Comisia centrală (de la Focşani) = comisie instituită în anul 1858 pentru a unifica legislaţia Ţărilor Romîne. La 1860 [Gr. Alexandrescu] a fost trimis la Focşani ca membru la Comisia centrală. GHICA, S. 670. + Care provine dintr-un centru. Căldura centrală a pămîntului. Casă cu încălzire centrală. 2. F i g. Care ocupă o poziţie principală, care constituie un nucleu în jurul căruia se grupează elemente secundare. Ideea centrală care a animat tot timpul discuţiile la congres a fost să se găsească metoda de ameliorare a conţinutului şi formei în creaţia literaturii actuale sovietice. SAHIA, U.R.S.S. 173. Dragomir este doar persoana principală a piesei, persoana centrală, iar Anca şi Ion persoanele secundare. GHEREA, ST. CR. II 147. -+• Care conduce sau dirijează de Ia un centru. Administraţie centrală. «$* Comitet Central v. comitet. CENTRĂ1Ă, centrale, s. f. 1. Instituţie care are ca scop coordonarea activităţii şi buna desfăşurare, a muncii într-o anumită ramură de producţie. 2. (Tehn.; urmat de diverse determinări) Ansamblu de instalaţii tehnice, servind la producerea unor anumite forme de energie. Centrală electrică. Centrală hidroelectrică. 3. Staţiune unde se efectuează punerea în legătură a posturilor unei reţele de electrocomunicaţii. Centrală telefonică. Centrală telegrafică. CENTRAIiÎSM s. n. Sistem de administraţie potrivit căruia instituţiile locale se află, în orice problemă, în subordinea instituţiilor centrale şi lucrează după dispoziţiile acestora din urmă. Centralismul în Statul sovietic se deosebeşte în mod principial de centralismul poliţienescr militar şi birocratic al ţărilor burgheze. E i g. Ci din cenuşa noastră risipită Pe cîmpul de luptă al Veacului Va înflori aievea. .. Frumosul nostru vis de fericire. BENIUC, V. 32. (Poetic) Puternica ta liră, de mina-ţi pipăită, A veacurilor stinse cenuşă-ar fi mişcat. ALEXANDRESCU, P., 142. CENUŞĂRE ĂSĂ s. f. Personaj din basme, închipuit ca o fată oropsită de mama vitregă, pusă Ia muncile cele mai grele şi ţinută pe vatra cu cenuşă; fig. fată persecutată în familie. CENUŞĂRlT S. n. Una dintre operaţiile de prelucrare a pieilor, constînd în punerea lor într-o soluţie de lapte de var şi leşie de cenuşă, pentru a le curăţa de păr. CENTJŞfiRNIŢĂ, cenuşerniţe, s. f. (Popular) Scrumieră. El îşi aprinse ţigara şi puse lemnuşul de chibrit în cenuşerniţa ce sta pe pat, lingă el. SLAVICI, N. I 265. CENUŞÎU, -ÎE, cenuşii, adj. De culoarea cenuşii; sur, gri. Ca nişte aripi de vulturi cenuşii, se ridicau departe pădurile de fag. GALACTION, O. I 334. Nu mai poate să distingă culorile stofelor din vitrină. Parcă toate sînt cenuşii. SAHIA, N. 98. Nu ştiu... Cînd se coboară în grădină, că~n biata floare cenuşie Ce *se ascunde umilită, e-atît parfum şi poezie. ANGHEL, î. G. 14. Numai ochii săi mişca, Vultureşte-i alerga Pe cea zare cenuşie, Lungă, tainică, pustie. ALECSANDRI, P. II 11. Cerul era turburat; nori groşi se primblau ca nişte munţi pe el, lăsînd în urma lor o ceaţă cenuşie. NEGRUZZI, S. 1 57. Materie cenuşie v. m a t e r i e. + (Substantivat, n.) Culoarea sură. Boarea amiezii lungi mîna -apa galbenă a grîielor pînă sub cenuşiul pădurilor. CAMILAR, N. I 255. Mitrea sta singur, privind cenuşiul zării către miazăzi. SADQYEANU, M. C. 11. CENZITAR, -ă, cenzitari, -e, adj. Care are la bază censul (3), întemeiat pe cens. <$> (în unele ţări burgheze) CENZOR - 389 - CER Sistem electoral ccnzitar = sistem electoral care restrînge drepturile electorale ale-cetăţenilor, făcîndu-le să depindă de averea lor. CfiNZOR, cenzori, s. m. 1. Persoană însărcinată să facă, într-un stat capitalist, cenzurarea tipăriturilor şi publicaţiilor. 2. Persoană care verifică gestiunea unei întreprinderi, a unei cooperative sau (în regimul economic capitalist), a unei societăţi pe acţiuni, a unei bănci etc. 3. (în statul roman) Magistru care avea misiunea de a face recensămîntul persoanelor şi averilor v. cens (1) şi de a supraveghea moravurile publice. CENZURĂ, cenzurezr, vb. I. T r a n z. A aplica cenzura; p. e x t. a suprima sau a interzice o publicaţie (în special un articol de ziar). Reportajul a fost cenzurat. + F i g. A exercita un control asupra moravurilor. Liber fiind prin înalta sa poziţiune de a cenzura şi oamenii şi faptele... biciuia şi dărima tot ce i se părea vrednic de clrteală. ODOBESCU, S. I 46. CENZÎJRĂ, cenzuri, s. f. Control exercitat de statul capitalist asupra publicaţiilor şi tipăriturilor (în special asupra presei), pentru a împiedica propagarea ideilor înaintate şi răspîndirea informaţiilor asupra adevăratei situaţii politice şi sociale; organul de stat care exercită acest control. F i g. De la o vreme bag de seamă că d-l director îmi aplica cenzura, în toată regula. Nimic, nici o vorbă de rău la adresa guvernului nu se mai putea publica in « Steaua Rominiei t>. VLAHUŢĂ, O. A. III 23. CEP, cepuri, s. n. Dop lung de lemn cu care se astupă gaura de jos a unui butoi (pe unde curge lichidul). Trase cepurile la citeva bufi d-odată, şi pe toate le înghifea, de părea că intra vinul în pămînt. ISPIRESCU, L. 323. ^ Expr. A da ccp unei bllţi = a începe o bute plină de vin (sau de alt lichid). De bucurie că avea un oaspe aşa ca Ercule, el dete cep la o butie cu vin foarte vechi. ISPIRESCU, U. 38. (F i g.) Daţi-i cep, băieţi! (arătind garafa). ALECSANDRI, T. 238. + Dop avînd aceeaşi întrebuinţare, prevăzut cu un robinet sistematic, pentru a înlesni extragerea lichidului dintr-un butoi; cana. Acum să vă vedem şi vinurile! Ia trăgefi-mi încoa cîte o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. Petrec... Cu gura la cep de bute. ALECSANDRI, P. P. 314. + (Rar) Gaură a butoiului, în care se pune cepul sau canaua. Prin un cep sloboade apa care, după ce şerpuieşte pe un pat de frunziş, vine de se aruncă... într-o băltifă, unde mierlele... se scaldă. NEGRUZZI, S. I 96. CEPĂÎ, cepăiesc, vb. IV. Int'ranz. (Regional) A păşi, producînd cu încălţămintea un zgomot uşor; a lipăi. Cepăia repede din opincile sprintene. CAM1LAR, T. 10. CEPĂÎT, cepăituri, s. n. (Regional) Acţiunea de a c e p ă i; zgomotul produs cepăind. S-auzeau paşi rari de ciubote, cepăit sprinten din opinci. CAMILAR, N. II 331. CEPCHÎN s. n. (învechit) Haină boierească scurtă, cu mînecile despicate, care se purta pe umeri. Cepchen de filendreş stacojiu, mima-n fir şi-n mărgăritare. ODOBESCU, S. I 132. Pe la 1823-24, cuconaşii nu lăsau să le scape nici un prilej de a se îmbrăca cu poturi, cu mintean şi cu cepchen. GHICA, S. 45. — Variantă: coapcîn (BĂLCESCU, O. I 16) s. n. CEPELEĂCr, -Ă, cepelegi, -e, adj. (Mold., Transilv.; despre oameni.sau despre vorbire) Peltic. Şi el... cepeleag cum era, că-i lipsea mulfi dinţi din gură ne spunea... CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 8/1. [Unii] se nasc cu gura strîmbă, ori mufi, ori cepelegi. SBIERA, P. 318. Gtiliţă (cepeleag şi ulintat): Să mă cobor şi eu? ALECSANDRI, T. I 113. (Adverbial) Vorbea pufin cepeleag, c-un glas plingător. BART, E. 71. Vara, plecau cu tofii afară, la un unchi al lor... care.. . vorbea pripit şi cepeleag. VLAHUŢĂ, O. A. III 14. -4. (Substantivat, neobişnuit) Defectul de a vorbi peltic. Ce te-apucă? Gingăvia ori cepeleagul? ALECSANDRI, T. 903. CEPIŞOĂRĂ s. f. v. cepuşoară. CEPŞOĂRĂ s. f. v. cepuşoară. CEPUŞOĂRA, cepuşoare, s. f. (Popular) Diminutival lui ceapă. Aduc găina gătită cu verdeaţă, brad, maghiran... In Dobrogea, la gitul găinii anină salbă de felii de cepuşoară înşirate pe aţă. SEVASTOS, N. 57. — Variante: .cepişoâlă, copşoărâ s. f. CER1, ceri, s. m. Arbore mare, înrudit cu stejarul, foarte căutat ca lemn de ars; creşte în regiunile de şes şi pe dealuri joase (Quercas cerris). In valea Vamvului sînt goruni... şi cer. I. IONESCU, M. 615. CER2, ceruri, s. n. (Adesea la pl. cu acelaşi sens) 1. Spaţiu ncsfîrşit în care se află toţi aştrii (v. univers); (mai ales) parte din acest spaţiu văzută deasupra orizontului, care pare a avea o formă emisferică. Cerul a coborît aproape, cu nori vinefi şi răsfiraţi, pe dealurile unde vîntul fişie în porumburi uscate. C. PETRESCU, S. 61. Irina privea dornică cerid însăninat şi presărat cu stele în partea Galafului. BUJOR, S. 136. Cînd ne scularăm a doua zi, soarele era de o sulifă pe ceruri. HOGAŞ, DR. II 17. Cerul era turburat; nori groşi se primblau ca nişte munţi pe el. NEGRUZZI, S. I 57. <)> (Literar şi poetic, precedat de « boltă » sau de # tării ») Stelele licăreau pe bolia cerului, a Răsunau tăriile cerurilor de bubuitul tunurilor. ISPIRESCU, M. V. 41 (în forma regională ceri) Chiotele despicau bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. <ţ> (Poetic) In nord creşteau umbre înalte pe cerul nădejdii. BOUREANU, S. P. 20. Şi-a umplut şi baciul fluienil cu cer, . Ca să-l zică noaptea focului de veghe. LESNEA, A. 34. •$> F i g. [Moldova] n-avea nici o înfiorare pe luciu, numai în adine, pe cerul boltit al fundului, tremura neîntrerupt, fără hodină, frunzişul bogat, mărunt, al plopilor cu trunchiuri cenuşii. SADOVEANU, O. V 62. Expr. (Rar)' Pînă-i cerul = niciodată. (în forma regională ceri) Eu mă duc, mîndrufă, duc, Unde-nfloare piperiul Şi nu vin pînă-iceriul.JARNÎK-BÎRSEANU, D. 113. Sub cerul liber = în aer liber; afară. A îi departe (unul de altul) ca cerni de pămînt = a nu se potrivi de loc, a fi mare deosebire (între unul şi altul), a fi în contrast (unul cu altul). A pica (sau a cădea) din cer =a) a sosi pe neaşteptate; b) a nu putea înţelege, a fi străin de ceea ce se întîmplă în jur. Nu pică din cor = nu vine de-a gata. Parcă a căzut cerul pe mine, exprimă starea de uluire a cuiva faţă de o situaţie neaşteptată şi neplăcută. Nu se ya face gaură (sau bortă) în cer = n-are să fie ci/fb ştie ce pagubă, n-are să se întîmple nici un rău. Tată, spune-ne şi nouă, că doar nu s-o face gaură în cer dacă vom şti şi noi ce lucru te amăraşte. ISPIRESCU, L. 12. A făgădui corul şi pă- mîntul = a promite lucruri nerealizabile. A răscoli cerul Şi pămîntul = a face tot posibilul, toate încercările (pentru a găsi un lucru pierdut). (în legătură cu verbe de mişcare, foarte des în basme) Cu o falcă în cer şi cu una (sau cu alta) în (sau' pe) pămînt = vijelios, furios, gata să distrugă tot în drumul său. Pe cînd Reşid era urgisit... soseşte generalul Mencicof, cu o falcă în cer şi altă în pămînt. GHICA, la TRDG. în înaltul (sau slava) corului = la o mare înălţime, cît se poate de sus. [Puricele] s-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. «$• Compus: ccrul-gurii = peretele superior al cavităţii bucale, în formă de boltă. Uscat e cerul gurii lor. COŞBUC, P. I 109. 2. Aer, văzduh, atmosferă. Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocîrlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dinsul o solie. EMINESCU, O. I 82. Al Moldovei steag ele falăfîlfiie falnic în cer. ALECSANDRI, P. A. 45. Crivăţul... CERAMICĂ — 390 — CERC vîjiie prin vijelie, Spulberind zăpada-n ceruri, de pe deal, de pe cimpie. ALECSANDRI, P. A. 113. <$> Expr. Păsurile corului = păsările zburătoare. 3. (în diverse mitologii) Regiune situată undeva deasupra pămîntului şi considerată ca lăcaş al divinităţii, al perfecţiunii şi al fericirii; (după moarte) rai. îşi ridică mîinile către ceruri. ISPIRESCU, M. V. 40. Nici în cer nu se găsea o mai înare frumuseţe ca ceea ce aveau ei dinaintea ochilor lor. ISPIRESCU, L. 39. F i g. Cu glasul plin de lacrimi, de-nduioşare cald, Privindu-mă cu ochii, în care-aveai un cer. EMINESCU, O. I 91. Expr. A se ruga (de cineva) cu cerul şi cu pămîntul = a se ruga cu cea mai mare stăruinţă. Se rugase cu cerul şi cu pămîntul de mă-sa, s-o lase să culce viţelul plăpind cu ea în casă. CARAGIALE, O. I 308. A ridica (pe cineva) pînă la cer (sau în slava cerului) = a lăuda (pe cineva) foarte mult. A fi (sau a se crede) în al şaptelea (sau în al nouălea) cer = a nu mai putea de bucurie. A se crede căzut (sau coborît) cu Mrzobul din cer v. h î r z o b. -f- Putere divină, providenţă. Insă dacă cerul vrînd să-ngreuneze Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze... BOLINTINEANU, O. 34. <$> Expr. Nedreptate strigătoare la cer = nedreptate foarte mare, revoltătoare. CERAMICĂ s. f. 1. Tehnica şi arta de a fabrica obiecte din argilă selecţionată sau din alte materiale plastice care se întăresc după o încălzire în cuptor. V. o 1 ă r i e. 2. (Cu sens colectiv) Totalitatea obiectelor confecţionate prin această tehnică. [Bolliac] a consemnat adesea noţiuni preţioase despre descoperirile de numismatică, de ceramică şi chiar de unelte de piatră şi os din timpii preistorici. ODOBESCU, S. II 413. CERAjMÎST, ceramişti, s. m. Cel care fabrică obiecte de argilă selecţionată, care se ocupă cu ceramica. Cera- miştii Greciei antice. CERAT, -Ay ceraţi, -ie, adj. Acoperit cu un strat de ceară. In antichitate se scria pe table cerate, -fy Hîrtie cerată ~ hîrtie impregnată cu substanţe care o fac impermeabilă; se întrebuinţează la ambalaj. CERAEÎT s. n. (învechit) Impozit pe producţia de ceară. CERB, cerbi, s. m. Mamifer rumegător de pădure, impunător prin coarnele sale bogat ramificate (Cervus elaphus). [Radu-vodă] acompaniat de fiica sa şi de o suită numeroasă... se urcau pe dealul Cătălinei, la vînă- toarea cerbilor, ciutelor şi căprioarelor. NEGRUZZI, S. I 106. CERBER, (2) cerberi, s. m. 1. (în mitologia greacă) Animal fabulos, imaginat ca un cîine cu trei capete, care stă la porţile infernului şi păzeşte intrarea. 2. F i g. (Livresc) Paznic rău, crud; paznic sever. Puneţi la uşi o mie de cerberi. BENIUC, V. 95. Acum s-a construit aici un pod adevărat, iar despre cerberul [podarul] de pe vremuri, oamenii îşi aduc aminte cu ironie. BOGZA, C. O. 291. CERBÎCE s. f. 1. (La animale şi, mai rar, la om) Ceafă; grumaz. Boii-... îşi potrivesc bine cerbicea in jug — şi pornesc, împlîntîndu-şi picioarele ca nişte ţăruşi de oţel. GIRLEANU, L. 37. O osteneală zdrobitoare se lăsă pe cerbicea lui Zibal. CARAGIALE, O. I 290. Mergînd cu capul plecat ca să nu mă-nece vîntul, începui să simţ durere la cerbice, la frunte şi la tîmple, fierbinţeală şi bubuituri în urechi. CARAGIALE, O. I 334. Expr. A li tare de cerbice = a fi dîrz, neînduplecat. Trebuie să fii mai tare de cerbice. CONTEMPORANUL, Vii 49. 2. Fi g. (în legătură cu verbele «a pleca i>, «a frîngi-!>, «a muia» etc.) Mîndrie; împotrivire. Trebuia să frîngă cerbicea unui ispravnic necinstit. SADOVEANU, P. S. 216. Sămuiem cerbicea nelegiuitului. ISPIRESCU, M. V. 11. Boierii sînt răi... ca să le plece cerbicea şi să le smerească trufia, le trimitea... ocîrmuitori, oameni de acei însemnaţi cu pecetea păcatului. NEGRUZZI, S. I 274. CERBICÎE S. f. (Rar) Tenacitate, dîrzenie. CERBOĂICA, cerboaice, s. f. Femela cerbului. CERC, cercuri, s. n. I. 1. (Mat.) Suprafaţă plană limitată de o circumferinţă; (în vorbirea curentă, adesea) linia care mărgineşte o. astfel de suprafaţă, circumferinţă. Suprafaţa cercului. Diametrul cercului. (Geogr.) Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pămîntului, paralele cu ecuatorul şi situate la 66 de grade şi 30 de minute la nord sau la sud de el. (Astron.) Cerc diurn = cerc descris de aştri în mişcarea lor aparentă, zilnică, în jurul pămîntului. 2. Figură, desen, linie sau mişcare în formă de inel sau de roată. Asfinţea soarele într-un cerc de văpaie. PAS, L. II 285. Treceau pe lîngă o apă întinsă... Pe luciu tremurau cercuri repezi, care ne depărtau spre mal. SADOVEANU, O. I 520. Şi apa unde-au fost căzut In cercuri se roteşte. EMINESCU, O. I 170.' Cocostîrcul... vine, se înalţă, in cercuri line zboară. ALECSANDRI, P. A. 118. <$’• F i g. Din senin un clopot a-nceput a bate, Pe tăcere-aruncă cercuri sunătoare. BOTEZ, P. O. 67. -fy- Cerc vicios = greşeală logică constînd în faptul că o teză este aparent demonstrată cu ajutorul alteia, care trebuie să fie ea însăşi demonstrată cu ajutorul primei. -$» (Adverbial) Se prind de mini şi se desprind, S-adună cerc şi iar se-ntind. COŞBUC, P. I 57. Loc. a d v. în cerc = în formă de cerc, circular. Pionieri aşezaţi în cerc în jurul focului. 3. Linie în formă de arc. Cînd Mihnea intră in odaie, ochii unchiaşului, afundaţi sub cercul albit al sprîncenelor, clipiră ca o candelă ce moare. ODOBESCU, S. A. 85. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor odată frumoşi poate, dar acum stinşi şi împrejuraţi de un cerc purpuriu. .NEGRUZZI, S. I 6. 4. F i g. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoştinţe, de atribuţii, de ocupaţii etc.). Cercul cunoştinţelor. Cercul ideilor. c=i întreprinsesem... a căuta in cercul literilor şi al artelor imagine vînătoreşti. ODOBESCU, S. III 60. II. (Nume dat unor obiecte (de lemn, de metal etc.) în formă de linie circulară) 1. Bandă subţire de fier sau de lemn care înconjură un butoi pentru consolidarea doagelor. Cercurile vreunui butoi vor plesni. ŞEZ. III 47. 2. Bandă subţire (îndeosebi de metal) cu care se strînge un cufăr, un geamantan, o ladă etc. 3. Şină de fier fixată în jurul roţilor de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile; (regional) raf. Merg şi merg, pînă colo cătră prînzul cel bun, atunci sare un raf (cerc) de pe roată. RETEGANUL, P. I 33. 4. Obiect de lemn de formă circulară pe care îl rostogolesc copiii Iovindu-1 cu un beţişor. Se juca pe trotuar cu cercul. PAS, Z. I 144. După minge şi după cerc, alergau prin casă şi prin curte. GALACTION, O. I 306. 5. (învechit) Diademă. Unul din ei-, cu fruntea intr-un cerc de aur, bătut cu diamante... era frumos ca luna unei nopţi de vară. EMINESCU, N. 6. HL (în domeniul social-politic) 1. (Urmat de diverse determinări) Grup de oameni legaţi între ei prin interese comune şi gravitînd în jurul unui punct central. Cercurile reacţionare, întreţinînd focare fasciste ca acelea din Grecia, Spania, Argentina şi împingînd spre neînţelegeri în sînul Naţiunilor Unite, caută să împiedice construirea păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 7. + Grupare, de obicei cu scop instructiv-educativ, formată din oameni legaţi între ei prin preocupări, convingeri, idei, concepţii comune sau prin practicarea în comun- a anumitor îndeletniciri. Cerc marxist. Cerc sportiv. Cerc de lectură. Cerc de studii. Cerc pedagogic, a Cercurile de lectură vor rămîne una din formele mun ci politice şi culturale a organizaţiilor de masă. REZ. HO T CERCA — 391 — CERCETA I 265. In numeroase teatre s-a înmulţit numărul cercurilor I de studiu. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/1. Dan vorbea de cercurile literare din Bucureşti, de mişcarea intelectuală care se începe acum. VLAHUTĂ, O. A. III 39. Este ocupat cu o conferinţă pe care trebuie s-o ţină în aurind într-un cerc de savanţi. CARAGIALE, O. VII 7. 2. Grup de oameni uniţi între ei prin legături de rudenie, de prietenie etc. şi care se frecventează des. Asemenea oameni... nu pot aparţine cercurilor în care te mişti tu. Ei sînt jos. EMINESCU, N. 72. Fiindcă amicul se duce din cercul nostru, propun să începem masa şi s-o sfirşim cu un toast în sănătatea lui. ALECSANDRI, T. 1691. + (Prin extensiune) Lume. Trăind în cercul vostru strimt,. Norocul vă petrece. EMINESCU, O. I 181. CERCĂ, cerc, vb. I. (Unele sensuri se confundă cu sensurile lui încerca) 1. Traiiz. A supune unei cercetări, a cerceta cu de-amănuntul, a examina, a scruta, a căuta să afli, a iscodi. Prin straturile bogate erau aşezate oale cu flori. Le cerca să vadă dacă-s bine aşezate. SADOVEANU, O. IV 222. Unul din ei, pleşuv şi uscat, veni să-i cerce pulsul. EMINESCU, N. 79. Oamenii cercăm: Care-s cu păcate, Care-s cu dreptate. TEODORESCU, P. P. 92. Ş-apucat-o la cercat, La cercat şi la mustrat. TEODORESCU, P. P. 152. 2. T r a n z. A-şi da osteneala, a se strădui, a se sili, a se trudi să..., a face sforţări să..., a căuta să...; a încerca. Se strinse grămadă pe rogojina tarei ccrcînd s-adoarmă. DUNĂREANU, CH. 8. Unii oameni... nu se astimpără... măcar că au păţit multe, tot cearcă în pădurea lui, să vadă nu-l vor putea găbui cumva? CREANGĂ, P. 218. Ea cerca a suride. EMINESCU, N. 76. In zadar cearcă ei să ridice Un zid. ALECSANDRI, P. A. 99. <$> Refl. Oricum se cerca bietul om să-şi scoată carul din imală, nu putea nici într-un feli. SBIERA, P. 199. Biata fată... se cercă să zică şi ea ceva, dară împăratul ii tăie cuvintul. ISPIRESCU, L. 23. Ei se tot cerca, Zidul că-ndrepta. TEODORESCU, P. P. 462. + A b s o 1. A face o încercare, a proba, a căuta. Bine, răspunse zmeul, cearcă, şi vom vedea ce voinic eşti. SBIERA, P. 134. Un părău cu apă rece, Cine bea, de dor ii trece: Am cercat şi am beut, Şi de dor nu mi-a trecut. HODOŞ, P. P. 216. <ţ> (Urmat de «de», « doară», «dacă») S-au vorbit vro trei copii S-apuce-n codrul de tei, Să cerce de-s voinicei. ALECSANDRI, P. P. 289. 3. T r a n z. (Popular) A proba, a căuta să vezi dacă (ceva) e bun, valoros, potrivit etc.; a încerca. Cercară toate femeile condurul, şi la nici una nu se potrivi. ISPIRESCU, L. 187. Să-mi mai cerc astă rugină [de puşcă]. ALECSANDRI, P. A. 56. Iar cînd a-nsera de noapte, Să mai cerc durda ce poate. ALECSANDRI, P. P. 256. Cînd eram de optsprezece [ani], Cercam vinul dacă-i rece. ALECSANDRI, P. P. 234. 4. Tranz. (învechit şi popular) A căuta. Avea doi ochi de brebenei, Să mori cercînd viaţă-n ei. COŞBUC, P. II 226. Ileana... era o fată cit să-i cerci părechea, de frumoasă ce era. RETEGANUL, P. I 51. După aceea s-au luat ei iarăşi la cercat drumul, că doară ar nemeri acasă. SBIERA, P. 68. Cercam un vad Să ies la lumea largă.a EMINESCU, O. I 92. Astfel odinioară Teucru, eroul Sala- minei, cerca pe luciul mărilor, cu fraţii săi de vitejie, o patrie mai ferice. ODOBESCU, S. I 252. 5. I n t r a n z. (Uneori construit cu conj. «de * sau « doară ») A întreba, a se informa, a se interesa. Nu ştiu, dragul meu, fără (— însă), fiindc-ai bătut atîta amar de cale, o să cerc doară vor şti supuşii mei. RETEGANUL, P. V 65. Eu pe-un fir de romăniţă Voi cerca de mă iubeşti. EMINESCU, O. I 55. Dă-i vin cît"a putea bea, Da de bani nu te-ngrija ; Da nici de vin nu cerca, Că de-a trece, ţi-oLmai da. BIBICESCU, P. P. 295. 6. Tranz. (învechit) A supune la grele încercări. Tăbărî, trimiţînd cete în toate părţile, care mai mult de cpt sile cercară ţara, arzind oraşele, hrăpind bucatele, • robind pe locuitori. BALCESCU, O. II 163. + (Cu schimbarea construcţiei) A fi supus la..., a suferi, a încerca. Trei groaznice focuri a cercat acest oraş. NEGRUZZI, S. I 70. 7, T r a n z. A vizita, a frecventa. Poate că nici crîşmă- riţei tm-i era tocmai urit a sta între noi, de ne cerca aşa des. CREANGĂ, A. 98. S. Intranz. A reveni; a da tîrcoale. Lupul cearcă şapte ani de-a rîndul unde a mîncat o dată oaia. POP. 9. Tranz. unipers. (Despre stări sufleteşti, dureri fizice etc.) A se ivi, a fi cuprins de... Şi tot îl cerca amintirea cu Lipovanul. SADOVEANU, P. S. 20. Şi astăzi încă, din această pricină, mă cearcă păreri de rău. SADOVEANU, P. S. 44. De citvă timp ii cerca in răstimpuri un junghi în piept. VLAHUŢĂ, N. 14. CERCĂRE, cercări, s. f. (învechit şi popular) Acţiunea de a cerca şi rezultatul ei. 1. Cercetare, investigaţie. Au dat boală între oi, şi ’ acuma-i cercare prin sat, şi la cine s-ar afla lină neopărită, acela a fi foarte aspru pedepsit. SBIERA, P. 238. 2. încercare, experienţă. Începu o nouă viaţă, avind puterea juneţii şi cercarea bătrîneţii. NEGRUZZI, S. I 90. 3. Probă. Drept cercare, hai, fă-te tu cerşitor la capătul ist de pod. CREANGĂ, P. 298. 4. Suferinţă, durere, nenorocire. O fiinţă.. . pîngărită de bici ori de alte cercări mişelnice. SADOVEANU, D. P. 29. CERCĂT, -Ă, cercaţi,‘ -te, adj. 1. încercat, trecut 1 prin greutăţi. Tovarăşi cercaţi Erau împuşcaţi. CONTEMPORANUL, s. II, 1949, nr. 161, 5/4. 2. Experimentat, priceput. CERCĂNĂT, -Ă adj. v. încercănat. CERCĂTOR, -OĂRE, cercători, -oare, s. m. şi f. (învechit) Cel care face o încercare. Nu e rău... ca • traducătorul romîn să consulte şi pe cei cari, mai nainte de dînsul, s-au cercat a interpreta în limbe moderne pe ; autorii vechi, dar... nu se cuvine ca noul cercător să-i ia orbeşte drept călăuze. ODOBESCU, S. II 367. CERCĂTtJRĂ, cercături, s. f. (învechit) Control exercitat de stăpînire asupra strîngerii birurilor prin concesionari. AT-aî decît să scoţi o cercătură în ţară. FILIMON, C. 156. CERCEL, cercei, s. m. Obiect de podoabă care se poartă, mai ales de către femei, fixat sau atîrnat la lobul ; urechii. Cerceii mamei sînt mici, rotunzi, ca nişte bănuţi. STANCU, D. 8. Vin coropcari de la Cetatea Albă cu mărunţişuri scumpe, mărgeanuri, hurmuzuri şi cercei. SADOVEANU, , F. J. 552. Cîteva brăţări, cercei şi inele fură încredinţate • lui Ahile Buzatu, care găsi un cumpărător. BART, E. 304. (Poetic) Aduc colb mărunt de aur, Ca cercei ,din el să facă Cariid, care-i meşter faur. EMINESCU, O. I 87. i CERCELĂT, -Ă, cercetaţi, ' -te, adj. împodobit cu cercei. (F i g.) Pădurile in depărtare, cu tulpini fumurii, ciucurate .de ninsoare, par iercelate cu flori de zarzări şi ; de corcoduşi. DELAVRANCEA, S. 5. CERCEItJŞ, cerceluşi, s. m. I. Diminutiv al Iui i cercel. Vine fi ţa smedioară: Peasă-i (= îi atîrnă greu) capul de parale, Urechiuşi De cerceluşi Şi gitul de mărgeluşi, Degetele De inele. TEODORESCU, P. K 54. II. 1. Nume dat mai multor specii de plante decorative cu flori pestriţe, roşii sau galbene-verzui (Fuchsia). 2. (La pl.) Lăcrimioare. CERCETĂ, cercetez, vb. I. Tranz. 1. A examina cu atenţie; a observa, a controla. Începea goana pe scară, cîte două şi trei trepte deodată, cu vreo două opriri la vreo două grilajuri de fier, unde controlorii vă cercetau biletele. PAS, Z. I 188. Un om, c-un ciocan de fier într-o mînă şi c-o cheie pentru mutelci în alta, s-apropie de gară, cercetînd cu de-amămintul inchegătura liniei. CERCETARE — 392 — CERCEVEA' SP. POPESCU, M. G. 28. Le cerce/casă [rozele] tremurind Nedumerită, mititica, De ce s-au stins aşa curînd? — Nu le făcuse doar nimica. IOSIF, PATR. 43. Fata împăratului, dut>ă ce se uită şi cercetă mai toate armele, îşi alese o sabie cam ruginită. ISPIRESCU, L. 21. Dă-l încoace, fătul meu, Ca să-l cercetez şi eu, Şi să-ji spun adevărat Dac-ai fost tu înşelat. ALECSANDRI, P. P. 137. Refl. reciproc. Prin spiralele fumului se tnai cercetau încă, încer- cînd fiecare să descifreze in trăsăturile celuilalt. C. PETRESCU, A. 281. 2. A face cercetări; a studia, a medita, a consulta. Geologia pătrunde mai adine in structura scoarţei, cercetează cauzele care au produs schimbările ei. GEOLOGIA 6. Romînul... cercetînd originea şi limba lui, se văzu că e roman. NEGRUZZI, S. I 202. 8. A căuta. Cercetîndu-l de-amărunţelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. SBIERA, P. 101. Venea incet- încet, De la Dunăre-n Şiret, Vadurile străbătînd, Malurile cercetînd, De-un Vulcan, de-un căpitan. Duşmanul lui Soliman. ALECSANDRI, P. P. 134. 4. A căuta să afli; a se informa, a iscodi. V. cerca (I 1). Un gînd îndrăzneţ îşi pusă în minte: Singur cu capul să cerceteze Starea taberii turceşti. BUDAI-DELEANU, Ţ. 244. Absol. El întrebă cine are o slugă cu un chip aşa de neplăcut şi toţi magnaţii, după ce cercetară şi căutară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află in armie. BĂL- CESCU, O. II 258. Pricina însuţi o vezi... şi încă mai cercetezi ? NEGRUZZI, S. I 119. <ţ> Intra nz. (Uneori construit cu prep. « de » sau « despre ») Cerceta el despre acest Gerion şi afla că şade intr-o ţară spre soare-apune. ISPIRESCU, U. 55. Numai prin satul lui n-a cercetat despre fata cea frumoasă. ŞEZ. V 67. 5. A întreba, a chestiona. Cum se poate să stea omul trei zile la poarta mea, şi să nu meargă nimeni să-l cerceteze ? ISPIRESCU, L. 44. + (Jur.) A face cercetări, investigaţii, a ancheta. Procurorul cercetează cazul la faţa locului. G. (învechit şi popular) A vizita. Uncheşul Haralam- bie... venea la tîrg... ca să mă cerceteze cum îşi cerceta bărbăcuţii de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Ia vezi cum te iubesc eu, că tot des te cercetez! PANN, P. V. III 4. ^ Absol. Rărişor să cercetezi Şi mai puţintel să şezi. PANN, P. V. III 4. CERCETÂBE, cercetări, s. f. Acţiunea de a cerceta şi rezultatul ei. 1. Examinare, inspectare; control. Noaptea, prin curţile care rămîn deschise, Jap începea cercetările. GALACTION, O. I 310. 2. Investigaţie ştiinţifică; studiu. V. analiză. Partidul şi guvernul acordă o permanentă grijă oamenilor de ştiinţă şi activităţii de cercetare ştiinţifică, pusă in slujba construirii socialismului. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 49. Cercetările ştiinţifico-tehnice prezintă o importanţă deosebită şi in ceea ce priveşte crearea unităţilor noi pentru diferitele ramuri ale industriei uşoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 5/2. Instrumentele cercetărilor critice modernesint aşa de imperfecte, îneît de multe ori intuiţia. .. face mai mult decît analiza. GHEREA, ST. CR. I 18. (Adverbial) Bătrîna se uita cercetător la faţa lui Ion. DUMITRIU, V. L. 20. Tata se uita cercetător in jur. SAHIA, N. 54. Femeia veni lingă, gardul nu tocmai nalt şi, fără să zică nimic, mi se uita în faţă de-aproape, lung şi cercetător. HOGAŞ, M. N. 77. CERCETĂTOR2, -OARE, cercetători, -oare, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu cercetări în domeniul ştiinţei sau al tehnicii; om de ştiinţă. In o Capitalul», cea mai remarcabilă creaţie ştiinţifică pe care a produs-o secolul al XlX-lea, se îmbină o extraordinară rigurozitate ştiinţifică de cercetător scrupulos şi neobosit cu o înflăcărată pasiune revoluţionară pentru soarta şi viitorul clasei muncitoare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 26. Ştiinţa marxist- leninistă şi exemplul ştiinţei sovietice au ajutat şi îndemnat pe cercetători să lege ştiinţa noastră de practica construirii socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 3-4, 107. Lucrarea lui I. V. Stalin o Marxismul şi problemele lingvisticii » pune în faţa cercetătorilor din domeniul ştiinţelor sociale, in special cercetătorilor din domeniul ştiinţelor istorice, o sAie de teze de mare însemnătate principială care deschid perspective largi dezvoltării ştiinţei istorice. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 25, 1/3. Cercetătorul ştiinţific, profesorul universitar, literatul, artistul, activistul pe tărîmul culturalizării maselor trebuie să aibă drept sprijin în munca sa — pentru ca aceasta să fie încununată de roade — o concepţie justă despre lume şi societate. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 1/1. CERCE VEA, cercevele, s. f. Cadru de lemn (mai rar de metal) în care e fixat geamul la o fereastră (v. pervaz) sau la o uşă (v. uşor); lemnăria (în formă de cruce) din mijlocul ferestrei, în care sînt montate gea murile. Au sunat cercevelele ferestrelor ca zguduite de o mină nevăzută. SADOVEANU, N. F. 10. Cineva bătuse de două orifoarte desluşit in cercevea: tac! tac! SADOVEANU, M. 170. Scoate o scară de mătase, , o aruncă pe fereastră şi leagă capătul de cercevea. NEGRUZZI, S. III 183. — PI. şi: cerceveli (EMINESCU; N. 38). — Variante: . gergeved (DELAVRANCEA, T. 21), gmrgiUTCă (BOGZA, A. !. 464) s. f. CERCUI — 393 — CERE CERCUÎ, cercuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire Ia un vas de doage, Ia o roată de car etc.) A pune cercuri, a lega, a strînge cu (sau în) cercuri. Aşezat pe căpătîie, lingă uşa pivniţei, singur un butoi, in rotur.zimea lui cercuită, părea vesel ştiind poate că, oricît de întunecat e afară pe ziua aceea ploioasă, tot mai întunecat trebuie să fie înăuntru, în întunecimile hrubei. ANGHEL, PR. 94. Au făcut îndată polobocul şi l-au cercuit bine, cerc lingă cerc. SBIERA, P. 78. 2. F i g. A cuprinde ca într-un cerc, a înconjura. Pe împăratul... îl cercuiră, cu mîngîieri şi dezmierdări, odrasla lui de trei fete. DELAVRANCEA, S. 83. 3. F i g. A mărgini, a limita, a circumscrie. Cercuind lumea întreagă în poieniţa înflorită.. . voinicul năpustise codrii, urtse izbînzile vieţei sale de mai nainte. ODOBESCU, S. III 203. 4. Intranz. A se aşeza în formă de cerc, a face roată în jurul cuiva. Oamenii... cercuiesc în jurul tăciunilor şi povestesc. DELAVRANCEA, S. 81. 5. F i g. A însemna în formă de cerc. Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă Înscrisă în inimă Ca anii cer- cuiţi In trunchiul stejarului. BENIUC, V. 24. CERCULliŢ, cerculeţe, s. n. 1. Diminutiv al lui cerc. 2. (La pl.) Cute mici şi dese care se fac ca garnitură la rochii, la bluze etc. CERCURILE S. n. pl. Cerculeţe. Peste apa limpede ca lacrima se apleacă sălcii pletoase. Frunze galbene cad din cînd in cînd, insemnînd pe luciu puncte şi cercurele. SADOVEANU, O. III 242. La Galaţi... se ducea Lăsind. . . Pe luciul apelor Vălurele uşurele Şi vîrteje-n cercurele. ALECSANDRI, P. P. 136. cercuş<5r, cercuşoare, s. n. Cerculeţ. Gura gîrli- ciului îi prinsă pe un cercuşor de lemn. ŞEZ. IV 115. CERDĂC, cerdace, s. n. 1. Mic pridvor cu balustradă, uneori •' închis cu geamlîc, aşezat deasupra gîrliciului pivniţei, în prelungirea prispei (la casele ţărăneşti); galerie deschisă, mărginită de stîlpi şi aşezată lateral sau în faţa unei clădiri (Ia vechile case boiereşti şi domneşti sau la mănăstiri). Una cîte una ieşeau afară, în faţa cerdacului. CAMILAR, N. 1 334. Acolo, în cerdacid cu geamlîc, e cald, foarte cald; soarele tremură cercurele argintii pe podele. .SADOVEANU, O. III 233. Şuii scara, aruncai mantaua pe balustrada cafenie a cerdacului şi intrai în casă. HOGAŞ, M. N. 16. A doua zi, boierul era căftănit şi meterhaneaua turcească ii ţirlîia sub cerdac. ALECSANDRI, T. 141. Abia unde şi unde se mai vede cîte un palat vechi... cu cerdace mari. NEGRUZZI, S. I 71. + (Impropriu) Balcon. D-aicea [ce-i], măi Ioane?! întreabă... strîmbîndu-şi gitul după stiişul peretelui, ca s-ajungă cu privirea peste cerdacurile rîndului al treilea, pînă la coperiş. SP. POPESCU, M. G. 56. 2. Clădire izolată, cu o singură încăpere, aşezată pe o ridicătură de pămînt sau pe stîlpi înalţi, servind adesea ca post de observaţie; pavilion, chioşc. Unde-i grădina de la cerdacul lui Ferenţ? NEGRUZZI, S. I 321. La grădină, Ia cerdac Lui Hagi Baba Novac.. .Lungă masă e întinsă Şi de oaspeţi mulţi cuprinsă. ALECSANDRI, P. P. 149. 8. Acoperiş de fîntînă. La fîntina cu cerdac Este-un trandafir de leac. ALECSANDRI, P. P. 411. — PI. şi: cerdacuri. — Variantă: CCardăo (GALACTION, O. I 344, IOSIF, P. 25, ODOBESCU, S. I 126, RUSSO, O. 159) s. n. CfiRE, cer, vb. III. Tranz. 1. A stărui pe lîngă cineva pentru a obţine ce.va, a se adresa cuiva pentru a-1 convinge să-ţi îndeplinească o dorinţă, o rugăminte. Du-te la împăratul şi cere să-ţi dea douăzeci de corăbii. ISPI- RESCU, L. 23. Ba pune-ţi pofta-n cui, măi babă. Cînd ţi-am cerut ouă, ştii ce mi-ai răspuns? Bate acum şi tu găina, să-ţi aducă galbeni. CREANGĂ, P. 69. Îndată i se aduc cele cerute. CREANGĂ, P. 310. Mi-ai zis: Aştept din parte-ţi, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ţi-l cer... Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic — pe Arald. EMINESCU, O. I 91. Ştii, bădiţă, cum cereai Seara, cind la noi veneai, Să-ţi dau păharul cu miere Şi io-ţi dam buzele mele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 258. E x p r. A Cere voie 6ă... = a stărui (pe lîngă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obţine permisiunea să... Centră voie să rămîie a-l întovărăşi. NEGRUZZI, S. I 142. <$> A b s o 1. Cine cere nu piere (dar nici nume bun n-are). <^> Refl. Fiul cel mai mic... se ceru şi el de la tată-său ca să-l lase să pîndească şi el. ISPIRESCU, L. 73. Aice s-au cerut ei ca să-i primească peste noapte şi i-ati primit bucuros. SBIERA, P. 113. <0- (Propoziţia secundară finală se subînţelege) M-aş cere, taică, la şcoală. Mă îndemnară domnut învăţător ; zice că sînt fir de grîu in mărăciniş. Dacă învăţ, e ca şi cum m-ar săpa şi m-ar plivi. SADOVEANU, M. C. 10. 2. (Cu privire la o fată sau, fi g., la mîna ei) A face propuneri de căsătorie, a peţi. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă şi n-a izbuti să facă podul. .. aceluia pe loc îi şi taie captă. CREANGĂ, P. 78. Şi-au plăcut unul altuia. Şi Ipate, nemaiavînd răbdare, se şi duce ta tată-său şi la mă-sa, de-o cere [pe fată]. CREANGĂ, P. 168. Ceru mîna tinerei domniţe. NEGRUZZI, S. 1 107. Deseară vin la voi Să te cer de la ai tăi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 366. 3. (Cu sensul reieşind din determinări) A cerşi. Cere de pomană la colţul străzii, a Am păţit şi noi ca un cerşitor care şedea pe comoară şi cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. -0» A b s o 1. De-am avut, de n-am avut, Eu la altul n-am cerut. ŞEZ. IV 219. 4. A pretinde (ceva) în baza unui drept, a revendica. Eu mă tocmesc pe trei ani odată.. . —Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Şi ce mi-i cere tu pentru trei ani ? — Ce să-ţi cer? Ia, să-mi dai de mîncare şi de purtat cil mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. Nu trebuie să cerem de la vînători o apreţuire rece şi nepărtinitoare a întîmplărilor şi a izbîn- zilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 47. <$• Expr. A cere satisfacţie=a pretinde satisfacţie morală în urma unei jigniri sau insulte. Accro socoteală sau (învechit) seamă (cuiva sau de la cineva) = a trage la răspundere (pe cineva). Să cerem socoteală nătingilor care nu ne-au dus pe drumul pe care trebuia. PAS, Z. IV 248. Lumea are drept a-i cere această seamă. BĂLCESCU, o. ii 11. A cere pace v. pace. A cere CllVÎntul v. c u v î n t. + A pretinde. Cît ceri pe un kilogram de unt? 5. A impune; a face să fie necesar. Frosa uitase să-i dea guler curat şi aceasta cerea timp. BASSARABESCU, V. 45. Cam! aşa degrabă ne laşi?.. . — Slujba o cere. NEGRUZZI, S. I 39. Re fl. pas. Pentru această lucrare se cere o atenţie deosebită. <$> Expr. Mi se cere sîi.... = mi se impune să..., sînt obligat să... -f- A arăta, a indica o datorie, o sarcină etc. Pornind de la faptul că teoria marxist- leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acţiune, partidul cere comuniştilor să înţeleagă caracterul creator al marxism- leninismului, să-şi însuşească nu formulări şi citate răzleţe, ci adevărata esenţă a învăţăturii atotbiruitoare a lui Marx- Engels-Lenin-Stalin, învăţătură care transformă lumea. 50 ANI EXIST. P.C.U.S. 44. C. A dori, a pofti, a voi. Mincară şi se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. De se-ntilneşte drag cu drag Cum inima ta cere, Dispar şi ceruri şi pămînt Şi pieptul tău se bate, Şi totu-atîrnă de-un cuvînt Şoptit pe jumătate. EMINESCU, O. I 189. Zi şi noapte, cit durere. Duios sufletu-mi te cere. ALECSANDRI, P. I 85. <> Refl. Umblă parcă amintindu-şi vreun cîntec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere iărutată. EMINESCU, O. I 158. Mă cunosc vinovată Că m-am cerut măritată. SEVASTOS, C. 227. + Refl. pas. A fi căutat, a avea căutare, a fi solicitat. Această carte se cere mult. — Prez. ind. pers. 2 sg. şi: (regional) ce» (CREANGĂ, A. 56). CEREALĂ — 394 — CERGĂ CEREĂLA, cereale, s. f. (Mai ales la pl.) Nume generic dat unor plante din familia gramineelor (grîu, porumb, secară etc.) ale căror fructe, foarte bogate în amidon, servesc (mai ales măcinate) ca hrană omului şi animalelor, sau ca materie primă în industria alimentară; grîne, bucate. Cerealele intrate in magaziile statului prin colectări dau putinţă acestuia să aprovizioneze populaţia muncitoare de la oraşe şi să acţioneze împotriva scumpirii preţurilor de către speculanţi, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2697. Cereale- marfă = cereale destinate schimbului pe piaţă. Problema ridicării producţiei agricole şi a obţinerii unor cantităţi din ce in ce mai mari de cereale-marfă este în momentul de faţă o problemă de cea mai mare importanţă pentru mersul nostru înainte, spre socialism. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 37. — Pronunţat: -re-a-. CEREALIER, -Ă, cerealieri, -e, adj. De cereale; care produce cereale. Cota din venitul brut în bani al gospodăriei, destinat completării fondului de bază (indivizibil), va fi cuprinsă între 10-12% — în gospodării colective cerealiere — fi între 12-15% — în gospodării colective cu culturi tehnice şi legumicole. STAT. GOSP. AGR. 28. Se va dezvolta prin toate mijloacele producţia cerealieră şi îndeosebi producţia griului de toamnă şi de primăvară. SCÎNTEIA, 1953, nr, 2768. — Pronunţat: -re-a-li-er. CEREALÎST, cerealişti, s. m. (în statele capitaliste) Negustor care se ocupă cu comerţul de cereale. — Pronunţat: -re-a-. CEREBÎL s. n. Partea’ encefalului situată în regiunea posterioară şi inferioară a craniului; creierul mic, creieraş. CEREBRĂL, -A, cerebrali, -e, adj. 1. Care aparţine creierului, care ţine de creier şi de funcţiunile lui. Emisferă cerebrală. A suferit o comoţie cerebrală. 2. Intelectual, mintal. Activitate cerebrală. 3. (Despre oameni) Care se conduce (uneori exagerînd) numai după criteriile raţiunii, la care raţiunea precumpăneşte în dauna sentimentelor. Om cerebral. ¿¡f- (Substantivat) Colegul meu este un cerebral. CEREBROSPIN AL, -Ă, cerebrospinali, -e, adj. Care aparţine creierului şi măduvei spinării; care are legătură cu creierul şi cu măduva spinării. Axa cerebrospinală- CEREMONIAL, ceremoniale, s. n. Totalitatea regulilor sau a formulelor de etichetă întrebuinţate la diferite ceremonii. Ceremonialul recepţiilor de gală. a Gătit-aţi tot pentru ceremonialul primirii lor? ALECSANDRI, T. I 409. (Familiar sau ironic) Cu acelaşi ceremonial, i-a înfăţişat şi dumnisale băutura. SADOVEANU, N. F. 15. — Pronunţat: -ni-al. —Pl. şi: ceremonialuri. CEREMONIE, ceremonii, s. f. Ansamblu de forme exterioare, protocolare, obişnuite la solemnităţi sau la oficierea slujbelor religioase pentru a le da mai multă importanţă şi strălucire; solemnitate, paradă, fast. Ieşind cu ceremonie mare din. Constantinopole, merse de tăbărî la Daud-Paşa. BÂLCESCU, O. II 79. Ceremonia se sfîrşise. Toţi fericitau pe tinerii soţi. NEGRUZZI, S. I 53. (în orînduirea feudală şi capitalistă) Maestru de ceremonie (sau de ceremonii) = persoană însărcinată să supravegheze şi să dirijeze desfăşurarea, după protocol, a unei solemnităţi. + (Cu caracter neoficial) Totalitatea formelor de politeţe în uz în relaţiile sociale dintre membrii societăţii burgheze. Vizită de ceremonie. Te invit la o masă în familie, fără ceremonie. (Familiar sau ironic) După ceremonia dulceţilor şi a cafelei, cucoana incepe a-şi arăta turbanul. NEGRUZZI, S. I 239. — Variantă: (învechit şi arhaizant) ţcrcmonie (SADOVEANU, Z. C. 114) s. f. CEREMONIOS, -OAsA, ceremonioşi, -oase, adj. (Despre oameni şi manifestările lor) Care se comportă sau este săvîrşit cu politeţe exagerată, formală. Un moment se opreşte gînditor, intr-o atitudine ceremonioasă. VLAHUŢĂ, O. A. III 129. (Adverbial) Ti tu Herdelea se prezentă ceremonios şi explică în cîteva cuvinte cum a ajuns la Amara. REBREANU, R. I 94. îşi netezi barbetele şt salută ceremonios. VLAHUŢĂ, O. A. III 10. — Pronunţat: -ni-os. CERENŢÎL s. m. (Bot.) Călţunul-doamnei. Iată mintă săbiuţă... angelică şi' cerenţel. NEGRUZZI, S. I 97. CfiRERE, cereri, s. f. Acţiunea de a cere şi rezultatul ei. 1. 1. Exprimare a unei dorinţe, a unei rugăminţi; solicitare, rugăminte. Nu pot să-ţi ascult cererea. a După cererea sa, îl conduse dinaintea stareţului. NEGRUZZI, S. I 219. Cerere în căsătorie — propunere de căsătorie. ^ Expr. La cererea generală = potrivit dorinţei unanime. La cererea generală spectacolul se repetă. 2. Pretenţie, exigenţă, revendicare. Un om în adevăr nepărtinitor ar putea... să-mi facă observaţie că cererile... pe care le fac criticii sînt prea vaste. GHEREA, ST. CR. II 12. 3. Căutare, cerinţă. <£■ Cerere şi ofertă — raportul dintre cantitatea de mărfuri aduse pe piaţă şi posibilitatea şi necesitatea de cumpărare. Proporţia în care capitalistul îşi valorifică capitalul este cu atît mai mare cu cît e mai mare diferenţa dintre .oferta sa şi cererea sa, cu alte cuvinte cu cît e mai mare excedentul valorii mărfurilor pe care el le-a adus peste valoarea mărfurilor pe care el le cere. MARX, C. II 99. ^ Loc. a d v. La cerere = cînd se cere. Banii depuşi la C.E.C. se restituie la cerere. II. (Concretizat) Petiţie. Mi-a spus să mă duc imediat cu cererea la minister. CAMIL PETRESCU, U. N. 67. III. (Tehri., numai în expr.) Cerere de oxigen *= cantitate de oxigen consumată'într-un anumit timp de o apă care’se scurge prin canale, atunci cînd este supusa unui proces de curăţire biologică. Cerere maximă de putere —'valoare maximă a puterii care se cere unei centrale electrice, într-un interval de timp limitat (o zi, o lună etc.). CERÎSC, -EĂSCĂ, cereşti, adj. 1. Care se află pe bolta cerului, care ţine de bolta cerului. Corp ceresc. Cu fruntea-n ţărînă plîngînd azi ne vezi Din slavă, cerescule soare. GOGA, P. 57. Vezi printr-a nopţii stele ce rază luminoasă Revarsă-n a sa cale luceafărul ceresc? ALECSANDRI, P. I 136. Omule... Te bizuieşti să afli înuntrul pe dinafară Şi să însemnezi şi pravili pe-a mişcărei cereşti cale. CONACHI, P. 276. 2. (în concepţiilc religioase) Care se crede că ar veni din cer (considerat ca lăcaş al divinităţii). Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească intru împărăţia cerească. CREANGĂ, A. 22. An nou! Aştept minunea-ţi ca o cerească lege. ALEXANDRESCU, P. 79. <> Oştile (sau cetele) cereşti = îngerii, cetele îngereşti. 3. Ca cerul. Pielea avea o albeaţă de sidef, părul de aur, ochii albaştri vii, de-o seninătate cerească. BART, E. 375. 4« F i g. Fermecător, minunat. Şi-apoi, cu un sărut, să-nchid anume Cereştii ochi, şi-n ei, vrăjita lume. TOMA, C. V. 126. Eliza e viaţa ce toate-nsufleţeşte; Zîmbirea-i e cerească, privirea ei, amor. ALEXANDRESCU, M. 106. CEREZÎNĂ, cerezine, s. f. Produs obţinut prin rafinarea cerurilor de petrol, asemănător cu parafina, şi care are numeroase întrebuinţări în industrie. cErgA, cergi, s. f. Pătură de lînă care serveşte Ia învelit, la acoperit patul sau pentru a fi aşternută pe cai; ţol, scoarţă. De sub cergă s-auzi' un scincet de prunc. CAMILAR, N. I 81. Culcuşurile de paie erau jos, aşternute I cu cergi de lînă. SADOVEANU, M. C. 58. în vremea aceasta. ■CERINŢĂ — 395 — CERNIT ■cMantii tremura cu urechile dăbălăte sub cerga fluturată de vînt. SLAVICI, N. II 4. S-a înfăşat baba-n cerga ei, şi-a pus traista căpătii şi s-a ghemuit de-a binele. CARAGIALE, 0. III 52. Ştii una, jupîne?... acoperi-te cu cerga, ca să nu te vadă [tîlharii], ALECSANDRI, T. 49. (Poetic) Soarele privea dulce... printre cergile bolţilor. GALACTION, O. I 263. CERÎNŢA, cerinţe, s. f. Nevoie, pretenţie; exigenţă. îmbinarea muncii politice cu munca economică constituie una din cerinţele de bază ale conducerii de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2707. Ridicarea [emisiunilor muzicale]... la nivelul cerinţelor maselor este o sarcină de primă urgenţă... ce stă în faţa Comitetului de radio. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/3. Trebuiesc observate cerinţele scenei. GHEREA, ST. CR. II 248. CERIU S. n. Metal moale, ductil şi strălucitor, folosit la oxidarea sitelor incandescente, la smălţuirea ceramicii şi Ia fabricarea pietrelor de brichetă. CfiRNE, cern, vb. III. 1. T r a n z. A trece făină, mălai etc. prin sită sau prin ciur, pentru a alege ce e mai mărunt sau pentru a elimina corpurile străine. Cern făină pentru piine. <$- (Subiectul este sita) Sita nouă cerne bine (= tot ceea ce este nou, pozitiv, dă rezultate bune). + (Poetic) A face să cadă, a presăra, a strecura ca printr-o sită. Zăpada şi stelele cerneau o lumină potolită, ca de negură. AGÎRBICEANU, S. P. 40. Soarele scăpătase în spatele conacului vechi. Amurgul işi cernea lin intunerecul. RF.BREANU, R. II 204. Numai trandafirii mai cern petale diafane. ANGHEL, 1. G. 36. Şoseaua... înainta prin albăstrimea zilei peste care soarele îşi cernea strălucirea. MACEDONSKI, O. III 14. Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă. ALECSANDRI, P. A. 112. <$> Refl. pas. O dată cu zăpada mi se părea că se cern pe pămint fulgi negri, mărunţi, rotunzi, ca dintr-un fum al înaltului necunoscut. SADOVEANU, O. III 330. Lumina se cerne din'ce în ce mai decisă, şi în vreme ce cununa cerului se luminează, pe pămint se desluşesc toate. GÎRLEANU, L. 37. Lumina începu să se cearnă prin rariştea de brazi. VLAHUŢĂ, O. A. II 157. 2. Tranz. Fig. A distinge. Şi-auzul prinde cu-ncetul să cearnă Un ciripit stîns, un şuier de iarnă. PĂUN-PIN- CIO, P. 47. 3. Intranz. uni pers. Fig. A ploua mărunt, ca prin sită; a bura. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUŢĂ, O. A. III 72. 4. T r a n z. Fig. (Cu privire la procese abstracte ale minţii) A alege; printr-o cercetare amănunţită, partea bună, valabilă, justă, eliminînd restul; a discerne. Gîndul îmi era a cerne prin sita studielor clasice cele mai multe din acele datine bătrîneşti pe care noi cei de astăzi le-am apucat încă: ODOBESCU, S. III 227. — Forme gramaticale ; perf. s. cernui, part. cernut. CERNEĂLĂ1, cerneli, s. f. 1. Substanţă lichidă sau vîscoasă, colorată (de obicei în negru, albastru, roşu etc.), preparată anume spre a servi la scris, la tipărit, la stampilat sau la gravat. Socoteala curată o s-o scriem cu altă cerneală! DEŞLIU, G. 10. De ce pana mea rămîne în cerneală mă întrebi? EMINESCU, O. I 137. Iniţialele acestei cărţi cil buchi erau scrise ciudat cu cerneală roşie ca sîngele. EMINESCU, N. 44. Cerneală simpatică v. simpatic, •v- Expr. (Familiar) Doar n-am băut cerneală! = doar nu sînt nebun! doar nu mi-am pierdut minţile ! 2. (Regional) Culoare neagră cu care se vopsesc materiile textile şi părul; negreală. Părăuţ, apă amară, Face-te-ai neagră cerneală, Ca să-mi cernesc eu portu, Că m-a lăsat drăguţu! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 160. ^ 3. Fig. (Regional) Amărăciune, tristeţe, jale. Tuturor Ji-i lumea lume, Numai mie mi-i cărbune; Tuturor li-i lumea dragă, Mie mi-i cerneală neagră. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 221. CERNE ĂLĂ2, cerneli, s. f. (Rar şi popular) Faptul de a cerni, vopsire în negru; cernire, cănire, înne- grire. Băduleasa mea frumoasă!... Mergi degrabă în cea casă ; Pune faţa la ghileală, Buze moi la rumineală Şi sprîn- cene la cerneală. ALECSANDRI, P. P. 125. CERNERE, cerneri, s. f. Acţiunea de a cerne. 1. Trecere prin sită sau prin ciur, pentru a alege ce e mai mărunt sau pentru a elimina corpurile străine; cernut. Cernerea făinii. 2. (Poetic) Cădere uşoară, ca presărarea printr-o sită. Răscolite, petalele... cădeau intr-o cernere leneşă, fluturînd in întuneric asemenea unor frunzişoare albe, împrăştiind miresme. MIHALE, O. 354. în pădurile negre porni ca o cernere de argint. CAMILAR, T. 83. Noiembrie a avut şi cerneri de fluturi albi din văzduhul căptuşit cu nouri de zăpadă. SADOVEANU, O. IV 145. Păşea încet . cu capu-n piept, prin cernerea ploii, care cădea moale ca pe vată. SADOVEANU, O. VI 220. 3. Fig. (în legătură cu noţiuni de timp) Trecere lentă şi aproape neobservată, scurgere, perindare. Cernerea anilor. CERNI, cernesc, vb. IV. 1. Tranz. (Popular şi arhaizant) A vopsi în negru, a înnegri, a căni. întinde frăţeasca ta mină, Cernită de lucru-n uzini, Plugarului vajnic ce ară Cu trudă bătrina ţărînă. BENIUC, V. 128. (F i g.) Noaptea cade cernind lazaretul. TOMA, C. V. 357. R e f 1. pas. Pînzele vi se-nnegrească, Pinzele vi se cernească, Ca cerneala de condei. TEODORESCU, P. P. 563.. (F i g.) Vin turcii! O, strigătul acesta a făcut... să se cernească lumina soarelui, în multe din zilele părinţilor noştri. GALACTION, O. I 276. 2. R e f 1. A se îmbrăca în haine negre, a-şi vopsi în negru hainele în semn de doliu; a purta doliu, a fi în doliu. Mă lepăd de toate-a lumei, mă cernesc, mă întristez. CONACHI, P. 98. Cu straie negre m-oi cerni, De tine m-oi ; despărţi. SEVASTOS, C. 140. Cînd văd o barză neagră, zic că-i văduvă şi s-ă cernit dîndu-se prin Marea Neagră. ŞEZ. VIII 53. -O- Tranz. De-o să mor la primăvară, \ Să mă plîngeţi tu ¡i mama, Amîndouă să mă plingeţi Şi să vă cerniţi năframa. GOGA, P. 47. Iie albă mi-oi cerni. Dacă tu, bade-i porni; Părul mi l-oi despleti Şi pre tine te-oi jeli. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 110. 3. R e f 1. Fig. A se mîhni, a se întrista. Cînd . işi punea în minte scîrba ce vor simţi moşnegii, i se cernea şi mai straşnic inima. CONTEMPORANUL, Vi 103. I s-au cernit faţa şi ochii s-au turburat. CONACHI, P. 50. CERNÎRE, cerniri, s. f. Acţiunea de a (se) cerni. 1. Vopsire în negru, înnegrire. Cernirea pînzei. 2. îndoliere, doliu. Răbdare, iubite Măgdiene, încă zece zile, pănă s-a împlini vremea cernirii mele. ALECSANDRI, T. 177. CERNlT1 S. n. (Rar) Acţiunea de a c e r n i şi rezultatul ei; înnegrire, cernire. Cernitul linii. CERNÎT2, -Ă, cerniţi, -te, adj. 1. De culoare neagră, vopsit sau mînjit cu negru. Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă. ISPIRESCU, L. 223. Bată-te dumnezeu, naş, Cu cine mă cununaşi, Cu urîta cisnovită (= slută), Ca căldarea de cernită. HODOŞ, P. P. 141. «$» (Poetic) Zările erau cernite. CAMILAR, N. I 222. Vara trece ; pe cărări Frunza-n codru sună, Trec cernite înserări, Nopţi adinei cu lună. TOPÎRCEANU, B. 11. <0> Fig. Urla prin aerul cernit Mama-pădurilor cea nebună. EMINESCU, N. 7. 2. (Despre haine) De doliu; p. e x t. (despre persoane sau lucruri) care poartă doliu, în doliu, îndoliat. Lia nu părăsise haina cernită. C. PETRESCU, S. 162. Mume cernite, şterge-vi-ţi plînsul. MACEDONSKI, O. I 20. Cum si purta ea acum, cernită de sus pînă jos, ca orice văduvă jalnică. CARAGIALE, O. III 48. CERNOZIOM — 396 — CERTAT 3. Fig. Mîhnit, întristat, îndurerat; jalnic, posomorit, mohorît. în dimineaţa de duminică incălecă trudită ţi cu ochii cerniţi. SADOVEANU, B. 127. [Nălucile] au feţele cernite ca o si de iarnă grea. MACEDONSKI, O. I 133. Crai- nou, strălucite! Plinsă m-ai găsit, Cu gînduri mihnite, Cu chipul cernit. ALECSANDRI, P. I 21. O văd umblind necontenit galbenă şi cernită. NEGRUZZI, S. III 345. CERNOZIOM, cernoziomuri, s. n. Pămînt de culoare neagră, foarte fertil, format în regiunile de stepă. Ogoraşele nisipoase se făceau în cernoziom gras, răscolit adine, pînă-n fundul măruntaielor. CAMILAR, TEM. 106. <$- Fig. In rodnicul cernoziom Al sufletului meu Am răsădit Pomul iubirii de oameni. BENIUC, V. 64. — Pronunţat: -ziom. CERNTjŞCA s. f. Nume dat unor plante asemănătoare: a) negruşcă; I)) negrilică. ■+• Sămînţa acestor plante, de culoare neagră, aromatică, întrebuinţată ca condiment. (Metaforic) Cină mă întorceam. ..¡io căutam din odaie in odaie şi o găseam la urmă scoţînd pinea din cuptor, dumneaei avea obiceiul să-mi deie o pupăză cu -ochi de cernuşcă. SADOVEANU, F. J. 22. CERNtT1 s. n. Acţiunea de a cerne; cernere. Cernutul făinii, cd In casă ninge şi afară nu (Cernutul). ŞEZ. IV 68. CEItNÎJT2, -A, cernuţi, -te, adj. (Despre făină, mălai, nisip etc.) Care a fost trecut prin sită sau prin ciur, rămînînd curat, fără impurităţi. Făină cernută. CEROS, -OĂSĂ, ceroşi, -oase, adj. Plin de ceara, bogat în ceară; ca ceara. Substanţă ceroasă. CEItSALĂ vb. I v. jcsăla. CERSAlI vb. IV V. ţcsăla. CERŞETOR, -OĂRE s. m. şi f. v. cerşitor. CERŞETORI vb. IV v. cerşitori. CERŞETORIE s. f. v. cerşitorie. CERŞETORlT s. n. v. CCrşitorit. CERŞÎ, cerşesc, vb. IV. Intranz. 1. A cere de pomană, a cere milă, a umbla cu cerşitul. Ea cere lucru; cere şi roagă să muncească, Nu-i trebuie pomană şi nu vrea să cerşească. COŞBUC, P. II 187. S-au întilnit pe uliţă cu o muiere bătrină, care cerşea de la trecători. RETEGANUL, P. II 37. Bată-te crucţa, bogat... Toată iarna ţi-am cerşit Să-mi dai două-trei parale, Să iau mălăiaş şi sare, Că-mi mor copiii de foame. TEODORESCU, P. P. 289. <0- F i g. El se da tot mai aproape şi cerşea copilăreşte. EMINESCU, O. I 104. <5»Tranz. Inimile vor viaţă, Nu se frîng aşa-n neştire, Cerşind pietrelor iubire Şi foc sloiului de gheaţă. VLAHUŢĂ, O. A. I 68. 2.  cere cu stăruinţă şi înjosindu-se ca un cerşitor. în tină, la picioare, Iertare veţi cerşi plingind. NECULUŢĂ, Ţ. D. 52. Trepădam..-. prin antecamerele Senatului, cerşind voturi pentru incetăţenirea unui cetăţean de care să se fi mindrit o cetate. CARAGIALE, O. VII 295. <£> F i g. Cintări tinguitoare prin zidurile reci Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci. EMINESCU, O. I 127. CERŞÎT s. n. Acţiunea de a cerşi, de a cere de pomană; cerşitorie. S-a toi dus, mincindce căpăta cu cerşitul. RETEGANUL, P. III 27. într-o zi ii zise fata să-i cumpere din tîrg pinză şi mătase roşie şi verde ; baba, biet, din paralele ce adunase din cerşit, ii cumpără. ISPIRESCU, L. 364. Să nu mai poţi lucra, Şi-n cerşit tu vei pleca. HODOS, P. P. 12S. v ^ CERŞITOR, -OARE, cerşitori, -oare, s. m. şi f. (în orînduirile bazate pe exploatare) Persoană foarte săracă (de multe ori infirmă), lipsită de orice mijloace de existenţă şi care, pentru a-şi procura cele necesare traiului, cere de pomană. Harap-Alb descalecă şi, spre mai mare mirarea lui, numai iaca îl intimpină in pragul uşii cerşitoarea căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. Cînd, la urma tuturor, Iată-un biet de cerşitor în spinare cu desag Şi in mină c-un toiag. ALECSANDRI, P. P. 129. — Variantă: ccrşetor, -odre s. m. şi f. CERŞITORI, cerşiloresc, vb. IV. Intranz. A cerşi, a umbla cu cerşitul; a cere ca un cerşitor. Moşul Haralambie cerşitorea la acea biserică şi in acea parte de loc de mai bine de 50 ani. ŞEZ. VI 169. T r a n z. Vă aduceţi aminte de un sarac pre care îl întilneaţi... pe uliţi, prin pieţe, pre la biserici, cerşitorind mila creştinilor. NEGRUZZI, S. I 252. — Variantă: cerşetori (NEGRUZZI, S. 1 164) vb. IV. CERŞITORÎE, cerşitorii, s. f. Acţiunea de a cer- şi t ori şi rezultatul ei; strîngere de pomeni ca mijloc de existenţă. (Atestat în forma cerşetorie) în loc să cîştigi un gologan, preferi... cerşetoria. SAHIA, N. 101. — Variantă: cerşetorie s. f. CERŞITORÎT s. n. (Rar) Cerşitorie. — Variantă: cerşetorit s. n. CERT, -A, cerţi, -te, adj. De care nu te poţi îndoi; sigur, neîndoios. Un fapt cert. CERTĂ, cert, vb. I. 1. Refl. reciproc. A se lua la ceartă, a discuta cu glasul ridicat, cu aprindere (adesea cu vorbe grele şi cu imputări aspre); a se sfădi, a se gîlcevi. Ieri ne-am certat! Şi tni-e necaz că uit prea iute! COŞBUC, P. I 174. Ei mergînd alături se ceartă şi se-ntreabă, Nu văd in fundul nopţii o umbră de roşeaţă. EMINESCU, O. I 97. Ciinii osul ca s-apuce, corbii stîrvul ca să-mpartă, Boierii ca să robească, unii cu alţii se ceartă! HASDEU, R. V. 41. în loc de-a ne certa împreună, n-ar fi mai nimerit să ne-nţelegem ca doi oameni de treabă? ALECSANDRI, T. I 328. <’> (Poetic) Flori şi stele Se certau noaptea-ntre ele. ALECSANDRI, P. II 177. Expr. A se certa Iurcă v. furcă. 2. Refl. reciproc. A rupe relaţiile de prietenie, a se învrăjbi (cu cineva). Pentru-un ris al ei se ceartă, Şi din joc se prind feciorii La trînteli. COŞBUC, P. I 98. 3. Tran'z. A mustra, a dojeni (uneori cu vorbe grele, cu imputări aspre). V. o c ă r î. Mama mă tot ceartă Şi tata-i supărat, Şi-n ochii mei se uită Toţi oamenii din sat. COŞBUC, P. I 61. Şi ca certat-apoi şi-a pus Privirile-n pămînt. COŞBUC, P. I 281. împăratul... o mai certa cîteodată, din care pricină împărăteasa nu era mulţămită cu starea ei. RETEGANUL, P. II 27. Ileana Simziana... prinse a certa pe neguţător că o înşelase. ISPIRESCU, L. 25. -fy- A b s o 1. (Rar) Ceartă, mamă, cu gura, Numai nu mai. blestema. BIBICESCU, P. P. 94. 4. T r a n z. (învechit şi arhaizant, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A pedepsi. Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi. EMINESCU, O. I 146. Te-am crescut d-atîta vreme, Şi n-avuşi de ce te teme ; Nici cu vorba Te-am mustrat, Nici cu palma Te-am certat. TEODORESCU, P. P. 668. F i g. Cusă^eata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru Ş-al iluziei deşerte. EMINESCU, O. I 236. <)■ (Cu privire la o vină) Zicu-i şi Ţăpeluş; că nu iartă Tîlhării, ci cu ţapa le ceartă. BUDAI-DELEANU, Ţ. 154. CERTĂRE, certări, s. f. (Neobişnuit) Acţiunea de a (se) certa; mustrare, dojenire; ceartă, sfadă, gîlceavă. în cugetul lui începeau să crească grija şi certarea de sine. GALACTION, O. I 181. Aş suferi şi cele mai mari certări şi mustrări a oamenilor. DRĂGHICI, R. 80. CERTAT, -Ă, certaţi, -te, adj. Care a rupt relaţiile (de prietenie) cu cineva; supărat, învrăjbit. Mă, vezi că •CERTĂREŢ — ,397 — CETAŞ sînteţi certaţi, mă! DUMITRIU, N. 239. E x p r. A îi •certat cu morala = a nu ţine seamă de morală, de legi -etc.; a călca morala, legile etc. A îi ccrtat cu justiţia = a avea de a face cu justiţia, a fi dat în judecată ■şi, de obicei, condamnat pentru nerespectarea legilor. CERTĂREŢ, -eAţâ, certăreţi, -e, adj. Căruia îi place cearta, care caută ceartă; gîlcevitor, arţăgos. Bunica era măruntă la trup, harnică, dar certăreaţă. PAS, Z. I 26. CERTIFICA, certific, vb. I. Tranz. A dovedi, a •confirma, a întări (printr-un act, printr-o semnătură) autenticitatea, exactitatea, valabilitatea unui lucru. Şcoala certifică absolvirea cursurilor. CERTIFICAT, certificate, s. n. Act oficial prin care se certifică ceva; (învechit) atestat. V. dovadă. Certificat de absolvire. 1=1 Am fost la doctor şi-am scos ■certificat. STANCU, D. 259. Certificat de bună-purtare v. b u n. CERTITÎÎDINE, certitudini, s. f. Siguranţă, încredere deplină. V. convingere. Am certitudinea că el va veni la ea. CAMIL PETRE3CU, U. N. 214. CERUl, ceruiesc, vb. IV. Tranz. A acoperi cu un strat de ceară; a unge, a freca, a lustrui cu ceară. Ceruiesc parchetul. c=i Curţile... cu cerdacuri şi scări a căror scinduri curate şi ceruite sclipeau in lună. EMINESCU, N. 56. CERUÎRE, ceruiri, s. f. Acţiunea de a cer ui; ceruit. Ceruirea parchetului. CERUÎT, ceruituri, s. n. Ceruire. Cernitul duşumelelor. cerUmen S. n. Un fel de clei care se formează în urechi; ceară. CERÎJZA s. f. Carbonat de plumb, sub forma unei substanţe albe, otrăvitoare, care se preface uşor în pulbere; e folosit mai ales la prepararea vopselelor. CERUZlT s. n. Carbonat natural de plumb care se prezintă în cristale albe (sau, cînd e impur, cenuşii, galbene, brune sau negre) cu luciu diamantin. — Variantă: ccruzită s. f. CERUZÎTĂ s. f. ,v. ceruzit. CERVICAL, -A, cervicali, -e, adj. (Anat.) Care ţine de partea dindărăt a gîtului; de la ceafă. Regiunea cervicală este compusă din şapte vertebre, numite vertebre cervicale. CERVÎŞ, cervişuri, s. n. (învechit) Grăsime topită de vacă, păstrată în băşici şi întrebuinţată în bucătărie. Se aprovizionează... cu oi, griu, orz, ovăz, unt, miere, cerviş, seu etc. CHICA, S. A. 29. — Variante: Ciriviş (DELAVRANCEA, S. 125), CÎrVÎŞ Cesta ce = acesta (pe) care. Nu-i destul că rni-ai scos astă-dimineaţă un ochi, mai vrei să-mi scoţi şi pe cesta ce, bietul, mai am? RETEGANUL, P. I 23. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. cestuia, cesteia, gen.-dat. pi. cestora. CESTALALT, CEASTĂLALTĂ, pron. dem. v. cestă* lalt. CESTĂLALT, CEASTĂLALTĂ, ceştilalţi, cestelalte, pron. dem. (în opoziţie cu celălalt) Acesta din doi (sau din două grupuri de indivizi sau de obiecte), din apropierea noastră; ăstălalt. (Atestat în forma cestala.lt) Maică, ţine de cela capăt de ţiglă şi eu oi ţine de cestalalt. SBIERA, P. 34. (Adjectival) Moşneguţul au astupat polobocul şi de cestalalt capăt. SBIERA, P. 79. — Variante: cestalalt, ceâstalaltu pron. dem. CESTItJNE S. f. v. chestiune. CESULEŢ, cesuleţe, s. n. Diminutiv al lui cea s. Cesuleţul ăsta îl am de multă vreme. ceşcCţA, ceşcuţe, s. f. Diminutiv al lui ceaşcă. La cafeaua in ceşcuţa cit un degetar, cucoana Georgeta făcea o mărturisire. SADOVEANU, P. S. 188. a CETACEU, cetacee, s. n. Mamifer de mărime considerabilă (putînd ajunge pînă la 30 m lungime), care are forma unui peşte şi trăieşte în mare. + (La pi.) Ordinul din care fac parte aceste animale. Balena şi delfinul fac parte din ordinul cetaceelor. CETAŞ, cetaşi, s. m. (învechit) Membru al unei cete; soţ, ortac. Adecă toată ceata in. de sine Intru o adunare deosăbită Din cetaşii săi, cercetind bine, O persoană s-aleagă cinstită. BUDA1-DELEANU, Ţ. 338. Cetaşi şi vătaşi. PĂSCULESCU, L. P. 10. + Căpitan (de haiduci); conducător (al unui grup de lucrători, de dansatori etc.) CETATE — 398 — CETLUr Căpitan Caracatuci, Cetaş mare de haiduci Se ducea, ducea, ducea, Nici capul nu-şi întorcea. ALECSANDRI, P. P. 59. CETĂTE, cetăţty s. f. (în trecut) Loc întărit printr-un sistem de fortificaţii; fortăreaţă; oraş întărit sau parte împrejmuită cu ziduri şi întăritori a unui oraş; p. ext. oraş (mare). Kremlinul, cetatea medievală a puterii absolute, e astăzi al poporului. SADOVEANU, C. 45. Socotinţa mea este că Mehmet-sultan e bine să rămiie dincolo de fluviu. Şi mai bine decit atit este să nu poată intra în cetăţile Moldovei. SADOVEANU, F. J. 732. Spune-acolo de o cetate Care * Neamţul * se numea. COŞBUC, P. I 325. Lună... Cîte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţiy Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi/ EMINESCU, O. I 130. F i g. Uniunea Sovietică, ale cărei forţe cresc zi de zi, este cea mai puternică cetate a păcii. DOC. PART. 282. Sub conducerea partidului, U.T.M. îşi îndeplineşte înalta sarcină de a organiza asaltul tineretului pentru cucerirea cetăţii ştiinţei. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 12, 1 ¡2. Cetate de scaun = capitală. Au mers cu toţii la cetatea de scaun, unde erau pregătite sărbători mari în cinstea lor. CARAGIALE, O. III 93. -4- Locuitorii unei cetăţi, ai unui oraş. întreaga cetate s-a ridicat împotriva duşmanului. CETABĂ vb. I v. cetern. CETÂŢEÂN, -A, cetăţeni, -e, s. m. şi f. 1. Locuitor al unui stat, care se bucură de drepturi civile şi politice. Drepturile şi îndatoririle cetăţeanului, czi Cetăţenilor Republicii Populare Romîne le este asigurat dreptul la muncă. CONST. R.P.R. 36. Cetăţeanul trebuie a da ascultare legii, căci legea arată voinţa poporului. BĂLCESCU, O. I 353. (Adjectival) Noi ce slăvim prin noi înşine viaţa biruitoare, Noi, femei cetăţene. BANUŞ, B. 100. (Neacordat) Eu cer poeziei să glorifice viitorul, cer să cînte pe femeia cetăţean. GHEREA, ST. CR. I 305. 2. (La vocativ) Cuvînt cu care ne adresăm cuiva (al cărui nume nu-1 cunoaştem, căruia nu vrem sau nu putem să i ne adresăm cu un termen familiar), adesea pentru a-1 apostrofa. Ascultă, cetăţene, de ce calci pe iarbă? CETĂŢENESC. -EĂSCĂ, cetăţeneşti, adj. De cetăţean, al cetăţenilor. In ţara noastră, milioane şi milioane de oameni ai muncii au cucerit cele mai largi libertăţi cetăţeneşti şi au dobîndit dreptul şi putinţa de a lua parte la gospodărirea treburilor obşteşti. REZ. HOT. I 291. Cîşti- garea drepturilor cetăţeneşti şi civile s-a aflat mereu în centrul luptei femeilor pentru o viaţă demnă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2686. Aţi fost lipsiţi de toate... Şi de drepturi cetăţeneşti, şi de drepturi comunale, şi de drepturi municipale, şi de drepturi civile. ALECSANDRI, T.,260. CETĂŢENÎE s. f. Calitate, drept de cetăţean. A dobtndi cetăţenia, a Cetăţenilor străifii şi persoanelor fără cetăţenie, indiferent de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură, li se poate acorda la cerere cetăţenia Republicii Populare Romîne. B. O. 1952, 38. La o mică depărtare... unde era antica Sigibida, s-au găsit tablele de aramă... pe care se află mai multe nume de soldaţi, cărora li se acorda dreptul de cetăţenie. GHICA, S. 162. CETAŢlJlE, cetăţui, s. f. Diminutiv al lui cetate; fortăreaţă, fort; întăritură naturală (de obicei o ridicătură de pămînt). Pe deasupra de prăpăstii sînt zidiri de cetăţuie. EMINESCU, O. I 75. Voi observa că numirea acestei localităţi [Horodiştel dă însăşi o foarte întemeiată bănuială cum că aci a fost o întăritură sau mai bine o cetăţuie. ODOBESCU, S. II 179. Zări pe sprinceana dealului înălţîndu-se trufaşă dinaintea lui cetăţuia Neamţului. NEGRUZZI, S. I 168. La Războieni, pe hotar din susul satului Porceştii din dreapta Jiului, se află şi acum o cetăţuie. BĂLCESCU, O. I 31. <$» (Poetic) Din cetăţuia strălucirii Coboară razele de lună. GOGA, P. 25. CfiTENĂ s. f. v. cetină. CETERĂ, ceter, vb. I. 1. Intranz. (Regional)' A cînta din ceteră, p. ext. din alt instrument sau din gură. Ceteră nu-mi trebuia, Ceteram cu gura mea. POP. 2. Tranz. (Mold., Transilv.) A plictisi, a sicii, a bate (pe cineva) la cap. (în forma cetăra) Ia tacă-vă gura de-acum, zise Flăminzilă. Destul e o măciucă la un car cu oale! Nu tot cetăraţi pe măria-sa, că om e dumnealui f CREANGĂ, P. 258. — Variantă: cetără vb. I. CETERĂŞ, ceteraşi, s. m. (Transilv., Mold.) Persoană care cîntă din ceteră; lăutar, scripcar. Lingă ceteraş, singur un vornic cu privirea închisă. CAMIL PE- TRESCU, U. N. 222. Trei ceteraşi, cei mai buni din toată ¡igănia, se furişează printre bordeie şi se aşază sub strea- şina bordeiului unde locuia Lala. AGÎRBICEANU, S. P. 65. Dedici pin’ la Făgăraş, Nu-mi trebuie ceteraş ; Ceteraş e gura mea Şi-mipot zice cind oi vrea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 363. cEteră, ceteri, s. f. (Transilv., Mold.) Vioară. Lacrimile îi curgeau pe ceteră, cîntînd. CAMILAR, T. 152. Cîntecele tremurate începură din toate trei ceterile deodată. AGÎRBICEANU, S. P. 65. Lăutarii aduşi în grabă îşi struneau ceterile, in vreme ce sufletul mulţimii prinse a fremăta. DAN, U. 335. Decît c-o ceteră rea, Mai bine cu gura mea. Cetera-i cu patru strune Şi mai rele şi mai bune.. . Gura mea toate le spune ; Ceter a mai şi greşeşte... Gura mea le potriveşte! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 357. CETÎŢ, ceteţi, s. m. (Rar) Cititor. Moşnegi, ceteţi ai cărţilor din strană, Din graiul tău culeg învăţătură. GOGA, P. 30. CEŢÎ vb. IV v. Citi. CÎTHi s. m. v. cetină. CÎTINĂ, cetini, s. f. 1, (Adesea cu înţeles colectiv) Ramură, creangă de brad; p. ext. brad. Glasul tău cu-al lor se-avîntă, Se-mpleteşte printre cetini. CASSIAN, H. 6. Spun poveşti minuni destule Despre Pintea Năzdrăvanul, Spaima-ntunecatei cetini Ce-mpresoară Caraimanul. IOSIF, V. 85. Luceferi ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O să-mi zîmbească iar. EMINESCU, O. I 218. + Nume dat speciilor de arbori şi tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetină-de-negi = mic arbust răşinos, totdeauna verde, cu tulpina foarte ramificată, cultivat adesea ca plantă ornamentală (Iuniperus Sabina). ■—'PI. şi: cetine. — Variante: cetenă s. f., citin (DA- VILA, V. V. 115) s. m. CETINÎŞ, cetinişuri, s. n. 3. Pădure tînără de brad sau de molid. 2. Desiş, frunziş. Cetinişul întunecat al pădurii. CETIOĂRĂ, cetioare, s. f. Diminutiv al lui cetină. Cetioară, dragă Lor! Oltul mic, Mare-a venit, Şi, de mare. Margini n-are. TEODORESCU, P. P. 61. — Pronunţat: -ti-oa-. CETÎRE s. f. v. citire. CETlT S. n.,v. citit. CETLĂTJ s. n. v. ceatlău. CETLTJÎ, cetluiesc, vb. IV. Tranz. 1. A lega strîns, a lega fedeleş, a fereca. Dar pe coasta muntelui, Armata poporului, Străjerii dreptăţilor, Umblă-n calea hoţilor. Şi mi-i cetluiesc in fiare Şi-i aşază sub zăvoare. DEŞLIU, N. 28. îl cetluiseră şi-l scrijelaseră nişte soţi ai săi, lepădîndu-l subt o laiţă, la han. SADOVEANU, F. J. 411. Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşi. CREANGĂ, A. 8. Fig. Roibul lui... cetluit în pulpe vînjoase, de oţel, CETONĂ — 399 — CHEB zbura sălbatec. SANDU-ALDEA, U. P. 16. (Poetic) Gîn- durile-n muncă Bat şi rup zăgazul păcii, şi din matca lor s-aruncă, Toate lacome-nsetate d-a ieşi din haos, clare, Ferecate-n cetluita versurilor încleştare. VLAHUŢĂ, P. 84. 2. A bate. Toţi ireziţi pun pe el tnîna, unu-l leagă, altu-l ţine, XJnu-l ţasălă oleacă, cetluindu-l colea bine. EMINESCU, L. P. 127. CETONĂ, cetone, s. f. Nume generic dat unor combinaţii organice care se obţin mai ales prin oxidarea alcoolilor secundari sau a hidrocarburilor, ori prin distilarea uscată a sărurilor de calciu ale acizilor; se întrebuinţează în industrie ca coloranţi şi la fabricarea parfumurilor. CEŢOS, -oâsă, ceţoşi, -oase, adj. Cu ceaţă, plin de ceaţă, întunecat de ceaţă. S-a luminat a ploaie ; lumină ceţoasă; începe să cearnă mărunt. CARAGIALE, O. I 334. CfiUCĂ, ceuce, s. f. Stăncuţă. Deasupra Codreni- lor... se află vestita Cetatea Neamţului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de strechie şi străjuită de ceucele şi vindireii care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa. CREANGĂ, A. 73. Sus tună, Jos răsună, Ceucele s-adună (Lingurile). ŞEZ. VII 104. — Variante: cidcu, cioacă s. f. CEVĂ pron. nehot. I. 1. Un lucru oarecare; oarece. Am pomenit ceva despre «leliţa» Anica. SADOVEANU, N. F. 5. Doctorul scoase un carnet din buzunar, făcîndu-se că înseamnă ceva. BART, E. 388. Simţi un nu ştiu ce, colea la inimioară, pare că îl săgetase ceva. ISPIRESCU, L. 35. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci şi răul citeodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. <$• E x p r. A îi (sau a ajunge etc.) ceva do speriat = a avea sau a căpăta o /înfăţişare atît de neobişnuită (de obicei în rău), încît provoacă spaimă. Cucoşul său era ceva de spăriet. Elefantul ţi se părea purece pe lîngă acest cucoş. CREANGA, P. 68. Uliţele erau ceva de speriat... Se auzea numai un vuiet înăbuşit. RUSSO, O. 50. Aşa ceva = un astfel de lucru, un lucru ca acesta. Işi luă ziua-bună şi plecă. Dar încotro s-apuce? căci nici nu mai auzise pină atunci de aşa ceva. ISPIRESCU, l. 124. E ccra de el (sau do capul Iui) = are unele calităţi. + (După substantive precedate de articolul nehotărît sau de «vreun», «vreo,»; ca determinant întăritor al substantivului precedent) Prin locurile iestea e cam greu de călătorit singur; nu cumva să-ţi iasă vro dihanie ceva înainte şi să-ţi scurteze cărările. CREANGĂ, P. 199. Domnilor, nu metahirisiţi în astă-seară un stosişor ceva? ALECSANDRI, T. I 159. 2. Un lucru (cît de) 'mic, o cantitate, o parte (cît de) neînsemnată, (cît de) puţin. Dimineaţa s-a sculat, a prînzit ceva. SBIERA, P. 53. Toderică îi pofti întii să guste ceva. NEGRUZZI, S. I 85. Cît se scoală, Cată-n oală, N-a rămas ceva d-aseară? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 436. 8. (Prin intonaţia deosebită a frazei, capătă înţeles contrariu) Lucru important, valoros, de seamă, mult. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată... Vreau să cunosc ceva, cînd voi ieşi de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. Nu înţelegeam nimic, eu care mă ţineam că ştiu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. II. (Cu valoare de adj. nehot.) 1. (De obicei înaintea substantivului) Oarecare, oarecît, cîtva. Ziceţi să aducă vin şt ceva gustare. SADOVEANU, O. I 397. De-acum înainte mai aveţi şi ceva treabă de făcut. CREANGĂ, P. 262. Leul şi ursul au pornit prin pădure, Căutîndu-şi ceva leac pentru foame. ŢICHINDEAL, F. 25. «0» (în legătură cu substantive la plural) Lapte, brînză, unt şi ouă de-am putea sclipui (=agonisi) să ducem la tirg, ca să facem ceva parale. CREANGĂ; P. 6. Leafă avea, pămint aşijderea, mai ceva vitişoare. CONTEMPORANUL, Vi 97. Pleacă către pădure, în mină cu o săcure, Ceva lemne să doboare. PANN, P. V. I 89. (Precedat de «şi» arată depăşirea unei cifre rotunde) De la Dîmbovicioara la Cimpulung, să tot fie treizeci şi ceva de kilometri. CAMIL PETRESCU, U. N. 192. 2. (Familiar, uneori repetat, cu sensul indicat de intonaţie) Foarte bun, foarte frumos. Expr. Mai ceva = mai de seamă, mai frumos, mai bun (sau mai prost, mai urît, mai rău etc.). Dă poruncă să-t culce in casa cea de aramă înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie, după cum păţise şi alţi peţitori poate mai ceva decît aceştia. CREANGĂ, P. 259. III. (Cu valoare de adverb) Întrucîtva, puţin, cît mai (sau cît de) puţin. începură, de la o vreme, parcă a cunoaşte ceva locul. SBIERA, P. 68. Aceasta era mai în vîrstă şi ceva încrucişată. CREANGĂ, P. 7. Din sus, Măsele nu-s; Şi din jos, Dinţii i-am scos; Numai ceva de-o mai trece, Sînt de patruzeci şi zece [ani]. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 447. -f- (Repetat) Cît de cît, măcar, întrucîtva, (foarte) puţin. Nu ştia sărmanul ce să facă şi cum să-şi îmbunătăţească soartea măcar ceva-ceva. SBIERA, P. 225. Ceva-ceva să-l fi contrariat, apoi striga. GHICA, S. 518. CEVAŞI pron. nehot. (învechit şi regional) Ceva. Nici puntul, nici exclamaţia nu ascund vreo idee, şi cînd s-ar putea găsi cevaşi, limba o ascunde subt o mreajă încîlcită. RUSSO, O. 85. CEVÂŞUEA pron. nehot. (Popular şi familiar) Ceva. Mai cintă-mi şi de tine cevaşilea, că numai eu vorbesc. PAS, L. II 31. Viu şi eu după tine numaidecit, numai să vorbesc cevaşilea cu ţăţica. CARAGIALE, O. I 57. CEZAR, cezari, s. m. Titlu dat primilor împăraţi romani; p. ext. împărat. Pe malurile Seinei, in faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adincit. EMINESCU, O. 1 61. Fig. [Oltul] adună în drumul lui, ca un cezar acvatic, tot ceea ce i se cuvine. BOGZA, C. O. 106. — Accentuat şi: cezar. CEZARIĂN, -Ă, cezarieni, -e, adj. (Rar) Privitor la cezarii romani, în felul cezarilor romani, care aparţine epocii cezarilor romani. 2. (Numai în e x p r.) Operaţie (sau, rar, tăietură) cezariană (şi substantivat, f.) = intervenţie chirurgicală în regiunea abdominală (de obicei spre a scoate copilul din pîntecele mamei, în cazuri de naştere dificilă). A fost nevoie de tăietura cezariană ca să salveze copilul. BART, E. 381. •— Pronunţat: -ri-an. CEZtÎRĂ, cezuri, s. f. Pauză ritmică înăuntrul unui vers, care împarte versul în părţi de obicei egale. CFARTĂL s. n. v. cvartal. I CFAS s. n. v. cvas. CHĂRTĂ s. f. v. cartă. CHEAG, cheaguri, s. n. 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegătoarelor tinere, care are proprietatea de a închega caseina din lapte. V. maia. Un bulgăraş de cheag cit un fir de cînepă. ŞEZ. III 13. Contra pintecărîei se dă vitelor de băut cheag de miel. ŞEZ. IV123. Una dintre cele • patru despărţituri ale stomacului rumegătoarelor, din care se extrage fermentul. 2. Masă gelatinoasă roşie în care se transformă sjngele prin închegare. 3. Fig. Fond iniţial al unei averi mai mari. Expr. A prinde cheag = a începe să se îmbogăţească, a se îmbogăţi. In două săptămîni, geme podul de grîu... prindem cheag. CAMILAR, N. II 393. A avea cheag = a avea bani puşi la o parte, a fi bogat. Grîne cu spice închircite, Cu boabele mici, zbîrcite, Cu paiul uscat... Să n-aibă săracul cheag. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 5/5. CHEB s. n. v. .glicbă. CHEBAP — 400 — CHEIE CHEBĂP, chebapuri, s. n. Friptură la frigare, pregă- i tită cu mirodenii după obiceiurile bucătăriei turceşti. V. f r i g ă r u i e. Nicola, spune-i ce este chebapul turcesc. CAMIL PETRESCU, T. II 209. Chebapuri de căprioară. ODOBESCU, S. III 39. CHÎBĂ S. f. v. ghebă. CHlÎDRU s. m. v. ccdru. CHEF, chefuri, s. n. 1. (Adesea în legătură cu verbele < a face *, « a trage », «a se încinge ’> etc.) Petrecere zgomotoasă cu mlncare, băutură şi cîntec. Acolo-i chef! Acolo-i trai, Acolo-i horă-n bătătură! IOSIF, P. 69. Şi cu paharul plin in mini, Precum e felul din bătrini La orice chef între romini, El a-nchinat. COŞBUC, P. I 59. Se puseră ' la masă şi traseră un chef, de să se ducă pomina. ISPIRESCU, L. 141. Nici un chef nu se făcea Fără astă cobz-a mea. ALECSANDRI, T. 80. 2. Stare de (uşoară) beţie şi bună dispoziţie a omului care a băut. <$■- E x p r. A fi Cil chef = a fi cam ameţit de băutură. Pe la sfirşitul mesei, iată ¡i Vasile pe poartă. Era cu chef. BUJOR, S. 91. Cine-a bea, cu chef să fie! SEVASTOS, C. 257. 3. Bună dispoziţie, voie bun3, veselie; toane bune. Nu spuse nici o vorbă din cele ce aflase de la primar, ca să nu strice cheful petrecerii. BUJOR, S. 122. Cind mă vedea intrind pe uşă, îmi zicea cu chef: he-lie! bine-ai venit, nepurcele! CREANGĂ, A. 46. De mult n-am rîs aşa cit chef. ALECSANDRI, T. 568. Ai noroc că m-ai găsit în chef bun! altmintrele n-aş îngădui un lucru cnre poate da pildă rea. NEGRUZZI, S. I 94. E x p r. A fi cu chef = a fi bine dispus. Cind a ajun; acasă, era foarte vesel, incit nu ştia baba lui ce l-a găsit, de-i aşa cu chef. CREANGĂ, P. 126. (A fi) fără chef = (a fi) prost dispus. Nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi măcar fără chef. IŞPIRES.CU, L. 103. Radu se arătă fără chef, trudit, bolnav. VLAHUTĂ, O. A. 121. 4. Voie, poftă, dorinţă. Pină vine cheful bogatului, Iese sufletul săracului. PANN, P. V. III 73. E x p r. A avea (sau a-i veni) chef (de ceva) = a fi dispus, a avea poftă (să facă ceva). Cine-i contra, să-l vedem, Ca să-l ştie soţii! De-aveţi chef, tovarăşi, bem. COŞBUC, P. I 302. Am un palat şi eu, şi-l duc in spate Oriunde vreau şi după cum am chef: E un palat cu totul de sidef. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 10. în loc să mă mingăie la supărare, îi vine chef de ris. ALECSANDRI, T. 190. A face. cuiva pe Chef = a face cuiva pe plac, a împlini voia cuiva. Lui Stan cheful să i-l fac, Să-mi fiu şi mie pe plac. TEODORESCU, P. P. 587. + Dorinţă ciudată, curioasă, neaşteptată; capriciu, toană. Am chef să te necăjesc. E x p r. A-şi face cheful = a-şi satisface capriciul. 5. (învechit) Tabiet. îşi făcea cheful cu ciubuc şi cafea, după obiceiul oriental. GHICA, S. 349. CHEFĂL, chefali, s. m. Peşte de mare de culoare cenuşie, bătînd în albastru pe spate şi argintiu pe burtă, cu partea superioară a capului mare şi turtită (Mugii capito şi Mugii cephalus). CHEFĂLUÎ, chefăluiesc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se ameţi de băutură, a se îmbăta. De la o vreme se chefă- luieşte Ivan cum se cade, şi unde nu începe a chiui... CREANGĂ, P. 310. Boierii s-o cant chefăluit. ALECSANDRI, T. 554. Vreu să ne intrecem la masă, măcar să ştiu că m-oi chefălui. NEGRUZZI, S. I 222. CIIEFERiST, -Ă S. m. şi f. v. ceferist. CHEFIR s. n. Lapte uşor acidulat, obţinut prin fermentarea pe cale artificială a laptelui dulce cu ajutorul unui ferment. CHEFLÎU,-ÎE, cheflii, adj. Căruia îi plac chefurile; p. e x t. cu chef, ameţit de băutură; vesel, bine dispus. La scara vaporului îi ieşi înainte un camarad chefliu. BART, E. 190. Acest Bacus, fiind de firea lui chefliu, avea pe lingă dinsul lot prieteni de teapa lui. ISPIRESCU, U. 103. Iacă sosea Neculcea, Cam băut şi cam chefliu, Cu cheful de zurbagiu. TEODORESCU, P. P. 546. CHEFNÎ, chefnesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar, despre cîini) A lătra (manifestîndu-şî bucuria, mai ales la vînă- toare). Din urmă II goneau [pe bour] adulmecind patru cîini, înşiraţi unul după altul şi chefnind cu glasuri diferite. SADOVEANU, F. J. 374. Lăsind in urma lor toţi dinii mahalalei lătrind şi chefnind a bucurie. DELAVRANCEA, la TDRG. CHEFNÎT, chefuituri, s. n. (Rar) Faptul de a c h e f n i, lătrat (vesel). Bătaia reîncepe ; mereu se înteţeşte ; Chefnitul e aproape; cit colo frunza sună, Ş-aci c-o detunare, tot zgomotu-ncetează. La ODOBESCU, S. III 88. CHEFTEĂ s. f. v. chiftca. CHEFUÎ, chefuiesc, vb. IV. Intranz. A face. chef, a petrece zgomotos cu băutură şi cîntece. Cei mai bătrini chefuiau, iar fetele ajutau Floricăi să-şi aşeze zestrea în car. BUJOR, S. 35. (Zoe:) O să chefuieşti cu poporul— (Caţavencu . ..:) — Chefuiesc. CARAGIALE, O. I 176. Refl. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile, şi se che- fuiră şi se bucurară, de o ţinură minte cil trăiră. ISPIRESCU, L. 41.' Cum se chefuia, ii venea şi chef de lucru. CONTEMPORANUL, Vn 142. CHEFUL®}1, chefuleţe, s. n. (Familiar) Diminutiv al lui chef; chefuşor. CHEFUŞ0R, chefuşoare, s. n. (Familiar) Chefuleţ. Tot să bei să veseleşti, Chefuşorul să-mplineşti. SEVASTOS, N. 296. CHEHAIĂ, chehaiele, s. f. (învechit) 1. Slujbaş^ vamal; şef de poştă. Iordache Pruncu, chehaiaua, îmi adusese podorojna şi iată-mă iar pe drum. GHICA, S. 246. 2. Intendent al vizirului sau al unui paşă turc, însărcinat cu inspecţia curţii acestora. Acest guvernor general porneşte pe Cara-Mustafa, chehaiaua sa, cu un corp de 10000 de turci... să ocupe Bucureştii. GHICA, S. 109. 3. Reprezentant al domnilor romîni pe lînga Poarta otomană. V. c a’p uchehaie. CHEI, cheiuri, s. n. Ţărm al unei ape amenajat pentru a preveni inundaţiile şi surpările; stradă de-a lungul unui astfel de ţărm (v. splai); loc amenajat într-un port pentru acostarea vapoarelor (v. por t). Venea. .. din Cotroceni pe lingă cheiul gîrlei. PAS, Z. IV 107. [Pietrele] care au fost tîrîte pînă la marginea Oltului stau îngrămădite pe malul lui... ca mulţimea unor emigranţi pe cheiuri, înainte de plecarea vaporului. BOGZA, C. O. 210. Muşat rămăsese tot visătorul... de pe cheiul Galaţilor. GALACTIO N, O. I 131. Nici o vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbîntate. BART, E. 19. — Variantă: cheu (BART, E. 317) s. n. CHÎEE, chei, s. f. 1. Obiect de metal anume făcut pentru a încuia şi a descuia o broască sau un lacăt. în fund, din gaura unei chei izvora o aţă de lumină. SADOVEANU, O. I 434. Aruncau cu uncrop pe la ţîţînile uşii şi în borta cheii. CREANGĂ, P. 250. Bate, doamne, pe lelea De ce ş-a pierdut cheia, C-a rămas lada-ncuiată. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 424. E x p r. A ţine (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ţine încuiat. Clieî» şi lacătul = totul; alfa şi omega, începutul şi sfîrşitul. 2. F i g. Cale de urmat. Cheia creării bazei economice a socialismului este industrializarea socialistă. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 94. <$» Expr. întreprindere- clieîe = întreprindere de importanţă deosebită în economia naţională. Poziţio-clieie = poziţie strategică, industrială, economică etc. de importanţă deosebită. CHEIŢĂ — 401 — CHELFĂNEALĂ 3. Procedeu prin care se poate explica, înţelege sau dezlega ceva; explicaţie, dezlegare. Tovarăşe care... zîmbeşti... dînd faptelor tîlcuri şi tilcultii chei... voi toţi tovarăşii mei, Să ne-nfrăţim voiniceşte puterile. DEŞLIU, G. 34. Mulţi din lectorii noştri vor fi căutat cheia întîm- plărilor lui in lucrurile care-l înconjurau. EMINESCU, N. 83. Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfăţişează personaje şi fapte adevărate, dar camuflate cii ajutorul ficţiunii. Sistem convenţional de cifrare şi descifrare a corespondenţei secrete. Statutele, scrise iii cifre cu cheie, erau păstrate la mine. GHICA, S. 689. ' 4. Unealtă de metal cu care se strîng sau se desfac şuruburile şi piuliţele. Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins şurubul sau piuliţa pe care trebuie să le răsucească. Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau diferite alte mecanisme (jucării,înetronoame etc.). + Mic instrument de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 5. Semn convenţional pus la începutul portativului, pentru a fixa numele notelor şi gradul de înălţime al sunetelor reprezentate prin acele note. Cele mai cunoscute chei sînt cheia sol şi cheia fa. 0. (De obicei la pl.) Vale strimtă între doi pereţi înalţi de stîncă. Cheile Bicazului. Cheile Turzii. 7. (Termen de construcţie, în e x p r.) Cheie de boltă sau (rar) cheia bolţilor = piatra din mijlocul unei bolţi, care susţine toate celelalte pietre; fig. element pe care se bazează înţelegerea sau dezlegarea unei probleme. A apărut oare în plastica noastră ca temă esenţială omul — omul nou ? Acesta este miezul problemei, aci stă cheia de boltă a înţelegerii problemei şi deci şi a felului in care ea trebuie rezolvată de artiştii noştri plastici. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 6/1. Numeroase ciubuce sau nervure... formau in jurul cheii bolţilor nişte largi rozete in formă de stele. ODOBESCU, S. I 443. CHEÎŢĂ,. cheiţe, s. f. 1. Diminutiv al lui cheie (1). Cheiţa geamantanului. 2. (Popular) Cusătură în zig-zag, uneori colorată, cu care se încheie marginile la o cămaşă ţărănească. + Mică întăritură la capătul unei spintecături (făcută într-o stofă) sau la o butonieră, pentru a împiedica .destrămarea materialului. + Gheotoare subţirejfăcută din aţă care serveşte, în loc de butonieră, pentru a încheia nasturele sau copca unei haine, a unei rochii etc. CHEL, CHEĂLĂ, chei, chele, adj. (Despre oameni) Care are chelie, căruia i-a căzut (tot) părul de pe cap; (despre cap) fără păr; pleşuv. Le speriau [pe fete] că, dacă nu se lasă cu cozile strînse pînă le usturau ochit, rămîn chele. PAS, Z. I 219. Îşi scoate pălăria şi-şi şterge binişor cu batista capul chel, lustruit ca fildeşul, apoi se descheie la vestă. VLAHUŢĂ, O. A. II 242. Ginerele împăratului cel chel spuse nevesti-sii ce făcu. ISPIRESCU, L. 171. Să-i cază cosiţa, Să răniiie cheală. TEODORESCU, P. P. 369. (Substantivat) Ce-i lipseşte chelului? Tichie de mărgăritar v. tichie. .4- Fig. (Rar, despre munţi) Care nu are vegetaţie; pleşuv. înaintea lor se ridica un munte chel; nici un arbore; pe jos iarba era păscută. VLAHUTĂ, O. A. III 49. CHELĂR, chelari, s. m. (învechit) Persoană care administra proviziile alimentare, avînd în păstrarea sa cheile cămării, ale pivniţei etc. într-o gospodărie boierească. V. econom. Pot să pricep mai bine cit fură într-un an vatavul şi cheland? NEGRUZZI, S. II 177. Voi, chelari de buţi, Vin să-mi pritociţi, Vin din nouă buţi, Prin oale, Prin cane. TEODORESCU, P. P. 58. CHELĂ1ĂI, chelălăi, vb. IV. I n t r a n z. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîn- ♦ gătoare, ascuţite şi dese. V. s c h e u n a. Dar iată că lighioanele încep să chelălăie. GALACTION, O. I 49. Aiurit de huiduituri, de amzninţările puştilor şi de loviturile tini- chelii, nenorocitul animal fugea făcînd nişte salturi nebuneşti şi chelălăind într-un chip infernal. CARAGIALE O. II 77. Dolfa rău chelălăia. TEODORESCU, P. F. 515. <$>• Fig. (Rar, despre oameni) Copiii tremură, se feresc, încep să chelălăie. STANCU, D. 156. — Variante: schelălui (LESNEA, I. 127, A.LECSANDRI, P. III 206, ŞEZ. VII 66), schilăi (RETEGANUL, P. IV 46), sclliolălăi (HOGAŞ, M. N. 187)_ vb. IV. CIIELĂLAIĂLĂ, chelălăieli, s. f. Lătrătură jalnică, plîngătoare. [Căţelul] venea lingă zăvod, îl măsura cu un ochi ambiguu şi apoi, ca din senin... printr-o năvală în coastă, îl prăbuşea ca într-o prăpastie de spaimă şi de chelălăială. GALACTION, O. I 303. — Variantă: schelălăială (C. PETRESCU.Î. II 226)s. f. CHELĂIiĂÎT1 s. n. Faptul de a chelălăi; chelă- Iăitură, chelălăială. Pare că se şi aude.. . chelălăitul lor [al cîinilor], de bucurie sau de durere. ODOBESCU, S. III 134. — Variantă: sclielălăit (C. PETRESCU, C. V. 148) s. n. CHELĂ1ĂÎT2, -Ă, chelălăiţi, -te, adj. (Despre lătratul cîinilor) PIîngător. Lătrătura lor chelălăită... răsună cu o ciudată monotonie la urechile vinătorului. ODOBESCU, S. III 41. -■$- Fig. (Despre vorbire) Cunoscînd milă în ochii femeii. .. [mutul] repezi cîteva sunete chelălăite şi neînţelese. SADOVEANU, P. M. 259. CHELĂLĂITtÎRĂ, chelălăituri, s. f. Chelălăială. S-auzea pe cîmp clielălăitura unui cîine. + F i g. Exclamaţie nearticulată, rostită pe ton plîngător; tînguire, vaiet. Unde-i?" se zvîrcoli Omu cu o chelălăitură ca a mutidui. SADOVEANU, P. M. 271. Nu trebuie dat creză- mint chelălăiturilor acestor canalii. CARAGIALE, O. II 105. — Pronunţat: -lă-i-, CHELĂREĂSĂ, chelărese, s. f. (învechit) Soţia che- larului; femeie care îndeplinea funcţia de chelar. Peste pivniţele şi peste cămările boierului era chelăreasă Safta. GALACTION, O. I 68. Chelăreasă Banilor, Stăpînă Averilor. TEODORESCU, P. P. 82. CHELĂRÎŢĂ, chelăriţe, s. f. (învechit) Chelăreasă. CHÎLBE s. f. (Mold.) Boală contagioasă care atacă pielea capului, provocînd căderea părului. Oamenii se ung pe cap cu gaiţă (gaz, petroleu) ca să le treacă chelbea. ŞEZ. III 174. CHELB6S, -OÂSĂ, clielboşi, -oase, adj. (Mold.) Care are chelbe; p. ext. chel. Om chelbos. <$• (Substantivat) Chelbosului tichie de mărgăritar nu-i trebuie. NEGRUZZI, S. I 249. CHELBOŞÎ, chelboşesc, vb. IV. I n t r a n z. (Mold.) A deveni chelbos, a cheli. <$> Expr. Doar n-am cliel- boşit! = doar n-am înnebunit! Un galbîn pe cinci chile [de orz]?... doar n-am chelboşit! ALECSANDRI, T. 1541. CHELEMETj chelemeturi, s. n. (învechit, mai ales în expr.) A face cliclemct CU cincva = a lega prietenie, a intra în relaţii cu cineva. Ca vecini, se cunoşteau de pe nume, chelemet nu făceau unii cu alţii. CONTEMPORANUL, Vn 482. Eu văd că nu e treabă să fac chelemet cu dînsa. GORJAN, H. IV 173. CÎIELEŞ, cheleşi, adj. m. (învechit) Chel. A mai rămas un prăpădit de argat de la grădinărie, cheleş şi dosădit, de n-are seamăn pe lume. ISPIRESCU, L. 153. (Substantivat) Bre, cheleş, ce faci tu aici? GORJAN, H. IV 26. CHEIiFANEALA, chelfăneli, s. f. (Familiar) Bătaie zdravănă; ocară, mustrare aspră. îşi primea zilnic porţia ei de clielfăneală. STANCU, D. 494. Plutonieri şi comisari mincară clielfăneală. PAS, Z. III 1491 Ştii c-am mai mlncat i CHELFĂNI — 402 — CHEMA eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGA, P. 298. CHELFĂM, chelfănesc, vb. IV. Tranz. (Familiar) A bate zdravăn; a mustra cu asprime, a ocări. Puţinii prizonieri care se declaraseră de partea lui au fost chel- făniţi de ceilalţi. PAS, Z. III 234. CHEIÎ, chelesc, vb. IV. Intram. A rămîne fără păr, a deveni chel. A chelit încă de tînăr. CHELÎE, chelii, s. f. 1. Căderea părului de pe cap; boală care priciriuieşte această cădere. Reţetă contra cheliei. 2. Porţiune a capului lipsită de păr. Steriu îţi şterse cu o mişcare circulară sudoarea de pe chelia rotundă. C. PETRE3CU, C. V. 25. Directorul general sări in picioare, cu faţa şi chelia parcă i-ar fi turnat o călimară cu cerneală roşie în creştetul capului. REBREANU, R. I 217. Se găteşte în faţa unei oglinzi, îşi piaptănă barbetele şi chelia. CARAGIALE, O. I 196. CHELÎM s. n. v. chilim. ‘ CHÎiLNĂ s. f. v. cliilnă. CHELNĂR s. m. v. chelner. CHELNĂRIŢĂ S. f; v. chelneriţă. CHELNER, chelneri, s. m. (Pe cale de a ieşi din uz) Salariat care serveşte pe consumatori într-un restaurant sau într-o cafenea; ospătar. Oamenii abia se desluşeau prin fumul de ţigară, ţipau la chelneri. CAMILAR, N. II 141. Chelnerii alergau printre mese cu paşi răşchiraţi. C. PETRESCU, S. 149. Chem degrabă chelnerul, plătesc iute şi plec. CARAGIALE, O. II 139. • — Variantă: chclnăr s. m.. CHELNERIŢĂ, chelneriţe, s. f. (Pe cale de a ieşi din uz) Femeie care serveşte pe consumatori într-un restaurant sau într-o cafenea. — Accentuat şi: chelneriţă.-—Variantă: chelnăriţă s. f. CHELONIÂN, chelonieni, s. m. (La pl.) Subclasă de reptile al căror corp, mai mult sau mai puţin rotunjit, este închis îr,tr-o carapace osoasă; (la sg.) reptilă făcînd parte din această subclasă. Broasca ţestoasă este uri chelo- nian. — Pronunţat: -ni-an. CHELTTJÎ, cheltuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A întrebuinţa bani pentru a cumpăra sau a plăţi ceva; (cu sens peiorativ) a risipi, a irosi. Şi-a cheltuit o bună parte din salariu. 1=1 Cine trece, se opreşte... Bea vin, punga-şi cheltuieşte. ALECSANDRI, P. P. 347. 2. F i g. (Cu privire la energie, putere, timp etc.) A întrebuinţa, a consuma, a folosi. Pentru a stabili normele alimentare, trebuie să şti?n cită energic cheltuieşte organismul în 24 de ore. a Stătuse noaptea pînă tîrziu ca să-şi scoată timpul cheltuit cu garda. V. ROM. noiembrie 1953, 131. In anii 1902-1904 muncitorii au cheltuit multă energie în lupta pentru cucerirea comitetelor corporaţiilor. IST. R.P.R. 456. -0» Refl. pas. Expansiunea forţelor psihice, neputîndu-se cheltui în afară, se va concentra înăuntru. GHEREA, ST. CR. II 298. Refl. (Franţuzism, despre oameni) A-şi consuma, a-şi risipi forţele intelectuale sau fizice. Uite Spallazini cum se cheltuieşte şi se agită. CAMIL PETRESCU, T. II 191. CHELTUIALĂ, cheltuieli, s. f. 1. Faptul de a cheltui; consum, întrebuinţare de bani; (concretizat) bani cheltuiţi, sumă de bani întrebuinţată pentru a cumpăra sau pentru a plăti ceva. Am avut cheltuieli mari luna aceasta. cn Consiliul de conducere poate face cheltuieli numai în cadrul prevederilor bugetare. STAT. GOSP. AGR. 29* Banii toţi care dumneata ai fost atita de bun de a-mi dă i-am dat pentru cheltuiala tipăririi istoriei. KOGĂLNICEANU, S. 103. Expr. Cu (sau pe) cheltuiala Cuiva = cu mijloacele băneşti oferite de cineva. Ne-a aşezat bunicul in gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. CREANGĂ, A. 25. Guvernul a ordinat să se imprime operele lui [Puşkin] cu cheltuiala statului. NEGRUZZI, S. I 336. Bani de cheltuială = bani destinaţi cheltuielilor curente. Tată... dă-mi acum bani de cheltuială şi haine de premeneală, că plec. POPESCU, B. II 12. Te rog să-mi dai bani de cheltuială. CREANGĂ, P, 185. (Familiar) A da cuiva (hani) dc cheltuială = a chelfăni, a bate. Ei, las’ că ţi-oi da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pintenatulel CREANGĂ, P. 65. A se puhe pe (sau a intra în) clicltuială = a cheltui mai mult ca de obicei. A băga (pe cineva) în (sau la) cheltuială = a face (pe cineva) să cheltuiască bani mulţi. 2. (în contabilitate, la pl.) Rubrică unde se trec sumele cheltuite. S. (Nunîai în e x p r.) Cheltuieli de judecată = sumă de bani pe care este obligată s-o plătească, pe baza unei hotărîri judecătoreşti, partea care a pierdut un proces. 4. F i g. Irosire, risipă. Se vedeau perechi învîrtin- du-se tot timpul în loc, cu o cheltuială de graţii şi cu o expresie de mulţumire ce te făcea să zîmbeşti. VLAHUŢA, O. A. III 5. CHELTUÎRE s.. f. Acţiunea de a cheltui; (rar) folosire, întrebuinţare de bani; (mai des f i g.) consumare de timp, de energie, de putere etc. CHELTUITOR, -OARE, cheltuitori, -oare, adj. Care cheltuieşte mult, care dă bani cu uşurinţă pe lucruri de prisos; fără chibzuinţă, căruia îi place să cheltuiască; risipitor, mînă-spartă. Om cheltuitor. (Substantivat) Nu fii zgîrcit, căci banii strîngătorului intră in mina cheltuitorului. NEGRUZZI, S. I 248. — Pronunţat \-tu-i-. CHEMĂ,, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune cuiva să se apropie, a invita pe cineva (adesea rostindu-i numele sau întrebuinţînd o interjecţie, un gest etc.) să vină aproape (sau într-un loc anumit). Frate-meu o cheamă pe mama. STANCU, D. 313. Duduca Leona... a chemat cu dragoste prefăcută pe Colţim. SADOVEANU, N. F. 35. într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară şi le'zice... CREANGĂ, P. 19. 'Mă chemi, drăguţă? Iată-mă-s. ALECSANDRI, T. 263. Şi strigă seara pe lună: Hai, mindrăy la apă bună! Şi mă cheamă dimineaţa: Hai, mindro, de-ţi spală faţa/ JARNÎK-BÎRSEANU, D. 49. <0* Fig. Sînt suflet blestemat. Întîmplările mă cheamă unde miroase a sîtigc şi a praf de puşcă. SADOVEANU, O. I 422. (Complinit prin «pe nume») Pleacă gura la ureche-t, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Atunci Ileana Simziana... le chemă pe nume. ISPIRESCU, L. 28. Refl. reciproc. (Poetic) Paseri mărunte, stro- pite cu felurite colori, se chemau de pe virfitri de nuieluşe mlădioase. SADOVEANU, O. III 355. Intranz. O păsărică cu pieptul cărămiziu chemă de cîteva ori pe o ramură, cu viers subţire—apoi se mistui in desişul de alun. SADOVEANU, O. IV 486. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «Ja») A pofti să participe la o acţiune, la un eveniment etc.; a solicita, a apela la..., a ruga. Ipate se trezeşte într-o zi cu socru-său, că vine şi-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. CREANGĂ, P. 169. Tatăl meu... chemă pre naşu-meu Păcală, mă încredinţa lui şţ apoi muri. NEGRUZZI, S. I 247. -$* A striga. Curînd aveţi să mă plîngeţi; în van aveţi să mă chemaţi; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. A îndemna, a mobiliza la o acţiune comună. în cinstea zilei de 1 Mai colectivul nostru de muncă a chemat la întrecere celelalte colective. 1=3 Partidul cheamă pe muncitori, tehnicieni şi ingineri să se preocupe necontenit de ridicarea pro- ♦ CHEMARE — 403 — CHEPENG ductilităţii muncii şi de reducerea preţului de cost. GHEOR- GHIU-DEJ, î. DEM. 20. Vă chem. să luptăm. Vă chem s-alipiţi glasul de-al meu. Vă chem să măriţi puterea de-a- salt a forţelor păcii. BANUŞ, B. 110. -f- (Poetic) A evoca. Prindeau toţi a vorbi de trecutul prăpădit in negura de singe, chemau umbrele vitejilor, şi in pacea luncilor, in rumeneala flăcărilor, se închegau şi luau zbor legendele străbunilor. SADOVEANU, O. I 129. 8. A ordona, a impune cuiva să se prezinte într-un anumit loc, în faţa unei autorităţi (pentru a îndeplini o obligaţie): ■$> E x p r. A chema în judecată = a cita în justiţie. A Chema la ordine = a cere să se respecte disciplina şi liniştea. A chema sub arme (sau sub drapel) >= a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. 4. F i g. A scoate, a aduce. Adori Frumosul?... Nu-l căta prin nori: învaţă tu de-l cheanjă la lumină. TOMA, C. V. 174. , II. 1. Tranz. u n i p e r s.  se numi, a avea numele... O cheamă Agripina pe nevastă-mea. STANCU, ,D. 257. Să ştii că mă cheamă Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 88. De-acum înainte să ştii că te cheamă Harap-Alb, aista ţi-i numele. CREANGĂ, P. 207. Cum te cheamă, măi copile? — Ca pe tatăl meu, Călin. EMINESCU, O. I 84. Minciună... Nu mă cheamă nici Pirlea, nici)Lăcustă. .. mă cheamă Pepelea. ALECSANDRI, T. 397. Refl. pas. Ce fel de vorbă-i asta, tată... la d-ta j urşii se cheamă găini? CREANGĂ, P. 188. La noi, ea se j cheamă... cum se va fi chemtnd?. .. Ştiu desigur că în \ judeţele de munte ale Moldovei.. . poartă numele de ierunci. j ODOBESCU, S. III 33. Refl. însă eu am bani şi minte, \ Căci mă chem jupîn Arvinte. ALECSANDRI, T. 317. Eu • mă chem acum Leonte Dianeu, sau Leonachi Dianeu. \ BUDAI-DELEANU, Ţ. 66. . ■ i 2. Refl. i m p e r s. (Familiar) A însemna, a se ; zice, a se socoti, a se înţelege, a considera. Ca să ttu se ! cheme că a murit la puşcăria lor, călăii l-au trimis fpe : I. C. Frimu] la spital. PAS, Z. IV 115. Ho, mă! ce vă j esteî zise Zaharia, sărind ca un vultur între dinşii. Casă | de oameni de treabă, se cheamă asta? CREANGA; A: 113. ; ^ Expr. Se cheamă că... = e vorba că..., vrea să j zică, doar. Apoi să-mi daţi tohoarcă, opinci şi căciulă, ' că de-acu se cheamă că vine iarna. SADOVEANU, B. 24. CJtlEMĂRE, chemări, s. f. Acţiunea de a chema i (ii rezultatul ei. : 1. Exprimare (prin rostirea sau strigarea numelui, printr-o interjecţie, prin gesturi, printr-o scrisoare etc.) : a dorinţei ca cineva să vină aproape sau să se prezinte , undeva; invitaţie. Din adtncuri veni plîngerea singura- ; tică şi duioasă a bulinei, ca o chemare omenească, i SADOVEANU, O. I 305. Atunci te chem; chemarea-mi ! ascidta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface? EMINESCU, O. I 120. Din sfera mea venii cu greu Ca să-ţi urmez chemarea. EMINESCU, O. I 170. -$>• (Determinat j prin « la întrecere ») Chemările la întrecere sînt un puternic \ stimulent în muncă. Proclamaţie. Chemările de 1 Mai \ ale Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Rdmîn. \ 2. Ordin, dispoziţie, convocare, invitaţie cu caracter j oficial (adesea scrisă) de a se prezenta în faţa unei autorităţi, pentru a îndeplini o obligaţie. V. citaţie, j Chemare sub drapel. Chemare în judecată, a Şiruri de plăieşi ureîndu-se la chemarea unui bucium. ALECSANDRI, - lil TDRG. j 8. Fig. înclinaţie, vocaţie. în aceşti oameni am ■ simţit... căldura chemării dăscăleşti. GALACTION, O. I ! II. Misiune, menire, însărcinare. Ei şi-au plinit che- : marea lor Şi i-am văzut murind uşor. COŞBUC, P. I 151. ■ Învăţătorul îmi pare a fi un tînăr de ispravă, care-şi pri- \ cepe chemarea. VLAHUŢĂ, la TDRG. \ 4. 'Strigăt, ţipăt, urlet. Fiara scoase deodată o che- ! mare sfîşietoare şi dureroasă, un glas de durere fără nume. 6ADOVEANU, P. S. 42. - . •• i CHEMĂT, -Ă, chemaţi, -te, adj. Care posedă însuşirile, mijloacele, priceperea necesară pentru ceva; desti- tiat, menit. (Substantivat) Toţi chemaţii şi nechemaţii. CHEMĂTOR, -OĂRE, chemători, -oare, adj. (Literar) Care cheamă; fig. îmbietor, ademenitor. Străzile se desfac ca nişte braţe uriaşe, pline de surprize, chemătoare şi vii. SAHIA, U.R.S.S. 61. Aude-n depărtare Glas de clopot chemător. ALECSANDRI, P. II 33. (Popular, substantivat) Persoană care invită pe cunoscuţi la nuntă; vornicel, druşcă. Ia ieşi pîn-afară, C-afară te cheamă Doi-trei chemători, Juni colindători. TEODORESCU, P. P. 18. ~ CHEîIBRICĂ s. f. (învechit) . Ţesătură de bumbac, vopsită şi lustruiri. Pleoapa de brad uscat [a coşciugului] îmbrăcată in chembrică verde. DELAVRANCEA, S. 153. Chembrica roşie ce îmbrăca sicriul. VLAHUŢĂ, O. A. III 141. CHENAR, chenare, s. n. 1. Margine (de culoare sau desen deosebit) pe care o au unele lucruri; bordură. 'Pereţii au chenare mari de lemn sculptate care încadrează picturi din secolele veneţiene. CAMIL PETRESCU, T. II 173. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu, lat pe muche, şi altul pembe, îngust pe buză. CARAGIALE, O. I '151. Luă cu dînsa. . . o basma cu chenar pe margine. ISPIRESCU, L. 194. Fig. Bărbuţa tunsă mult spre obraji şi potrivită pe buza de jos cu briciul dă feţii sale palide un chenar hotărît. V. ROM. noiembrie 1953, 85. Soarele, la zori, şerpuieşte munţii Triestului cu chenare de rubin. DELAVRANCEA, S. 70. Bordură simplă sau cu înflorituri în jurul unei pagini; linie groasă care înconjură anumite articole sau anunţuri în ziar. 2. Rînd, şir de sculpturi care încadrează ferestrele sau ¡uşile unei clădiri. V. c i u b u c. > S. (Rar) Ramă, cadru, pervaz (la uşi sau la ferestre). O uşă lăturalnică se deschise şi chenarul ei se umplu cu înfăţişarea neagră... a unui călugăr înalt. HOGAŞ, DR. •243.- n—PI. şi: chenaruri (HOGAŞ, DR. II 185). CEENĂRTJÎ, chenăruiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A împrejmui cu chenar. Suflecară minecile chenăruite in stacojiu. DELAVRANCEA, S. 46. . ■ —Variantă: chiniirui (DELAVRANCEA, S. 121) vb. IV. OHENZtNĂl, -Ă, chenzinali, -e, adj. (Cu privire la plata unei sume de bani) Care se face o dată la 15 zile. (Adverbial) Plata salariilor se face chenzinal. : .'CHENZINĂ, chenzine, s. f. Salariu cuvenit unei per- 'soane plătite cu luna pentru munca depusa timp de 15 zile. Nici pină acum nu ne-a venit chenzina. DUNĂ- IREANU, CH. 92. ( CKEOTOÂIîE, cheotorij s. f. (Şi în forma cheutoare) 1. Mic semicerc de aţă, de şiret, de stofă etc. cu care se încheie nasturii de la o haină. îşi deznoda cheutorile bîănilor, gîfiind. C. PFTRESCU, S. 125. Mă simţii apucat 'de ' mini, de braţe, de umere, de cheotoarea surtucului. HOGAŞ, M. N. 29. Dintr-o sută de fuioare, Mi-a făcut o cheutoare. MARIAN, S. 139. 2* Tăietura din partea stîngă (sau dreaptă) a reverului hainei; butonieră. Gătit cu cravată roşie, cu flori la cheutoare... Robea intră in bufet. DUNĂREANU, CH. 154. ' 8. (Regional) Loc unde se împreună bîrnele la colţurile caselor; coama sau culmea casei în locul unde se împreună cu căpriorii. în curtc cine-a-nt’> at ? Poate-s nişte peţitori, Şi se ţin la cheutori? MARIAN, S. 109. *—Pronunţat: che-o— Variante: chcutoare, cliiao- to&re (odobescu, s. ii 297), chioto&re (slavici, ©. n 280, BĂLCF.SCU, O. II 258) s. f. CHEPfiNG, chepenguri, s. n. (Popular) 1. Uşă de pivniţă aşezată orizontal, la nivelul podelei; p. ext. intrare, deschizătură la un beci care se închide cu o CHERA — 404 — CHESON astfel de uşă. Cerul tremură ca-n vis Pe chepengul larg deschis. BANUŞ, B. 27. Iese din beci... închide chepengul la loc. CARAGIALE, O. I 267. + Capac aşezat orizontal sau înclinat la intrarea în magazia unui vapor sau a unui şlep. Prin deschizătura pătrată.. . cădea în jos, în şlep, o cutie de lumină cu patru feţe, înconjurată de umbră. .. Sus vibra cerul albastru în chepengul pătrat. DUMITRIU, B. F. 153. 2. (Rar) Oblon la o fereastră, la un galantar sau la o uşă de prăvălie, care se poate ridica şi lăsa vertical. Loc. a d v. în chepeng = putîndu-se ridica şi lăsa vertical. Ferestrele calului de sus... întărite cu vergele de fier şi cu obloane ce se trăgeau în chepeng. ODO- BESCU, S. I 127. CHfiRA s.f. art. (Grecism învechit)'Cucoană, doamnă. Eram... in contact mai des cu chera Sofiţa. GHICA, S. 297. Chera Nastasia [titlul unei piese], ALECSANDRI, T. I 381. CHERCHELÎ, cherchelesc, vb. IV. Refl. (Familiar) A se ameţi de băutură, a se afuma. — Variantă: chirchili (DUNĂREANU, CH. 65, CONTEMPORANUL, Vn 148) vb. IV. CHERCHELÎT, -Ă, chercheliţi, -te, adj. (Familiar) Uşor ameţit de băutură; afumat. Au avut nenorocul să se prezinte lui Nicolaie Filipescu chercheliţi, iar acesta i-a dat afară şi a deschis ferestrele să iasă duhoarea de alcool. PAS, Z. II 220. — Variantă: chirchilit, -ă (DUNĂREANU, CH. 72) adj. CHERCI, cherci, s. m. Nume dat în comerţ scrumbiei sărate şi conservate. Salată de cherci. CHEREM s. n. (în e x p r.) (A îi) la cheremul cuiva = (a fi) Ia discreţia, la dispoziţia, la bunul plac al cuiva. Aproape toţi făceau... muncă de slugi şi de trepăduşi la cheremul stăpînilor. PAS. Z. I 256. Bine că i-am prins portretu la mînă.. . de-acum ii la cheremul meu. ALECSANDRI, T. i 202. (învechit) A avea pe cineva Ia cheremul său (sau lui) = a avea pe cineva la mînă, a dispune de cineva. Boierii, în a căror mînă se afla aparatul de stat, storceau tot mai mult vlaga ţărănimii, lăsate cu totul la cheremul lor, pretinzînd tot mai multe zile de clacă. LUPTA DE CLASA, 1953, nr. 1-2, 98. Hiotoglu te avea la cheremul lui, după cum zic turcii, căci avea la îndămînă un arsenal întreg. GHICA, S. 350. (Rar, învechit) A nu-i veni cuiva )a cherem = a nu-i veni la socoteală, a nu-i conveni.* Să rup zapisu?... Nu-mi vine la socoteală!... Să-i dau pe Măndica?.. . Nii-mi vine la cherem! ALECSANDRI, T. I 328. CHERESTEA, (2) cherestele, s. f. 1. (Cu sens colectiv) Lemn de construcţie; lemnăria întrebuinţată într-o construcţie. Sania lui Lipa, mare, greoaie, cu cheresteaua petecită îtitr-o mie de locuri, rupea încet zăpada de pe marginea drumului. GALAN, Z. R. 258. Vrea să-şi tirgu- iască lînă ori cherestea de la munte. ODOBESCU, S. I 375. 2. F i g. (Familiar) Constituţie solidă; structură osoasă, osatură. Putea... să dea ascultare tovarăşilor de la conducere, intrind în sanatoriu, pentru a-şi drege, cum spunea, cheresteaua. PAS, Z. II 79. E un om cu o cherestea uriaşă; un cap ca de taur, părul negru des, barba şi mustăţile aspre şi împîslite. CARAGIALE, O. I 287. CHERESTEGERÎE, cherestegerii, s. f. (Rar) Depozit mare de cherestea; comerţ cu cherestea. — Variante: clicrestigirie (CARAGIALE, O. I 65), che- rest^îe (IBRĂILEANU, S. 41) s. f. CHERESTEGÎE s. f. v. clicrestegcrie. CHERESTEGIU, cherestegii, s. m. (Rar) Negustor de cherestea; cel care lucrează cheresteaua. Diferenţele cari există.. . între cherestegiu, dulgher, timplar, strungar şi cbenist. GHICA, S. 235.7: — Variantă: chiristigiu (D. ZAMFIRESCU, R. 6) s. m. CHERESTIGIRÎE s. f. v. chcrcstegeric. CHERHANA, cherhanale, s. f. Construcţie (făcută pe marginea apelor) în care se găsesc instalaţii speciale pentru prepararea, conservarea şi transportarea peştelui; întreprindere mică pentru prepararea, conservarea şi transportarea peştelui. Un pescar de la noi din Ceatal umblă din cherhana in cherhana şi ridică oamenii. DAVI- DOGLU, O. 72. Corabia ancorase în faţa cherhanalelor şi căta mindră în apa limpede a Dunării. DUNĂREANU, N. 99. CHERStN, chersine, s. n. (Regional) Albie nu prea mare, dar adîncă, întrebuinţată (de obicei) pentru plămă- ditul pîinii. A intrat în foişor logofeteasa Maria, îmbujorată la obraz şi purtind un chersin de plăcinte poale-n brîu, chiar atunci scoase din cuptor. SADOVEANU, N. P. 55. Turna zăr pentru dini intr-un fel de chersin larg şi unsuros. HOGAŞ, M. N- 190. [Iedul] cel mijlociu ţuşti! iute sub un chersin. CREANGĂ, P. 23. CHERVAN, cliervane, s. n. (învechit) 1. Car mare pentru transportul mărfurilor şi al persoanelor. V. braşov e a n c ă. Trebuie să fi avut hazul lor călătoriile acelea cu chervanul. M. I. CARAGIALE, C. 75. Azi trebuie să cadă de la Galaţi chervanele cu băcălii. • HOGAŞ, DR. 258. Chervane vechi, căruţe cu bucate Se duc spre munţi şi curg mereu din zare. IOSIF, V. .69. în urmă-le venea un chervan mare mocănesc, plin pînă in coviltir de sipe- turi. ODOBESCU, S. I 95. 2. Şir lung de trăsuri sau de care; caravană. [A pornit] pîn Braşov, spre părţile apusului către Lipsea, în chervan, cum umblau negustorii p-atunci. CARAGIALE, O. III 38. Chervanul se ţinea lanţ; sute de trăsuri mergeau lin pe şleau, una după alta. GHICA, S. 323. CHES interj. (învechit) Exclamaţie care se rostea ca . un ordin sau ca un semnal pentru tăierea capului unui osîndit sau al unui prizonier. Cind olteanul zicea ches!, capul şi zbura. GHICA, S. 117. •$> E x p r. A îace ches = a tăia (capete). O mulţime de căpăţîni tăiete... Pricepi deodată, cum îl vezi, că le-au făcut ches pe toate, în vremea răzmeriţei. ALECSANDRI, T. 1242. CHESAT s. n. (învechit) Lipsă de vînzare, lipsă de bani, criză comercială. Şi mai ales că bîntuia p-atunci mare chesat asupra tirgului, i s-a scurtat omului creditul de tot. CARAGIALE, O. III 39. CHESĂGÎ, chesăgesc, vb. IV. T r a n z. (Popular) A tăia (pe cineva) în bucăţi, a căsăpi, a măcelări. Vai, săracii arnăuţii, Cum ii chesăgeşte turcii! TEODORESCU, P. P. 483. CHESEA S. k. v, chisea. CHESON, chesoane, s. n. 1. Vehicul pentru transportul muniţiei, format din două părţi legate între ele printr-un ochi de împerechere, pe fiecare parte fiind montată cîte o Iadă de tablă închisă, prevăzută în interior cu compartimente. Caii... trăgeau în linişte chesoanele cu obuze. CAMILAR, N. I 430. Chesoanele şi tunurile porneau huruind înăbuşit. SADOVEANU, O. VI 19. Ce facem cu cele trei sute de chesoane cu muniţii? CAMIL PETRESCU, T. II 459. 2. Fiecare dintre despărţiturile cu pereţi metalici care se fac la o navă, cu scopul de a evita pătrunderea apei în întreg vasul în caz de avariere. 3. Construcţie de forma unei cutii, care se introduce, sub apă şi în care, după secarea interiorului, se fac lucrări de fundaţie (pentru stîlpii unui pod etc.). CHESONIER — 405 — CHIABURAN chesoniEr, chesonieri, s.f m. Muncitor care lucrează la un cheson (3). — Pronunţat: -ni-er. CHESTIE S. f. v. chostiimc. CHESTIONA, chestionez, vb. I. T r a n z. A pune întrebări cuiva (rrîai ales unui elev, Ia şcoală) pentru a-1 face să spună ceea ce ştie în legătură cu o anumită problemă. După ce au citit un volum, în momentul cind îl predau, [copiii] sînt chestionaţi. SAHIA, U.R.S.S. 129. — Pronunţat: -ti-o-, CHESTIONAR, chestionare, s. n. Listă de întrebări, alcătuită după o normă fixată în prealabil, cu scopul de a obţine (prin răspunsurile primite) informaţii asupra unei persoane sau a unor lucruri. Chestionar lingvistic. ca Aştept răspunsul d-tale la chestionarul propus. CARA- GIALE, O. VII 272. — Pronunţat: -ti-o-. CHESTltÎNE, chestiuni, s. f. (Şi în forma chestie) 1. Problemă de importanţă teoretică sau practică, care face obiectul unor preocupări, unor cercetări, unor discuţii. Desconsiderarea chestiunilor mărunte împiedică întocmirea metodică a unui'plan just de muncă. GHEOR- GHIU-DEJ, ART. CUV. 35. înţelege, măi tovarăşe, că asta nu-i mimai chestiunea lui Anton... E chestiunea noastră a tuturor şi într-o zi va trebui să răspundem că l-am lăsat să se zbată singur. DAVIDOGLU, M. 54. Nu se mai poate spune nimica nou în această chestie. IONESCU-RION, C. 30. Să aprofundam puţin chestia şi să vedem cum stau lucrurile. GHEREA, ST. CR. II 22. Din toate chestiile cîte s-au discutat de la glorioasele evenimente din 11 iunie încoa, cea mai grea, cea mai delicată şi totodată aceea care a iscat mai multe patimi in ţară este, fără îndoială, chestia de a face pe ţăran proprietar. BĂLCESCU, O. I 233. -ţf- Chestie (sau chestiune) de încredere = împrejurare în care cel care acţionează se bucură de deplină încredere. E x p r. lucrul, problema sau persoana în (sau din) ehestiunc (sau chestie) = lucrul, problema sau persoana despre care este vorba. + întrebare (pusă de examinatori elevilor). La examenul de geografie s-au dat două chestiuni. 2. (Familiar) Întîmplare, lucru de orice fel. Aşteaptă puţintel, lliuţă... să spun şi tătucăi chestia. SADOVEANU, N. F. 39. — Pronunţat: -ti-u-, — Variante: clii'Sfic, (învechit) «vistie (russo, s. 114.), (învechit) cestitine (macedonski, O. III 82, CARAGIALE, O. VII 512, GHICA, A. 650) s. f. CHESTOR, chestori, s. m. Şeful unei chesturi poliţieneşti. CHESTÎRĂ, chesturi, s. f. Organ poliţienesc în regimul burghezo-moşieresc, imediat superior unui comisariat şi funcţionînd numai în oraşele mari. + Localul în care era instalat acest serviciu. CHETĂ, chete, s. f. Acţiunea de a aduna de la public sume de bani destinate unui anumit scop. CHEUTOĂRE s. f. v. cheotoare. CHEZAŞ, -A, chezaşi, -e, s. m. şi f. 1. (învechit, mai ales în legătură cu verbele «a fi», «a sta», «a se pune » etc.) Persoană care garantează cu averea sa pentru o datorie făcută de altul; p. e x t. persoană care îşi ia. răspunderea pentru purtările cuiva, care garantează pentru moralitatea cuiva. Sînt chezaş pentru dumnealui. NEGRUZZI, S. III 124. F i g. Şi gonesc prin vînt ştafete ... Dînd ecou De sporul nou, Chezaş liniştii de mîine. TOMA, C. V. 403. Satul stă în fundul unei văi scobite de apaŞuşiţa... casele nu se văd, dar fumul din ogeacuri stă chezaş pentru ele. RUSSO, O. 155. Ca martur de ere-1 dinţă, chezaş de neuitare, Păstrează suvenirul acelui depărtat. ALEXANDRESCU, M. 74. 2. (Rar, numai la m.) Bucată de lemn pe care se aşază un obiect pentru'a evita contactul lui direct cu pămîntul; căpătîi. Buţile stau bine înţepenite pe chezăşii lor. ODOBESCU, S. I 84. CHEZĂŞIE, chezăşii, s. f. (învechit, astăzi numai f i g.) Faptul de a garanta (material sau moral) pentru altul (v. garanţie); (concretizat) obiect pe care îl păstrează creditorul pînă cînd i se achită datoria (v. amanet, zălog). Nu vei putea să te mai întorci acasă decît pe bună chezăşie. SLAVICI, O. I 153. Popa îi făcu totodată şi hîrtia de chezăşie, pe care trebuia să o dea comisarului înainte de a pleca. SLAVICI, O. I 157. Expr. Ba că cliinr v. ba. (în comparaţii, urmat de «ca 5, « cum * sau « decît o) Bahlui! locaş de broaşte! Rîu tainic, fără maturi, Ce dormi chiar ca un paşă pr patul tău de glod. AI.ECSANDR1, P. A. 72. Un şoiman de armăsar Care zboară. . . Şi înningiură pămîntul Mai uşor chiar decît vîntul! ALECRANDRl, P. (I 177. Am picat în negru locti Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc! JARNÎK- BIRSEANU, D. 179. <$>• (Arntă că ceea ce se întîmplâ este neaşteptat sau de necrezut) Toată lumea era grăbită, unii chiar fugeau, ca şi tind i-ar fi alungat cineva din% urmă. REBRF.ANU, R. ] 16. Moş Nichifor era şi geambaş de cai şi, cînd ii venea la socoteala, făcea schimb, ori vindea cîtt o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. A ei joc părea un zbor Chiar de flutur sprinteior. ALEC- SANDRI, P..I1 ISO. ^ (înaintea unui substantiv sau pronume) însuşi, singur. Chiar dumneata te vei duce la : judecată. DUMITRIU, V. L. 60. Un duşman de lup — şi-a- ! poi ştifi care? — chiar cumătrul caprei. trăgea cu urechea la păretele din dosul casei. CREANGĂ, P. 21. Copilul cu bobocii era chiar copilul lui. EMINESCU, O. I 84. ! Dar ce sînt acele stele? Sint chiar lacrimile mele, Ce din : ochii-mi au zburat Şi pe cer s-au aninat. ALECSANDRl, P. A. 85. 2. Pînă şi, încă şi. Chiar prin somn, chiar prin vis, îşi urmărea gîndul hotărît. C. PETRESCU, A. 352. Ne făgăduim chiar a ne jerfi dacă aceasta va putea să-ţi aline oarecum mîhninle. ISPIRESCU, L. 12. Voioşi ca şoimul cel uşor Ce zboară de pe munte, Aveam chiar pene la picior, Şi-aveam şi pene-n frunte. ALECSANDRT, P. A. 204. <ţ>- (întărit prin * şi ») Jură-mi-te pe ascuţişul paloşului tău dă mi-i da ascultare şi supunere întru toate, chiar şi-n foc de ţi-aş.zice să te arunci. CREANGĂ, P. 206. însă tot ai ştiut, chiar şi în materie de vînăiorie, să urmezi pămînteş- tile lui poveţe. ODOBESCU, S. III 11. Şi de dragul dumi- tale Ştie chiar şi sfîntul soare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 15. *4- (Precedat de « ba ») Ba încă, ce e mai mult. Ba chiar se făcuse buclucaş, hărţăgos şi de tot hapsin, cînd sta cîte două-trei zile pe lîngă casă. CREANGĂ, P. 111. (Precedat de «nici») Nici măcar. Pentru mîndra care-mi place Nici părinţii n-au ce-mi face, Nici judele satului, Nici chiar domnii sfatului. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 11. (Urmat de o propoziţie concesivă introdusă prin * dacă» sau «de») Şi dacă. în casa unui prietin eu am să mă aşez chiar dacă nu mă pofteşte nimeni. SADOVEANU, B. 96. Mîndră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 384. 3. (în legătură cu noţiuni temporale) încă (de pe vremea aceea). Nu cumva să se întimple ca vreunui cititor ... să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mină, mai nainte chiar de a fi intrat in materia ei. ODOBESCU, S. III 11. Ist copil chiar din pruncie Maica sa mi l-a dai mie. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. în realitate, de fapt, adevărat, într-adevăr. Nu că zic eu, dar chiar vine, iacătă-lă-i! CREANGĂ, P. 121. [Pe scutj se zărea O lupoaică argintie, Ce părea a fi chiar vie. ALECSANDRI, P. II 10. Şi Chira cum se ruga, Turcii chiar se-nduioşa Ş-un pic o mai aştepta. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 495. CHIAR2, -A, chiar, -e, adj. (Frecvent în textele vechi, reluat uneori de scriitori mai noi, în scopuri stilistice) Clar, limpede, lămurit. Nu vedeţi' ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară? EMINESCU, O. I 48. Ţiganul, care n-auzisă Niceodată răsunare chiară Ca aceasta, stete cu gîira închisă. BUDAI-DELEANU, Ţ. 180. 4^ (Astăzi în expr.) Din chiar senin = pe neaşteptate, fără nici un motiv. Din chiar senin mi-a crescut mie un corn. RETE- GANUL, P. II 79. <$>• (Adverbial) Ce pagubă că nu-mi spusă... mai chiar şi mai curat. BUDAI-DELEANU, Ţ. 330. CHIÂSM, chiasme, s. n. Figură de stil care constă în aşezarea , a două perechi de cuvinte în ordine încrucişată. — Pronunţat: chi-asm. CHIAU interj. (De obicei repetat) Onomatopee care imită urletul cîinilor (mai ales al celor de vînutoare). Doi copoi tineri au dat glas: chiau-chiau! şi-un cerb cu douăsprezece clenciuri a ieşit în luncă. SADOVEANU, D. P. 82. CHÎBIŢ, chibiţi, s. m. Cel care asistă la jocul de cărţi al altora, privind fără să joace el însuşi. îşi număra, ca un maniac ce este, cele cîteva sute de lei pe care are să le dea acuşi-acuşi... pentru ca să se vaiete apoi... la toţi chibiţii din spate. C. PETRESCU, S. 108. Un chibiţ : Ce-ţi stă-n coastă la un joc de bacara. TOPÎRCEANU, M. 11. , CHIBRÎT, chibrituri, s. n. Beţişor de lemn avînd la j un capăt o măciulie de pastă inflamabilă, care se aprinde CHIBRITELNIŢĂ — 407 — CHICHIŢĂ printr-o frecare uşoară şi serveşte pentru a transmite focul. Freacă un chibrit şi aprinde opaiţul cu lumina tremurată. C. PETRESCU, S. 56. Scoase o pungă de tutun, işt făcu o ţigară groasă şi începu să caute prin casă o cutie de chibrituri. BART, E. 345. Se apropie cu sfială de mine şi, fără să mă aştept, aprinse un chibrit, de era cit pe ce să-mi pîrîească musteţile. HOGAŞ, M. N. 237. Dă-i o pîr- leala bună cu nişte chibrituri de ieste, care ard mocnit. CREANGĂ, A. 111. — PI. şi: chibrite. CHIBRITELNIŢĂ, chibritclniţe, s. f. 1. Suport de porţelan, de metal etc., în care se fixează cutia de chibrituri şi pe care se freacă chibriturile pentru a le aprinde. Dan luă chibritelniţa din mijlocul mesei ş-o dete ceva mai la o parte. VLAHUŢĂ, O. A. III 118. 2. (Neobişnuit) Brichetă1. Aprinsei, in loc de lampă, fitilul cu benzină al unei mici chibritelniţi de buzunar. HOGAŞ, M. N. 86. CHIBZ, chibzuri, s. n. (învechit, numai în e x p r.) A sta (sau a intra) In (sau la) chibz (sau chibzuri) = a sta pe gînduri, a se gîndi, a reflecta, a şovăi. Te văz că stai încă la chibzuri, neştiind ce cale să apuci în lume. ISPIRESCU, U. 22. Intră la chibzuri, cum ar face să prinză pe aceşti hoţi cutezători. ISPIRESCU, L. 372. Măicuţa ţi-o spus bine Că nu mă dă după tine, Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Şi tot finul4dintr-un car... Ba şi-a- tunci în cliibz va sta: Dă-mă după tin', ori ba? JARNÎK- BÎRSEANU, D. 277. CHIBZUÎ, chibzuiesc, vb. IV. T r a n z. 1. A judeca cumpănind toate eventualităţile, a socoti, a se gîndi, a reflecta, a medita. A chibzuit că tu eşti mai cuminte decît băiatul lui. PAS, Z. I 165. Arendaşul chibzui că la despărţire trebuie să ştii cu cine ai călătorit. REBREANU, R. I 14. A b s o 1. Unii s-au învoit, alţii au mai chibzuit, cum i-a minat mintea şi simţirea pe fiecare! REBREANU, R. II 12. Le-au făgăduit că va chibzui. . . va lua măsuri.. . dar nu le-au zis nimic hotărîtor. ALECSANDRI, T. 1429. <$■ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la » sau «asupra ») Chibzuieşte la cele ce ţi-am spus. A luat o hotărire fără să chibzuiască asupra urmărilor ei. Refl. (Rar) A se gîndi la..., a se îngriji de..., a avea grijă. El, care era deprins a gîndi lâfiică-sa, acum cu atit mai mult trebuia să se chibzuiască de .soarta ei. SLAVICI, N. II 25. 2. A pune ceva la cale, a plănui. Şi tot şuvoiul a minat Balaurul, cu care chibzuisem să mă bat. BENIUC, V. 20. Orice fac, ce chibzuiesc, El desface şi preschimbă. DAVILA, V. V. 69. Aceştia chibzuiau cu ce moarte să-l omoare. ISPIRESCU, L. 142. Aşa am chibzuit treaba cu bărbatu-meu. ALECSANDRI, T. I 176. ^ Refl. A se sfătui unul cu altul, a lua împreună o hotărîre. Amindoi se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă, ca unui părinte bun ce le era. ISPIRESCU, L. 277. Boierii ţării. .. să chibzuiră lt trămite o deputaţiune. ODOBESCU, S. I 265. Aşa se mai chibzuiră Şi se găsiră Alţi vînători, Mai cunoscători, Şi ziseră că-i urmă de căprioară. TEODORESCU, P. P. 174. 3. (Regional) A-şi da cu socoteala, a-şi închipui, a presupune, a bănui. (Atestat în forma chipzui) De acolo ştiau merge acasă şi pe nimerite, că oamenii începuseră a aprinde luminile şi chipzuiau ei unde trage casa lor. RETE- GANUL, P. I 44. CH1BZUIĂLĂ s. f. Faptul de a chibzui; jude- -cată cumpănită. Spune tu, că eşti om cu chibzuială. REBREANU, R. I 191. Punea, în această îndeletnicire, atîta măsură şi chibzuială. HOGAŞ, M. N. 117. E x p r. A sta la Chibzuială = a sta pe gînduri, a şovăi, a se codi. Să nu stai la chibzuială nici o cirtă. ISPIRESCU, M. V. 6. A Ii do bună chibzuială = a fi cumpănit, a avea o dreaptă judecată. Se şi cuvine însă unui om din oameni, ca dimul, să fie de bună chibzuială. SLAVICI, N. I 79. CHIBZUINŢĂ s. f. Examinare atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită; chibzuială. După o scurtă dar temeinică chibzuinţă, ne hotărîrăm... să aşteptăm cu răbdare. HOGAŞ, M. N. 160. începu să se poarte cu lana cu multă băgare de seamă şi să-şi măsoare vorbele şi faptele cu şart şi cu chibzuinţă. POPESCU, B. III 43. CHIBZUÍRE s. f. Acţiunea de a chibzui; examinare atentă a împrejurărilor, judecată cumpănită, deliberare. După o scurtă chibzuire, apucai la vale pe una din poteci, care mi se păru mai umblată. HOGAŞ, M. N. 76. Facerea cheltuielilor... s-au lăsat în chibzuirea consiliului comunal. I. IONESCU, D. 100. CHIBZUIT, -Ă, chibzuiţi, -te, adj. 1. (Despre idei, acţiuni etc.) Hotărît, exprimat, fixat, realizat în urma unei atente chibzuiri. Gospodărie chibzuită = hoz- rasciot. 2. (Despre oameni) Care judecă cumpănind toate eventualităţile; socotit, cumpănit. Lică, tu eşti un om chibzuit: nu-ţi băga capul în primejdie, nu ie face de riişine. SLAVICI, O. I 132. <$> (Adverbial) Să vedem! zise el chibzuit. SLAVICI, O. I 341. CHICA, chici, s. f. 1. Părul capului considerat (altădată) în întregime; (astăzi, numai) partea lăsată să crească lungă pe ceafă sau pe spate la bărbaţi şi (mai rar) la femei.' plete. V. cosiţă. Era un băietan frumos... cu chica in cir lionţi. GALACTION, O. I 66. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. De cine doru se leagă ? — De-un voinic fără mustaţă, De fată cu chica creaţă. HODOŞ, P. P. 37. -$> Expr. A face (cuiva) chica topor (sau măciucă) sau a îace (cuiva) morişcă în chică = a trage de păr, a părui; p. e x t. a bate zdravăn (pe ciñera). Iasă-ifaci chica topor, spinarea dobă şi pîntecele cobză. CREANGĂ, P. 254. Beizadeaua scapă cu chica topor. GHICA, S. 40. Să nu-ţi (ac spetele strună Şi chica măciucă. ALECSANDRI, P. A. 58. Lui jupînu Guliţă i-am făcut o morişcă în-chică: ALECSANDRI, T. I 312, 2. (Rar) Părul din ceafa animalelor; p. e x t. ceafă. Vulpoiul sprinten îi sări în chică [lupului] şi-l doborî. ODOBESCU, S. III 245. Penele de la capul păsărilor. Pe cea verde moviliţă Se roteşte-o păuniţă Ş-un păun cu chica scurtă. ALECSANDRI, P. P. 410. CHICHINEĂŢA, chichineţe, s. f. Casă sau cameră mică, tupilată, sărăcăcioasă. Zaharia Duhu stă într-o chichineaţă. C. PETRESCU, A. 477. Aprinse lumînărica }i o lumină săracă cuprinse chichineaţa, desluşind din întuneric un pat, o masă şi nişte boarfe intr-un colţ. DUNA- REANU, CH. 8. înăuntru, trei chichineţe, din bare una n-are lumină decit de la uşa coridorului. CARAGIALE, M. 99. CHICHIÓN, chichioane, s. n. (Mai ales în legătură cu verbele « a intra », « a scăpa :>, « a băga », « a scoate» etc.) Întîmplare neplăcută, încurcătură, necaz, bucluc, belea. Biné c-am scăpat şi din chichionul ista! La TDRG. M-am luat după capul său... Şi acuma iaca in ce chichion am intrat. CREANGĂ, P. 84. în ce chichion m-a adus! CONTEMPORANUL, Vjj 498. Pare-mi-se c-am intrat in chichion. ALECSANDRI, T. 1637. — Pronunţat: -chi-on. CniCniItÉZ s. n. (Familiar; mai des în legătură cu verbul «a (nu) avea » sau introdus prin prep. « fără ») Noimă, haz; gust, farmec. Casa de alături nu are nici un chichirez. Vorbe fără chichirez. CHICHIŢĂ, chichiţe, s. f. 1. (Familiar, adesea la pl.) Şiretlic, subterfugiu, şmecherie, vicleşug. Nu se dădea dus pînă nu-mi făcea un examen sumar, ca să vadă dacă CHICINETĂ — 408 — CHIL am pătruns chichiţele procesului. GALACTION, O. I 95. Zamfirescu... descrie la perfecţiune pe eroul poemei sale. .. fără ajutorul... acestor chichiţe, ci numai într-un singur vers. MACEDONSKI, O. IV 51. O să-ţi vie poate greu, un an cel mult... pin’ te-i deprinde cu chichiţele meseriei [de avocat]. VLAHUŢĂ, O. A. III 129. <$> E x p r. A căuta chichiţe = a te sili să găseşti cuiva greşeli, a căuta nod în papură. A umbla CU cliichi{e = a umbla cu şiretlicuri, a căuta să înşele. 2. (Regional) Despărţitură mică în formă de cutie cu capac, făcută în partea de sus a unei lăzi şi în care se păstrează mărunţişuri sau obiecte de valoare. Să mi-o dai [fotografia] vini pe seară, s-o ascund în chichiţa lăzii. BASSARABESCU, V. 43. Aceste memorii se găsesc în chichiţa lăzii. DELAVRANCEA, T. 52. Nu găsi decît un tron odorogit; îl deschise, dară in el nimic nu găsi; ridică capacul chichiţei şi un glas slăbănogii îi zise... ISPI- RESCU, L. 10. CJIieiNfiTA, chicinete, s. f. Bucătărie de dimensiuni foarte reduse în apartamentele mici din blocuri. CHICIURĂ s. f. Strat de gheaţă care se formează iarna pe arbori şi pe case, din picăturile de ceaţă sau de ploaie; promoroacă. Ogrăzile, înecate în fumuriu, dorm, nălbite de chiciură şi zăpadă. DELAVRANCEA, S. 33. CHICLĂZ, chiclazuri, s. n. (Mold.) Calaican. Lumina acelor ochi verzi ca piatra de chiclaz plutea ca într-o pîclă. SADOVEANU, N. F. 12. Negustor de băcan. .. chiclazuri, piatră vînătă. CREANGĂ, P. 112. CHÎCOT, chicote, s. n. Rîs cu izbucniri zgomotoase, cu hohote (de obicei pe ascuns sau pe înfundate). Lăutarii cîntau şi hora se învîrtea... împrejur, în roata mamelor, porneau chicote şi cumetrele îşi dădeau coate şi-şi arătau, din ochi, fetele. SADOVEANU, O. I 73. Ţinea nunta cite o săptămînă tot în chiote şi chicote. ALECSANDRI, T. 82. <$- (Determinat, pleonastic, prin «de rîs») Auzind Joe chicotele lor de rîs şi zgomotul ce făceau ei... se duse să se uite ce putea să fie asta. ISPIRESCU, U. 83. CHICOTEALĂ, chicoteli, s. f. Faptul de a chicoti; izbucnire de rîs zgomotos. CHICOTI, chicotesc, vb. IV. I n t r a n z. (Uneori urmat de determinarea pleonastică «de rîs» sau, rar, «în rîs») A rîde cu izbucniri zgomotoase, cu hohote (de obicei pe ascuns sau pe înfundate). Şi-nţelepţii cu scufă au chicotit De cîntecul ăsta neauzit. DEŞLIU, G. 26. A chicotit in rîs şi a clipit din ochi, cu gîndul la pozna voastră. PAS, Z. I 50. Elevii clasei îşi dădeau coate şi chicoteau. SADOVEANU, N. F. 145. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric şi-şi dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte o frintură din vorba unchiaşului şi, din cînd în cind, izbucnesc în rîs cu hohote. SP. POPESCU, M. G. 24. Fetele... numa-şi dau ghiont una alteia şi chicoteau pe socoteala mea, de răsuna prundul. CREANGĂ, A. 66. Cine chicoteşte aici? ALECSANDRI, T. I 190. <£• Vig. Duduind, tractoarele Răscolesc ogoarele, Chicotesc ponoarele. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/3. Refl. (Rar) Cum intră in casă, începe a se chicoti şi a spune de la nuntă. CREANGĂ, P. 173. CHICULÎŢĂ, chiculiţe, s. f. (Popular) Diminutiv al lui chică; plete. Chiculiţa lui, Spicul orzului. TEODO- RESCU, P. P. 309. (IIICÎŢA, chicuţe, s. f. Chiculiţă. Eu nevasta nu mi-oi da, Că mi-a dat-o soacră-mea, Să-mi spele cliicuţa mea. BIBICESCU, P. P. 318. CHÎFLĂ, chifle, s. f. Corn sau pîinişoară mică, rotundă, făcută din făină fină. Să-ţi aducă dimineaţa cafeaua cu lapte— cu chifle proaspete. ALECSANDRI, T. 1208. CHIFTEA, chiftele, s. f. Turtă micS făcută din carne tocată şi prăjită în tigaie. Chiftele cu sos. — Variantă: chcltcâ (CARAGIALE, O. VII 286) s. f. CHEPTELTlŢĂ, chifteluţe, s. f. Diminutiv al lui chiftea. Chifteluţe marinate. CHIFTERIŢĂ, chifteriţe, s. f. (Regional, adesea în forma cucoana sau coana chifteriţă) Coropişniţă. Nu cumva l-o muşcat vro cucoană chifteriţă? ALECSANDRI, T. 926. CHIFTI, chiftesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre lichide, mai ales despre apă) A ieşi din locul unde se află (de obicei din pămînt) sub o (uşoară) presiune. Cînd unealta pătrundea mai adine [în pămîntul nisipos] chiftea apa din el. PAS, L. I 164. + (Despre obiecte îmbibate cu lichid; urmat de determinări) A elimina (Ia o uşoară apăsare) puţin lichid; a musti. Mergeau şchiopătînd, abia tîrîndu-şi bocancii chiftind de glod. CAMILAR, N. I 10. Snopi de strujeni chiftind de o sevă putredă. CAMILAR, N. II 262. 2. (Despre partea lichidă a unor alimente expuse Ia foc) A ieşi la suprafaţa fierturii. Amestecul... numit balmoş se fierbe şi se mestecă pînăi ce chifteşte... untul pe deasupra. ŞEZ. VII 115. CHIHAIE, chihăi, s. m. 1. (Mold.) Şeful pădurarilor. Bade Ghiţă, ce zici? ies godacii la ghindă de săneaţă? — Ies; cînd a zis chihaia Bardă că le-a dat de urmă, apoi s-a sfîrşit. SADOVEANU, O. I 61. Intrară în umbra bolţilor, merseră multă vreme în tăcere — şi poposiră la casa chihaiei, într-o poieniţă. SADOVEANU, O. IV 484. Un oarecare chihaie de pădure, prin o explozie de praf.. . i s-a pîrlit obrazul. La TDRG. Primarele comunei au fost silit să suspende din funcţiune pe cliihaia pădurii. I. IONESCU, D. 443. 2. (învechit) Ostaş (în organizarea de altădată a armatei romîne). Chihăii... erau peste zece ostaşi. BĂL- CESCU, O. I 118. CHIHĂI, chihăiesc, vb. IV. T r a n z. A insista cu vorba (pe lîngă cineva), a fi prea stăruitor, a bate capul, a plictisi. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, ca doar m-a da şi pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. (Precizat prin determinarea «de cap») Lăutari sint? — Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăieşti de cap ? CREANGĂ, P. 308. CHIHLIBĂR s. n. v. chihlimbar. CHIUI,IBARÎU, -ÎE adj. v. chihlimbarul. CHl H1,1MBAR, chihlimbare, s. n. Produs organic fosil, provenit din secreţiile răşinoase ale coniferelor din epocile geologice, colorat în galben, roşu, verde sau brun-închis, întrebuinţat la confecţionarea unor obiecte de artă şi Ia prepararea lacurilor fine. Mărgele de chihlimbar. a Răşină grea de chihlimbar. BANUŞ, B. 67. ’ Verzi ca smaraldul şi galben apoi ca chihlimbarul “şi roşii mai pe urmă ca sîngele ce-l izvorăsc zorii, s-au amestecat frunzele de sus căzute cu cele de jos. ANGHEL, PR. 24. -$• F i g. Struguri de chihlimbar licăreau şi se ascundeau iarăşi. ANGHEL, PR. 57. — Variante: cllihlibâr (C. PETRESCU, S. 104), chi- limbâr (BART, E. 328) s. n. CHTHLIMBARlU, -ÎE, chihlimbarii, adj. De culoarea chihlimbarului; galben. Vin chihlimbariu. — Variante: chilimbariu, -ie (EMINESCU, N. 100, ODO- BESCU, S. I 84), chihlibariu adj. CHIL1 s. n. Lichid albicios format din partea nutritivă a alimentelor, absorbit de mucoasa intestinală în timpul actului de digestie şi răspîndit după aceea în tot corpul, pentru a-1 hrăni. CHIL — 409 — CHIMER CHIL2, chile, s. n. (Familiar) Kilogram. Un chil de mere. — Variantă: (regional) chilă s. f. CHÎLĂ1 s. f. v. cilii2. CHÎLĂ2, chile, s. f. Veche măsură de capacitate, întrebuinţată mai ales pentru cereale, a cărei valoare era de aproximativ 500 kg. Dacă vrei să-mi dai griul tu 50 de lei chila... îji cumpăr toată pinea de pe moşie. ALEC- SANDRI, T. I 347. Să mi te-ngraşi [murgule] Că am să te vînz In tirg la Buzău, Pe chile de griu. TEODORESCU, P. P. 57. CHIL 13R, chilere, s. n. (Regional) 1. încăpere mică la casele ţărăneşti, în care se păstrează mai ales alimente; cămară. Să fii dumneata sănătoasă, logofeteasă Mărie ; viţelul e jupuit şi spînzurat in chiler. SADOVEANU, N. P. 41. A rămas acasă, în sat, miţa închisă in chiler. SADOVEANU, F. J. 8. Fata se sculă de la gherghef... Apoi se duse în chiler. SANDU-ALDEA, D. N. 194. 2. încăpere mai mică şi mai joasă, aflată în dosul casei şi ca o prelungire pe plan înclinat a acesteia, folosită ca locuinţă. C11LLÎE, chilii, s. f. 1. Odăiţă din cuprinsul unei mănăstiri, în care locuieşte un călugăr sau o călugăriţă. Descălecai dinaintea chiliei părintelui Ghermănuţă. HOGAŞ, M. N. 136. După un ceas de drum, vedem deschizîndu-se în dreapta noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e aşezat schitul Lainici—o bisericuţă şi cîteva chilii împrejmuite cu .leaţuri de brad — unde-şi fac mătania opt călugări bătrini. VLAHUŢĂ, O. A. II 134. Au răscolit de-a fir-a-păr toate chiliile maicelor, dar n-au găsit-o. CREANGĂ, A. 74. 2. Cameră mică de locuit; odăiţă, cămăruţă. Stăteau, numai ei, într-o chilie din casa curată a bătrîmdui Mihu. SADOVEANU, O. VII 63. Intră fata înlăuntru, se uită prin toate chiliile, dar nu zări pe nimeni. RETEGANUL, P. IV 5. Cind intră în chilia lui, răsuflă lung. EMINESCU, N. 57. Pe urmă nenea o tindă întunecoasă, în care da, de toate părţile, uşile deosebitelor încăperi din care unele, lungi şi înguste, cu o mică ferestruie în fund, lăcaş de odihnă pentru noapte, purtau numele de chilii. ODOBESCU, S. I 127. CHILÎM, chilimuri, s. n. 1. Covor (turcesc) cu două feţe; scoarţă înflorată. A crescut sub ochii noştri. A învăţat să facă chilimuri şi covoare. VLAHUŢĂ, O. A. II 291. Stă- pînul casei... a chemat pe jupîneasa bătrînă. .. a poftit-o să şază jos pe chilim, iar el, de pe divan, trăgînd ciubuc, s-a apucat a-i povesti. CARAGIALE, O. III 29. <0> (Poetic) S-aşternem soarelui chilim, Să ne păşească-n casă. TOMA, C. V. 484. 2. Un fel de broderie făcută cu lînă sau cu mătase groasă, colorată, pe etamină. — Variantă: (2) chelim s. n. CHJJjIMBAR S. n. v. chihlimbar. CHILIMBARÎU, -ÎE adj. v. chililimbnriu. CHILlNĂ S. f. v. chiInii. CHILIOARĂ, chilioare, s. f. Diminutiv al lui chilie; chiliuţă. Au trecut in chilioara din dosul cupto- rtdui. SADOVEANU, M. C. 58. De eşti om bun, aproape ie chilioara mea ; iară de eşti om rău, departe de pe locurile aceste. CREANGĂ, P. 90. Ea mi-şi făcea Mică chilioară, Pe mal de apşoară. TEODORESCU, P. P. 35. — Pronunţat: -li-oa-. CHILIPÎIÎ, chilipiruri, s. n. Afacere avantajoasă, cîştig neaşteptat, fără muncă. Blestematul de război e un chilipir pentru unii şi o pacoste pentru mulţi. PAS, Z. II 229. Auzind atîtea şi.atîtea unchiaştd, ca să nu scape chilipirul din mină, trecu cu vederea peste orice temere şi bănuieli şi dădu fata cu ochii închişi, fără să cerceteze ce poamă era acel Peneş-lmpărat. POPESCU, B. III 109. Umblă Bursuflescu să-mi cumpere răzeşia cu o nimica toată.. . S-o îndulcit cu chilipiruri. ALECSANDRI, T. 25S. (Adverbial) Jupîni de tarabă... Suduiau, se tocmeau, cumpărau chilipir. Vieţi omeneşti le aveai cu-o para. BANUŞ, în POEZ. N. 22. •+■ Lucru cumpărat foarte ieftin, marfă (de ocazie) luată pe un preţ de nimic. Cîte chilipiruri voi mai lua de acum încolo. GORJAN, H. II 204. CHILIPIRGÎU, chilipirgii, s. m. Om care umblă după chilipiruri. Era băiat curăţel... dar leneş, mincinos, fanfaron şi chilipirgiu. VLAHUŢĂ, O. A. II 219. Obţinînd un bilet de lojă... —probabil un bilet de favoare, căci se -va vedea că individul nu era decît un chilipirgiu — merse cu damele, mama şi fata, la teatru. CARAGIALE, O. II 90. CfflLITÎŢĂ, chiliuţe, s. f. Chilioară. Şădea într-o chiliuţă. EMINESCU, N. 57. Făgăduia Să-şi facă pe munte, Prin vîrfuri cărunte, Mică chiliuţă Şi mică căsuţă. TEODORESCU, P. P. 37. I-a dat drumu-n chiliuţă, Iar el, drumu cînd i-a dat, S-a dus şi s-a pus la pat. ŞEZ. I 78. — Pronunţat: -li-u-. CIllLNĂ, chilne, s. f. (Popular) 1. Lădiţa trăsurii sau a căruţei, pe care şade cel ce mînă caii şi în care se păstrează diferite obiecte; chichiţa de sub capra vizitiului. Vîrtejele stăteau cuminţi in chilna carului, gata parcă să sară jos, să pună umărul şi să-l ridice în sus de-o roată. HOGAŞ, DR. II 39. A început a cotrobăi prin chilna căruţei să găsească nişte frînghie. CREANGA, P. 125. 2. Partea de dinainte sau mai ales de dinapoi, adăugată la coşul căruţei. Tinărul cel smead scăpăra de neastimpăr în chilna de dinapoi a căruţei căzăceşti, unde stătea ascul- tînd. SADOVEANU, N. P. 14. Popa şi dascălul se aşezară în chilna de dinainte [a carului], DUNĂREANU, CH. 99. — Variante: (învechit) chilină (SADOVEANU, Z. C. 82), Ch61nă (TEODORESCU, P. P. 151) s. f. CHILOGRĂM s. n. v. kilogram. CHILOLÎTRU s. m. v. kilolitrn. CITOiOM, (1) chiloame, s. n., (2) chilomi, s. m. 1. (învechit) Armă în formă de baston cu secure la un capăt. Ceauşul de iniceri, văzîndu-l ca un zapciu ce era, au scos chilomul şi l-a luat pe cap (= a început să-i dea în cap), fără de milă. ARHIVA R. II 141. 2. Lovitură cu pumnul; pumn. Ercule ii mai dete vro cîţiva pumni în cap, chilomi d-ăia d-ai lui, îndesaţi. ISPIRESCU, U. 32. CHILOMÂN, chilcmane, s. n. (Familiar) ,Gălăgie; petrecere zgomotoasă (cu mîncare şi băutură). Şi rid mari şi mici şi fac chef, petrecere şi chilcman mare. ISPIRESCU, la HEM 966. CHILOMETRU S. m. v. kilometru. CHILOTĂ s. f. v. pilotă. CHILOŢI S. m. pl. Obiect de rufărie sau de sport, care acoperă corpul de la brîu pînă mai sus de genunchi. Chiloţi de baie. CHIL ÎI G s. n. v. pihig. CHtMEN s. m. Plantă erbacee din familia umbelife- relor, cu flori mari şi roşiatice, ale cărei fructe aromatice se întrebuinţează la gătitul bucatelor ca mirodenie şi în medicină; creşte sălbatică prin fîneţe şi păşuni sau cultivată (Carum carvi); chimion-de-cîmp, chimipn- sălbatic, secărică. V. chimion. — Accentuat şi: chimin. — Variantă: chimin s. m. CHIMER S. n. v. chimir. CHIMERĂ — 410 — CHINEZ CHDîEBĂ S. f. v. himeră. CHIMIC, -Ă, chimici, -e, adj. De chimie, care aparţine chimiei, cu privire .-la thimie. Formulă chimică. Proces chimic. Reacţie chimică. Care utilizează substanţe din domeniul chimiei*. Curăţirea chimică a hainelor. Creion chimic = creion cu mină de culoare violetă, fabricată pe cale sintetică şi rezistentă Ia şters, a cărei urmă, cînd este udată, seamănă cu cerneala. CHIMICALE s. f. pl. Nume generic dat produselor chimice. Fabrică de chimicale. CHIMÎE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studierea structurii interne a diferitelor corpuri simple şi compuse, cu natura şi proprietăţile acestor corpuri, cu schimbările provocate de acţiunea atomilor sau a moleculelor unor corpuri asupra altora, cu transformările lor calitative şi cantitative, precum şi cu combinaţiile noi rezultate în urma acestor transformări. Curs de chimie. Chimie organică. Chimie anorganică. Chimie industrială, a Chimia poate fi numită ştiinţa schimbărilor calitative ale corpurilor, care au loc ca urmare a schimbării compoziţiei cantitative. ENGELS, D. N. 51. CHIMÎN s. m. v. chimen. CHIMION s. n. 1. Mică plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori mici albe-liliachii, originară din regiunea mediterană orientală; este cultivată pentru fructele ei aromatice întrebuinţate în medicină, în bucătărie şi la fabricarea lichiorurilor (Cuminţim Cyminum). V. chimen. Supă de chimion. Lichior de chimion. Ceai de chimion. 2. Compus: cîiimîon-de-cîmp'(sau sălbatic) == chimen. — Pronunţat: -mi-on. chimire, s. n. Brîu lat de piele (uneori împodobit), prevăzut cu buzunare, în care ţăranii îşi ţin banii şi diferite obiecte mărunte; şerpar. V. brîu, curea. Trupu-i nalt şedea încovoiat asupra chimirului lat de piele roşcată lustruită; în care bătaia razelor trezea scînteieri. SADOVEANU, O. III 387. încheind scrisoarea pe care plugarul o înfăşură, cu deosebită grijă, în basma şi o strecură în chimir, am ieşit să-l întovărăşesc cîţiva paşi la vale, spre sat. C. PETRESCU, S. 136. Cel dintîi [chimir] era cu taleri, altul numai cu florinţi, Al treilea galbeni, galbeni de cei ungureşti cu zimţi! Ce chimir!... De piele neagră, şi bagă bine de seamă, Avea-n juru-i agăţate zece năstu- raşi de-alamă. HASDEU, R. V. 108. Chimirul s-o fi vărsat, Banii s-or fi-mprăştiat. TEODORESCU, P. P. 441. Expr. A pune la cliimîr = a strînge bani, a fi zgîrcit. A avea la chimir = a fi bogat. — PI. şi: chimiruri (DUMITRIU, B. F. 7, SADOVEANU, O. I 21). — Variantă: (regional) Clum6r (CREANGĂ, P. 161) s. n. CHDIlKÂŞ, chimiraşe, s. n. Diminutiv al lui chimir. Ţine chimiraşul ăsta: Cînd vei fi încins cu el, ce vei voi te faci. ISPJRESCU, L. 315. Chimiraş Cu gălbenaşi. TEO- DORESCU, P. P. 440. CHDIÎST, -A, chimişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care se ocupă cu studiul chimiei, specialist în această ştiinţă. CHIMONO, chimonouri, s. n. 1. îmbrăcăminte japoneză în formă de halat, cu mîneci foarte largi. 2. Croială de rochie sau de bluză femeiască, cu mîneca dintr-o singură bucată cu talia, fără cusătură pe umăr. (Adjectival) Bluză chimono. Haină femeiască de casă croită în felul descris mai sus. — Scris şi: (după franţuzeşte) kimono. CHIMVAL, chimvale, s. n. (Mai ales la pl.) 1. Instrument muzical folosit în vechime, compus din două talere de aramă care se loveau unul de altul, producînd un sunet puternic şi vibrant. 2.A(Arhaizant, rar) Clopot. Lanna de aramă a chimvalelor vestea răsăritul soarelui. CAMILAR, TEM. 147. Pe cînd dădea sunet greu şi prelung, din cînd în cînd, chimvalul cel mare, monahii îşi purtau ici-colo rantiiU mohorîte. SADOVEANU, F. J. 8. CHIN, chinuri, s. n. 3. Suferinţă fizică grea, tortură, caznă, supliciu. De durere, chin mi-e somnul, COŞBUC, P. I 265. După un chin de jumătate ceas, în sfîrşit îşi deU duhul în mînile călăilor săi. NEGRUZZI, S. I 165. Cum e Badiul pus la chin, Să-i dau un pahar de vin. TEODO- RESCU, P. P. 547. <$- F i g. Domnii beau vin, robii beau chin. TOMA, C. V. 189. . 2. Suferinţă morală, tortură sufletească; necaz, grijă. Ceasuri întregi se bătea cu gîndul, cum s-o dea, cum s-o invîrtească, ca să-i spuie chinul ce-l muncea. BUJOR, S. 23. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi şi bloncU plete? EMINESCU, O. I 200. Chinuri morale ce nu se pot descrie. NEGRUZZI, S. I 243. CHINĂHUÎ vb. IV v. cjienănii. chinchEnă, chinchine, s. f. Arbore exotic care creşte în regiunile tropicale, din a cărui scoarţă se extrag chinina şi alte medicamente tonice (Cinchona). îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisînd chinchină. NEGRUZZI, , S. I 205. CHINCÎ vb. IV v. cinchi. CHINDÎE, chindii, s. f. (La pl. cu aceeaşi valoare ca la sg.) 1. (De obicei în construcţie cu prep. «la « pe la », « către ») Timp al zilei către asfinţitul soarelui. Se sparge hora la chindie. O apucă înainte băieţii. Cintă unul, în frunte, cu clarineta. STANCU, D. 79. M-am pornit şi eu la vie, Cam sub sară, la chindie. CONTEMPORANUL, II 419. Pe la chindii, am ajuns la pătaturile zmeilor. ISPI- RESCU, L. 300. Se vestea cu tobe şi cu surle ceasul înserat al chindiei, cînd toţi oamenii casei se adunau la cină şi porţile ogrăzii se închideau. ODOBESCU, S. A. 149. Loc de pe bolta cerească unde se află soarele pe înserat. Soarele scapătă cătră chindie, coborîm şi noi din ponor şi dăm glas de înştiinţare. SADOVEANU, N. P. 23. Cînd fu soarele-n chindie, Mi-era lupta cu mînie. ŞEZ. III 215. 2. Numele unui dans popular asemănător cu sîrba, care se joacă cu paşi mărunţi şi într-un ritm grăbit; melodia după care se joacă acest dans. Haid9 iubito, haid9 cu fuga, Să jucăm şi noi chindia. COŞBUC, P. I 166. în toiul sîrbei, chindiei, mocancci... tinerii... jucau de rupeau pămîntul. ŞEZ. X 31. CHINBISÎ, chindisesc, vi. IV. T r a n z. (Regional) A broda. îmi coase Şi-mi chindiseşte Gideraş Lui taică-său, Batistă Lui frate-său. TEODORESCU, P.. P. 61. CHINEZ >, chinezi, s. m. Persoană care face parte din populaţia de bâză a Chinei. — Pl. şi: chineji. CHÎNÎIZ2, chinezi, s. m. (Ban., Olt., ieşit din uz) Primar. Scrisoarea... e scrisă de chinezul din satul lui. POPOVICI-BĂNĂŢEANU, ’ te ' TDRG. 1 CHINÎZ3, -Ă, chinezi, -e, adj. Din China, care aparţine Chinei sau populaţiei ei. V. chinezesc. Limba chineză. Literatura chineză. ez=j Niciodată nu se vor şterge din memoria oamenilor nobilele fapte eroice ale glorioşilor voluntari chinezi care au venit în ajutorul poporului coreean. SCÎNTE1A, 1953, nr. 2736. Armata revoluţionară chineză este intîmpinată pretutindeni cu dragoste şi entuziasm, căci ea este o armată eliberatoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 226, 2/6V. — Pl. m. şi: chineji. CHINEZESC — 411 — CHINUIT CniNEZfiRC, -EĂSCĂ, chinezeşti, adj. Al chinezilor, propriu chinezilor. V. chine z1. Porţelanuri chinezeşti, cn Locul alergării este... afară de oraş, unde este gătită o galerie de scinduri în felul chinezesc. NEGRUZZI, S. I 35. Deasupra sînt zidiri de case, din care una este împodobită după obiceiul chinezesc şi turcesc. GOLESCU, I. 81. Zidul chinezesc = zidul care despărţea în vechime China de Mongolia; f i g. (şi în forma nearticulată) stavilă, oprelişte pusă în calea oricărei influenţe inovatoare din afară. Umbre chinezeşti = umbre proiectate pe un perete, pe un ecran etc. prin combinarea poziţiei degetelor şi reprezentînd diverse figuri. CHlNEZÎÎŞTE adv. în felul chinezilor; în limba chineză. Vorbeşte chinezeşte. CHINEZOAICĂ, chine zoaice, s. f. Femeie care face parte din populaţia de bază a Chinei. OIltiSGĂ, chingi, s. f. 1. Fîşie de piele sau de ţesătură groasă de cînepă care se petrece sub pîntecele calului spre a strînge bine şaua. îşi căutară numaidecit caii şi le strînseră chingile, scoţindu-i ta lumină din dosul unde stătuseră. SADOVEANU, F. J. 313. Făt-Frumos înşelă şi infrînă calul şi chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4. Zeaua nu mă-ndeasă, Şaua nu m-apasă, Frîul nu mă strînge, Chinga nu mă fringe. ALECSANDRI, p. p. 63. <> E x p r. A sfrînge în chingi (sau în chingă) = a) a închinga strîns (un cal). N-am arme să-ncing, Nici murg bun in chingi să strîng. BIBICESCU, P. P. 161; !>) f i g. a constrînge, a lua (sau a ţine) din scurt; a oprima. [Ţarul Nicolaie I] avea să ţină în chingi timp de treizeci de ani întreaga viaţă culturală a Rusiei. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 8/1. Nu cumva copilul. .. să scape vreo vorbă din cele ce-a văzut, mai cu seamă dacă l-or strînge în chingi. PAS, Z. I 162. Strînşi in chingă, bieţii fugari [poloni] se adresară cu rugăminţi către capul contingentului turc, cerînd pei misiunea de a se retrage in Polonia. HASDEU, I. V. 22. A slăbi flin chingi = a lăsa chinga mai slobodă; f i g. a lăsa mai liber, a îngădui să răsufle. Şi mai slăbind [şarpele] pe om din chingi.. . ISPIRlSCU, la TDRG. A-l fino (pe cineva) chingile = a fi, a se simţi în putere, a fi în stare. Toate danţurile sînt bune, cînd bate în piept inima aprinsă a tinereţii şi cînd te. ţin chingile. La TDRG. 2. Cingătoare de piele sau ţesută din lînă ori cînepă, uneori cu buzunar, cu care se încinge mijlocul (la oameni). V. chimir, ş e r p a r. Strînge chinga pe zdrave- nelc-i şale. . . pleacă şi se coboară-n vale. ALECSANDRI, P. A. 163. Surugiul intră pe scenă îmbrăcat cu poturi de aba, ilic de postav... chingă de curea bătută cu ţinte. ALECSANDRI, T. 45. Scoate, scoate la ocale. Cînd. .. la plată, nu-s parale, Băgai mîna-n \punga chingii, Găsii aţa mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. 3. Scîndură, stinghie, bară de lemn sau de metal care leagă părţile componente ale unui obiect, întărindu-le. Chinga războiului. Chinga ferăstrăului. Chinga ■patului. CHINGULÎŢĂ, chinguliţe, s. f. Diminutiv al lui chingă. 1. v. chingă (2). Doi voinici... Aninau cu veselie Unu-o salbă-n chinguliţă, Altul flori la pălărie. ALECSANDRI, P. I 73. 2. v. chingă (1). Căluşelul lui: Puiul leului; Şeuliţa lui: Falca zmeului; Chinguliţă lui: Doi balaurei Cu capul de zmei, De coade-nnodaţi, La gură-ncleştaţi. TEODORESCU, P. P. 92. CINNOCŢĂ, chinguţe, s. f. Chinguliţă (2). Să tragă folu [de pe cal] cu picioru Şi chinguţa cu minuţa. JARNIK-BÎRSEANU, D. 264. CIUNÎNĂ s. f. Substanţă aibă, cristalină, cu gust foarte amar, care se extrage din coaja chinchinei şi care se întrebuinţează ca medicament febrifug, contra frigurilor şi infecţiilor gripale; comprimat din această substanţă. Mergem la tovarăşul agent şi ne dă chinină şi-ţi trece. DUMITRIU, N. 236. CIIINOROS S. n. v. chinoroz. CHINOROZ S. n. Funingine foarte fină întrebuinţată în industrie la fabricarea unor vopsele, a cernelii de tipar etc. Cei mai mulţi nu votaseră, iar din cîţi merseseră la urne, s-au ales cu chinoroz pe faţă şi cu bîte în spate. PAS, L. I 128. Matache fusese uns pe mîini cu chinoroz. CARAGIALE, O. III 14. — Variantă: chinoros s. n. CHLXOYÂR s. n. Sulfură roşie de mercur, folosită ca colorant şi ca medicament. Matei-vodă iscăleşte şi logofătul pune alături pecetea domnească cu chinovar. ODOBESCU, S. I 438. CHEntG VIE, chinovii, s. f. Mănăstire de călugări. Cînd răsare soarele, trandafirii aurorei se amestecă cu trandafirii mei, pe colina din faţa chinoviei. GALACTION, O. I 60. în tot timpul, călugării Orientului, şi chiar cei din unele chinovii din ţara noastră şi din Rusia, au lucrat asemenea obiecte. ODOBESCU, S. I 451. într-una din acele mănăstiri, economul chinoviei, spre răspuns la dorinţa mea de cercetări şi descoperiri istorice, mă duse in biblioteca monastirii. BĂLCE3CU, O. I 317. — Accentuat şi: chinovie (La TDRG). CHINTÂL, chintale, s. n. Măsură de greutate egală cu o sută de kilograme, întrebuinţată mai ales la măsurarea cantităţilor mari de cereale. — Variantă: (învechit) cvintdl (scris şi quintal) s. n. . CHfNTĂ s. f. v. cvintă. CHINTESENŢĂ s. f. Ceea ce este esenţial, de . bază, mai reprezentativ, mai de seamă într-un lucru, într-o concepţie filozofică etc. — Variantă: (învechit) cvilltcsinţu (scris şi quinte- senţă) (EMiNESCU, O. I 150) s. f. CHDfUÎ, chinuiesc, vb. IV. 1. T r a n z. A supune (pe cineva) la o mare suferinţă fizică; a tortura, a căzni. Tu ai fost bun de călugărit, iar nu de trăit în lume, să necăjeşti oamenii şi să chinuieşti nevasta şi copiii! CREANGA, P. 47. Doi tătari ţeapa-i gătesc, Doi amar mi-l chinuiesc. ALECSANDRI, P. P. 77. Mai bine era să se fi îngropat în mare ca cealanţi (= ceilalţi) tovarăşi ai săi, decît să moară chinuit de foame! DRĂGHICI, R. 42. <$> Refl. Sărmana s-a chinuit aşa pînă despre ziuă. CREANGĂ, P. 98. 2. T r a n z. A pricinui cuiva suferinţe morale, a supune la chinuri sufleteşti. Zadarnic căuta bătrînul să şteargă din minte icoana copilăriei, care îl chinuia stăruitor. BART, E. 111. Rămase într-un neastîmpăr ce-l chinuia mai cumplit decît moartea. ISPIRESCU, L. 45. Spune babei ce te chinuieşte; că, de unde ştii, poate să-ţi ajute şi ea ceva. CREANGĂ, P. 189. Refl. Sărmană inima mea! Multă vreme-ai tot jelit. Tot mereu te-ai chinuit. JARNIIi- BÎRSEANU, D. 218. I n t r a n z. (Rar) Mai văzut-ai om pe lume Să chinuiască ca mine? SEVASTOS, N. 164. (Cu sens atenuat) A necăji, a incomoda, a plictisi. Nu mai chinui pe bietul om, intrebîndu-l de zece ori acelaşi lucru. 3, Refl. A se strădui, a se osteni, a se căzni. Se chinuia de două zile la o problemă, dar nu reuşea să-i dea de capăt, tzzi M-am chinuit de l-am crescut şi l-am scos din toată nevoia, şi acum... parcă văd c-am să rămin fără dlnsul. CREANGĂ P. 81. — Prez. ind. şi: chinui (RETEGANUL, P. I 26). CHEVTJÎT, -Ă, chinuiţi, -te, adj. 1. Plin de chinuri sau de suferinţe. Viaţă chinuită. CHINUITOR — 412 — CHIORÎŞ 2. (Despre un obiect, un text, o operă artistică etc.) Făcut cu multă trudă (dar stîngaci); muncit, trudit. Pe măsuţa de lingă patul lui, văd acelaşi plic mototolit. Aceeaşi adresă chinuită. SAHIA, N. 117. . CHINUITOR, -OĂRE, chinuitori, -oare, adj. Care chinuieşte, care provoacă un chin fizic sau moral. Lungile şi 'chinuitoarele aşteptări nu atacaseră numai trupul. SADOVEANU, Z. C. 299. După trei luni de drum chinuitor au debarcat la Cayena. BART, E. 275. Cumplit de chinuitoare erau nopţile lui Radu. VLAHUŢĂ, O. A. I 130. (Adverbial) La trei din noapte vom scula din somn Pe cei ce se lăsară istoviţi în noroi. .. Vom aştepta chinuitor Şi-apoi... în şiruri rare vom urca. CAMIL PETRESCU, V. 31. — Pronunţat: -nu-i-. CHIOLHAN s. n. v. cliiulhan. CHIOLHĂNOS, -OASĂ, chiolhănoşi, -oase, adj. Ticălos, mişel. (Substantivat) Dac-ar şti ely chiolhănosul şi ticăitul, de unde-am pornit astă-noapte, ş-ar strînge lioarba acasă. CREANGĂ, A. 127. CHIONDOREĂLĂj ckiondoreli, s. f. Privire încruntată, posomorită. De şase ani de cînd îmi mănînci silele cu neajunsuri şi sărăcie; în fitece oră socoteli şi catastişe, bufneli şi ckiondoreli. DELAVRANCEA, S. 112. CHIONDORÎŞ adv. (în legătură cu verbele «a se uita i), «a privi» etc.) Chiorîş, încruntat, posomorit, cu răutate. Finica se uită chiondoris la oameni. STANCU, D. 18. Bătrinele prea sint de tot, prea dau pilde rele, prea se ocolesc, prea bombăne, prea se uită chiondoris. DELAVRANCEA, T. 148. Fraţii lui Ţugulea începuse a se uita la el cam chiondoris. ISPIRESCU, L. 320. — Variantă: chiondoriiş (PANN, P. V. n 106) adv. CHIONDORtJŞ adv. v. chiondoris. CHIOR, CHIOARĂ, chiori, chioare, adj. 1. Care vede numai cu un ochi; căruia îi lipseşte un ochi. Eşti chior sau nătărău ^De dai în gropi mereu? ALECSANDRI, T. 347. (Substantivat) în ţara orbilor, chioru-i împărat, se spune despre o persoană mediocră, care este apreciată în raport cu celelalte persoane şi mai puţin dotate din cercul său. 2. Orb.. Dă de un heleşteu şi, văzind nişte lisiţe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vro una... Dar lisiţele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. Te văd eu, că doar nu-s chioară. ALECSANDRI, T. I 36. Să nu te uiţi înapoi, că acuma vine mama [zmeoaica]; căci, cum te-i uita înapoi, iţi ia ochii şi rămii chior. ŞEZ. I 229. E x p r. A da chior peste Cineva = a da peste cineva (sau a se izbi, a se ciocni de cineva) orbeşte. Numai iată ce vede Harap-Alb altă minunăţie şi mai minunată: o schimonositură de om avea înfrunte numai un ochi mare cît o sită, şi cînd îl deschidea, nu vedea nimica; da chior peste ce apuca. CREANGĂ, P. 243. îvan atunci, văzind că moartea dă chioară peste dînsul, se stropşeşte la ea zicind: Paşol, Vidma, na turbinca! CREANGĂ, P. 312. A o lila de-a Chioara = a merge orbeşte, fără a şti încotro; a o lua razna. De acum s-o luăm de-a chioara, şi unde ne-a fi scris, acolo voin ieşi. CREANGĂ, A. 30. -4- (Ironic) Care nu vede bine, care are vedere scurtă, miop. 3. Care se uită cruciş; saşiu, încrucişat. Astăzi parcă-s chioară, Unde-i unul, parcă-s doi. CONTEMPORANUL, II 143. Dragă mi-e leliţa chioară, Suflă-n foc, se uită-n oală. POP. 4. F i g. (Despre surse de lumină) Care dă o lumină slabă, insuficientă; (despre lumină) slabă. Se întorceau tot pe înnoptate pe aceleaşi drumuri luminate la depărtări mari de un felinar chior. PAS, Z. I 141. Lumina pe stradă, chiar şi pe bulevarde si în localuri, era chioară. PAS, Z. III 87. + (Despre o fereastră) Mică sau în parte astupată, prin care lumina străbate cu greu. Casa are cinci odăi joase, cu ferestruie chioare. CONTEMPORANUL, VII 1^4. 5. (în e x p r.) Apă. chioară = a) (ironic) aliment lichid prea diluat. Sleite de apa chioară a cazonelor, de apa leşietică a marmitelor, infanteriile grăbeau spre pădurea morţii. CAMILAR, N. I 243; b) vorbe lipsite de miez. Miron Juga n-asculta discursul prefectului. El dispreţuia mijloacele acestea de-a încurca pe săteni cu apă chioară. REBREANU, R. II 86. A Bu avea para chioară sau (mai rar) a nu avea chioară în pungă = a nu avea nici un ban. Un ăla... un prăpădit de amploiat, n-are chioară-n pungă. CARAGIALE, O. I 44. O para chioară nu mai avea. Nici să lucreze nu mai putea. MARIAN, S. 251. Fără para chioară sau iără chioară para în pungă (sau, rar, fără de chioară de para) = complet lipsit de bani. Mocanii noştri merse toată ziua întinsă pe drum şi seara ajunse la o cîrciumioară biruiţi de foame şi fără chioară para în pungă. POPESCU, B. III 90. Mai leagă-ţi banii, voinice, Şi mai pune-i la chimir... Că te-ajunge-o vreme rea, Făr’ de chioară de para. SEZ. IV 142. CHIORĂI, pers. 3 chiorăie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre intestine) A produce un zgomot caracteristic (datorită mişcării gazelor din interior). Mergînd pe drum, au flămînzit grozav, îneît nu mai ştia ce să facă. îi chior ăia maţele cumpliţi SBIERA, P. 210. [Midas] se duse într-un suflet la Bacus.. . cu maţele chiorăind şi cu burta lihnită. ISPIRESCU, U. 106. Să postească şi să umble nemîncat, Maţele să-i chiorăiască. PANN, P. V. II 115. — Variantă: gJUorăi (CONTEMPORANUL, Vn 195, CREANGĂ, P. 257) vb. IV. CHIORĂIĂLĂ, chiorăieli, s. f. Zgomotul caracteristic produs de mişcarea gazelor în intestine (mai ales cînd omul este flătnind). —-Variantă: gllioruiălă s. f. CHIORĂlT, chiorăituri, s. n. Chiorăială. — Variantă: glliorăit (ŞEZ. II 228) s. n. CIIIORÎ, chiorăsc, vb. IV. 1. Intranz. A ajunge chior; a-şi pierde un ochi; p. e x t. a-i slăbi vederea, a orbi. Unul din ei fuga să vire mina în ceaun, să ieie apă şi să deie la ochii celui ce aproape chiorise de durere. ŞEZ. I 280. ■§> Tranz. Atunci... am descărcat ţeava dreaptă şi l-am chiorît [pe urs] de ochiul drept. La TDRG. Era să mă chiorască! Cine azi'irlc cu bulgări? ALECSANDRI, T. 392. 2. Refl. (Familiar) A se uita prea de aproape sau prea insistent la ceva (cum fac cei care nu văd bine), a se uita atent, cu curiozitate; a se uita chiorîş, a se holba, a se boldi. Iar te chiorăşti la slove? CAMILAR, N. I 299. Nenea Ghiţă s-a mai chiorît prin ciobul de sticlă, apoi s-a întors cu o privire pe care nu i-o mai văzuse Mitrea. SADOVEANU, M. C. 32. 3. I n t r a n z. F i g. (Despre surse de lumină) A-i slăbi puterea de iluminare, a da lumină foarte slabă. Acolo sub pămînt şi lămpile chioriră. CAMILAR, N. I 359. Abia se zăreau nişte gări mici cu felinare chiorite de albăs- treala camuflajului. CAMILAR, N. II 100. 4. Intranz. (învechit) A ochi, a ţinti. Unde chiorăşte şi unde loveşte. PANN, P. V. I 10. CHIORÎŞ1 adv. (Numai în e x p r.) A privi (sau a SC uita) chiorîş = a privi cruciş, chiondorîş; f i g. a se uita dintr-o parte, cu coadă ochiului, peste umăr, pe furiş, cu dispreţ sau cu duşmănie. Oamenii privindu-l chiorîş, grăbeau fuga şi lucrul. CAMILAR, T. 201. S-a uitat o dată chiorîş, de i-a băgat în 'spaime pe toţi. CARAGIALE, O. III 33. Stăpinu-tău, ca stăpînu-tău; ce ţi-a face el, asta-i deosebit de başca, zise împăratul, uitindu-se CHIORÎŞ — 413 — CHIP chiorîş la dinţii. CREANGĂ, P. 266. A da chiorîş prin ceva = a se repezi orbeşte, fără a lua seama peste ce calci. Şi aţa o fierbeam (= jucam) de tare, de nu ne ajungea casa; ţi dam chioriţ prin fasole, prin mazăre ţi bob. CREANGĂ, A. 98. A da cliiorîş peste (mai rar de) cineva = a găsi fără multă bătaie de cap. Cum? ai obraz să-mi spui mie că n-ai vrea să afli unde am ascuns pe cela... care-l căutaţi... cînd v-am îndreptat pe calea-ntoarsă?... —Bună ne-ai jucat-o, moţ Corbul—Mai bună!... că altmintrelea daţi chioriţ de el, pe stînca ţoimilor. ALECSANDRI, T. 242. (învechit) A da cliiorîş la (sau în) ceva = a ochi, a ţinti (cu puşca). Tu dai cliiorîş in fiară. ODOBESCU, S. III 97. (F i g.; In pădurea de la Strungă Sînt de iei cu puşca lungă, Care dau chiorîş la pungă!. .. ALECSANDRI, P. A. 54. . CHIORÎŞ2, -Ă, chiorîţi, -e, adj. 1. Saşiu, încrucişat. Dragă mi-e lelea chiorîşă, Suflă-n foc, se uită-n uţă. POP. 2. F i g. Supărat, îmbufnat. [Nurorile] stau chiorîşe ţi la masă. SEVASTOS, la TDRG. — Variantă: (regional) chiorâş, -ă (HODOS, P. P. 181) adj. CIIIORTJŞ, -Ă adj. v. chiorîş. CHIOŞC s. n. v. chioşc. CHIOSTfiC, chiostecuri şi chiostece, s. n. 1. Muc de ţigară, chiştoc. Mută chiostecul de ţigară de la un colţ al buzelor la altul. PAS, Z. II 83. 2. (învechit) Piedică pusă la picioarele cailor. Cînd te uiţi la el şi trece, Parcă este în chiostece. PANN, P. V. 1 102' „ 3. (învechit) Şiret lă gulerul mantalei. Venghercă de postav negru cil brandebururi şi cu chiostecuri. GHICA, S. 150. — PI. şi: (s. m.) chiosteci (ODOBESCU, S. II 275). — Variantă: chioştic (CAMIL PETRESCU, U. N. 371) s. n. CHIOŞC, chioşcuri, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Construcţie mică, pe străzi şi în gări, în care se vînd ziare, reviste, ţigări, răcoritoare etc. V. gheretă, pavilion. Tatăl lui Bică avea chioşc de ziare. PAS, Z. I 164. Peste cîteva zile am întîlnit-o în faţa chioşcului de ziare. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Colindă zece chioşcuri pină să descopere un exemplar. REBREANU, R. I 180. 2. Construcţie uşoară, de obicei de lemn, aşezată în grădini sau în parcuri (publice) etc. V. foişor, pavilion. Potecile cu prundiş mărunt şerpuiau printre chioşcuri şi ronduri de flori. REBREANU, R. I 80. Bătrînul muzicant face, de două ori pe zi, un drum lung şi greu, de la locuinţa sa pînă la chioşcul destinat orchestrei. DEMETRESCU, O. 143. Împăratul... ridică un chioşc în pădurea aceea. ISPIRESCU, L. 152. Trecură în salon ţi in chioşcul din grădină. BOLINTINEANU, O. 445. — Pronunţat monosilabic. — Variantă: CllioSC (ALECSANDRI, T. 1229) s. n. CHJOŞCAlt, chioţcari, s. m. Persoană care vinde (ziare, ţigări, răcoritoare etc.) într-un chioşc (1). ' CIIIOŞTÎIC S. n. v. cliiostcc. CHÎOT, chiote, s. n. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Strigăt puternic, răsunător, prelung, care exprimă bucurie, izbîndă etc. Ion despica mulţimea, înalt, cu umerii lui largi, scoţind un fioros chiot. CAMILAR, N. I 114. Şi-n ajun de miez de noapte Tremură de chiot hanul. GOGA, P. 90. Tot mai rar ţi mai depărtate răsună, în dulcea linişte a înserării, chiotele flăcăilor. VLA- HUŢĂ, O. A. II 160. Dădu chiot, strigă, ţipă, dară nimeni nu-i răspunse. ISPIRESCU, L. 395. Ei, frate Arbure, nu tragi un chiot de bucurie? ALECSANDRI, T. 1471. Ţinea nunta •cite o săptămînă, tot în chiote şi-n chicote! ALECSANDRI, T. 82. F i g. In toate apele lumii drumeţe, Chiotul roşu se-ntinde. DEŞLIU, G. 56. + (Neobişnuit) Şuier. Ciuda amară care-i înjunghiase inima împotriva oamenilor din încăpere se înăbuşi după nişte chiote ale locomobilelor. CAMILAR, TEM. 127. Auzea chiotul trenului la Băneşti, la haltă. CAMILAR, N. I 376. CHIOTÎ, chiotesc, vb. IV. Int^anz. A striga, a ţipa; a chiui, a da chiote. Azi-mîine chiotind şi eu, şi eu încep culesul mare al vieţii. BENIUC, V. 45. Cel mai tînăr chiotea: Alelei, puicuţa mea! De m-aş mai vedea acasă, Mire eu, şi tu mireasă! COŞBUC, P. I 130. + (Subiectul este spaţiul în care se aude strigătul) A răsuna. <$> (Cu complement intern) Codrul negru clocotea, De-un lung chiot chiotea, De-un greu tropot tropotea. ALECSANDRI, P. P. 209. —-Pronunţat: clti-o-. —Prez. indl pers. 3 şi: chiotă (BENIUC, C. 24, IOSIF, P. 16). CHIOTOÂRE s. f. v. clicotoarc. CHIP, chipuri, s. n. I. 1. Faţă, obraz, figură. Vezi, noi nu sîntem boieri; ne-am învăţat să izbim in cărbune, nu în chipul omului. DAVIDOGLU, M. 74. Chipul senin şi zîmbitor al Margaretei îi umplea întreaga lume de ginduri. VLAHUŢĂ, O. A. 118. E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, O. 210. + Expresie a feţei, fizionomie. Dumitrache semăna bunicului la chip şi la inimă. STANCU, D. 7. Se puse la poartă, cu chip umilit şi smerit. ISPIRESCU, L. 308. Mă rog d-tale, nu te-ndura, fii cum te-arată chipul. ALECSANDRI, T. 382. 2. înfăţişarea sau aspectul unei persoane. Călătorul, după chip şi port, e un negustor. CARAGIALE, O. I 369. Nici că se uita la dînsul, carele-i tot bătea capul, arătîn- du-i-se ei sub deosebite chipuri. ISPIRESCU, U. 15. Un demon sufletul tău este, Cu chip de marmură frumos. EMINESCU, O. I 211. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreţ, academic. NEGRUZZI, S. I 6. <)> F i g. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuşi chip nou le dăltuim. BANUŞ, B. 90. L o c. a d v. în Chip de... = cu înfăţişare de..., asemenea cu..., în formă de..., ca... Ea ar fi venit în chip de pasăre, de a bătut acum la fereastră. CREANGĂ, P. 232. Briar.. . n-are-n lume decît un gros stejar... cioplit în chip de ghioagă. ALECSANDRI, P. A. 193. După chipul şi asemănarea cuiva = întocmai ca cineva, exact, la fel cu cineva. Şi-şi ia un suflet de noră, întocmai după chipul şi asemănarea celei de-ntîi. CREANGA, P. 7. Persoană, făptură, fiinţă. De la mesele vecine, alte chipuri se adunară in jurul lor şi glumele începură din belşug. DUNĂREANU, CH. 46. Ce-ţi păsă ţie, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? EMINESCU, O. I 181. + Imagine, arătare. Chipul morţii pare că-n orice colţ îl vezi. EMINESCU, O. I 96. De pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, P. 132. F i g. Clopotele încetaseră şi din păduri ieşeau chipurile înfiorătoare ale liniştii şi ale nopţii. DAN, U. 154. 3. Imagine a unei persoane sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. Faurul pămintului se apucă şi făcu chipul lui Greuceanu numai şi numai din fier. ISPIRESCU, L. 220. Tot acolo am văzut şi chipul de ceară a craiului de Ungaria, Mătieş Corvin. KOGĂLNI- CEANU, S. 12. Carte cu chipuri = carte cu ilustraţii. 4. (Popular) Semn. Făcui chip Pisicuţii cu friul la dreapta, ca şi cum aş fi avut de gînd să urc scara călare şi să întru in casă cu Pisicuţă, cu tot. HOGAŞ, M. N. 16. H. 1. (Urmat sau precedat de determinări adjectivale) Fel, mod. M-ai închis, aici, în lanţuri; am răbdat în chip păgin. COŞBUC, P. I 120. S-a gîndit... cum să-i facă a-şi petrece vremea în chipul cel mai plăcut. CARAGIALE, O. III 60. Exerciţiile vînătoreşti au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepţional imaginaţiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. Toate părţile lumii sînt lănţuite într-astfel de chip, că este peste putinţă de-a CHIP — 414 — CHIPUl cunoaşte una fără celelalte. BĂLCESCU, O. II 11. <$’■ Loc. a d v. (în sau cu) fel şi chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalităţile posibile. Fel şi chip se schimbă vremea, acuşi ninge, acuşi plouă, acuşi îi soare. MIRO- NESCU, S. A. 41. Fata rămine acasă ca pe spini, bătîn- du-şi mintea cu fel şi chipuri, ca omul in aşteptare. SEVASTOS, N. 49. A doua noapte iarăşi au venit peţitoriul şi au început a stăftii feli şi chip, tot cu binele, ca să i-o deie numaidccit. SBIERA, P. 50. Fel şi cllip (lc. . . == tot felul de... Despre Tăun umblau, de mulţi ani, fel şi chip de vorbe. CAMILAR, TEM. 62. în (sau cu) chipul acosta sau în accsf cllip = în felul acesta, astfel. Ori de cîte ori mă jigniţi în acest chip, mi se împuţinează nouă zile din viaţă. SADOVEANU, N. F. 8. îi despoia [pe boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. 2. Modalitate, posibilitate. Să-i facă vrun chip să-l ia pe lingă dînsul. VLAHUŢA, O. A. 95. N-ai grijă, că oi găsi cu vrun chip să vin fără.-.ALECSANDRI, T. 207. Am simţit că începusem a face rău, de atunce am căutat tot chipul ca să ies din prăpastia iii care picasem. KOGAL- NICEANU, S. 1S6. Loc. adv, Cu orice chip•= cu oricc preţ, cu tot dinadinsul, oricum. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiţă nedespărţită de nurori. .. de aceca şi chitise una de mai înainte. CREANGA, P. 8. Am văzut-o că este pidosnică şi vroieşte cu orice chip să se adape numai de la un izvor. CREANGA, p. 116. în (sau Cil) nici un chip — în nici un caz, nicidecum. Căzuse parcă intr-o prăpastie întunecoasă, din care nu mai putea să iasă cu nici un chip. BART, E. 207. Cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite. ISPIRESCU, L. 89. <$> E x p r. Nu o cllip sa ... (sau de a...) — nu se poate, e imposibil să... Nu-i chip oare, soră dragă, să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. N-a fost chip să ajungă, din 'cauza mlaştinilor în care se înfundau. BART, E. 278. Nu era chip să se apropie sărac de pragul palatului lui. VLAHUŢA, O. A. 214. Bucatele le-au făcut afumate, arse şi sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. Nu c chip cu cineva — nu poţi s-o scoţi la cnpăt cu cineva. Nu mai e chip cu el, moş Sandule! A sărit să mă bată, pentru că nu vreau- să mă duc fată-n casă la curte. bujor, s. 92. A nu avea (nici un) chip (să ..■.)= a nu avea posibilitatea, n nu putea (să...). Vezi şi tu că n-avem nici un chip. VLAHUŢA, O. A. III 178. Corciogarii ne- maiavind chip de trei numai din minciuni, s-or apuca de muncă. CREANGA, A. 150. Azi n-ai chip in toată voia în privirea-i să te pierzi. EMINESCU, O. I 155. (Mold.) A îace toate chipurilo (ca să...) = a face tot ce e cu putinţă, tot posibilul (ca s Nu putem trăi in casa aceasta, de n-om face toate chipurile ca să scăpăm de hîrca de babă. CREANGA, P. 12. D-nu poliţmaistru mă încredinţează că va face tocte chipurile ca să-mi găsească odorul. ALECSANDRI, T. I 312. A aîla chip (şi caic) — a găsi un mijloc eficace. Cit s-au gîndit ei încolo şi-ncoace, tot n-au aflat chip şi cale. SBIERA, P. 44. Aflase chip a se dezlega pe nesimţite dintr-un lanţ ce nu era potrivit cu uşurătatea iîiimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. 3. (Regional) încercare; mijloace. Pentru ce m-ai sili să jur că n-oi face nici un chip de a afla cine eşti? ALECSANDRI, T. 311. E x p r. A căuta chip — a căuta toate mijloacele. Chip cătam cu viclenie Să te fac să-ntrebi, COŞBUC, P. I 51. 4. (Numai în loc. conj.) Cu chip să... = ca 6ă..pentru ca să..avînd intenţia să.. . Văzînd nişte lişiţe pc apă, zvîrrr! cu toporul intr-însele, cu chip să ucidă vreuna. CREANGA, P. 46. Cil chip că... = sub pretext că..sub aparenţa că... Cu chip că eşti hazliu, îi spui o mulţime de.. . grosolănii. VLAHUŢA, O. A. III 68. Ies din casă cu chip că mă duc la scăldat. CREANGĂ, A. 4S. IU. (Popular şi familiar, cu valoare de adverb, în formele chip, chipul şi chipurile) 1. Vorba vine, cică, vorbă să fie. Ciungul a scos din haină şi viîna cealaltă, care, chipurile, îi lipsea. PAS, Z. I 53. Aveam şi eu, chipurile, un ibovnic in sat. VLAHUŢA, la TDRG. Dete parale acela; chip a-i plăti. PANN, P. V. I 63. 2. La drept vorbind, nu-i vorbă. îi iertă împăratul dc vreo osîndă, chipul; dară intră la mai mare grije.. ISPIRESCU, L. 375. Ai vreun subiect anume, ori pot scrie despre ce mi-o da prin gînd? — Ba, chip, avem un subiect. CARAGIALE, O. II 339. 3. Ba chiar, mai bine zis, aşa-zieînd. Dar nu-i poartă ciobăneşte, Ci mi-i poartă, chip, domneşte: Cu caftane de pambriu, Cu cizme de irmiziu, Cu obiele de bumbac. TEODORESCU, P: P. 474. Şt din fugă vă coseşte, Şi vă taie, chip, snopeşte. ALECSANDRI, P. P. 81. CHTPARÎS s. m. v. chiparos. CHIPARGASĂ, chiparoase, s. f. Plantă decorativă cu tulpina înaltă, terminată cu un mănunchi de flori albe, mirositoare (Polianthes tuberosa); tuberoză. • CHIPAROS, chiparoşi, s. m. Arbore răşinos din familia coniferelor, cu frunzele de un verdc-închis, care nu cad iarna; lemnul, rezistent şi parfumat, se întrebuinţează în industrie (Cuprcsştts sempervirens). Străji cernite, chiparoşii Dorm in cerc. TOMA, C. V. 142. Brazii şi chiparoşii nu se veştejesc niciodată. ANGHEL> PR. 39. Cu trandafiri, cu aur şi crăngi dc chiparos Aj vrea această carte s-o-mpndobesc frumos. IOSIF, T. 105: Nu eşti curată ca izvorul? mlădioasă ca chiparosul? EMINESCU, N. 122. jfelj de chiparos, Cu miros Frumos. TEODORESCU, P. P. 24. — Variante: (învechit) chiparis (ALECSANDRI, T. 103; ALEXANDRESCU, M. 198), (învechit şi, rar, popular) cipards (GHICA, S. 534, TEODORESCU,. P. P. 93) s. m. CIIII*AIî ţ'Ş, chipăruşi, s. m. (Regional) Ardei. O casă zgribuleşte în alba ei cămaşă. .. La gîtul gol o salbă de chipăruşi i-atîrnă. LESNEA, A. 112. CHIPEŞ, -A, chipeşi, -e, adj. (Despre oameni) Bine făcut, frumos, arătos. Era un om voinic, chipeş şi zdravăn înarmat. GALACTION, O. I 287. Era un erculean de voinic, chipeş şi legat, ştii, colea, numai cum e bun dc luptă. ISPIr RESCU, U. 118. A fost un moşneag de ţăran, care avea doisprezece feciori tot unul şi unul, chipeşi, înalţi ca ?iişte brazi, voinici de sfărîma piatra în mîini şi vrednici nevoie mare. POPESCU, B. III 3. (Despre lucruri şi animale) Albi fusese caii, brun stăpînul, blond vizitiul şi chipeşă trăsura. ANGHEL, PR. 90. Casa lui Milescu... era printre cele mai chipeşe. D. ZAMFIRESCU, R. ,201. Ian caută numai, cîtu-i [calul] de mîndru şi de chipeş, de sireap şi de iute. SBIERA, P. 61. , . CHDPÎTJ, chipie, s. n. Un fel de şapcă cu fundul rotund şi tare şi cu cozoroc, care face parte din uniforma militarilor, a funcţionarilor de la căile ferate etc. V. caschetă, capelă. Controlorul îşi ridică chipiul, îşi şterse fruntea. DUM/TRIU, N. 7. Plutonierul... îşi scoase chipiul vînăt-albăstrui şi-l aşeză pe masă, întors, cu cozorocul in sus, MIHALE, O. 464. — PI. şi: chipiuri (SADOVEANU, O. VI 238). CHIPOS, -OĂSĂ, chipoşi, -oase, adj. (Popular) Chipeş. Baba nu ştia ce să facă de bucurie, că are un băiet aşa de chipos, de hazliu, de gras şi învălit ca un pepene. CREANGĂ, P. 76. Toată lumea a cătat... Dar ca dinsa n-a găsit Mai chipoasă, Mai frumoasă, Mai cu chip de puic-aleasă, TEODORESCU, P. P. 636. CHTPŞOR s. n. v. chipuşor. ] CHIPUÎ vb. IV v. închipui. CHIPUŞOR — 415 — CHIROVNIC chtpuşGr, chipuşoare, s. n. Diminutiv aî lui chip. (Atestat în forma chipşor) Trandafirii iarăşi înfloresc pe cbrăjorii... ci şi iar răsări soarele bucuriei şi al veseliei pe chipşorul ei. POPESCU, B. III 48. — Variantă: cliipşor s. n. emu s. m. (Grecism învechit, adesea cu nuanţă ironică) Domn, jupîn. Să-mi luaţi pe chir ăla care trece in căruţă, şi să ntt~l slăbiţi pină nu va scoate inelul. ISPIRESCU, L. 107. Hei! S-a trecut timpul baclavalelor pentru voi, chir Panaite! ALECSANDRI, T. 13S. — Scris şi: kir (CARAGIALE, O. III 29). CHERAJiiilSA interj. Formulă liturgică grecească, rostită de cei care însoţesc pe preot cînd umblă ci! botezul. La bobotează strigam chiraleisa, de clocotea satul. CREANGĂ, A. 10. CHIRĂÎ, chlrăi şi chirăiesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre greieri) A ţîrîi. Grierii F i g. Popa gemu aşa de tare, că flacăra luminării se zbătu mult, se chirci. CAMILAR, N. II 219. 2. A rămîne în urmă în creştere, în dezvoltare, a nu Be dezvolta bine, a se pipernici, a se usca. Buruienile prinse (le spaimă Se-adttnă, se chircesc şi mor. BENIUC, V. 81. Slnt patru milioane de romini. .. care sufăr şi sc chircesc de boli nccăutatc, de mincare proastă, de ignoranţă, de asupririle primarilor şi arendaşilor. VLAIIUŢA, O. A. III 24. Tranz. fact. (Neobişnuit) [Baba Dochia] pe vite le chirceşte Şi grăuntele de an încolţit il seacă-n lan. ALECSANDRI, P. III 617. CIUItCÎT, -A, chirciţi, -te, adj. 1. Cil trupul strîns, chemuit, zgîrcit. Văzuse trupurile arse, negre, chircite. (!. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 220. 2. Pipernicit, nedezvoltat; prizărit, sfrijit. Citeva femri ca mere chircite şi covrigi jucau in loc, de ger. CAMIL PETRESCU, T. II 77. Pomii [sînt] strimbi şi chirciţi. VLAIIUŢĂ, CL. 56. Generaţia asta nouă e chircită, ca un fruct necopt. ALECSANDRI, T. 1199. Cinr>em}RĂ, chircituri, s. f. Fiinţă (om, animal sau plantă) care nu e bine dezvoltată; fiinţă pipernicită, degenerată. — Variantă: (regional) piorciliiră (SBIERA, P. 17S) s. f. OITTHFOSEAIiA. chirfoseli, s. f. (Regional) învălmăşeală, tfipăceală, hărmălaie, larmă. (Atestat în forma regională chirfosală) Băieţii dau să-l prindă [ursul făcut din brînză fi mămăligă], Oşlobanu sc aruncă tn mijlocul lor să şi-l ieie şi sc face o chirfosală ş-un rîs in şcoală... de-i poznă. CREANGA, A. 77. OIIIRFOSÎ, chirfosesc, vb. IV. Tranz. (Regional) A strivi, a terciui. Scăpa [bomboana] jos, unde o strivea inudiat cu piciorul, ş-o amesteca bine cu ţărina... ; după ce le chirfosea aşa pe toate rupea cutia. VLAHUŢĂ, O. A. III 37. CHIRI ARH. chiriarhi, s. m. (învechit) Episcop. — Pronunţat: -ri-arh. CiUK.'AKIIÎK. chiriarhii, s. f. (învechit) Demnitatea de episcop; autoritatea, puterea unui episcop. I-au luat chiriarhia [popii Duhu] puterea de predicator. CREANGA, A. 137. — Pronunţat: -ri-ar-. CHIRIAŞ, -A, chiriaşi, -e, s. m. şi f. Persoană care ia cu chirie o locuinţă. V. locatar. Sc şoptise, in sobor, că Salomia găsise chiriaşă. G. SI. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 164. Simt că m-apasă păreţii, Eu slnt chiriaş trccător. TOPÎRCEANU, B. 61. — Pronunţat: -ri-aş. — Variantă: (Mold.) chirie? (CREANGĂ, P. 107) s. m. chirii, s. f. Sumă plătiră în schimbul folosirii temporare a unui lucru (locuinţă, vehicul etc.). Unde pui china de aici pîn’la Dunăre? ALECSANDRI, T. I 348. Toderică a potrivit să cîştige numai atita cit să plătească masa şi chiria odăilor ps o lună. NEGRUZZI, S. I 86. Chiria deşteaptă pe chirigiu şi drumul pe călător, PANN* P. V. II 85. Loc. adv. (Construit mai ales cu verbele «a da », «a lua « a şedea ») Cu cliirîo = pentru folosire vrcmelnică şi în schimbul unei plăţi. Casa era a lui şi şedeau într-însa cu chirie un neam de oameni săraci. DUMITRIU, V. L. 22. Şed în casă cu chirie. NEGRUZZI, S. I 198. ^ E x p r. Gura nu erre (sau nu ţint') cltirio = poţi trăncăni cît vrei. Bieţii oameni, de spaimă şi ştiind că gura nu-i ţine chirie, spuse...precum îi învăţase cotoşmanul. ISPIRESCU, L. 293. CIÎUUÎŞ s. m. v. chiria;. CHIRIGIU, chirigii, s. m. (învcchit) 1. Cel care transportă cu căruţa, în schimbul unei plăţi, oameni sau mărfuri; cărăuş. Erau... darurile pe care fiece chirigiu şi însoţitor de chervane le aducea în lădiţa lui proprie celor de acasă. V. ROM. noiembrie 1953, 9. E o seară aspră de toamnă. Chirigiii se-ncălzesc pe lîngă focuri. .. dc aceea se vede atîta lumină dc departe. CARAGIALE, O. I 331. în mijlocul fiecăruia pilc se ridica cite un foc mare... ocolit de feciori, de vizitii, de rindaşi şi dc chirigii. GHICA, S. 324. Tu de te-i preface, Şi cu că m-oi face Ca un chirigiu. Cu tine să fiu, în braţ să te ţiu. TEODORESCU, P. P. 458. 2, (Mold.) Chiriaş. Cu cît însă se învoieşte cu posesorul, cu atîta e nemulţămit de chirigiu, căci acest impiegat public îi plăteşte foarte rău chiria. NEGRUZZI, S. I 301. CHIItÎLIC, -Ă, chirilici, -e, adj. (Numai în exp r.) Alfabet chirilic — alfabet vechi slav, compus de Chirii în secolul al IX-lea, întrebuinţat şi la noi pînă pc Ia jumătatea secolului al XlX-lea; a servit drept bază pentru alfabetele folosite de popoarele slave ortodoxe. în secolul al X-lea s-a adoptat... alfabetul chirilic. IST. R.P.R. 59. Litere (sau slove) chirilice = litere din accst alfabet. în cimitir zac negre cruci crăpate, Cu sloie-adtnci, chirilice, săpate. IOSIF, P. 24. (Substantivat) Nu cunoştea decît chirilicele. — Variantă: cirilic, -ă adj. CHUiISTIGÎD s. m. v. cherestigiu. CnmO.MAXT, chiromanţi, s. m. Persoană care sc ocupă cu studiul liniilor din palmă, care (după superstiţioşi) indică caracterul sau viitorul'cuiva. CHIROMAXŢÎE e. f. îndeletnicirea chiromantului, pretinsă artă de a ghici viitorul cuiva după liniile palmei. Cirm6VXIC, chirovnici, s. m. Maestru sondor şef în şantierele petrolifere, însărcinat cu executarea lucrărilor de foraj sau de producţie. înaintarea chirovnicilor prin CHIRPICI — 416 — CHITARĂ tromba de fum şi de noroi a erupţiei [s-ar putea compara] cu un episod de asalt. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/4. CHERPÎCI s. n. (Adesea cu sens colectiv) Material de construcţie în formă de prismă, făcut din lut frămîntat cu paie tocate sau cu rogoz şi folosită, la ţară, în Ioc de cărămidă. Cind a venit omul nostru, i-afost greu la început, dar, gospodar şi muncitor cum era, şi-a tăiat lemne din pădure, a făcut chirpici şi a^ durat casă mare, frumoasă, aproape de malul apei. DUNAREANU, N. 123. CHERORG, chirurgi, s. m. Medic specialist în chirurgie. li apăru doctorul în strania lui înfăţişare, în halatul alb, cu ochii care sclipeau prin masca lui de chirurg. BART, E. 381. — Variantă: (învechit) Iilrurg (C. PETRESCU, î. II 49, ALECSANDRI, T. 1200) s. m. CHIRURGICAL, -Ă, chirurgicali, -e, adj. Care se referă la chirurgie, care se realizează cu ajutorul chirurgiei. Clinică chirurgicală. Operaţie chirurgicală, a Prin ungherele odăilor... străluceau dulapuri de sticlă, cu cleşti, cuţite, foarfeci chirurgicale. DUMITRIU, N. 236. CHIRURGIE, chirurgii, s. f. Ramură a medicinei care studiază şi aplică metode de tratare a bolilor prin operaţii. Tratat de chirurgie. — Variantă: (învechit) hirurgie (KOGĂLNICEANU, S. 87) s. f. CHÎSĂLIŢĂ s. f. v. chiseliţă. CHISCUl vb. IV v. piscui. CHISEĂ, chisele, s. f. 1. Vas mic de sticlă, de cristal sau de porţelan, în care se ţine dulceaţă (mai de mult şi tutun). Mi-a adus un pahar de apă cu brumă şi o chisea cu dulceaţă de cireşe negre. SADOVEANU, O. II 232. Demir porunceşte să se aducă ciubuce... şi tutun în chisea de cristal. SADOVEANU, N. P. 272. Dulceţi de chitru mai avem? — Mai sînt încă două chisele. ALECSANDRI, T. I 64. 2. (învechit) Pungă în care se ţinea tutun. Două chisele de tutun... cusute de copile cu fluturi. ALECSANDRI, . T. I 141. Care pe subt pat intra. Cafele Că răsturna, Ciubuce Că-şi arunca... Chiselele că-şi pierdea. TEODORESCU, P. P. 572. — Variantă: CllCSCii (DELAVRANCEA, S. 121, CARAGIALE, O. II 166) s. f. CHÎSELIŢĂ, chiseliţe, s. f. (Şi în forma chisăliţă) 1. Fiertură de ştir, lobodă etc. sau de fructe (mai ales de prune). In cetate-aici erau... Toţi străjerii şi-aşteptau, Povestind şi-întinşi pe iarbă, Chisăliţă să le fiarbă. COŞBUC, P. I 326. Am cerut la Paviloaia nişte cireşe, ziceai că ţi-e dor de chiseliţă. La TDRG. Foaie verde cruciuliţă, Dragostea de copiliţă, Ca zeama de chisăliţă: Cine-nghite, tot sughiţă. TEODORESCU, P. P. 338. 2. Amestec din care nu se mai alege nimic; terci, talmeş-balmeş. Cînd e moină, se topeşte întii zăpada, pe urmă se dezgheaţă noroiul peste care ea se aşezase şi formează laolaltă un terci, o chisăliţă. PAS, Z. III 276. Ouăle, cînd am jurut să le iau, erau toate numai o chisăliţă. CREANGĂ, A. 55. <^> E x p r. A face (praf şi) chiseliţă (pe cineva) = a snopi (pe cineva) în bătăi, a bate măr; fig. a distruge pe cineva în discuţie, în luptă de idei. Zmeii crezură că l-a făcut praf şi chiseliţă pe Ghibirdic. La TDRG. Te întind jos şi te fac chiseliţă, de bătaie! ALECSANDRI, T. 236. — Variantă: Cllisullţă s. f. CHISNOA ĂT. -Ă, chisnovaţi, -te, adj. (Mold.; despre oameni) Poznaş, glumeţ, bun de glume, mehenghi, hîtru; (despre manifestări ale omului) şăgalnic, comic. C-apoi drept ţi-oi spune, domnule, că chisnovat om mai eşti. HOGAŞ, M. N. 153. Tatăl meu... se însură cu jupîneasa Mărica, minunată femeie, grasă şi frumoasă... zicînd adese nişte vorbe chisnovate. NEGRUZZI, S. I 246. — Variantă: chiziiovât, -ă adj. CHIST, chisturi, s. n. Tumoare benignă constînd dintr-o pungă cu un conţinut lichid sau semilichid. V. tumoare. CHÍSTIC, -Ă, chistici, -e, adj. De natura chistului. CHIŞCĂR, cliişcari, s. m. (Regional) Ţipar. Chişcarul mai ales e bun să-l freci cu sare şi să-l zvîrli de viu pe cărbuni. SADOVEANU, O. A. II 169. CHÎŞCĂ, chişte, s. f. (Mold.) Un fel de caltaboş făcut din stomacul sau din intestinele porcului umplute cu carne tocată, cu păsat, sînge etc. Costiţe de porc afumate, chişte şi buft umplut... se duc unse pe gît. CREANGĂ, A. 103. + (Adverbial) Plin, îndesat pînă la refuz. Buzunarul... umflat chişcă cu cei 500 de napoleoni. VLAHUTĂ, la TDRG. CHÎŞIŢĂ1, chişiţe, s. f. încheietură a piciorului, deasupra copitei, la cai, la boi şi la oi; moţul de păr de deasupra copitei. Armăsarul domnesc venea încordat din grumaz, mestecîndu-şi zabalele şiforăind. Juca pe picioarele subţirele, cu chişiţe mlădioase. SADOVEANU, F. J. 616. îndărăt cînd se uita, Vedea capul şarpelui, La chişiţa murgului. ŞEZ. III 65. Şade (cutare) călare: Şade-n apă Pînă-n sapă Şi-n sînge Pînă-n chişiţă. TEODORESCU, P. P. 55. CHÎŞIŢĂ2, chişiţe, s. f. Pensulă de încondeiat ouăle, făcută dintr-un beţişor (de obicei de aramă sau de tinichea subţire) prevăzut cu cîteva fire de păr de porc. Unele ouă se închislresc (= împistresc) foarte frumos cu chişiţa sau închistritoarea. ŞEZ. VII 116. CHIŞLEAG s. n. (Regional) Lapte de vacă închegat (obţinut prin fermentarea pe cale naturală a laptelui nefiert) care rămîne în vas după luarea smîntînii formate la suprafaţă; lapte prins, lapte acru. Să pregăteşti, Trandafiriî, multe oale de lapte acru... de chişleag. CAMILAR, TEM. 92. Cînd punea mama laptele la prins... începeam a linchi groşciorul de pe deasupra oalelor... pînă ce dam de chişleag. CREANGĂ, A. 44. CHIŞNÎ, chişnesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A scînci. Păunaş, izbit de colo pînă colo, începuse iar să plîngă. De data aceasta de abia chişnea. GALACTION, O. I 164. CHIT1 adv. (Familiar, numai în loc. a d v.) A fi chit (cu cineva) = a nu mai datora nimic cuiva. Tu mi-ai scăpat viaţa şi eu sînt datoare să scap pe a ta, pentru ca să fim chit.' BOLINTINEANU, O. 387. E x p r. Chit că ... = chiar dacă..., indiferent dacă CHIT2 s. m. Pastă formată din praf de cretă, amestecat cu ulei de in, care se întrebuinţează la fixarea geamurilor în ramele ferestrelor, Ia astuparea găurilor sau crăpăturilor, la netezirea suprafeţelor în vederea vopsirii sau lăcuirii etc. CHIT3, chiţi, s. m. (învechit) Balenă. Au găsit oase de chit. DRĂGHICI, R. 57. CHITANŢĂ, chitanţe, s. f. Act scris prin care se face dovada primirii unei sume de bani, a unor bunuri etc. V. adeverinţă. La predarea cotelor de griu, gospodăria colectivă a primit chitanţa nr. 1. CHITANŢIER, chitanţiere, s. n. Carnet sau registru cu foi detaşabile, pentru întoc“mirea chitanţelor. — Pronunţat: -ţi-er. CHITARA, chitare, s. f. (Şi în.forma ghitară) Instrument muzical asemănător cu vioara, cu şase coarde, pe care se scot sunete prin pişcare sau lovire cu degetele. Prinzi cîntul înainte de-a răsuna-n chitară. LESNEA, CHITARIST — 417 — CHIŢOUA.N C. D. 121. Lăutarii, instrunîndu-şi scripcile şi ghitara, începeau cîntecul. SADOVEANU, O. VI 208. In faţa ei, un bătrîn cu barba neîngrijită, orb, ii cînta din chitară. BASSARA- BESCU, V. 16. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, O. I 152. — PI. şi: chitări (ISPIRESCU, L. 237).— Variantă: ţjllilnin s. f. CHITARIST, -Ă, chitarişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntă din chitară. Chitaristul.. . pişcă patetic şi cadenţat coardele chitarei. DELAVRANCEA, la TDRG. — Variantă: (învechit) citarist, -ă (ODOBESCU, S. I 200) s. m. şi f. CHITĂ, chite, s. f. (Regional) 1. Mănunchi de flori, buchet. Chită de flori că făcea, Lui Ioviţă i-o-ntindea. ANT. LIT. POP. I 347. Ci te [flori] or rămînea, Ei le-or aduna, Chite le-or făcea. TEODORESCU, P. P. 76. 2. Mănunchi, jurubiţă de 12-13 fuioare de in sau de cînepă. Se suie iute în pod şi scoboară de acolo... nişte chite de cînepă şi vreo două dimsrlii de păsat. CREANGĂ, P. 5. li dete o chită de cînepă şi-i spuse că pînă în seară 0 s-o toarcă. MARIAN, O. II 183. CHlTCĂtr, -Ă, chitcăiţi, -te, adj. (R egional) Mocăit, ticăit. Am vis'it eu ţi dzstui bărbaţi mult mai ticăiţi şi mai chitcăiţi dscît cea mai bicisnică femeie. CREANGA, P. 141. CHTTEĂTiĂ1 s. f. (Popular) Chibzuială, socotinţă. Prin ştiinţă şi chiteală Poate face niscai planuri mai cu bună rîndutală? CONACHI, P. 294. Ducîndu-se in tîrg şi cumpărind fierul de plug, după multă chiteală, îl puse in sin. ŞEZ. V 130. CHITEALĂ2 s. f., (Rar) Ochire. [Cu puşca] te-oi şoldăni dintr-o chiteală. ALECSANDRI, T. I 206. CHITI1, chitesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1, (Urmat de o propoziţie completivă) A crede, a socoti, a judeca. Se prinde-n joc lingă o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. <$■ Refl. Mă chitesc eu în mine, cum s-o dau ca să nu mă pi indă. CREANGĂ, A. 47. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la » s-,'.u « spre ») Nu chitea In alta decit numai ce să facă. SBIERA, P. 24. 2. A pune la cale, a plănui. Şi de-aicea unde chitiţi să mireţi? HOGAŞ, M. N. 192. Da ştii c-ai cliitit-o bine, măi Chirică? CREANGĂ, P. 163. Nu-i rău, măi Ştefane, să ştie băietul tău oleacă de carte, nu numaidecit pentru popie, cum chiteşte Smaranda. CREANGĂ, O. A. 43. •fy- Refl. unipers. Nu-i totdeauna cum se chiteşte, ce-i si cum se nemureşte. CREANGĂ, P. 8. 3. A potrivi, a aranja. Prinse masa care o pusese jos, o chiti bine pe pămînt. RETEGANUL, P. I 63. ■+■ A împături (un obiect de pînză). Chiteşte cămăşile. CHITI“, chitesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A împodobi, a găti (cu chite de flori). Flori mtndre culegea Şi-n cunună le făcea Şi Ia Gruia te ducea Şi lui din grai ii grăia: Frate, frăţişoruI mm, Cînd va fi ospăţul tău. Eu cu toate te-oi chiti. BTB1CE5CU, P. P. 311. Mireasa stă în cămăruţă chitită ca de joc şi aşteaptă să-i vie rindul. SEVASTOS, N. 56. Să ştiu că bade-ar veni. Casa mindră o-aş chiti. POP. ■ CHITI3. chitesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1. A ţinti (cu arma, cu piatra etc.), a ochi; p. e x t. a lovi, a nimeri. Zvrr! de vreo două-trei ori cu bulgări în mine, dar nu mă chiteşte. CREANGĂ, A. 49. Mi-l chiteşte, Drept in frunte mi-l loveşte. ALECSANDRI, P. A. 49. <$>■ A b s o 1. Aduceţi arce. Şi voi, dragii mei, iscusinţă, chitiţi bine. NEGRUZZI, S. III 211. Un şoiman mehedinţel Care ştie să chitească, Rîndurica s-o lovească. ALECSANDRI, P. P. 292. + .A învîrti o armă; a potrivi lovitura unei arme. Paloşul din sin scotea, Ş-aşa bine-l înjirtea, Ş-aşa bine mi-l chitea, Că pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului. ALECSANDRI, P. P. 73. 2. A arunca o privire, o căutătură; a alege din ochi. EI degrabă-n jur chiteşte Vrttn ocol, căci e pierdut. COŞBUC, P. I 225. Cum ajunge in pădure, chiteşte un copac care era mai mare. CREANGĂ, P. 46. CHITIC, chitici, s. m. (Mold.) Varietate de peşte mărunt; peşte mic, neajuns la maturitate; pui de peşte, peştişor. Mierlele de apă caută chiticii. SADOVEANU, V. F. 59. Da ce ai in traistă? —■ Ia, mo doi chitici de păstrăv. HOGAŞ, M. N. 74. Prindea de veste cuconul loniţă c-are să fie la masă borş cu chitici de Birlad. HOGAŞ, H. 12. <$> E x p r. A tăcoa chitic = a nu sufla o vorbă, a nu scoate nici un cuvînt, a tăcea ca peştele. CHITI?* A s. f. Substanţă organică asemănătoare ca structură cu celuloza, care se găseşte în tegumentele exterioare ale insectelor şi ale crustaceelor. CHITDiOS, -OÂSĂ, chitinoşi, -oase, adj. Care conţine chitină. Aripă chitinoasă. CHITIT, -Ă, chitiţi, -te, adj. (Popular) Chibzuit, socotit. Flăcăul era chitit la capul său şi nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. CHITRĂ, chitre, s. f. Fruct al chitrului, de forma şi de culoarea unei lămîi mari, cu miezul alb, acru-amărui, din care se face dulceaţă. CHITRU, chitri, s. m. 1. Arbore exotic, cu flori mari, albe şi fructe galbene (Citrus medica). 2. (Impropriu) Chitră. Dulceţi de chitru mai avem? ALECSANDRI, T. I 64. CHITUÎ, chituiesc, vb. IV. T r a n z. A lipi, a astupa, a acoperi, a fixa, a netezi cu chit. A chiluit geamul. c=i Se mulţumise să fugă pe mare cu sicrud pc care-l chituise şi călăfătuise bine ca să nu intre apă în el. BART, E. 276. CHIŢ interj. Onomatopee care imită chiţăitul şoarecilor. CHIŢĂI, pers. 3 chiţăie, vb. IV. Intranz. A produce sunetul ascuţit caracteristic şoarecilor. Se pomeniră că se umple biserica de şoareci, de lilieci şi de bufniţe, şi începură a chiţăi. ISPIRESCU, L. 99. Dihorul începu a chiţ ăi în limba lui de lighioană. ODOBESCU, S. III 184. Erau unsprezece bursucei cari se zvîrcoleau, chiţăind şi mierlăind. ODOBESCU, S. III 42. CH3ŢĂÎT s. n. Faptul de a c h i ţ ă i. Chiţăitul şoarecilor. CHIŢCÂN, chiţcani, s. m. (Popular) Şobolan. Ciuful de opincho (=,o specie de cîini)... suceşte gîtul chiţea- nilor. ODOBESCU, S. III 149- CHIŢCĂI, pers. 3 chîţcăie, vb. IV. Intranz. A chiţăi. CHIŢCĂIT, chiţcăituri, s. n. 1. Chiţăit. 2. F i g. Ţîrîit. Cîmpul încropit vibra de chiţcăitul ascuţit, prelung, tremurător şi metalic al cristeilor şi greierilor din iarbă. VLAHUŢĂ, O. A. 102. CHIŢIBtJŞ, chiţibuşuri, s. n. 1. Lucru sau fapt lipsit de importanţă, amănunt fără valoare; mărunţiş, fleac. Cu chiţibuşuri de aceste să ne zăbăvim noi? CREANGA, P. 263. Am o mulţime de chiţibuşuri de făcut. ŞEZ. XX 14. 2. Subtilitate de mică importanţă; tertip. A umbla cu chiţibuşuri. CHIŢIBUŞAR, -Ă, chiţibuşari, -e, s. m. şi f. Persoană care se ocupă de chiţibuşuri, de mărunţişuri, care umblă cu tertipuri, cu subtilităţi. CHIŢI BUŞĂRÎE, chiţibuşării, s. f. Faptă sau apucătură de chiţibuşar; acţiune plină de chiţibuşuri. CHIŢORÂN, chiţorani, s. m. (Regional) Chiţcan. 27 CHIU — 418 — CHIVERNISI CHIU s. n. 1. (Numai în e x p r.) Chiu şi Vai = chin, suferinţă, durere; fig. sărăcie, mizerie, lipsă. Logofete, brînsă-n cui, lapte acru-n călămări, chiu şi vai prin buzu- nări. CREANGĂ, A. 12. Cu chiu, cu vai sau cu chiu şi vai = cu mare necaz, după multă osteneală. Cu chiu, cu vai ajungem la Brădiceni, unde ne adăpostim sub umbrarul unei cîrciumi. VLAHUŢĂ, O. A. II 130. Şi aşa, cu chiu, cu vai, ajunse la curtea boierească. ISPIRESCU, L. 179. 2. Strigăt prelung de bucurie; chiot. Zoresc însutit, înmiit. Zeci de mii ca Ionuţ sau Culai, în iureş năprasnic, cu chiu şi alai, Pină ce-or împlini cît mai au de-mplinit. DEŞLIU, G. 27. în. ograda unde hora îşi sălta năvalnic chiul, Brotăcei cu guşa verde îşi orăcăie pustiul. GOGA, C. P. 36. A fost atîta chiu şi cint, Cum nu s-a pomenit cuvînt. COŞBUC, P. I 58. Să rîdem dar, viteaz răsad, Să fie-un hohotit şi-un chiu Din ceruri pînă-n iad! COŞBUC, P. I 257. ’—Accentuat pe prima parte a diftongului. CHIDl, chiui, vb. IV. Intranz. 1. A striga cu voce tare, scoţînd un strigăt puternic, ascuţit şi prelung, pentru a-şi manifesta bucuria, veselia, plăcerea sau alt sentiment puternic, ori pentru a chema pe cineva, a-1 îndemna Ia o acţiune, a-1 alunga etc. Fetele şi flăcăii chiuiau pe coasta dealurilor, şi era un soare luminos, ş-un cer albastru, ş-un îndemn la viaţă, ca niciodată. SADO- VEANU, o! III 46. Toată ceata a plecat rîzînd şi chiuind de răsunau dealurile. CARAGIALE, O. III 89. Vara... chiuind,'cutreieram dumbrăvile. CREANGĂ, A. 117. (Determinat prin « dimpotrivă o, « numai », « mai bine *) Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul in apă. ISPIRESCU; L. 43. Întpăratul-Verde nu avea feciori, ci numai fete. CREANGĂ, P. 183. 2. (învechit şi livresc, după o propoziţie afirmativă căreia i se opune o afirmaţie contrară) Dar, cu toate acestea, totuşi. Ci de mine nu-ntreba: Mie mi-e tot una. IOSIF, P. 56. Sărac acum se-ntoarce, ci-n fapte mari bogat. COŞBUC, P. I 133. Plîngea fetiţa, ci-n zadar! RETEGANUL, P. III 86. Te iert, ci mai . mult să nu greşeşti. RETEGANUL, P. V 21. Cu vecînicia sînt legat, Ci voi să mă dezlege. EMINESCU, O. I 173. <$■ (Uneori urmat de «dar *) Ci dar în mijlocul acestor vremi, la 2 noiemvrie, generalul Basta... se duse cu oştile... la Oradea Mare. BĂLCESCU, O. II 267. -f (După o propoziţie ipotetică sau condiţională) Dar, insă. Făcu semne că bucuroasă ar merge cu el oriunde, ci ca e mută. RETEGANUL, P. V 19. Ţi-aş arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binişorul. EMINESCU, O. I 174. 3. (Adesea însoţind un imperativ, arată nerăbdarea) Dar. . . Cit ebuie să plec! Sînt nulte defăcut in ţara noastră. BENIUC, V. 26. Vino, vino, Dumitre!. .. Ci uită-te! CARAGIALE, O. I 261. Ci lăsaţi să ne spuie nenea Ştefan cum a fost cînd era să-l arunce din clopotniţă. GHICA, S. 505. <}• (Determinat prin « ca ») Ci ca ho, voinice, prea o iei repede, răspunse părintele Ştiubei. DELAVRANCEA, S. 199. Dădaca ei ii zise: Ci ca fugi şi d-ta de fereastră! ISPIRESCU, L. 120. CIAN s. n. Gaz incolor, foarte otrăvitor, cu miros de migdale amare. — Pronunţat: ci-an. CIANHfDRIC adj. m. (Numai în c x p r.) Acid cian- hidric = substanţă toxică, incoloră, cu miros de migdale aînare, produsă prin tratarea cianurilor cu acizi; (ieşit din uz) acid prusie. — Pronunţat: cian-. CIANURÂRE, cianurări, s. f. 1. Operaţie industriala de extragere a metalelor nobile (aur, argint) din minereuri sărace, cu ajutorul soluţiilor alcaline de cianură de sodiu. 2. Tratarea suprafeţei unui aliaj feros cu cianură topită, pentru a produce o cimentare. — -Pronunţat: cia-, CIANttRĂ, cianuri, s. f. Sare a acidului cianhidrir. Cianură de potasiu. Cianură de fier. — Pronunţat: cia-. CICALA, cicale, s. f. (Rar) Persoană cicălitoare. Din fire Văd bine că ai gîndul ca să mă scoţi acum. . . Cumetre îndestule te-aşteaptă insă-n drum. . . Cu dinsele la ceartă, apucă-te, cicală, Sau nu mai scapi de mine! MACE- DONSKI, O. II 163. CICATRICE, cicatrice, s. f. Urmă rămasă pe piele sau pe alt ţesut al corpului după vindecarea unei răni, a unei arsuri, a unei incizii etc. O clipă şi-a privit neiros cicatricea în oglindă. CAMIL PETRESCU, T. II 143. <$> F i g. Oraş străvechi, ce răni cumplite ai, Şi-adinci şi-abia închise cicatrice. D. BOTEZ, în POEZ. N. 80. CICATRIZA, cicatrizez, vb. I. Refl. (Despre răni) A se vindeca, a se închide, a se tămădui lăsînd o cicatrice. CICATRIZARE, cicatriz ori, s. f. Faptul de a se cicatriza. ClCA adv. (Familiar, cu valoare de verb unipersonal, făcînd adesea introducerea unui basm) 3. (Precedă o afirmaţie pusă pe socoteala altora) Se spune ca..., lumea zice că..., precum se afirmă, după cum se crede. Cicăi-n munte, la povarnă, Plopii şi răsurile Spun că vine-un vint de iarnă, Răscolind pădurile. TGPÎRCEANU, 13. 46. Şi-a venit flăcăul, cică, Un voinic cum altul nu el COŞBUC,^P. I 180. Cică era odată o babă şi un moşneag. CREANGĂ, P. 73. Aşa cm auzit. Cică i-o trăsnit ca să icie pe cucoana Caliopi, vecina moşiei. ALECSANDRI, T. I 337. <$>■ (Precedat de un « zicc & pleonastic) Avea nevoie de dînşii în călătoria sa la fmpăratul-Roş, care, zice, cică era un om răutăcios. CREANGA, P. 247. (Cu subiect la pers. 3 ; popular) El zice (sau ei zic) că ... Moş popa, cînd spune de evanghelie, cică să rabzi şi tar să rabzi. DELAVRANCEA, S. 17. Ai să mergem să căutăm ceva de luern, că burta, auzi, cică n-am viîncat de ieri, şi cere, sărmana. ISPIRESCU, L. 275. 2. (Indică un sentiment de mirare sau dc îndoială) E oare cu putinţă? auzi \*Apoi cică să nu te strici de risJ CREANGĂ, P. 254. + Nici mai mult, nici mai puţin ! Amu o scornit alta: cică să-i aducă pe fata împăratului- CICĂLEALĂ — 420 — CIFLIC Roş! CREANGĂ, P. 234. + Mai mult decît atîta. Aceluia ii dă fata ; ba cică-i mai dă şi jumătate din împărăţia lui. CREANGĂ, P. 78. 8. (Povestitorul se face că admite ceea ce se spune, dar e convins că nu este aşa) Chipurile; vorba vine! vorbă să fie l Mă ţin la soare, ca pe un cocos- tîrc. .. ian aşa .. . numai într-un picior, cică să mă înveţe a face marş. ALECSANDRI, T. 4. Şi ce puşchi! Cică-s patrioţi, liberali. . . demagogi. . . ALECSANDRI, P. 38. CICĂLEÂLĂ, cicăleli, s. f. Faptul de a ci căli. 1. Reproş plictisitor făcut cuiva, de obicei fără motive suficiente, pentru fapte de nimic. 2. Stăruire supărătoare pe Iîngă cineva pentru a obţine un lucru; sîcîire. Azi bem şi mincăm bucate Pe parale peşin date, Şi mîine, fără cîrteală, Ospătăm pe cicăleală. PANN, P. V. I 17. CICALÍ, cicălesc, vb. IV. Tranz. A certa mereu (pe cineva), a-i face (cuiva) reproşuri, de obicei fără motive serioase, pentru fapte de nimic; a sta într-una cu gura (pe cineva), a bate la cap, a şicana, a plictisi cu observaţii dese, cu rugăminţi. îl cicălea şi-l împungea muierea în toate zilele anului, şi în cele lucrătoare şi în sărbători. SADOVEANU, M. C. 7. Gheorghe nu-l mai cicălea. Se obişnuise cu toanele amicului său. VLAHUŢĂ, O. A. 119. Cînd îi ciomigea, cînd îi cicălea. ISPIRE3CU, L. 333. R e f 1. reciproc. Fig. Două păsărele Stau pe rămurele: Mierla prin stufiş, Sturzu-n cărpiniş Şi se cicălesc Şi mi se sfădesc. TEODORESCU, P. K 453. CICALITÓR, -OARE, cicălitori, -oare, adj. 1. Care cicăleşte; rău de gură, înclinat să plictisească, să facă şicane. Nemulţumit, mofturos, cicălitor, striga la meşteri. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 124. Anca e o femeie rea, cicălitoare, răzbunătoare. GHEREA, ST. CR. II 257. 2. Fig. Supărător, sîcîitor. Oare nu scuturasem eu de pe suflet şi de pe inimă grijile cicălitoare? HOGAŞ, M. N. 159. CICERONE, ciceroni, s. m. Călăuză care arată vizitatorilor cele vrednice de văzut într-un muzeu, într-un oraş etc. CICHIRGlU, cichirgii, s. m. (învechit) Cofetar; purtător de dulceţi la curtea domnească. S-ajungem cafegii, ciubuccii şi cichirgii. ALECSANDRI, T. 126. CICÎRÎG, cicirîge, s. n. (Popular) Instrument care serveşte la depănat pe mosoare sau pe ţevi sculurile aşezate pe vîrtelniţă. Stam acasă şi făceam mamei ţevi la cicîrîg. SANDU-ALDEA, D. N. 161. CICLÂMĂ, ciclóme, s. f. Plantă decorativă cu frunze în formă de inimă, verzi pe o parte şi purpurii pe alta, cu flori roşii sau albe (Cyclamen ettropaeiim).. CICLIC, -A, ciclici, -e, adj. Care se desfăşoară în cicluri, care aparţine unui ciclu; periodic. Acumularea nu este nimic altceva decît reproducţia capitalului pe scară progresivă. Mişcarea ciclică a reproducţiei simple se modifică şi se transformă, după expresia lui Sismondi, în spirală. MARX, C. I 523. Crizele ciclice de supraproducţie... din 1825 şi pfnă astăzi, zguduie din tem°lii întreaga fume capitalistă.. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 122, 3/6. CICLÍSM s. n. Sport practicat cu bicicleta. CICLÍST, -Ă, ciclişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care umblă cu bicicleta, (în special) sportiv care practică ciclismul; biciclist. Cicliştii sînt obligaţi să circule pe drumurile publice speciale pentru biciclete ori de cîte ori există asemenea drumuri. COL. HOT. DISP. 1953, nr. 7, 157. ^ (Adjectival) Sportivii ciclişti... se antrenează cu rîvnă pentru ridicarea nivelului lor tehnic. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. CICLÓN, cicloane, s. n. Vînt puternic, însoţit de furtună şi precipitaţii atmosferice, specific regiunilor tropicale; se manifestă prin vîrtejuri puternice formate în jurul unei regiuni cu presiune atmosferică scăzută. V. uragan. Foarte curînd, cu un ciclon izbucnit pe neaşteptate, muntele începe să se ridice spre cer. BOGZA, C. O. 16. Tot mai des se-nalţă-n zare trombe Şi cicloane pMla ceruri sus, Cad apoi cu tunete de bombe Pe talazuri roşii în apus. BENIUC, V. 40. Ei, acolo la institut, ştiu tot ce se întîmplă pe tot pămîntul. Cum bate vîntul. .. cum plouă pe Mediterană . . . Cînd se apropie ciclonul in Pacific. SEBASTIAN, T. 33. CICLOP, ciclopi, s. m. Figură mitică de uriaş, cu un singur ochi mare în mijlocul frunţii. [Piscurile] păreau că fac de veghe asupra prăpăstiilor, asemeni unor capete demente de ciclop. BCGZA, C. O. 31. Prin ochiul lui de sticlă, ca un ciclop sinistru, Ceasornicul deasupra ii cată peste umăr. ANGHEL-IOSIF. C. M. I 96. CICLU, cicluri, s. n. 1. Lanţ complet de fenomene, de stări etc. care se realizează într-un interval de timp anumit şi care epuizează, în ansamblul lor, evoluţia unui anumit proces. Ciclul M—B—M ( = marfă — bani — marfă) are ca punct de placare, la o extremitate a sa, o marfă şi se încheie, la cealaltă extremitate, cu altă marfă, care părăseşte circulaţia, intrînd în sfera consumaţiei. MARX, C. I 162. Ciclu industrial = (în economia capitalistă) perioadă care^ cuprinde fazele: criză, depresiune, înviorare, avînt şi care în timpul crizei generale a sistemului capitalist mondial se scurtează şi se deformează, faza de avînt dispărînd şi crizele devenind mai violente şi mai distrugătoare. în linii mari, mişcările de ordin general ale salariului sînt reglementate în mod exclusiv de expansiunea şi contracţiunea armatei industriale de rezervă, care corespund alternărilor periodice ale ciclului industrial. MARX, C. I 571. Ciclu anual = perioadă de un an în care pămîntul face o rotaţie completă în jurul soarelui. Ciclu solar = perioadă de 28 de ani, după expirarea căreia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleaşi zile din săptămînă. 2. Totalitatea fenomenelor, faptelor, acţiunilor etc. legate între ele. Ciclu de conferinţe (sau lecţii) —serie de conferinţe (sau lecţii) care tratează diverse aspecte ale unui subiect unitar. Posturile de radio duc o acţiune susţinută de propagandă a ideilor marxism-leninismului, in care scop s-au introdus şi cicluri speciale de conferinţe. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2654. Grup de producţii literare care au o temă comună. Cercam tihnit o nouă poezie, Ca să-mi continui ciclul de la ţară, Cînd fantomatic prinde să transpară Pe manuscris o umbră viorie. ANGHEL- IOSIF, C. M. II 18. CICOARE, cicori, s. f. 1. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori albastre (mai rar trandafirii sau albe), din rădăcina căreia se prepară un surogat de cafea (Cichorium Intybus). Pe marginile drumului se înălţau flori de cicoare, întristate, închise de căldură. SANDU- ALDEA, U. P. 57. Frunză verde de cicoare, Cînd văzui vara cu soare, Cătat-am pădurea deasă, Ca să ţin cu dînsa casă. ALECSANDRI, P. P. 255. <ţ> (Adesea folosit ca termen de comparaţie pentru culoarea albastră) Leliţele mele de la • Păstrăveni, bălăi şi cu ochii ca cicoarea, sămănau mamei. SADOVEANU, N. F. 6. Ochii unui înger scump Au albastrul de cicoare. COŞBUC, P. I 49. F i g. în ochii sclavei zării cicori albastre. MACEDONSKi, O. I 139. 2. Surogat de cafea preparat din rădăcina plantei descrise mai sus. CÎDRU s. n. Băutură alcoolică obţinută prin fermentarea mustului de mere (mai rar de pere sau de alte fructe). CIÎR s. n. v. ccaîr. CLFLÎC, ciflicuri, s. n. (învechit; şi în forma ciflîc) Moşie mică, moşioară, conac de moşie. Un mic ciflic lingă Silivria. GHICA, S. 363. Mai la vale este un sătu- CIFLÎC - 421 - CIMENTA cean, în chip de ciflîc, ce se cheamă Rizvan-aga. ARHIVA Ii. II 142. — Variantă: cillîc s. n. CIFLÎC-s. n. v. ciîic. CIFRĂ. cifrez, vb. I. 1. Refl. A se evalua, a se calcula în cifre. Cheltuielile se cifrează la suma de . . . 2. T r a n z. A aplica unui text un cifru. Cifrează telegrama. CIFRĂT, -Ă, cifraţi, -te, adj. Scris în cifru. Scrisori cifrate. CIFRĂ, cifre, s. f. 1. Simbol. grafic care reprezintă un număr. Cifră romană. Cifră arabă, a Cite numere distincte de cîte două cifre se pot forma cu cifrele 2, 3, 5, 7, dacă cifrele fiecărui număr sînt diferite? ALGEBRA 22. + Număr, sumă, cantitate. Producţia a atins o cifră foarte mare. 2, Volumul sau cuantumul reprezentat prin cifre (1) al unor operaţii comerciale SÎ>U financiare. (în orîn- duirea capitalistă; şi la noi pînă în 1949) Impozit pe cifra de afaceri — impozit aplicat proporţional cu mărimea afacerilor, adică cu valoarea mărfurilor vîndute. CÎFRIC, -A, cifrici, -c, adj. Exprimat în cifre; numeric. CÎFRU, cifruri s. n. 1. Sistem de semne convenţionale prin care se transmit comunicări secrete. 2. Combinaţie de litere sau de cifre cu ajutorul căreia se pot deschide unele broaşte sau lacăte. Ca intr-un lacăt greu, cu multe zăvoare, pătrunde Oltul între pereţii munţilor. Ca intr-un lacăt pe care nu-l poţi desface decît cu ajutorul unui cifru. BOGZA, G. O. 324. CÎGĂ s. f. v. cega. CIGHÎH, cighiruri, s. n. (Regional) Drob de miel. CIHĂÎ, cihăiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A-i bate (cuiva) capul, a stărui foarte mult, a insista, a plictisi, a exaspera. Tot cihăia mama pe tata să mă mai dea undeva la şcoală. CREANGĂ, A. 12. Cit nu m-a cihăit de cap, să-i spun, şi tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Aristiţa... cihăia pe Stănilescu, de ce tiu stăruie s-ajungă maior. CONTEMPORANUL, Vin 209. — Variantă: cehui (SBIERA, P. 107, ŞEZ. V 55) vb. IV. CIL, cili, s. m. (Uneori determinat prin « vibratil ») Prelungire plasmatică în formă de fir a unor bacterii, a unor infuzorii sau a unor celule animale, animată de mişcări ritmice; la animalele unicelulare serveşte ca organ locomotor, iar la organismele superioare are funcţii diverse. CmĂR, -Ă, ciliari, -e, adj. Care are formă de cil; care e în legătură cu cilii. Cristalinul este prins de pereţii ochiului prin muşchii ciliari. — Pronunţat: -li-ar. CIIIIHU, -ÎE, cilibii, adj. (învechit) Fin, graţios, frumos. Dă-mi o rimă Ia pădure. — Mure. — ... E spălăcită. Dă-mi una mai cilibie. VLAHUŢĂ, O. A. 121. Pui mai cilibiu şi mai frumos ca al meu nicăieri n-am putut afla. MARIAN, O. II 40. CI1ÎCURI s. n. pl. (Rar) Mărgele de metal. Un mic negustor ambulant... strigă: Bariş înflorat! Cilicuril... Broboade! BANUŞ, B. 84. QJjIHGI, -OĂIE, cilihoi, -oaie, s. m. şi f. (Ornit-, regional) Ceahlău. (F i g.) Ian fugiţi... cilihoilor. CAMI- LAR, T. 163. CILINDRIC, -Ă, cilindrici, -e, adj. Care are forma unui cilindru. Cîteva site cilindrice se învîrtesc încet pe o axă. ECGZA, C. O. 182. CILÎNDRUS cilindri, s. m. 1. Corp geometric format prin rotirea unui dreptunghi în jurul uneia dintre laturi (numită generatoare) şi avînd ca bază un cerc. 2. Piesă (cilindrică) componentă a unor maşini, care se poate roti în jurul propriei axe şi care serveşte pentru a conduce, a presa sau a fasona un material; (la motoare cu ardere internă, la maşini cu aburi, la compresoare etc.) piesă fixă cilindrică în interiorul căreia se deplasează pistonul. Maşină cu 8 cilindri. Cilindru compresor = tăvălug. CILÎNDRU2, cilindre, s. n. (învechit) Pălărie înaltă, cilindrică, cu borurile înguste. V. joben. Bărbaţii... se înghesuiau pe lingă ferestre.. . netezindu-şi cu dosul mînecii cilindrele de castor. MACEDONSKI, O. III 96. CDIBĂL s. n. v. chimval. CIMIîER, cimbere, s. n. (Regional) Un fel de basma de borangic, de lînă sau de bumbac* purtată pe cap de femei; năframă, testemel. Nu toate muierile care au rămas văduve poartă cimbere negre. STANCU, D. 166. — Variantă: chiml)6r (STANCU, D. 13) s. n. CDIIîlSTRA, cimbistre, s. f. (Rar) Pensetă. O! se apără cu modestie Tom, ridicînd sprincenile subţiri şi plivite cu cimbistra. C. PETRESCU, C. V. 194. N-ai decît să te tunzi chilug, şi păru ce rămine pe cap să-l snulgi iu cin.bistra fir cîte fir... ALECSANDRI, T. I 106. CIMBRIŞOR s. m. Plantă aromatică din familia labia- telor, cu flori roşii-purpurii, rar albe, folosită în medicină ca infuzie (Thymus serpyllum). Frunză verde cimbrişor, Bate murgul din picior. ŞEZ. I 10. Zamă de măr dulce, de şovîrf şi cimbrişor de cimp e bună cînd boala e uşoară. ŞEZ. I 16. CÎMBRU s. m. Plantă erbacee cu miros aromatic din familia labiate'or, cu frunze înguste şi ascuţite, cu flori liliachii sau albe punctate cu roşu; se foloseşte în bucătărie ca condiment (Satureia hortensis). Băiatul... era dus în grădină ca să culeagă cimbru şi mărar. MARIAN, O. II 135. I-au poroncit... să păzească zama din oală ■ să fiarbă la foc, şi să puie într-însa cite o coadă de mărari, de cimbru şi de pintrejel. SBIERA, P. 14. CDlfjL interj, v. cinci. cdiEnt S. n. Pulbere obţinută prin amestecul unor materii minerale (calcaruri argiloase, calcaruri marnoase, ' zguri etc.) calcinate şi care în contact cu apa se petrifică, transformîndu-se într-o masă omogenă; serveşte în: construcţie Ia prepararea betonului, la legarea cărămizilor etc. Au folosit cimentul şi betonul pentru a ■ ridica platforme moderne. BCGZA, C. O. 270. CEVIENTĂ, cimentez, vb. I. Tranz. 1. A lega cu ciment. De la suprafaţa pămîntului în jos, pereţii [fîn- tînii] erau zidiţi în piatră puternic cimentată. M1HALE, O. 511. Linia de închidere a celor două jgheaburi era cimentată. GALACTION, O. I 120. 2. F i g. A face ca ceva să fie solid, indistruc- ; tibil; a întări, a consolida (o prietenie, o alianţă etc.). ! Aplicînd cu fermitate linia partidului în chestiunea naţională, ! cimentăm şi mai bine unitatea politică şi morală a poporului : muncitor. REZ. HOT. I 29. Oamenii muncii din Republica i Populară Romină sînt pătrunşi de hotărirea neclintită de a ; fi şi pe viitor credincioşi cauzei lui Lenin şi Stalin, de a se ' stringe şi mai mult în jurul steagului partidului ■— steagul lui Lenin şi Stalin —, de a cimenta şi mai mult prietenia 1 veşnică, de nezdruncinat, ctt marea Uniune Sovietică. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 7. Clasa muncitoare şi partidul ei internaţionalist constituie forţa care cimentează aceste naţiuni noi. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 7/3. «$> Refl. Se cimentează necontenit unitatea CIMENTARE — 422 — CINCHI politico-morală a întregului popor muncitor, sub steagul partidului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2645. CIMENT ÁRE, cimentări, s. f. 1. Acţiunea de a cimenta (1). 2. F i g. întărire, consolidare. Sindicatele de salariaţi agricoli joacă un rol important în cimentarea alianţei dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare. REZ. HOT. I 50. Cimentarea şi adîncirea colaborării între popoare exprimă conştiinţa crescindă a intereselor lor comune. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. CIMILÏ, cimilesc, vb. IV. 1. Intranz. A spune cimilituri. Şi el cum şedea, Astfeli cimilea Copiilor săi... MARIAN, S. 321. 2. T r a n z. A alcătui o cimilitură, a transpune un cuvîntîntr-o cimilitură. (Refl. pas., desprecuvintcle transpuse) Sufletul se cimileşte aşa: Am o căsuţă, şi-n căsuţă am o porumbiţă ; dac-a zbura porumbiţa, ce mi-t bună lădiţa? ŞEZ. III 239. — Variantă: ciumelí (GOROVEI, C. 289) vb. IV. CDIHITÎÎRĂ, cimilituri, s. f. Ghicitoare. Ia să le vedem dacă mi-i gîci tu cimilitura aceasta: Lată pesté lată; peste lată—-îmbujorată. CREANGĂ, O. 186. Dar intr-astă băutură Este ş-o cimilitură, Şi cimilitura mea Zice, zău, mîndruţ.-aşa. .. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 517. CIMIŞÎR, cimişiri, s. m. Arbust decorativ cu frunze ovale, totdeauna verzi, cu flori galbene-verzui, din al cărui lemn se fac diferite obiecte (Buxus sempervirens). Aceste obiecte nu se executau mai niciodată in piatră, ci, mai adesea, în metale de preţ, în os... 'ori în deosebite lemnef precum stejar, mic, castan; tisă, cimişir, chiparos. ODOBESCU, S. i 452. CDHTÍR, cimitires. n. Loc unde se îngroapă morţii. în fiecare zi mergea la cimitir, BART, E. 259. Se-mbracă cimitirul in noapte, ca-ntr-o haină. MACEDONSKI, O. I 50. Se duce... la cimitir, la mormîntul unui frate. ŞEZ. III 116. F i g. Un cimitir de maşini stricate. CIMÓTTE, cimotii, s. f. (Mold.) Rudă. Da, da! sint. chiar oleacă de cimotie şi cu popa David. HOGAŞ, M. N. 144. La mănăstirea Neamţului, pe vremea lui mitropolitul Iacob, care era oleacă cimotie cu noi... CREANGĂ, A. 19. CDIPAÍTZÉU, cimpanzei, s. m. Specie de maimuţă mare, antropomorfă, dolihocefală, cu pielea neagră, care trăieşte în cete prin Guineea şi Congo. CIMPÓI, cimpoaie, s. n. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf avînd fixate în el unul sau mai multe tuburi sonore, prin care aerul iese din burduf şi produce melodia. Veniţi, cîntăreţi cu cimpoi şi-alăute, Să cîntaţi. DEŞLIU, G. 28. Noi doine pe naiuri se cer, Nou glas în cimpoaie. BENIUC, V. 115. Se veseleau cu cintările cimpoaielor şi cobuzelor munteneşti şi cu diblele lăutăreşti. ODOBESCU, S. I 137. Iar de-oi întîlni ciocoi, De piele să mi-l despot Şi să fac din ea cimpoi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 507. CEMPOIĂŞ, cimpoieşi, s. m. Cimpoier. Cam pe vremea aceea trăia moş Nichifor în Ţuţuieni, pe cînd bunicul meu fusese cimpoiaş la cumătria lui Moş Dediu din Vinători. CREANGĂ, P. 105. «IMP0IÉR, cimpoieri, s. m. Cîntăreţ din cimpoi ; cimpoiaş. Iaca moş Corbu cimpoieru! ALECSANDRI, T. 215. CIN1, cinuri, s. n. (învechit) 1. (în orînduirea feudală) Poziţie socială înaltă. V. r a n g. Nici lacom de avere’, nici de cinuri, mulţămit cu cit avea, cu cit n-avea. CREANGĂ, A. 135. Boierii netezindu-şi bărbile mari şi tufoase, după rang şi cin, striga. RÜSSO, S. 17. 2. Ordin călugăresc sau preoţesc; tagmă. Colegii mei de la teologie... Toţi au pătruns in învăţămintul secundar, în cinul preoţesc şi prin felurite alte servicii. GALACTION, O. I 24. Traiul tihnit al sfîntului său cin îl înzestrase cu un adevărat pîntece de egumen. HO.GAŞ, DR. 246. CIN2, cinuri, s. n. (Rar) Luntre mică, barcă. Moşu-n cin dacă intra, Pe Dunăre se ducea. TEODORESCU, P. P. 569. Mult că nu mergea... Şi mi-şi întîlnea Un cin de alamă, De nu-i bagi de seamă, Cu vîsle d-argint, Cum n-am mai văzut. TEODORESCU, P. P. 645. CINĂ, cinez, vb. I. Intranz. (Mai ales în Transilv.) A lua masa de seară. Să vii şi tu acolo, să cinăm împreună pe la 7. CARAGIALE, O. VII 225. Şezură niţel, de se odihniră de drum, cinară împreună şi se culcară. ISPIRESCU, L. 53. <$> T r a n z. Nemlncat toată ziua, el cină ce-i dăduse baba. EMINESCU, N. 20. Badea meu ceI supărat, Da aseară ce-ai cinat? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 54. CINĂBRU s. n. Sulfură naturală de mercur, de culoare roşie, folosită mai ales ca vopsea în pictură. Roşu de cinabru. ClNAŞ, -Ă, cinaşi, -e, adj. (Transilv.) Drăguţ, frumuşel, îngrijit. Hei, leliţă de la Blaj, Ce ţi-i trupu-aşa cinaş? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 402.^ Trandafir, trandafiraş, Drag îmi e omul cinaş. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 384. CÎNĂ, cine, s. f. (Mai ales în Transilv.) Masa dc seară; mîncare pregătită pentru această masă. Frunzărise o gazetă şi o aruncase. Aştepta cina. SADOVEANU, N. F. 5. Cina era gata şi masa pusă. CARAGIALE, O. II 257. Ochii ei cei cu lumină Mult mă strigă de la cină. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 33. CINĂTUÎ, cinătuiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional, cu privire la păsări, peşti etc.) A curăţa (de fulgi, de solzi etc.) şi a tăia în bucăţi, pentru a pregăti mîncarea. Astă mreană albă, codalbă... s-o cinătuiască, s-o fiarbă. SBIERA, P. 118. CINĂTUIĂLĂ, cinătuieli, s. f. Acţiunea de a cină - tui. Se cinătuieşte o găină desfăcîndu-i aripele, picioarele etc. şi păstrîndu-le întregi. Dacă osul piciorului, de pildă, s-ar tăia în două, aceasta n-ar mai fi o cinătuială. ŞEZ. VIII 157. CINCANTÎN s. n. Varietate de .porumb cu tulpina scurtă şi subţire, cu ştiuletele mic şi cu bobul mărunt, de culoare portocalie. CINCĂÎ, cincăiesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A necăji, a cicăli, a nu da pace cuiva. Eu, mînios că prea mult mă cincăieşte, luai o plăcintă, i-o trîntii în cap, şi de-atunci a rămas pleşuv. MARIAN, O. II 54. Ne-ncetat mă cincăia Să le spun adevărat. MARIAN, S. 104. CINCĂRÎL, cincărei, s.> m. Nume care se dă unui cal de cinci ani. Erau tot căluşei rotunzi de Dobrogea şi bahmeţi sbirliţi de Bugeac, aleşi tot pătrărei şi cincărei. ODOBESCU, S. I 161. Cînd la grajdi, el ce zărea? Un bahmet ce tot sărea, Un căluţ cam pătrărei, Ieşea-n vară cincărei. ALECSANDRI, P. P. 79. CINCHÎ, cinchesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se ghemui, a se aşeza la pămînt sprijinindu-se pe unul sau pe amîndoi genunchii; a sta pe vine. Mi-am aruncat undiţile cu rîmă in balta adîncă şi m-am cînchit atent Ungă ele. SADOVEANU, N. F. 63. Se cinchise cu coatele pe genunchi şi cu obrazul cuprins tn palme. SADOVEANU, N. F. 119. Mă Cîrţă, urmă el, strigînd cătră un flăcăuan lung, care de-abia se cinchise şi el pe lîngă foc. HOGAŞ, M. N. 194. —-Variantă: ChiUCÎ (V. ROM. februarie 1952, 118) vb. IV. CINCHIT — 423 — CINEGETIC CDÎCHÎT, -A, cinchiţi, -te, adj. (Regional) Ghemuit. Oameni şi animale se liniştiră în adăpost, — caii cu capetele plecate spre umbră, oamenii cinchiţi pe vine în jurul pojarului. SADOVEANU, Z. C. 34. Stăteau cinchiţi şi tăcuţi t\e Ungă foc in aşteptarea mămăligii. HOGAŞ, M. N. 193. CINCI num. card. Număr egal cu acela al degetelor de la o mină, avînd în numărătoare locul între patru şi şase; se indică prin cifra 5. Cinci şi cu cinci fac sece. □ în ziua dîntii doi vînători pieiră. A doua zi şi a treia zi mai căzură cinci. NEGRUZZI, S. I 173. (Adjectival) Mi-am adus aminte că am un băieţaş de cinci ani. CAMIL PETRESCU, U. N. 176. Vorba ceea: sînt finei degete la o mină şi nu samănă toate unul cu altul. CREANGĂ, P. 19. (Substantivat) Trei mă ţin, trei mă poartă, cinci mă duc de mă adapă (Condeiul). SBIERA, P. 322. (Eliptic, subînţelegîndu-se ora, ziua, banii, cartea de joc marcată cu acest număr etc.) E cinci fără un sfert. Cinci fără paisprezece. C. PETRESCU, C. V. 169. (Cu valoare de num. ord.) Etajul cinci, ezi La ora cinci dimineaţa... peisajul fantastic al Roşiei-Montana începe să se anime. BOGZA, Ţ. 49. CINCILEA, CINCEA num. ord. (Precedat de articolul « al *, « a ») Care se află între al patrulea şi al şaselea. Al cincilea copil. A cincea zi. -$> Coloana a cincea v. coloană. E x p r. A îi a cincca roată la car (sau la căruţă) = a fi de prisos. •$> (Substantivat) Apoi venea al patrulea ş-al cincilea, cu scorneli, care mai de care mai încornorate. DELAVRANCEA, H. T. 105. CINCÎME, cincimi, s. f. A cincea parte dintr-un întreg. Două cincimi şi cu trei cincimi fac un întreg. CINCINĂL, -A, cincinali, -e, adj. Care se întinde pe o perioadă de cinci ani. Planul cincinal pune în faţa noastră sarcina măreaţă a construirii bazei economice a socialismului in ţara noastră. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 3-4, 14. CENCISPRECE num. card. v. cincisprezece. CÎN CISPRE CE LE A, CÎXCISPjSECEA num. ord. [v. fincisprezccclca. CINCISPREZECE num. card. Numărul care îşi are locul între paisprezece şi şaisprezece. Opt şi cu şapte fac cincisprezece. «$- (Adjectiva!) Intr-o zi, tocmai cînd copilul împlinea cincisprezece ani... ISPIRESCU, L. 2. <$- (Eliptic, indicînd ora, ziua etc.) Azi sîntem in cincisprezece. <$> (Cu valoare de num. ord.) Capitolul cincisprezece. — Variante: cinsprezeco (regional) cincisprece (ŞEZ. III 154, ALECSANDRI, P. P. 262), cinspreco num. card. CINCISPREZECELEA, CINCISPREZECEA num. ord. (Precedat de articolul «al», «a») Care se află între al paisprezecelea şi al şaisprezecelea. A cincisprezecea zi. — Variante: cinsprezecelea, cinsprczccea, (regional) cincisprecclca, cincisprecca, cinspreceloa, cinsprccca num. ord. CINCISUTÎST, cincisutişti, s. m. Titlu de cinste acordat unui mecanic de locomotivă care parcurge, potrivit unui plan riguros stabilit, cel puţin 500 km în 24 de ore. Organizaţiile sindicale desfăşoară la C.F.R. o muncă de masă permanentă, cu bune rezultate în organizarea întrecerii socialiste, a mişcării cincisutiştilor. GHEORGHIU-DEJ. CONSF. C. F.R. 42. (Adjectival) Mişcarea mecanicilor cincisutişti are drept scop îmbunătăţirea organizării transporturilor pe baza unei utilizări mai intense a mijloacelor materiale ale transportului'pe calea ferată. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2557. CINCIZÎCI num. card. Numărul care îşi are locul între patruzeci şi nouă şi cincizeci şi unu. Patruzeci şi cu zece fac cincizeci. <$>• (Adjectival) Actorii de acum cincizeci de ani reveneau să-şi joace rolurile. ANGHEL, PR. 119. ■$> (Cu valoare de num. ord.) Pagina cincizeci. CINCIZfiCILEA, CINCIZÎCEA num. ord. (Precedat de art. «al», «a») Care se află între al patruzeci şi nouălea şi al cincizeci şi unulea. CÎNE pron. 1. (Pronume interogativ) Cuvînt care serveşte pentru a întreba despre o persoană necunoscută sau neamintită în cursul vorbirii: a) (în întrebări directe) Cine-mi iese înainte? Cine-mi luminează pragul? Este inima fierbinte — Este dorul meu, pribeagul. CERN A, P. 139. Cîne-i acolo?...—Eu, Ivan. CREANGĂ, P. 30S. Cine eşti? de unde eşti? ALECSANDRI, P. II 11. Şi cine l-a fermecat?. .. Mîndridiţa lui din sat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 11. «$> (în întrebări retorice) Cine-i ca ea? Frumoasă ca ea, cine? COŞBUC, P. II 215. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ş-a lui vecitiică lucire s-o strivească în zadar? EMINESCU, O. I 83. <ţ- Expr. Cino (mai) şticî ! = (pornindu-se de la întrebare s-a ajuns la ideea de imposibilitate a precizării, apoi la negaţie) nu ştiu, n-am idee. O să plouă azi?— Cine ştie?!' Cine ştie ce (sau cino, unde etc.) = (cu sens nehotărît) Mai ştii . . . Cine ştie ce încurcătură vei face p-acolo. ISPIRESCU, L. 13 .A avut parte cine ştie ce alt drumeţ mai înţelept de patul cel curat. CARAGIALE, O. I 336. Cum să ia omul ista, la drum, cu vorba şi cînd se trezeşte, cine ştie unde a ajuns. CREANGA, P. 119. (Cu nuanţă de superlativ) Tot satul îl cinstea şi îl asculta ca pe cine ştie cine. ISPIRESCU, L. 98; b) (în întrebări indirecte) Nu ştiu cine te-a îndreptat la casa mea, că ştiu'că eşti berechet bun. CREANGĂ, P. 162. Ce-mi pasă a cui eşti? ■— zise el. Destul că te iubesc. EMINESCU, N. 9. Ieşi, mindruţo, pînă-ti%prag Şi-mi arată cin’ ţi-i drag. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 123. (Mai ales în descrieri şi ameninţări) Ce fel (de om), cum. Tu nu ştii cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. CREANGA,. P. 8. 2. (Pronume relativ) Cel ce, acela care. Cu cine prinzi tu copiii... ?—Cu cine pot, fa, cu cine pot. STANCU, D. 243. Bine a zis cine-a zis... CREANGĂ, P. 236. Cirte-o vede, o zăreşte, Ca o stea care luceşte Şi-n văzduh se mistuieşte. ALECSANDRI, P. I 29. Guriţa ei, fagur dulce, Cin’gustă, nu se mai duce. JARNIK-BIRSEANU, D. 33. E x p r. Are (sau n-arc) cine sau este (ori nu este) Cine (urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) = (nu) există om care,, (nu) se găseşte persoană care.. . Dacă mă vezi aşa de jigărit, este că n-are cine să mă hră- 'nească. ISPIRESCU, L. 15. De-ar crăpa o dată să crape şi harabagiul care v-au adus, c-atunci ştiu că n-ar avea cine să vă mai cărăbănească aşa de des pe la tîrg. CREANGĂ, P. 110. 3. (Pronume nehotărît) Fiecare, oricine, oricare. Cine e notat de monitor că n-a fost cuminte e deznodat în bătăi. STANCU, D. 298. Zică cine ce va mea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 359. — Formă gramaticală: gen.-dat. cui. CINEĂST, -Ă, cineaşti, -ste, s. m. şi f. Persoană care lucrează în cinematografie, specialist în tehnica sau arta cinematografică. Este firesc ca publicul larg să aştepte de la cineaşti cit mai multe şi mai bine realizate filme-spectacol care să popularizeze cele mai de seamă creaţii ale operei şi teatrelor noastre. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 342, 4/3. — Pronunţat: -ne-ast. CINEFIL, -Ă, cinefili, -e, s. m. şi f. Persoană amatoare de filme, care frecventează mult spectacolele cinematografice. (Adjectival) Public cinefil, CINEGETIC, -Ă, cinegetici, -e, adj. (Livresc) De vînătoare, privitor la vînătoare; vînătoresc. De mult beam, în vederea ultimului d-tale succes cinegetic. CARAGIALE, O. VII 465. Tu vorbeşti, amice, cu un dispreţ superb despre toate acele petreceri cinegetice, în care vînătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, S. III 15. [Lupii şi vulpile ' ucise formau] un fel de monument cinegetic, cam in forma fîntînilor moderne. GHICA, S. 285. CINEL — 424 — CINSTE CINEL interj. (De obicei repetat) Formulă cu care încep unele ghicitori. Cinel-cinel [titlu], ALECSANDRI. ■—Variantă: Cim6l (GOROVEI, C. 189) interj. CINESIĂ s. n. invar. Cinematograf. Am fost la cinema. CINEMĂTICĂ s. f. Ramură a mecanicii care se ocupă cu studiul mişcărilor corpurilor, independent de cauzele care Ie produc. CINEMATOGRAF, cinematografe, s. n. 1. Local de spectacole destinat proiectării filmelor în faţa publicului spectator. Mie daţi-mi străzi pavate; Măturate, Daţi-mi cinematograf! TOPÎRCEANU, P. O. 25. 2. (Cu înţeles abstract) Arta sau tehnica cinematografică. V. cinematografie. Cinematograful sovietic a folosit pentru prima oară bogăţia de procedee ale artei cinematografice} pentru a exprima prin intermediul lor conţinutul de idei al lucrărilor dramatice prezentate în filme. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 4/1. Astăzi, cinematograful reprezintă. . . una dintre armele ideologice cele mai preţioase, mai necesare poporului muncitor din ţara noastră. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 170, 9/2. CINEMATOGRAFIA, cimmatografiez, vb. I. Tranz. A filma. Se înmulţesc spectacolele teatrale cinematografiate. — Pronunţat: -fi-a. CINE MATO GRĂFIC, -Ă, cinematografici, -e, adj. De cinematograf, care se referă la cinematograf» sau la cinematografie. Industrie cinematografică. Tehnică cinematografică. cm O artă cinematografică, care să reprezinte în adevărata lor lumină noile realizări şi aspiraţiile oamenilor muncii, iată ceea ce pretind masele, iată şi ţelul spre cai*e trebuie să se îndrepte eforturile cinematografiei romuieşti. CONTEMPORANUL, S. XI, 1950, nr. 170, 9/6. CINEMATOGRAFIE s. f. Tehnica înregistrării fotografice de scene, peisaje etc. pe un film special şi a reproducerii lor prin proiectare luminoasă pe un ecran, astfel încîtsă dea iluzia mişcării şi a vieţii; arta cinematografică; iridustrie producătoare de filme (de cinematograf). Pre- . zentate în diferite ţări, filmsle-spectacol realizate de cinema- tografia sovietică au repurtat un succes răsunător. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 4/3. Experienţa celei mai înaintate cinematografii din lume — experienţa cinematografiei sovietice — stimulează şi ajută dezvoltarea cinematografiei în ţările de democraţie populară. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 176, 7/6. CINERĂR, -Ă, cinerari, -e, adj. (Livresc, mai ales în e x p r.) Urnă cinerară — urnă în care se păstrează cenuşa morţilor; cenuşar. CINETIC, -ă, cinetici, -e, adj. (Mec.) Care se referă la (sau ţine de) mişcare. <$> Energie cinetică= energie dezvoltată de un corp în mişcare. Teoria cinetică a gazelor — teorie care explică toate fenomenele observate la gaze prin mişcarea necontenită a moleculelor lor. CINETICĂ S. f. Ramură a mecanicii, care se ocupă ; cu studiul legilor tuturor fenomenelor fizice bazate exclusiv pe mişcarea materiei. CINEVA pron. nehot. 1. Un om oarecare (dintre mai mulţi), o persoană pe care n-o cunoaştem (sau care nu trebuie sau nu vrem să fie numită); oarecine, careva. Cineva strigă: opriţi-vă! SAHIA, N. 44. Şopotind se-ngină valurile-n spume, Parc-ar tot striga-o cineva pe nume. IOSIF, P. 60. Cum te-ai dus d-ta de-acasă n-a trecut tocmai mult şi s-aude cineva bătînd la uşă. CREANGĂ, P. 27. (Cu valoare de pronume impersonal) Avea cineva cap să treacă pe-aici, fără să fie jăfuit, bătut ori omorît? CREANGĂ, P. 119. Ar fi zis cineva că este o statuie de marmură. NEGRUZZI, S. I 50. 2. (Familiar, purtînd accentul în frază) Om de i valoare; (ilustrînd o mentalitate veche) om de seamă (ca poziţie socială). Nu sînt ciumat să nu-mi răspunzi. Am fost şi eu cineva. DAVIDOGLU, M. 19. — Formă gramaticală: gen-dat. cuiva. CINEVÂŞI pron. nehot. (învechit) Cineva. Cinevaşr s-apucă cusururi să arate. ALEXANDRESCU, P. 93. — Variantă: (popular) Cinevaşilea (CARAGIALE, O. VII 175) pron. nehot. CINEVAŞILEA pron. nehot. v. Cinevaşi. CINELOR, cinflori, s. m. (Regional) Grangur. Pădurea Ulmilor, la urmă, se arăta şi ea, vestita pădure... cea în care cîntau mierla şi cinflorul. MACEDONSKI, O. III 68. CINGĂTOARE, cingători, s. f. Fîşie de pînză, de mătase,, de piele etc. care serveşte la încins şi de care se pot prinde diferite obiecte (la bărbaţi: arme, fluiere etc., la femei: furcă, basma, flori etc.). V. b r î u, curea. Vecina mea avea la cingătoare trei. . . trandafiri. GALACTION, O. I 57. Şi dimineaţa vin neveste Cu şorţul prins în cingătoare. GOGA, P. 16., Scoţînd un pistol din cingătoare, îl slobozi în el. NEGRUZZI, S. I 21. Pune furca-n cingătoare Ş-aleargă la şezătoare. ŞEZ. VII 162. —Variantă: (regional' SnoilJgăl oărc (COŞBUC, P. 1122) s. f. CÎNGE vb. III v. înciiigc. CÎNIC, -Ă, cinici, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care- îşi dă pe faţă cu sînge rece şi fără sfială, sfidător, fapte sau gînduri condamnabile; (despre mahifestări ale oamenilor) care denotă o asemenea, atitudine. O dragoste ■ frumoasă şi gingaşă este un lucru de preţ, pentru care eşti invidiat şi care se apără de poftele celor cinici şi grosolani. CAMIL PETRESCU, T. II 36. Mi s-a părut cinic răspunsul prietemdui meu. SAHIA, U.R.S.S. 76. Din prima zi am observat la el un rts batjocoritor, cinic, pe care mi-l avea înainte. VLAHUŢĂ, O. A. 470. 2. (în'expr.) Filozofie cinică = doctrină filozofici în Grecia antică, care nu recunoştea normele morale- existente şi propovăduia o simplitate excesivă, prin întoarcerea la natură. Filozof cinic = adept al doctrinei filozofice descrise mai sus. Diogene, filozoful cinic. CINÎSM s. ri. Mărturisire obraznică şi sfidătoare a. unor fapte sau gînduri condamnabile; atitudine care sfidează regulile morale ale societăţii. V. neruşinare. Ce glume crude şi pline de cinism spuneau! VLAHUŢĂ, O. A. III 98. [Alexandrescu] stigmatiza înjosirea, cinismul şi- lipsa de probitate. GHlCA, S. 672. CINOCEFAL, cinocefali, s. m. Maimuţă aparţinînd unei specii care trăieşte în Africa şi care se caracterizează prin botul ascuţit, ca al unui cîine. CINOVNIC, cinovnici, s. m. (învechit) Funcţionar de stat. Purta pe cap şapcă cu cozoroc, ca pravoslavnicii cinovnici ai ruseştii împărăţii. MACEDONSKI, O. III 119. Tată-său a fost ani mulţi cinovnic la spirtoase. GHICA, S. 518. Am măritat-o după un cinovnic de la Tulcin. NEGRUZZI, S. I 59. CÎNSPRECE num. card. v. cincisprezece. CÎNSPRE CELE A, CÎNSPRECEA num. ord. v. cincisprezecelea. CINSPREZECE num. card. v. cincisprezece. CÎNSPREZECELEA, CÎNSPREZECEA num. ord. v. cincisprczecclea. CÎNSTE s. f. I. (Merit moral sau social care atrage după sine nume bun, prestigiu) 1. Onestitate, probitate, corectitudine. Am venit să votez pentru cinste, pentru abecedar, pentru muncă, pentru lumină. VINTILĂ, O. 39. Să arăt în versuri, in rtndurr măsurate, Că cinstea şi virtutea sînt lucruri lăudate. ALEXANDRESCU, P. 82. Loc. adj. De cinste = CINSTEŢ — 425 — CINTEZ cinstit, onest, demn de încredere. în bătătură le icşi-nainte Un bătrln "de treabă şi foarte de cinste. PANN, P. V. I 11. 2. Credinţă, fidelitate, castitate. Îşi calcă datoriile sale de femeie, uită virtutea, leapădă cinstea. NEGRUZZI, S. I 48. II. (Recunoaştere a meritelor cuiva, manifestare exterioară a preţuirii, a respectului pentru cineva) 1. Preţuire, respect, stimă, consideraţie, vază. Strîm-ai fiii muncii — front de-asalt măreţ—, Muncii dind iar cinste şi avînt şi preţ. TOMA, C. V. 479. Vei ride, tată, cum ai rîs şi de surioarele mile, fără ta toate astea să le scază'cinstea. ISPIRESCU, L. 15. Puţin mai înainte un monument s-arată; să-l privim... Dar ce semne de cinste pe el sînt? ALEXANDRESCU, P. 39. ^ Loc. a d v. Cu Cinste = meritînd respectul lumii, în mod onorabil. Şi-a îndeplinit. cu cinste angajamentul. □ Să înveţi vreun meşteşug, prin care să poţi trăi cu cinste. DRĂGHICI, R. 5. <*> Expr. A da cinstca pc ruşine = a-şi pierde numele bun, a se face de ruşine. Ioane, cată să nu dăm cinstea pe ruşine şi pacea pe gîlceavăl CREANGĂ, A. 119. Să nu vie vremea să dai cinstea pe ruşine. NEGRUZZI, S. I 249. <}■ Tc cinste! sau pc cinstea mea! invocaţie pentru a întări adevărul celor spuse. 2. Onoare, favoare. Este o cinste pentru gospodăria colectivă să fie în frunte■ la recoltare şi treieriş, în frunte la colectare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2719. Mie mi se cuvine această cinste, pentru că sînt cel mai mare dintre fraţi. CREANGA, P. 184. Loc. a d v. în cinstea (cuiva sau a ceva) = pe.itru a onora (pe cineva sau ceva), spre lauda sau preamărirea (cuiva sau a ceva). Făcu un ospăţ foarte mare, în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Expr. A avea cinstca de a... (sau să « avea onoarea, favoarea, fericita ocazie de a. . . Şi după cum am cinstea a vă spune, multă vorbă s-a făcut între tata şi mama pentru mine. CREANGĂ, A. 14. Cu domnul Ghiftui am cinste să vorbesc? ALECSANDRI, T. 570. A face cinste cuiva = a servi spre lauds cuiva, a-i face onoare. Ion al Anei... L-ai ştiut... Tot cinste ne-a făcut. COŞBUC, P. I 229. Toţi sorbeau astă iscusită băutură [ceaiul], care face nu mai puţină cinste aflătorului ei decît aflătorului tipografiei. NEGRUZZI, S. I 75. Să-mi fac fală fraţilor Şi cinste părinţilor. TEODORESCU, P. P. 87. 8. Ceremonial, paradă, pompă, fast. Primi cu multă cinste pe Ileana Sinziana. ISPIRESCU, L. 26. îl primesc cu toată cinstea cuvenită unui fiu de crai. CREANGĂ, P. 208. UT. (Concretizat; familiar şi popular) 1. Dar, cadou, plocon. Aveau să vină a doua zi... cu cinste la naşi. POPOVICI-BĂNĂŢEANU, la TDRG. Hotărîră. .. să ducă peştişorii Ia împărat şi să-i facă cinste. SLAVICI, la TDRG. Vro cinste, vrtin tulpan să-ţi dau. CONTEMPORANUL, II 143. Loc. a d v. în Cinste= în dar, gratis, gratuit. Cine bea în cinste or în dator, Se îmbată de două ori. PANN, P. V. I 114. ^ Loc. adj. (Familiar) Pe cinstc = foarte bun, foarte frumos (ca un lucru ales cu grijă pentru a-1 dărui cuiva); grozav, straşnic. îţi aleg o cravată pe cinste. C. PETRESCU, C. V. 55. 2. Ospăţ, ospătare. Masă mare că-i pusese, Cinstea bună t-o făcuse. TEODORESCU, P. P. 22. După închinarea colacilor, mesenii se pun pe cinste ; plosca fuge din mînă în mină şi cheful începe. ŞEZ. I 36. E x p r. A face cinsio = a da de băut, a trata, a cinsti, a omeni. A făcut cinste d. Nae... l-am băut. .. CARAGIALE, O. I 119. Ştiţi una, băieţi? mie mi-e sete; cine face cinste? FILIMON, C. 221. Nu faci tu vrun fleac de cinste, Ca să-mi ud măcar un dinte? PANN, P. V. I 17. + Băutură alcoolică; rachiu. Să ne îndesească mai mult cu udeala, pentru că acolo stă toată puterea şi îndrăzneala. Vorba ceea: dă-i cu cinstea, să piară ruşinea. CREANGĂ, P. 258. Băieţanii se-nsoţesc şi au adusă din bună vreme cinste (rachiu), ŞEZ. II 211. CINSTfiŢ s. m. Plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina ^cleioasă şi cu flori galbene cu puncte brune, care creşte prin pădurile umbroase şi umede de munte (Salvia glutinosa) ; brînca-porcului. CINSTÎ, cinstesc, vb. IV. T r a n z. 1. A arăta respect (faţă de cineva sau ceva), a respecta, n onora. Ţi-am arătat dragoste şi te-am cinstit mai mult decît pe ceilalţi. ISPIRESCU, L. 23. Sînt fiul tău care te-am cinstit totdeauna. CARAGIALE, O. III 77. Întîmplarea ce ştiu şi voi s-o povestesc Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc. ALEXANDRESCU, P. 130. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. a cu ») A distinge. împăratul numi mai-marc peste oştile sale în Ungaria pe corniţele Mansfeld. .. şi-l cinsti cu titlul de principe. BĂLCESCU, O. II 69. ţj 2. (Popular, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. « cu ») A face (cuiva) un dar, un cadou. Nănaşul a cinstit pe finul său cu o puşcă şi cu un paloş. RETEGANUL, P. V 69. ^ (Ilustrînd moravuri vechi) A da (cuiva) un bacşiş. Dacă mi-l dai, te cinstesi. CAMILAR, N. I 96. 3. (Familiar şi popular) A ospăta, a trata (mai ales cu băutură), a plăti consumaţia cuiva. Pas*, Grigoriţăy de-ţî primeşte prietinul şi-l cinsteşte cu nişte mere murate. SADOVEANU, ,N. F. 38. La întoarcere, cinstea pe prieten cu un gît de rachiu. DUNĂREANU, N. 17. Se pomeneşte că-l cheamă cineva să-t cinstească. ISPIRESCU, L. 207. Ai să laşi cu nouă lei. moş Nichifor, şi te-a mai cinsti şi fecioru- weu la Piatră. CREANGĂ, P. 113. ^ Refl. reciproc. Mai cu seamă calfele nu mai munceau o vreme şi se cinsteau ziua şi noaptea în mahala. PAS, Z. I 159. Toţi beau, Se cinsteau Şi se ospătau. TEODORESCU, P. P. 23. ^ (Complementul indică băutura) A închina, a bea în cinstea cuiva (sau a unui eveniment). întt-un medean... stăteau oameni în petrecere. Unit cinsteau mied. SADOVEANU, D. P. 151. Să cinstim cîte un pahar de vin în sănătatea gospodarilor. CREANGA, A. 60. A b s o 1. Alăutele cîntau pretutindeni, cazacii frămîntau pămîntul, şi într-un zvon ameţitor se purtau prin rumeneala focurilor, chiuind şi cinstind'din oale mari de lut. SADOVEANU, O. I 168. Bătrinii cinstesc pe prispă. VLAHUŢĂ, O. A. II 160. Ia poftim, puiculiţă, de cinsteşte dumneata întîil să vedem, poate c-ai pus ceva într-însul. CREANGĂ, A. 97. C1NSTÎRE s. f. 1. Acţiunea de a cinsti şi rezultatul ei; respect, consideraţie. Această cinstire c cidturii şi a reprezentanţilor ci nu este întîmplătoare, ci decurge din întreaga politică a regimului nostru democratic. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 190. întoarce-ţi fruntea Ca un steag Ridicat pentru cinstirea Omului. BARANGA, V. A. 20. Trai plăcut, cinstire mare... ALECSANDRI, T. I 144. 2. (învechit) Demnitate, rang superior într-o slujbă. Incă-i va trimite cinstiri mari, care vor creşte şi înălţa slav? lui. BĂLCESCU, O. II 191. CINSTÎT, -Ă, cinstiţi, -te, adj. 1. De bună-credinţă, onest. La baza vieţii fiecărui colecţii ist trebuie să stea munca cinstită în gospodăria colectivă. GHEORGHIU-DE], GOSP. AGR. 30. Tu nu ş‘ii că negustor cinstit şi cal verde nu se află? DUMITRIU, V. L. 61. N-am minţit pe nimeni. Sînt om cinstit. SAHIA, N. 68. Nu. .. tăgăduiesc caracterul lui cinstit şi nobil. NEGRUZZI, S. I 49. <$■ (Adverbial) Membrii colectivului muncesc cinstit, a Fraţilor, vă zic cinstit că n-am poruncit eu nimic. ALECSANDRI, T. 1137. 2. Credincios, fidel; cast. Femeie cinstită. 3. (în trecut, mai ales în formule de politeţe) Vrednic de respect, onorabil, venerabil, stimat. Cînd ieşi d-acolo, ce să vedeţi dumneavoastră, cinstiţi boieri? Părul i se făcuse cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 163. Au fost poftiţi cei mai străluciţi oaspeţi... căpitanii oştirilor, mai-marii oraşelor şi alte feţe cinstite. CREANGĂ, P. 231. CÎNTEZ, cintezi, s. m. Bărbătuşul cintezei; cintezoi. Cintezul tot cînta cu foc în tufele de lingă fereastră şi primăvara aducea mîngîierea depărtărilor. SADOVEANU, O. I 88- CINTEZĂ — 426 — CIOBĂNEL CÎNTEZĂ, cinteze, s. f. Mică pasăre cîntătoarc cu ciocul conic, scurt şi tare; trăieşte în stoluri prin păduri, livezi şi grădini (Fringilla coeiebs). Fă-mi vro cincizeci cositori, Patruzeci grămăditon Şi treizeci de strtngători, C-o să-i duc in V alea-rcat Unde cintă cinteza. ŞEZ. II 76. — Variantă: cintijă (NEGRUZZI, S. I 96) s. f. CIXTEZOl, cintezoi, s. m. Cintcz. O să bată tica-tac... Pitpalaci şi cintezoi Şi-un taraf de granguri. COŞBUC, P. I 301. Botgroşii şi scatiii, ţoii, cintczoii şi piţigoii, toţi il intimpinau peste tot locul cu dulcile lor cintări. ODO- I1ESCU, S. III 181. — Variantă: cînfizm (PAS, Z. I 266), CÎntiftSi (COŞBUC, P. II 36) s. m. CÎNTIŢĂ s. f. v. cinteza. (IENTIŢOI S. m. v. cintezoi. CENTIZOl s. m. v. cintezoi. ('IXTRU, cintre, s. n. Partea concavă a unei bolţi; cofr.ijul pe cârc se zideşte sau pe care se toarnă o boltă. CINZEACA, cinzeci, s. f. Măsură de capacitate pentru băuturi, echlvalînd aproximativ cu 0,16 1; sticlă sau căniţă avînd această capacitate, în care se serveşte băutura. Umple Tone trei cinzeci cu ţuică. . . Ciocnesc cinzecile şi le dau pe gît. STANCU, D. 18. -^-Conţinutul corespunzător acestci capacităţi. După cc-şi făcea curaj cu-o cinzeacă de ţuică, le lua in braţe şi intra din nou în circiuma de peste drum. PAS, Z. I 28. Gîlgiiau cile o cinzeacă de rachiu. MACEDONSKI, o. III 50. la Irageţi-mi încoa cite o cinzeacă * de la cep ». ODOBESCU, S. I 84. CIO A CA s. f. v. ccucă. CIOACLA, cioacle, s. f. (Regional) Sanie mică (folosită mai ales pentru a aduce lemne din pădure); încărcătura care încape pe o astfel de sanie. P-aşa frig o cioaclă de lemne costă un galben. DELAVRANCEA, Ii. T. 35. CIOAlE s. f. (Regional) Acioaie. Hodinesc pe iarbă mieii Şi zurgălăii de cioaie. GOGA, P. 56. — Pronunţat: ci-oa-ie. CIOĂNDĂ s. f. (Mold., Transilv.) Ceartă, sfadă, gîlceavă. Cioanda şi dihonia nu se mai sfirşea. CONTEMPORANUL, Vi 103. M-am luat la cioandă. ŞEZ. IX 145. CIOAIÎA, nori, s. f. 1. Pasăre neagră-cenuşie, mai mică decît corbul, cu ciocul scurt (Corvus cornix). O cioară.. . Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. De pe mirişti se ridicau, din cînd în cînd, stoluri de ciori, care-şi amestecau ţipetele şi croncăniturile în văzduhul liniştit. SADOVEANU, O. I 442. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, M. 9. Pentru că era «fata^ mamei &, se alinta, cum s-alintă cioara-n laţ. CREANGA, P. 283. Să nu dai vrabia din mină pe cioara din par. Expr. Cît (sau ca) cioara-n par = foarte puţin timp, aproape de loc, pe apucate. De-acum in dulce stabilitate Am s-o duc vesel, fără habar, Servin- du-mi ţara pe aşezate, Iar nu din fugă, ca cioara-n par. ALECSANDRI, T. I 373. Ca ciorile = ca naiba, ca dracul. (Atestat în forma ca cioarele) M-aţi tot rugat să vă spui şi eu cite vrun basm... şi, ca cioarele, parcă era un făcut, de n-am putut să vă împlinesc cererea. ISPIRESCU, U. 1. Cum ciorile* = cum naiba? cum dracul? (Atestat în forma cum cioarele) Cum cioarele era să mă duc la Ca- terlez? CONTEMPORANUL, IV 136. Ce Ciorile? = ce naiba ? ce dracul ? (Atestat în forma ce cioarele) Ce cioarele de nu dau peste păcatele de buruiene? CONTEMPORANUL, Vjj 144. <£> (în imprecaţii) Găsi-te-ar ciorile! DAVIDOGLU, O. 46. 2. (Articulat; şî în expr. de-a cioara) Numele unui joc de copii. — PI. şi: doare (C. PETRESCU, S. 20, SADOVEANU» Z. C. 7). CIOARECI s. m. pl. Pantaloni ţărăneşti de lină, de pănură sau de dimie. Udeala a pătruns prin opinci şi s-a urcat pe cioareci. GALAN, Z. R. 74. Cioarecii strimţi-de aba, cămeşa lungă pină aproape de genunchi... toată înfăţişarea i se potrivea cu cumpătul mişcărilor. SLAVICI, N. I 136. Mihnea a-mbrăcat... cioareci albi, tiviţi cu găitane de fir. ODOBESCU, S. I 71. — Pronunţat: cioa CIOÂRSA, cioarse, s. f. Obiect de tăiat (cuţit, coasă, sabie, topor etc.) vechi, tocit sau ştirbit, care taie rău. Nişte cioarse, de nici o treabă. La TDRG. Prăjina căsînd.. . Muţului frînge cioarsa în teacă. BUDAI-DELEANU, Ţ. 455. — Pronunţat: doar-. CIOATĂ, cioate, s. f. Ciot, buturugă. Au căutat... cioate, rădăcini fi putregaiuri, au aprins focuri. GALAN, Z. R. 72. L-am îndemnat să coboare ciţiva paşi, lingă izvor; acolo este o cioată, unde se poate sta de Vorbă fără grijă. C. PETRESCU, S. 172. Şi-ar fi putut tupila, ca o- veveriţă, întreaga sa făptură după o cioată sau la încheietura unei crengi. HOGAŞ, M. N. 122. — Pronunţat: cioa-. CIOĂTCĂ s. f. v. ciotcu. CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect (mai ales vas) de sticlă, de faianţă, de lut etc. spart; hirb. Gheorghe Petrescu... aşezase la îndemînă batista udă şi, tot potrivind în fel şi chip un ciob de oglindă, întindea cu încăpăţinare cînd pielea pomeţilor către barbă, cînd sprin- cenele către creştet. GALAN, Z. R. 157. ¡funghiuri ascuţite ii tăiau, ca nişte cioburi de sticlă, prin toate încheieturile. VLAHUŢĂ, Ia TDRG. Mai toate vasele de la Piscul-Crăsani sînt reduse în cioburi. ODOBESCU, S. II 273. Rîde ciobul de oala spartă v. o a 1 Ti. (Poetic) Minerii noştri harnici de pe Jii Fărîmă muntele în cioburi mărunte. DEŞLIU, G. 46. CIOBĂCĂ, ciobace, s. f. Luntre primitivă scobită dintr-un singur trunchi de salcie sau de plop, întrebuinţată de pescari. V. Iote ă. De partea cealaltă, sub deal, iazul lucca nemişcat; o ciobacă trecu încet brăzdind luciul, apoi se afundă in pădurile dese de papură. SADOVEANU, O. VI 185. CIOIiĂN, ciobani, s. m. 1. îngrijitor, paznic de oi; păstor, păcurar. Tata i-a strîns ciobanului mîna şi l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Şi să cinfi un cîntec, Laic, Cum se cintă-n sat la noi, Cînd se tînguie ciobanul După turma lui de oi. GOG A, P. 72. Umblam şi eu, ca tot ciobanul, Cu fluierul pe lingă oi, Cînd ne ochiră cu arcanul Pe mine şi-ttcă pe vreo doi. IOSIF, V. 83. îmi ardea sufletul în mine de sete şi ciobanii şi baciul habar n-aveau de asta. CREANGĂ, A. 15. + Proprietar de oi; baci. 2. Compuse: ciobanul-cu-nile = numele unei constelaţii din emisfera boreală, lira; stcaua-ciobanului = a) luceafărul de seară; b) steaua polar" CIOBĂNAŞ, ciobănaşi, s. m. Diminutiv al lui c i o- ban. Oricum le-i preface, Tot nu ţi-oi da pace, Că şi eu m-oi face Un mic ciobănaş, Din fluier doinaş. ALECSANDRI, P. P. 8. CIOBĂNCTjŢĂ, ciobăticuţe, s. f. Păstoriţă. CIOBANÎL, ciobănei, s. m. Ciobănaş. Pe deal... ne intilnim cu un ciobănel cu faţa rumănă; cu ochi vioi. SADOVEANU, O. VII 218. Ionel ciobănelu, care se lăsa cu caprele în vale, nu văzuse nimic din cele îniîmplate în satul lui. BUJOR, S. 130. Mai în jos de stină, Lingă o fîntfnă, Ciţiva •C6013ĂNESC — 427 — CIOCAN ciobănei Vorbeau între ei. BOLINTINEANU, O. 79. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată, vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, ‘P. P. 1. CIOBĂNESC, -EĂSCĂ, ciobăneşti, adj. De cioban; •care aparţine ciobanului. Ciine ciobănesc. Măciucă ciobănească. CIOBĂNEŞTE adv. Ca ciobanii. îl văd copil de unsprezece ani, răzemat în bîtă ciobăneşte, cu opincuţă strînsă J>c picior. VLAHUŢĂ, O. A. 510. Băietul se pune ciobăneşte, intr-un genunchi, îmbucă răpede ce îmbucă şi-apoi se duce ■ după trebi. CREANGĂ, P. 153. CIOBĂNI, ciobănesc, vb. IV. Intranz. A fi cioban, -a sluji ca cioban. O dată am ciobănit o vară, cu gînd ca toamna, cu cîştigul, să-mi cumpăr dinii. CAMILAR, TEM. 40. Am învăţat a cînta din fluier.. . să giuri c-am ciobănit ■de cînd îs pe lume. ALECSANDRI, T. 613. + R-efl. A se face cioban. Mini mi se ciobănea, Cu oi{ele-mi pornea Şi-n păşune le mina. TEODORESCU, P. P. 502. CIOBĂNÎE s. f. Slujbă (sau stare) de cioban. M-am dus la cîobănie şi am slujit la nişte baci de ceea parte a muntelui. SADOVEANU, N. F. 17. Toată tinereţea şi-o petrecuse la ciobănie, în pîcla munţilor, cu buciumul, cu oile. SADOVEANU, O. III 305. Munte, munte, piatră seacă! Laiă voinicii să treacă, Să treacă la ciobănie. ALECSANDRI, P. P. 294. CIOBĂNIT s. n. Ciobănie. Am, din ciobănitul meu, doaăzeci de oi, le dau pe toate [la turma de oi a gospodăriei colective], că n-am casă, n-am pe nimeni, trăiesc pe la tirle de oi străine. CAMILAR, TEM. 122. CIOBĂNÎŢĂ, ciobăniţe, s. f. Păzitoare de oi sau soţie de cioban; păstoriţă. Iţă grăia înainte, spunînd că basmul cu uliul îl ştie din neagra străinătate, unde l-a fost dus tatăl său — acolo îl cîntau ciobanii şi ciobănxţele. CAMILAR, TEM. 244. Ciobanul sta culcat cu capul în poala ciobă- niţei. GALACTION, O. I 319. CIOBÎ, ciobesc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la un ■obiect, mai ales cu privire la un vas de sticlă, de porţelan, de lut etc.) A preface în cioburi, a sparge; a ştirbi. Le arunca [păpuşile] una într-alta. . . fără să se sinchisească dacă îi se întîmpla să le ciobească sau să Ie sfarăme. M. I. CARAGIALE, C. 60. 'CIOBOĂTĂ s. f. v. ciubotă. 'CIOBOTĂR s. m. v. ciubotar. dOBOTĂ s. f. v. ciubotă. •CrOBOTĂRÎE s. f. v. ciubotari«. OIOBOŢÎCĂ s. i. v. ciuboţică. CIOBULEŢ, ciobuleţe, s. n. Diminutiv al lui c i o b. CIOC1 interj. (De obicei repetat sau în combinaţie cu alte cuvinte onomatopeice) Onomatopee care imită zgomotul produs de lovituri puternice într-un obiect sau material tare. Ciocănaşul bate mereu, se duce, se şterge din ochii mei, De-abîa se mai aude, departe: Cioc! Cioc! Cioc! GÎRLEANU, L. 14. Moşul cioc-boc, cioc-boc, pînă dădu de buzele cazanului. DELAVRANCEA, S. 249. « Stă apa-n loc t?—Ba vine. — Ei! acum cioc-poc, Şi roata se-nvirteşte. COŞBUC, P. I 272. CIOC2, ciocuri, s./n. 1. Partea anterioară, lunguiaţă şi cornoasă, a gurii păsărilor; plisc, clonţ. Cucoşul... începe a trînti al ciocul în geamuri şi a zice: Cucurigu! CRBANGĂ, P. 66. Cum nu sîntem două pasări, Sub o stra- fină de stuf, Cioc in cioc să stăm alături într-un cuib numai de puf! EMINESCU, O. IV 369. (Poetic) Cu cioctd spintec pinza-albastră [a cerului]. BENlUC, V. 11. Com pus: cioc-de- papagal = modificare osoasă patologică, în formă de cioc de papagal, a apofizelor transverse ale vertebrelor. V. spondiloză. + Cantitatea de lichid sau de hrană care încape în cioc; înghiţitură. V. gură. Corbtde, cor bule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă! ISPIRESCU, L. 223. (Peiorativ) Gură. Tacă-ţi ciocul! ALECSANDRI, T. 660. 2. Partea dinainte, ascuţită, a unui obiect; capăt, vîrf. Vasele ciocul spre larguri îl au. COŞBUC, AE. 105. Parte ascuţită la buza unor vase, făcută pentru a putea turna uşor lichidul din vas. Ciocul ibricului, a Au luat din mîinile robilor una un lighean de aur, alta o cană cu cioc, tot de aur. CARAGIALE, O. III 73. 3. Barbă mică şi (puţin) ascuţită; barbişon, ţăcălie. Un domn gras, cu cioc, a stat înăuntru peste o oră. CAMIL PETRESCU, U. N. 67. Un bătrin bondoc, cu mustăţi furate, lungi şi albe, cu cioc de general. DELAVRANCEA, la TDRG. CIOCĂN1, ciocani, s. m. (Regional) Ştiulete de porumb .„(mai ales curăţit de boabe); cocean, ciocălău. Vitele mugeau de foame, căci paiele şi ciocanii se isprăviseră. SANDU-ALDEA, D. N. 233. CIOCĂN*, ciocane, s. n. 1. Unealtă alcătuită dintr-o bară sau un bloc de metal de dimensiuni variate şi prevăzută cu un mîner, care serveşte la aplicarea de lovituri într-un material rezistent (cuie, piatră etc.). Muzica aspră a ciocanelor se aude departe prin sat, tăind văzduhul parcă fără nici o piedică. AGÎRBICEANU, S. P. 53. Un glas ascuţit de oţel atîrnat în sec ţipă scurt, de afară, sub lovitura repede şi fără de veste a unui ciocan tnetalic. HOGAŞ, M. N. 147. S-aude pe coasă .cum sună ciocanul. COŞBUC, P. II 21. Numai iaca intră şi Chirică pe uşă, cu un ciocan, c-o daltă şi c-o pereche de cleşti în mină. CREANÎJĂ, P. 177. (Poetic) Vom spune... Cum cîntă din ciocane dimineaţa Şi cîte planuri mari au muncitorii. BANUŞ, B. 89. ^ Ciocan mecanic — ciocan pus în mişcare de o forţă mecanică. Şeful echipei. . . Zîmbeşte ortacilor cu braţe-ncleştate Pe ciocanul mecanic care muge, se zbate. DEŞLIU, G. 46. Ciocan cu aburi — ciocan mecanic acţionat prin forţa aburilor. Ciocanul cel mare, cu aburi, dădea lovituri grele care zguduiau clădirea. SADOVEANU, O. III 157. Ciocan pneumatic = ciocan mecanic portativ acţionat cu aer * comprimat. Ciocan de abataj — ciocan pneumatic folosit pentru spargerea rocilor. Ciocanele de abataj păcăne fără întrerupere, bucăţi mari de cărbune se desprind din strat şi se rostogolesc pînă deasupra craţărului. BOGZA, v. J. 131. <§>■ Expr. A fi între ciocan şi nicovală — a fi într-o situaţie critică din care nu există posibilitate de ieşire, a se afla între două forţe în conflict. A sta ciocan pe (sau de) capul cuiva = a stărui mult pe lîngă cineva pentru dobîndirea unui lucru sau spre a-1 îndupleca la ceva; a bate la cap (pe cineva). Văzînd că tatăl său sta mereu ciocan de capul lui ca să se strîngă de pe drumuri şi să se apuce de ceva, o tuli d-acasă fără să spuie nimănui. POPESCU, B. 111. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente care seamănă ca formă (uneori şi ca întrebuinţare) cu ciocanul (1): a) (Sport) instrument de aruncat, format dintr-o ghiulea de fier prinsă de o coardă de sîrmă terminată cu un mîner; 1)) fiecare dintre cele două beţişoare ale ţambalului; c) fiecare dintre fusele vîrtelniţei; d) unealtă folosită la lipirea cu cositor a unor metale. 3. Unul dintre cele trei oscioare din urechea medie, avînd forma unui ciocănel. CIOCĂÎf3, ciocane, s. n. (Familiar) Păhărel în formă de sticluţă cu gîtul strîmt şi lung, din care se bea rachiul. + Conţinutul unui asemenea păhărel. La masa din pridvor se cinsteau cu cîte un ciocan de rachiu... Bleandă Mielu şi Zaharia Turcu. PAS, L. I 7. Cum a descălecat, a dat calul în primirea argaţilor şi a intrat în circiumă,, unde mai erau şi alţi işnafi, să-şi prinză inima cu un CI OCA — 428 — CIOCÎRTJ ciocan de rachiu şi cu ceva mezelic. CARAGIALE, O. III 43. De cum. . . apuca de bea numai un ciocan de rachiu, işi pierdea minţile, ISPIRESCU, la TDRG. CTÓCA s. f. v. CCUCă. CI0CA1AU. ciocălăi, s. m. (Regional) Cocean, ciocan1. Zvîrli peste jar găteje şi ciocălăi de'porumb, scormonindu-l. Flacăra izbucni vioaie. V. ROM. octombrie 1951, 139. O broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahar din ciocălăi de cucuruzi. NEGRUZZI, S. I 3. — Variantei: cîlicîilău (CAMILAR, N- I 366) s. m. CÍOCANÁR, ciocănari, s. m. 1. Muncitor dintr-o echipă de nituit cu mîna, care loveşte cu ciocanul capul nitului. ^ Muncitor calificat care conduce mişcarea unui ciocan mecanic. 2. Ciocănaş1 (1). O baniţă de sare... se plăteşte cil 10 parale, din cari S se dau ciocănarului şi 2 sărarului. I. IONESCU, P. 36. J. (Depreciativ) Muncitor necalificat. Lăsaţi-i să lucreze, jreţi să răvÂnă ciocănari? PAS, Z. I 284. ‘ CIOCĂNAŞ1, ciocănaşi, s. m. 1. Muncitor care sparge cu ciocanul sarea în ocne. Cele din urmă bătăi ale ciocănaşilor căzură răzleţe în adîncime, lumina electrică începu să pîlpîie ca o aripă. SADOVEANU, O. III 205. Pe gura ocnei se cobora cu o funie pe scripete o roată în care şedea un om. Astfel era intrareu ciocănaşilor în o F i g. Agripina căzu la umbra unui. stog şi ascultă, cît o mai puteau lăsa să asculte răzvrătirea singelui şi ciocănitul inimii. GALACTION, O. I 164. ciocănitoAke, ciocănitori, s. f. Pasăre agăţătoare de pădure, care sparge cu ciocul coaja copacilor pentru a-şi găsi hrana (Picus viridis); ghionoaie. Pe ici, pe colo, ciocănitorile colorate bateau toaca de sară. SADOVEANU, O. I 314. Ciocănit ori tocau în scoarţa arborilor, strigăte melancolice veneau de departe şi se stingeau între frunzişurile neclintite. SADOVEANU, O. III 359. Cio- cănitoarea se caţără cu ghiarele de trunchiul unui mesteacăn şi-l ciocăneşte de jos pînă sus. GÎRLEANU, L. 14. CIOCĂNITtRĂ, ciocănituri, s. f. Ciocănit. Copiii, auzind bontănitura şi ciocănitura aceasta, ci-eaea intr-adevăr că acolo se află tata lor, făcînd lemne. SBIERA, P. 170. Făt-Frumos.. . porni; cînd, auzi o ciocănitură groaznică. ISPIRESCU, L. 4. CIOCHINĂ, ciochine, s. f. Partea dindărăt (de obicei bifurcată) a şeii, de care se pot lega traista, desagii etc.; fiecare dintre cele două capete ale părţii dindărăt a şeii. Diacul Radu, pe lingă sabia de la oblînc, purta o săneaţă in curmezişul tarniţei şi, la ciochine, arcul lui cel scurt şi cucura de săgeţi. SADOVEANU, N. P. 115. El cîrlanul şi-l Ina, La ciochine şi-l lega Şi cu roibul iar pleca. ALECSANDPI, P. P. 88. Puse două pistoale la brîu şi alte două la ciochina şelei. FILIMON, C. 271. CIOCÎRIiÂN, ciocîrîani, s. m. 1. Pasăre de culoare cenuşie-gălbuie, cu un moţ pe vîrful capului, care-şi caută hrana sărind de 'coio-colo (Galerita cristata). După ce zbură şi tot zbură vreme lungă, ca povestea care d-aci încolo mai frumoasă este, ciocîrlanul se coborî pe pămînt. POPESCU, B. III 67. Şi atunci, numai iaca un ciocîrlan şchiop se vede viind, cît ce putea. CREANGĂ, P. 93. Ciocîrlan moţat Strigă noaptea-n sat (Puţul cu cumpănă). TEODORESCU, P. P. 241. + F i g. (Rar) Om mîndru, fudul. De-aş putea să-l smulg de pene pe ciocîrlanul ist de proprietar nou! ALECSANDRI, T. 258. 2. Bărbătuşul ciocîrliei. Ciocîrlanul şi ciocîrlia îşi fac cuibul lor în ţarine, subt brazde, printre iarbă. La TDRG. CIOCÎRLÂT s. n. (învechit) Un fel de stofă de culoare stacojie. Dar cu ce e îmbrăcat ?— Cu şalvari de ciocîrlat, Cum se poartă la-mpărat, TEODORESCU, P. P. 640. — Variantă: cîorcălată (ALECSANDRI, P. P. 105) s. f. CIOCÎRLÎE, ciocîrlii, s. f. 1. Pasăre mică, de culoare cafenie, foarte ageră la zbor, avînd un ciripit caracteristic, în triluri (Alauda arvensis). Glasurile ciocîrliilor păreau prîsnele de argint in zonele senine ale văzduhului. CAMILAR, TEM. 87. Auzi ciocîrlia tremurindu-şi cîntecul strălucit, — parcă ar curge din înalt un pirăuaş de lumină şi triluri de cristal. SADOVEANU, O. IV 416. Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocîrlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dinsul o solie. EMINESCU, O. I 82. 2. (în forma articulată şi în expr. cîntecul ciocîrliei) Numele unui cîntec care imită ciripitul ciocîrliei. Buruiană era vestit pentru cîntecul ciocîrliei. HOGAŞ, H. 44. CIOCÎKTÎ, ciocirtesc, vb. IV/. Tranz. (Mold.) A ciopîrţi. începe a ciocîrti un gîrneţ de stejar din anul trecut. CREANGĂ, P. 125. ^ Absol. Ce vrea să zică CIOCLOVIME — 429 — CIOCOIESC de-a fi cineva doctor, hirurg!... Pînă ce n-a tăia, n-a ciocirti, n-a hăcui, nu se ţine mulţămit. ALECSANDRI, T. 1200. GTOCLOVÎME s. f. Ciocoime. V. cioclovină. Călări, hâulind cintece mai vechi de vitejie, au plecat ruminii sub steagul ră;coalei. în cioclovimea toată, spaima /1 pătruns. STANCU, D. 8. CIOCLOVINĂ, cioclovine, s. f. Termen de dispreţ pentru o persoană făcînd parte din clasa exploatatoare (boier, moşier, ciocoi). în vremea asta cioclovina se pirpolca pc jăratic s-o vadă [pe Ancuţa]. VLAHUŢĂ, la TDRG. De-acum te fine S-ameţeşti bine Pc cioclovine Şi pe bonjuri- (= bonjurişti). ALECSANDRI, T. 921. ClfiCLU, iiocli, s. m. Persoană care transportă morţii la groapă. Cioclii, cînd treceau pe lingă o casă bogată, nu lipseau de a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi, ca să răspindească contagiunea. GIIICA, S. 56. Domnul Ciupici c cam lugubru... ride ca un cioclu carc s-ar duce singu/ să se îngroape. ALECSANDRI, T. I 296. CIOCNEĂLĂ, ciocneli, s. f. (Rar) Acţiunea de a ciocni (2); ciocnire, ciocnitură. înlăuntru [în circiumă] s-amestecă val-virtej ciocneli de pahare, buşeli de căldie, cu zbîrnîitul otova al cobzarului. DELAVRANCEA, S. 6. ciOcnet, ciocnete, s. n. Zgomotul produs de cioc- nirca a două obiccte tari; ciocnitură. Cintaa lăutarii căutiml să acopere mitraliera cleştelui pe grătar, ciocnetul ulcelelor şi vorba tot mai Încălzită a oamenilor. PAS, Z. I 171. CIOCNI, ciocnesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. (Despre obiecte) A se lovi, a se izbi unul de altul (producînd zgomot). Paloşele albe, ciocnindu-se-n loviri, Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zingheniri. ALECSANDRI, P. A. 146. <$> Tranz. Pasămite bolobocul ajunsese la mai şine, adus fiind de talazurile Dunării şi-l ciocni de buşteanul pe care tot apa il (lase la margine. ISP1RESCU, L. 354. + (Despre două trenuri sau alte vehicule care vin din direcţii opuse) A se lovi unul de altul (produeîndu-se o coliziune puternică). în clipa asta am avut imptesia că s-au ciocnit două locomotive. CAMIL PETRESCU, U. N. 356. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») A lovi, n izbi în ceva tare (producînd zgomot). Gagearău se ţinea de dinşii cit colea, ciocnind cu săiurea in cite un copac din cînd în cînd. HOGAŞ, II. 105. + T r a n z. (Intr-o tradiţie legată de sărbătoarea paştilor) A lovi cu un ou roşu în oul roşu al altuia, spre a i-1 sparce. Smărăndiţn a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine. CREANGA, A. 33. •+• Tranz. (Despre puiul care iese din găonce; cu complementul «ou!«) A sparge coaja oului spre a ieşi din el. H. Tranz. A lovi uşor paharele cu băutură, în semn do urare. Se aşază la masă. . . Mân! mă şi ciocnesc paharele cu bere. PAS, L. I 253. Să ciocnim ci'eva pahare. ALECSANDRI, T. I 32S. «0> A b s o 1. Era cea din urmă zi de lirg şi mulţi din cei care ciocneaţi, urindu-şi sănătate şi tntllnire bună la tîrgtil din anul viitor, n-aveau să ajungă pînă atunci! GALACTION, O. I 263. <$* Refl. pus. Se ciocneau cupe din toate părţile. CAMIL PETRESCU, T. II 255. 4. T r a n z. A Iovi (din nebăgare de seamă) un obiect fragil, astfel îneît obiectul rămîne crăpat sau plesnit; n crăpa, n plesni. Am ciocnit o farfurie. 5. Refl. reciproc. F i g. (Despre interese, păreri, idei) A fi sau a veni în contradicţie, a se bate cap în cap. Este interesant a ne opri asupra unui personaj care reprezintă trecerea de la lumta veche la cea nouă şi în care, deci, s-au întîlnit şi ciocnit tot felul de curente contradictorii. IBRXiLEANU, SP. CR. 43. C. Refl. reciproc. F i g. (Despre armate adverse sau, mai rar, despre oameni) A se încăiern. Armata s-a ciocnit intr-un sat ai revoltaţii şi au fost sute de morţi de ambele părţi. REBREAN'U, R. II 77. CIOCNIRE, ciocniri, s. f. Acţiunea de a (s c) ciocni. 1. Lovire, izbire (însoţită de zgomot) între două obiecte tari. Iată una din acele urări numite plugul, ce obişnuit se zice.. . imprcunînd cuvintele cu sunet de tel inc ă şi cu ciocniri de fere de plug. ALECSANDRI, P.P. 102. Lovire şi avariere a două vehicule care vin din direcţii opuse. Ciocnire de trenuri. 2. F i g. Luptă între interese, păreri sau idei diferite. Din ciocnirea ideilor iese sdnteia adevărului. GIIEREA, ST. CR. II 7. 3. (Uneori determinat prin • armată ») Conflict armat, încăierare. Prima ciocnire a lui Mircea [cel liătrîn] cu turcii a avut loc in anul 1394, la Rovine pe Argeş. IST. R.P.R. 93. CIOCNÎT, -Ă, ciocniţi, -te, adj. 1. Crăpat. Farfuria e puţin ciocnită. + (Despre ouă) Spart, cu coaja plesnită. 2. F i p. (Ironic; uneori determinat prin «la cap*) Ţicnit, tehui. Tu mergi cu întrebările pe nesfirşite. Da ciocnit mai eşti! La TDRG. CTOCN1TÎKĂ, ciocnituri, s. f. Ciocnire (1). Se auzeau ciocnituri de pahare. CTOCOÂICĂ, ciocoaice, s. f. Termen de dispreţ pentru o femeie exploatatoare (mai ales a populaţiei muncitoare de Ia ţară); soţie de ciocoi; boieroaică. V. c i o c o i. Acum po{i să deschizi .fereastra. Să insă mirosul de cio- coaicăi. C. PETRESCU, î. II 103. Am să te fac s-ajungi ciocoaică. . . Ai să-ţi calci pe inimă şi să devii nevasta ciocoiului Lipicescu. ALECSANDRI, T. 1409. (Adjectival) Dintre cucoane, vreo trei, mai ciocoaice? ca celelalte, sînt îmbrăcate în qrenadină neagră şi dantelă. MACEDONSKI, O. III 37. CIOCGl1, ciocoi, s. m. 1. Termen de dispreţ pentru un exploatator (mai ales al populaţiei de la sate) parvenit din rîndurile arendaşilor, vătafilor etc.; p. ext. nume dat de poporul muncitor oricărui exploatator, precum şi funcţionarilor corupţi. Cum înghit fără saţ sănnjnii ghiţomancele ...aşa ne-au înghiţit pe noi ciocoii şi lingăii domneşti. SADOVEAN’U, N- E. 40. Iaca şi codrul Grtimă- zeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor. CREANGA, P. 119. [în 1846] spunea un bătrîn cu barba lungă unui tirgoveţ cu pantaloni şi redingotă: Voi, ciocoii, veniţi în munţii noştri să ne înşelaţi şi să ne finaţi, după aceea vă duceţi în satul lui vodă (= în capitala) şi vă faceţi case aşa de mari, incit de pe ele poţi ajunge cu mina la cer. PUSSO, O. 102. Ciocoii vechi şi noi [titlu]. FILIMON. Decit slugă la ciocoi, Mai bine cioban la oi. ŞEZ. I 72. CIOCOI gulerat — ciocoi de la oraş. Latră, ciocni giderat, Că eu astăzi tt-am mincat! ALECSANDRI, P. P. 250. -4- F i g. Om Iinquşitor, slugarnic. 2. (învechit) Fecior în casă, servitor angajat la un boier. Anică dragă! — strigă ciocoiul lui Vasilică. .. — cuconaşul nostru a nebunit. CONTEMPORANUL, IV 300. Ba nu-s surd. . . dar nici ciocoiul nimurui. Al.ECFANDRI, T. 13R9. Aşa merg, fără CIOCOI, La teatru, amindoi. DONICI, la TDRG. CIOCOI*. ciocoiesc, vb. IV. Refl. 1. (învechit) A se face ciocoi (1), a lua apucături de ciocoi. 2. (Rar) A fi slugarnic, a se linguşi (ca un ciocoi). Dar tu, Moţoace? învechit In zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vindut pre Despot. NEGRUZZI, S. I 141. CIOCOIESC, -IĂSCĂ, ciocoieşti, adj. 1. De ciocoi, al ciocoilor. laşul de azi nu mai e un oraş al huzurului ciocoiesc. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 21 /4. CIOCOIME —■ 430 - CIOMAG Partidul i-a învăţat... să lovească In clica cea putredă, ciocoiască. VINTILĂ, O. 32. 2. F i g. Linguşitor, slugarnic. CIOCOÎME s. f. Mulţime de ciocoi; totalitatea ciocoilor. Să scăpăm de ciocoime, Să trăim şi noi mai bine. STANCU, D. 9. CI0C0ÎSM, ciocoisme, s. n. 1. Situaţia de ciocoi (1); purtare, apucături de ciocoi; p. e x t. parvenitism. Vor urca prin copii, nepoţi şi strănepoţi toate treptele pricopselii şi ale ciocoismului. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 39. Ciocoismul îndemna a fi mare cu cei mici şi mic cu cei mari; el avea obraz de săftian, după vorba rcmînului; primea zîmbind insulte cît de grave! ALECSANDRI, la TDRG. -4* Plaga ciocoilor. [Fanarioţii] ne lăsau, spre răsplata averilor ce au fost stors, ciocoismul, luxul şi corupţia. NEGRUZZI, S. I 202. 2. F i g. Slugărnicie, servilism, lipsă de demnitate. CIOCOLÂDĂ s. f. v. ciocolată. CIOCOLATA s. f. Preparat comestibil constînd din- tr-un amestec solidificat de pulbere de cacao şi de zahăr (uneori cu adaos de alte substanţe: lapte, vanilie şi alte substanţe aromate). S-a oprit din zbor o cioară... încrustată-n atmosferă Ca un ou de ciocolată. TOPÎRCEANU, M. 10. Băutură preparată din praf de cacao dizolvat în lapte sau în apă. — Variante: şocolătă, ciocolădă (NEGRUZZI, S. II 189) 9. f. CIOCULÎŢ, cioculeţe, s. n. Diminutiv al lui cioc. CIOFLINGĂR, cioflingari, s. m. Om de nimic, secătură; vagabond. Nu te las, cioflingarule, pîn'nu ne plimbăm... num-aşa niţeluş, de colea pînă colea, doar de mi s-o face şi mie somn. CARAGIALE, O. III 55. CIOFLÎNG, cioflînge, s. n. (Regional) Cui de fier, lung şi gros, uneori cu lanţ sau verigă la capăt, cu care ' se tîrăşte o povară (finul, butucii din pădure etc.). CIOHODĂR, ciohodari, s. m. (în orânduirea feudală din Ţările Romîne) Slujbaş cu diferite atribuţii pe lîngă domnitorii romîni; cămăraş. Ce-i «ciohodar», mamă Dumitră?-—Ei, ce să fie? Un ciohodar, un slujitor domnesc. VLAHUŢĂ, CL. 111. Măciucă. .. îmi zise încet: Trimite-mi sus patru ciohodari. GHICA, S. A. 53. Doi ciohodari pe* capră, doi în coadă şi alţi şase împrejurul caretei. FILIMON, C. 312. Voi, nouă portari, 1Nchideţi nouă porţi, Nouă ciohodari, Tăiaţi nouă fraţi Din cei nouă brazi, Cu vătaful zece, Care mi-i întrece. TEODO- RESCU, P. P. 51. * CIOLAC, -A, ciolact, -e, adj. (Regional, despre mîini sau despre braţe, p. e x t. despre oameni) Ciunt, ciung, schilod. Mină, preoteasă, bate pe roibul, dă zor, parcă eşti ciolacă, pîrjolul se apropie şi tu tremuri ca un căţel bolnav. DELAVRANCEA, S. 196. CIOLAN, ciolane, s. n. 1. (Uneori depreciativ) Os de animal cu carne pe el; os de pe care s-a mîncat carnea. Cu virful a două degete desfăceam artistic, de pe ciolane, carnea de pui fripţi. HOGAŞ, DR. 99. Care gata' mai iute de mîncat, să arunce ciolanele... în capul cărui întîrzie. ^ FETEGANUL, P. V 25. E.x p r. (Ilustrînd moravuri învechite) A da cuiva un ciolan dc ros = a procura cuiva un post din care să poată stoarce foloase băneşti, a-i da o sinecură. A umbla după ciolan = a umbla după afaceri, după venituri nemeritate. A scăpa ciolanul din mină = a pierde o situaţie avantajoasă. 2. Os al scheletului unui om sau al unui animal; (îndeosebi) os de la picior sau de la mînă; p. ext. substanţă solidă din care sînt formate oasele. Duduca Leona are dinţi de criţă, nu de ciolan ca ceilalţi oameni. SADOVEANU, N. F. 6. N-au aflat nimica decît... ciolane [din bourul mîncat de lupi]. SBIERA, P. 3. Spuneţi celui ce v-att trimis ca să se ferească să nu dau peste el, de nu vrea să fac din ciolanele lui surle. NEGRUZZI, S. I 140. ^ F i g. Eşti un ciolan bătrîn şi prost, măi Ermolaie. DAVIDOGLU, O. 95. 3« Membru, mădular, parte a corpului. In vine curgea oboseala, ca o apă cu nămol mult. Ciolanele dureau. PAS, Z. I 247. Fie ce-o fi! acum să-mi odihnesc ciolanele / grăi dînsul. SLAVICI, O. I 334. Am un bou bălan, Paşte pe munte de ciolan (Briciul pe bărbie). dOROVEI, C. 31. Expr. A-i trcce ciolan prin ciolan = a fi foarte ostenit. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan, CREANGĂ, p, 5. A i sc muia ciolanele = a-i slabi puterile, a se moleşi. Cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele şi au început a se întinde şi a se hîrjoni. CREANGĂ, P. 251. A-i rupe (sau a-i muia) cuiva ciolanele = a bate zdravăn pe cineva. Să ieşi afară, hoţute, că-ţi rup ciolanele. ALECSANDRI, T. I 321. A-i putrezi ciolanele = a fi mort de mult şi îngropat. Cine mai ştie unde i-or fi putrezind ciolanelet CREANGĂ, P. 193. CIOLĂNĂŞ, ciolănaşe, s. n. Diminutiv al lui ciolan; oscior. Prindeţi un liliac... şi-l îngropaţi intr-un furnicar. Peste trii sile nu rămîne din el decît două ciolănaşe subţirele. ALECSANDRI, T. I 104. ciolănEl, ciolănele, s. n. Ciolănaş. Am înghiţit repede îmbucătura cu un ciolănel, carele mi-a rămas in gît de se cunoaşte pînă acum. SBIERA, P. 80. CIOL&NGS, -OASĂ, ciolănoşi, -oase, adj. Cu oase mari, ieşite în relief; osos. îşi virî piciorul pe sub pieptul ciolănos al lui Lazăr Lungu şi-l răsturnă cu faţa in sus. MIHALE, O. 508. Cu mini negre şi ciolănoase îşi smulse din cap căciula ş-o scutură de apă. SADOVEANU, B. 139. Boi mari de Fălciu, invăliţi bine şi ciolănoşi, umpleau ograda. HOGAŞ, DR. 284. Avea şi el o păreche de boi . . . amindoi cudalbi, ţintaţi in frunte, ciolănoşi şi graşi. CREANGĂ, P. 38. CIOLPAN, ciolpani, s. m. (Popular) Trunchi de arbore fără crengi, rămas în pămînt (v. buştean); arbore rupt de vînt; arbore bătrîn. Poiana accasta va ţinea în lung şi in larg ca un ceas şi'mai bine, în care nu se află altă nimică, fără pietre şi cimbru sălbatic; sînt şi nişte ciolpani de gîrniţă. ARHIVA R. II 71. Mă gîndesc la Calafat, La ciolpanul dărîmat, De scumpe arme-ncărcat. TEODORESCU, P. P. 298. CIOLTAIfc, cioltare, s. n. (învechit şi regional) Pătură de postav sau de alt material, • împodobită cu diferite- cusături, care se punea pe spinarea calului, sub şa; valtrap. Venea restul alaiului... cei doisprezece cai dom- neştiy împodobiţi cu cioltare (valtrape) de fir. FILIMON, C. 313. Apoi Voica ce-mi făcea?... Punea şa moldovenească. .. Dar cioltarul de pe cal, Aur şi mărgăritar, Plătea şapte pungi de bani. PĂSCULESCU, L. P. 241. Un cal... Cu cioltar de fir, Ciucuri d-ibrişim. TEODORESCU, P. P. 45. CIOMĂG, ciomege, s. n. Băţ gros (noduros), uneori cu măciulie sau întărit cu fier la unul din capete; bîtă. V. măciucă, ghioagă. îmbrăcat în cămaşă şi tţari albi, cu căciulă mare şi ţuguiată, înfundată pînă pe ochi şi cu ciomagul de corn mai mare decît el, mergea şuierînd printre dinţi un cîntec, pe care şi-l făcuse singur din trişcă. BUJOR, S. 80. în timpii cei mai primitivi, ciomagul a servit omului drept armă pentru a se apăra de fiarele sălbatice. DEMETRESCU, O. 214. Nici una, nici două, .ia ciomagid lui de văcărie... şi unde prinde a mi-l croi..'. ŞEZ. I 264. + Lovitură, bătaie cu bîta. într-o clipă, ea luă peste spinare un car de ciomege, căci loveau ţapăn tuspatru. CAMILAR, TEM. 63. De vreme ce-i treaba pe ciomag... apoi încep îndată. ALECSANDRI, T. 1045. [Măgarul:] Ba CIOMĂGAR — 431 — CIOPLITOR adesea şi ciomege Pe spinare cavi cîştig. ALEXANDRESCU, M. 286. CIOMĂGĂR, ciomăgari, s. m. Ciomăgaş. CIOMĂGĂŞ, cicmăgaşi, s. m. Om înclinat spre ceartă şi bătaie; bătăuş. Cînd ajunseră la pod, începură să înţeleagă, căci ii opriră nişte ciomăgaşi. PAS, L. I 194. CIOMĂGEĂLĂ s. f. Bătaie cu ciomagul; bătaie zdravănă. CIOMĂGEL, ciomăgele, s. n. Diminutiv al lui ci o- m a g. Puseră pe lingă dînşii şi cîte un ciomăgel. PANN, P. V. II 60. CIOMĂGÎ, ciomăgesc, vb. IV. T r a n z. A bate cu ciomagul; a trage (cuiva) o bătaie zdravănă. Ai poftă să te ciomăgească taica. STANCU, D. 79. Nepotul.. .a fost ciomăgit şi dus la spitalul din Iaşi. PAS, Z. I 193. Cercul de oameni se strîngea din ce în ce mai mult şi boierul vedea bine că, de l-or înghesui, nu scapă neciomăgit. SANDU-ALDEA, U. P. 94. Cum o adormi, am să vin să-l ciomăgesc pînă l-oi ucide. ALECSANDRI, T. I 449. Cînd cu gîndul nu gîndeşte, îl prinde ş-il ciomăgeşte. PANN, P. V. II 29. CIOMP, ciompuri, s. n. (Regional) Bucată din trunchiul unui arbore sau dintr-o tufă, rămasă cu rădăcina în pămînt, după ce i s-au tăiat ramurile şi partea de sus. V. butuc, ciot, ciolpan. Cotorul ştiuletelui de porumb. CIONC, CIOĂNCĂ, cionci, cioance, adj. (Regional, despre oameni) Fără un braţ (v. ciung); (despre animale) fără un corn; (despre obiecte) căruia îi lipseşte o parte importantă. + (Substantivat, f.; formaţie glumeaţă) Pipă, lulea. Moş Nichifor. . . îşi aprinde cioanca. CREANGĂ, P. 125. CIONT)ĂTvEĂTjĂj ciondăneli, s. f. Ceartă uşoară, de obicei cu vorbe înţepătoare şi ironii. Mărioara petrecu vara destul de veselă; cînd şi cînd numai cîte-o ciondăneală. contemporanul, vn 497. CIONDĂNÎ, dondănesc, vb. IV. Refl. reciproc. A se certa (pentru nimicuri, fără a-şi spune vorbe grele), a se împunge cu vorba; a se ciorovăi. In faţa judecăto- . rului se dondănesc, zbiară, se ameninţă. STANCU, D. 258. Moşnegii s-au dondănit cit s-au mai dondănit cît erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. CREANGĂ, P. 85. ^ Tranz. A certa (pe cineva) repetat sau insistent; a mustra, a ocărî. Ce mă lot dondăneşte degeaba?... Ba că grăiesc prea mult; ba că nu stau locului!.. . doar nu-s par, să şed înfiptă. ALECSANDRI, T. 188. CIONT, CIOĂNTĂ adj. v. ciunt. CIONTĂ vb. I v. ciunti. CIONTÎ vb. IV v. ciunti. CIOPĂTĂ, ciopăţi, s. f. (Regional) Bucată de carne tăiată din trupul unui om sau al unui animal; ciozvîrtă. V. hartan. Lovindu-o cu sabia o dată, ii tăie trupu în doauă ciopăţi. GORJAN, H. I 82. <£> E x p r. A îace (pe cineva sau ceva) cioputi-ciopăti = a rupe, a sfîşia, a tăia (pe cineva sau ceva) în bucăţele. începu a mi-ţi cresta pe şarpe şi cruciş şi curmeziş, pînă ce îl făcu ciopăţi- ciopăţi. ISPIRESCU, L. 343. CIOPĂŢÎ vb. IV v. ciopîrţi. CIOPÎRTÎ vb. IV v. ciopîrţi. CIOPÎRŢEĂLĂ s. f. Acţiunea de a ciopîrţi; ciopîrţire. CIOPÎBŢÎ, ciopîrţesc, vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică o fiinţă sau o parte a corpului ei) A tăia în bucăţi. V. hăcui, măcelări, mutila. Ar fi dat orice să fugă, dar ii era ruşine. Ce-ar fi zis cei doi bărbaţi care ciopîrţeau trupul acela cu atîta nepăsare? BART, E. 254. li ciopîrţeşte cu coasa. ŞEZ. III 114. <$> (Prin exagerare) Colonelul îşi ciopîrţise obrazul bărbierindu-se. DUMITRIU, N. 186. ■<£> F i g. Cine mi-a ciopîrţit toţi prunii de pe lîngă gard? DELAVRANCEA, H. T. 149. 2. A tăia un obiect într-un mod neregulat sau la întîm- plare; a ciopli rău, neîndemînatic, unde nu trebuie. (Atestat în forma ciopîrţi) O calfă de dulgher stîngaci ciopîrteşte bîrna. ODOBESCU, S. III 166. — Variante: ciopîl'ti (ODOBESCU, S. II 513), ciopăţi (TEODORESCU, P. P. 479) vb. IV. CIOPÎIÎŢÎKE, ciopîrţiri, s. f. Acţiunea de a ciopîrţi; ciopîrţeală. CIOPLÎ, cioplesc, vb. IV. 1. Tranz. (Complementul indică materialul de lucru) A tăia, a scoate aşchii cu un instrument ascuţit (bardă, daltă, cuţit, ciocan) dintr-o bucată de lemn, de piatră etc. pentru a-i da o formă oarecare. V. struji, bărdui, dăltui. Un om. .. cioplea un lemn lîngă căruţă în curte. DUMITRIU, N. 253. Teslarii, cioplind grinzile cu bărzile, le suie pe zid. DRĂGHICI, R. 44. (Complementul indică obiectul fasonat) larva cioplesc din lemn ciubere, doniţi... BOGZA, A. î. 151. Simon ciopleşte ceva în mijlocul casei. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic, cit s-o putea de mic. .. petitru păpuşa ei. SAHIA, N. 96. îi cioplea Ântiţei o păpuşă şi-i făcea lui Toderică o morişcă de vînt. SLAVICI, N. I 53. Cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. Intranz. Bătrînul ciopleşte in lemn de nuc. STANCU, D. 90. 2. Tranz. (Complementul indică obiectul lucrat) A sculpta. O tresărire de flacără lumină deodată chipul aspru, ca cioplit in piatră, al bătrînului. SADOVEANU, O. I 22. Se văzu arcul lui Traian stînd fără căpătîi.. . puse îndată de-i ciopli pentru piedestaluri nişte grosolane figuri de Victorii pocite. ODOBESCU, S. III 73. Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece. .. Ca luna-n miezul iernii frumoasă eşti şi. .. rece! ALECSANDRI, P. III 71. F i g. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuşi chip nou le dăltuim. BANUŞ, B. 90. Cioplim din beznă forme de lumină. BENIUC, V. 7. 3. T r a n z. F i g. A face îndreptări la o lucrare; a cizela. Cioplind mereu la versuri... Făcut-am ca să plîngă pe cine mă citea? MACEDONSKI, O. I 44. Cum am sfîrşit lucrarea, o strîng, o dau uitării; Apoi o cioplesc iarăşi. NEGRUZZI, S. II 270. 4. R e f 1. F i g. (Despre persoane) A căpăta deprinderi sau apucături civilizate, a deveni politicos; a se cultiva, a se deştepta. Mai ciopleşte-te oleacă, măi băiete. HOGAŞ, DR. 216. Toate iau schimbare şi lumea se ciopleşte, Numai pe noi mindria nu ne mai părăseşte. ALEXANDRESCU, P. 67. T r a n z. Cît îmi bat eu captd să-l mai cioplesc... Pace! îi stă rugina de-o şchioapă la ceafă. ALECSANDRI, T. I 198. Am nevastă de pădure, Cioplită ca din secure. BIBICESCU, P. P. 184. Tranz. (Rar, cu privire Ia defecte, greşeli ctc.) A atenua, a înlătura. Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vrettnid sau vreuna din cusururile sau sălbăticiile mele. HOGAŞ, M. N. 38. CIOPLÎRE, ciopliri, s. f. Acţiunea de a ciopli. Cioplirea pietrelor. CIOPLIT s. n. Faptul de a ciopli; cioplire. Cioplitul birnelor. CIOPLITOR1, cioplitoare, s. n. 1. Rindea cu talpa curbă, servind la netezirea lemnului. 2. Unealtă cu care potcovarul curăţă copita calului. CIOPLITOR5, -OĂRE, cioplitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care ciopleşte. i CIOPLITURĂ — 432 — CIORPAC CIOPLITtjRĂ, cioplituri, s. f. (Cu sens colectiv) Surcele, aşchii căzute prin cioplire. Cioplitură de răşinoase. CIOPOR, ciopoare, s. n. 1. Grup de animale de acelaşi fel, îndeosebi vite sau păsări de casă; cîrd, cireadă, turmă. O să-i dea fetei de zestre un ciopor de oi. STANCU, D. 13. Un ciopor de 100 capete. I. IONE3CU, M. 566. 2. Grup de oameni; ceată, trupă, grămadă, gloată, mulţime. Sus in codru-Arde focii, Şade lingă foc cioporu De firlaţi încruntaţi. BENIUC, în POEZ. N. 61. Unde văd ciopor de fete Trec prin apă mort de sete. HODOŞ, P. P. 170. (în comparaţii) Rumînii se adună, ciopor, la primărie. STANCU, D. 53. CIORĂP, ciorapi, s. m. 1. Obiect de îmbrăcăminte împletit de mînă sau făcut în fabrică, din fire de bumbac, de lînă sau de mătase, care acoperă piciorul de la vîrful degetelor pînă la pulpă sau pînă mai sus de genunchi. Fusese o dată surprins acasă... cirpindu-;i singur ciorapii rupţi. BART, E. 171. Cînd stăpîna casei făcea la ciorap, pisoiul se juca cu ghemul. ISPIRESCU, L. 285. Femeile... cînd se duc la tirg, pun ciorapi albi de bumbac. I. IONESCU, M. 205. 2. Tub izolant cu care se îmbracă capetele bobinelor unei maşini electrice. CIORĂI vb. IV v. ciurui2. CIORĂP ĂRÎE, ciorăpării, s. f. (Cu sens colectiv) Grămadă, mulţime de ciorapi. Magazin sau secţie într-un magazin unde se vînd ciorapi. CIORBAGÎU, ciorbagii, s. m. (învechit şi arhaizant) , Ofiţer de ieniceri, comandant al unui regiment de ieniceri. ha porunca lui Husein-Aga, mare ciorbagiu al oştenilor Porţii, ortalele de ieniceri se strîriseră... în jurul caza- nelor. SADOVEANU, O. VII 16. C16RHĂ, ciorbe, s. f. Un fel de mîncare constînd dintr-o zeamă preparată cu legume, adesea cu carne sau peşte, de obicei acrită (cu borş, oţet sau sare de lămîie). V. borş, zeamă, supă. Are să-i fiarbă o ciorbă de potroace. C. PETRESCU, î. II 221. îi plăcea cu deosebire ciorba de ştiucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean. GHICA, S. A. 83. <§■ E x p r. Ciorbă lunşă = ciorbă apoasă, puţin hrănitoare; zeamă lungă; f i g. vorbărie lungă, lipsită de conţinut. A pune po toţi într-0 ciorbă = a trata un grup de oameni la fel, fără a face vreo deosebire între ei. A se nmeslcca în ciorba cuiva = a se amesteca în afacerile cuiva. F i g. La fiecare pas, trebuiau $ă-şi smulgă un picior din ciorba de lut cu apă. DUMITRIU, B. F. 63. CIORCALĂT s. f. v. ciocîrlat. CIQRCHÎN s. m. v. ciorchine. CIORCHÎNĂ s. f. v. ciorchine. CIORCHINE, ciorchinii s. m. Grupare de flori sau de fructe (îndeosebi la viţa de vie) aşezate unele lîngă altele de-a lungul aceluiaşi cotor; p. ext. strugure. V. ciucure, mănunchi. Ciorchinii erau încă verzi, de un verde acru. CAMIL PETRESCU, N. 73. Viile se mlă- diau, încărcate cu ciorchini, pe aracii plecaţi puţin de greutatea rodului. DELAVRANCEA, S; 215. <$> F i g. Ciorchini de mercenari păzesc la porţi. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 11/2. Copiii stăteau ciorchini, pe garduri, se urcaseră în pomii din vecinătate. CAMILAR, TEM. 47. — Variante: ciorcMn s. m., ciorchini, ciorchine (SEZ. II 216), s. f. CIORDEALA s. f. (Familiar) Şterpeleală, furt. CIORDI, ciordesc, vb. IV. Tranz. (Familiar) A fura (Ia repezeală) lucruri fără prea mare valoare; a terpeli. Stau aici, nu ciordesc nimica, zău. GALAN, Z. R. 140. întind mîna, fie să ciordească ceva dintr-un sacf fie să cerşească. STANCU, D. 361. Abia ne mai ţinem zilele cu cîte o găină sau altă pasăre ce putem să ciordim de pe ici, de colo. ISPIRESCU, L. 368. CIORECĂR, ciorecari, s. m. (Uneori în opoziţie cu nădrăgar sau pantalonar) Ţăran care poartă cioareci. — Variantă: cioricăr (ŞEZ. II 212) s. m. CIORICĂR s. m. v. ciorccar. CIORMAG, ciormagi, s. m. (Regional) Larva cărăbuşului. Larva cărăbuşului... se numeşte în cele mai multe părţi ale Bucovinei ciormag. MARIAN, INS. 20. ClfiRNĂ, ciorne, s. f. Lucrare scrisă provizoriu, în primă redactare, urmînd a fi corectată şi transcrisă; bruion, concept. CIOROĂICĂ, cioroaice, s. f. Cioară. Cînd era cio- roaica barză Mai venea la noi la varză. POP. CIOROBOR s. n. (Transilv.) Ceartă (pentru un lucru de nimic) însoţită de vorbă multă şi gălăgie; gîlceavă, sfadă, ciorovăială. Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace, îl lăsară-n draga voiei, să gîndească orice-i place, îară'între ei se-ntinse ciorobor şi mare sfat. COŞBUC, P. II 125. Tandaler atuncea să trezeşte Ş-auzînd atîta ciorobor Strigă cît putu. BUDAI-DELEANU, Ţ. 277. + Adunare gălăgioasă. Priveşte şi tace, Socotind cu cetaşii să iasă Din ciorobor şi să meargă acasă. BUDAI-DELEANU, Ţ. 411. CIOROBOTĂ vb. I v. cioroboti. CI0R0B0TÎ, ciorobotesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A lucra prin casă, a face ordine, a deretica. Bună ziua, Zamfiră; ce mai cioroboteşti, bată-te norocul? Pesemne, lucrînd ai să mori. CONTEMPORANUL, Vlj 1. 2. A vorbi încet, pe şoptite, pe ascuns. (în forma ciorobota) Mai ciorobotînd cîte ceva cu gospodarii, plecă spre casă. ŞEZ. VI 180. — Variantă: ciorobota vb. I. ciorOi, cioroi, s. m. 1. Bărbătuşul ciorii. [Pui de găină 1 scăpat de la cioroi. ŞEZ. III 121. 2. Nume dat mai multor specii de plante erbacee din familia compozeelor, care cresc pe cîmpuri, prin fîneţe, pe coaste şi în tufişuri, şi au flori galbene şi fructe achene (Inula). CIOROVĂI, ciorovăiesc, vb. IV. Refl. A se certa cu cineva, a avea o discuţie gălăgioasă, a nu se înţelege cu cineva asupra unor chestiuni; a se gîlcevi, a se ciondăni. în vreme ce mulţimea se îmbrîncea în jurul magaziilor, unii mai îndrăzneţi se ciorovăiau din pricina vitelor. RE- BREANU, R. II 210. <$> F i g. [Graurii] se ciorovăiesc seara şi dimineaţa. ODOBESCU, S. III 31. — Variantă: (regional) ciorovoi (ISPIRESCU, L. 64) vb. IV. CIOROVĂIĂLĂ, ciorovăieli, s. f. Ceartă gălăgioasă (mai ales pentru lucruri mici); gîlceavă, ciondăneală. După vorbe de ciorovăială se lăsau adormiţi. CAMILAR, N. II 90. Dar ştiţi?.,. Fără multă ciorovăială. SANDU- ALDEA, D. N. 207. CIOROVĂÎKE, ciorovăiţi, s. f. (Rar) Ciorovăială. CIOROVOÎ vb. IV v. ciorovăi. CI0RPÂ0, ciorpace, s. n. 1« (Regional) Unealtă de pescuit, formată dintr-un săculeţ de plasă prins de un cerc de sîrmă, prevăzută cu coadă de lemn; mincioc. Se născuse pe apă, crescuse pe apă, învăţase să mtie luntrea, să tragă cu ciorpacul, să spele puntea şi să lege odgonul. DUNĂREANU, N. 100. Moşneagul... mereu lasă ciorpacul în apă şi mereu îl scoate. DUNĂREANU, CH. 83. CIORSALĂ — 433 — CIR 2. Căuş cu coada lungă, linguroi folosit mai ales la stînă. CIORSĂLĂ s. f. v. ţnsa’ă. CIORSĂI, ciorsăi şi ciorsăiesc, vb. IV. Tranz. A tăia anevoios, mai mult rupînd; a despica greu cu o cioarsă. S-a aplicat să ciorsăiască cu ferăstrăul nişte lemne. ^ Intranz. Se mai Intimplase şi nişte carpăn verde, că vărsa moşneagul sudori, ciorsăind intr-insul. CONTEMPORANUL, Vjj 393. CIORSĂÎT s. n. Acţiunea de a ciorsăi şi rezultatul ei. 1. Tăiere anevoioasă cu un instrument vechi, tocit, ştirbit. 2. (Concretizat) Scîrţîit produs prin frecarea unui obiect de alt obiect. CIORTĂN, ciortani, s. m. (Regional) Crap de 1-2 l;g. CIORTĂNĂŞ, ciortănaşi, s. m. (Regional) Diminutiv al lui ciortan, QOŞMĂLÎ vb. IV v. cioşmoli. CIOŞMOLÎ, cioşmolesc, vb. IV. Refl. (Regional, despre oameni) A se frămînta, a se zvîrcoli, a se zbuciuma, a se învîrti încoace şi încolo (mai ales în aşternut). Eu nu mă cioşmolesc atita ; că la drum e bine să porneşti c(t de demineaţă, iar sar a să poposeşti devreme. CREANGĂ, P. 114. (în forma cioşmăli) Aşa-i viaţa cimpenească, zise moş Luca, cioşmălindu-se şi imirtindu-se ca pe jăratic, de răul ţinţărimii. CREANGĂ, A. 125. 4" (Rar)  se codi, a sta la gînduri (să spună sau să nu spună ceva). Dar bine, măi... ce naiba ai? Ce te tot cioşmoleşti? Vorbeşti ori ba? CONTEMPORANUL, III 821. — Variantă: cioşmăli vb. IV. CIOT, cioturi şi cioate, s. n. 1. Partea unui trunchi de copac rămasă în pămînt după .ăierea" copacului. Un om. .. şedea pe un ciot la marginea drumului. DUMITRIU, B. F. 16. Pe dealul de la dreapta stau răzleţe rămăşiţele. .. unei... păduri, cioate, rădăcini ieşite din pămînt. SLAVICI, O. I 117. ■<$> F i g. (Mai ales depreciativ, despre oameni) Apoi ia, asta-ţi spun şi eu, măi ciotul dracului. CREANGĂ, P. 152. A privi gindeşti că pot Ca întreg Aliotmanul să ■se-mpiedice de-ttn ciot? EMINESCU, O. I 146. 2. Nod proeminent într-un trunchi sau într-o ramură, într-un lemn ori într-o scîndură. N-am toiag cu cioturi multe. NEGRUZZI, S. II 59. Oblu (= drept) ca luminarea. .. şifăr’ de cioturi. ŞEZ. III 83. -Jf- Frîntură de ramură a unui trunchi. 8. (Cu determinări introduse adesea prin prep. « de ») Parte rămasă dintr-un picior, dintr-un braţ sau (Ia animale) 4in coadă, după ce restul a fost ciuntit. Cioturi de mini se cutremurau deodată ca străbătute de-un fulger. CAMILAR, N. II 210. [Cîinele] a mişcat din ciotul de coadă şi mi-a lins palma. SADOVEANU, N. F. 24. Un iepure făcu două copce pe omătul moale, cu ciotul alb de coadă bîrligat. SADOVEANU, O. III 546. Fi g. Mi-au lăsat... un ■ciot de viaţă. .. Dar vor plăti pentru acest ciot ca pentru trei vieţi. CAMIL PETRESCU, B. 61. + Obiect mic, ciuntit. Ciot de creion. ClâTCA S. f. (Regional) 1. Grămadă, mulţime de ■oameni (mai rar de animale sau de lucruri) strînşi la un loc, înghesuiţi. (Pe^lîngă verbele «a sta», ia se strînge *, « a se ţine», « a se aduna» etc.) La 6 dimineaţa ne aflam toţi, ciotcă, în medeanul din faţa primăriei. HOGAŞ, DR. II 130. Împrejurul lor, grămădiţi ciotcă, priveau alţii. D. ZAMFIRESCU, R. 203. Băieţii s-au strîns ciotcă împrejurul meu şi m-au înmormîntat în năsip. CREANGĂ, A. 61. 2. Buturugă, ciot, rădăcină de copac. — Variantă: cioatcă (CREANGĂ, p. 23S) s. f. CIOTÎRCĂ, ciotîrci, s'. f. (Regional) Arbore foarte strîmb şi cioturos, buştean noduros; cioată. Creştinul se puse pe-o ciotîrcă, ca în ticnă să-şi duhănească cea otravă de titiun. ŞEZ. VIII 65. CIOTOIlOS, -OĂSĂ adj. v. cioturos. doinit s. n. (Neobişnuit) Ciot. Nasul i se strîmbâ şi se uscă ca un ciotur de copac. EMINKSCU, N. 56. CI0TUR<3s, -OĂSĂ, cioturoşi, -oase, adj. 1. (Despre copaci, lemne, obiecte de lemn etc.) Cu multe cioturi sau noduri; noduros. Arbo, e cioturos. F i g. (Despre braţe, mîini, picioare, degete) Grosolan. — Variantă: Ciofords, -oăsă (CAMILAR, N. I 251, HOGAŞ, H. 75, NEGRUZZI, S. I 266) adj. CIOVEl, cioveie, s. n. (Mai ales la pl.) Obiect casnic sau de gospodărie, în special vas (de lemn), găleată, putină, oală etc.; unealtă veche. Numai lelea Ileana a mai rămas o vreme singură, descintînd cioveiele şi stupind focul. SADOVEANU, N. F. 72. Focul pilpiia in vatră şi gazorniţa ardea pe prichiciul hornului, împrăştiind in bordeiul strimt şi peste cioveiele grămădite în colţuri lumina-i roşcată. SADOVEANU, O. I 352. — Variantă: ciuv6i (CONTEMPORANUL, Vin 255, ŞEZ. I 280) s. n. CIOVÎCĂ, ciovici, s. f. 1. Cea mai mică dintre speciile de bufniţe (Glaucidium passerinum); cucuvea pitică. Luai nouă, lăsai două, Ca ciovica să mai ouă (Cartofii). SADOVEANU, P. C, 11. ’ 2. Cucuvaie. 3. Nagîţ. — Pl. şi: ciovice (SADOVEANU, P. M. 11).—Variantă: ciovlică (ODOBESCU, S. III 23) s. f. CIOVLÎCĂ s. f. v. ciovică. CIOZVÎRTĂ, ciozvîrte şi ciozvîrţi, s. f. Sfert dintr-un animal tăiat, îndeosebi piciorul de dinapoi (v. but, arm); bucată mare de carne (v. halcă, hartan). Nene, să înroşim şi noi ouă...— Ce prostie! Ouă roşii?... -—Dar o ciozvîrtă de miel? DELAVRANCEA, H. T. 16. în dăsagi de se uita, Ciozvîrţi de carne vedea. TEODO- RESCU, P. P. 503. <$- (în legătură cu verbele «a face t, « a pune », .« a aşeza » etc.) Apoi paloşul, scotea, Patru ciozvîrţi îl făcea. TEODORESCU, P. P. 593. CIPAR0S S. m. v. chiparos. CÎPCĂ, cipci, s. f. (Transilv.) Dantelă. O păteche de papuci de-aceia cu roze şi cipci. SLAVICI, la TDRG. Vin- de-ţi, mîndro, ce ţi-i vinde, Vinde-ţi cipca de la poale, Mă scoate de la-nchisoare. HODOŞ, P. P. 89. CIPCIÎ, pers. 3 cipcieşte, vb. IV. Intranz. (Despre valuri, ape) A plescăi, a face un zgomot uşor lovindu-se mereu de ceva. Şi-n coastele luntrii cipciiau atît de dulce apele ce izbeau. SANDU-ALDEA, U. P. 102. Tranz. F i g. Undzle Senei cipciesc povestea apelor călătoare. SANDU, D. P. 66. CIPÎC, cipici, s. m. 1. (învechit) Gheată (mai fină), pantof. îşi desculţă opinca şi-ncalţă cipicul. BIBICESCU, P. P. 133. 2. Papuc. de lînă împletită sau de stofă. Cipicii ii erau îmbibaţi de apa şi de glodul prin care venise. CAMILAR, TEM. 15. — Pl. şi: (s. n.) cipice (HOGAŞ, DR. II 122). CIR s, n. (Regional) ' Zeamă scoasă din mămăliga care fierbe, înainte' de a o amesteca; terci. Hai, Anică, să mîncăm, s-a face mămăliga cremene şi cirul s-a răci. CONTEMPORANUL, IV 392. Citul din mămăligă se ia şi cir (zeamă), atunci se pune apă mai multă şi făină mai 28 CIRAC — 434 — CIRCULAŢIE puţină. ŞEZ. V 5* -+• Pastă moale făcută din făină de grîu, cartofi, lut etc., asemănătoare cu pasta de lipit. CIRÂCj ciraci, s. m. 1. (învechit şi popular) Elev, discipol, ucenic. Nu tîrzie vreme, s-a arătat la lucirea mohorîtă a sfîrşituîui de zi şi Dănilă baciul, împreună cu ciracii lui pe care-i convocasem la otac. SADOVEANU, O. A. II 236. Eu mă silesc... să-i învăţ cîte în lună şi în soare, fiindcă am voit să-i scot ciraci ai mei. ISPIRESCU, L. 273. 2* (Depreciativ) Persoană care urmează în mod servil pe cineva, împărtăşind vederile şi părerile aceluia, 3. (învechit şi arhaizant) Om de încredere, favorit, protejat al cuiva. însuşi eu voi face nunta, după cum am mai făcut. M-eţi fi ciraci. HASDEU, R. V. 34. -£■ (în regimul burghezo-moşieresc) Om de casă, slugă veche (boierească). — Variantă: cireâc (ALECSANDRI, T. 1435) s. m. CIRC, circuri, s, n. 1. Gen de reprezentaţie constînd din gimnastică, acrobaţie, prezentare de animale dresate etc.; ansamblu artistic care • organizează astfel de reprezentaţii. F i g. (Depreciativ) Nu mai face circ aici! 2. Local de formă rotundă, cu locurile pentru spectatori aşezate în amfiteatru şi avînd la mijloc o arenă' circulară, unde se dau asemenea spectacole. + Incintă circulară, neacoperită, unde se celebrau jocurile publice la romani. 3. Depresiune circulară, avînd aspectul unui amfiteatru, formată prin eroziune sau prin * acţiunea unui gheţar în regiunea munţilor înalţi; căldare. Circ glaciar. CÎRCA adv. Cam, aproximativ, aproape, ca la. Mi s-au trimis circa 4.600 fr. (= franci). GHICA, A., 853. CÎRCA S. f. (Familiar) Circumscripţie (de miliţie, financiară etc.). Cazid a fost descoperit de circa a 8-a de miliţie. CIRCONFERENŢĂ s. f. v. circumferinţa. CIRCONIXEX, -Ă adj. v. circumflex- CIRCUÎT, circuite, s. n. 1. Ansamblu de fire şi dispozitive bune conducătoare de electricitate care, împreună cu sursa curentului, formează un traseu închis pentru trecerea unui curent. Circuit de mare tensiune. Circuit telefonic. Scurt circuit — accident într-un circuit electric, care se produce cînd se ating două fire conducătoare de electricitate, străbătute fiecare de un curent electric. + Sistem de conducte prin caie pot circula materiale lichide sau semilichide. 2. Mişcare a capitalului în trecerea lui de la forma bănească Ia forma productivă, pe urmă Ia forma marfă şi iar la forma bănească. + Mişcare a mărfurilor. în urma victoriilor repetate ale Rusiei asupra Turciei, elementele progresiste capitaliste din economie capătă condiţii tot mai favorabile de dezvoltare, ceea ce a permis atragerea tot mai mult a Ţărilor Romîne în circuitul economiei de schimb capitaliste. LUPTA' DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 97. + Proces de transformare şi prelucrare a materiei prime în produse finite. Pentru asigurarea condiţiilor de igienă şi salubritate în circuitul laptelui, Ministerul Sănătăţii a luat măsuri adecvate. 3. Distanţă de străbătut pe un drum mai mult sau mai puţin circular, stabilit dinainte pentru alergări. Circuit motociclist. CIRCULĂ, circul, vb. I. Intranz. 1. (Despre fiinţe sau vehicule) A fi în mişcare, a se deplasa, a străbate un spaţiu; a umbla. Circulă numai pe jos. a Numai chelnerii circulau corecţi. C. PETRESCU, I. II 193. (La imperativ, cuvînt de ordine într-o îngrămădire de oameni) Circulaţi, tovarăşi! •+• A pleca şi a . veni regulat, orga nizat, periodic, de la un loc la altul. Trenurile circulă cu regularitate. 2. (Despre lichide, gaze şi în special despre sînge) A fi în mişcare neîntreruptă, revenind mereu la punctul de plecare. Seva circulă în plante. n=i Cicatricile rămin palide fiindcă dedesubt nu mai circulă singele. C. PETRESCU, î. II 85. 3. (Despre vorbe, zvonuri, păreri etc.) A trece de la unul la altul; a se propaga, a se transmite, a se râs- pîndi. Despre această piesă circulă versiunile cele mai fanteziste. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, Tir. 108, 12/2. Aud că circulă pe socoteala mea tot soiul de basme. C. PETRESCU, î. II 185. Circula prin oraş versiunea că in curind [tata] va fi dat afară. SAHIA, N. 58. 4. A fi întrebuinţat, a fi în uz, a fi curent. Moneda aceasta veche nu mai circulă. Cuvintele regionale tcurecht» ¡i elină» circidă mai ales în nordul ţării. CIRCULĂjST, -Ă, circulanţi, -te, adj. Care circulă, pus, aflat în circulaţie. Material feroviar circulant. <$■ Capital circulant v. c a p i t a 1. CTRCULĂR, -Ă, circulari, -e, adj. 1. în formă de cerc, descriind un cerc. Steriu îşi şterse cu o mişcare circulară sudoarea de pe chelia rotundă. C. PETRESCU, C. V. 25. De la semicercul portului porneşte in sus... o mulţime de strade de-a curmezişul stradelor circulare, paralele cu cheiul. GHICA, S. 536. Ferăstrău circular (şi substantivat, h.) = ferăstrău în forma unui disc dinţat, care taie învîrtindu-se în jurul axei sale. -4- (Adverbial) De jur împrejur; roată. Muşat privi circular prin sticla mono- clului. C. PETRESCU, C. V. 199. 2. (Despre o dispoziţie, un ordin etc.) Trimis ca directivă în mod simultan la mai multe instituţii sau persoane. Ordin circular. CIRCULĂRĂ, circulare, s. f. Dispoziţie, ordin, directivă trimisă în scris instituţiilor sau persoanelor în subordine. Vine însă în urmă circulara Porţii din februarie 1828. GHICA, S. 132. CIRCULATOR adj. n. sg. . (In e x p r.) Aparat (sau sistem) circulator = inima şi sistemul de vine şi artere prin care circulă sîngele. Boli ale aparatului circulator. CIRCTJLÂŢIE, circulaţii, s. f. Faptul de a circula. 1. Mişcare, deplasare,' trecere a oamenilor, a animalelor sau a vehiculelor pe o cale de comunicaţie. O grămadă de oameni aşa de mare, încit ea opreşte circulaţia. GHEREA, ST. CR. II 138. + Mers organizat şi regulat (potrivit unui anumit orar şi itinerar) al diverselor mijloace de transport în comun. Circulaţii trenurilor. 2. Mişcare (continuă şi regulată) a unui lichid, a unui gaz, a unui curent în interiorul unui circuit sau al unei conducte. Circulaţia apei calde prin radiatoare. ca în Uniunea Sovietică, pe lingă irigarea obişnuită, de suprafaţă, se introduce o nouă metodă de irigare, subterană sau de condensare. Ea se bazează pe circulaţia vaporilor de apă in părnînt, provocată de acţiunea căldurii. SCÎN- TEIA, 1953, nr. 2701. + Mişcare continuă a sîngelui în organism prin vasele sistemului circulator. 3. Transmitere, schimb de bunuri sau de mărfuri (care de obicei se face prin intermediul banilor). Circulaţia mărfurilor este punctul de plecare al capitalului. MARX,’C. I 159. Circidaţia este suma tuturor raporturilor reciproce dintre posesorii de mărfuri. MARX, C. I 174. ^ Loc. adj. şi adv. De marc circulaţie = foarte răspîndit. <^Expr. (Despre bunuri, cuvinte, expresii etc.) A Ii (sau a nu mai fi) în circulaţia = a fi (sau a nu mai fi) întrebuinţat, a (nu mai) circula. A pune (sau a introduce, a da) în circulaţie =a face să circule, sâ intre în uz, să se răspîndească." Cu ocazia centenarului lui I. L. Caragiale a fost pusă in circulaţie o serie de mărci poştale jubiliare. A da în circulaţie = a inaugura CIRCUMFERENTĂ — 435 — CIREŞ circulaţia pe o arteră de comunicaţie, a pune la dispoziţia oamenilor şi a vehiculelor un drum, o cale nouă de comunicaţie, a deschide o nouă arteră de comunicaţie. A scoate din circulaţie = a suspenda, a opri circulaţia unui lucru, a retrage dfeptul sau mijlocul de a se răs- pîndi, de a fi întrebuinţat. + Circulaţie monetară = circulaţia monedelor în procesul de schimb. — Pronunţat: -ţi-e. CntCUMTERÎNŢĂ s. f. v. eircumîerinţii. CIRCUMFERINŢĂ, circumferinţe, s. f. 1. Curbă închisă ale cărei puncte sînt egal depărtate de un punct numit centru; linia închisă a unui cerc. 2. Linia împrejmuitoare a unui corp rotund, a unui loc, lungime a conturului unui corp (în forma cir- conferenţă) In cap avea un şlic de o circonferenţă cel puţin de şepte palme. NEGRUZZI, S. I '16. — Variante: (învechit) circonffirfcnţă, circumtcr6ntă (BOGZA, C. O. 168) s. f. CIRCUMFLEX, -A, circumflecşi, -xe, adj. (în e x p r.) Accent circumflex (şi substantivat, n.) = accent în formă de unghi cu vîrful în sus, care se pune în ortografia romînească pe litera « î ». (Jur.) Circumstanţă atenuantă — împrejurare care contribuie Ia micşorarea vinei şi la uşurarea pedepsei unui inculpat. Circumstanţă agravantă — împiejurare care agravează vina şi pedeapsa unui inculpat.Loc. adj. şi a d v. Dc (sau pentru) circumstanţă = pentru o ocazie anumită, fără a fi valabil în mod obiectiv şi general. CIRCUMSTANŢIAL, -ă , circumstanţiale, adj. n. şi f. (în e x p r.) Complement circumstanţial = partea secundară de propoziţie care, determinînd un verb, arată în ce împrejurări de timp, de loc, de mod etc. se petrece acţiunea; determinînd un adjectiv sau un adverb, arată cum se prezintă o însuşire. Propoziţie circumstanţială = propoziţia secundară care' arată o împrejurare a acţiunii exprimate de propoziţia regentă, avînd în frază rolul pe care îl are complementul circumstanţial în propoziţie. — Pronunţat: -ţi-al. CIRCUMVALAŢI0NE, circumvălaţiuni, s. f. întări- tură (provizorie) făcută împrejurul unui oraş, unei tabere etc. Domnul inginer este invitat să continue traseul înainte pină la obor, ca să se completeze o linie de circum- valaţiune împrejurul oraşului. GHICA, S. 563. — Pronunţat: -ţi-u-, CIRCţJMVOLtlŢIE, circumvoluţii, s. f. 1; Fiecare dintre cutele în formă de valuri de pe suprafaţa exterioară a creierului. 2; (Rar) Rotire, învîrtire, ocol circular sau în spirală în jurul unui punct sau al unui ax central. — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: circumvoluţiunc s. f. CIRCUMYOLUŢITjNE s. f. v. circumvoluţic. CIREĂC s. m. v. cirac. CIREADĂ, cirezi, s. f. Grup mare de vite cornute. V. turmă, ciurdă, c î r d. In amurguri purpurii, cirezile mari se înturnau de la imaş, treceau printr'-o pulbere de aur şi sunetele de tălăngi adiau limpezi fi dulci prin liniştea cuprinsului. SADOVEANU, O. I 268. Avea vreo cinci-şase boi in toată cireada, pe care îi ducea la păşunea cea mai bună. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Ar fi nimerit desigur şi cîte un graure din cei cari zboară ■printre viţele din cireadă. ODOBESCU, S. III 23. [Un bou] dobindi-n cireadă un post însemnat. ALEXANDRESCU, P. 64. ■ • CIREAŞĂ, cireşe, s. f. Fructul cireşului. Mă duc... să fur nişte cireşe. CREANGĂ, A'. 47. Doi ochi ca la dumneata, Zău că nu mai pot afla, Aşa negri frumuşei Ca cireşele-n oltoi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 37. - F i g. Fireşte! ciripi Eugenia. Trebuie să facem ceva pentru el. REBREANU, R. I 164. Răpită de armonia acestor suave versuri ciripite în dulcea limbă toscană, -inima se avîntă. ODOBE5CU, S. III 35. Primăvara cînd înfrunde (= înfrunzeşte) Gura cuctdui s-aude, Da cîndu-i colo toamna, Nu s-aude nimica, Numai mîndra cu gura, Cu dulceaţă ciripind, Toată lumea veselind. JARNÎK-BÎR- SEANU, D. 27. ciripîe, ciripii, s. f. (Regional) Sfoară roşie pe care o întinde dulgherul spre a trage linii drepte pe seînduri, pe bîrne etc. E x p r. A niorgc (sau a so duce, a trage) Ca po ciripie = a merge (sau a se duce, a trage) drept, în linie dreaptă, ca pe sfoară. Capra nici una, nici alta, merse drept, ca pe ciripie, la stuful cu flori, unde era copilul. ISPIRESCU, L. 135. Se duse drept, ca-pe ciripie. ISPI- XESCU, L. 263. CIRIPÎRE, ciripiri, s. f. Acţiunea de a ciripi; ciripit. în aer ciocîrlia, pe casă rîndunele, Pe crengile pădurii un roi de păsărele Cu-o lungă ciripire la soare se-ncălzesc. ALECSANDRI, P. A. 118. Ciocîrlia... întur- narea primăverii prin dulci ciripiri serba. 'NEGRUZZI, S. I 115. F i g. Tinărul Herdelea auzi ciripirile mulţumite ale d-nei Alexandrescu. REBREANU, R. I 28. cmn'iT s. n. 1. Ciripire. în grădină păsările şi-au înteţit ciripitul. 2. (Concretizat) Sunete scoase de păsări cînd ciripesc. Iar la glasul lui răspunde, ca din nişte dumbrăvi înflorite în adîncuri, ciripitul gîdilitor al ciocîrliei... GÎRLEANU, L. 38. CIRITITÓR, -0ÁRE, ciripitori, -oare, adj. Care ciripeşte. Vin cîteOdată vrăbii ciripitoare, Se leagănă gingaş pe ramura mea. DEŞLIU, N. 11. Păsările-ntr-una Se-ntrec cu glas ciripitor. EMINESCU, O. I 228. (Poetic) Tot văzduhul era plin De cintece ciripitoare. COŞBUC, P. I 176. CIRiríU, -ÍE, ciripii, adj. (Rar) Ciripitor. Ciocîrlia ciripie, fîlfîind din aripioare, Pe o scară de lumină se coboară de sub soare. ALECSANDRI, P. III 66. dRITÉL. ciritei, .s. m. (Mai ales. la pl.) 1. Tufiş de copăcei. Ne Încurcăm printre ciritei de brad. CREANGĂ, A. 30. Mă lăsai pe plai de-o parte... Sub frunziş de ciritei, Unde trec turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 257. Frunză verde stejărel, Ici în vale-n ciritei S-a ivit un voinicel. ŞEZ. I 10. 2. Arbust mic din familia rozaceelor (Spiraea ulmi- folia) ; cununiţă. Şi mi se juca Sub un ciritei Un mic iepurel. MARIAN, S. 235. — Variantă: ciretél (SBIERA, P. 10) s. m. CIRIVlŞ s. n. v. ccrviş. CIROZA, ciroze, s. f. Boală a ficatului caracterizată prin hipertrofia ţesutului conjunctiv şi distrugerea celulelor. CÎRTĂ s. f. (învechit, mai ales după o negaţie) Ceva foarte mic, neînsemnat; dram, iotă. Nu pot să schimb nici o iotă sau o cirtă din hotărîrea mea. ISPIRESCU, L. 219. + Interval de timp foarte scurt, clipă. Să nu stai la chibzuială nici o cirtă. ISPIRESCU, M. V. 6. CÍRUS s. m. Tip de nori izolaţi, albi, strălucitori, care se găsesc la mare înălţime şi sînt formaţi din ace de gheaţă. cmvîş s. n. v. cerviş. OÎSLĂ, cisle, s. f. 1. (Moîd., popular) Sfat. Stăteau ciţiva flăcăi la cislă. SADOVEANU, O. VI 67. Unde sînt fraţii romani? — Fac cislă colea-n trîşmă. ALECSANDRI, T. I 249. F i g. Aici, la vatra noastră din vremea verii se suie lupii, fac cislă şi urlă. SADOVEANU, N. F. 78. + Grup (de oameni); tagmă. Un foc uriaş de vreascuri varsă valuri roşii de lumină peste cisla cărăuşilor. SADOVEANU, O. I 283. 2* (învechit) Cota-parte care revenea fiecăruia dintr-o sumă (impozit sau cheltuială) plătită în comun; repartizare proporţională a. dărilor, fixată de obştea satului după avere. Cisle pentru plata datoriilor statului. ODO- BESCU, S. II 44. Şi pe Gheorghe mi-l scria, Şi la cislă-l aşeza. PĂSCULESCU, L. P. 275. CISLUl, cisluiest, vb. IV. (Mold., popular) 1. Intranz. A sta de vorbă, a ţine sfat, a se sfătui, a pune la cale, a plănui. La primărie, cisluiau, pe prispă, cîţiva consilieri şi notarul. VLAHUŢĂ, O. A. III 193. Moş Nichifor stătuse în loc şi nu ştiu ce bichireaşi cisluia primpre- jurul căruţei. CREANGĂ, P. 123. (Poetic) Stoluri de vrăbii prinseră a cislui prin sălcii, la marginea apei. SADOVEANU, O. I 29. , 2. T r a n z. A acuza, a învinovăţi. Ia tăceţi, bre, răspunse Zaharia; banu-i ochiul dracului, s-a mintuit vorba!... Ce-l mai cisluiţi atîta pe bietul catihet? CREANGĂ, A. 115. CISTERNĂ — 437 CITI CISTERNĂ, cisterne, s. f. 1. Rezervor mare, de obicei cilindric (şi de metal), pus pe cadrul cu roţi al unui vehicul, care serveşte la transportarea apei, a ţiţeiului sau a altor lichide; vehicul (camion, vagon) înzestrat cu un astfel de rezervor. Rutierul care mai rămăsese la S.M.T. plecase de dimineaţă, trăgind după el vagonul de dormit şi cisterna. DUMITRIU, V. L. 110. Locomotivele trag din greu spre miazănoapte trenurile petroliere, zeci de cisterne metalice, mtnjite de lichidul pe care il duc. BOGZA, C. O. 171. Vagon (sau camion)-cisternă=vagon (sau camion) prevăzut cu un astfel de.rezervor. Ţiţeiul se transportă in vagoane-cisterne. 2. (Rar) Rezervor (subteran), cu pereţii impermeabili, în care se adună apa provenită din ploaie sau din zăpada topită, servind la alimentarea unei regiuni lipsite de izvoare, de rîuri etc. Îndată însă acea peştere se lărgeşte, formînd bolţi.. . cu scursori împietrite şi chiar cu o cisternă firească în fundul unei cavităţi. ODOBESCU, S. I 341. <0> F i g. Caut în cisterna trecutului un profil gingaş. GALAC- TION, O. I 57. CISTICÎiRC, cisticerci, s. m. Formă larvară a teniei, care se fixează în muşchii sau în slănina porcului şi are forma unei băşicuţe alburii de mărimea unui bob de mazăre (Cysticercus celulosae); linţi. CISTICERCOZĂ s. f. Boală produsă de localizarea cisticercilor în muşchii sau în slănina porcului; (popular) măzăriche. CISTlTĂ, cistite, s. f. Boală caracterizată prin inflamarea membranei interne a vezicii urinare. cistoscCp, cistoscopuri, s. n. Aparat care se compune dintr-un tub metalic prevăzut la unul din capete cu un bec electric, iar la celălalt cu un dispozitiv optic, întrebuinţat la cistoscopie. — PI. şi; cistoscoape. CIST0SC0PÎE, cistoscopii, s. f. Examen al cavităţii vezicii urinare cu ajutorul cistoscopului. CIŞMEĂ, cişmele, s. f. 1. Instalaţie prevăzută cu o pompă sau cu un robinet din care curge apa adusă prin ţevi de la o conductă sub presiune, de la un rezervor sau de la un izvor. Cum însera... pornea încet către cişmea. CAMILAR, N. I 26. Ghiţă Brebu poate. . . să se răcorească, dacă e vară, şi să-şi încălzească singele, iarna, punîndu-şi capul sub cişmeaua din curte. PAS, L. II 51. Caii trecură pe la jgheab ; căci nu se putea să intre in Iaşi cal neadăpat la cişmeaua Păcurarului. SADOVEiNU, Z. C. 94. E x p r. A curge ca dintr-o cişmea = a curge mult şi continuu. 2. Şipot. Pe jgheabul verde al cişmelei un faun rustic c-o naiadă S-au prins de vorbe. MACEDONSKI, O. I 63. + (Poetic) Izvor. Iar unde-mi cădea... Cişmea izvora, Cu apă curată, Trecută prin piatră. TEODORESCU, P. P. 470. CIT s. n. (Munt. şi mai ales Mold.; învechit în celelalte regiuni) Material ieftin de bumbac, înflorat şi apretat. V. stambă. Sub cap îi virii cultucul cel mic de cit lustruit. HOGAŞ, M. N. 149. îşi prinse in ace perdelele de cit de la ferestre. MACEDONSKI, O. III 52. CITĂ, citez, vb.' I. T r a n z. 1. A numi, a indica pe cineva sau ceva (prin scris sau prin viu grai) pentru a face cunoscut, pentru a adeveri, a confirma, a întări ceva; a semnala, a reaminti (o faptă, o întîmplare, un merit) pentru a servi de exemplu. Mi se J>are un lucru extraordinar să-l văd pe tata în cartea mea de istorie... Ce ar spune colegii mei, profesorul? Ar începe aşa, ca la toate lecţiile: «Astăzi vom învăţa despre»... şi ar cita numele tatei. SAHIA, N. 50. După scena citată, autorul ne arată .deodată şi adincimea sa filozofică. GHEREA, ST. CR. I 273. 2. A reproduce întocmai, oral sau în scris (cu indicarea sursei), ceea ce a spus sau a scris cineva; a da un citat. 8. A chema pe cineva în scris să se înfăţişeze în ziua hotărîtâ înaintea unei instanţe judecătoreşti. A fost citat ca ■ martor intr-un proces. CITADELĂ, citadele, s. f. 1. (învechiţi Fortăreaţă mică, situată în incinta unei cetăţi, care servea ca rezistenţă şi ca ultim refugiu al celor asediaţi; cetate (mai mică) sau castel care apăra, un oraş; cetăţuie. S-au retras •in citadelă. 2. F i g: Focar, bastion, centru. Facultăţile de filozofie au fost,' sub regimurile burghezfo-moşiereşli, citadele ale idealismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 9/2. CITADÎN, -Ă, citadini, -e, adj. (Franţuzism) De oraş, al oraşului, orăşenesc. + (Substantivat) Persoană care locuieşte în oraş; orăşean. CITĂNEE, citanii s. f. (învechit) Citit, lectură. Ce-ţi faci capul ciulama cu atîta citanie? M. I. CARAGIALE, C. 114. CITĂRE, citări, s. f. Acţiunea de a cita şi rezultatul ei. 1. Reproducerea unui pasaj dintr-o scriere. Semnele citării = ghilimele. 2. Anunţ oficial, în scris, pentru a chema pe cineva în faţa unei instanţe judecătoreşti sau în faţa unei autorităţi. Tribunalul popular judecă cererea cu citarea celor interesaţi. CITAREĂ s. f. (învechit) ' Un fel de stofă fină, vărgată. Cit îi şade de frumos Cu şalvari de merinos. . . Cu-anteriu de citarea. ALECSANDRI, T. 81. CITARÎST s. m. v. chitarist. CITĂT, citate, s. n. Fragment, pasaj dintr-o scriere reprodus întocmai şi cu indicaţia izvorului cu scopul de a întări şi ilustra o idee sau o argumentare. Citate din autorii clasici. CITĂŢIE, citaţii, s. f. 1. Invitaţie oficială, făcută în scris, prin care o persoană e chemată să se înfăţişeze în ziua hotărîtă înaintea unei instanţe judecătoreşti sau a - unei autorităţi; p. e x t. hîrtie oficială (anunţul, ordinul, somaţia, actul) care cuprinde această invitaţie. într-o bună dimineaţă se trezeşte obştia cu citaţie. C. PETRESCU, î. II 208. ■ 2. (învechit) Citat. Am ţinut numai să fac o schiţă, folosindu-mă de citeva citaţii. IBRĂILEANU, SP. CR. 78. — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: citaţiunc (MACE- DONSKI, O. IV 50, ODOBESCU, S. III 62) s. f. CITAŢrCNE S. f. v. citaţie. CITEŢ, -EĂŢĂ, citeţi, -e, adj. (Despre scrisul de mînă) Care se poate citi uşor; limpede, desluşit. Ai o slovă mai citeaţă chiar decît a dascălului. ALECSANDRI, T. I 320. Refl. pas. La radio s-a citit articolul de fond din « Scînteia ». 4> A învăţa, a studia. A citit mult pentru examene. + A se instrui, a se cultiva. Om care citeşte mult. 5. (Subiectul este preotul) A face lectura, în anumite ocazii, a unor texte religioase. Mă, dascăle, n-am isprăvit. — Dar ce, părinte, nu i-am citit ? TEODORESCU, P. P. 130. G. (în superstiţii, numai în e x p r.) A OÎti în Stele = a prezice viitorul după poziţia stelelor. — Variantă: Ceti (ISPIRESCU, L. 98, NEGRUZZI, S. I 46, JARNÎK-BÎRSEANU, D. 117, ALECSANDRI, P. P. 90) vb. IV. CITÎRE, citiri, s. f. Acţiunea de a citi. 1. Lectură. Un curtean cu nas subţire Pravilei dădu citire. CASSIAN, în POEZ. N. 110. Trăsnetul... nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. ISPIRESCU, L. 51. (Ieşit din uz) Carte de citire = manual pe care elevii învăţau să citească. 2. Descifrare, înţelegere, pătrundere, interpretare. A învăţat citirea unui bilanţ. — Variantă: cetire (NEGRUZZI, S. I 5) s. f. CITlT1 S. n. Citire, lectură. \> Scris-citit = noţiuni elementare de scriere şi citire. — Variantă: cetit (NEGRUZZI, S. I 269) s. n. CITÎT2, -A, citiţi, -te, adj. (Despre persoane) Instruit, învăţat; erudit. V. cărturar. Un om citit. CITITOR, -OARE, cititori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care citeşte. Au avut loc o serie de întilniri intre scriitori şi cititorii operelor lor. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 290, 3/1. (Adjectival) Publicul cititor. 2. (Adesea determinat prin « de stele », «în stele » sau « de zodii») Astrolog. Chemă un cititor de stele, să-i spuie ce e pricina de-i merg lucrurile anapoda. ISPIRESCU, L. 394. Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese: Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele, Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele. EMINESCU, O. I 85. 3. Funcţionar al unei întreprinderi de electricitate care citeşte indicaţiile de la contoarele electrice ale abonaţilor. — Variantă: cetitor, -ofire (NEGRUZZI, S. I 43) s. m. şi f. CITRĂT, citraţi, s. m. Sare a acidului citric. Citrat dt magnestu. CÎTKIC, -A, citrici, -e» adj. (Mai ales în expr.) Acid citric = acid organic care se găseşte îri sucul coacăzei» al portocalei şi mai ales al lămîii, obţinîndu-se pe cale industrială prin fermentarea glucozei. Fructe citrice (şi substantivat) = fructe ca lămîia, portocala şi altele din aceeaşi familie. Citronadă, citronade, s. f. Băutură răcoritoare fScută din apă, zahăr şi zeamă de lămîie. V. 1 i m o n a d ă. CIUBĂR, ciubere, s. n. Vas rotund cu două torţi, făcut din doage de lemn şi întrebuinţat la cărat apă şi alte lichide, la muls, la spălat rufe etc. Descuie baraca, aducînd in mijlocul lucrătorilor un ciubăr plin de castraveţi. CAMILAR, N. I 318. Clătesc ciubere şi şiştare. TOMA, C. V. 230. CIUBĂRĂŞ, ciubăraşe, s. n. Diminutiv al lui ciubăr. ciubEică, ciubeici, s. f. (Mold.) Lulea (proastă). Sta lingă foc şi tot mozolea în gură o ciubeică fără tiutiun. SADOVEANU, O. A. II 115. Aleargă pin'te-i preface-n fum, Şi tidva-ţi in ciubeică, şi oaselerţi în scrum! ALECSANDRI, T. 1067. CIUBOTĂR, ciubotari, s. m. (Mold.) Cizmar. D-apoi cu moş Chiorpec ciubotarul, megieşul nostru, ce necaz aveam ! CREANGĂ, A. 45. (Cu pronunţarea dialectală ciubotari) Ajungind acolo toamna tirziu, m-am aşezat in gazdă la Pavel ciubotariul din uliţa Rădăşenii, unde erau şi ceilalţi tovarăşi ai mei. CREANGĂ, A. 81. — Variantă: ciobotar s. m. CIUBOTĂ, ciubote, s. f. (Mold.) Cizmă. Cu ciubote mari şt ude Stau la masă vinătorii. TOPÎRCEANU, M. 28. Văzind eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am şterpelit-o de-acasă numai cu beşica cea de porc, nu cumva să-mi ia tata ciubotele şi să rămîn de ruşine înaintea tovarăşilor. CREANGĂ, A. 41. —• Variantă: ciobâtă (VLAHUŢĂ, O. A. II 181), ciobdati (ODOBESCU, S. A. 84) s. f. CIUBOTĂRÎE, (2) ciubotării, s. f. 1. Meseria ciubotarului. Aş face ciubote dacă aş şti ciubotăria. ALECSANDRI, T. 1249. 2. Atelierul ciubotarului. (Atestat în forma ciobo- tărie) Se oprise in faţa unei ciobotării, privind lung firma. CAMILAR, N. II 319. — Variantă: ciobotărio s. f. CIUBOTĂRESCj -EĂSCĂ, ciubotăreşti, adj. (Mold.) De ciubotar, al ciubotarilor. Scule ciubotăreşti. CIUBOŢÎCĂ, ciuboţele, s. f. 1. (Mold.) Gheată. Era băiatul Dragomanului încălţat în nişte ciuboţele domneşti. CAMILAR, N. I 20. 2. Compus: ciuboţica-cucului = plantă erbacee, cu flori galbene mirositoare, care creşte prin livezi şi poieni (Primula officinalis). Aci era un cîmp unde m-am jucat eu cind eram copil şi culegeam ciuboţica- cucului! C. PETRESCU, A. 306. — Variantă: ciobofică s. f. CIUBtîC, ciubuce şi (3) ciubucuri, s. n. 1. Pipi (orientală) cu ţeavă lungă (şi cu imamea de fildeş sau de chihlimbar). V. lulea, narghilea. Şadt turcul, gras, uituc, Şi-i tot trage din ciubuc. BANUŞ, B. 29. Nedreptatea de pe pămînt vine de la aceia cu pungă groasă, cu ciubuc mare, cu burtă mare. PAS, L. II 99. Sorbiră din cafea, traseră de două-trei ori din ciubuc. GHICA, S. 282. Maiorul se ţinea in picioare... pufăind nemţeşte dintr-un ciubuc. RUSSO, O. 48. Ţeavă de lulea. Mă dusei pe ici-colea După ciubuc de lulea. ŞEZ. I 296. 2. Ornament în relief, cu un profil dreptunghiular sau curbat, care înconjură un perete, un tavan, o piesi de tîmplărie etc. V. chenar, cornişă. Pe dinafară, şase ferestre mari, ciubuce şi ornamente monumentale. CARAGIALE, O. II 97. 3. (Familiar, caracteristic pentru societatea burgheză) Avantaj (material, adesea bănesc) sau cîştig (neoficial, luat pe sub mînă, adesea necinstit); bacşiş; ciupeală, şperţ. CIUBUCĂR1, ciubucari, s. m. (Familiar) Şperţar. * CIUBUCAR2, ciubucare, s. n. (Popular) Unealtă de zidărie, cu care se fac ciubucele (2). CIUBUCĂRIE — 439 — CIUDI CIUBUCARÎE, ciubucării, s. f. 1. (Cu sens colectiv, rar) Totalitatea ciubucelor (2) care împodobesc o zidărie, o mobilă etc. Geamurile, cercevelele, ciubucăria... dovedeau <ă acolo era locuinţa unor oameni mai de seamă. DELA- VRANCEA, S. 108. 2. (Familiar) Şperţ, ciubuc (3). CIUBUCCÎU, ciubuccii, s. m. (învechit) Slujitor care avea însărcinarea să cureţe, să umple şi să aprindă ciubucele boierilor. De Marenne înlătură ciubucul cu imame de chilimbar pe care i-l înfăţişa ciubucciul. SADOVEANU, Z. C. 278. — Variantă: ciulmcgiu (TEODORESCU, P. P. 677) s. m. CIUBUCGÎU s. m. v. ciubucciu. CIUCĂLĂU s. m. v. ciocălău. CIUCIULETE, ciucitdeţi, s. m. 1. Boţ, cocoloş (de dimensiuni mici). Frecai după legea artei palmă de palmă, iar mămăliga lipită de ele căzu cernîndu-se în ciuciuleţi uscaţi şi mici. HOGAŞ, M. N. 84. 2. (Adverbial, în e x p r.) A lace (sau a Ii ud) ■ciuciulete = a uda leoarcă (sau a fi ud pînă la piele). Păcat de ei... o să-i facă ploaia ciuciulete. GALACTION, °. 1 78. 3. (Popular) Un fel de ciupercă comestibilă cu pă'ăria zbîrcită (Morchella esculenta) ; zbîrciog. Am un ciuciulete, Şade la perete (Ţestul). PĂSCULESCU, L. P. 101. Sub părete Ciuciulete, Cu mustăţi în toate părţi (Stupul). GOROVEI, C. 360. CIUCIULÎ, ciuciulesc, vb. IV. Refl. (Popular) A se strînge, a se ghemui (pentru a nu fi văzut); a se stîrci, a se chirci. Mă ţin cu mîinile de coamă, mă ciuciulesc. STANCU, D. 249. CIUCIULÎT, -Ă, ciuciuliţi, -te, adj. Ghemuit, chircit, strîns, răsucit. Buruiene ciuciulite, Ciuciulite şi-nvîrtite Şi la capăt strălucite (Ţigara). GOROVEI, C. 373. CIIÎCUE s. m. v. ciucure. CIUCURĂŞ, ciucuraşi, s. m. (Popular, rar)^ Diminutiv al lui ciucure. Frîuleţ cu ciucuraş. PĂSCULESCU, L. P. 57. CIUCURĂT, -A, ciucuraţi, -te, adj. (Rar) împodobit, încărcat cu ciucuri. Năframă ciucurată. <$> (Poetic) Pădurile... cu tulpini fumurii, ciucurate de ninsoare. DELAVRANCEA, S. 5. CTÎCURE, ciucuri, s. m. 1. Ornament făcut dintr-o împletitură sau dintr-un mănunchi de fire de mătase, de bumbac, de lînă, de firet etc., cu care se împodobesc marginile unei stofe, ale unui veşmînt, ale unei draperii etc.; canaf, pompon. V. c e a p r a z. Tavanul fusese pictat pe la începutul veacului trecut, in chip de uriaş covor turcesc, cu toate firele, cu toţi ciucurii, roşu-purpuriu. DUMITRIU, B. F. 120. îngîndurată se joacă, răsfirînd' ciucurii unui şal. CAMIL PETRESCU, T. II 269. Se vedea afară doar minerul şi ciucurele galben [al baionetei]. SAHIA, N. 69. Lo c. a d v. şi adj. (Plin) ciucure de. încărcat cu... Căruţa, ciucure de flăcăi. STANCU, D. 181. + (Depreciativ) Margine zdrenţuită a unei haine. Badea Neonil ar putea încuviinţaşi asta, rîse Bibescu. .. dacă-ţi tai ciucurii de la pantaloni. SADOVEANU, P. M. 15. 2. (Rar) Ţurţur de gheaţă. Streşinile erau încărcate cu ciucuri de gheaţă. -f- (La pl., urmat de determinări). Ornamente de cristal sau de sticlă care atîrnă, ca ţurţurii de gheaţă, de marginile candelabrelor sau ale lămpilor. Mingea sare pînă la policandrul din tavanul salonului, unde turbură grozav liniştea ciucurilor de cristal. CARA- QIALE, O. II 166. . — Variantă: (regional) ciucur (JARNÎK-BÎRSEANU, D. 275) s. m. CIUCUREL, ciucurei, s. m. (Rar) Ciucuraş. Broboadă cu ciucurei de mătase. CIUDAT, -A, ciudaţi, -te, adj. 1. (Despre lucruri sau despre noţiuni abstracte) Care iese din comun, neobişnuit, curios, straniu, bizar. în urechi îi sunau ciudate şi depărtate glasuri. CAMIL AR, N. I 181. Iazurile lucii ca oglinzile răsfnngeau luna nemişcată din înalt, o lună ciudată, atîrnată parcă în văzduh, în aburi, subt un cer albastru spălăcit. SADOVEANU, O. I 520. Ciudat nume!... Cine ţi l-a dat? ALECSANDRI, T. I 446. <ţ- (Adverbial) Copacul negru răsărit ciudat în zorii albi, pe cîmpul foarte sur, îşi răsfăţa scheletul deşirat. DEŞLIU, G. 41. Voi ce priviţi aşa ciudat la mine? BENIUC, V. 23. Ochii lui Anton sclipeau foarte ciudat. SADOVEANU O. VI 246. 2. (Despre oameni) Care are ciudăţenii, căruia cu greu îi poate intra cineva în'voie, , cu care greu se poate înţelege şi împăca cineva; curios, sucit, supărăcios. V- capricios, mofturos. Celălalt, un om de tot ciudat, fără pic de asemănare cu conmesenii şi cu ceilalţi obişnuiţi ai casei. GALACTION, O. I 305. 3. Plin de curiozitate, curios. După storuri capete ciudate Vor să vadă noul trecător. BENIUC, V. 59. CltJDĂ s. f. Necaz, supărare, mînie amestecată cu revoltă, invidie sau părere de rău. O fierbe ciuda pe urîta Că-s mai frumoasă decît ea. COŞBUC, P. I 129. Verde, verde bob secară. Ciudă mare, rău îmi pare C-a venit Dunărea mare. PĂSCULESCU, L. P. 192. Loc. a d v. ■ (Adesea în legătură cu «a muri », «a crăpa », «a plesni *, « a nu mai putea » etc.) De ciudă = din pricina necazului, de enervare. Anculia păli de ciudă şi se uită împrejur să vadă pe cel care-şi bătea joc de el. DUMITRIU, V. L. 44. Neculăieş se făcu mai întunecat la obraz şi i se încrucişară ochii de ciudă. SADOVEANU, P. M. 25. Nu plîng că mi-e de Leana teamă; De ciudă plîng eu numai, mamă! COŞBUC, P. I 126. Crapă de ciudă cucoana că nu-şi poate mărita fata. ALECSANDRI, T. I 32. Cu Ciudă = enervat, cu mînie. Şi cum zice, porneşte cu ciudă trăsnind şi plesnind. CREANGĂ, P. 291. Cînd o roagă şi căţeluşa şi părul şi fîntîna şi cuptorid ca să îngrijească de dînsele, ea le răspunde cu ciudă şi în bătaie de joc. CREANGĂ, P. 292. A face (euiya) în ciudă = a supăra intenţionat (pe cineva). Loc. a d v. şi prep. în ciuda cuiva = a) cu intenţia de a supăra (necăji, mînia) pe cineva; în necazul, în pofida cuiva. Mine sară Vin în ciuda voastră. TOPIRCEANU, B. 76. Am să-mi arăt puterile chiar de aici, de pe loc, în ciuda spinului. CREANGĂ, P. 235. Au început a se întinde^;i a se hîrjoni în ciuda fetei împăratului Roş. CREANGA, P. 251. Sub umbra Nucilor, în calea Voinicilor, în pofida Fetelor, în ciuda Nevestelor. TEODORESCU, P. P. 206; b) sfidînd, înfruntînd împotrivirea cuiva sau a ceva. CIUDĂŢENIE, ciudăţenii, s. f. 1. Aspect, caracter bizar, neobişnuit, curios al unui lucru, al unei atitudini, al unei purtări etc.; originalitate, curiozitate, particularitate. Lăsase foştilor elevi amintirea unui om cu multe ciudăţenii şi stîngăcii. C. PETRESCU, I. I 12. 2. Lucru ciudat, întîmplare, apariţie ourioasă; bazaconie, drăcie, comedie. îl privea din tălpi pînă in creştet ca pe o ciudăţenie. — Pronunţat: -ni-e. CIUDÎ, ciudesc, vb. IV. Refl. 1. (Rar) A fi cuprins - de ciudă; a se necăji, a. se irita, a se supăra, a se mînia. V. înciuda. Mulţi ziceau că Ionu Bodii nu-i nici o primejdie pentru fetele lor tinere şi se ciudeau că le măritară aşa de tinere. AGÎRBICEANU, S. P. 23. Şi-acum stlnd afară, Fira se ciudeşte Şi mi se sfădeşte. COŞBUC, P. II 143. Pizma întrase-n ele, şi se ciudeau toată ziua că au ajuns a fi supuse celei mai tinere. RETEGANUL, P. II 26. Scoase nişte haine pe care le îmbrăcă, ciudindu-se că. nu ştia cum să le întrebuinţeze. ISPIRESCU, L. 148. CIUDIT — 440 — CIULIN 2. (învechit) A se frămînta cu gîndul, a fi neliniştit; a se întreba. Bărbatul singur in bordei S-a pomenit aşa ca-ni- pins Cu gîndul la femei, Şi se ciudea ce-i asta iară?... Nebune sint? Ori ce le-a prins De stau aşa pe-afară? COŞBUC, P. I 256. Ajunseră la împăratul, tatăl băiatului, carele ii aştepta şi se ciudea de atita intirziere. ISPIRESCU, L. 38. CIUDlT, -Ă, ciudiţi, -te, adj. (Rar) Care se ciudeşte; neliniştit, curios. Dragomir (ciudit din ce in ce): Ce? CARAGIALE, O. I 271. . _ CrUDOS, -OĂSĂ, ciudoşi, -oase, adj. 1. Plin de ciudă, de necaz, de mînie, de ură şi invidie. De ciudă—că era ciudoasă baba... l-a înghiţit. ŞEZ. II 49. (Adverbial) încreţea mereu buzele... parcă s-ar • fi strîmbat ciudos. C. PETRESCU, C. V. 85. 2. (învechit) Ciudat. jVi< sint contra, dar dacă mama e aşa de ciudoasă, ce pot face eu? DUNĂREANU, CH. 230. Eşti frumoasă, Eşti şi blindă, n-ai pornire; Dar atita de ciudoasă. Incit alta nu-i in fire. CONACHI, P. 186. CIUF1, ciufi, s. m. Pasăre răpitoare nocturnă din familia bufniţelor, caracterizată printr-un moţ de pene în creştetul capului. V. huhurez, ciuhurez., Un ciuf strigă: Ciuuu! VISSARION, B. 172. CIUF2, (1) ciuf uri, s. n, (2) ciufi, s. m. 1. Smoc de păr zbîrlit (de obicei căzut pe frunte). M-a apucat de ciuf şi mi-a ridicat spre el fruntea. SADOVEANU, N. F. 13. Bine, mă, pitpalac cu ciuf, somn la ora ăsta ■— ca în ţara leneşilor? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 148. F i g. De sus, de pe ciufut zbîrlit al pădurilor bătrîne de la Pietrile Albe, ilenea vinlul. DUMITRII], V. L. 54. -$■ (în metafore şi comparaţii) Părul le cădea ciuf pe ochi. PAS, Z. I 81. Părul, crescut în voia lui şi ciuf, mi se lăsa în cîrlionţi pc tirrple. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. Doi copilaşi cu chica ciuf, cirlionţată... aşteaptă. DELAVRANCEA, S. 40. 2. Nume dat în glumă oamenilor şi, mai rar, animalelor cu părul ciufulit. Aici fuseşi, ciufule? răspunse .bătrinul, nu v ai poţi după poveşti fi basme! DELAVRANCEA, S. 264. Ciufut de «pinch o... sucefte gîtul chiţcanilor. ODOBESCU, S. III 149. -Jf Om cu înfăţişare neîngrijită sau cu caracter urîcios. Bate-l, doamne, fi-l trăsneşte, P-ăl se-nsoară pentru zestre Şi-şi ia'^ciuf intre neveste. BIBI- CFSCU, P. P. 191. CIUFULÎ, ciufulesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Cu privire la păr sau barbă) A pune în dezordine, a zbîrli. Dau fuga la gavanoşelul cu pomadă, vîr degetele în el, întind în palmă unsoarea şi-mi ciufulesc, imi ridic vîlvoi intr-o clipă tot părul din cap. SADOVEANU, M. 194. + A trage de păr. Leanca a ciufulit-o şi i-a tras o palmă. PAS, Z. I 185. 2. A-şi bate joc de cineva, a^lua peste picior. Nu trebuie să ne !ăsăm... să lăsăm legea ciufulită. CAMILAR, N. II 293. Oamenii de pe-aici... întocmesc şi ei obşti. Nu vă lăsaţi ciufuliţi! CAMILAR, T. 42. CIUFTLÎT, -Ă, ciufuliţi, -te, adj. (Despre păr, pene etc.) Zbîrlit, încurcat, în dezordine. Cînd s-a dezmeticit ş-a văzut pe mama Stanca la capul ei... cu părul alb fi ciufulit... a început s-o sărute. DELAVRANCEA, S. 12. + (Despre cap, p. e x t. despre oameni sau animale) Cu părul în dezordine. S-au ivit la garduri citeva capete mînioase, ciufulite, cu ochi holbaţi. PAS, Z. I 59. Un stirc jerpelit, ciufulit, golaş, şchiop şi chior ieşi. MARIAN, O. II 325. CIUFtJT, -A, ciufuţi, -te, adj. (Despre oameni, rar) 1* Zgîrcit, arar. (Substantivat) Ducă reuşeşte ş-acun, halal să-i fie!— că ăla e un ciufut. CARAGIALE, N. 224. 2. Cu toane, prost dispus, capricios. Trezit din somn, sint mahmur, ursuz, ciufut. M. I. CARAGIALE, C. 7. Cil' GULÎALĂ, ciuguleli, s. f. Faptul de a ciuguli; (concretizat) ceea ce se ciuguleşte (boabe, grăunţe). Gîştele, raţele şi alte orătănii... urcă după ciuguleală. STANCU, D. 205. CIUGULÎ, ciugulesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Despre păsări, cu privire la mîncare) A ciupi de ici şi de colo CJJ ciocul (pentru a mînca). Porumbeii cu picioarele de mărgean coboară să ciugulească grăunţele din mînă-mi. C. PETRESCU, S. 10. Ciorile... ciugulesc cu o îndrăzneală fără seamăn agurida din boltă. BASSARABESCU, S. N. 13. Cînd văzu argintarul cloşca cloncănind şi puii piuind... şi ciugulind mei tot de aur, înţelese că trebuie să fie lucru măiestru. ISPIRESCU, L. 92. <$- F i g. Ciugulea cu degete neliniştite un canaf de la sulul canapelei. SADOVEANU, P. S. 170. 2. (Despre oameni) A îmbuca dintr-un aliment, luînd numai cîte puţin de ici şi de colo; (în special) a culege boabe de pe un ciorchine de struguri. Luau bucăţi mici şi le mestecau îndelung în dinţii lor puternici. Ciuguleaţi cu scumpătate din pine. SADOVEANU, P. M. 262. F i g. Ochii mijeau somnoroşi [asupra cărţii] şi abia ciuguleau cîle-o vorbă-două. VLAHUŢĂ, N. 33. CIUGULÎT, -A, ciuguliţi, -te, adj. (Rar, despre oameni) Ciupit. (Substantivat) Vă-ntîlnirăţi cu... unul ciupit de vărsat?...— Da, da, cu ăla ciugulitul ne-am intllnit. VISSARION, B. 306. CIUÎN s. m. Plantă erbacee al cărei rizom se întrebuinţează în industria textilă pentru spălarea stofelor, în medicină ca expectorant, iar în industria alimentară la fabricarea halvalei şi a halviţei (Saponaria officinalis) ; săpunel. CIULAMA, ciulamale, s. f. Mîncare de pasăre (mai rar de ciuperci) cu un sos gros, alb, de făină. Mai spui că nu e bine să aibă emul uri porumbel la casa lui. Uite că foloseşte şi el la o strîmtorare. Azi o să avem o ciulama bună. PAS, Z. I 131. Expr. (Familiar) A fnco (pe cineva) ciulama = a bate, a face bucăţi, a sfărîma, a zdrobi (pe cineva). CIULEĂÎfDRA s. f. art. Numele unui dans popular cunoscut în Muntenia. CIULÎ, ciulesc, vb. IV. T r a n z. (Urmat de determinarea « urechea t> sau « urechile ») 1. (Despre animale) A ridica urechile, ţinîndu-le drept în sus (ca semn de încordare a auzului); a asculta cu luare-aminte (presimţind o primejdie). Caii sforăiau, suflau greu, mişcînd urechile ciulite, fremătătoare. DL'MITRIU, V. L. 8. Caii, la o parte, sfîrşiseră mîncarea de dimineaţă şi stăteau cu urechile ciulite, ascultînd zvonul depărtărilor. SADOVEANU, O. VI 43. Tăircuş se aşeză iar de-a dreptul pe pămînt. După o clipă îşi ciuli urechile. SADOVEANU, P. M. 147. în creştetul pădurii... ciulea urechile un lup. GALACTION, O. I 269. [Măgarul] ciuli urechile şi, fluturind din cap, se depărta. VLAHUŢĂ, O. A. 88. Au început să sforăie caii şi să-şi ciulească urechile. CARAGIALE, O. III 102. <$■ (Rar, fără determinări) [Cîinele] zăreşte o clipă pe Sanda, se opreşte, ridică capul, ciuleşte şi începe a scheauna încet. SLAVICI, N. I 34, 2. (Despre oameni) A-şi încorda auzul pentru a desluşi un zgomot (îndepărtat), pentru a asculta cu , luare-aminte. [Lumea] se înghesuise ciorchine şi îşi ciulea urechile. PAS, L. I 142. Copiii se joacă şi tu pîndeşti vorba, cu urechile ciulite. DELAVRANCEA, S. 264. CIULÎN, ciulini, s. m. Nume dat mai multor plante spinoase care cresc pe cîmp şi prin locuri necultivatc (Carâuus nutans, Dipsacus silvestris, Onopordort Acatj- thium) /.scai, scaiete, spin. între grajdurile căzute serăşfă- ţau la soarele de toamnă minunate canafuri roşii ale unor plante fantastice, spinoase şi decorative, cărora localnicii le zic ciulini. SADOVEANU, Z. C. 95. Toţi ciulinii pe cărare Fug cuprinşi de panică. TOPÎRCEANU, B. 46. Suie către culmea dealului, fără a lua in seamă ciulinii şi rugii ce-i tăiau picioarele. DELAVRANCEA, S. 27. CIUMAŞ — 441 — CIUPERCĂ CIUMĂŞ, -Ă, ciumaşi, -e, adj. (învechit) Contagios, molipsitor. Atmosfera e împuţită şi conţine germenii boalelor ciumaşe. ALECSANDRI, la TDRG. . CICMĂT, -Ă, ciumaţi, -te, adj. Contaminat de ciumă, bolnav de ciumă. Nu sint ciumat să nu-mi răspunzi. DAVIDOGLU, M. 19. (Substantivat) Mă feresc întotdeauna de tîlhar ca de ciumat. MACEDONSKI, O. I 280. Jafurile fi tilhăriile oamenilor, direct sau indirect prepuşi la serviciul ciumaţilor, au fost nepomenite. GUICA5 S. 32. CIÎMĂ, ciume, s. f. 1. Boală epidemică foarte primejdioasă şi foarte contagioasă (luînd altădată proporţii catastrofale), produsă de un bacii specific şi caracterizată prin manifestări pe piele, prin inflamarea ganglionilor etc.; pestă. S-a răspîndit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. BART, E. 274. Ţipenie de om nu le deschidea uşa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii. CREANGĂ, P. 73. «0- (în imprecaţii) Şi-apoi de ce nu m-aţi sculat ? mînca-v-ar ciuma să vă mănîncc! CREANGĂ, P. 11. <> Ciuma lui Caragea = epidemie care a bîntuit în ţara noastră la începutul secolului al XlX-lea (sub domnia lui Caragea). A fost în multe rînduri ciumă in ţară, dar analele Romi- niei nu pomenesc de o boală mai grozavă decît ciuma lui Caragea. GHICA, S. 29. Ciumă bubonică v. bubonică, 2. Fi g. Persoană urîtă la înfăţişare, rea la fire, nesuferită. Am o ciumă de muiere, De toată lumea mă teme. HODOŞ, P. P. 196. Pentru unii mumă, iar pentru alţii ciumă, se spune despre cei ce favorizează pe unii şi se poartă rău cu alţii. 3. F i g. Mizerie, pacoste, năpastă, nenorocire mare. Această ciumă-n lume şi aceste creaturi Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, O. I 151. CIUMĂFĂIE s. f. Plantă erbacee otrăvitoare, cu flori mari, albe, cu seminţe negre închise într-o capsulă cu ţepi moi; frunzele şi seminţele au proprietăţi calmante şi \ sîrit întrebuinţate în medicină (Datura stramonium); laur. • CIUMBER S. n. v. cimliW'. CIUMELÎ vb. IV v. cimili. CltiMT’AY, -A, ciumpavi, -e, adj. (Regional, despre animale, rar despre oameni) Bolnav de picioare; şchiop. CIUMPĂVÎ, ciumpăvesc, vb. IV. (Regional) 1. Intra n z. (Despre animale) A se îmbolnăvi de picioare, a nu mai putea^ umbla. Caii şi boii ciumpăvesc de drum. ŞEZ. II 187. 2. T r a n z. (Cu privire la o parte a corpului) A tăia (de la vîrf), a amputa, a ciunti. Căluşeii le prindea, Coame, Coade Le tăia. Gurile Le proţăpea, Urechile Ciumpăvea. TEODORESCU, P. P. 656. F i g. A grăit şi popa Mitiţă Luncesai, mingîindti-şi barba ciumpăvită cu foarfeca. STANCU, D. 162. + (Cu privire la plante) A rupe, a smulge, a frînge. Mărgărit verde-nflorît, Cine mi te-a ciumpămt? ŞF.Z. VII 22. CIUNG, -Ă, ciungi, -e, adj. (Despre mîini) Care a fost retezat (din umăr sau mai jos de umăr); (despre om, adesea determinat prin « de mînă #) care are o mînă retezată. Pe unde-o mai fi Robti... cu mîna lui darnică şi ciungă? G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 337. O păpuşă mică de porţelan, ciungă de o mină, avea un aer de suferinţă. VLAHUŢA, O. A. III 155..CiHng ti« sint, olog nu sînt. PANN, P. V. II 88. + (Despre copaci) Cu crengile rupte sau tăiate şi cu frunzele căzute. (Substantivat) Cucuie cu peana sură! Muşca-ţi-aş limba din gură... Mi-ai cîntat pe-un ciung înalt Tot a scîrbă şi bănat. MARIAN, O. I 25. CIUNGĂRÎ, ciungăresc, vb. IV. T r a n.z. (Regional) 1. A mutila, a schilodi. Şi apucară voinicii paloşele şi se vînzolirS, pînă ce în urmă■ Florea-nfloritul ciungări oleacă degetul mic al lui Pipăruş Petru. RETEGANUL, P. V 40. 2. (Cu privire la plante) A smulge, a despuia. Vin... s-o ciungărească, Floarea cea domnească Ei atunci or - ciungări Floarea dintre vii. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 208. CIUNGI, ciungesc,- vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la oameni) A face ciung, a mutila, a schilodi. 2. (Cu privire la copaci) A despuia de crengi. Fost-am, dragă, doi iubiţi, Ca doi meri mîndrî-nfloriţi, La izvoare răsădiţi. Duşmanii s-o sfătuit, Merişorii i-au ciungit Şi pe noi ne-o despărţit. ŞEZ. I 289. CIUNT, -A, ciunţi, -te, adj. 1. Ciung. Cel dinţii care-a venit, Şchiop şi ciunt s-a nemerit. împăratul l-a-ntrebat Cum de-i ciunt şi de-a şchiopat? CONTEMPORANUL, III 730. <)' F i g. Fără voie. Sanda îşi ăete cu mîna prin pletele ei ciunte, care-i cădeau peste ochi. CAR AGI AXE, s. 21. <$• (Substantivat) J s-au curmat minile, de au picat palmele de la încheietură ¿os, şi el au rămas ciunt. SBIERA, P. 31. 2. (Rar) Şchiop. (Substantivat) Ş-au pornit frumoasă nuntă, De păşea pînă şi ciuntă. EMINESCU, L. P. 148. 3. (Despre copaci) Lipsit de crengi sau de frunze, gol, despuiat. Se zărea lingă un pom ciunt un ocol rotund. CAMILAR, N. I 376. ■—Variantă: (regional) ciont, cioântă (ISPIRESCU, L. 252) adj. CIUNTÎ, ciuntesc, vb. IV. Tranz. 1. (Cu privire la o parte a corpului) A tăia, a amputa; (cu privire la oameni) a mutila, a schilodi. Alexandru-vodă... ciuntea şi seca pe care avea prepus. NEGRUZZI, S. I 158. îi ciuntiră mai întîi picioarele, pe urmă genunchii unul după altid şi în sfîrşit braţele pînă la coate. BĂLCESCU, O. II 265. Refl. (Rar) Eu cad şi mă stîlcesc, Şi şchiopez ţi mă ciuntesc. CONTEMPORANUL, III 731. 2. (Cu privire la plante sau Ia arbori) A despuia; a rupe. Păsări cîntau în arborii ciuntiţi de obuze. CAMILAR, N. I 70. — Variante: (regional) ciontii (RETEGANUL, P. III 37) vb. I, cionti (CARAGIALE, N. F. 26, ODOBESCU, S. III 46) vb. IV. CIUNTÎRE s. f. Acţiunea de a ciunti. CIUNTITtfRA, ciuntituri, s. f. (Rar) Acţiunea de a ciunti; (concretizat) partea rămasă dintr-un membru ciuntit. (F i g.) Muşca dintr-un corn... şi mă ameninţa cu ciuntitura de corn din mină. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 5/1. CIUP, ciupi, s. m. (Regional) Şuviţă de păr. Dacă ajunge la curte, îşi întocmeşte ciupii cei de păr, îşi netezeşte mustăţile şi intră la împăratul. RETEGANUL, P. V 9. CltîPA, ciupe, s. f. (Regional) Albie în care se scaldă copiii mici; apa în care li se face baia. Nu se puteau din destul mira cum şi cine le fură copiii, unul din leagăn şi altul din ciupă (scaldă)! RETEGANUL, P. V 20. Cind măicuţa ne-a scăldat, Ea ciupa că mi-a ţipat Tot în umbra nucilor. JARNÎK-BÎRtEANU, D. 18. OIUPEĂLA, ciupeli, s. f. 1. Faptul de a ciupi; ciupire. 2. F i g. însuşire (de obicei repetată) a unor sume de bani dintr-un fond străin, reprezentînd o valoare neînsemnată (ca să nu se observe sau ca să nu atragă sancţiuni grave). Dacă la cea dinţii ciupeală ar fi venit un domn inspector şi i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic. CARAGIALE, O. II 236.+ însuşire a unor crîmpeie de idei din cărţile altora. V. plagiat. Ai făcut in carte-ţi oarecare împrumuturi tăinuite, adică, cum am zice, vreo ciupeală. ODOBESCU, S. III 147. CIUPERCĂ, ciuperci, s. f. 1. Nume dat unor. specii şi varietăţi de plante criptogame, comestibile sau otrăvi- CIUPI — 442 — CIUREL coare, formate dintr-un picior şi o pălărie cărnoasă, purtătoare de spori (Agariciis). Dă-mi voie să fac un menii pentru amlndoi. Cunosc toate specialităţile casei. De exemplu.. .nişte ciuperci cu smintină. C. PETRESCU, C. V. 64. Sarbezi la faţă şi zbîrciţi, de parcă se hrănesc numai cu ciuperci fripte in toată viaţa lor. CREANGĂ, A. 126. După ploaie răsar ciupercile. ^ Expr. (Atîta) paguba (sau jaf) în ciuperci! = (în ironie) mare pagubă 1 nu e nici o pagubă 1 De m-o răpune şi pe mine, atîta jaf in ciuperci; căci n-are cine să plîngă după mine. ISPIRESCU, L. 342. Doar n-am mîncat ciuperci! = doar n-am înnebunit! 2. Obiect de lemn în formă de ciupercă (1), pe care se întinde ciorapul cînd se ţese. 3. Fi g. (Batjocoritor) Pălărie sau căciulă veche, mototolită şi turtită. Ia-ţi ciuperca din cap! CIUPÎ, ciupesc, vb. IV. 1. T r a n z. A apuca sau a prinde cu vîrful degetelor sau cu unghiile de pielea sau de carnea cuiva, strîngînd-o (pînă la durere); a pişcă. (Intranz., f i g.) [Vîntul] ciupea zdravăn din obraji şi ţi se vira pe sub haine. V. ROM. noiembrie 1953, 154. ^> (Cu privire la coardele unui instrument muzical) Buruiană pleca urechea pe gîtul scripcii, ciupea cu unghia strunele pe rind. HOGAŞ, H. 44. (Despre păsări şi unele animale) A apuca, a muşca cu ciocul sau cu gura. Cînd Cocoran deschise uşa, cocoşul i se zvîrlî spre mîini, îl ciupi de picioare. CAMILAR, TEM. 147. Pe Prometeu îl ciupeau de pintece vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zefs, în timp ce pe mine mă pişcau de ceafă o întreagă republică de furnici. HOGAŞ, M. N. 11. F i g. (De obicei determinat prin « cu vorba ») A face aluzii înţepătoare, a înţepa cu vorba; a necăji, a tachina. [îi cam place] să ciupească cu vorba pe fetele mari. DELAVRANCEA, S. 222. 2. Tranz. (Despre păsări, mai rar despre unele animale) A apuca (ceva) cîte puţin cu ciocul sau cu gura, pentru a mînca (v. ciuguli); (despre oameni) a rupe cu mîna cîte puţin dintr-un aliment, pentru a mînca. Hotărî ... să-şi mai scoaţă ale oiţe pe cimp, să mai ciupească ici-colea ale firicele de iarbă uscată. ISPIRESCU, la TDRG. [Sticletele] zboară, la cînepă se lasă, Ciupeşte două fire, le află prea gustoase. NEGRUZZI, S. II 302. Via-n vară înfloreşte, Iar în toamnă, cum rodeşte, Vine graur de-o ciupeşte. ALECSANDRI, P. P. 334. A b s o 1. Să nu ciupeşti din frigare. ŞEZ. VI 61. + A smulge, a rupe. Tînăra îşi uda florile, ciupea cîteva frunze îngălbenite, cotea puţin capul şi privea în grădină. SADOVEANU, O. IV 109. 3. T r a n z. F i g. (Familiar) A reţine o parte dintr-o sumă de plată; a sustrage, a fura cîte puţin şi pe nesimţite, a şterpeli; a obţine de la cineva o mică sumă de bani, prin insistenţe sau şiretlicuri. Nevasta administratorului pîndea orice fărîmă, orice putea ciupi. Voiau oamenii să-şi facă şi ei capitalul, de! DUMITRIU, N. 260. Tache se ducea din cînd în cînd pe la mamă-sa, ciupindu-i cîte zece lei. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. + A smulge de la cineva, prin insistenţe sau prin şiretlicuri, mici informaţii, secrete mărunte. Văz lumină la- ferestrele de din dos... Zic: ia să mai ciupim noi ceva de la onorabilul, că nu strică.. . şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult. CARAGIALE, O. I 105. 4. R e f 1. F i g. (Familiar) A se îmbăta puţin, a se chercheli. Cînd e trează, e cumsecade, dar dacă se ciupeşte, face urît. M. I. CARAGIALE, C. 26. CIDPlT1 s. n. Acţiunea de a ciupi. CIUPÎT2, -Ă, ciupiţi, -te, adj. Care are ciupituri; pişcat. (Despre oameni) Ciupit de vărsat sau cu obrazul ciupit = cu urme de vărsat (sau de bube) pe obraz. Unul din tovarăşii moşneagului, cu obrazul ciupit fi fapcă roşie, cîntă dintr-o armonică. C. PETRESCU, S. 49. Moşneagul era om mărunţel, ciupit de vărsat, cu ochii cenuşii şi mici, cu mustăţile albe, îngălbenite intr-o parte de tutun. DUNĂ- REANU, N. 16. CIUPIT ORĂ. ciupituri, s. f. 1. Pişcătură, înţepătură. 2. Semn, urmă rămasă pe piele în urma unei pişcături sau după vărsat. 3. (Rar) Bucăţică ruptă sau ciupită din ceva; cantitate mică (cît poţi prinde cu primele trei degete). CIUR, ciururi, s. n. 1. Unealtă de cernut neghina, pleava şi gunoiul din cereale, făcută dintr-o reţea de sîrmă sau, mai rar, dintr-o piele cu găuri mai mari decît la sită, fixată pe o ramă circulară de lemn. Ba, şi-n ciur le-adusei apa, Ca să fiu în rost. COŞBUC, P. II 37. Scrum negru Cît rămînea Tot cu ciur ll ciuruia. TEODORESCU, P. P. 549. (în comparaţii şi metafore) De cînd casa era a popii, prea multe îndreptări nu i se făcuseră, şi acum era tot hirb, pereţii ciur fi acoperişul mrejă. SLAVICI, O. I 62. Expr. Oclli dc ciur = ochi mici de tot. Başchiri cu suliţi lungi, cu ochi de ciur, Alerg pe cai zburdatîci. ALECSANDRI, P. A. 158. A vedea ca prin ciur = a vedea neclar, tulbure, şters. Mai dete o dată, văzu ca prin ciur, cînd se unse fi a treia oară, văzu luminat, ca toţi oamenii. ISPIRESCU, L. 172. A da (sau a ccrne) pe cineva prin ciur şi prin dîrnion = a bîrfi. Celelalte vînturau,' dau prin ciur fi prin dîrmon neajunsurile Sultănichii. DELAVRANCEA, S. 44. Trecut (sau dat şi) prin ciur şi prin sită (sau prin dîrmon) = (despre lucruri, situaţii, împrejurări) cercetat, examinat cu mare atenţie, în amănunt; (despre oameni) care a trecut prin încercări felurite, care a păţit multe; încercat. Un boier bătrîn, trecut şi prin ciur şi prin dîrmon, d-ăia care auzise, văzuse şi păţise multe. ISPIRESCU, L. 153. -f- Cantitatea de lucruri cîtă încape într-un ciur. Fata moşneagului... torcea cîte-un ciur plin de fuse. CREANGĂ, P. 284. Am un ciur de alune Şi numai două-s bune (Soarele şi luna). GOROVEI, C. 352. 2. Unealtă specială pentru cernut nisipul sau prun- dişul, formată dintr-o ramă mare de lemn pe care e întinsă o reţea de sîrmă. 3. Una dintre cele patru despărţituri ale stomacului rumegătoarelor. 1 CIURAR, ciurari, s. m. Cel care face sau vinde ciururi. CIURDĂR, ciurdari, s. m. (Transilv., Mold.) Păstor al unei turme de vite; văcar. CIURDĂ, ciurde, s. f. (Transilv., Mold.) 1. Turmă . de vite cornute; cireadă. A trebuit, de gura muierii, să meargă cu vitele la ciurdă, în al treilea sat, nemîncat şi nedormit de două zile. DAN, U. 155. Un izvor... adapă ciurda-n zori şi-n ceasul sîngeriu Al serii. STANCU, C. 71. îţi dau turme de oi, ciurde de boi fi bani cîţi-i putea duce-n spate. RETEGANUL, P. I 3. + Mulţime, ceată de animale necornute. Pe-un deal se vedea ciumatul din Florinţa, înconjurat de ciurda vînătă de cîni. CAMILAR, T. 120. Pe-un cîmp lung cît lumea asta, umblau mistreţi negri, în ciurde, spre apă. SADOVEANU, F. J. 539. 2. (Glumeţ sau familiar) Mulţime, * grămadă de oameni, de copii etc.; ceată, cîrd. Mofnegi pletofi, băietam cu feţe albe... copii îmbrăcaţi in pieptare, cu cufme mari, stăteau într-o tăcere de rugăciune, ascultînd glasul repede al fluierelor, jocul sălbatic al ciurdelor de băietani. CAMILAR, T. 211. I-au ieşit Titirezul cu ciurda sa de copii înainte. SBIERA, P. 186. — PI. şi: ciurzi (RETEGANUL, P. V 7). CIURUC, ciurecuri, s. n. (învechit) Plăcintă cu brînză. Porojan a fost dat pe mina unui brutar, pentru ca să înveţe a plămădi pini, ciurecuri, colaci. ALECSANDRI, C. 197. CIURECĂR, ciurecari, s. m. (învechit) Plăcintar care face ciurecuri. Cit pentru Porojan, el deveni un pitar de frunte, sub ciomagul profesorului său, şi fu ridicat la rangul de ciurecar. ALECSANDRI, la GHICA, S. 76. CIURfiL, ciurele, s. n. Ciur mic; sită. Dumitrache.. umplea ciurelul de urzici. STANCU, D. 6. •+ Cantitate de eiURLAN — 443 — CIVIL lucruri cîtă încape într-o sită. Cit îţi dă omul de oaie? — .. .Doi poli ţi-un ciurel de mălai. PREDA, î. 146. Avem un ciurel de făină in casă. Face mama colaci. STANCU, P. 96. CIURLAjS, ciurlani, s. m. (Bot.; mai ales la pl.) Săricică. Femeia se alătură iar■ de tovarăşul ei, pîndind împrejurimile, o roată de lăstari, un şirag de ciurlani. SADOVEANU, P. M. 198. CIUR tiC, ciurucuri, s. n. (Mai ales la pl.) Lucru fără valoare, rămăşiţă bună de aruncat, rest care nu mai e bun de nimic. + F i g. (Depreciativ) Om care nu-i bun de nici o treabă, vrednic de dispreţ, decăzut din punct de vedere moral. Mediocrităţi... ciurucuri sociale. CARAGIALE, N. F. 89. Acest Pan era un ciuruc de zeu, ce trăia prin păduri. ISPIRESCU, U. 107. croitul1, ciuruiesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Cu privire Ia cereale sau la alte seminţe) A trece sau a da prin ciur, a cerne cu ciurul. Cărăuşii descărcau griul şi unii dintre muncitori îl vînturau cu lopeţile, alţii tl ciuruiau în ciururi de sîrmă. DUNĂREANU, N. 27. (Cu privire la nisip sau la pietriş) Piatră c-alegea Şi mi-o ciuruia: Mărunta cădea, Marea rămînea. TEODORESCU, P. P. 38. 2. A găuri în multe locuri, a face ciur. O incursie nemţească îl ciuruise in schije de graţiată. POPA, V. 340. Ardă-l focu gherghef!... Mi-am ciuruit degitile cu acu. ALECSANDRI, T. I 335. Şoim vestit este Vîlcan, Suflet dres şi trup vrăjit, Nici de paloşe Rănit, Nici de gloanţe Ciuruit. TEODORESCU, P. P. 554. <$• F i g. Trec corbii... Pe cerul ciuruit de ploi. LESNEA, I. 71. Chipul lui stă alb, rece şi liniştit, ca şi luna, ce se dezveleşte toată dintr-un nor şi pare că încremeneşte, rotundă şi frumoasă, in creştetul bolţii ciuruite de stele. VLAHUŢĂ, O. A. 163. CIURUÎ2, pers. 3 ciuruie, vb. IV. I n t r a n z. (Despre apă) A curge şiroind şi producînd un zgomot caracteristic. Dădui peste Zgribincea şi Huţan, cu apa ciuruind de pe dînşii, stind jos, la umbră, pe marginea potecii şi legindu-şi opincile desfăcute. HOGAŞ, M. N. 224. Apa ciuruia din feve aurite şi o lua cu năstrape şi cu căuşe de aur. ISPIRESCU, L. 38. — Variantă: ciorui (EMINESCU, N. 5) vb. IV. CIURUÎRE, ciuruiri, s. f. Acţiunea de a c i u r u i2 şi (mai ales) zgomotul produs. Malurile pîrăului prin preajma căruia ne strecuram erau pline de verdeaţă bogată ; ici-colo sălcii cu frunzele pălite atîrnau nemişcate deasupra ciuntirilor de unde. SADOVEANU, O. VI 9. Din toate părţile iţi lua auzul ciuruirea apelor de prin izvoară limpezi ca cristalul. GORJAN, H. îi 60. CIURUITGR, -OÂRE, ciuruitori, -oare, adj. (Despre apă sau alte lichide) Care ciuruie, care curge şiroind, făcînd un zgomot caracteristic. (Rar, despre un zgomot) Caracteristic apei care curge şiroind. Ploaia curgea de-a lungul geamurilor, făcînd un zgomot ciuruitor. DEMETRESCU, Ia IDRG. CIUŞ interj. Strigăt cu care se îndeamnă măgarul să se oprească sau să pornească la drum. Ciuş, ciuş, măgăruş! ŞEZ. XIII 50. CIUT, -A, ciuţi, -te; adj. (Despre vite şi alte animale cornute) Fără coarne. Bou ciut. Capră ciută, a Ochilă vedea toate cele... şi numai îngheţai ce da dintr-însul: Că e laie, Că-i bălaie ; Că e ciută, Că-i cornută. CREANGA, P. 247. O ţiu de coarne, se uită, Şi tot strigă că e ciută! PA NN, P. V. I 93. j ' — Variantă: (regional) şut, -ă (ŞEZ. III 10, TEODORESCU, P. P. 401) adj. CIUTĂC, ciutaci, s. m. Rest din lemnul de armare, rezultat prin tăierea acestuia la dimensiunile necesare. Martin... i-a dat Elizei securea şi ciutacii. DAVIDOGLU, M. 78. ClCTĂ, ciute, s. f. 1. Femela cerbului; cerboaică. Din tufe dese, cu foşnet iute, răsări o ciută cenuşie, pe picioarele-i subţiri şi sprintene. SADOVEANU, O. III 361. Cînd şi puii ciutelor Aţipesc prin crîng, Eu mă plec tăcutelor Gînduri ce mă fring. TOMA, C. V. 96. împre- juru-ne s-adună... Bouri nalţi cu steme-n frunte, Cerbi cu coarne rămuroase, Ciute sprintene de munte. EMINESCU, O. I 101. 2. (Regional; uneori determinat prin «de pădure») Sălbăticiune, fiară, dihanie. Şi cine-i tata dumitale?.. .. — Tata e ciută nevăzută, şi încă nici un om nu i-a ieşit in cale pe care să nu-l omoare. RETEGANUL, P. V 40. I-a zis: De eşti om pămintean, intră, iar de eşti ciută de pădure, să te duci mai afund intr-insa. SBIERA, P. 207. CIIjTURĂ, ciuturi, s. f. 1. Găleată sau (regional) vas făcut dintr-un trunchi scobit, care serveşte la scos apa din fîntînă. Trăgeau anevoie în jos ciutura, cumpănită de o piatră mare şi grea. DUMITRIU,. N. 227. Ţineam in mină ciutura plină cu apă, pe care abia o'scosesem din fîntînă. STANCU, D. 31. Nu vezi că... apa este închisă şi ciutura priponită? SBIERA, P. 228. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lingă o fîntînă cu ciutură, scoate fiecare pînile ce avea şi se pun să mănînce împreună. CREANGĂ, A. 143. E x p r. Plouă de toarnă CU ciutura = plouă foarte tare, torenţial; plouă.cu găleata. [Joe] trimise asupra locului o vijelie şi o ploaie de turna cu ciutura. ISPIRESCU, U. 12. 2. Cantitatea (de apă) cită încape într-o ciutură (1). Avem noi slugi destule, care să scoată şi trei ciuturi de apă din fîntînă. .SADOVEANU, F. J. 121. CIUTUREĂ, ciuturele; s. f. (Popular) Diminutiv al lui ciutură. Nu te las în pace, Că şi io m-oi face Mică ciuturea-N fîntîn-oi intra, Apă c-oi lua. TEODORESCU, P. P. 458. CiUVJfil's. n. v. cioYei. CiV IC, -A, civici, -e, adj. Care este propriu cetăţeanului (considerat ca membru conştient al societăţii); cetăţenesc. Educaţie civică, o Femeia sovietică înainte de orice are simţul civic. SAHIA, U.R.S.S. 121. Drepturi civile = drepturi privitoare la interesele private pe care le au cetăţenii unui stat şi de care se bucură în parte şi străinii. Drept civil = ramură a ştiinţei dreptului care studiază condiţiile persoanelor, raporturile lor de familie, diferitele raporturi juridice din care se nasc drepturi şi obligaţii etc. Cod civil = culegere unitară de norme juridice care reglementează raporturile de drept civil. Stare civilă = situaţia unei persoane, aşa cum rezultă din actele sale privitoare la naştere, căsătorie, deces. Acte de stare civilă. c=i Ofiţer al stării civile = delegat al sfatului popular însărcinat cu încheierea actelor stării civile. (în opoziţie cu căsătorie religioasă) Căsătorie civilă = căsătorie oficiată de ofiţerul stării civile, în conformitate cu prevederile legale. (Jur.) Parte civilă — partea vătămată printr-o infracţiune şi care are pretenţii de despăgubiri pentru daunele suferite. Despăgubiri civile v. despăgubire. 2. Care nu este militar, care nu are caracter mili- tăresc. Haine civile. Autorităţi civile. Aviaţie civilă. Război civil = conflict armat între două grupuri adverse din aceeaşi ţară, cu scopul de a prelua puterea. + (Substantivat) Persoană care nu este militar sau care nu poartă uniformă militară. Mai făcu doi-trei paşi spre un grup de trei civili. CAMIL PETRESCU, N. 17. CIVILIE — 444 — CÎINE: — Variantă: (învechit şi popular) ţivil,-ă (CAMILAR, N. II 377, CARAGIALE, O. I 144, RUSSO, S. 121) adj. ClVILÎE s. f. (învechit şi popular, în opoziţie cu m i 1 i t ă r i e) Viaţă, stare, condiţie de om civil (2). — Variantă: (învechit şi popular) Jivilic s. f. CIVILIZA, civilizez, vb. I. T r a n z, A duce (un individ sau un grup social) la civilizaţie, a face să .ajungă civilizat. CIVILIZARE, s. f. Acţiunea de a (se) civiliza. CIVILIZAT, -A, civilizaţi, -te, adj. 1. (în opoziţie cu barbar, sălbatic, înapoiat) Care are o cultură şi o tehnică înaintată, care a ajuns la un nivel superior de civilizaţie, la un standard de viaţă ridicat. Popoare civilizate, a Dezvoltarea economică a ţării, la care minerii au dat şi dau o puternică contribuţie, a făcut cu putinţă ca statul democrat-popular să întreprindă serioase realizări social-culturale în centrele miniere, să facă viaţa minerilor mai frumoasă, mai civilizată. SCINTEIA, 1953, nr. 2735. ... 2. (Despre oameni şi fapte sau atitudini ale lor, în opoziţie cu grosolan, bădăran, necioplit) Manierat, politicos. Recunosc că nu e un fel civilizat de a forţa uşa cuiva. C. PETRESCU, C. V. 145. CIVILIZATOR, -OARE, civilizatori, -oare, adj. Care civilizează, care răspîndsşte civilizaţia. Curent civilizator. CIVILIZAŢIE, civilizaţii, s. f. Nivel de dezvoltare a societăţii şi a culturii materiale atins de o formaţie social- economică; starea vieţii sociale, economice şi culturale a unui popor sau a unei epoci. Civilizaţia antică, a Astăzi întreaga lume recunoaşte că, prin lupta sa plină de abnegaţie, poporul sovietic a salvat civilizaţia Europei de pogromiştii fascişti. Acesta este marele merit al poporului sovietic în faţa istoriei omenirii. STALIN, M.' RAZB. 146/ E interesant cum zugrăveşte Alecsandri coliziunea dintre a civilizaţia» claselor de sus.. . şi viaţa şi spiritul poporului de la ţară. IBRAILEANU, SP. CR. 149. — Pronunţat: -ţi-e. CIVÎT, -A, tiviţi, -te, adj. (Munt.) Albastru-închis; vînăt. Parcă-l văd, c-o mină în şerparu-i civit, alergind de colo-colo. DELAVRANCEA, S. 18. Birjarii... înfăşuraţi în dulămi roşii şi civite îşi înfundau căciulile pe ochi. MACE- DONSKI, O. III 81. înfund de tot, înălţîndu-se în albăstreala înnegurată a cerului, se pierdeau culmile păduroase ale Steşicuhii, învelite în umbre viorii, civite şi negre. ODO- BESCU, S.-A. .442. CIZELA, cizelez, vb. I. T r a n z. A prelucra un obiect (mai ales de metal) în mod minuţios, pentru a-i da forma sau aspectul dorit; ă şlefui. Străvechea mea argintărie, cu-atîta artă cizelată De rafinatul Benvenuto, sclipea pe masă înşirată. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 81. Pe canal, trei poduri strimte ca trei arcuri se întind; A lor margini, cizelate în şiraguri de inele, Poartă zmei cu ochi fantastici cari noaptea se aprind. ALECSANDRI, P. III 87. <> F i g. Versurile lui Vlahuţă sînt cizelate frumos. GHEREA, ST. CR. I 247. CIZELARE, cizelări, s. f. Acţiunea de a cizela, •'v’ F i g. Dintre aceste tabere, una face din frazări admirabile melopee, cizelări artistice, giuvaeruri rare sau tablouri de preţ. MACEDONSKl, O. IV 110. CIZELAT, -A, cizelaţi, -te, adj. (Despre obiecte) Prelucrat în mod minuţios, şlefuit. Cizelată şi fină, această cupă [a florii de nufăr] are, in contrast pictural cu tava verde pe care stă aşezată, o culoare galbenă... limpede şi pură. BOGZA, C. O. 158. A pus un roş buchet de trandafiri Pe soclul alb de piatră cizelată. D. BOTEZ, F. S. 31. CIZELUrA, cizeluri, s. f. (Rar) Ornament, înfloritură migăloasă şi artistica făcută prin cizelare. Poeziile sale sînt ca nişte cizeluri pe argint ale lui Benvenuto- Cellini, care era giuvaergiu înainte de-a deveni sculptor. MACEDONSKl, O. IV 52. CIZMAR, cizmari, s. m. Meseriaş care se ocupă cu confecţionarea şi repararea încălţămintei; pantofar, ciubotar. CÎZMÂ, cizme, s. f. încălţăminte (de piele, de cauciuc sau de pîslă) cu carîmbul (aproape) pînă la genunchi; ciubotă. V. b o t f o r. Venea legănîndu-se o făptură neobişnuită: cuşmă, sprîncene, mu'stăţi, şubă, cizme, de sus pînă jos — negru. GALAN, Z. R. 276. Intrînd TăutuT in sala marelui vizir, îşi trase cizmele şi le dete slugii sale. BĂLCESCU, o. I 8. ^ Expr. Prost ca o cizmă = foarte prost, nătîng. cizmărEsc, -eAscă, cizmăreşti, adj. Care serveşte (sau aparţine) cizmarului; de cizmărie. Agata a venit, i-a întins mîna albă şi mică în mîinile aspre, bătătorite de coada ciocanului cizmăresc. ARDELEANU, D. 71- CIZMĂRIE, (2) cizmării, s. f. 1. Meseria cizmarului. Se pricepe la cizmărie, a Nu-l auzeai lăudîndu-se cu bine dinspre partea cizmăriei. ŞEZ. IX 65. 2. Atelierul cizmarului; pantofărie, ciubotărie. CIZMULÎŢĂ, cizmuliţe, s. f. Diminutiv al lui cizmă. Stătea, chipurile, liniştită, legănîndu-şi necontenit picioarele scurte, cam grosuţe, strînse în cizmuliţe. GALAN, Z. R. 167. CÎINE, dini, s. m. (Şi în forma regională cine) 1. Animal mamifer carnivor, din aceeaşi familie cu lupul şi cu vulpea, domesticit şi folosit pentru pază, vînătoare etc. Cinele zvîcni înainte şi prepeliţa sări în aer şi porni sfîrîind în zbor, la înălţimea omului. SADOVEANU, O. VII 82. Se-ntoarce apoi cu ochi păgîni... « Te-or răzbuna copiii mei! — Şi-acum mă taie, dacă vrei, Şi-aruncă-mă la cini!» COŞBUC, P. I 114- Minia lui dumnezeu, ce era afară: să nu scoţi cine din casă, dar încă om! CREANGĂ, P. 143. Păcat, sărmanul, să moară ca un cîne. CREANGĂ, P. 330. In satul fără dini, te plimbi fără băţ (= unde nu te simţi în primejdie, nu-ţi iei'măsuri de apărare). Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A ti ăi Ca elinele CU pisica sau a se mînca ca cîinii = a nu se înţelege de loc, a trăi în certuri, în duşmănie. A tăia frunză cîinilor (sau la ciini) = a trîndăvi, a nu lucra nimic. A trăi ca clinele la slînă=atrăi bine. A petrece ca cîineleîncar = a petrece rău. Nu e nici cîine nici oear = n-are nici o trăsătură distinctivă.Nu-i numai un cîine scurt de coadă = mai e şi altcineva sau altceva de felul celui cu care avem de-a face. Clinele care latră nu muşcă = cel care face multă gură nu e totdeauna cel mai primejdios. îi mănîneă clinii din traistă v. mînca. Cîine-cîincştc v. cîineşte. I'orc de cîine v. porc. A ieşi ca cîinele din iarnă = a fi foarte slab. A da cu căciula în clini v. căciulă. Viaţă de cîine = viaţă grea, lipsită de bucurii. (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă = e belşug. (Cu o construcţie mai rară) Trăiesc de cînd dinii purtau colaci în coadă. ALECSANDRI, T. I 358. + F i g. Nume dat unui om rău, hain. Ne-ai vîndut cu mîinile legate, dine! DAVIDCGLU, O. 111. Expr. A fi CÎine = a fi rău, hain. Destinul ne-a fost cîine. TULBURE, V. R. 26. Dar, zău, doru-i mare cîne, Peste multe dealuri vine. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 93. A-i fi cuiva cîine = a te purta cu cineva cu cruzime, în mod hain. 2. Compuse: cîine-de-mare = specie de peşte de mare cu pielea foarte tare; cîincle-marc= numele unei constelaţii boreale (din care face parte şi Sirius, cea mai luminoasă stea de pe boltă); cîinele-mic= numele unei constelaţii boreale, între Hydra şi Orion; cîincle-babei = larva unor fluturi de noapte, sub formă de vierme mare şi păros, cu un cîrlig osos la unul din capete. Cînele-babei e flocos CÎINESC — 445 — CÎMPENESC ca un cine şi muşcă. MARIAN, INS. 277; laptclc-cîinclui v. I a p t e. — Variantă: (Transilv., Mold.) cine s. m. CUNfiSC, -EĂSCĂ, ciingşti, adj. 1. De cîine, al cîinilor. (într-o fabulă) O, tu ce prezidezi senatul cel dirtesc, Te rog să mă asculţi. ALEXANDRESCU, P. 151. 2. F i g. (Despre situaţii, împrejurări şi mai ales despre vreme) Vrăjmaş omului, greu de suportat, aspru, cumplit. Afară e o vreme ciinească. CARAGIALE, O. II 226. Am trăit rău, dormind tot mereu pe iarbă umedă, * tn ploaie, fără foc, hrănit rău. Viaţa asta ciinească m-a făcut sănătos. GHICA, A. 412. ; — Variantă: (Transilv., Mold.) cin6se, -cdscă, adj. CÎ1NÎŞTE adv. (Şi în forma regională cîneşfe) 1. Ca un cîine. ^Eîpr. A inota cîineşto = a înota dînd dezordonat din mîini şi din picioare. + F i g. Cu o duşmănie ascunsă. Turcul se uită cîineşte. TEODORESCU, P. P. 300. 2. F i g. (în legătură cu traiul, viaţa, munca oamenilor) în împrejurări grele, în mod chinuitor. Muncea cu ai lui cîineşte, de cum se lua zăpada şi pînă cădea din nou. mihale, o. 55. ^.Espr. Ciine-ciineşte = cu multă greutate, de-abia, cu chiu cu vai. Cu spinul tot am dus-o cum am dus-o, cîne-cîneşte, ptnă acum. CREANGA, P. 234. D-abia, d-abia, ciine-cîineşte, putu să urnească din loc acea murdărie. ISPIRESCU, U. 42. — Variantă: (Transilv., Mold.) CÎn6ştO adv. cîinGs, -oăsă, ciinoşi, -oase, adj. (Şi în forma regională cînos) (Despre persoane) Crud, rău, hain; •(despre manifestări ale oamenilor) care trădează cruzime sau răutate, care exprimă răutate. Privirile ciinoase ale ochilor cenuşii, întunecaţi ca pulberea. MIHALE, O. 526. Baba, cinoasă la inimă, de cuvînt; face cum i-a zis stăpînu- său. CREANGĂ, P. 65. Cu cei mari prietenos, Cu cei mititei clinos. ANT. LIT. POP. I 18. -f- (Despre vreme) Vrăjmaş omului, aspru, greu de suportat. Va veni iarna, care va fi poate şi ea ciinoasă. PAS, L. I 122. — Variantă: (Mold.) cinris, -oăsă adj. CîrNOŞENTE, S. f. Răutate, cruzime. Pînă acolo nu merge el cu cîinoşenia. STANCU, D. 34. Ştiam cîinoşenia lui Ştirbei* CAMIL PETRESCU, B. 225. CÎLŢI s. m. pl. Fire scurte şi groase, rămase ca deşeuri în urma trecerii fuiorului de cînepă sau de in prin dinţii daracului. Răsuceai de asemenea o funie de cîlţi care îţi înţepau degetele, şi pe urmă tocai cîlţii, mărunt, pe-o buturugă, c-un toporaş. PAS, Z. I 37. O, tu crai cu barba-n noduri ca şi cîlţii cînd nu-i perii. . . EMINESCU, O. I 83. A pus... focul în nişte cîlţi din podul casei. SLAVICI, N. I 242. E x p r. (Regional) A-şi vedea de cîlţi = a-şi vedea de treaba sa. Tu vezi-ţi de cîlţii tăi, răspunse el repede, uitindu-se la ea. PREDA, î. 78. cîlţGs, -oăsă, cîlţoşi, -oase, adj. Cu fire tari şi încîlcite ca nişte cîlţi. Era bătrînă, cu păr cîlţos şi cărunt, încinsă cu chimir peste catrinţă. SADOVEANU, O. III-619.. CÎMP, cîmpuri, s. n., (1, 2 astăzi mai ales în e x p r.) cimpi, s. m. 1. (în opoziţie cu munte sau deal) întindere vastă de pămînt, fără accidente însemnate de teren; şes, cîmpie. Acum 18 ani, auziţi voi, acum 18 ani alergam pe cîmpul acesta... la această oră. SAHIA, N. 19. La noi sint codri verzi de brad Şi cîmpuri de mătasă. GOGA, P. 12. Pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculţ. EMINESCU, O. I 84. Cerul viscole stîrnea, Şi cu fulgi prin ■neguri cimpii aşternea. ALECSANDRI, P. A. 76. Vinară munţii cu urşii. Văile cu fiarele, Cimpurile cu florile. TEODORESCU, P. P. 177. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud ceriul tunînd. ... Cai în cîmpuri nechezînd. ALECSANDRI, P. P. 287. •$> Artilerie de cimp — artilerie care foloseşte tunul şi obuzierul de calibru mic şi care poate fi întrebuinţată pe orice teren fără pante prea mari. Loc. a d v. în plin cîmp = sub cerul liber, fără adăpost. E x p r. A O lua peste cimp = a merge de-a dreptul, nu pe drum (pentru a scurta calea). A lua (sau a apuca) CÎmpii = a pleca orbeşte, fără a şti încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare; a-şi lua lumea în cap. Cînd gîndesc.. . că am să mă întorc iar la dinsa acasă, îmi vine să turbez, să iau cimpii, nu altă ceva. CREANGĂ, P. 123. A bate cimpii = a se abate de la subiect; a vorbi într-aiurea. 2. întindere de pămînt cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. Patria-mi îşi desfăşoară Cimpii veşnic roditori. MACEDONSKI, O. I 7. Adună toată drăcimea şi-o pune la lucru pe cîmp. CREANGĂ, P. 158. Dragă mi-i mîndra micuţă, Că la cîmp e hărnicuţă. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 431. Munca cîmpului - munci agricole. + întindere de pămînt în afara unei localităţi (unde nu mai sînt case). In cîteva minute sînt afară, la cîmp. CARAGIALE, O. II 15. 3. Loc, spaţiu în limitele căruia se desfăşoară o anumită activitate. O vorbă, o căutătură, un gest al nostru intră ca un fermsnt, ca o sămînţă nouă in cîmpul de observaţie al copilidui. VLAHUŢĂ, O. A. 196. In teatru avea cîmp deschis'. CARAGIALE, O. III 10. (în comparaţii) Trecut-ai cînd ceru-i cîmpie senină, Cu rîuri de lapte şi flori de lumină. EMINESCU, O. I 37. [Luna] fanai purtat de valuri pe a mărilor cîmpie. ALEXANDRESCU, P. 138. CÎMFUREIiE e. n. pl. (Rar, în poezia populară) Diminutiv al lui cîmp. Cîte flori pe cimpurele, Nu seamănă mîndrei mele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 27. cîmpuş<5r s. n. Diminutiv al lui cîmp. Cimpuşor cu iarbă verde, Nimeni umbra nu-ţi mai vede. SEVASTOS, C. 203. CÎND adv. I. (în propoziţii interogative, adesea în legătură cu o prepoziţie) în ce moment ? în care timp? Cînd ai pierdut biletul, Zoe? CARAGIALE, O. I 113. <> (Precedat de prepoziţii) Ia, ascultaţi, măi, dar de cînd aţi pus voi stăpinire pe mine, zise Gerilă? CREANGĂ, P. 253. Pînă cină să creadă lumea.. . C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? ALECSANDRI, P. A. 82. Loc. adv. Cînd şi cînd = (fără să definească precis momentul acţiunii) cîteodată, uneori. Cînd şi cînd acel vint purta şuvoaie de ploi. SADOVEANU, M. C. 51. Cînd şi cînd un dine urlă Ca din surlă. TOPÎRCEANU, P. O. 24. Cresc nori ca aburi grei dintr-o căldare. Un tunet, cînd şi cind, in depărtare Incearc-o gamă, ca un bariton. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 16. Printre papuri, cînd şi cînd, El aude triste şoapte. ALECSANDRI, P. A. 42. Din cînd în cînd = din timp în timp. Din cînd în cînd... un pustnic vine pe la ele. ISPIRESCU, L. 29. Asculta ce spun şi numai pufnea de rîs din cînd în cind. CREANGĂ, P. 79. Din cînd in cind şi foarte rar se auzea pe pod duruitul unei căleşte. NEGRUZZI, S. I 15. (învechit) Cînd do cînd = în tot momentul, din clipă în clipă, gata-gata, aproape (să...), pe punctul de a..., cît p-aci. Cind de cînd era să-l şi ajungă cu paloşul. BĂLCESCU, O. II 93. Că-i duşmanul lîngă mine Cu două pistoale plute, Cînd de cînd să deie-n mine. ALECSANDRI, P. P. 343. (Corelativ) Cînd... cînd... = (arătînd o alternare şi-o succesiune) cîteodată..., altădată; ba... ba...; uneori... alteori... Cînd o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară, Cind o mreană saltă-n aer dup-o viespe sprintioară. ALECSANDRI, P. A. 124. Prind cocoşii a cînta... Cînd mai gros, cînd mai subţire. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 163. Nici- cînd = niciodată. II. (Cu valoare de conjuncţie) 1. (Introduce o propoziţie temporală) a) în momentul în care. Cînd trec, Lina s-ascunde. COŞBUC, P. I 49. Cînd era să treacă fiică-sa, [împăratul] deodată ieşi de sub acel pod. ISPIRESCU, L. 13. Toată nobilimea era la biserică, cind am intrat. NEGRUZZI, S. I 53. pasă. c) (Indică legătura neaşteptată între două acţiuni) Şi (deodată). Ajunseră cu norocire la ţărm, cind, ce să vezi? ISPIRESCU, L. 25. Bocăneşte el cît bocăneşte, cînd pirr! cade copacul peste car. CREANGĂ, P. 23. (Cu elipsa verbului) Cind prin dreptul podiâui, numai iaca şi ursul. CREANGĂ, P. 187. Cind la Olt, Oltu-i umflat. Că la munte l-a plouat. ALECSANDRI, P. P. 159. (Ex- primînd surprindere în faţa unui eveniment neaşteptat; în e x p r.) Cînd colo v. colo. Cînd la o adică, nu-! nimică v. adică. . 2. (Introduce o propoziţie relativă în legătură cu noţiuni de timp) (în) care. Acum e timpul dnd se dă de mincare. ISPIRESCU, L. 7. Ah! unde-i vremea ceea cind eu cercam un vad Să ies la lumea largă... EMINESCU, O. I 92. în minuta cind voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. negruzzi, s. i 52. *$-E x p r. A (nu) ayea cînd b&. .- = a (nu) avea timp, a (nu) avea vreme să... N-am avut cind să trec pe la tine. 3. (Introduce o propoziţie cauzală, avînd o puternică nuanţă temporală) Fiindcă, deoarece, o dată ce. Cind ştia că arc să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. 4. (Introduce o propoziţie condiţională, uneori cu o nuanţă temporală) Dacă, de. Cind ai lipsi, ar fi tăcerea şi nemişcarea şi robia. MACEDONSKI, O. I 149. Cind aş şti că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aş face aşa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Cind m-aş potrivi eu babei la toate cele, apoi aş .lua cîmpii. CREANGĂ, P. 77. Ce a scos din voi Apusul, cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I -151.Ca şi CÎnd= (introduce o propoziţie comparativă- condiţională) parcă. Se uita lung la nevasta învăţătorului, ca şi cînd atunci ar fi văzut-o prima oară. DUMITRII!, N. 129. Picioarele nu se mai mişcară, ca şi cind ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. 5. (Introduce o propoziţie completivă directă) Spune-mi cînd să viu. CÎNDVĂ adv. nehot. într-un moment nehotărît din trecut sau viitor (precizarea reieşind din context). Era o clădire... care fusese dndva prăvălie sau circiumă. DUMI- TRIU, V. L. 15. Iar cîndva, cîndva, de mă scutur. Va înflori un roşu flutur. BENIUC, V. 56. Dacă vei avea dndva nevoit de rniue^ atunci să ştii că mă cheamă Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 88. Dedicînd broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră C-ajungînd cîndva miniştri le-a deschide carieră. EMINESCU, O. I 137. CÎNE s. m. v. cîine. CÎNEPĂK, cinepari, s. m. Pasăre mai mică decît vrabia, Cu pene roşii pe cap şi pe gît şi albe pe aripi, care se hrăneşte mai ales cu seminţe de cînepă (Carduelis cannabina). CÎNEPĂ s. f. 1. Plantă textilă cu tulpina înaltă şi dreaptă şi cu frunze dinţate, purtînd (cea de vară) numai flori bărbăteşti sau (cea de toamnă) numai flori femeieşti; se cultivă pentru fibrele sale care se scot de pe tulpină şi pentru uleiul care se extrage din seminţe (Cannabis sativa). (Cu sens colectiv) Mă dau iute 'pe-o creangă mai spre poale, şi o dată fac: zup! in nişte cînepă. CREANGĂ, A. 40. [Sticletele] zboară, la cînepă se lasă. Ciupeşte două fire CÎNEPĂRIE — 447 — CÎNTARE NEGRUZZI, S. II 302. Avem ctnepă de vară, Ş-o mitică focul pe-afară, Iară cinepa de toamnă în şopron stă ca o doamnă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 457. ^ E X p r. (Glumeţ) Cînepa-dracului = păr (încîlcit), plete. Cînd se duce băiatul acasă fără nici un purcel, îl înhaţă moşneagul de cînepa-dracului şi-i trage o sfîntă de bătaie. ŞEZ. II 154. Compus: cînepa-codrullli = cînepioară (2). 2. Fibrele textile scoase de pe tulpina plantei descrise mai sus. [Oamenii] sînt îmbrăcaţi in pantaloni largi de cînepă. BOGZA, C. O. 183. Aveaj> biciuşcă de cele de cînepă, împletită de mina lui. CREANGĂ, P. 107. Fetele de la Veza Nu ştiu toarce cinepa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 452. CÎNEPĂIîiE, (2) cinepării, s. f. 1. Cînepă multă strînsă la un loc. 2. Loc pe care se cultivă cînepă; cînepişte. CÎNEPIOĂBĂ, cînepioare, s. f. 1. (Popular) Diminutiv al lui cînepă. 2. Plantă erbacee. din familia compozeelor, cu flori roşiatice (Eupatorium cannabinum); cînepa-codrului. — ‘ Pronunţat: -pioa-. ClNEPÎŞTE, cînepişti, s. f. Loc semănat cu cînepă; cînepărie (2). CÎNEPÎU, -£E, cinepii, adj. Care are înfăţişarea fuiorului de cînepă; de culoarea seminţei de cînepă. Am o găină cînepie,Dăde veste la domnie (Scrisoarea). GOROVEI, C. 340. CÎNERIj cÎTteri, s. m. (Mold.) Om rău, hain, cîinos. Afurisit să fie cineriul de vornic. CREANGĂ, A. 8. — Pronunţat: ,-neri. CÎNESC, -EĂSCĂ adj. v. cîinesc. CÎNEŞTE adv. v. cîincşte. CÎNGS, -OĂSĂ adj. v. cîinos. CÎNT, cînturi, s. n. 1. Cîntare, cîntec (1). Şi se pierde cîntul, pierde Pe cale de codru verde, Şi prin cetinele ude Doar răsunetul s-aude. DEŞLIU, M. 47. Dar lingă leagăn cîntul Mamei de-obicei e trist. COŞBUC, P. I 265.(Poetic) Şi nici un cînt nu-şi tremură plînsxi-n frunziş, Ci-n taină-un freamăt stins parcă suspină. PĂUN-FINCIO, P. 57. + Ciripit de pfişări. Cîntul privighetorii picură lin! C. PETRESCU, S. 42. 2. Poezie (însoţită uneori de melodie); cîntec (2). Al meu e cîntul ce-n pustie Neputincioasa jale-şi plînge. GOGA, P. 11. Ce trist răsună ciuturile mele în liniştea adîncă din pădure! IOSIF, P. 47. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci ciuturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 184. 8. Parte, diviziune a unei poeme epice. V. rapsodie. Sara am cetit tatălui meu tot cîntul întîi din moartea lui Avei. NEGRUZZI, S. I 11. CUNTA, cînt, vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre oameni, uneori precizat prin « din gură ») A emite un şir de sunete muzicale care se rînduiesc într-o melodie, într-o arie, în- tr-un acord etc. Cîntă 'din gură şi se acompaniază la pian. a Vin cîntînd în stoluri fete De la griu. COŞBUC, P. I 47. Bună calea, Ivane, dar cînţi, cînţi, nu te-ncurci! CREANGĂ, P. 299. Acum... fiindcă sîntem prietini, hai să cîntărn şi să giu- căm. ALECSANDRI, T. I 153. Cîntă, mîndră, trăgănat, Să te-aud de la Bănat. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 290. ^ F i g. Cînd pun mina pe tîrnăcop şi lovesc Piatra cu sete, se deschid, ca prin farmec, şi cresC-Podurile peste apă şi calea ferată Şi cîntă cu noi Jiul şi valea toată. VINTILĂ, O. 40. O nouă zi începea, glorioasă, cîntînd parcă din mii de trîmbiţe. BOGZA, C. O. 32. Se-ncinge cu aur cununa Pădurii de brad de pe culmi, Doineşte şi vîntul într-una, Cîntînd somnoroşilor ulmi. COŞBUC, P. II 16. <0> Tranz. (Complementul arată cîntecul) în lan erau feciori şi fete,' Şi ei cîntau o doină-n cor. COŞBUC, P. I 176. Pune, frate, mîna-n şale, Să cintăm una de jale. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 310. (Cu complement intern) Cîntă-ţi, fată, cîntecul. HODOŞ, P. P. 141. ■£? (Despre oameni; urmat de determinări introduse prin prep. «cu i), « din », « la », «în * şi indicînd instrumentul) Cu trîmbiţe a cîntat, Mare oaste-a adunat. SEVASTOS, N. 366. Copilul tot cinta din fluieră. RETEGANUL, P. II 35. Cinta bine din vioară. GHICA, S. A. 76. Joacă cum îi cîntă = face cum îi porunceşte altul. (F i g.) Cucul, un solist vestit, De prin alte ţări venit, Va cînta din flaut. COŞBUC, P. I 300. -tf- (Despre instrumente muzicale sau alte obiecte care produc sunete melodioase) Ce jalnic cîntă Clopotele-a- cuminsat! COŞBUC, P. I 263. înginat de glas de ape Cînt-un corn cxi-nduioşare. EMINESCU, O. I 103. Uşurel vint cînd bătea, Fluierul frumos cînta. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 510. F i g. Ploaia bate-n geamuri, streşinile cîntă. TOPIR- CEANU, S. A. 35. Seceram în lan, iar plopii Lingă rîu sunau cîntînd. COŞBUC, P. II 64. Tranz. (Cu complement intern) Multe harpe cîntă cînturi tinerele. BOLIN- TINEANU, O. 24. -4- (Despre păsări, insecte etc.) A scoate strigătele caracteristice speciei. Broaştele semeţe cîntau cu glasuri multe. TOPÎRCEÂNU, S. A. 59. Face-m-aş privighetoare, De-aş cînta noaptea-n răcoare. ALECSANDRI, P. A. 35. Cîntă puiul ciicului în mijlocul codrului! Ş-aşa cîntă de cu dor, Frunzele în vint că zbor; Ş-aşa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale ; Ş-aşa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 220. Tranz. Cocoşul acela îi ţine rinduiala timpului, îi cîntă ceasurile. CAMILAR, TEM. 26. 2. Intranz. A compune, a scrie versuri. Astăzi cîntăm despre om, despre faptă, Vestim nădejdile care ne-aş- teaptă. DEŞLIU, G. 19. La picioare-i poetul cinta. ALECSANDRI, P. II 29. -+■ Tranz. A descrie, a povesti (ceva) în versuri. încorda-voi a mea liră să cint dragostea? EMINESCU, O. I 140. + Tranz. A glorifica, a preamări (pe cineva sau ceva). Pe tine vreau acum să te cint, •Pe tine, muncitor necunoscut, Cel care ai luptat şi ai căzut Cu fruntea în zăpadă la pămînt. D. BOTEZ, F. ,S. 48. 8. T r a n z. A îndruga, a înşira într-una (vorbe goale, minciuni). Să-mi cînte lumea cite vrea! Mi-e dragă una- şi-i a mea. COŞBUC, P. I 119. Tu ce îi cînţi şi el ce îţi descîntă? PANN, P. V. I 86. 4. Tranz. (Transilv.) A boci, a jeli. Ştie că n-are cine să-l cînte, cine să-l plîngă cu adevărată durere la moartea lui. RETEGANUL, P. IV 35. + Refl. (Popular) A plînge, a se tîngui.. Spune-i tu măicuţei mele Pîne să nu mai fră- mînte, După min’sănu se cînte. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 172. CÎNTĂR, cîntare, s. n. 1. Instrument (avînd ca parte principală un resort, o pîrghie sau un sistem de pîrghii) care serveşte la stabilirea greutăţii unui obiect, prin comparaţie cu o greutate-tip. V. balanţă, terezie. Ce-i mai mic decît oul Şi ţine cit şi boul? (Cîntarul). GOROVEI, C. 60. <£> F i g. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntari. EMINESCU, O. I 134. -if- Expr. A trage la CÎntar = a cîntări (mult), a avea greutate (mare); fig. a avea importanţă, a conta. Recolta fusese mare, grîul trăgea greu la cîntar. V. ROM. noiembrie 1953, 207. Al buzdugan Care-mi trage la cîntar.. . Peste cinci mii de ocale. TEODORESCU, P. P. 580. 4- Cîntărire. înşalâ la cîntar. Dă lipsă la cîntar. 2. (învechit) Unitate pentru măsurarea greutăţilor, echivalentă cu 50 de kilograme. Cîntare de grîu, de miere, de ceară, de tămîie. ODOBESCU, S. II 13. CÎNTĂRE, (II) cîntări, s. f. I. Acţiunea de a cînta şi rezultatul ei; cîntat. II. 1. Cîntec ; muzică. S-ascult cîntarea asta Cum picură domoală, Şi capul greu de gînduri Să-l culc la ma- ma-n poală• GOGA, P. 39. Prin largile lumi ale zărit Prind taina cea sfint-a cintării. COŞBUC, P. II 88. Şi tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare: Un vis ce îşi revarsă iubirea în popoare, Iar primăvara cerne un colb mărunt — 448 — CÎNTEC de floare. PAUN-PIî'iCIO, P. 93. S-a stins viaţa falnicei Veneţii, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. Nu voi mormînt bogat, Cintare şi flamuri. EMINESCU, O. I 221. ^ F i g. Ne e foame de frumuseţi, De cele limpezi, adevărate... De cîntări din ciocane, din pistoane şi seceri. DEŞLIU, G. 10. Sunet caracteristic scos de diverse animale şi insecte; (în special) ciripitul păsărilor. Nici pitpalacul, nici ciocîrlia şi nici prigoriile nu şi-au început cîntările. MIHALE, O. 474.^^Am ascultat din umbră cîntarea lor înaltă [a broaştelor]. TOPIRCEANU, B. 36. ^•Expr. Cîntarea cocoşilor = moment din timpul nopţii marcat prin strigătele repetate ale cocoşilor (după care se orientează, Ia ţară, oamenii, în lipsă de ceas). Gheor- ghiţă îi lăsă cuvînt că se duce în sat pînă pe la cîntarea întîia a cocoşilor. SADOVEANU, B. 102. 2. Compoziţie literară în versuri sau în proză, cu caracter de laudă. Cîntarea Romîniei [titlu]. RUSSO. CÎNTÂT s. n. Faptul de a cînta (cu vocea sau dintr-un instrument muzical); cîntare. O ţine într-un cîntat. Sunet (melodios sau nu) scos de unele păsări şi animale. Cintatul greierilor. «{> Expr. La (sau pe In sau Spre) ’CÎntatu! cocoşilor — (pe) la cîntarea cocoşilor, v. cîntare. Tîrziu de tot, spre cintatul cocoşilor de-abia, moş Ion Florea şi mama Catrina... se întinseră pe rogojina de pe prispă, ca să se odihnească. BUJOR, S. 48. La (sau pe Ia) cintatul de ziufi (sau al doilea) al cocoşilor = în zorii zilei. De la Udeşti la tîrg, ai de bătut cii piciorul cale de mai bine de două ceasuri, de aceea oamenii se scoală pe la cintatul de ziuă al cocoşilor. CAMILAR, N. II 305. CÎNTĂREĂLĂ s. f., (Rar) Cîntarire. Cîntăreală dreaptă. CÎNTAREŢ, -EĂŢĂj cîntăreţi, -eţe, s. m. şi f. -1. Persoană care cîntă din gură (sau, rar, 'dintr-un instrument muzical); artist care are această profesiune. Cintăreţ de operă, a Leon... neîntrecutul cîntăreţ din fluier — ■căzuse în cele dintîi zile ale războiului. CAMILAR, N. II 25. Cucoana Sanda şi. nevasta cîntăreţului ajutau Agatei. ,ARDE- LEANU, D. 205. <*>-Fig. (Despre păsări) Cîntăreaţa dulce-n grai, Cea numită «perla Cîntăreţilor din mai», Dulce va doini din nai. COŞBUC, P. I 301. Bate vîntul frunza-n dungă, Cîntăreţii mi-i alungă. EMINESCU, O. I 214. în poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună Ca s-asculte-o cîntăreaţa revenit ă-n primăvară. ALECSANDRI, P. A. 124. (Adjectival) îşi începeau viersul, încă sfios, nişte păsărele cîntăreţe. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 9/5. O cîntăreaţă privighitoare, De mică prinsă, sta la-nchisoare, ALEXAN- DRESCU, M. 343. 2. Poet. Cite puţin, cîntăreţii au băgat de seamă că nu-i ■ascultă nimeni şi au început să amuţească. Ntnnai Alec- sandri a urmat a crea cînd nu-l 'mai ascultau. GHEREA, ST. CR. III 24. Divinul cîntăreţ al Divinei Comedii. ODO» BESCU, S. III 34. CÎNTĂRÎ, cîntăresc, vb. IV. 1. T r a n z. A determina greutatea unui corp cu ajutorul cîntarului. Am clntărit len.nele. Refl. pas. Ne spuse că se vc da semnalul alergării îndată ce se vor cîntări concurenţii. .. -celor mai tişori li se pune plumb pe şa, pînă ce sînt toţi deopotrivă grei. NEGRUZZI, S. I 40. Iepele căre-s cu mînzi Fac cinci sute de florînzi (= fiorini), Iar de soi moldovenesc Cu galbini se cîntăresc. ALECSANDRI, P. P. 314. E X p r. A cîntări în mînă (sau în rnîini) = a aprecia greutatea unui corp, luîndu-1 în mînă. Căută Ileana sacul £ii ghemele, le numără, le cîntări-n mînă. RETEGANUL, P. I 55. A cîntări din ochi = a aprecia cu aproximaţie, din ochi, greutatea unui corp, sau ( f i g.) alte însuşiri. 2. Tranz. Fig. A aprecia, a judeca, a estima; a ■cumpăni, a chibzui. Te laşi îmbrîncit în situaţii pe care ar fi Jrebuit să le mai cercetezi, să le mai cîntăreşti. PAS, Z. 1293. Pînă mîne ai vreme să gîndeşti ce să spui şi ce nu. Cîntăreşte- le pe toate în minte şi grăieşte după conştiinţa ta. DEMETRIUS, V. 130. I-am cîntărit argumentele şi isteţimea. GALACTION, J. I 230. -0- Expr. A-şi cîntări (bine) vorbele = a-şi alege (cu grijă) vorbele. + (Cu privire la oameni) A studia, a cerceta (cu privirea). Acarul stătea pe gînduri şi se uita la Rizea cîntărindu-l din ochi. DUMITRIU, N. 99. Mă înţelesese. Mă cîntărea. DELAVRANCEA, H. T. 66. 3. Intranz. A avea o anumită greutate, a trage la cîntar. Peştele cîntărea 3 kg. + F i g. A avea valoare (mare), a valora, a preţui. Aprecierea profesorului cîntăreşte greu. CÎNTĂRÎRE s. f. Acţiunea de a cîntări. Basculele servesc la cînlărirea greutăţilor mai mari de 25 de kilograme. CÎNTĂRÎT, -Ă, cîntăriţi, -te, adj. Cumpănit, chibzuit. Vorbe cîntărite. CÎNTĂTORI, cîntători, s. m. (învechit şi popular) 1. Cîntăreţ de profesie. Acele compuneri poetice ale norodului care s-au păstrat pe la cintătorii din sate... ODO- BESCU, S. III 261. 2. Poet. Tu, carea-i fost din pruncie al muzelor, favorit Şi ca strămoşească-avere geniul lrai moştenit, Cîntător al primăverii ce ai darul a plăcea. ALEXANDRESCU, P. 47. 3. (Popular) Cocoş. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntător. TEODORESCU, P. P. 439. Expr. (Pc) la (sau pînă în sau despre) cîntători = (pe) la cîntatul cocoşilor. Poate să fi fost pe la cîntători, cind urletele vijeliei începură a-şi scoborî glasul. HOGAŞ, M. N. 178. Lupta ţinu... pînă despre cîntători. ISPIRESCU, L. 254. Cînd fu. despre cîntători, Pin-a nu răsări zori... ALECSANDRI, P. P. 130. CÎNTĂTOR2, -OARE, cîntători, -oare, adj. (Despre oameni şi păsări) Care cîntu, care ştie să cînte; cîntăreţ. Pasăre cîntătoare. a Frunză verde lăcrimioară, Am avut o sorioară, Iubitoare, Cîntătoare, Născută la flori de soare. HODOŞ, P. P. 105. F i g. Era oraşul... O verde oază fermecată Cu repezi ape cîntătoare. MACEDONSKI, O. I 188. CÎNTEC, cîntece, s, n. 1. Şir armonios de sunete emise din gură sau dintr-un instrument muzical; cîntare, cînt. V. a r i e, melodie. Şi cîte cîntece şi lacrimi Nu duce valul călătorul! GOGA, P. 16. Eu mi-am făcut un cîntec Stînd singură-n iatac —Eu mi-am făcut un cîntec Şi n-aş fi vrut să-l fac. COŞBUC, P. I 59. Ivan... o ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. Doină, Doină, cîntic dulce! Cînd te-aud, nu m-aş mai duce. ALECSANDRI, P. P. 224. ^ F i g. Dornic buzele-i cerşesc — Şi sfielnice se-mbină într-un cîntec de lumină Tot mai plin, mai pămîntesc. TOMA, C. V. 143. Ciripitul păsărilor; zumzetul insectelor. De frunze şi de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiţi de voi. COŞBUC, P. I 90. în veşmînt de catifele, un bondar rotund în pîntec. Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. Miros, lumină şi un cîntec nesfirşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina şi casa. EMINESCU, N. 8. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume. ALECSANDRI, P. A. 126. Cîntecul lebedei = ultima operă sau manifestare de valoare a unui artist, muzician, scriitor ctc. (aluzie la credinţa anticilor că lebăda, înainte de moarte, cîntă foarte frumos). Expr. De cîntecul cucului = degeaba, zadarnic, de pomană; de florile mărului. 2. Compoziţie literară în versuri, însoţită (sau nu) de melodie. ■ Cîntec bătrînesc — baladă populară. Cîntec de dor — pdezie elegiacă populară. Cîntec de masă = cîntec care exprimă năzuinţele clasei muncitoare. Cîntec de lume = poezie de dragoste, însoţită de melodie. îl plimba cu dtnsul noaptea în butcă.. de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. CÎNTECEL — 449 — CIRCIUMĂ <$> E x p r. Povestea (sau vorba) cîntcculol = cum e vorba, cum se zice; vorba aceea. Maica... a ieşit afară să-ţi vadă harabagiul. Şi-apoi povestea cîntecului: las’că era de la Piatră de locul ei, dar era şi imhojorată Maica... că se despărieşte de socri. CREA.NGĂ, P. 114. Aşa merge cîntccnl = aşa merge vorba, aşa se spune. Âşa-i CÎH- tecul = asta e situaţia, asta este. A ii cu cintcc sau a-şi avea cintccul său = a avea istoria, tîlcul său. Chestia asta îşi are cîntecul ei. SADOVEANU, P. M. 17. — Variantă: (regional) cintic (RUSSO, O. 68) s. n. CÎNTECfiL, cîntecele, s. n. Diminutiv al lui c î n t e c. Dă-mi răgaz să citit un cintecel. ISPIRESCU, L. 338. Destule ctntecele făcui eu mai de mult, Ce fetele le ctntă. NEGRUZZI, S. II 219. Cintecel comic = monolog comic, satiric. V. canţonetă. — Variantă: (regional) cintic6I (ODOBESCU, S. III 10) s. n. CÎNTIC s. n. v. cintec. CÎNTICEL s. n. v. cintecel. CÎIt interj. 1. Onomatopee care imită croncănitul ciorii, cîrîitul găinii sau (mai rar) al altor păsări. Cloşca, cum l-au văzut, au început să strige: cirrrl clone! clonc! SBIERA, P. 292. Ai vrea d-ta să mă fac cuc, ş-apoi cir Corbule, dr moşule... spune cîte vrute, cite nevrute. ALECSANDRI, T. 241. 2. Strigăt cu carc se alungă păsările. Moşneagul se întoarce repezindu-se spre pui şi strigtnd tare: dr! cir! drl ŞEZ. II 58. <$>• (Adverbial sau substantivat, în e x p r.) Cir*mîr ■= (cu) ceartă, (cu) tocmeală, (cu) ciorovăială. De la tăbăcar izbutisem, cir-mîr, să-i storc, la plecare, doi poli. STANCU, D. 379. Ce să mai zică puiul? nu mai încăpea dr-mîr. CARAGIALE, O. II 219. A îace CÎr-mir =a face obiecţii, a găsi pretexte. Strtmbă-Lemne au început a face dr-mtr, ba una, ba alta, şi s-au trecut astă dată aşa. SBIERA, P. 82. Că-i cir, că*i mir, se eice cînd cineva se încurcă in explicaţii şovăielnice. Ce cauţi, măi, prin sat? — Că-i cir, că-i mtr... SADOVEANU, P. S. 62. Popa tot se codea: că-i dr, că-i mtr, in sfîrşit rămtne ca a doua zi să-mi dea banii. VLAHUŢĂ, la TDRG. — Pronunţat adesea (ca interjecţie) cu r prelungit. CtRĂ s. f. (în e x p r.) A so {inc de cîra cuiva = a stărui pe lîngă cineva, a depune insistenţe pentru a determina pe cineva să facă un lucru; a sta de capul cuiva. Sfatul împărăţiei... se tot ţinea de dra împăratului ca să se însoare. ISPIRESCU, L. 306. CÎRC interj. (Numai în e x p r.) A nu zice nici cîrc = n nu spune nici o vorbă, a tăcea chitic. Zmeul nu mai zise nici dre, închise ochii şi muri pe dată. POPESCU, B. I 102. Auzind noi ce ni se pregăteşte, ghiontitu-ne-am unul pe altul, chicotind înăduşit şi ca mai ba să zicem nici drc. CREANGĂ, A. 128. Acumi drăguţu, nu mai zice nid cîrc, căd i-a astupat gura pămtntul. ALECSANDRI, T. I 382. Ba cîrc, ba mîrc=ba un pretext, ba altul; cînd o obiecţie, cînd alta. Ba că soacra-i de vină, ba drc, ba mtrc... SEVAS- TOS, N. 317. (Mold.) Cît ai zice cîrc, Frangoleo = foarte repede, într-o clipă. Cum ieşi din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului, şi dt ai zice drc Frangoleo, ajungi în cotunu (= cătunul) Sătulei, unde-s casele boiereşti. ALECSANDRI, T. 606. CÎRCĂ s. f. (Numai în loc. a d v., în legătură cu verbele « n lua *, « a duce », «a ridica» etc.) în circă = în spate, în spinare. In fiecare dimineaţă, tata l-a luat pe frate-meu în etreă, l-a dus la şcoală. STANCU, D. 293. Ai fi zis că duce în circă jumătate din globul pămtntesc.. .Aşa de mare şi de rotund era ghebul din spatele ei! HOGAŞ, M. N. 79. Ia-mi-l binişor în circă şi du-te de-l culcă. CARAGIALE, O. III 75. Apoi trupul înghiţit, Plin de rane, otrăvit, El în drcă-l ridica. ALECSANDRI, P. P. 12. F i Un mtrlan aţi spus, domnule colonel? Dar mtrlattii aceştia sînt ţara însăşi Mirlanii aceştia duc în drcăgreutăţile... birurile... războiul. CAMILAR, N. I 351. CÎKCĂlAC, drcăieci, s. m. Animal din clasa miriapodelor, de culoare castanie, care trăieşte în locuri umede si întunecoase (Scolopendra dngulata); urechelniţă. In general şoaredi, moliile şi drcăiedi se folosesc singuri de acele rămăşiţe, adesea preţioase, ale culturii. ODOBESCU, S. I 334. CÎRCĂ1Î, drcălesc, vb. IV. Refl. (Despre alimente) A se perpeli. Puşcă alt cerb şi-l puse-n frigare să se frigă, dar de-abia apucă să se ctrcălească oleacă şi fură ad ortadi de la vinat. RETEGANUL, P. III 63. cîrcEie, drede, s. f. Piesă de lemn, uneori de fier, cu care se leagă tînjeala de proţap (cînd se înjugă patru boi). [Boii] ttrau între dtnşii tinjelele cu dreeie de fier, ce zăngăneau. HOGAŞ, DR. 284. în sfîrşit, facem noi ce facem şi sclipuim de cole o coasă ruptă, de id o dreeie de ttnjală, mai un vatrar cu belciug... şi pe după toacă şi pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. CÎRCEL, dren, s. m. 1. Contracţie bruscă şi involuntară a muşchilor, însoţiţi de obicei de senzaţii dureroase. Era înotător bun, trecea Oltul de cind ori dintr-o parte în alta. Se vede că i s-a pus un drcel [de s-a înecat]. BOGZA, C. O. 396. Zgirdt de etreeii de prin toate închdeturile, se ghemui sub plapomă, cu pumnii şi cu genunchii la gură. VLAHUŢĂ, O. A. I 100. Stngele se oprise in mine şi simţeam dreei în pidoare. RUSSO, O. 52. Apudndu-l circd la stomac, crezu că i s-a apropiat ceasul morţii. BĂLCESCU, O. II 63. 2. (Mai ales la pl.) Fire răsucite în spirală, care cresc pe tulpina unor plante şi cu ajutorul cărora planta se agaţă de corpurile din jurul ei. Viţele stăteau in aer, legate de arad cu zecile lor de dred. DUMITRIU, N. 249. Am coborit de cealaltă parte, printre rîndurile de viţă uscată, de unde pe alocuri se prindeau... de rămăşiţele aradlor, etreei sălbătăciţi. C. PETRESCU, S. 13. (în comparaţii şi metafore) [Holera] m-a frămintat şi m-a zgtrcit drcel; şi-mi ardea sufletul in mine de sete. CREANGĂ, A. 15. O veni ş-a mea drăguţă... Cu cosiţa tot drcel. JARNIK- BÎRSEANU, D. 393. CÎRCDIĂ s. f. v. circiumă. CÎRCDIAEEASA s. f. v. circiumăreasă. CÎRCIMABiŢĂ s. f. v. cîrciumărită. CÎIt CIOC Alt s. m. v. circlogar. CÎRClOG, dreioguri, s. n. (Regional, mai ales la pl.) Tertip, şiretlic, chichiţă, chiţibuş. Cunosc orice drdoguri şi orice coţcării De-mpridnaţi, purtate prin judecătorii. ALECSANDRI, T. 257. Omul ista umblă numai cu drdoguri. ŞEZ. XX 16. cîrciogAji, dreiogari, s. m. Om care caută cîrcio- guri, ceartă; cîrcotaş. (în forma drdocar) Hoţu de Pepelea ii drdocar de frunte. ALECSANDRI, T. 840. — Variante: cîrcineâr, corciogăr (CREANGĂ, A. 150) s. m. CÎRCIUMAB, drdumari, s. m. Persoana care ţine o circiumă. Doi ţărani se tocmeau de afară cu drdumarul voinic şi gras. REBREANU, R. I 93. Măi podar, Măi dreiumar, Trage podul, Să trec Oltul. TEODORESCU, P. P. 292. — Variantă: ctăcimfir (pronunţat crăd-mar) (NE- GRUZZI, S. II 233) s. m. CÎRCIUMĂ, drdumi, s. f. (Mai ales la ţară şi la periferia oraşelor; azi pe cale de dispariţie) Local (ţinînd de sectorul comerţului particular) unde se vînd şi se consumă băuturi alcoolice şi mîncăruri. Uşa drdumii se deschide şi Corpodatt vorbeşte din prag cuiva din drciumă. DAVIDOGLU, M. 9. Picături de ploaie îngheţată ca nişte 29 t CIRCIUMĂREASĂ — 450 - CÎRÎI sftrcuri de bice cădeau în vîrtejurile vintului... Lumea îngrozită fugea la adăpost prin ctrciumi şi cafenele. BART, E. 237. — Variantă: cîrcimă (pronunţat clrci-mă) (COŞBUC, P. I 175) s. f. CÎRCIUMĂREASĂ, cîrciumărese, s. f. 1. Nevastă de cîrciumar; femeie care ţine o circiumă. Îşi ia nevastă frumoasă Ş-o pune cîrciumăreasă. BIBICESCU, P. P. 181. 2. Plantă erbacee din familia compoeeelor,. cu flori mari, albe, galbene sau roşii (Zimiia elegans). In rond, ca-n horă, se-nvîrteau flori dese: Petunii albe şi cîrciumărese. D. BOTEZ, F. S. 56. — Variantă: cîrcimărcdsă (pronunţat cîrci-mă-) (TEODORESCU, P. P. 331) s. f. CÎRCIUMĂRÎ, circiumăresc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit şi popular) A ţine circiumă, a vinde şi a servi băuturi alcoolice într-o circiumă. Ziua Clrciumăreşte... Iar noaptea Măcelăreşte. TEODORESCU, P. P. 538. Vin cine vindea Şi-mi circiumărea? Chir a Chir alină TEODORESCU, P. P. 647. CÎRCIUMĂRÎT s. n. Faptul de a cîrciumfiri; ocupaţia cîrciumarului. CÎRCIUMĂRÎŢĂ, circiumăriţe, s. f. Cîrciumăreasă (1). — Variantă : cîrciniăriţă (pronunţat cîrci-mă-) (TEODORESCU, P. P. 331) s. f. cîrciumioără, cîrciumioare, s. f. Diminutiv al lui circiumă. Merse toată ziua întinsă pe drum şi seara ajunse la o circiumioară. POPESCU, B. III 90. Din cîr- ciume-n cîrciumioare, Să-ncerce vinul de-i tare. TEODORESCU, P. P. 545. — Pronunţat: -mioa-. CÎRCÎÎ, pers. 3 ' cîrcîie, vb. IV. Intranz. (Despre păsări) A emite sunete caracteristice. Umblam pe cărările umede, printre ramuri împletite, stirnind sturzi cu zbor , tăcut şi mierle care fî/fîiau cîrcîind spăriate. SADOVEANU, O. III 319. Găina care cîrcîie seara dimineaţa nu face ou. ^ F i g. Tovarăşa cîrcîi speriată şi se făcu mică subt umărul lui. SADOVEANU, P. M. 196. CÎRCÎÎRE, cîrcîiri, s. f. Acţiunea de a cîrcîi şi rezultatul ei; sunet scos de unele păsări. Auzi cîrcîiri de spaimă şi bătăi de aripi în poiată. SADOVEANU, Z. C. 43. Erau fanfare [formate de cîntatul cocoşilor]... ce vesteau răsărirea pe curînd a soarelui şi în care se amestecau cîrcîiri de găini gîlcevitoare. MACEDONSKI, O. III 47. CÎRCNl vb. IV v. crîcni. CÎRCOTÂŞ, -Ă, cîrcotaşi, -e, adj. Care caută ceartă, căruia îi place gîlceava, care e veşnic nemulţumit. Nu se vor tocmi la boierii... care-s răi, cîrcotaşi. CAMILAR, N. II 387. îl avea plătit cu amil... slugoi cu domnul Costache şi cîrcotaş cu oamenii ceilalţi. PAS, Z. 1 151. Prin urmare, aşa mă purta, în gîndul şi în sufletul lui: saltimbanc şi cîrcotaş. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 273. OÎRCOTĂ, cîrcote, s. f. Neînţelegere, ceartă, pricină, gîlceava. Cîrcote şi... răutăţi iscodesc femeile vecinilor. SADOVEANU, D. P. 117. Cîştigase [boierul]... cu cîrcota şi cu mita vechea judecată ce avea cu dîrjii moşneni de la Toroipanu. M. I CARAGIALE, C. 90. în ţara de jos, tihnă. Negoţul se petrece fără cîrcota. DELAVRANCEA, A. 22. ^ Expr. A intra (sau a se băşa) in oîrcotă (cu cincvn) — a ajunge la ceartă, a se certa (cu cineva). Ce făcuşi, jupîne, de intraşi în cîrcotă cu boierii? PAS, Z. III 186. Ce sînt duşmanii dumitale?... N-or fi boieri?... Că de! drept să-ţi spun, cu boierii în cîrcotă nu mă bag, CARAGIALE, O. III 41. CÎBCOTÎ, cîrcotesc, vb. IV. Intranz. A umbla cu cîrcota, a se certa, a se sfădi. CÎRCSERDĂR, circserdari, s. m. (Turcism învechit) Căpitan de jandarmerie turcă; comandantul unei potere. Caragea pierduse doi circserdari. GHICA, S. 289. ClRD, cîrduri, s. n. 1. Grup mare de animale (v. turmă, cireadă) sau de păsări (v. stol) de acelaşi fel, care umblă împreună. [Lotca] era subţire, smolită şi, cum zbura, parcă era o raţă sălbatică negricioasă, rătăcită de cîrd. DUMITRIU, N. 289. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie. PREDA, î. 143. Deasupra cerul e ca sineala şi-n văzduhul luminos răsar din vreme în vreme cîrduri de cocoare. SADOVEANU, O. II 208. Un cîrd de porumbei se rotea pe aproape, dispărînd spre hambare. DUNĂREANU, N. 14. Nu mai sînt pe luncă flori, Văilc-s deşarte, — Ţipă cîrduri de cocori, Pribegind departel IOSIF, V. 73. 2. Ceată de oameni (adunaţi Ia întîmplare sau mergînd în dezordine); grup. Pe la cîntatul cocoşilor de ziuă, femeile in cîrduri de cîte trei-patru trecuseră de mult apa Sucevei. CAMILAR, N. II 80. Lingă drumuri, pe haturi, prin miriştile tocite, se văd cîrduri de copii. SP. POPESCU, M. G. 41. In curtea Unei case mari roiesc Cîrduri de copii zburdalnici... VLAHUŢĂ, O. A. 181. Expr. A se pune (sau a intra) în cîrd (cu cineva) = a se asocia, a se întovărăşi (cu cineva). Văzînd bietul popă că s-a pus în cird cu nebunii, începe s-o întoarcă la şurub. CREANGĂ, A. 95. (în comparaţii şi metafore) Femeile... strinse cîrd... se dădură la o parte. CAMILAR, N. I 339. Fetele stau cird pe punte ziua toată. COŞBUC, P. I 172. Ce vă ţineţi cird Şi intraţi aşa cintind? TEODORESCU, P. P. 129. 3. Mulţime, grămadă, şir (de ani, de zile, de vreme). De atunci a trecut un cird de vreme. Loc. a d v. De la (sau de) un cîrd de vreme = de la o vreme încoace, de un timp încoace. De un cîrd de ani = de mai mulţi ani. De un cird de ani, aproape in fiecare vară mă retrag in paşnicile singurătăţi de la ţară. DEMETRESCU, O. 147. CÎRDĂŞÎE s. f. v. cărdăşie. cîrdlş<5r, cîrdişoare, s. n. Diminutiv al lui c î r d. Venea Mitrea argatul cu cirdişorul de oi şi cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. CÎRDUÎ, cirduiesc, vb. IV. T r a n z. (Cu privire la păsări sau la animale, rar la oameni) A aduna în cîrd. Bacii cirduiesc turmele. CAMILAR, T. 154. Abia afară îşi căpătă din nou tot curajul şi prinse a drdui oamenii. CAMILAR, N. II 299. Refl. Turmele se cîrduiau prin poiene. CAMILAR, T. 174. — Variantă: încîrdui (SANDU-ALDEA, U. P. 212) vb. IV. CÎRÎI, drîi, vb. IV. 1. Intranz. (Despre păsări, mai ales despre ciori şi găini) A scoate sunete scurte şi guturale, caracteristice. V. croncăni. Privi lung spre clopotniţa veche, unde ciorile ciriiau inspă\- mintate. CAMILAR, N. I 204. A urcat dealul', a trecut cimpul. Ploaie şi ceaţă. Nid ţipenie de om. Nici măcar dori care să croncănească, să ciriie. STANCU, D. 16. Stoluri de ciori, ciriind sălbatic, începură să se învăluie peste sat. AGÎRBICEANU, S. P. 30. O găină începe să ciriie. DUNĂREANU, CH. 119. Cloşca se tot duce ciriind. CONTEMPORANUL, III 261. ^ Re fi. (Rar) Se driiau, încă somnoroase, găinile popii. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 72. <$> (Neobişnuit) T r a n z. Tc-or cîrii şi cioarele, de tc-or auzi. ALECSANDRI, T. 1589. 2. Intrane. (Despre oameni) A vorbi cu un ton ascuţit şi strident, care trădează ostilitate. Ai pierdut mulţi bani! drîi Eleonora privind in gol. DUMITRIU, N. 128. 8. T r a n z. A cicăli (pe cineva), a se ţine de capul cuiva cu vorba. Lasă-mă dracului, nu mă mai drîi şi tu. SLAVICI, N. II 127. + Refl. reciproc. A se certa. Ţăranul legase vita slăbănoagă de gardul biseridi ¡i ClRtlAL - 451 - CÎRLIONŢA se cirîia cu dorobanţul. PAS, L. I 137. Lumea sta grămadă, ascultînd cum se clrliau unul pe altul trei inşi. GHICA, S. 502. ... ' — Prez. ind. şi: (rar) clriiesc. CÎRÎlAlĂ, cîriieli, s. f. 1. Sunet produs de diferite păsări (mai ales de ciori şi de găini). Cînd se zvoni de ziuă, din virful acestui paltin ie;i o cîriială crîncenă şi o pereche de corbi căzu aproape în carul lui Iordache, croncănind }i plesnind din aripi. GALACTION, O. I 287. 2. Cîrtire, ceartă. Cam cu cîriială, cam cu sila, fu nevoit să treacă. ISPIRESCU, L. 153. Ca să nu rămîie nici urmă de cîriială între noi. ISPIRESCU, la TDRG. cîrîie, cîrîie, s. f. (Rar) Dîră, dungă (de sudoare). Sudoarea curgea in cîrîie pe obrajii grăsulii. DELAVRANCEA, S. 45. CÎRÎÎT1 s. n. Acţiunea de a c î r î i; zgomotul produs prin această acţiune. In ierburile umede de la marginea poienii porne;te ciriitul înăbuşit al unui cristei. SADOVEANU, O. I 284. <$. F i g. Se aude un cirîit de automobil. CAMIL PETRESCU, T. II 79. CÎRÎÎT2, -A, cîriiîi, -te, adj. (Despre sunete, glas etc.) Ascuţit, strident (asemănător cu strigătul anumitor păsări). Am înţeles... răspunse el încet, cu un glas subţire, cîrîit. CAMILAR, N. I 173. cîrîitOr, -oAre, cîrîitori, -oare, adj. Care cîrîie. Păsări cîrîitoare. + (Substantivat, f.) Scîrţîitoare cu care se alungă păsările. Prin unele părţi, precum bunăoară prin Ardeal, gospodarii au un soi de aparate de lemn numite cîrîitori... ; acestea au mai multe spiţe, cari prin invirtirea roţii lovesc Intr-un clempuş înţepenit în fusul lor, producînd scîrlîierea care are de scop să sparie pasările. PAMFILE, A. R. 148. — Pronunţat: -ri-i-, CÎRJALÎU, cîrjalii, s. m. (învechit) Persoană fără teamă şi fără ruşine; hoţoman, tîlhar. Aşteaptă, cirjaliule, că eu iţi sînt popa de-acu. ALECSANDRI, T. 636. Să mă ameninţe el c-o vini in casa me... Hoţu, ieniceru, CÎrjaliu! ALECSANDRI, T. I 321. CÎRJĂ, cîrji, s. f. 1. Baston cu partea superioară bifurcată şi prevăzută cu o bară transversală, servind de sprijin oamenilor infirmi în timpul mersului. Proptit in cele două cîrji, Sender îşi zvirlea picioarele paralizate înainte, grăbind spre poartă. CAMILAR, N. I 87. Trecea in cîrjă sprijinit Pe uliţa pustie, Şi-n caterincă ostenit El invlrtea necontenit O veche melodie. IOSIF, PATR. 39. 2. Băţ puţin încovoiat la partea de sus, care serveşte de sprijin la mers. V. baston. Se-ntoarseră unii spre alţii, să nu-l vadă pe Corcodel, care venea sprijinit în cîrjă: era galben ca ceara, cu ochii scurşi în fundul capului. CAMILAR, TEM. 260. Judecătorii rămîn uimiţi văzlnd pe moş Trifu păşind încet spre ei, răzămat in cîrja lui de alun. BUJOR, S. 146. 8. (învechit) Baston care serveşte ca simbol al puterii. Pe-un jilţ tăiat în stîncă stă ţapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. — PI. şi: cirje (SAHIA, N. 16, ALECSANDRI, P. P. 151). CÎR.TOAlE, cîrjoaie, s. f. (Rar) Cotitură a unui drum; serpentină. Cătră amiază au prins a pogorî pe un drumeag Ce se strecura în cîrjoaie pe subt muncele. SADOVEANU, N. P. 22. CÎRLAN, cîrlani, s. m. 1. Miel (mai rar ied) care a fost înţărcat. Toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cîrlani. CREANGĂ, A. 13. Pun cinci cîrlani rămăşag. NEGRUZZI, S. III 13. Pleacă Costea la Galaţi Să ia sare La mioare Şi bolovani La cîrlani. ALECSANDRI, P. P. 54. 2. (Munt.) Mînz sau cal tîn&r pînă la 3 ani. A intrat noaptea în coşar, a dezlegat cîrlanul de la iesle, l-a scos afară din curte de căpăstru, a sărit pe el şi p-aci ţi-e drumul. STANCU, D. 253. Călăraşul, cînd o ajunse, îşi domoli cîrlanul. MACEDONSKI, O. III 68. CÎRLĂlCR, -OARĂ, cîrlăiori, -oare, s. m. şi f. (Munt.) Diminutiv al lui cîrlan (2); mînz sau mînză (pînă la 3 ani). Iorgu Iorgovan, Fecior de mocan, Pe cal, pe cîrlan, Cirlăior d-un an. ŞEZ. I 113. Cîrlăioară brează Pe munte nechează (Suveica). ŞEZ. VII 124. CÎRLĂNAŞ, cîrlănaşi, s. m. Diminutiv al Iui c î r 1 a n. 1. v. cîrlan (1). Cîrlănaş de la Ispas, Tinerel, rotund şi gras. ALECSANDRI, P. P. 87. 2. (Munt.) v. cîrlan (2). Mînzul... crescuse de se făcuse un cîrlănaş zburdalnic. ISPIRESCU, L. 161. CÎRLÎG, cîrlige, s. n. 1. Piesă de metal îndoită la un capăt, de care se prinde sau se atîrnă un obiect. Cîte fele cu pieptare, Toate-s strîmbe de spinare, Ca cîrligul la căldare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 430. Expr. A sc lacc cîrlig = a se strînge, a se ghemui, a se încovoia. Moartea... se uscase de se făcuse cîrlig in chichiţă. ISPIRESCU, L. 10. 2. Prăjină adusă la un capăt, formînd un unghi ascuţit, care serveşte Ia scoaterea apei din fîntînă.. Iacă... stau pe la fintină, Dă-mi cîrligull COŞBUC, P. I 239. Umblam din mînă-n mînă Ca cîrligul la fintină. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 158. «$> F i g. Nu-i scoţi vorba nici cu cîrligul. POP. 3. Parte a undiţei, legată la capătul sforii şi compusă dintr-o mică piesă îndoită, avînd vîrful întors ca la săgeată, pentru a se putea înfige în gura peştelui. Mi-am pregătit cu grijă cîrlige nouă. SADOVEANU, N. F. 57. [Marinarul] îşi urcă din nou frînghiile cu cîrlige în spate şi plecă. SAHIA, U.R.S.S. 124. 4. încuietoare Ia uşă, Ia poartă etc., în formă de bară subţire ori cui lung fixat la un capăt, iar la celălalt încovoiat pentru a se putea prinde într-un ochi de metal, într-un belciug etc. Pleca îmbufnat, după ce încerca bine cîrligul de la poartă. PAS, Z. I 174. îşi puse cîrligul la uşa tinzii şi plecă prin vecini, să-şi astîmpere amarul şi să-şi mai răcorească inima. VLAHUŢĂ, O. A. I 96. 5. Andrea. Şi bătrîna înşira ochiurile pe cîrlige, da din cap şi vorbea. DELAVRANCEA, la TDRG. C. Unealtă compusă din două piese mici de lemn, îmbinate cu un arc, servind la fixarea rufelor cînd se pun la uscat pe frînghie. 7. (Rar) Mlădiţă de viţă de vie, butaş; cîrcel de vi|S. Moş Talpă-Lată ii zgîrcit ca un cirlig de vie. ALECSANDRI, T. 615. Pămîntul... se pregăteşte... făcind în el gropi in care se pun drligele. I. IONESCU, P. 245. CÎRLIGĂŞ, cîrligaşe, s. n. Diminutiv al lui c î r- 1 i g (1); cîrligel. (F i g.) Ochii ii luceau ca-nlr-o uşoară ceaţă în dosul genelor lungi şi răsfrinte în cîrligaşe. SADOVEANU, B. 77. CÎRLIGĂT, -Ă adj. v. incîrlignt. CÎRLIGEL, drligele, s. n. Cîrligaş. Şi atunci ne vom sui Şi din pod vom coborî Slănina din drligele Şi-om tăia-o bucăţele. MARIAN, S. 185. CÎRLlOîTJ, cîrlionţi, s. m. Şuviţă de păr încreţită în spirală, în formă de inel; buclâ, zuluf. Eru foarte frumoasă, cu părul negru străludtor strîns numai drlionfi împrejurul capului. DUMITRIU, B. F. 144. Cirlionţii blonzi, fini, care ti tivesc ca o umbră ceafa rotundă. VLAHUŢĂ, la TDRG. — Pronunţat: -li-onţ. CÎRLIONŢA, drlionţez, vb. I. T r a n z. A face cîr- lionţi sau zulufi; a încreţi părul în inele. V. ondula, bucla. — Pronunţat: -li-on-, — Variantă: încîrllonţfi vb. I. CÎRLIONŢAT — 452 — CÎRNĂCIOR CÎRIjIOKŢAT, -A, cirlionţaţi, -te, adj. (Despre păr) Făcut cîrlionţi; în zulufi, buclat. Avea dinţii strălucitori de albi şi... părul scurt, cîrlionţat. DUMITRIU, N. 235. Doi copilaşi cu chica ciuf, cîrlionîată. DELAVRANCEA, S. 40. — Pronunţat: -li-on-. CÎRMÂCI, cirmaci, s. m. 1. Persoană care manevrează cîrma unui vas plutitor; pilot. 2. F i g. (învechit) Persoană care conduce; cîrmuitor, guvernator. Mai multe daruri trebui un bun cirmaci să , aibă. NEGRUZZr, S. II 192. CÎEMĂ, ctrme, s. f. 1. Piesă care serveşte la menţinerea sau schimbarea direcţiei de mers a unei nave, a unei plute sau a unui aparat de zbor. îi plăcea şi meseria. Parcă nu conducea; parcă stătea la cirma unei corăbii care înainta uşor, ca in vis, pe oglinda liniştită a apelor mării. MIHALE, O. 198. La cirmă, un ofiţer şi un caporal şedeau gravi, finind cu mare atenţie pe genunchi nişte cutii de lemn. BART, E. 132. La cirma plutei sta Copila zimbi- toare. COŞBUC, P. I 186. Ai putea să lepezi cîrma şi lopeţile să lepezi. După propria lor voie să ne dtică unde repezi. EMINESCU, O. I 155. -if- (Poetic) Pe marea vieţii, cind te duce vintul, Fie-ţi cirmă cugetarea de ţi-e pinză simţimintul. DAVILA, V. V. 143. 2. F i g. Conducere, cîrmuire, guvernare. Venirea la cirma ţării a clasei muncitoare in alianţă cu ţărănimea muncitoare a ridicat patriotismul oamenilor muncii din ţara noastră pe o treaptă superioară. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 235, 3/5. CÎRMEAJjA, cirmeli, s. f. 1. întorsătură, cotitură, cîrmuire. Rivdunica... zboară foarte repede... făcind fel de fel de întorsături şi de cirmeli. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. 2. F i g. Abatere de la cele hotărîte, şovăire, codeală, încercare de refuz. Voinicul... se înfăţişă înaintea împăratului, ii dete inelul şi acesta recunoscîndu-l, nu mai avu loc de cirmeală şi-şi aduse fata... şi o logodi cu Făt- Frumos. POPESCU, B. I 27. CÎRMÎ, cirmesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (De obicei ! urmat de determinări introduse prin prep. «spre », « Ia », «către» etc., arătînd direcţia) A coti, a (se) întoarce (părăsind drumul drept). Trăsurile cînniseră spre conac^ alergînd, de data aceasta, peste cîmpuri. PAS, L. I 32. îl văzui cîrmind la dreapta. SANDU-ALDEA, U. P. 73. Radu cunoscu... semnele bătrîmdui... pe care-l lăsase la maL El cîrmi într-acolo... grăbind lopătarea. ODOBESCU, S. I 145. 2. (Rar) F i g. A se abate de la cele spuse, a căuta motive pentru a nu-şi mai îndeplini făgăduiala; a se codi, a şovăi, a ezita. IordacJie înţelese că nu mai este de cîrmit şi plăti. GALACTION, O. I 288. Ar fi voit s-o cînnsască împăratul, spre a ntt-i da fata de soţie. ISPIRESCU, L. 53. cîrmîre, ctrmiri, s. f. Acţiunea de a cîrmi; întorsătură,, cotitură, cîrmeală. La o cîrmire a vieţii simţurile, unul cite unul, încep să se întunece. DELAVRANCEA, A. 79. CÎBMlŞ s. n. (Popular) Cîrmuire, cotire. Aici nu e-n Bucureşti, Cu cai să te fuduleşti; Aici sintem la hăţiş, La hăţiş de cărpeniş. Nu mai' e loc de cîrmiş! TEODORESCU, P. P. 507. CÎRMÎZ (1, 2) s. m., (3) s. n. (Popular) 1. Plantă erbacee cu rădăcina foarte groasă, cu flori mici albe- roz, ale cărei fructe, în formă de bobiţe roşii sau negre, servesc drept colorant (Phytolacca decandra) ; rumeioară. 2. (învechit) Insectă parazită care trăieşte pe o specie de stejar şi din ale cărei gogoşi rotunde se extrage o vopsea roşie; coşenilS. 3. Materie colorantă roşie obţinută din bobiţele plantei descrise mai sus, sau din coşenilă; carmin. E-e-e... spuse Cocor an ridicindu-se. Ian arată-ţi mlnile, cucoană cu ce drept mănînci mămăligă pe lumea asta? Arată-ţi mînile... văd că ţi-ai băgat unghiile in cîrmiz, ţi le-ai boit. CAMILAR, TEM. 267. <0- (Adjectival) Gidea şterse repede fierul cu postav cîrmiz şi-i cercetă de-aproape ascuţişul. EADOVEANU, Z. C. 174. — Variantă: (8) CÎrmiiz (VLAHUŢĂ, n. 147) 8. n. CÎRMÎZ fU, -ÎE, cirmtzii, adj. (Popular) Roşu-închis; carmin. — Variantă: cîrmuziu, -ic (VLAHUŢĂ, O. A. I 135) adj. CÎRîIOA.TĂ, cirmoji, s. f. (Regional, mai ales la pl.) Resturi, firimituri (de mîncare). S-au fost pus amîndoi la masă şi au ospătat. Cind la urmă le-au rămas vro citeva cirmoji. SBIERA, P. 170. + Coajă de pîine, de mămăligă, de mălai, uscată. Te-oi milui c-o ctrmoajă de mălai, Făcută de şapte ai (= ani). ŞEZ. V 58. CÎRMUl, ctrmuicsc, vb. IV. Trane. A conduce, a guverna, a administra. Eşti in stare a cîrmui şi pe alţii. CREANGĂ, P. 185. Refl. Dreptul de a-şi alege voievozi şi de a se cîrmui independent, după legile lor. BĂLCESCU, O. II 13. + (Concretizat, cu privire la un vas plutitor) A conduce, a dirija cu ajutorul cîrmei, a cîrmi. Toader pluta-şi cirmuieşte. La TDRG. CÎRMOÎRE, cirmuiri, s. f. Acţiunea de a cîrmui. 1. Conducere, administrare, guvernare. Asupra cir- muirii împărăţiei n-am nimic să-ţi zic. ISPIRESCU, L. 41. împăratul voieşte a da cirmuirea Ardealului lui Basta. BĂLCESCU, O. II 270. 2. (Concretizat) Organ de conducere, guvern, stă- pînire. Silise cîrmuirea pe şcolarii din ţară să poarte opinci. PAS, Z. I 112. CÎRMUITGR, -OÂBE, cirmuitori, -oare, s. m. şi f. Persoană, care conduce, administrează, poartă grijă de bunul mers al unei instituţii, al unei gospodării etc.; persoană care guvernează un stat. [Fata cea mai mică] era cheia casei, ea era cîrmuitoarea gospodăriei, nimic nu scăpa ochilor ei. POPESCU, B. I 51. — Pronunţat: -mti-i-, CÎRMIÎZ s. n. v. cînriîz. CÎRSIUZÎU, -ÎE adj. v. cîrmîziu. CÎRN, -A, cirni, -e, adj. 1. (Despre nas sau, mai rar, despre bot) Mic, scurt, ridicat puţin în sus. Bătrina strimbă din nasul cîrn, DUMITRIU, N. 163. Virtosul « buldog » cu botul cîrn şi turtit. ODOBESCU, S. III 149. + (Despre oameni) Cu nasul mic, scurt, ridicat puţin în sus. Pruncul e cîrn, negricios. STANCU, D. 176. «0- (Substantivat) Cirnul îmi ia totdeauna muşteriii. CAMILAR, N. II 321. 2. (Rar) Cu nasul tăiat. îl găseşte... cîrn, fără nas şi fără urechi. ŞEZ. II 156. 3. (Despre obiecte) Cu vîrful strîmbat sau adus (în sus); p. e x t. strîmb. Iar o babă bătrină, C-o seceră cirnă, Cu dreapta trăgea, Cu stingă polog făcea. PĂSCU- LESCU, L. P. 20. CÎRNÂT, cirnaţi, s. m. Produs alimentar constînd din umplutură de carne tocată şi preparată în mod special, pusă într-un înveliş făcut din intestine de porc sau dintr-o membrană artificială. Cirnaţi fripţi la grătar. — Variantă: cîrnâţ s. m. CÎIîNĂŢ s. m. v. cîrnat. CÎRNĂCIOR, cîrnăciori, s." m. Diminutiv al _ lui cîrnat. Cirnăciori fripţi. + (La pl.) Crenvurşti. O pereche de cîrnăciori cu hrean. CÎRNĂŢAR — 453 — CÎRPI CÎRNAţĂE, drnăţari, s. m. (Rar) Persoană care prepară (sau vinde) cîrnaţi şi alte mezeluri. cîrnăţâreAsA, ctmăţărese, s. f. (Rar) Femeie care prepară (sau vinde) cîrnaţi şi alte mezeluri. CÎRNĂŢĂRÎE s. f. Cîrnaţi mulţi şi de tot felul. + Magazin de mezeluri. cîrneleăgă, cîrnelegi, s. f. (în religia ortodoxă) Perioadă înainte de postul paştelui, în timpul căreia se permite credincioşilor să mănînce carne miercurea şi vinerea. Intr-o duminică, prin cirneleagă, a venit tatăl mamei. CREANGĂ, A. 18. CÎRNÎ, cirnesc, vb. IV. 1. Tranz. (în expr.) îţi cîrncştc nasul din loc = miroase urît. Se duse... la spiţerie şi se aproviziona cu... un praf care... iţi cir- neşte nasul din loc. HOGAŞ, H. 73. A-şi cîrni nasul sau (intranz.) a cîrni din nas = a manifesta o neplăcere, o nemulţumire, un dezgust etc.; a strîmba din nas. Mlnecuţă şi-a cirnit iar nasul. SADOVEANU, P. M. 12. Căpitanul Gogolea a oftat ş-a cirnit din nas. SADOVEANU, F. J. 574. 2. Tranz. (Prin confuzie cu c î r m i) A abate, a duce, a conduce pe alt drum, a întoarce. Apucă iepele de dirlog şi ctrneşte căruţa şi-o Urăşte cum poate pină in poiană. CREANGĂ, P. 129. Am cirnit oiştea spre mal. ALECSANDRI, T. 15. <$■ Intra ne. Cirnii la stingă şi scoborîi in umbra adîncă a unei tinere lunci de arini. HOGAŞ, M. N. 58. + (Rar) A se îndrepta spre... Se sui pe o trăsură, ctrnind spre un oraş învecinat. ŞEZ. V 79. 8. Intranz. Fig. A căuta pretexte pentru a nu face ceva, a se codi. Părinţii cam ctrnea dintru început şi nu voia să facă moarte de om pentru dînsa. SBIERA, P. 140. Dac-o văzut că n-are încătro cirni, a spus. ŞEZ. IV 200. CÎRNÎŞ, cîrnişuri, s. n. (Regional) întoarcere, cîrmiş. Iar ciobanul se-ndrepta Către munţi şi mi-l purta Pe cărări şi pe potici, Ce-s călcate de voinici, Prin hăţiş, prin căr- piniş, Unde nu-i loc de clrniş. ALECSANDRI, P. P. 208. CÎRNÎT, cîrnituri, s. n. Tăiere a vîrfurilor lăstarilor tineri purtători de rod (la viţa de vie şi la bumbac) pentru a favoriza creşterea fructelor. V. ciupit. Lucrările de întreţinere a culturilor de bumbac... in perioada de fructificare, ciupitul şi cirnitul.. .SCÎNTEIA, 1953, nr. 2655. ■+• Ruperea inflorescenţei de la planta de tutun, pentru a se obţine o recoltă de frunze mai mare şi mai bună. CÎRNOSÎ, cîrnosesc, vb. IV. Tranz. (Rar) 1. A sfîşia, a face bucăţi. De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa, halal să-mi fie! Ştiu că i-aş cirnosi şi i-aş jumuli. CREANGĂ, P. 21. 2. (în industria tăbăcăriei) A prepara o piele, cură- ţind-o de carne. (Refl. pa s.) [Pieile] se cîrnosesc, adecă se curăţă de toată carnea ce a putut răminea pre dinsele la jupuitul vitei. I. IONESCU, M. 698. CÎRNtJŢ, -Ă, cirnuţi, -e, adj. Diminutiv al lui c î r n. Surioara lui cea cam satrtuţă, cam cîrnuţă, cam buzăţică... HOGAŞ, DR. II 51. CÎRPACI, cîrpaciy S. m. 1. Meseriaş care peticeşte, care repară încălţăminte, haine etc. Faţă de ceilalţi tractorişti, el era ceea ce este un cîrpaci pe lingă un cizmar. MIHALE, O. 168. Cobzarul a fost crescut de moş Ioniţă, ctrpaciul, în coliba de pe maidan. PAS, Z. I 196. Un om minunat cum era cirpaciul din casa de seînduri... G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 12. Un cîrpaci de cizme... aci-n piaţă sta. PANN, P. V. I 30. 2. Meseriaş prost, care lucrează rău. Tot zidar. Cîrpaci insă in meserie. PAS, Z. I 100. Mi-ai pus piele scoaptă, cSrpaciule, zise Mogorogea înfuriat, CREANGĂ, A. 106. CÎRPĂ, cirpe, s. f. 1. Bucată de pînză sau de stofă veche; zdreanţă. Descopăr o cîrpă răsucită de culoare cărămizie sub gulerul soios al tunicii. SAHIA, N. 52. Din sul in sul acu descind, Val după val mă-mbie, Şi iată-mă că mă desprind... Nu. cirpă neagră, cum am fost, Ci marfă bună şi cu rost: Sînt coală de hîrtie. ANGHEL- IOSIF, C. M. I 70. -+■ Fig. (Adjectival) Moale. Iţi erau picioarele cîrpă şi te cuprinsese tristeţea şi ruşinea. PAS, Z. I 313. 2. Bucată de pînză sau de stofă (de obicei tivită, în formă dreptunghiulară etc.) folosită în diverse scopuri. Cîrpă de vase. c=j Prescurile făcute din făină albă sînt puse în cîrpă. SLAVICI, N. I 57. + Scutec. A spălat cîrpele şi a înfăşat apoi copilul. + (Rar) Basma, tulpan. O şuviţă măruntă ii scăpase de sub cîrpa neagră de pe cap. DUMI- TRIU, V. L. 14. CÎRPĂCEAIjÂ, cîrpăceli, s. f. (Rar) Acţiunea de a c î r p ă c i şi rezultatul ei. CÎRPĂCÎ, ctrpăcesc, vb. IV. Tranz. (Uneori în forma cîrpoci) A cîrpi prost, a petici. Intranz. Fig. (Construit cu prep. «la ») Vai! tot mai gîndeşti la anii'cind visam în academii Ascultînd pe vechii dascăli cirpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. — Variantă: cîrpoci vb. IV. CÎRPĂCÎE s. f. (Învechit) Meseria cîrpaciului (l).Taci, de cîrpăcia, cu al ei venit, Sînt sătul de dînsa, şi m-a-mbă- trînit. PANN, P. V. I 32. cîrpătOr, cirpătoare, s. n. (Popular) 1. Bucată de lemn dreptunghiulară sau rotundă pe care se răstoarnă mămăliga sau pe care se taie carnea, ceapa etc.; fund. Aduce pe un cirpător mămăliguţă fierbinte. RETEGANUL, P. III 83. + Scîndură sau masă pătrată, pe care se întinde aluatul. Coca din căpistere a fost întinsă pe cirpător. STANCU, D. 85. 2. Lopată de lemn cu care se pune şi se scoate pîinea din cuptor. Bîlea era un măgădău cu o faţă colţuroasă, pătrată, ca un cirpător de ţest. PREDA, î. 147. — Variantă: Cărpiit6r (PANN, P. V. I 53) s. n. CÎRPEĂLĂ, cirpeli, s. f. Reparaţie sumară, înnădi- tură; cîrpitură. Pină in primăvară s-a mulţumit numai cu o cîrpeală a acoperişului. POP. CÎRPET, cîrpeturi, s. n. (Cu sens colectiv) Obiecte de îmbrăcăminte uşoare, ieftine. Pe alţi trei cai a împărţit mălaiul, slănina afumată şi citeva cîrpeturi. GALACTION, O. I 293. CÎRPÎ, cîrpesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la un obiect de îmbrăcăminte rupt sau descusut) A petici, a repara, a coase. Omul... umbla cu mîinile în buzunarul unor pantaloni cu genunchii cirpiţi. DUMITRIU, N. 234. Plugarul, într-un cojoc cirpit, cu cuşmă împănată de răsu- flători, sta în car, lingă plugul lui de lemn. CAMILAR, TEM. 47. Ştii ce-am auzit?... Că-ţi cîrpeşti singur ciorapii. SEBASTIAN, T. 282. <$■ (Poetic). Voi, pierduţi în ginduri sînte, convorbeaţi cu idealuri; Noi cîrpim cerul cu stele, noi minjim marea cu valuri. EMINESCU, O. I 35. <$>■ (Cu privire la o persoană) Nevasta mă premeneşte, Mă spală şi mă cîrpeşte. TEODORESCU, P. P. 294. 2. Tranz. (Cu privire la obiecte sparte sau crăpate) A drege, a repara. Nu mai izbutea să cîrpească sticla de . lampă. CAMILAR, N. I S3. Se lipeau de ferestruici strimbe cîrpite cu hîrtie... se uitau lung-lung, la pruncii lăsaţi singuri. CAMILAR, N. I 67. în căsuţa babei tot mai lucea o lumină roşiatică prin geamurile cîrpite cu hîrtie. DUNA- UEANU, N. 22. <$> F i g. Nu ţi-ai prăsit un ^ ban, să-ţi poţi cîrpi o nevoie la o vreme grea. VLAHUŢĂ, N. 129. Giudecă tu singură, Măriuco, dacă-mi mai este iertat a hrăni visuri de căsătorie... A zice lumea că m-am CÎRPIRE - 454 - CÎŞTIGA uitat la banii tăi. pentru ca să-mi cirpesc sărăcia. ALECSANDRI, T. 1579. <£• Expr. A-ţi cîrpi viaţa (sau traiul) = a trăi greu. Vatra in jurul căreia şi-au cirpit zi cu zi traiul, îndrugînd povesti si basme. DELAVRANCEA, S. 203. Cu ocliii cîrpifi do somn <=> nemaiputîndu-şi fine ochii deschişi de somn. Copiii, cu ochii cîrpiţi de somn, se duceau la culcare. PAS, Z. IV 28. Ea se sfiejte să-i iasă înainte, cu ochii cîrpiţi de somn. VLAHUŢĂ, O. A. IH 125. 8. Tranz. (Cu privire la oameni) A lovi, a bate. Şi tu ii mai dai si dreptate, in loc s-o ctrpesti. DUMITRIU, B. F. 41. Grădinarul voind să-l cirpească, fu oprit de fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 152. > Fig. (Determinat prin « o palmă ») A trage, a da (cuiva) o palmă. S-a apropiat de Miai si i-o cirpit o palmă peste urechi. PREDA, î. 122. 4. Tran z. Fig. A născoci, a inventa. Ajunge în sat la frate-său, si pe loc cirpeşte o minciună, care se potrivea ca nuca in părete. CREANGĂ, P. 47. 5. Refl. Fig. A se ajuta, a-şi împlini lipsurile, a se alege cu ceva. CÎRPÎRE, cîrpiri, s. f. Acţiunea de a cîrpi. CÎRPÎT s. n. Cîrpire. Cirpitul cămăşilor. CÎRPITÎJItĂ, cîrpituri, s. f. 1. Reparaţie, cîrpeală; petec. Intră un moşneag îmbrăcat într-un pieptar vechi, numai cîrpituri. CAMILAR, N. I 204. Un cîrpaci de cizme... şi nevasta-i... Aşteptau să vie niscai vechituri Şi să ia parale după cîrpituri. PANN, P. V. 1 31. *4* Obiect de îmbrăcăminte rupt şi reparat. 2. Fig. Născocire, minciună. Auzind fata Duminicii cîrpiturile lui Strimbă-Lemne şi Sfarmă-Piatră... au zis că toate cîte le spun ei nu-s' adevărate. SBIERA, P. 88. CÎRPOCI vb. IV v. cîrpaci. CÎRFUŞO ĂRĂ, cirpuşoare, s. f. Diminutiv al lui cîrpă; basma care se poartă pe cap. El mă ia de cîrpuşoară Şi mă dă pe uşă-afară. JARNIK-BIRSEANU, D. 462. CÎESTfil s. m. v. cristci. CÎRTEÂLĂ, cirteli, s. f. Faptul de a cîrti; manifestare de nemulţumire, protest, murmur; critică. Lu- ciliti... biciuia şi dărîma tot ce i se părea vrednic de cîr- teală şi de dojană în religia, în politica, în instiUiţiunile şi în năravurile ţării sale. ODOBESCU, S. I 47. — PI. şi: cîrtele (SBIERA, P. 252). CÎRTÎ, cirtesc, vb. IV. Intranz. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « de », « împotriva », « contra », « asupra », « pentru * etc.) A-şi exprima nemulţumirea prin murmur sau critici, a se plînge, a protesta, a dezaproba. Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cirtea — nimic nu dorea. VLAHUŢĂ, O. A. 139. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare şi să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. Începu a cîrti şi a se plînge. BĂLCESCU, O. II 218. - 2. Tranz. A certa, a mustra, a critica, a cicăli. Au început să-l cam cîrtească pentru daunele ce i-au făcut. SBIERA, P. 10. Dac-o întrebi, dac-o cîrteşti, Ea zice c-o bănuieşti. TEODORESCU, P. P. 345. CÎItTÎItE, cirtiri, s. f. Acţiunea dea cîrti; protest, murmur. Vaietele şi cîrtirile poporului... U înfiorară de frică. BĂLCESCU, O. II 62. CÎRTETGR, -OĂRE, cîrtitori, -oare, adj. Care cîrteştc, care se arată mereu nemulţumit, care protestează, bom- bfineşte necontenit. Unchiid lor tmbătrînise, de-abia mai umbla, veşnic cîrtitor si răutăcios. VLAHUŢĂ, O. A. III 144. Baba şi cu odorul de fiică-sa top cîrtitoare fi neţnulţămi- ţowre erau. CREANGĂ, P. 284. CÎRT1ŢĂ, cîrtiţe, s. f. Mic mamifer insectivor, cu ochi mici şi acoperiţi de o membrană; trăieşte în galeriile săpate de el sub pămînt (Talpa Europaea); sobol. Dar tu, călător prin lumea asta, ca să nu treci ca o cirtiţă, trebuie să deschizi bine ochii, să nu rătăceşti. BARANGA- MORARU, E. 17. Dă-n sînge lăurusca pală şi cirtiţa-şi face mormintul, S-adoarmă, cu venirea iernii, sub [ărîna din moşunoaie. ANGHEL, î. G. 15. De-a lungul zidurilor împrejmuitoare mergeau cărăruşe pe coasta dealului, curmate în cursul lor de muşunoaie de cîrtiţe. EMINESCU, N. 95. CÎŞ1 interj, v. liîş. CÎŞ2, -Ă, cîşi, -e, adj. (Regional) Care are o infirmitate la mînă sau căruia îi lipsesc unul sau mai multe degete; ciung. Ai să rămîi ciş de mîna dreaptă. HOGAŞ, DR. 268. CÎŞIŢĂ, cîşiţe, s. f. (Cu sens colectiv) Viermi foarte mici şi subţiri ca o scamă, cu cap negru şi corp gălbui, care se fac în brînza alterată. CÎŞLĂR, cîşlari, s. m. (învechit) Argat Ia o cîşlă (2), însărcinat cu adunarea produselor. Cişlarul (acela care strînge fruptul) este un alt romîn, tocmit cu 6 galbeni pe jumătate de an. I. IONESCU, D. 370. CÎŞLĂ, cîşle, s. f. 1. (învechit) Âşezămînt provizoriu (turcesc sau tătăresc). 2. (Regional) Aşezare de păstori, unde se mulg oile sau vacile; stînă. Dîndu-i voie să facă o cîşlă de vite, cu ■hotărît loc pentru păşunea vitelor. La TDRG. La toată cîşla sau odaie unde se strînge fruptul vacilor, trebuieşte a fi o pivniţă. La TDRG. CÎŞLEGI S. f. pl. Interval de timp în care creştinii mfinîncă de dulce, în care nu postesc. în cîşlegile de toamnă, după ctdesul viilor, s-a dus la acea nuntă. SADOVEANU, F. J. 12. Cind punea mama laptele la prins, eu, fie post, fie cîşlegi, de pe a doua zi şi începeam a linchi groşciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. Le-am adus [fetele] la Iaşi, drăguţele, ca să pitreacă cîşlegile. ALECSANDRI, T. I 120. CÎŞT s. n. v. cîşti. CÎŞTI, cîştiuri, s. n. (învechit) Sumă de bani repre- zentînd o parte (de obicei jumătate) din arenda unei moşii, plătibilă la date fixe. Căsătoria lui... ştirbise ceva din banii destinaţi unui cîşti apropiat. GALACTION, O. I 177. Am primit toate cîştiurile înainte pe 5 ani. ALECSANDRI, T. 1354. Ceilalţi au adus cîştiurile moşiilor. NEGRUZZI, S. I 87. — Pronunţat monosilabic.—Variantă: cîşt (CARA- GIALE, O. I 370) s. n. CÎŞTÎG, cîştîguri, s. n. Folos sau profit material (mai ales bănesc) variabil, izvorît de pe urma unei afaceri întîmplătoare sau a unei îndeletniciri permanente, de obicei cu caracter de speculă sau de exploatare (v. venit), uneori obţinut la un joc de noroc sau prin tragere Ia sorţi. Aleargă de dimineaţa pină noaptea ca un cîine, insă nu găseşte o posibilitate sigură de cîştig. SAHIA, N. 97. [Samsarii] tşi urmează Vorbirea ce-ntr-un singur cuvînt se însumează: Cîştigul. MACEDONSKI, O. I 45. Să nu aştepţi în deşert cîştiguri. ISPIRESCU, U. 23. Ca tovarăş, era părtaş la toate, şi la pagubă şi lă cîştig. CREANGĂ, P. 247. Numai banul îl vînează şi cîştigul fără muncă. EMINESCU, O. I 151. Expr. A îi în cîştig (asupra cuiTa) = a avea un avantaj (faţă de cineva). Eram in cîştig asupra lui Grigoriţă cu doi ardei. HOGAŞ, DR. 253. A avea cîştig de cauză = a obţine o victorie asupra cuiva, a triumfa. CÎŞTIGĂ, cîştig, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la bunuri materiale, mai ales la bani) A agonisi, a dobîndi, ClŞTIGARE - 455 — CIT a obţine (prin muncă sau prin speculaţii, prin exploatare, la jocuri de. noroc etc.). Se gindi totuşi că... ar putea să ciştige un ban. SAHIA, N. 99. Cind capăt o notă proastă... mă duc acolo şi stau cu undiţa. Ciştig dobindă cite un crap, dar mai cu seamă lepăd in apă spurcăciunile năcazului. SADOVEANU, N. F. 41. Tustrei feciorii babei umblau in cărăuşie şi ctştigau mulţi bani. CREANGĂ, P. 4. ■iţ>- F i g. Doi copii ciştigase cu el mama. STANCU, D; 5. A b s o I. Spuse şi el încet, cu buzele arse: « Tata ctştigă *. SAHIA, N. 106. <$>• (Cu privire la noţiuni abstracte) A ciştiga experienţă, a Lămurind pe oamenii muticii asupra problemelor politicii interne şi externe, ca şi asupra tuturor problemelor care-i frămîntă, dtnd exemplu tn muncă, avind o atitudine tovărăşească, principială, membrii de partid trebuie să ştie să ciştige stima şi dragostea oamenilor muncii, astfel incit aceştia să li se adreseze cu încredere. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. El n-a avut multă greutate a ciştiga inima ei. NEGRUZZI, S. I 21. Ţara sau, ca să zicem mai bine, clasele înalte, care singure se folosesc de drepturile ţării, ciştigară mult, dar poziţia ţăranilor nu lua nici o prefacere. BĂLCESCU, O. I 143. Pricina, ñu rezultatul, laude ţi-a ciştigat. ALEXANDRESCU, P. 134. Tot de of şi de oftat Foarte m-am îndestulat. Nimica n-am ciştigat, Fără doar m-am întristat. TEODORESCU, P. P. 276. ^ Expr. A cîştiga teren v. teren. ■+■ (Regional) A-şi procura ceva (cu efort sau prin cumpărare). Se duse. . . şi cîştigă de-un taler mai fărină, mai brinză. RETEGANUL, P. I 72. Ti mulţămi şi lui pentru că l-a scăpat de năcaz, nemaiavînd grijă de aci înainte de bălaur să-i ciştige tot la o jumătate de an o fată. RETEGANUL, P. IV 48. + (Cu privire Ia timp) A recupera. Trebuie să cîştigăm timpul pierdut. 2. T r a n z. A atrage (pe cineva) de partea sa; a cuceri. Vorbindu-i mereu, a reuşit să-l ciştige. 8. T r h n z. (Mai ales cu privire' la competiţiile sportive) A obţine, a cuceri. A ciştigat medalia de aur la săriturile tn înălţime. F i g. Pădurile se întindeau tn zări, sub un păienjeniş de piele de un albastru posomorit ; pe costişe lanurile erau verzi şi se lămureau incet- incet, cu cit luminile cîştigau văile. SADOVEANU, O. VI 194. -if- Absol. Oricine-a cîştiga. Roabă lui hanul m-a da! ALECSANDRI, P. P. 106. Expr. (Familiar) Ai cîştigat procesul = m-ai convins, fie aşa cum spui tu. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. « în ») A deveni mai bogat în ceva, a-şi spori conţinutul, calitatea, greutatea. Făcînd aşa, toată intriga ar fi ciştigat tn verosimilitate. GHEREA, ST. CR. II 262. CÎŞTIGÂItE s. f. Acţiunea de a cîştiga. Cîşti- garea unei bătălii. CÎŞTIGĂT. -Ă, cîştigaţi, -te, adj. (Despre oameni) Care a obţinut sau a dobîndit un avantaj, care s-a ales cu un folos (din ceva). Eu sint cea ciştigată... Tu m-ai învăţat să văd lucrurile pe care eu inainte nu le vedeam. CAMIL PETRESCU, T. II 187. Ei bine, din punctul tău de vedere pot accepta şi asta... Dar cu cit eşti mai cîştigată? CAMIL PETRESCU, T. II 312. CÎŞTIGĂT0R, -0ÁRE, cîştigători, -oare, adj. 1. Care a obţinut o superioritate asupra altuia într-o întrecere sau într-o emulaţie (în muncă, în sport etc.). Echipa ciştigătoare a cursei cicliste. «0- (Substantivat) Ciştigătorii întrecerii. 2. Care_ asigură, cîştigul, care dă dreptul la cîştig sau dovedeşte acesţ drept. Mama a citit multă vreme tn ziar şi lista loteriei, urmărind numerele ciştigătoare. PAS, Z. Í ,204. Aveţi vreun bilet dştigător? CARAGIALE, O. I 349. CÎT1 adv. (Exprimă nehotărît id sea de cantitate — materie, timp, distanţă—sau de intensitate) 1. (în propoziţii independente exclamative şi interogative, determi- nînd un verb) în ce măsură, în ce;grad. Cit l-am rugat eu! □ Cit se bate, cit ¡suspină,' O inimă de dor plină. ALECSANDRI, P. i 25. <$>■ (Urmat de prep. « de », deter- minînd un adj. sau un adv.) Cît de bine a răspuns ! cn Cit de sfioasă creşte noaptea, păşind încet din scară-n scară... ANGHEL, î. G. 37. Cit imi sint de urite unele dobitoace. .. Care cred despre sine că preţuiesc ceva! ALEXANDRESCU, M. 321. 2. (în corelaţie cu « atît 8 sau « atîta ») Atît... cit (sau, popular, cnm) ... = în acelaşi grad, număr etc. ca şi... Atita-s de supărat, Ctimu-i ceriul înnorat, Şi atîta-s de scirbit, Ctimu-i ceriul de cernit. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 220. Atît.. • cît şi. •. = şi... şi...; nu numai... ci (şi)... Atît ea, cît şi sora mai mică, Polixenia, se întreceau în griji pentru Domniţian. BASSARABESCU, V. 4. Aceste adunări se compuneau... de boieri, attt cei in slujbă cît şi cei din afară. BĂLCESCU, O. II 13. Cn cît... cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Şi cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte, Cu-atit valurile apei, cu-atit ţărmul parcă creşte. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruţa a zice. . . Că mintea cu citu-i tare, cu-atita mai mult lucrează. CONACHi, P. 278. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu scamă) ... = în astfel de grad. . ., în asemenea măsură. . . Nu atît faptul că ai greşit mă supără, cit mai ales faptul că nu cauţi să te îndrepţi. 3. (în loc. adv.) Cît colea = în apropiere, nu departe. Eu mă duc, ia, cit colea, să tai niţele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Purcelul. . . se ia după moşneag şi cit colea, mergea in urma lui. CREANGĂ, P. 82. Paşte murgul şi rînchează, Gheorghe doarme şi visează; Iară Ntiţu cît colea. Pe Gheorghiţă îl păzea. BIBICESCU, P. P. 56. Cît Colo =* foarte departe. Te azvîrl cît colo, mă, dacă imi mai rîzi in faţă. DEMETRESCU, O. 96. Aruncînd căciula cit colo, cu carte cu tot, scoase fluierul. RETEGANUL, P. I 17. Fata îi pune atunci mîna in piept, tl brînceşte cil colo. CREANGĂ, P. 277. Dar colo, cît colo-n fund, Iată-un negru [cal] cam rotund. ALECSANDRI, P. P. 79. Cît pe colo = grozav de întins, foarte mare. Se cutremurară cind văzură namila de lighioană lîngă dînşii şi un lac de singe cit pe colo. ISPIRESCU, L. 202. Cît de colo — de departe, de la mare distanţă. Se vedea cit de colo că vorbea cu înţelepciune. ISPIRESCU, L. 22. Cît de cît = a) (măcar) puţin de tot, (măcar) cîtva; b) (după verbe la forma negativă) de loc. Nu atingeau pămîntul cit de cit. cn Că-i sta in puteri să intirzie cît de cit năvala ce venea asupră-i, simţea... o bucurie plină de răutate.. GALAN, Z. R. 213. Flacăra tinereţii încălzeşte gindul dorit şi aştepţi cu nerăbdare să sune cit mai degrabă ceasul luptei ca să poţi lua şi tu parte, măcar cît de cît, să fii şi tu de vreun folos. PĂUN-PINCIO, P. 94. Cu coaja ţi-alungi batăr o dată foamea cit de cit. RETEGANUL, P. IV 29. Nici (ca) cît = de Ioc, nicidecum. Ia vedeţi vinele lui Ţugulea, sint ele unde le-am pus eu? Ba nici ca cit! ISPIRESCU, L. 317. Cît (e) lumea (şi pămîntuî) = totdeauna; (după negaţie) niciodată. Alt stăpin in Incul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cit ti lumea şi pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Cit lumea lîngă tine aş vrea ca să trăiesc. ALECSANDRI, P. I 166. CÎT2 conj. 1. (Introduce propoziţii temporale) a) în tot timpul în care..., pînă cînd... Eu îs bun cît îs bun, dar şi cind m-a scoate cineva din răbdare... CREANGĂ, P. 253. Cit n-om avea drumuri de fier, tot de-aceste o să păţim. ALECSANDRI, T. I 350. Să n-ai grijă pentru tine Cit ii fi tu lingă mine. Să n-ai frică pentru mine Cit oi fi eu lingă tine. ALECSANDRI, P. P. 24. b) (învechit şi popular) îndată ce... Tu să stai la spatele meu, şi cit vei auzi că încep a croi cile una mai deocheată, tu să mă tragi de minica hainei. ODOBESCU, S. III 46. Codrii şi drumurile împănate de cete de hoţi, care jefuiau şi căzneau, cit ieşea omttl din streaja Bucureştilor afară. GHICA, S. 492. Şi cit lucrul a sfîrşit. Tată, mări, s-a stîrnit Un vint' mare 'pre pămint. ALECSANDRI, P. P. 387. <ţ-Loc. conj. Numai Cît... = doar... Numai cit a gindit Făt-Frumos, şi indată CÎT — 456 — CÎT au ¡¡fost de faţă părinţii împărătesei lui. CREANGĂ, P. 102. (Transilv.) Cît CC... = imediat ce..., îndată ce... Cit ce-a rămas singur bouar, a trimis la stăptni acasă toţi boii care nu erau pe placul lui. AGÎRBICEANU, S. P. 15. Lina pe furiş, ca dorul Păşea-n degete pridvorul Şi la rnine-n prag venea Mamă-sa cit ce-adormea. COŞBUC, P. I 50. Cit ce-l văzură adormit, ii luară cornul. RETEGANUL, P. II 75. E x p r. Cît ai bate din (sau in) palme sau cît te-ai şterge la ochi, cît ai Bcăpăra dintr-un amnar = foarte repede, într-o clipă. Cit ai scăpăra dintr-un amnar se ascunse printre nişte rădăcini dese. MARIAN, O. I 311. Cit te-ai şterge la ochi, lupul fu aci. ISPIRESCU, L. 77. Lucruri de gospodărie, făcute de mina lui Chirică, cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. Prăpădi şi el cit ai bate in palme tot ce ciştigase. NEGRUZZI, S. I 81. 2. (Introduce propoziţii modale) în cea mai mare măsură, în cel mai înalt grad. Cind jelea el aşa, iaca şi capra, venea cit putea. CREANGĂ, P. 25. *^Loc. c o n j. (Uneori în corelaţie cu « cu atît ») Cu cît (şi) ... = pe măsură ce... Cu cit se trece vinul, vorbele se înmulţesc. BELDICEANU, P. 54. Drumul se lungeşte cu cît şi setea-i creşte. ALECSANDRI, P. III 307. Omul cu cit oftează, Cu atît se uşurează. TEODORESCU, P. P. 276. Pe CÎt... == după cum , precum La 1821 sau 20, pe cît îmi aduc aminte, intrase Tpsilant în ţară. ALECSANDRI, T. I 349. După cît = după cum, cum. ^ Expr. Cît ce pot (sau poţi) sau cît pot = cu toată puterea. Fuge cît ce poate cu sarcina în spate. CREANGĂ, P. 215. Tu să strigi cît ce-i putea. ALECSANDRI, P. P. 170. Cît se poate (de...) sau (eliptic) cît de... sau cît mai ...= foarte. Dacă ştiai să potriveşti din gît pe moş Nichifor, apoi era cît se poate de şăgalnic. CREANGĂ, P. 108. La drum e bine să porneşti cit de dimineaţă. CREANGĂ, P. 115. Armele vi le gătiţi, Că pe noi ne-a-ncongiurat Paşa cel neîmpăcat, Cu-ieniceri, cu tunuri mari Ce sparg ziduri cît de tari! ALECSANDRI, P. P. 210. Un tînăr boierinaş cu numele Toderică, frumos şi bun la inimă, dar desfrînat cît se poate. NEGRUZZI, ■S. I 81. A striga cît îl ia (sau {ine) gura = a striga cît poate de tare. Striga cît îl lua gura că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. 3. (învechit şi popular; introduce propoziţii consecutive) Încît, de, că. Începu a geme şi a se văiera, cit iţi era mai mare mila de dinsa. SBIERA, P. 28. Urieşii, stind pe coate, au trintit un hohot mare, Cit s-au răsunat pămîntul. ALECSANDRI, P, A. 150. Au venit pină la mine Miros didee de la tine Cit am pus in gîndul meu Pe-o aripă să te ieu. ALECSANDRI, P. P. 31. (în corelaţie cu « atît » sau « aşa t>) Şi aşa bine ce-i păru zmeului, cit nu se poate spune. ISPIRESCU, L. 337. Părea şi soarele atît de cumplit, cit cugetai că te aprinde. SBIERA, P. 227. Gloria te puse l-atita înălţime, Cit n-aveai tu deasupra-ţi şi-alăturea pe nime! ALECSANDRI, P. III 253. Expr. Cit pe ce... sau cît pe-aci... = aproape că..., gata-gata să... îl strînse în braţe şi cît p-aci era să-l înghiţă. ISPIRESCU, L. 90. Calul... începe a sări îiţ două picioare forăind şi cit pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185; 4. (Introduce propoziţii concesive; uneori în corelaţie cu « tot *) Deşi, cu toate că, oricît. Cit era de pustnic Dănilă, tot mai mult se bizuia in drughineaţă decît in sfinta cruce. CREANGĂ, P. 55. Cit am fost eu de urit, Multe dragoste-am avut. TEODORESCU, P. P. ' 326. 6. (Introduce propoziţii completive directe) Dă-mi bani pe'cal! Că sint săraci Dă-mi bani! Dacă-l găseşti pe plac, Dă-mi numai cit socoţil COŞBUC, P. I 109. Nu pot să-ţi spun o dată, cît—aht cit îmi eşti de dragă. EMI- NESCU, O. I 82. Am fost să cumpăr un car de lemne, dar mi-o cerut cît dracu pe tată-său. ALECSANDRI, T. I 317. 6. (Introduce propoziţii atributive; uneori în corelaţie cu « atîta ») In măsura în care... Oprindu-şi pentru dinsul merinde mimai cît a putut duce calul. . . ISPIRESCU, U 4. 7. (Introduce propoziţii adversative) Ci mai ales. Greu mi-e, dragă, fără line Şi te chem de-atitea ori. Nu din zori şi pînă-n sară, Cit din sară pină-n zori. TOPÎRCEANU, B. 57. Nemţii te batjocoresc ¡i ciocoii te hulesc. Nu mi-e ciudă de străini, Cît de păminteni haini. ALECSANDRI, P. P. 246. 8. (Introduce propoziţii copulative eliptice) Cit... cit... = cînd... cînd..., şi şi... Se culcă Ileana, cit de frică, cît de. supărare, cit de ruşine şi cît de bucurie. RETEGANUL, P. I 53. M-oi duce şi eu cît călare, cît pe jos, cum oi putea. CREANGĂ, P. 197. CÎT3 prep. (Folosit în comparaţii) Ca, precum. Să iubeşti de zece ori cit miné Tot ce-a fost clădit In luptă grea. FRUNZĂ, în POEZ. N. 237. Doi drugi cît casa de înalţi. ISPIRESCU, L. 59. Ochii i-au ieşit afară din cap cit cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. •{■Loc. prep. Cît despre... sau cît pentru... = în ce priveşte..., cu privire la..., relativ la... Cît despre apă bună, nu vă îngrijiţi. CREANGĂ, P. 204. Cele trei splendide vase de argint existente, bine chezăşuite cît despre a lor provenienţă, purtind în sine caracterele lămurite ale arteigreco- romane. ODOBESCU, S. II 207. Cit pentru mine, mă cutremur la singură ideea de a iubi. NEGRUZZI, S. I 45. CÎT4, cituri, s. n. Numărul rezultat, dintr-o împărţire. CÎT», -Ă, cîţi, -te, num. nehot. I. (Numai la pl.) Cei care. Dintr-al prinţilor şirag, Cîţi au trecut al casei prag, De bună-seamă cel mai drag' A fost ales. COŞBUC, P. I 54. Rele-or zice că sint toate cite nu vor înţelege. EMINESCU, O. I 134. Boierii, cîţi i-au mai lăsat vii, numai frica morţii ti mai ţine. NEGRUZZI, S. I 138. II. (Cu valoare de adj.nehot.; numai la sg. pe lîngă nume de materie, colective, abstracte, arătînd cantitatea) Cită apă a curs! a La fîntina cu găleată roibii cîţi îşi adăpată, Cîţi voinici fără de teamă, cîţi boieri fără de ţară?! GOGA, C. P. 37. Şi cită linişte se lasă; pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină, printre ele. ANGHEL, î. G. 37. Cite poame sint de vară, Nice una nu-i amară Ca maica de-a doua oară; Cită poamă e tomnie, Nice una nu-i dulcie Ca măicuţa cea dintiie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 209. <> E x p r. Cîtă frunză, cîtă iarbă sau cîtă frunză şi iarbă sau cîtă pnlbcre şi spuză = în număr foarte mare. Au şi început a curge furnicile cu droaia, cîtă pulbere şi spuză, cîtă frunză şi iarbă. CREANGĂ, P. 264. Cind văzui a lor mulţime cită frunză, cită iarbă... Am jurat ca peste dînşii să trec falnic fără păs. EMINESCU, O. I 147. IU. (Cu valoare de pron. nehot.) Din cite nu l-am scăpat eu! c=i Ciţi îl văd, de el se pling. ALECSANDRI, p. P. 162. <£- Expr. Cîte în lună şi în soare sau cîte-n lună şi în stele, cite şi mai cîto sau cîte şi mai multe = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri. Învăţă şi el de la dînşii cîte în lună şi în soare. ISPIRESCU, L. 183. Mă rog, nebunii de-a lui, cîte-n lună şi în stele. CREANGĂ, P. 247. Şi cite şi mai cîte nu cîntă Mihai lău- tariul din gură şi din scripca sa răsunătoare. CREANGĂ, A. 118. (Adjectival) Şi ciţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! EMINESCU, O. I 130. -if- Expr. Cită mai = mare, coşcogea. Şi m-a luat Avram, Trupeş cum eram, Şi pîn’la-nserat M-a tot deşelat... Că avea imblaci, Cită mai girbaci. DEŞLIU, în POEZ. N. 188. Sna- gomd e in mijlocul unei cîtă mai bălţi. ODOBESCU, S. I 449. Cîte toate sau cîte... toate = multe, nenumărate şi felurite, de tot felul. Închipuia fel de fel de flori, de paseri şi cite nagode toate. ISPIRESCU, L. 38. Şi-mi spune cîte toate, Că-i scump, că ea nu poate, Că prea sint multe trei. COŞBUC, P. I 63. Nn ştiu cît'(sau cîtă, CÎJi, cîte) =» foarte mult. Murgind înainte. Cale de nu ştiu cîte zile, dete de palaturile lui Verdeş-Impărat. ISPIRESCU, L. 44. ClTE — 457 - CLADĂRĂ IV. (Cu valoare de pron. interog.) Ce preţ? în-ce număr sau cantitate? ce durată de timp? Cîţi sint? ca Noră-mea vrea să meargă la Piatra. Cît să-ţi dau ca să tni-0 duci? CREANGĂ, P. 113. Cît va trăi pe pămint? Treizeci şi trei de ani. TEODORESCU, P. P. 107. Expr. Cît C ccasulî sau (eliptic) cîte să fie? = ce oră este ? E tirziu? Cîte să fie?... Unu şi sece. CARAGIALE, M. 340. în cîtc ale lunii? sau (eliptic) în cîte e azi? = ce dată e azi ? AI cîtclca? (sau a cîta?) v= în ce ordine sau rang ? Al citelea a ieşit la examen ? Pe Cît te'prinzi? = pe ce pui rămăşag ? (Cu valoare de conjuncţie, introduce propoziţii completive directe) Ţii tu minte cite-n lume-ai auzit? EMI- NESCU, O. I 134. CÎTE prep. (Precedînd un numeral cardinal) 1. (Formează numerale colective) Dintr-o lovitură şi tăiau cîte trele capetele. ISPIRESCU, L. 304. Crişmele... cerca. Cerca una, cerca două, Pin-împlinea cîte nouă. ALECSANDRI, P. P. 137. 2. (Formează numerale distributive) Prinse stau de miini, tn rtnd, Două cîte două. 'COŞBUC, P. II 277. J-a dăruit patruzeci şi nouă de mioare oacheşe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. De acum trebuie să ne mai punem şi cîte pe-oleacă de carte. CREANGĂ, A. 100. P-ici, pe colo mai străbate cîte-o rază mai curată. EMINESCU, O. I 158. Toate [scrisorile] imi vesteau cîte 0 supărare. NEGRUZZI, S. I 55. <0> (Rar, cu omisiunea numeralului) Stringind părintele Duhu para ctte para, şi-a comisionat cărţi. CREANGĂ, A. 141. <£• Expr. Una cîte una (sau) cîte una-una= rînd pe rînd, una după alta. Izvorăsc din veacuri stele una ctte una. EMINESCU, O. I 148. Cîte una-una căruţele sosesc la tirla sau la stina unde vfnătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. Cîtc una (straşnică) = ceva minunat (grozav, straşnic etc.). Cind spunea cîte una, ori te ţineai cu mina de inimă rtztnd, ori te făcea să-ţi sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. CÎTEA num. nehot. f. v. cîtelea. CÎTELBA, CÎTA num. nehot. (Precedat de art. « al t>, ian, se întrebuinţează, în propoziţii interogative, pentru a afla ce loc ocupă cineva sau ceva într-o serie de fiinţe sau de lucruri de acelaşi fel) Al cttelea copil e la părinţi? A cita casă? — Variantă: cîtea num. nehot. f. CÎTEODĂTĂ adv. Din timp în timp, cînd şi cînd, uneori. Lupi şi alte dihănii mi-au ieşit înainte citeodată, dar nu le-am făcut nemica. CREANGĂ, P. 119. Mama-mi spune citeodată, de-o întreb: a cui-s, mamă ? o Zburăto- ru-ţi este tată şi pe el Călin tl cheamă o. EMINESCU, O. 1 84. Prin aer citeodată se văd trectnd tn zbor Lungi cîrduri de corbi negri cu zvon croncănitor. ALECSANDRI, P. 341. — Pronunţat: -teo-, CÎTEŞI- (Numai în numeralele colective) Cîteşitrci, cîtcşipatru etc. = toţi trei, toţi patru etc.; cei trei laolaltă, cei patru laolaltă etc. Porniră citeşitrei spre zina crăiasa. ISPIRESCU, L. 77. Scoase inimele din citeşişapte caii. EMINESCU, N. 22. CÎTÎME, citimi, s. f. (Rar) Ceea ce se poate măsura sau număra; număr, mărime, volum, cantitate. CÎTINEL adv. v. cătinel. • / CÎTUŞI adv. (în expr.) Cîtuşi de puţin sau cîtuşi do cît = oricît de puţin, cît de cît; (după negaţii) absolut de Ioc, de fel. Bătu tn sus, bătu in jos şi peşte să prinsă, cîtuşi de cit. ISPIRESCU, L. 280. A născut pruncul, fără a simţi cîtuşi de puţin durerile facerii. CFEANGĂ, P. 101. Doar s-a încălzi cîtuşi de ctt, şi n-a mai clănţăni atita din măsele. CREANGĂ, P. 246. CÎTVĂ, CÎTĂYĂ, ctţiva, citeva, num. nehot. Un număr mic, o cantitate mică, nu mult, puţin. Ctt îmi sint de urite unele dobitoace, Cum lupii, urşii, leii, şi alte citeva, Care cred despre sine că preţuiesc ceva. ALEXANDRESCU, P. 67. <0* (Mai ales cu valoare adjectivală) Ctţiva. oameni îşi scoaseră pălăriile din cap. DUMITRIU, V. L. 15. Purcelul... răstoarnă citeva oale cu ritul. CREANGĂ, P. 81. îi mai sărută de citeva ori pe amtndoi. CREANGĂ, P. 199. -0> Loc. adv. Cîtva timp sau cîtăva vreme— puţin timp, puţină vreme. Mă întorc peste citva timp. Voi sta acolo cităva vreme. -<0> (Precedat de prep. « de », « pe », «în », « pentru » care determină un sens nou) De citva timp n-a mai venit pe la noi. De citva timp încoace iţi stau gogoaşele în git. ALECSANDRI, T. 135. -f- (Adverbial) Puţin. [Rîul] intră intr-un zăvoi de plute... unde, întirziindu-se cîtva sub umbră, e apucat... de zăgazurile de la moar ci pitarului. MACEDONSKI, O. III 3. Hotărî a mai merge citva. ISPIRESCU, L. 357. Abia daca intr-acel haos de idei străine subiectului şi de versuri anevoioase ne mai deşteaptă citva descrierea furtunei. ODOBESCU, S. III 90. <0> (fn limba literară mai ales în 1 o c. a d v.) întru cîtva = în parte, în oarecare măsură. Dac-am auzit aşa, am zis şi eu în gtndul meu, că are întrucîtva dreptate maica. CREANGĂ, P. 116. CÎŢ interj. Strigăt cu care se alungă pisica. CLĂCĂ, clăci, s. f. 1. (în regimul feudal) Muncă pe care ţăranul era obligat s-o presteze gratuit în folosul stăpînului moşiei; reprezintă forma cea mai caracteristică a rentei feudale, deci a raporturilor de producţie care stau la baza orînduirii feudale. V. boieresc. Domnitorul măreşte numărul zilelor de clacă la douăsprezece. IST. R.P.R. 283. Mai specialişti in chestiuni de clacă decit clăcaşii, nu cunosc. CAMIL PETRESCU, B. 148. Pribegi de bir şi clacă, Copii fără noroc, Tu-i strîngi în codru noaptea Sub brazi, pe lingă foc. COŞBUC, P. I 217. Mă duc la moşia mea, la Ţălinoasa, şi poroncesc ţăranilor să-mi facă o clacă de vro cinci zile. ALECSANDRI, T. II 239. Claca şi la noi, ca pretutindeni, este o urmare, un drept al feudalităţii, adus din ţările occidentale în Ungaria şi in Polonia şi de acolo tn Principatele Romtne. KOGĂLNICEANU, S. A. 140. Expr. lucru de clacă = lucru făcut fără tragere de inimă, de mîntuială, neîngrijit, prost. 2. Muncă colectivă benevolă pe care o fac ţăranii unii în folosul altora şi care de obicei este însoţită de o mică petrecere cu povestiri, glume, jocuri etc. V. şezătoare. Să ne ducem sar a unele la altele... cu toate că vremea clăcilor a cam trecut. CAMILAR, TEM. 60. La lelea Ilinca era clacă de tors în seara aceea. SANDU- ALDEA, U. P. 202. Şi la clacă şi la nunţi Şi la glume-n şezătoare Numai eu să nu fiu oare? COŞBUC, P. II 170. O dată, noaptea, la o clacă de dezghiocat păpuşoi, i-am scos Măriucăi un şoarec din sin. CREANGĂ, A. 63. Expr. Vorbă do clacă = vorbă inutilă, fără miez; flecăreală. Dacă... ai poftă şi vreme să mai schimbăm două vorbe de clacă, mă găseşti, după amiazi, 41j„ — 5, la Gambrinus. CARAGIALE, O. VII 332. (Despre persoane) A ajunge de clacă = a ajunge de batjocură. 8. Prestaţie ocazională la diverse lucrări de interes public. în ziua de sfintul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. CREANGĂ, A. 7. ClADĂ, dade, s. f. (Mold.) Grămadă, morman. Am trecut împrejur; n-am găsit urmele rtsului. Locul lui de ptndă l-am aflat pe o cladă. SADOVEANU, V. F. 131. în depărtări s-afundă sarea cu năludri de munţi în cladă, Şi vintu-i bălsămat şi dînsul ca o năframă dnd o scuturi. ANGHEL, !. G. 23. O cladă, lîngă poartă, de ieniceri zădnd, Toţi morţi cu spada-n mină. ALECSANDRI, P. III 353. — Variantă: clâdără (POPA, V. 215) s. f. CLĂDĂBl S. f. v. cladă. CLAIE - 458 - CLAPON CLÂIE, clăi, s. f. 1. Grămadă mare de fîn, de snopi de cereale etc., de obicei de formă conică. V.' şiră, gi- readă, stog. Aşezi snopul cu spicele in sus, să le mai bată soarele pînă-nspre seară, cină vor fi clădite clăile. STANCU, D. 190. Cică vrei să stingi cu paie Focul cind e-n clăi cu fin, Ş-apoi zici că eşti romin! COŞBUC, P. I 226. Se duse drept spre o claie de fin ce se afla in fundul curţii, îşi găti un cidcuş şi se culcă. SLAVICI, O. I 222. Pentru tine, mindră, hăi, Mi-a pierit iarba-ntre văi Şi bucatele-n hotară, Nouă clăi şi nouă cară. JARNÎK-BIRSEANU, D. 39. <§>■ F i g. Mare grămadă Făcea, Din turci claie Ridica. TEODORESCU, P. P. 572. : 2.''Grămadă de obiecte sau de oameni grupaţi fără nici o ordine. Mii şi mii de femei şi de copii dorm pe cîte o claie de calabalîc. V. ROM. noiembrie 1953, 420. în fundul salonului, o claie de duduci stăteau in cerc pe scaune şi jucau ceva. HOGAŞ, H. 84. L-a ascuns sub o claie de haraci. CARAGIALE, O. III 41. Căsătorie, bună! să te văd c-o claie de copii şi cu floricele la urechi. ALECSANDR1, T. 759. (în comparaţii şi metafore) Nici vorba nu isprăvea, Pintea tot claie-i punea [pe turci]. B1BICESCU, P. P. 319. Turcii vin grămadă, claie, Capul tău să mi ţi-l taie. ALECSANDRI, P. P. 125. <$■ E x p r. Claie peste grămadă = unul peste altul, în dezordine, la întîmplare, Ia nimereală. Pardoseala era căptuşită cu tot felul de cărţi şi reviste, claie peste grămadă. PAS, Z. I 272. Întunecîndu-se, copiii au început să se neliniştească, dar au plîns cit au plîns, apoi... au adormit unul după altul, aşa claie peste grămadă. SLAVICI, N. I 337. Sînt vreo douăzeci de voluntari tineri, claie peste grămadă în cîteva trăsuri, conduşi de un ofiţer şi doi sergenţi rezervişti. CARAGIALE, O. I 355. CLÂMA, clame, s. f. Piesă de metal de diferite forme şi mărimi, care se întrebuinţează pentru prins două sau mai multe foi volante, perdelele Ia ferestre, buclele părului la femei etc. V. agrafă. CLÂMPĂ, clampe^ s. f. (Mold.) Clanţă. Cum puse mîna pe clampă, se repeziră trei dulăi zgrepţănînd portiţa cu labele. CAMILAR, TEM. 160. Cîinele, bucuros de întoarcerea stăpînului, se duce şi deschide clampa uşii cu laba. SADOVEANU, D. P. 91. în odaia viscolită, o mînăfîşii pe lemnul uşii şi pipăi clampa. SADOVEANU, O. II 122. Zgîlţîide clampa uşii. CONTEMPORANUL, III 921. — Variantă: clcămpa (DUNĂREANU, CH. 34, IOSIF, PATR. 41, EMINESCU, O. I 106) s. f. • - -CLAN, clanuri, s. n. 1. Comunitate gentilică caracteristică comunei primitive, formată din oameni legaţi prin relaţii de rudenie şi de limbă; grup de familii înrudite (în special la scoţieni şi la irlandezi). 2. (Peiorativ) Grupare, clică. CLANC interj. Onomatopee care imită sunetul clopotului, zgomotul produs de lovirea limbii de cerul gurii etc. Sublocotenentul. . . făcînd un clanc din limbă, trecu pe lîngă directorul Ministerului de Finanţe, DELA- VRANCEA, S. 128. CLĂNCĂT, clancăte, s. n. Clăncăit. Clancăte de clopoţei. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. CLANDESTIN, -Ă, clandestini, -e, adj. Care are un caracter secret (din cauză că e oprit de lege). V. a s c u n s, tăinuit, ilegal. Activitate clandestină. Ziar clandestin. Deţinător clandestin de aparate de radiorecepţie. CLANŢ1 interj. Onomatopee care imită sunetul produs de clanţa uşii, de izbirea fălcilor sau a dinţilor, de ţăcănitul foarfecilor, de închiderea cu zgomot a unui capac etc. Cum văzu pe bătrîn, se cercă să îndruge cîte ceva şi cum deschidea gura, gura clanţl falcă pe falcă. DELA- VRANCEA, S. 244. Zicind acestea, se răpede spre un fund cu mămăligă, ce sta pe masă şi face clanţ! cu gura in mămăligă. SBIERA, P. 182. CLANŢ5, clan;uri, s. n. Cioc; p. e x t. (în glumă şt peiorativ) gură. V. c 1 o n ţ. Te poftesc să-ţi mai ţii clanţul, c-apoi... ALECSANDRI, T. I 36. Să nu-ţi aud clanţu. ALECSANDRI, T. I 338. E x p r. A tino clanţ = a se lupta cu vorba (într-o dispută, într-o controversă etc.), a ţine piept. Am ajuns a putea ţine clanţ cu oricare avocat. ALECSANDRI, T. 257. CLANŢi\, clanţe, s. f. 1. Mîner metalic aplicat la broasca uşii (sau a porţii), care, prin apăsare, face să funcţioneze mecanismul de închidere şi deschidere. Stăpinindu-şi bătăile inimii, apăsă uşor pe clanţă, crăpînd uşa puţin. BART, E. 161. Tresărind la ţipătul clanţei, se strecură pe uşă. DELAVRANCEA, S. 116. Trăgînd uşa chiliei, o închise cu clanţa. ODOBESCU, S. I 89. 2. F i g. (Peiorativ) Gură (considerată ca organ al vorbirii). Băgaţi-vă minţile in cap şi păziţi-vă clanţa. BART, E. 293. E x p r. A(-l) da cu clanţa = a vorbi mult. A se lua (cu cineva) la clanţă = a se certa. (Despre oameni) Rău (sau hun) de clanţă = bun de gură, pus pe ceartă. CLAP interj. Onomatopee care imită zgomotul produs prin închiderea bruscă a unui capac, a unei curse etc. Clapl îl prinde capcana. SEVASTOS, la TDRG. CLAPĂ, clape, s. f. 1. Fiecare dintre bucăţelele mobile care alcătuiesc claviatura unui pian, a unei orgi etc. şi care se lasă şi se ridică sub apăsarea degetelor, producînd sunete muzicale. Se uită... la pianul negru—cîteva clape aveau fildeşul lipsă. DUMITRIU, B. F. 55. Ore întregi făceam game la pian... pînă cădeam de oboseală pe clape. CAMIL PETRESCU, T. II 96. Arătînd ale lui clape, un clavir zîmbea din umbră. MACEDONSKI, O. I 82. F i g. Ea înaintă spre pat. Se gîndi să lase luminarea jos, dar gîndul nu fu urmat de acţiune, ca şi cum clapele voinţei n-ar mai fi prins notele. D. ZAMFIRESCU, R. 171. 4" Mic disc în mecanismul maşinilor de scris şi al unor maşini de calculat, fixat la capătul unei pîrghii articulate şi care, prin apăsare, face să se imprime litera sau cifra însemnată pe el. 2. Placă oscilantă în jurul unei articulaţii, care serveşte la închidere sau deschidere, la acţionarea unui dispozitiv etc. în ropotul ciocanelor... în şuierul supapelor, în clipocitul clapelor... Străbate măreţtd ecou Al zilei măreţe. DEŞLIU, G. 45. Piciorul apăsa jos pe-o clapă şi prindea coala, ca într-un cleşte. PAS, Z. I 275. 3. Bucată mobilă de stofă care cade peste deschizătura buzunarului unei haine. Şi-a aranjat... gultrul, şi-a tras clapele buzunarelor. SAHIA, N. 83. Rămăsei cu policarul drept acăţat în cheutoarea de la clapa din dreapta a surtucului meu. HOCAŞ, DR. II 44. + Fiecare dintre cele două bucăţi de stofă mobile ataşate la unele căciuli, pentru a proteja urechile contra frigului. Lăsaseră-n jos clapele căciulilor şi se legaseră sub bărbie. V. ROM. noiembrie 1953, 154. 4. Capac. Să-mi faci coşciug de argint, Cu clape grele de plumb. TEODORESCU, P. P. 286. Expr. Atrage (cuiva) clapa = a trage (pe cineva) pe sfoară, a înşela, a păcăli. CLAPC interj. Clap. Dete piatra la loc şi clapcl acoperi văgăuna din nou. ISPIRESCU, la TDRG. CLAPCĂ s. f. (Rar) Cursă, capcană. Toate mrejele lui rămăseseră de rîs; căci [fata] nu dete în clapca in. care o împingea spurcatul. ISPIRESCU, L. 128. CLAPfe, claponi, s. m. Cocoş castrat. Se aduse supă de clapon şi, pe urmă, însuşi claponul. HOGAŞ, DR. II 276. Găini şi raţe, îngîmfaţi... claponi cu arcuite pene pestriţe trăiau într-o deplină ■ frăţie in curtea mea. ANGHEL, PR. 93. Un gras clapon acasă întreg îl ospătă. NEGRUZZI, S. II 204. Mulţimea de găini, gîşte, raţe, claponi... furnicau prin curtea boierească. FILIMON, C. 48. CLAPONAŞ - 459 - CLASA claponAş, claponaşi, s. m. Diminutiv al lui clapon. Să aveţi buţi cu vin, Care cu fin, Boi graşi, Clapo- na;i. TEODORESCU, P. P. 175. CLAPONI, claponesc, vb. IV. T r a n e. A castra un cocoş; a face clapon. CLAR, -A, clari, -e, adj. 1. (Despre imagini vizuale, în opoziţie cu nedesluşit) Care se distinge bine, desluşit. Fotografie clară, a Un clar peisaj miniatural. CAZIMIR, L. U. 38. Avem totdeodată dinaintea ochilor imaginea clară şi'vie a acelei vînători. ODOBESCU, S. III 76. + (Despre ape, în opoziţie cu tulbure) Limpede. Palatele.. . S-ascund printre frunze... Privindu-se-n luciid piriului clar. MACEDONSKI, O. I 141. Stă castelul singuratic, oglindindu-se in lacuri, Iar tn fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMJNESCU, O. I 152. + (Despre sticlă, în opoziţie cu opac) Transparent. Sticla ochelarilor e clară. (Despre cer, aer, vreme etc.; în opoziţie cu noros, ceţos, întunecat) Curat, pur, luminos. V. străveziu, senin. E dimineaţă ca-n poveşti, Cu cerul clar ca o fintină, Cu soare proaspăt in fereşti. Cu limpezi fluiere la stină, Şi-n depărtări cu o lumină De care sufletul se-anină. DEŞI.IU, M. 17. Dimineaţa era clară. IBRĂILEANU, A. 124. Stelele mari izvoresc pe albastrele lanuri ale ceriului şi tremură voluptos in aerul moale şi dar al sării. EMINESCU, N. 50. -Jf- (Despre surse de lumină, în opoziţie cu întunecos, obscur, umbrit) Care împrăştie o lumină limpede; luminos, strălucitor. Luna pe cer trece-aşa sfintă şi clară. EMINESCU, O. I 231. (Substantivat, n., în e x p r.) Clar de lună sau clarul lunii = lumină strălucitoare de lună. M-aşez privind In clarul lunii, sub transparenţa atmosferei. MACEDONSKI, O. I 64. 2. (Despre sunete sau voce; în opoziţie cu voalat, răguşit) Care răsună distinct şi precis; desluşit. 8. (Despre gînduri, idei, concepţii, expuneri orale sau scrise, în opoziţie cu confuz, încurcat) Uşor de înţeles, limpede, evident, lămurit. Prietenul meu directorul, înainte lucrător simplu, avea o profundă dreptate. Lucrurile mi-au apărut în noaptea aceea clare de tot. SAHIA, U.R.S.S. 77. In momentul întîlnirii noastre, dv. iubeaţi frumosul, ideea clară. GALACTION, O. I 335. Sint lucruri care par foarte clare, pe cînd în realitate sînt foarte grele şi încilcite. GHEREA, ST. CR. II 15. Unde-s şirurile clare din viaţa-mi, să le spun? EMINESCU, O. I 158. <ţ> (Adverbial) Vorbeşte clar. Judecă clar. a Am... in minte clar că trebuie să vorbesc despre Serdici. SAHIA, N. 120. Întîmplarca din «Fintina dintre plopi» se petrece întreagă pe valea Moldovei şi e clar că nu este nevoie să ne-o spună autorul la fiecare moment. IBRĂILEANU, S. 20. + (Despre facultăţi intelectuale, rar despre persoane; în opoziţie cu greoi, obtuz) Care vede limpede, care pătrunde bine şi pricepe uşor; care se exprimă limpede. Minte clară. Spirit clar. Judecată clară. c=i Acum încep să fiu clar. SEBASTIAN, T. 100. CLARIFICA, clarific, vb. I. T r a n e. (Cu privire la manifestări ale gîndirii, la situaţii, împrejurări), A face clar, a lămuri, a desluşi, a limpezi. I. V. Sta/in în « Marxismul şi problemele lingvistidi» a clarificat problema legăturii dintre limbă şi societate. c=> Meritul istoric al Congresului al V-lea al P. C. R. constă in faptul că a clarificat problemele fundamentale' care se puneau tn faţa partidului, a proletariatului din Rominia, a lămurit caracterul revoluţiei din Romînia şi forţele d motrice şi a stabilit sardnile organizatorice principale ale partidului in etapa dată. LUPTA DE CLASA, 1953, nr. 1-2, 61. CLARIFICARE, clarificări, s. f. Acţiunea de a clarifica; limpezire. V. lămurire. Clarificarea problemei. Dezvoltind şi îmbogăţind genialele teze leniniste cu privire la problema naţională, I. V. Stal in a adus o clarificare deplină şi sub toate aspectele în problema naţio nală prin lucrarea « Marxismul şi problema naţională». LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 36. CLARIFICATOR, -OĂRE, clarificatori, -oare, adj. Care clarifică, limpezeşte, lămureşte. (în forma clarificator) Aceşti termeni... tiu vor să fie decit nişte metafore clarifi- cătoare şi nimic mai mult. IBRĂILEANU, SP. CR. 62. — Variantă: (învechit) c!nrilicăt(5r, -oăre adj. CLARIFICATOR, -OARE adj. v. clarificator. CLARINET, clarinete, s. n. Instrument muzical de suflat, făcut din lemn, în forma unui tub lărgit spre capătul liber şi terminat cu o ţeavă turtită la capătul prin care se suflă; este prevăzut cu găuri şi clape metalice pentru jocul degetelor. Peste puţin sosiră trei ţigani la circiumă, unul cu vioara, altul cu clarinetul şi al treilea cu ţimbala. SLAVICI, O. I 136. îşi aşeză scripca şi Trifan clarinetu-i hîrbuit, lipit cu ceară tare. CONTEMPORANUL, Vj 1. — Variantă: clarin6tă (STANCU, D. 79, GHICA, S. 356) s. f. CLAIUNÎ3TĂ s. f. v. clarinet. CLARINETIST, *Ă, clarinetişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntă la clarinet. Abia trăgindu-şi sufletul, venea, cu paşi mărunţi, clarinetistul Trifan. CONTEMPORANUL, Vj 5. CLARITATE S. f. 1. însuşirea unor obiecte de a fi clare (1), de a permite o percepere clară, de a apărea desluşit; limpezime, puritate. Claritatea cristalului. Claritatea coloritului. Claritatea aerului. Calitatea sunetului sau a vocii de a răsuna distinct şi precis. 2. Calitate a gîndirii sau a modului de exprimare de a fi limpede, uşor de înţeles; limpezime. Operele lui I. V. Stalin se caracterizează printr-o mare claritate. Loc. adv. Cu Claritate = clar, limpede, desluşit, cu precizie. Autorul descrie cu fineţă, cu claritate şi cit eleganţă mijloacele diferite ce fiecare din aceste două arte pune în lucrare ca să intereseze. ODOBESCU, S. III 50. CLAROTÎ SCT3R S. n. Procedeu de distribuire a umbrei şi luminii pe suprafaţa unui tablou, în aşa fel îneît raportul dintre ele să marcheze fie un echilibru, fie preferinţa pentru zona de umbră a obiectelor reprezentate. Rembrandt este un maestru al clarobscurului. (Adjectival) Şi-n umbra Cea clarobscură-a stîlpilor de neauă Văzut-am o copilă dulce-inaltă, Subţire ca-ntruparea unui crin. EMINESCU, O. IV 107. (F i g.) Subiectul nu reiese destul in relief pe fondul clarobscur al şcoalei germane. MACEDONSKI, O. IV 71. CLARVĂZĂTOR, -OĂRE, clarvăzători, -oare, adj. (Despre persoane) Care vede o situaţie şi desfăşurarea ci în viitor mai clar, mai limpede decît alţii; (despre acţiuni) care dovedeşte perspicacitate, clarviziune. Crearea U.R.S.S. a însemnat o victorie străludtă a ideologiei internaţionalismului proletar, triumful deplin a! înţeleptei şi clarvăzătoarei politici naţionale leninist-staliniste a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2344. CLARVIZITjNE s. f. însuşirea celui care pătrunde, pricepe un fenomen în toate amănuntele lui, care prevede desfăşurarea lucrurilor în viitor. Clarviziunea genială, capacitatea de a sezisa repede şi de a descifra sensul lăuntric al evenimentelor viitoare — iată trăsătura caracteristică a lui Lenin, STALIN, O. VI 71. — Pronunţat: -zi-u-. CLAS s. n. v. clasă. CLASĂ, clasez, vb. I. T r a n z. 1. A aranja, a împărţi, a rîndui ceva (după caractere distinctive) într-o ordine oarecare, pe clase, pe categorii. V. clasifica. Clasează fişele în ordinea alfabetică. -4- Refl. pas. CLASAMENT — 460 — CLASIC (Despre sportivi sau echipe sportive) A obţine un anumit loc în clasamentul unei competiţii sportive. Echipa s-a clasat prima in campionat. 2. (Jur.) A scoate de sub cercetare o pricină cînd faptul nu e dovedit sau nu întruneşte condiţiile cerute de lege pentru a fi urmărit. F i g. Toată intimplarea şi toate peripeţiile pe care ţi le-am spus erau acum afacere clasată şi uitată. GALACTION, O. I 240. CLASAMENT, clasamente, s. n. Ordinea în care sînt rînduiţi concurenţii la o competiţie sportivă, potrivit rezultatelor obţinute. Echipa a obţinut primul loc in clasament. CLASĂRE s. f. Acţiunea de a clasa. 1. Aşezare, rînduire într-o ordine (pe clase, categorii). Clasarea ¡i păstrarea in ordine a materialelor contabile. 2. (Jur.) Scoatere de sub cercetare a unei pricini. Clasarea plingerii. CLÂSĂ, clase, s. f. I. Mare grup social caracterizat prin locul pe care îl ocupă într-un anumit sistem de producţie istoriceşte determinat, prin raportul în care se află faţă de mijloacele de producţie, prin rolul pe care-1 are în organizarea socială a muncii, prin felul în care participă la producţia socială şi prin cantitatea de care dispune din această producţie. Modul de producţie capitalist actual presupune existenţa a două clase sociale: de o parte capitaliştii, care se găsesc in stăpinirea mijloacelor de producţie şi de trai, iar de altă parte proletarii, care sînt excluşi de la această proprietate şi care nu au de vînzare decit o singură marfă, şi anume forţa lor de muncă; ei sint, prin urmare, siliţi să-şi vîndă forţa de muncă pentru a ajunge in stăpinirea mijloacelor de trai. MARX-ENGELS, O. A. II 149. Dintre toate clasele care se găsesc în zilele noastre faţă în faţă cu burghezia, singur proletariatul este o clasă cu adevărat revoluţionară. MARX-ENGELS, M. C. 45. Claselor exploatatoare le e necesară dominaţia politică ■in vederea menţinerii exploatării, adică în interesul egoist al unei minorităţi infime, împotriva majorităţii covîrşitoare a poporului. LENIN, STAT. REV. 31. Proletariatul este singura clasă care creşte şi se întăreşte continuu, care face ca viaţa socială să progreseze şi care strînge în jurul său toate elementele revoluţionare. STALIN, O. I 305. Clasa muncitoare foloseşte puterea de stat pentru a înăbuşi şi nimici toate încercările clasei burgheze de a restabili vechea ei stăpînire de clasă şi de a împiedica clădirea societăţii socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. -fy- Clasa muncitoare ■= clasa socială cea mai revoluţionară legată de marea producţie şi alcătuită din totalitatea oamenilor care muncesc în fabrici şi uzine şi care, în societatea capitalistă, este lipsită de mijloace de producţie şi obligată să-şi vîndă forţa de muncă fiind exploatată şi asuprită de burghezie, iar în societatea socialistă constituie forţa conducătoare a statului fiind, împreună cu întregul popor, proprietarul mijloacelor de producţie. Stalul de democraţie populară constituie arma activităţii conştiente a clasei muncitoare — activitate bazată pe cunoaşterea legilor de dezvoltare a societăţii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 668. Clasa muncitoare vă va sprijini pină ce veţi apuca în miini piinea îmbelşugată. CAMILAR, TEM. 142. Luptă de clasă = luptă pe care o duce o clasă socială împotriva unei clase sociale antagoniste. Duşman de clasă = persoană sau grup social care luptă împotriva intereselor clasei muncitoare şi a realizărilor ei revoluţionare. <ţ> Loc, adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. Interese de clasă. Conţinut de clasă. c=3 Marx demască falsitatea şi perfidia moralei burgheze, conţinutul de clasă al statului şi justiţiei burgheze, lăcomia burgheziei, care, in goană după cit mai mult profit şi pentru a-şi păstra dominaţia economică şi politică, comite tot felul de mîrşăvii şi crime. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 26. II. 1. Fiecare dintre diviziunile mări ale regnului animal sau vegetal. Clasa mamiferelor. Clasa păsărilor. Clasa angiospermelor. 2. Fiecare dintre grupele de cîte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa unităţilor. Clasa milioanelor. m. 1. Unitate organizatorică în sistemul învăţă- mîntului public, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeaşi vîrstă şi o pregătire şcolară egală. Şcoală cu şapte clase. Elev in clasa a Il-a. t=a Fetele lor erau in aceeaşi clasă. VLAHUŢĂ, O. A. III 4. + Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzînd pe toţi elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. Clasa de canto a profesorului X. 2. Sală în care se ţin cursurile pentru un grup de elevi aflaţi pe aceeaşi treaptă de învăţămînt. Nimic nu-l tulbura din măsura cu care îşi cintărea glasul şi-şi socotea paşii, aceiaşi, din fundul clasei pină la catedră. C. PETRESCU, S. 63. Şcolarii nu mai aveau curajul să stea cu el in clasă. SAHIA, N. 58. îi cade un urs mare din sin şi de-a dura prin clasă. CREANGĂ, A. 77. 8. (Franţuzism rar) Timpul în care se ţine o lecţie; oră de curs. Pină ajungeau la Jiblea, clasa era aproape pe sfîrşite. BOGZA, C. O. 362. La sfîrşitul clasei, noi ieşeam grămadă şi zgomotoşi, pe cind el [Grigore Alexandrescu] se strecura binişor şi îşi lua drumul singur spre casă. GHICA, S. A. 123. IV. 1. Categorie (după confort şi tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, tramvaiul, vaporul etc. Locomotiva. . . trăgea încet şase vagoane de-a lungul cimpiei. Cele de clasa a treia erau pline. DUMITRIU, N. 5. Matrozii vapoarelor de pe ocean au putut privi atunci pe puntea celei mai ieftine clase, pe aceşti oameni de la poalele Carpaţilor. BOGZA, C. O. 307. De la Galaţi, «personalul» nu mai are vagoane pentru vite. Moş Gheorghe şi cu horîncenii se suie în vagoane de clasa a IlI-a. SP. POPESCU, M. G. 32. <$> Vagon de clasă (în opoziţie cu vagon de marfă) = vagon pentru călători. 2. Categorie, grad, rang. Clasă de salarizare. Ordinul Muncii clasa I. ■if- Loc. adj. De (mare) clasă sau (de) clasa-ntîl (sau întîia) = de prima calitate. (Ironic) Ruda aceasta era bătrînă şi avea renumele de beţiv clasa întîia. PAS, Z. I 207. — Variantă: (învechit) Clas, clasuri (KOGĂLNICEANU, S. 43), s. n. CLĂSIC, -A, clasici, -e, adj. 1. (Despre opere literare, ştiinţifice, artistice) Care întruneşte condiţiile perfecţiunii, care poate fi luat drept model. Clasificarea oamenilor în pesimişti şi nepesi- mişti... nu poate fi decît relativă. GHEREA, ST. CR. II 299. *0« Clasificare zecimală v. zecimal. CLASIFICATÓR, -OÁEE, clasificatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care clasifică, care rînduieşte sau distribuie pe clase. CLASIFICĂŢ1E, clasificaţii, s. f. Clasificare. — Pronunţat: -ţi-e. CLASÓR, clasoare, s. n. Obiect (mapă, album, cutie, dulap etc.) cu despărţituri pentru a păstra diferite obiecte (acte, fişe, fotografii etc.) clasate. V. cartotecă, fişier. CLAUSTRĂ, claustrez, vb. I. R' e f 1. (Rar) A se închide într-o mănăstire sau într-un loc izolat (ca într-o mănăstire) Pantazi... se clanstră in vătuita sa locuinţă, unde făcu noapte (= întuneric). M. I. CARAGIALE, C. 97. — Pronunţat: cla-us-, CLAUSTRĂL, -Ă, claustraţi, -e, adj. (Rar) De mănăstire, mănăstiresc, monahal, călugăresc. — Pronunţat: cla-us-, CLĂUZĂ, clauze, s. f. Dispoziţie specială prevăzută într-o convenţie, într-un tratat, într-un contract etc. Contractele se încheie prin Ministerul Gospodăriei Silvice, care are dreptul a le rezilia in caz de nsrespectare a clauzelor stabilite. B. O. 1953, 38. Ai adăugat cu creionul un rind abil, care înlătura tocmai clauza aceasta. CAMIL PETRESCU, T. II 587. — Pronunfat: cla-u CLAVECÍN, clavecine, s. n. Vechi instrument muzical cu claviatură şi coarde. CLAVIATURĂ, claviaturi, s. f. Sistemul de clape la pian, la orgă, la acordeon, la maşina de scris etc. Complexa claviatură a unei imense orge. CARAGIALE, O. III 262. — Pronunţat: -vi-a-. CLAVICDIBĂL, clavicimbaluri, s. n. (învechit) Clavecin. Prin cafenele se aud clavicimbalurile. CARAGIALE, N. F. 127. CLAVICULĂR, -Ă, claviculan, -e, adj. Care ţine de claviculă. CLAVÎCULĂ, clavicule, s. f. Fiecare dintre cele două oase care leagă omoplaţii de stern. CLAVÍR, clavire, s. n. (învechit) Pian. Ea loveşte automatic Fildeşul sau abanosul învechitului clavir. MACE- DONSKI, O. I 87. A găsit clavirul spart cu toporul în mii de bucăţi. GHICA, S. 43. — Variantă: (învechit) clavlriu (EMINESCU, N. 46) s. n. CLAVÍRIU s. n. v. clavir. CLAXÓN, claxoane, s. n. Dispozitiv de semnalizare sonoră, folosit de obicei de autovehicule. Claxonul maşinii mirii. PAS, Z. IV 63. Se aude... zgomotul şi claxonul uniii automobil. SEBASTIAN, T. 28; Un claxon de automobil il alungă pe trotuar. C. PETRESCU, C. V. 122. CLAX0TÍÁ, claxonez, vb. I. Intranz. A semnaliza cu claxonul. Mihai claxonă prelung şi apăsă pedala uşor, pe nesimţite. Maşina se urni încet. MIHALE, O. 466. Huruiau vagoanele, claxonau maşinile. PAS, Z. II 160. CLĂBUC, clăbuci, s. m. (Mai ales la pl.) 1. Spumă făcută de săpun cînd este amestecat cu apă. Clăbuci de săpun. + Spumă care apare la suprafaţa unor lichide care sînt agitate, care fierb sau care fermentează. Undele lui [ale Jiului] colcotă sfărmate de bolovani şi.azvîrle in aer clăbuci albi, bulgări de zăpadă. VLAHUŢĂ, O. A. II 134. Mai bem... un vinişor, o cafeluţă cu clăbuc. CARAGIALE, O. VII 31. 2. Salivă spumoasă, albicioasă şi cu băşici. [Văzu un balaur] scuipind clăbuc de spume care, de cădea lapămînt, se închega şi se rostogolea în boabe albe de mărgăritar. delavrancea, s. 91. <$> E X p r. A tace clăbuci la gură = a vorbi mult, cu furie; a face spume (la gură). Vizirul, tigru turbat de a sa ură, Scrîşnind din dinţi sălbatic, făcind clăbuci la gură. ALECSANDRI, T. III 347. (Prin analogie) Omul căzu pe spate, pe şosea, rămase o clipă rezemat în cot, apoi se sculă in picioare şi scuipă clăbuci de singe. DUMITRIU, N. 273. 8. Sudoare spumoasă pe care o fac animalele (mai ales caii) din pricina oboselii. 4. (Numai la pl.) Rotocoale de fum sau de aburi. Şi pe-ntinderea ptistie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. CLĂBUCÎ, clăbucesc, vb. IV. 1. T r a n z. A acoperi cu clăbuci de săpun. Cu şervetul la git, cu obrajii clăbuciji de săpun, urmărea prin oglindă voltele briciului. BART, E. 71. 2. Intr an z. (Despre apă sau alte lichide) A spumega. Valuri mari se sparg in zgomot... clăbucind, fierbind in spume. ALECSANDRI, P. A. 152. «$> Refl. Apa... izbindu-se de ţărmure, se clăbuceşte in tulpinile sălciilor încovoiate. POPOVICI-BĂNĂŢEANU, V. M. 175. 8. Refl. (Despre unele animale, mai ales despre cai) A se umple de sudoare spumoasă (din cauza oboselii); a spuma. Călări pe cai clăbuciţi la strune şi zăbale DELA VRANCEA, la TDRG. i CLÂCÂŞ - 462 — CLÂMPÂNIRE CLĂCÂŞ, clăcaşi, s. m. 1'. (în regimul feudal) Ţăran obligat să facă clacă (1) pe pămîntul moşierului de care ţinea. V. şerb, iobag, rumîn, vecin. Au plecat rumînii sub steagul răscoalei... Tremurat tremura varga cine avea acareturi întinse, şi robi şi moşii, şi clăcaşi şi pălmaşi, STANCU, D. 8. Singurul sprijin adevărat al revoluţiei [din 1848] sînt milioanele de clăcaşi. CAMIL PETRESCU, B. 148. Un ţăran clăcaş pe moşia ce ţin în posesie are să-mi facă treizeci zile de lucru şi în loc să fie acolo, se plimbă fugit, BOLINTINEANU, O. 447. Badea Niculaie, clăcaş din satul Băileşti din Dolj, fusese scăunaş, adică comisionarul unui turc din Vidin. GHICA, S. A. 31. Clăcaşii, transformaţi în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul, dar şi numele lor începu a se trece în actul vînzării, deşi nu se puteau vinde deosebit de pămînt. BĂLCESCU, O. I 139. 2. (Popular) Cel ce ia parte la o clacă (2). De cele mai multe ori, plivitul se face cu ajutorinţa clăcaşilor, — cu clăcile. PAMFILE, A. R. 96. CLĂCĂŞfiSC, -EÂSCĂ, clăcăşeştî, adj. (învechit) De clăcaşi a)/ care aparţine clăcaşilor sau se referă la clăcaşi. Sat clăcăşesc. CLĂCĂŞÎ, clăcăşesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A face clacă (1), a fi clăcaş (1); a cliicui. Pămîntul... se cuvine a se da clăcaşilor care au clăcăşit pre moşia statului. I. IONESCU, M. 668. CLĂCĂŞÎŢĂ, clăcăşiţe, s. f. (Popular) Femeie sau fată care ia parte la o clacă (2). Gazda se duse la vatră, umplu un găvan de lemn cu porumb fiert şi-l puse în mijlocul clăcăşiţelor. SANDU-ALDEA, U. P. 207. CLĂCUÎ, clăcuiesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A clăcaşi. [Clăcaşii] clăcuiau, adică plăteau proprietarului în muncă chiria pămîntului pe care locuiau şi in care se hrăneau. GHICA, S. A. 35. CLĂCUŞOĂRĂ, clăcuşoaret s. f. (Glumeţ) Faptă nepotrivită, poznă, ispravă. După ce se mîntuie clăcuşoara asta, lumea ne lasă în cît ne-a găsit şi se împrăştie, hui- duindu-ne. CREANGĂ, A. 113. CLĂDĂRÎE, clădării, s. f. Cantitate mare de lucruri îngrămădite unul peste altul; grămadă mare de lucruri disparate, puse la întîmplare unul peste altul.' Luă apa fiartă în clocote şi-o turnă pe o clădărie de trandafiri înfloriţi. STĂNOIU, C. I. 205. O clădărie de jar părea o altă lună mat mare în întunericul luncii. SADOVEANU, F. J. 539. CLĂDI, clădesc, vb. IV. T r a n z. 1. A face o construcţie, a ridica o clădire, a zidi, a construi. Cu aceste [scînduri] se apucă... de clădi un fel de foişor. ISPIRESCU, L. 367. Toate locurile... au fost in vechime prevăzute cu întărituri, cu cetăţui, pe care le-au găsit în fiinţă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă. ODOBESCU, S. II 179. La cea moară părăsită, De stăpînul meu clădită, Este-o piatră de tîşnit. ALECSANDRI, P. P. 136. <$> (Poetic) Eu mi-am clădit acest al meu poem Din tot ce noi mai plin de glorie avem. COŞBUC, P. II 286. F i g. (Cu privire la o organizare socială, la un plan, la un sistem de acţiune) [Oamenii din U.R.S.S.] clădeau doar vremuri noi, Altă lume... Pentru pruncii noştri goi. TOMA, C. V. 238. Constantin... nu clădea nici un plan deosebit. GALACTION, O. I 119. Sărmana, ea-şi clădea visuri atît de frumoase pe existenţa lui şubredă şi păcătoasăl VLAHUŢĂ, O. A. 107. «$> E x p r. A cludi pc nisip v. nisip. 2. A aşeza în mod sistematic lucruri (mai ales de acelaşi fel) unul peste altul, făcînd o grămadă (movilă, teanc, claie). Finul clădit mirosea. EMINESCU, N. 48. Şi pe duşmani îi tăia, Şi grămezi toţi îi clădea. ALECSANDRI, la TDRG. Au mai aţiţat focul, clădind şi alte lemne şi au început a-şi frige friptura. DRĂGHICI, R. 75. Toate [lucrurile cumpărate] le-a tencuit Şi-n corabie le-a clădit. SEVASTOS, N. 126. Astă-vară am cosit Vro cinci clăi de le-am clădit, Patru mi le-am vîrfuit. ALECSANDRI, P. P. ■ 100. Refl. Un troian de crengi, de arbori, pe-a lui urmă se clădeşte. ALECSANDRI, P. A. 152. Refl. pas. Lanul scade. Iar în urmă holda mindră, răsturnată prin bucăţi, Se ridică-n snopi de aur, se clădeşte-n jumătăţi. ALECSANDRI, P. III 67. CLĂDIRE, clădiri, s. f. 1. Acţiunea de a clădi. Plantele furajere să fie cosite la timp, iar uscarea şi clădirea lor să se facă în bune condiţii. REZ. HOT. I 237. 2. (Concretizat) Construcţie, edificiu. Gospodarii... n-au cînd se abate pe la acea clădire de scînduri vechi. SADOVEANU, N. F. 40. în toată clădirea nu se aud decit glasurile oamenilor care părăsesc lucrul. SAHIA, N. 36. Clădirea î?tsăşi, cu etaj, arătoasă şi înzorzonată, oprea atenţia trecătorilor mai ales prin scara de marmoră roşie, apărată sus de o uriaşă scoică de sticlă lucitoare. REBREANU, R. I 18. F i g. Ca să dărîmăm clădirea Ce-o zideşte un făţarnic pe-un atît de-adînc temei, E de-ajuns să se-n- ţeleagă două inimi de femei. DAVILA, V. V. 881 CLĂDIT s. n. Faptul de a clădi, aşezare sistematică a unor obiecte în grămezi, teancuri, clăi etc. Ca şi încărcatul finului in car, clăditul sau făcutul clăilor cere o deose bită măiestrie, de la care atîrnă păstrarea finului. PAMFILE, A. R. 162. clăditGr, -oăre, clăditortf -oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care clădeşte. (F i g.) Muncitor şi făurar, ClăditoŢ de zile mari. FRUNZĂ, S. 43. Sus, clăditori ai vieţii, sus! TOMA, C. V. 189. CLĂI, clăiesc, vb. IV. I n t r a n e. (Regional) A face clăi. Noi trecem Şi ne ducem... Să clăim. Să căpiţim, C-am auzit Ş-am simţit Că-s oarzele coapte, Grînele-n lapte. TEODORESCU, P. P. 392. CLĂÎŢĂ, clăiţe, s. f. Diminutiv al lui c 1 a i e. îşi priveau tăcuţi clăiţele de fin, dădeau tîrcoale în jurul lor şi oftau din greu. AGÎRBICEANU, P. S. 28. Am o clăiţă de fin; lingă clăiţă, o poieniţă; lîngă poieniţă, doi luceferi (Capul, fruntea şi ochii). POP. CLĂMPĂÎ vb. IV v. clămp&ui. CLĂMPĂNEĂLĂ, clămpăneli, s. f. Acţiunea de a clămpăni; clfimpănire, clămpănitură. Clămpăneala uşii. CLĂMPĂNI, clămpănesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. A produce (prin lovire) zgomotul redat prin onomatopeea « clamp ». Se-aude poarta clămpănind uşor Şi-un pas greoi pe treptele din faţă. Nevasta iese repede-n pridvor: Cine-a venit aşa de dimineaţă? DEŞLIU, M. 38. Fabricile sînt patru la număr. Au motoare şi maşini care duduie greu, au curele care clămpănesc; au cuptoare care dogoresc şi nicovale ce asurzesc urechea. PAS, L. II 158. Cîni flocoşi dormeau în umbra caldă; numai clteodată hîrtiau, tşi ridicau capul şi clămpăneau după muşte. SADOVEANU, O. I 110. Căţăluşă, nu mai clămpăni la uşă. ŞEZ. IV 52. <^> F i g. Era In sat şi dascălul Iordache firniitul de la strana mare... Ştia şi el glasurile— dar clămpănea de bătrln. CREANGĂ, A. 9. ^ T.ranz, f a c t. Patrulele tşi clămpăneau închizătoarele armelor. CAMILAR, N. II 145. Ţineam ceaslovul deschis, şi cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece-dotiăzeci de suflete prăpădeam, deodată. CREANGĂ, A. 4. 2. (Ironic, despre oameni; uneori determinat prin « din gură ») A vorbi vrute şi nevrute; a flecări. Ia nu mai clămpăni şi tu din gură, măil CREANGĂ, A. 113. — Variante: clempăni-(CREANGĂ, A. 50), Cl&mp&i (EMINESCU, N. 95) vb. IV. CLĂMPĂNÎRE S. f. Acţiunea de a clfimp∋ clămpăncală. CLĂMPĂNIT — 463 — CLÂTl CLĂMPĂNÎT s. n. Acţiunea de a elfi m p ă n i; clămpăneală. Noaptea s-auzea... Clămpănitul de la puşti, Zăngănit de uşi la cuşti. CORBEA, în POEZ. N. 138. CLĂMPANITÎRĂ, clămpănituri, s. f. Clămpăneală, clămpănit. Abia se mai aud focurile de armă ori clămpă- niturile miei mitraliere. PAS, Z. III 203. CLĂNCĂI, clăncăiesc, vb. IV. Intrane. A produce zgomotul redat prin onomatopeea « clanc o. CLĂNCĂlT s. n. Acţiunea de a c 1 ă n c ă i .şi zgomotul produs de obiectele care clăncăiesc; clancăt. Clăncăitul paloşelor, strigările luptătorilor, fumul prafului. .. răspindeau... spaima morţii. BĂLCESCU, O. II 244. CLĂNŢĂI vb. IV v. clănţăni. CLĂNŢĂNEĂLĂ, clănţăneli, s. f. Clănţănit, clăn- ţănire. CLĂNŢĂNI, clănţănesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre oameni sau animale, de obicei întărit prin «din dinţi» sau urmat de determinări cauzale) A-şi ciocni dinţii în mod ritmic (de frig, de frică etc.). Se sculară toate dihoniile şi unde începură să răgească şi să clănţănească din dinţi, de te apuca fiorile morţii de frică. POPESCU, B. II 22. A-nceput să tremure, clănţănind ca-n toiul frigurilor. CARAGIALE, O. III 47. Au început a clănţăni şi ceilalţi de frig, de sărea cămeşa de pe dtnşii. CREANGĂ, P. 2S4. *$- (Cu inversarea construcţiei) Dinţii ii clănţăneau de frig. BART, E. 238. Cluceru ţinea porunca domnească în mină şi dinţii îi clănţăneau în gură. GHICA, S. A. 52. <ţ> T r a n z. (Neobişnuit) Un gust de pine cazonă, acră, îi umplu gura, clănţăni dinţii in gol, oftă urmărind mai departe, cu gîndul, armata aceea fumurie. CAMILAR, N. II 140. 2. A produce un zgomot caracteristic prin lovirea ritmică a unor obiecte de metal sau de sticlă. A clănţăni din cleşte, a (în forma clenţăni) Marcu... purcedea, Din oţele clenţănind Şi din gură chiuind. ALECSANDRI, la TDRG. (Cu inversarea construcţiei) Gîtul şipului începu să clănţănească tare pe buzele paharului. CARAGIALE, O. I 291. + A mişca repetat, cu zgomot, clanţa uşii. Nanina... clănţăni şi strigă şi mai tare: deschideţi! D. ZAMFIRESCU, la TDRG. 3. F i g. A vorbi mereu, a flecări. (în forma clenţeni) Nu mai clenţeni... şi ieşi afară! ALECSANDRI, T. I 32. •+ Refl. reciproc. A se certa, a se sfădi. Spune-i aşa papistaşului, că noi n-avem ştiinţă multă, dar slujba ne-o facem ; şi că nu vreau să mă clănţănesc cu el. SADO- VEANU, Z. C. 48. O luam razna prin sat şi mă bucuram nespus cînd vedeam pe Moş Vîrlan clănţănindu-se cu răzeşii de pe la noi, de altfel cu toţii guri foarte agere. SADOVEANU, O. A. II 104. — Prez. ind. şi: clănţăn (DUMITRII), N. 72). — Variante: cliinlui (negruzzi, s. i 152), clenţăni, clenţeni vb. IV. CLĂNŢĂNlRE, clănţăniri, s. f. Acţiunea de a clănţăni şi rezultatul ei; zgomotul produs prin ciocnirea ritmică a dinţilor, a unor obiecte de metal etc . Tremura... ca varga şi i-ai fi auzit clănţănirea dinţilor. EMINESCU, N. 110. CLĂNŢĂNÎT s. n. Clănţănire, clSnţănealS. Aud pe neaşteptate clănţănitul unei mitraliere duşmane. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 5/2. Şi brusc mitraliere s-au pornit. Un clănţănit uscat de oase seci, Strident şi alarmant, Sfîşie noaptea către stele. CAMIL PETRESCU, V. 45. CLĂNŢĂNITTÎRĂ, clănţănituri, s. f. Clănţănire, clănţănit. CLANŢĂU, clănţăi, s. m. Om rău de gură, care vorbeşte mult (de obicei pe un ton agresiv). Văd că eşti clănţău şi te ţii cu nasul pe sus. SADOVEANU, N. F. 91. + Poreclă dată în trecut avocaţilor şi politicienilor. CLĂPĂCÎ vb. IV v. clipoci, CLĂPĂI, clăpăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A produce zgomotul exprimat prin onomatopeea « clap ». Berzele clăpăiesc. t=i Am două lemne: toată ziua clăpăiesc (Meliţa). GOROVEI, C. 226. 4- T r a n z. Fig. (Despre persoane) A spune (ceva) repede, ca un clăpăit. Ea clăpăi pe nerăsuflate o fabulă, fără să priceapă boabă. CARAGIALE, S. 9. CLĂPĂÎT s. n. Acţiunea de a clăpăi şi zgomotul produs de obiecte. care clăpăiesc; cîăpăire. Clăpăitul meliţei. CLĂPĂITllRĂ, clăpăituri, s. f. Clăpăit. CLĂPĂT5G, -Ă, clăpăugi, -e, adj. 1. (Despre urechile oamenilor şi animalelor) Mare şi aplecat în jos. V. bleg. Zării capete roşcate [de cai], urechi ciulite, altele căzute, clăpăuge. CAMILAR, N. I 29. l-a ieşit ş-acolo nainte Agripina, şi-ndărătul ei un om slab şi bleg, cu urechile clăpăuge. SADOVEANU, O. III 630. Omul acela era ceva de spăriet: avea nişte urechi clăpăuge şi nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. <0- (Prin analogie) Am rîs şi eu ca o cizmă cu urechi clăpăuge, dar să ştii că ai dreptate. SADOVEANU, P. M. 177. 2. F i g. (Despre oameni) Prostănac, bleg. Strigase... cu hazul lui de flăcău clăpăug: Fraţilor, am venit. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 60. — Variantă: Căplutig, -ă (CONTEMPORANUL, Vin 289) adj. CLĂPĂUGI, clăpăugesc, vb. IV, Refl. (Despre urechile animalelor) A se lăsa în jos, a se blegi, a se pleoşti. Pintecele i se subţie [calului], urechile i se clăpăugiră. CAMILAR, N. II 322. CLĂPĂUGÎT, -Ă, clăpătigiţi, -te, adj. (Despre urechile oamenilor şi animalelor) Mare şi aplecat în jos; clăpăug. V. b 1 e g. Se uitau. .. la caii osteniţi cu boturile în pămint, cu urechile clăpăugite. CAMILAR, N. I 8. CLĂTĂRl, ctătăresc, vb. IV. (Transilv.,Mold.) Trane. (Cu privire la rufe şi la vase) A clăti1. Safta începuse a scoate rufele din cazan şi a le duce să le clătărească în apă limpede. SLAVICI, V. P. 11. Oi clătări plosca bine şi-oi umple-o cu apă proaspătă, ca să avem la drum. CREANGĂ, P. 204. CLĂTI1, clătesc, vb. IV. T r a n z. A curăţi spălînd uşor cu apă, a limpezi într-o ultimă apă curată. Plnă ce nu-şi clăti mtnile cu apă şi le şterse de poala unsuroasă a cămeşii... aproape nici nu se uită la mine. HOGAŞ, M. N. 191. Cozile acestea... le-au clătit puţin în apă şi-apoi le-au pus in zamă, la foc, să fiarbă. SBIERA, P. 14. Spală-mi, maică, cămăşuţa Şi mi-o clăteşte la vale, Să-mi treacă de dor, de jale. BIBICESCU, P. P. 127. Unele pînze-nălbea, în gîrlă Că le spăla, în fîntînă Le clătea. TEODORE5CU, P. P. 562. <0* A-şi clăti gura (refl. a se clăti în gură) = a-şi spăla gura. Dimineaţa, cînd mă scol, Cu pelin pe ochi mă spăl: Iau in gură, mă clătesc, Dar mai rău mă amărăsc. TEODORESCU, P. P. 352. CLĂTI2, clătesc, vb. IV. T r a n z. (învechit, astăzi regional şi arhaizant) 1. A^clătina (1). Cite-un plop cu coajă cenuşie abia îşi clătea rămurelele subţiri şi-şi tremura bănuţii frunzelor, care luccau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineaţă şi, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clăteşte Pădurea cînd ploaia soseşte, Aşa din ¡adineuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COŞBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, CLĂTINA — 464 — CLEFĂI Copaci din miezul iernii ce vinturi ii clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24. D-aşa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădiţa intre spini; Suflă vîntul ¡-o clăteşte, De toţi spinii mi-o loveşte! JARniK- BÎRSEANU, 0. 195. •$- F i g. Rîul înapoi se trage... munţii vîrful îşi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ■if- E.x p r. A Clăti Capul (sau, i n t r a n z., din Cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Ca drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap şi va fi întrebat — prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieşit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. ^ Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n ¡ele, Tot în lanţ Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. + Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mişcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cind se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borbo- rosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămintul îl clăteşte război- nicescul tunet! Zgomot de taberi, şoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. ^ Refl. Trînteşte Fiul- Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trînteşte cum e data, de s-a clătit pămintul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valma năprasnică de vaiete şi blesteme se clăti încăperea din temelie şi grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stînci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. -tţ F i g. Şi s-a-ntimplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEŞLIU, G. 31. A lumii temelie se mişcă, se clăteşte, Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. R e f 1. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 8. A clătina (8). îşi clăti tabăra teu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un peşte... Patru boi abia-l clăteşte (Plugul). GOROVEI, C. 300. Refl. [Armata] se clăti de acolo şi... merse de tăbărî intr-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu so clăti un îir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viaţa cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălţimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141. CLĂTINĂ, clătin, vb. 1.1. Tr ane. A mişca (puţin, lin) într-o parte şi într-alta, a face să se agite (uşor), a legăna. Soarele căzuse, stins şi livid, îndărătul aburilor şi un vînt rece clătina stuful şi trestiile înalte. DUMITRIU, N. 289. Gheorghe îl clătină tare, ca să se deştepte. VLAHUŢĂ, O. A. I 104. Brazii suspinau Şi-a lor crengi le clătinau. ALECSANDRI, P. II 186. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină, Suflă vîntul şi-o clatină Din vîrf pînă la tulpină. JARNÎK-BIRSEANU, D. 252. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din * sau « de ») Cînd oi clătina din funie, voi să ştiţi că eu voi fi aice şi că doresc să mă trageţi afară. SBIERA, P. 84. Şi-a dat drumu... în lumea cealaltă... spunîndu-le să scoată leagănul afară cînd va clătina el defringhie. ŞEZ. II 52. Expr. A clătina din cap (sau, tranz., capul) = a-şi mişca capul într-o parte şi în alta, în semn de mirare, de îndoială, de descurajare etc. Ion clătină din cap şi dădu să iasă. DUMITRIU, V. L. 20. Am clătinat din cap; socoteam că l-am pus în încurcătură. SADOVEANU, N. F. 55. Alţii, de mirare, Cu mina la gură capul clătina. ALECSANDRI, P. A. 49. Ivan se depărtă clătinînd din cap. NEGRUZZI, S. I 66. ^ Re f 1. Frunzişurjle vechi... se clătinau numai sub picăturile ploii. DUMITRII), V. L. 16. Fulgera şi bubuia, de se clătina oalele-n cuie. RETEGANUL, P. I 19. Frunza codrilor nu se clătina şi tăcerea neturburată îşi întinsese pretutindeni neţărmurita ei stăpînire. HOGAŞ, M. N. 165. Uşa... se clătina scîrţîind in vînt. EMINESCU, N. 38. 2. R e f 1. A şovăi în mers, în mişcare, a se împletici (de slăbiciune, din cauza beţiei etc.). Se ridicară clăti- nîndu-se, beţi de somn. DUMITRIU, V. L. 87. Am simţit că mă clatin şi că nu mai pot să înaintez. SAHIA, N. 58. Se clatină rărite şiruri lungi de bătălie. EMINESCU, O. I 148. + F i g. A şovăi, a ezita. Inimă slabă, aşa ca să se clatine... de te miri ce, n-avea cuvioasa. VLAHUŢĂ, O. A. 138. + (în regimul capitalist, despre negustori sau case de comerţ) A fi într-o situaţie materială critică, pe cale de a da faliment. A aflat negustorimea că se clatină rău Kir Ianulea. CARAGIALE, O. III 39. 8. T r a n z. A mişca din loc, a urni, a clinti. Puse umărul şi clătină bolovanul din loc. — Variante: (învechit şi regional) cletină (TEODORESCU, p. p. 414), cletenâ (ispirescu, l. 88) vb. I. CLĂTTNĂUE, clătinări, s. f. Acţiunea de a (se) clătina. Ochii albaştri ii rîdeau sub clătinarea leneşă a genelor. CAMILAR, TEM. 73. Fetiţa lui Vartolomeu Dia- conu păşea cu ochii încruntaţi la clătinările ceştilor, cu limba scoasă printre • dinţi de încordare. C. PETRESCU, A. 285. CLĂŢINĂT0R, -oăbe, clătinători, -oare, adj. Care (se) clatină. V. tremurător. Uitată pirotind — aşteaptă O luntre fără de catarg Pe monoton clătinătorul Şi dureros tăcutul larg. TOMA, C. V. 59. Cite-o stea clăti- nătoare Candela-n văzduh şi-aprinde. IOSIF, V. 91. CLĂTINĂTtJRĂ, clătinături, s. f. Mişcare şovăitoare. Doi răniţi trec rezemaţi, cu clătinături stranii. C. PETRESCU, î. II 35. Văzînd fraţii lui clătinătura lanţului, au ştiut acuma că Sucnă-Murgă nu este mort. SBIERA, P. 95. — Variantă: (regional) cletinătâră (CARAGIALE, O. II 12) s. f. CLĂTÎRE, clătiri, s. f. Acţiunea de a clăti; limpezire, spălare. Clătirea paharelor. CLĂTÎT1 s. n. Clătire. Clătitul rufelor. CLĂTÎT2, -Ă, clătiţi, -te, adj. (învechit şi arhaizant) Tulburat, atins sufleteşte. [Mihai], clătit prin pierderea artileriei sale... seduse în grabă la centru. BĂLCESCU, O. II 332. CLĂTÎTĂ, clătite, s. f. Un fel de plăcintă subţire, prăjită în grăsime şi umplută cu dulceaţă, marmeladă, brînză sau legume. Cucoana Georgeta ştia să facă nişte clătite minunate. SADOVEANU, P. S. 190. CLEĂMPĂ 8. f. v. clampă. CLEAN, eleni, s. m. Peşte de apă dulce din familia crapului, cu corpul aproape cilindric, cu botul rotunjit şi cu solzi mari, tiviţi cu negru (Leuciscus squalius). Iată aleşi deoparte, în crîsnic, eleni şi scobai şi două mrene frumoase. SADOVEANU, N. F. 29. CLEANŢ, cleanţuri, s. n. (Ban., Olt.) Stîncă prăpăs- tioasă; colţ de stîncă. Deasupra... se înalţă tot mai ridicate nişte cleanţuri pînă in vineţia cerului. POPOVlCI- BĂNĂŢEANU, la TDRG. Atunci te-oi descununa, Cind cleanţurile-or citita Şi pădurea va umbla. HODOŞ, P. P. 141. CLEĂRING s. n. v. cliring. CLEFĂI, clifăi, vb. IV. Intranz. 1. A mînca cu zgomot, a plescăi; a clefeti. V. m o 1 f &i.Rupse o margine din pîine şi începu să clefăiS încet. STĂNOIU, C. I. 164. La dejun, Dan înfulica bucături mari şi clefăia repede, c-o lăcomie de bestie. VLAHUŢĂ, O. A. III 198. ^ Tra n z. Se mai opreşte calul. Mai rupe o gură de iarbă din marginea potecii. O clefăie. STANCU, D. 327. O mînă... ţinea funia vitei, care nu mai clefăia iarba de dinainte-i. PAS, L. I 138. 2. A deschide şi a închide' • gura plescăind. Trăgea aer în piept, clefăind şi pocnind din limbă cu... plăcere. QALAN, Z. R. 237. ■CLEFĂIT — 465 — CLEŞTE 3. A plescăi mergînd prin noroi. Dricul primăriei clefăia prin glod. LESNEA, C. D. 87. — Prez. ind. şi: clefăiesc (BOGZA, T. 89).— Variantă: •clcpăi (DUMITRIU, N. 176) vb. IV. ’ CLEFĂÎT, clefăituri, s. n. Faptul de. a clefăi; plescăit. Clefăitul aluatului s-amesteca în clefăitul glodului de pe uliţă. CÂMILAR, N. II 325. CLEFETÎ, clefetesc, vb. IV. Intranz. (RarJP I. A clefăi (1). Să vie să mănince şi apoi să se întoarcă... cle- Jetind din gură. ISPIRESCU, L. 273. 2. A clefăi (2). Căsca... şi, clefetind buimăcit de cîteva ori, izbuti să sptiie. DELAVRANCEA, S. 244. CLEFETJRE s. f. v. clcvctire. CLEI, cleiuri, s. n. 1. Substanţă vîscoasa, extrasă din peşte şi din diverse plante sau materii animale, cu ajutorul căreia se pot lipi diferite obiecte. V. p a p, cocă. Au scăzut preţul la peşte, clei şi icre. CONTEMPORANUL, VI j 118. Hîrbul cu călacan, clei şi tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 82. E x p r. (Familiar) A Ii ol ci = a) a fi ignorant, a nu şti nimic; a fi tufă. He! Trăsnea, mă! scoală! ştii tabla? —Sare el de jos, îl ascult, ■—clei! CREANGĂ, A. 92; b) a fi beat turtă. 2. Suc gros care se scurge din scoarţa unor pomi (mai ales pruni, cireşi şi vişini) şi care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. V. răşină. CLEIOS, -0ĂSĂ, cleioşi, -oase, adj. 1. (Despre unele substanţe) Lipicios (ca şi cleiul). Scoarţa brazilor... lasă în palmă urme cleioase de răşină. C. PETRESCU, î. II 5. + (Despre ouă fierte) Fiert puţin, aşa ca să nu fie nici moale, nici răscopt. îmi spune să-i fac ouăle cleioase, că aşa îi plăceau lui. STĂNOIU, C. I. 118. 2. (Despre pămînt) Vîscos, clisos. Caii mergeau încet, opintindu-se în pămîntul cleios. DUMITRIU, V. L. 8. Din ce în ce picioarele mai grele Mi le simţeam, de lutul cel cleios. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 187. Atiinci unde se făcu un noroi cleios. .. de ţi se scutura carnea de pe tine. ISPIRESCU, L. 129. CLÎÎMĂ, cleme, s. f. (Tehn.) Pies2 sau dispozitiv cu ajutorul căruia se poate fixa, lega sau prinde un obiect de alt obiect. CLEMÎNT, -Ă, clemenţi, -te, adj. (Rar, despre un şef, un superior) îndurător, iertător, indulgent; blînd, milostiv, bun. Ştirile bune îl făceau mai clement cu slăbiciunea altora. C. PETRESCU, C. V. 93. CLEMENŢĂ, clemenţe, s. f. (Rar) Atitudine de îndurare, de iertare; indulgenţă, bunătate (a unui superior faţă de inferiorii săi). CLEMPĂNl vb. IV v. clămpăni. CLEMPTjŞ, clempuşuri, s. n. Bucată de fier în formă de cîrlig de Ia încuietoarea uşii, pe care se reazemă clampa cînd se închide. CLEMPUŞOB, clempuşoare, s. n. Diminutiv al Iui c 1 e m p u ş. Desfăcu clemptişortil şi dădu drumul lui Vîlcu. SADOVEANU, Z. C; 121. CLENCI, clenciuri, s. n. 1. Bucată dintr-o creangă (uscată) ale cărei rămurele incomplet tăiate formează un fel de cîrlige, de care se poate agăţa ceva; cîrlig. 'Ii scăpară poalele rasei din mîttă şi se agăţară într-un clenci de rădăcină. STĂNOIU, C. I. 158. + Cîrlig. Cutai... a aninat ceaunul în clenciul lui, deasupra flăcării. SADOVEANU, N. F. 69. + Ramură a coarnelor cerbului. Doi copoi tineri au dat glas: chiau — chiau! ş-un cerb cu douăsprezece clenciuri a ieşit în luncă. SADOVEANU, D. P. 82. 2. Boldul cataramei. O curea cu cataramă Şi cu clenciu de argint, Că jiu-i alta pe pămînt. ŞEZ. IX 190. 3. F i g. Pricină, motiv (de ceartă). Cu maica Evlatnpia, desăgăriţa din Văratec, am avut şi eu o dată oleacă de clenci. CREANGĂ, P. 115. Au un clenci de nu se pot împăca. ŞEZ. XXIII 42. + Sens ascuns, tîlc, dedesubt. Afacerea asta are un clenci. CLENŢĂNl vb. IV v. clănţăni. CLENŢENl vb. IV v. clănţăni. CLEPĂI vb. IV v. clefăi. CLEPSIDRĂ, clepsidre, s. f. Instrument primitiv cu ajutorul căruia se măsura în antichitate timpul după cantitatea de apă (sau de nisip) cursă dintr-un rezervor. Nesocotind nisiptd ce lunecă-n clepsidră... LESNEA, I. 60. — Variantă: clepsidril (BOGZA, C. O. 149, HOGAŞ, DR. II 191, NEGRUZZI, S. I 96) s. n. CLEPSÎDRU s. n. v. clcpsidră. CLEPTOMĂN, -Ă, cleptomani, -e, s. m. şi f. Per soană care suferă de cleptomanie. V. hoţ. CLEPTOMANIE s. f. Obicei, manie de a fura bani sau obiecte mărunte, chiar fără a avea nevoie de ele. CLER s. n. Totalitatea preoţilor unei biserici, unei eparhii sau unei ţări; cinul preoţesc, preoţime. Intre clasele privilegiate şi între acele dezmoştenite, im cler ignorant, superstiţios, îngrăşat cu mana averilor monastireşti. ALECSANDRI, C. 234. Mitropolitul ieşi înainte urmat de. tot clerul. NEGRUZZI, S. I 232. CLERIC, clerici, s. m. Membru al clerului, faţă bise- ricească. Din autobus coboară un cleric. SADOVEANU, P. M. 154. Sub bolta cea înaltă a unei vechi biserici... încet, adînc răsună cîntările de clerici. EMINESCU, O. I 88. CLERICAL, -A, clericali, -e, adj. Referitor la clerici sau la clericalism. CLERICALISBI s. n. Curent politic reacţionar care urmăreşte dominaţia sau mărirea influenţei bisericii şi a clerului asupra vieţii politice şi culturale a unei ţări. Anatole France a sprijinit activ c universităţile populare o, menite să combată influenţele mistice pe care clericalismul le-a sădit în rîndurile clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 11/2. CLEŞTÂR s. n. (în literatură) Cristal. Dealurile abureau şi unele creste de dealuri scînteiau de lumina soarelui, parcă s-ar fi presărat cleştar peste ele. CĂLUGĂRU, O. P. 399. Pardoseala era de cleştar, iară învălitoarea era de acioaie şi de plumb. ISPIRESCU, L. 94. Mi-orface pahar, Pahar de cleştar. TEODORESCU, P. P. 62. F i g. Prin văzduhul de cleştar zboară vulturul. DEŞLIU, M. 68. Un izvor, un arc de cleştar... îşi făcea drum la vale aproape fără zgomot şi se prelingea pe un pat de ierburi pletoase. SADOVEANU, P. S. 156. Frunzele picurau încă stropi de cleştar. C. PETRESCU, S. 19. Dar a venit un vînt de gheaţă, şi pe cleştarul apei sale Şi-a-ntins înţurţurata-i gură ca un voinic trudit de cale. ANGHEL, î. G. 43. •+• Sticlă frumoasă şi limpede ca cristalul, cristal artificial. Clopoţeii de cleştar... sunau limpede. C. PETRESCU, C. V. 78. Linguriţele rinduite in pahare de cleştar... răsună pripit a bani... trîntiţi pe piatră ş-a piuitură limpede de cristal. DELAVRANCEA, S. 139. — Variantă: (regional) cliştnr (JARNÎK-BIRSEANU, D. 20) s. n. CLEŞTE, cleşti, s. m., cleşte, s. n. 1. (Adesea Ia pl. cu .valoare de sg., precedat de « o pereche de ») Unealtă de fier sau de alt metal alcătuită din două braţe articulate între ele şi încovoiate la un capăt spre interior; serveşte la apucatul şi transportul pieselor şi materialelor, la întoarcerea pieselor în timpul prelucrării, la separarea lor, la smulgerea unui obiect împlîntat undeva etc. Cleşte 30 I CLEŞTIŞOR — 466 — CLIMĂ de cuie. 1=1 Şi-a pregătit... degetele in formă de cleşte s-o prindă [jucăria], SAH1A, N. 106. Iaca intră şi Chirică pe uşă, cu un ciocan, c-o daltă şi c-o păreche de cleşti in mină. CREANGĂ, P. 177. <0> F i g. A scos..._ dintr-o putină o scrumbie bună, ţinind-o aîîrnată de coadă cu cleştele delicat al degetelor. SADOVEANU, B. 177. a plecat singură, întunecată, cu inima strinsă de teamă in cleştele unei suferinţi mute. BAKT, E. 182. Izbutea Lambrior să te înşface de mijloc în cleştele neînvins al mîinilor lui cioto- roase. HOGAŞ, H. 75. E x p r. A prinde. (sau n apuca, a stiînge) pc cineva ca in (sau înty-un) cleşte = a prinde pe cineva la strimtoare, a-I aduce in imposibilitate de a scăpa; a-1 încolţi, a-1 forţa. Fiul craiului, văzîndu-se prins în cleşte... jură credinţă şi supunere. CREANGĂ, P. 207. Deodată se auzi... clamp! Capcana se închise şi prinse laba lupului ca intr-un cleşte. ŞEZ. III 113. A-i scoate cuiva vorba (»lin gură) cu cleştclc= a decide cu greu pe cineva să vorbească. Şi ce mi-a spus, cu cleştele i-am scos! VLAHUŢĂ, .la TDRG. 2. Unealtă de fier cu care se aţîţă focul şi se scot tăciunii aprinşi. De ce mi-am făcut cleştele? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cind ţiuia tăciunele... mama îl mustra acolo, in vatra focului, şi-l buchisa cu cleştele. CREANGĂ, A. 35. 3, Nume dat picioarelor de dinainte ale racului, cu care animalul apucă şi strînge; foarfeci. CLEŞTIŞ0R, cleştişori, s. m. Diminutiv a lui cleşte (1). CLETENĂ vb. I v. clătina. CLETINĂ vb. I v. clătina. CLETINĂTIjRĂ S. f. v. clătinătură. CLfiVETĂ, clevete, s. f. (învechit) Clevetire. O învăţă ... cum să se ferească de bîrfeli şi clevete. ISPIRESCU, L. 13. CLEVETEALĂ, cleveteli, s. f. Clevetire, bîrfeală, - calomnie. împărăteasa avea să sufere destule, atît durerile de naştere... cit şi clevetelile ce auzea că merg in urechile împăratului. RETEGANUL, P. II 28. CLEYETÍ, clevetesc, vb. IV. Tranz. A răspîndi calomnii despre cineva, a critica cu intenţia de a prezenta pe cineva într-o lumină defavorabilă, a vorbi pe cineva de rău; a defăima, a bîrfi, a ponegri. Ea cu limba ascuţită cleveteşte-ntreaga fire. EMINESCU, O. IV 222. Voi de ciudă, voi de ură Staţi cobind acum sub şură, Clevetind cu pizmuire A porumbilor iubire. ALECSANDRI, P. 1 207. CLEYETÍRE, clevetiri, s. f. Acţiunea de a cleveti şi rezultatul ei; bîrfire, ponegrire, calomniere. Bumbacul ce li astupă auzul li fereşte de curente, de clevetiri şi de vorbe rele. ANGHEL, PR. 35. Ii venea... să plece Ia Cosma şi să-i ceară iertare, numai ca satul să rămîie de ruşine cu clevetirile sale. SLAVICI, N. I 115. Atunci ceilalţi s-au vorbit între dîttşii să deie jalobă asupra lui cu feluri de clevetiri, pîrindu-l că ar fi un faţarnic. NEGRUZZI, S. I 225. — Variantă: clcîotirc (MACEDONSKI, O. II 224) s. f. CLEYET1TÓR, -OĂRE, clevetitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care cleveteşte, care bîrfeşte, care vorbeşte de rău. Toată comedia asta e o neruşinată năpaste a clevetitorilor mei. NEGRUZZI, S. I 229. CLIC, clicuri, s. n. (Regional) Clară. Cheam-o la noi, la clic, duminică seara. Se scarmănă lină. PREDA, I. 174. CLÍCA, clici, s. f. Grup de o?mcni legaţi prin interese mărunte şi meschine şi care acţionează împotriva colectivităţii; bandă, şleahtă. V. g a ş c ă. 0LIÉXT, -Ă. clienţi, -te, s. m. şi f. 1. Persoană care cumpărs (regulat) de la un magazin sau care consumă ceva intr-un local public; muşteriu, consumator. 2. Persoană consideraţii în raport cu avocatul cărui i-a încredinţat afacerile sau cu medicul care-1. îngrijeşte cînd este bolnav. [Avocatul] a venit în Bucureşti îtt interesul unui... client. C. PETRESCU, î. II 214. — Pronunţat: cli-eiit. CLIENTELĂ, clientele, s. f. 1. Totalitatea clienţilor unui magazin comercial. 2. Totalitatea clienţilor unui avocat sau ai unui medio Era avocat tînăr. — Să-mi fac puţină clientelă, ca să nu se cheme că mă întreţii tu, i-a spus. PAS, Z. I 93. Deocamdată are numai un birou avocaţial intr-un oraş din nordul Ardealului, unde se bucură de o clientelă serioasă şi sigură. C. PETRESCU, î. II 214. înscris intre avocaţi... şi-a asigurat o mică clientelă. VLAHUŢĂ, O. A. III 22. Clientelă electorală v. electoral. '— Pronunţat: cli-en-, CLIMĂT, climate, s. n. 1. Climă. Uriaşa ei întindere [a Uniunii Sovietice] şi diversitatea climatelor... şi in primul rînd condiţiile optime create in ortnduirea socialistă pentru organizarea şi dezvoltarea activităţii ştiinţifice au contribuit la propăşirea meteorologiei in U.R.S.S. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 6/1. Un prieten al său... ii sfătui să facă o călătorie in Italia pentru schimbarea climatului. NEGRUZZI, S. II 154. 2. F ig. Ambianţă, atmosferă morală. Eram căsătorit, aveam doi copii... cu alte cuvinte împrejurările şi climatul sufletesc din « O stea prin fereastra lui Manolaş i. GALACTION, O.’ I 27. CLIMATERIC, -ă, climaterici, -e, adj. Care se referă la climă, de climă; climatic. întreg Cimpul şi Blahniţa sint în regiunea climaterică de cîmpie. I. IONESCU, M. 59. (Mai ales în e x p r.) Staţiune (sau localitate sau regiune) climaterică = staţiune- (localitate sau regiune) cu climă plăcută, potrivită pentru odihnă sau pentru tratarea unor boli. Zeci de mii de oameni ai muncii aflaţi în concedii de odihnă în pitoreştile staţiuni balneare şi climaterice scriu despre zilele minunate petrecute acolo. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2715; [în U.R.S.S.] sînl organizate în regiunile climaterice case de odihnă amenajate cu mari. studiouri. SAHIA, U.R.S.S. 157. CLIMATIC, -Ă, climatici, -e, adj. Climateric. In staţiunile balneo-climatice, care in trecut erau adevărate lăcaşuri de huzur şi desfriu pentru tot felul de îmbuibaţi şi paraziţi, se desfăşoară astăzi o bogată activitate culturală, spre a face cit mai plăcută şi folositoare odihna oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2682. CLIMATOLOGIC, -Ă, climatologici, -e, adj. Care ţine de climatologie; privitor Ia climatologie. V. meteorologic. Datele de ordin climatologic arată forţa, frecvenţa şi direcţia vinturilor, cantităţile şi perioadele ploilor, temperaturile medii şi extreme etc. CLIMATOLOGÎE s. f. Ramură a geografiei fizice care se ocupă cu studierea climelor şi a importanţei lor pentru viaţa organică. CLÎMĂ, clime, s. f. 1. Totalitatea fenomenelor atmosferice caracteristice unui ţinut, avînd ca factori principali temperatura, vîntul şi ploaia.. Climă caldă. Climă ■temperată. Climă continentală, a Clima ta-i plăcută ! Cerul e senin! Soarele tău, dulce! Tu răpeşti pe cale-i ori şi ce străin Ce nu se mai duci 1 BOL] NTINKANU, O. 23. Acest frumos oraş... poate să se sfădească cu toate oraşele ce pînă acuma am numit:.. pentru clima lui cea dulce şi potrivită. GOLEECU, î. 123. 2. Ţară, ţinut, regiune sub raportul fenomenelor atmosferice caracteristice. Lucruri scumpe şi plante din alte clime spinzurau şi se tîrau din odaie in odaie. GALACTION, O. I 304. [Cocorii] «in... de prin clime înfocate. ALECSANDRI, P. A. 119. Din loc în loc aş trece în climele CLIN — 467 — CLIPEALĂ străine, Unde sint alte stele ¡i ceruri mai sénine, Dar iarăşi m-af întoarce ctnd firea ar zîmbi. ALEXANDRESCU, P. 45. CLIN, clini, s. m., şi clinuri, s. n. 1. Bucată triunghiulară (sau aproape triunghiulară) de pînză, stofă sau piele, folosită în croitorie ca piesă componentă a unei confecţii sau ca adaos pentru a lărgi o îmbrăcăminte prea strimtă. Fustă in clini, a [Purta] sumăieş scurt fără clinuri şi chimir îngust. SADOVEANU, O. V 455. La grandiosul bal, ea venise costumată... in costumul de mătase neagră, cu clinuri ¡i bendije stacojii. CARAGIALE, N- F. 168. E x p r. A nu avea (de-a face) nici în clin, nici în mînecă (cu cineva) = a nu avea nimic comun, nici un amestec, nici o legătură (cu cineva). Tata mi-a dat in grijă... ca să mă feresc de omul roş, iar mai ales de cel spin, cît oi putea; să n-am de-a face cu dinşii nici în clin, nici în minecă: CREANGĂ, P. 202. 2. Petic de pămînt (sau de pădure) în formă de triunghi. Pe clin, la vale, erau împrăştiate case, sub glugi de stuh; de-abia se vedeau din livezile verzi. SADOVEANU, O. I 34. Sania coboară clinul de pădure, Fug in urma noastră luminişuri dure. TOPÎRCEANU, B. 12. După citva timp văzu că un rumîn nu-şi ţine linia lui din dreapta, ci se duce spre stingă, îngustînd astfel pogonul. — Măi Mihai, da de ce-mi Iaşi clin in dreapta ? SANDU-ALDEA, U. P. 161. 3. (Rar) Unealtă de cizmărie. Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptor, între şanuri, calupuri... clin, ace^ sule, cleşte... şi tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGA, A. 81. CLINĂ, cline, s. f. Suprafaţă înclinată, teren care coboară; pantă, coastă, povîrniş. Taica... calcă adine şi greu, şi caii la fel fac cînd trag aici pe clină. DUMI- TRIU, V. L. 8.' CLINCĂNÎ, pers. 3 clîncăne, vb. IV. I n t r a n z. (Rar) A produce un clinchet. De voia ta bună Şi cheile prins-au imbold,-Şi-ţi joacă pe tinărul şold. Şi clincăne-n soare şi sună. TOMA, C. V. 119. — Variantă: clillgăni (CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 6/3) vb. IV. CLÍNCHER s. n. Produs intermediar obţinut Ia fabricarea cimenturilor prin încălzirea materiei prime pînă aproape de temperatura de vitrifiere şi prin transformarea ei într-o masă compactă şi dură. CLINCHET, clinchete, s. n. Zgomotul. produs de clopoţei sau de zurgălăi. Rîsul Frusinicăi se auzi apoi un timp, clar şi cristalin, ca un clinchet de zurgălăi in necontenită rostogolire. M1HALE, O. 169. Un clinchet lung de clopoţei îi zuruia în urechi. VLAHUTĂ, O. A. III 158. Iată-o sanie uşoară care trece peste văi... în văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi. ALECSANDRI, P. A. 112. <5> F i g. în stradă, urcă-n stoluri aurii Un cîntec drag, un clinchet de copii. FRUNZĂ, în POEZ. N. 231. + Zgomot produs prin vibrarea sau lovirea unui obiect de metal sau de sticlă. S-auzeau numai clinchetele bidoa- nelor, gamelelor şi lopeţilor. CAMILAR, N. I 46.1-am auzit... mişcările piciohdtii de lemn cu clinchetul cataramelor. SAHIA, N. 60. ^ CLING interj. (Adesea repetat) Onomatopee care; imită sunetul clopotelor sau zgomotul produs prin vibrarea sau lovirea unui obiect de metal sau de sticlă. CLINGĂNÎ vb. IV v. clincăni. CLING1IERÍT s. n. Material preparat dintr-un amestec de azbest şi cauciuc, avînd diverse întrebuinţări în industrie. • CLÍNIC, -Ă, clinici, -e, adj. Făcut în cadrul clinicii; -■de clinică. Examen clinic. Tratament clinic. ' CLÎNICĂ, clinici, s. f. Aşezămînt spitalicesc sau secţie într-un spital care serveşte şi ca loc de cercetări ştiinţifice sau de învăţămînt practic pentru studenţi. Clinică oftalmologică. CLINICIAN, -Ă, clinicieni, -e, s. m. şi f. Medic care lucrează într-o clinică. Un bun clinician. — Pronunţat: -ci-an. CLINT, clinturi, s. n. (Rar) Clintire, mişcare. Parcă-i mort de veacuri satul Şi trudit de-atita clint, Doarme-adînc întunecatul Codru-n văi. COŞBUC, P. II 69. CLINTI, clintesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Adesea determinat prin « din loc ») A mişca puţin din loc (de obicei depunînd un efort); a urni, a deplasa: încercă să-şi ridice tatăl de' pe plug, dar nu izbuti nici să-l clintească. DUMITRIU, V. L. 12. Şi doar te-a împinge păcatul să clinteşti vreo piatră din locul său... c-apoi atita ţi-i leacul. CREANGĂ, P. 219. La el Gruie se ducea, Mîna-n coamă că-i punea, Din loc nici că mi-l clintea! ALECSANDRI, P. P. 79. ■$> Refl. Nu se clinti cînd auzi la spatele ei fişîind prin iarbă nişte picioare desculţe. CAMILAR, TEM. 193. Piatra nici că se clinti din loc măcar. ISPIRESCU, L. 228. Stă neadormit zi şi noapte, tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Vidra nici că se clintea, Ochii-n ochii lui ţintea. ALECSANDRI, P. P. 100. .2. F i g. A determina pe cineva să renunţe sau să se , abată de la convingerile sau hotărîrile sale. Omul acesta trebuie să fie pildă pentru bărbaţii noştri, nimic nu-l clinteşte din încrederea că-i pe drumul cel bun. CAMILAR, TEM. 60. CLIPĂLĂ s. f. v. clipeală. CLÎPA, clipe, s. f. Interval de timp foarte scurt (care ţine cît ai clipi din ochi); clipită. V. moment, secundă- Recunosc că vînatul îşi are poezia lui, dar această poezie e legată de clipă şi piere cu clipa. SADOVEANU, O- A. II 229. După o clipă de tăcere... ea începu un cîntec duios de dragoste. BUJOR, S. 33. Încete clipe numărîndr Tot. aştepta doar o veni Flăcăul, mai curînd. COŞBUC, JP- 1 282. Ei mergeau... părîndu-li-se ziua ceas şi ceasul clipă- ■ CREANGĂ, P. 276. Anii tăi se par ca clipe, Clipe dulci, separ ca veacuri: EMINESCU, O. I 110. <$> (Rar, determinat prin «de-ochit) împărăteasa... băgă de seamă întristarea lui, şi... nu voia, vezi, să-l vadă nici o clipă de ochi' măcar fără chef. ISPIRESCU, L. 103. «$> Loc. a d v.- într-o clipă sau (rar) în clipă = cît ai clipi din ochi,, numaidecît, îndată, imediat.. Noaptea trece in clipă. Mai avem trei ceasuri pînă la ziuă. SADOVEANU, M. C. 94.. împăratul a poruncit prea-frumonsei să plece in clipă din faţa sa. SADOVEANU, D. P. 168. într-o clipă nu se mai văzu.' ISPIRESCU, L. 13. Pe cînd luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri, într-o clipă-l poartă gindul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. în CÎteva clipe = foarte repede. Toate astea s-au petrecut în cîteva clipe. CARAGIALE, O. III 89. în clipa aceea = chiar atunci, în momentul de care este vorba. In clipa aceea pescăruşul era aproape în dreptul lor. CAMIL PETRESCU, N. 94. Din clipă În Clipă = din moment în moment, în orice moment, făiă întîrziere, cît de curînd. Andrei sta [în maşinuţă]. . . cu mina încleştată pe portiera joasă, de parcă ar fi vrut din clipă în clipă să se ridice şi să coboare. MIHALE, O. 522. (Cu valoare de interjecţie) O Clipălexcla- maţie prin care se cere cuiva să aibă puţină îngăduinţă, să aştepte, să se oprească. CLIPEĂLĂ, clipeli, s. f. Clipire, clipit. (Mai ales în loc. adv.) într-o cliprală (de oclii) = numaidecît, Ia moment, într’o clipită. Chemă calul, care veni într-o clipeală-de ochi. ISPIRESCU,' L. 163. în aceraşi cliprală = chiar atunci, chiar în clipa aceea. . Şi-n aceeaşi clipeală auzi vijiind pe sub vagon o apă repede ¡i puternică. VLAHUŢĂ, O. A. III 32. (învechit şi popular) îl» -CLIPET — 468 — CLISĂ (oaia clipeala = în orice moment. Domnul Ştefan gata de luptă în toată clipeala... ŞEZ. VIII 68. — Variantă: (regional) clipălă (NEGRUZZI, S. I 156) s. f. CLÎPET, cîipete, s. n. (Rar) Clipire. Dar focurile depărtate îl chemau, cu clipete roşii. CAMILAK, T. 149. CLIPÎ, clipesc, vb. IV. Intranz. (Adesea determinat prin « din ochi t> sau, rar, « cu ochii») A face o mişcare reflexă (şi ritmică) de aplecare şi ridicare a pleoapelor, cu scopul de a apăra ochii împotriva vătămărilor exterioare şi de a împrăştia umezeala necesară pe cornee. Iordache clipi iute, ca şi cum i-ar fi intrat ceva în ochi. DUMITRIU, N. 93. Dorul.. . Ca fulgerul şi ca gîndul, Pină ce clipeşti o dată, încunjură lumea toată; Pin' clipeşti de două ori, 'A zburat mai pus de nori! JARNÎK-BIRSEANU, D. 90. (Cu - inversarea construcţiei) Arde focul în cămin... eu în faţa lui privesc, Pin* ce mintea îmi adoarme, pînf ce genele-mi clipesc. EMINESCU, O. I 42. (Poetic) Pe faţa răsăritului se îngrămădiseră nişte nori grei, întu- nericul se făcu adine, numai luceafărul clipea înfiorat în depărtările lui ameţitoare. CAMILAR, TEM. 145. Ape argintii începură a clipi în depărtări; diamante de rouă scăpărau curcubeie ici-colo, în cupe de flori. SADOVEANU, O. VI 335. Luceafărul bolnav din lumea de-ngheţ Clipeşte din gene molatic. GOGA, P. 52. Stelele clipesc într-una Cală- toare-n infinit. TOPÎRCEANU, P. O. 123. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard, Iar flacăra lor geme; Clipeşte- abia din cînd în cînd Cu stingerea-n bătaie, Lumini cu umbre-amestecînd Prin colţuri de odaie. COŞBUC, P. I 191. Expr. Cît ai clipi sau cit clipeşti (din oclii sau cu ochii) — momentan, numaidecît, cît ai bate din palmt. Pune-mi frîul în gură şi apoi sui-te pe mine şi-n- cotro-i cugeta, într-acolo te-oi. duce, cît clipeşti! SBIERA, P. 62. Argatul.. . scutură frîul şi încălecă pe cal carele venise numai cît ai clipi. ISPIRESCU, L. 166. Şarpele cît ai clipi se prinse de vîrful prăjinei. ŞEZ. V 50. Tranz. (Rar) Priveşte cu ochii jumătate închişi, clipindu-i cam prea des. ■ CARAGIALE, O. III 211. Cînd însă vreunul se deşteaptă şi clipeşte ochii, cîmpia i se înfăţişează luminată de scînteiele strălucitoare ale licuricilor. ODOBESCU, S. III 20. CLIPÎRE, clipiri, s. f. Acţiunea de a clipi; închiderea şi deschiderea grăbită şi repetată a pleoapelor. Se rezemase de zidul pompei de apă şi se uita în gol, fără clipire. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. IT 349. Cu mila-i nes- fîrşită, ceriul Clipirii voastre-nduioşate I-a dat cea mai curată rază Din sfînta lui seninătate. GOGA, P. 8. <§>■ (Poetic) Sus, . peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriaşe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. CLIPÎŞ adv. (Rar, în poezie) într-un moment, într-o clipă. Şi trece [calul zburător] pe sub nour, şi trece pe sub stea Clipiş, cum se strecoară prin oameni vestea rea! ALECSANDRI, P. A. 177. CLIPII' s. n. 1. Faptul de a clipi; clipire, clipeală. Dragostea din ce-i făcută? Nu-i din mere, Nici din pere, Ci-i din buze subţirele, Din clipitul ochilor Şi din strînsul mîinilor. HODOŞ, P. P. 33. 2. Sclipit. Numai din cind în cînd se zărea, la lumina fănarului din fata primăriei, clipitul săbiilor goale ale călăraşilor de pază. BUJOR, S. 131. După clipitul banilor de aur de la gitu-i se vedea cit .de colo că, sub salba cu trei rînduri, pieptul. . . murea şi învia, chinuit de o taină. GALACTION, O. I 189. CLIPITĂ, clipite, s. f. Clipă. Am. alipit vreo citeva clipite. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. O clipită privirea lui rămase aţintită asupra Ilenei. SLAVICI, N. I 60. Şi pîndind tocmai cind era soarele în cruce de se odihneau munţii numai pentru o clipită, [turturica] se răpede ca prin foc şi ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. <ţ» Lo c. adv. îlltr-0 clipită sau (rar, Transilv.) pc clipită = îndată, numaidecît, imediat. Cum a sărit împăratul in căldarea ce clocotea grozav, pe clipită şi-a dat sufletul. RETEGANUL, P. III 25. Cu sfînta lui iubire [omul] coprinde lumea într-o clipită. VĂCĂRESCU, P. 45. ■ CLIPOCEĂLĂ, clipoceli, s. f. Moţăiala, piroteală, aţipire, dormitare; clipocire. (Poetic) Acoperişul bordeiului se înălţa... deasupra zăpezilor, oploşind un ochi de geam luminat de clipoceala palidă a unui opaiţ. GALAN, Z. R. 253. CLIPOCI1, clipocesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre oameni) A mişca mereu pleoapele, pentru a îndepărta somnul;, a moţăi de somn. Cite nopţi vegheat-au, cit au clipocit, Ştiu ei singuri numai. CONTEMPORANUL, III 629. Cum au clipocit, au slăbit căpăstrul din mină. SBIERA, P. 60. F i g. Este curent puţin la uzină, astfel că luminile clipocesc pe străzile din centru. PAS, Z. IV 64. (Poetic) Stele-n cer au clipocit, Dormi, copile, liniştit. DRAGOMIR, P. 54. Ziua clipoceşte prin bălţile cu stuh. LESNEA, I. 59. 2. A clipi. Ia lăsaţi, măi, zise Ochilă, clipocind mereu din gene, că luminarea-sa ştie ce ne trebuie. CREANGĂ, P. 257. CLIPOCI2, clipocesc, vb. IV. Intranz. (Despre apă) A face un zgomot uşor; a susura, a murmura. Auzeau deasupra capetelor lor cum se strecoară faţa apei şuşotind şi gîlgîind pe lîngă pintecele de metal, cum alunecă şi murmură şi foşneşte neîncetat clipocind. DUMITRIU, B. F. 153. Pirîul lat îşi mină mai departe apele clipocind. STANCU, D. 328. Dîmboviţa curgea galbenă, tulbure, clipocind pe sub sălcii. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 88. — Variante: clipoti (C. PETRESCU, S. 141, SADOVEANU, N. P. 182), clăpăci (CAMIL PETRESCU, V. 53) vb. IV. CLII’OCÎIÎE, clipociri, s. f. Faptul de a clipoci1; moţăire, aţipire, clipoceală. CLIPOCÎT s. n. Faptul de a clipoci2; susur, murmur. (F i g.) In şuierul supapelor, în clipocitul clapelor... străbate măreţul (cuu. DEŞLIU, G. 45. Şi-i plăcea liniştea în care nu se auzea decît clipocitul năhlapilor de pe lingă mal. POPA, V. 180. — Variantă: clipotit (C. PETRESCU, S. 35) s. n. CLIPOTI vb. IV v. clipoci2. CLIPOTÎT s. n. v. clipocit. CLÎRINGr s. n. Sistem de, plată (folosit mai ales în comerţul exterior) prin compensare, fără numerar. — Scris şi: (după englezeşte) clearing. clibonOm, -oămă, clironomi, -oame, s. m. şi f. (învechit) Persoană care moşteneşte pe cineva; moştenitor. După ce o-nchide el ochii, fireşte, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. Eu singur le cumpăram cu toptanul, biblioteci... ale oamenilor bătrîni, ai căror clironomi apoi mi le vindeau pe un preţ de nimica, ca hîrtie numai. EMINESCU, N. 79. Aştept să vie clironomii,să le ies cu plin. ALECSANDRI, T. 605. Aceasta dar el diată clironomului lăsînd, A contenit din viaţă. PANN, P. V. II 60. CLTRONOMÎE, clironomii, s. f. (învechit) Moştenire. Zestre? de la cine? de la Popa Petcu? să-i rămîie cliro- nomie. CARAGIALE, O. II 257. Hatmanul cel mare era executorul tuturor decretelor domneşti... relativ la împliniri de datorii, clironomii, vînzări de moşii. FILIMON, C. 232. CLIRONOMISÎ, clironomisesc, vb. IV. Tranz. (învechit) A moşteni. Ai socotit c-aş primi eu vrodată să te clironomisesc? ALECSANDRI, T. 637. CLISĂ, cliset s. f. 1. Un fel de pămînt de culoare galbenă-cenuşie, care în combinaţie cu apa formează o CLISMĂ — 469 — , CLOCOT pastă cleioasă întrebuinţată în olărie, în sculptură şi în lucrările de construcţie; argilă; p. ext. pămînt cleios, noroi gros. Sub opinci şi sub picioarele calului şi ale juncului, pă- mintul prindea a se face clisă. CAMILAR, TEM. 370. Oamenii înaintează cu mare greutate, oprindu-se la fiecare pas pentru a-şi trage piciorul din clisă. BOGZA, A. î. 73. + Aliment (de obicei) necopt care, mestecat în gură, se face cleios; (mai ales) pîine nedospită sau necoaptă bine. Eu pun masa să mănînc Şi-mi [vine un negru gind: De mine nu se lipeşte, Ca apa de solzi de peşte; , Unde-mbuc de-o-mbucătură, Clisă mi se face-n gură. ŞEZ. IV 141. 2. (Transilv.) Slănină. Mulţămim... mai vîrtos pentru mălai şi clisă. BUDAI-DELEANU, Ţ. 50. CLÎSMĂ, clisme, s. f. Curăţire artificială a intestinului • gros, prin introducerea unor lichide; spălătură intestinală. CLISOS, -OĂSĂ, clisoşi, -oase, adj. (Despre pămînt) Care conţine clisă, bogat în clisă; argilos, vîscos, cleios. Pămîntul clisos se desfăcea cu plescăiri. SADOVEANU, Z. C. 189. Pare că văz colo pe un biet vînător, bondoc şi pîntecos, bălăcind... într-o luncă noroioasă, cu pămînt clisos de o şchioapă pe încălţăminte. ODOBESCU, S. III 157. CLISTÎR, clistire, s. n. (învechit) Irigator. CLIŞEU, clişee, s. n. 1. Injagine fotografică negativă (pe peliculă de film sau pe sticlă) obţinută în camera obscură şi după care se face reproducerea fotografică; p. ext. placă sau film fotografic impresionat, developat şi fixat. 2i (Tipogr.) Planşă de metal sau de lemn pe care s-a reprodus sau s-a săpat în relief o imagine spre a fi imprimată. 3. F i g. Frază stereotipă, banală, spusă de' toată lumea în împrejurări analoage. Acelaşi clişeu pentru oricine. C. PETRESCU, C. V. 258. Cînd frazele [esteticianului metafizic] se tipăresc, atunci oricine vede că nti-s decît un clişeu, menit... să împiedice libera dezvoltare a analizei. GHEREA, ST. CU. III 62. CLIŞTAIt s. n. v. filcştar. CLIT, clituri, s. n. (Mold., Transilv.) Vraf, teanc (de lucruri aşezate în ordine unul peste altul); grămadă. O ladă ce gemea de pînzuri, iar deasupra stăteau păturite lăicere şi scoarţe puse clit. CONTEMPORANUL, Vi 99. Lăzi de Braşov cu clituri de scoarţe pe dînsele. I. 10- NESCU, D. 206. (La pl., repetat) Jur împrejur, aşezate bucăţi de mălai şi de pîine, tot clituri-clituri. SEVASTOS, N. 283. C1IYA, pers. 3 clivează, vb. I. I n t r a n z. (Despre cristale şi despre unele minerale) A se despica, a se desface în plăci sau în pături (urmînd linia naturală a straturilor sale). Mica clivează chiar la apăsarea cu unghia. CLIVAJ, clivaje, s. n. Proprietatea unor cristale şi minerale de a se desface în lame, după anumite direcţii determinate. CLOACĂ, cloace, s. f. 1. Canal subteran în care se adună murdăriile dintr-un oraş; hazna; p. ext. băltoacă murdară şi rău mirositoare. Cînd, totuşi, o rază Răzbea să cază Pe otrăvicioasele băltoace, Duhori de cloace Se înălţau ucigaşe. TOMA, C. Vi 227. <^> F i g. 'Regimurile burgheze se bălăceau intr-o cloacă morală respingătoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 178, 8/1. 2. Orificiu excretor comun pentru intestine, şi organele urogenitale la păsări şi la reptile. — Pronunţat: cloa-că. ’ CL0ĂMBĂ, cloambe, s. f. (Mold., Transilv.) Creangă, cracă. Pe cloambe înalte de brad, cucoşii cîntau. SADOVEANU, V. F. 45. Scoase fluierul şi-ncepu a trage un cîntec, de mirlele stau pe cloambele fagului ca mute şi-l ascultau. RETEGANUL, P. I 17. Să ştiu că te-aş vedea, Păduricea c-aş tăia, Nici o cloambă n-aş lăsa. JARNÎK-BÎRSHANU. D. 128. — Variantă: c'oml), clomburi (SADOVEANU, N. P. 27, SADOVEANU, O. A. II 176), s. n. CLOANŢĂ, cloanţe, s., f. (Popular) 1. Babă ştirbă, rea şi arţăgoasă. Cum dracul să trec prin ietacul cloanţei ? ALECSANDRI, T. I 52. Şi tot toarce, cloanţa, toarce, Din măsele clănţănind. ALECSANDRI, P. A. 37. Şoim vestii este Vîlcan, Suflet dres şi trup vrăjit, Nici de paloşe Rănit, Nici de gloanţe Ciuruit, Nici de cloanţe Cătrănit. TEO- DORESCU, P. P. 554. <)* Fi g. Aici e. cuibarul bunicelor şi cloanţelor furtunilor. SADOVEANU, M. C. 96. 2. (Familiar, dispreţuitor) Gură. Ei îi trag cu cloanţa... se-ncontrează cu sfînta maică. CAMILAR, N. II 405. CLGC’Ă, cloci, s. f. (Transilv.) Cloşcă. De ciudă şi de amar Iţi azvîrli bertiţa-n jar. . . Năframa cu ciucurii Pe sub cloca cu puii. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 448." cloceAlă, cloceli, s. f. Acţiunea de a cloci. [Racii] aci intră la cloceală, aci îşi lepădă icrele, aci să despoaie... şi toată iarna, cît ţine îngheţul, nici picior dă rac mi să vede. STĂNOIU, C. I. 82. CL0CÎ, clocesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. (Despre păsări) A şedea pe ouă încălzindu-le, pentru a scoate din ele pui. lan uită-te colo, sub ţărmurii mării de cea parte, cum şede raţa pe ouă şi cloceşte! RETEGANUL, P. III 19. <$> T r a n z. Graurii. .. după ce în luna lui iunie şi-au clocit ouăle lor cenuşii, în cuiburi străine sau în scorburi de copaci, se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Ce stai acolo parcă cloceşti ouă.. . Dă-te gios, să se mai uşureze trăsura. ALECSANDRI, T. I 112. F i g. [Sărăcia] se duse să-şi clocească ouăle în oţelele puştilor vînătorilor. ISPIRESCU, L. 209. <ţ> E x p r. A cloci O l)Oală = a fi pe cale de a cădea bolnav, a simţi că se încuibează o boală. (F i g.) Mă Mitrea, prietene; tu cloceşti în tine o boală. SADOVEANU, M.' C. 124. 2. T r a n z. F i g. A plănui, a urzi, a pune la cale. Ce dracul are Osman?.. '. Cloceşte iar vreo hoţie în cap. La TDRG. Cu gura zicea... ‘ unele... dară în capul lui clocea alte gînduri spurcate. ISPIRESCU, L. 273. Colo, jos, în Suceava, găsi-vei răzvrătirea, Clocind şi pregătindu-ţi mărirea sau pieirea. ALECSANDRI, T. II 68. + A se gîndi în tăcere şi cu insistenţă la ceva. Se duse la hodină, ca să-şi clocească nădejdea. SADOVEANU, Z. C. 312. Bătrînul se înveselise, pe cînd Gogolea clocea în el gînduri mihnite. SADOVEANU, F. J. 472. 3. I n t r a n z. F i g. A sta inactiv, a lenevi, a trîn- dăvi. Ţi se părea că vecinii au ochii asupra ta şi că, intre ei, se întreabă de ce cloceşti acasă. PAS, Z. I 255. Să ieşim şi noi la vinat, că vii s-a urit clocind acasă pe vatră. ISPIRESCU, L. 313. 4. Refl. (Despre alimente alterâbile) A se strica, a se altera. + (Despre apă) A prinde un miros urît. + F i g. (Despre oameni) A se moleşi de trîndăvie. Baba. . . punea pe fata uncheaşului la toate greutăţile casei, iară fata ei se clocise de şedere. ISPIRESCU, L. 347. CLOCÎT1 s. n. Faptul de a cloci (1). Clocitul artificial al oitălor. CLOCÎT2, -A, clociţi, -te, adj. (Despre apă; fructe, ouă, mai rar despre alte alimente) Stătut, stricat, alterat. CLOCITOARE1, clocitoare, adj. (Despre unele păsări) Care cloceşte, bună de clocit. Găină clocitoare. CLOCITOARE2, clocitoare, s. f. Aparat pentru clocitul artificial al ouălor sau al icrelor. Colhozul « Tractorul # are... o crescătorie... de păsări de curte, clocitoare electrice etc. CONTEMPORANUL, S.. II, 1948, nr. 108, 12/3. CLOCOT, clocote, s. n. 1. Mişcarea zgomotoasă pe care o face un lichid cînd fierbe. Se pune într-un ceaun CLOCOTI — 470 — CLONŢ lapte dulce şi se fierbe pînă Ia clocot. ŞEZ. I 251. ■ (Poetic) Mi-este dor şi azi de clopoţeii de catifea sură ai dediţeilor din lunca Vezii. GALACTION, O. I 8. 2. (Mai ales la pl.) Nume dat unor plante ale căror flori seamănă cu nişte clopote (1) mici: a) plantă erbacee cu flori mari albastre, albe sau roz, uneori învoalte, adesea cultivată ca plantă decorativă (Campa- nula msdium) ; b) plantă erbacee din aceeaşi familie, cu flori albastre, solitare sau reunite în inflorescenţe bogate şi care cresc mai ales în regiuni muntoase (Campanula abietina, carpatica, persidfolia, pseudolanceolata, rapun- culoides) ; c) ghiocel. în frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoţei albi. SADOVEANU, B. 222. Iată vin... Clopoţei şi măzărele îmbătate de parfumuri. ALECSANDRI, P. A. 125. — Pl. şi: (s. n.) clopoţele (NEGRUZZI, S. I 73). CLOPOŢÎ, clopoţesc, vb. IV. Inţranz. (Rar) A trage clopotul; a suna din clopoţel. Clopoţeau de ieşit din biserică. RETEGANUL, F. I 26. în sfîrşit... (clopo- ţind): Nu întrerupeţi, mă rog. CARAGIALE, O. I 157. CtORs. n. Element chimic gazos de culoare galbenă- verzuie şi cu miros înţepător, cu proprietăţi decolorante, dezinfectante şi avînd diverse întrebuinţări în industria chimică. CLORĂT, cloraţi, s. m. Sare a acidului cloric, cu proprietăţi oxidante şi explozive. Cloratul de potasiu se foloseşte la fabricarea explozivilor, a chibriturilor şi a coloranţilor. CLORHÎDRIC adj. m. (în e x p r.) Acid clorhidric = acid incolor cu miros înţepător, rezultat din combinarea clorului cu hidrogenul sau preparat prin acţiunea acidului sulfuric asupra sării de bucătărie, folosit mult în laboratoare' şi în industria chimică. / CLORIC adj. m. (în e x p r.) Acid cloric — acid al clorului, care nu se găseşte în stare liberă şi care intră în compoziţia cloraţilor. CL0R0FÎLĂ, (rar) clorofile, s. f. Materie colorantă a părţii verzi a plantelor, care condiţionează asimilarea de către plante, sub acţiunea razelor solare, a carbonului necesar. In primăvara asta copacii-au îmbrăcat Pentru întîia dată cămăşi de clorofilă. VINTILĂ, O. 28. CLOROFILIĂN, -Ă, clorofilieni, -e, adj. (Mai ales în e x p r.) Asimilaţie clorofiliană = proces ; fiziologic care se petrece în frunzele plantelor superioare unde, în prezenţa clorofilei şi sub influenţa razelor solare, are loc combinarea apei, venită din pămînt prin rădăcini, cu bioxidul de carbon din aer. — Pronunţat: -li-an. CLOROFORM s. n. Compus organic al clorului, lichid, incolor, volatil, cu miros dulceag, întrebuinţat în medicină pentru proprietăţile sale narcotice şi anestezice. Cind acestea [cărămizile moi] sînt întinse la soare, stropii de apă încep să se evaporeze numaidecît, ca un cloroform care şi-ar fi făcut efectul. BOGZA, C. O. 222. A tăcut toată după-amiaza, copleşit de ameţeala cloroformului. C. PETRESCU, î. II 50. Simţea încă groaza prin care a trecui ţinînd cornetul de cloroform sub nările bolnavei. BART, K. 381. CLOROFORMĂ, cloroformez, vb. I. Trane. (învechit) A cloroformiza. îl voi cloroforma, ca din leşin să treacă într-un somn adînc. EMINESCU, N. 17. CL0R0F0RM1ZĂ, clorofot mizez, vb. I. Tranz. A narcotiza (un bolnav) cu ajutorul cloroformului. Înainte de operaţie, bolnava a fost cloroformizată. CLOROTIC, -Ă, clorotid, -e, adj. (Despre oameni) Bolnav de cloroză; p. e x t. palid, anemic, bolnăvicios; firav, lipsit de vigoare. Avea... două fete subţiri, clorotice şi urite. C. PETRESCU, S. 182. Cind literaţii... au scăpat de CLOROZĂ — .472 — COABE nevoia de a scrie vreo odă pentru cutare conte constipat şi pentru graţiile cutărei contese clorotice şi corupte... trebuie să li se fi părut şi lor că-s liberi şi că, în sfirşit, pot trăi din literatură. IONESCU-RION, C. 115. CLOROZĂ s. f. 1. Boală caracterizată prin micşorarea cantităţii de hemoglobina din globulele roşii din sînge. . V, a n e m i e. 2. Stare patologică a plantelor, care se manifestă prin îngalbenirea totală sau parţială a- frunzelor şi a mugurilor datorită distrugerii clorofilei din celule (din lipsă de aer, de lumină sau din lipsa fierului în sol). CLORtJRĂ, cloruri, s. f. Sare a acidului clorhidric; combinaţie a. clorului cu un metal sau cu o substanţă organică. Clorură de calciu. Clorură de potasiu. Clorură de sodiu = sare de bucătărie. Clorură mercurică = calomel. CLOSÎT, closete, s. n. Instalaţie igienică servind la satisfacerea nevoilor biologice de evacuare; latrină, (popular) umblătoare. CLOŞ s. n. (în e x p r.) Fustă cloş — fustă largă (şi cu falduri) în partea de jos. CLOŞCA, cloşti, s. f. 1. Găină care cloceşte sau care a scos pui de curînd şi încă îi îngrijeşte. Muierea încremenise lîngă vatră. .. ca o cloşcă speriată de uliu. RE- BREANU, R, I 198. Deschidea coteţele şi le da de mincare [păsărilor], apoi le cuibărea, punea cloştile şi vedea de pui mai cu milă decît cloştile. ISPIRESCU, L. 309. Oare unde-i cloşca cu puii? Puii mamii, pui, pui, pui! ALECSANDRI, T. I 263. Cloşcă artificială = instalaţie generatoare de căldură pentru încălzirea puilor de găină obţinuţi pe cale artificială. ^ Expr. A şedea cloşcă = a şedea nemişcat. Fură cloşca de pe.ouă sau fură ouăle de subv cloşcă, se zice despre o persoană care fură de zvîntă, despre uţi hoţ de profesie. + F i g. Om leneş, inactiv, care nu face nici o treabă. Pentru el, ^ sergentul cu pricina, erou pe. front, reprezintă mai mult decît maiond, cloşcă la partea sedentară. PAS, Z. III 23. 2. (Articulat, edesea determinat prin « cu pui ») Numele unei constelaţii din emisfera boreală; pleiadele, găinuşa. Pe cînd ieşise cloşca pe cer, boierii intrau unul după altul în butcile lor. GHICA, S.. 514. — PI. şi: cloşte (GÎRLEANU, L. 10). . CLOŢĂN, cloţani, s. m. (Mai ales în Transilv., Ban., Olt.) Şobolan, guzgan. clGţă, cloţe, s. f. (Mai ales în Transilv., Ban., Olt.) Cloşcă. Să stea cloţele pe ouă şi să scoată pui. ŞEZ. XII 168. CLOVN, clovni, s. m. Artist de circ, care stîrneşte rîsul prin îmbrăcămintea, poznele şi caraghioslîcurile sale. V. bufon, paiaţă, măscărici. într-o scenă de clovni, a cărei intenţie ar fi... o păcăleală puerilă, cei doi *" artişti întrebuinţează salturile lor, vorbele lor, toate mişcă- 1 rile lor; numai şi numai întrucît ele stau in legătură necesară cu intenţia, cu păcăleala. CARAGIALE, O. III 255. — Scris şi: (după englezeşte) clowh. CLOVNERIE, clovnerii, s. f. Poznă sau atitudine de clovn; comicărie, bufonerie. Am chemat, îritr-o zi, pe colegele noastre, eleve în clasele primare, la un spectacol de gimnastică şi de clovnerie. GALACTION, O. I 13. CLOWN s. m. v. clovn. CLUB, cluburi, s. n. 1. (în U.R.S.S. şi în ţările care construiesc socialismul) Cerc cultural-educativ, constituit pe lîngă o întreprindere, o instituţie sau un sindicat, unde oamenii muncii îşi pot folosi timpul liber în mod plăcut şi folositor; localul care serveşte acestui cerc. Munca educativă şi culturală a sindicatelor trebuie să se concentreze în jurul cluburilor de întreprindere şi sindicale, care să atragă in activitatea lor mase largi de muncitori. REZ. HOT. I 65. Sutele de cluburi ce funcţionează în cadrul întreprinderilor, miile de biblioteci sindicale, cuprinzînct milioane de volume, oferă oamenilor• muncii posibilităţi uriaşe, cum n-au avut niciodată sub stăpînirea capitaliştilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2698. în vreme ce ei se sfătuiesc, feciorul şi fata iau sara bună, se duc la club. CAMILAR, TEM. 51. Văd club unde se adună tovarăşii grădinari şi grădinărese, citesc gazete, ascultă radio, discută politică. SADOVEANU, M. C. 123. 2. (în ţările capitaliste) Asociaţie din care fac parte- persoane din păturile suprapuse ale societăţii burgheze, cu preocupări asemănătoare sau de aceeaşi profesie, şi care urmare c un scop comun (politic, sportiv sau, mai ales, distractiv); local care serveşte acestei asociaţii. în pieţe, cafenele, instituţii, La club, la • F i g. Trandafir cu trei boboci. Ce cu foc din ochi îl coci. TEODORESCU, P. P. 326. (Rar, subiectul este pomul) Nalt e mărul pin' la cer, Cu coaja de cirginţel... Mere face, Nu le coace. TEODORESCU, P. P. 81. 2. (Despre bube şi inflamaţii, p. ext. despre părţi ale corpului) A face puroi, a fi gata să spargă. Buba cap nu face, Pînă nu să coace. PANN, P. V. I 60. Intranz. îmi coace un deget. 3. F i g. A căpăta, prin dezvoltare, forma definitivă, a ajunge la maturitate. Deci a rămas răgaz ca toată învăţătura să se coacă în mintea şi în sufletul ucenicului. SADOVEANU, D. P. 22. 4. Fig. A ajunge la anii maturităţii, a se maturiza, a-i veni mintea la cap. E tînăr şi s-o mai face, Tigva de i să va coace. PANN, P. V. I 80. 5. A se încinge de căldură, a se înăbuşi de căldură; a sta lungit lenevind la căldura soarelui. Cînd mă urcam pe casă să mă coc la soare şi să văd omenirea de sus, aveam perspectiva haotică a triajului B. M. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 13. COĂCERE s. f. Acţiunea de a (s e) coace. Să se puie la cale coacerea lor [a pîinilor] cît mai curind. ISPIRESCU, L. 322. COACUZĂT, -A, coacuzaţi, -te, s. m. şi f. Persoană acuzată împreună cu altcineva în acelaşi proces. — Pronunţat: co-a-. COĂDĂ, cozi, (2, 4 şi) coade, s. f. 1. Apendice terminal al părţii posterioare a corpului animalelor, avînd scheletul format din prelungirea coloanei vertebrale; părul care acoperă acest apendice. Castor îi sărea cu labele pe piept, clătinîndu-şi bucuros coada stufoasă. C. PETRESCU, S. 172. Coada lui Chirică se umflă dintr-o dată ca un măturoi. SADOVEANU, ■ N. F. 34. Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă, Cum mai bine i se şede unui pur- celuş de treabă. EMINESCU, O. I 84. Ciudă mi-i şi rău îmi pare C-am iubită şi nu-i mare. Am nădejde c-o mai creşte, Cînd o prinde miţa peşte Şi coada la urs o creşte! JARNÎK- BÎRSEANU, D. 431. <$- Expr. A da din coadă = (mai ales despre cîini) a mişca coada încoace şi încolo; fig. (despre oameni) a se linguşi pe lîngă cineva. A-şi Vîrî (sau băga) coada (în ccva) = a se amesteca. în chestiuni care nu-1 privesc, a-şi vîrî (sau băga) nasul unde nu-i fierbe oala, v. nas. îşi vîră (sau şi-a vîrît) dracul coada (undeva), se spune cînd într-o situaţie se ivesc neînţelegeri, intrigi, motive de discordie. Diavolul vrajbei nu cuteza să-şi vîre coada între ei. ISPIRESCU, L. 389. A călca (pe cineva) pe coadă = a atinge pe cineva unde-1 doare, a-1 supăra. A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca lăsînd totul baltă, a o şterge. A plcca (sau a fugi, a ieşi, a se duce, a sc întoarce etc.) cu coada între picioare (sau îlltrc vine) = a pleca (sau a fugi, a se întoarce etc.) umilit, ruşinat, fără izbîndă. Bogătaşul ieşi cu coada între picioare. ISPIRESCU, L. 178. A atîrna (cuiva ceva) de COadă = a-i pune în spate o vină, o greşeală, a-1 acuza de ceva. Nu era aşa căscăund flăcăul acesta şi pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalţi argaţi din sat. ISPIRESCU, L. 230.. A trage mî{a (sau pe dracul) de coadă = a trăi greu, a nu avea nici strictul necesar, a duce o viaţă plină de lipsuri şi de privaţiuni. Vorbea cu dispreţ... ţaţa Niculina despre cutare că trage pe dracu de coadă. PAS, Z. I 85. (Get-beget) coada vacii = neaoş, vechi, băştinaş. Nu e numai lin cîine scurt dc coadă v. c î i n e. (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă v. c î i n e. <$> Compuse: coada-şoricelului = plantă erbacee ale cărei flori albe sau trandafirii se întrebuinţează (sub formă de infuzie) contra tusei (Achillea millefolium). Femeile-şi ţineau calea vorbind de leacurile cu cuvîntul ori cu buruiana... Soctd, macul, salcimul şi coada-şoricelu- lui sînt pentru tuse. DELAVRANCEA, S. 265; coada-calu- lui = plantă erbacee caracterizată prin două tipuri de tulpini (simultane sau succesive), una fertilă, simplă sau cu ramuri reduse, alta sterilă, prevăzută cu noduri din care pornesc ramuri verzi (Equisetum arvense). + Partea dindărăt, îngustată, a corpului unor animale (a peştelui,. COADĂ — 474 — COAFEZĂ a şarpelui etc.). Şi îndată, [ştiuca] lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel. ISPIRESCU, L. 45. + Pene' lungi crescute pe regiunea terminală a coloanei vertebrale a păsărilor. Ochii ei erau pui de lostun... stăteau puţin pieziş, tu cozile spre tîmple. SADOVEANU, D. P. 30. Ciocă- nitoarea voi s-o zbughească afară, dar veveriţa o prinse de coadă. GÎRLEANU, L. 14. Baba se duce în poiată, găbu- ieşte găina, o apucă de coadă şi o ia la bătaie. CREANGA, P. 69. -0> Expr. (Familiar) A prinde prepeliţa de coadă = a se îmbăta. încă o duşcă, Bujoraş dragă... Şi cele multe înainte... (în parte) începe ă prinde prepeliţa de coadă. ALECSANDRI, T. 239. 2. Părul sau o parte din părul capului omenesc (azi numai al femeilor), crescut lung şi apoi împletit; cosiţă. Era un om mare şi plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători.' Părul cărunt îi era strîns pieptănat şi împletit iii coadă la ceafă. SADOVEANU, B. 38. Părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate. EMINESCU, N. 8. Flăcăi groşi în ceafă, Voinici făr' de leafă, Cu chivere nalte, Cu cozile late, Lăsate pe spate. ALECSANDRI, P. Pi 63. <ţ>Exp r. (Despre femei) A împleti coadă albă = a îmbătrîni nemâritată. Eşti ca floarea cea de nalbă, Dar împletişi coadă albă. ALECSANDRI, P. P. 340. (în trecut, cînd femeile erau desconsiderate) Coadă lungă, minte scurtă, se spunea pentru a lua în derîdere inferioritatea intelectuală atribuită în mod tendenţios femeilor. Apoi mai este încă şi o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună şi femeia cu lungi plete şi vulpea cea lung-codată. ODOBESCU, S. III 44. De cînd nemţii cu coadă (aluzie la timpul cînd se purta perucă cu coadă) = de demult, din moşi-strămoşi. 3. Partea care leagă fructul, frunza sau floarea de lujer sau de creangă; peduncul. Ceai de cozi de cireşe. 4. Partea dinapoi, care se tîrăşte pe jos, a veşmintelor lungi, mai ales a celor purtate de femei; trenă. V. p o a 1 e, pulpană. Nu îndrăzneau să le invite [la dans], iemîn- du-se să nu calce pe coadele rochiei lor. NEGRUZZI, S. I 105. -tf Prelungire în partea dindărăt a unor piese de îmbrăcăminte. Frac cu coadă, -fy- Prelungirea luminoasă, în formă de trenă, a cometelor. -4» Fîşia de cîrpe (înnodate) sau de hîrtie care atîrnă de partea de jos a unui zmeu spre a-1 face să se înalţe şi să se menţină în aer. Nu mai vorbeşte decît de zbîrnîitori, cumpănă, coadă, zm?ie. c. PETRESCU, î. ii 57. <$> Expr. A se ţine de coada cuivai sau a se ţine (sau a umbla).coadă după cineva = a fi nedespărţit de cineva, a nu se depărta de el, a se ţine scai de cineva. Ce te ţii coadă după mine ? 5. Partea unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mîna; mîner. V. t o a r t ă, cotor. Ia buzduganul de coadă şi, cînd îl zvirle... nu se mai, vede. CREANGĂ, P. 56. Trebuie să ştiţi însă, şi pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. ALEXANDRESCU, P. 131. Eu pui coadă la măciucă Şi mi-e gîndul tot la ducă. TEODORE3CU, P. p. 290. Exp r. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe ceva. Ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate cîte-am lăsat. SADOVEANU, B. 290. (în trecut, cînd femeile erau desconsiderate) A vedea de coada măturii (sau tigăii) = a-şi vedea de treburile gospodăreşti. Şezi acasă... de vezi de coada măturii şi de zarzavaturile de la bucătărie. ISPIRESCU, L. 14. Coadă de topor = persoană care serveşte de unealtă în mîna duşmanului, ducînd o activitate dăunătoare colectivităţii în care s-a strecurat; trădător. Soldaţii au izgonit cozile de topor şi au pus in locu-le oameni în care aveau încredere. PAS, Z. III 261. G. Partea de jos sau de dinapoi cu care se termină ceva; bucată de la sfîrşitul unui lucru. V. sfîrşit, capăt, extremitate. Şcolarul o spune căţelului [poezia \, cu glas sărbătoresc... pînă cînd ajungea la coada poeziei. GALACTION, O. I 306. Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. CARAGIALE, M. 141. Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari Şi te-o strin- ge-n două şiruri, aşezîndu-te la coadă, învro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. E uşor a scrie versuri• Cînd nimic nu ai a spune, înşirind cuvinte geale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. Loc. a d v. La (sau în) coadă = la locul cel din urmă, cel mai dispreţuit. Dc la coadă = de la sfîrşit spre început. F i g. Citeva din toaletele, şi coafurile cu pene de struţ părăsiseră de-asemenea sala. DUMITRIU, B. F. 160. — Pronunţat: co-a-. COAGULĂ, coagulez, vb. I. Refl. (Despre lichide şi substanţe coloidale) A se închega, a se prinde. Singele din care s-a scos fibrina nu se mai coagulează. — Pronunţat: co-a-. COAGULĂNT, -Ă, coagulanţi, -te, adj. Care are proprietatea de a produce coagularea. + (Substantivat, m.) Reactiv care are proprietatea de a produce coagularea unor substanţe coloidale. — Pronunţat: co-a-. COAGULĂRE, coagulări, s. f. Acţiunea de a s e 'coagula ; închegare, prindere. Coagularea sîngelui. — Pronunţat: co-a-. COAGULĂT, -Ă, coagulaţi, -te, adj. (Despre lichide, mai ales despre sînge şi lapte) închegat, prins. — Pronunţat: co-a-. COĂJĂ, coji, s. f. 1. învelişul exterior al rădăcinilor, ■tulpinilor şi ramurilor copacilor şi al altor. plante lemnoase ; scoarţă. . Coaja acestor meri era suflată cu aur. ISPIRESCU, L. 64. [Balaurul] a ros toată coaja copacilor ■din codru. CREANGĂ, P. 112. Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă. EMINESCU, O. I 85. De-zece zile ■caii n-au ros decit coaja copacilor. NEGRUZZI, S. I 167. 2. învelişul exterior al fructelor, al seminţelor etc. Pe trotuar, apa spăla coji de portocală. C. PETRESCU, î. II 158. Arunca ¿pre mine, peste marginea de deasupra a cojii ■ de harbuz, ochii ei mari, negri şi plini de o nevinovată bucurie. HOGAŞ, M. N. 18. Negăsind nimic de ronţăit, luă şi ea cojile de măr pe care le lepădase stăpînă-sa şi le tmîncă cu multă poftă, ca pe nişte trufandale. ISPIRESCU, I.. 161. 3. învelişul tare şi calcaros al oului. Nu-mi dai o' coajă de ou ? Pentru fiu-meu, pentru Văsile. -E ligav la mîncare. STANCU, D. 27. ■ . 4. Partea exterioară, mai tare, a unor alimente coapte, •fripte, dospite (ca .pîinea, mămăliga, friptura, brînza etc.). V. crustă. Pîinea are coajă rumenă. A prins mămăliga •coajă, se zice despre un om sfios, care începe să prindă ■curaj şi să fie îndrăzneţ. + Bucăţică uscată rămasă de la mîncare; rămăşiţă care nu se mai întrebuinţează. O ■coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi tu ne-o apuci, Băieţii tu-n război ni-i duci, Pe fete ni le ceri. COŞBUC, P. I 208. 5. Crusta unei răni care începe să se vindece, să se cicatrizeze. 6. Stratul exterior, vîrtos şi răcit al globului pămîn- tesc; scoarţă. ^ 7. (învechit, rar) învelişul tare şi calcaros al . unor moluşte sau al unor crustacee. (scoici, melci, raci etc.). Să strînge ca melcul în coaja lui. PANN, P. V. I 134. ■[Dobitoace] ce se închid în cojile lor. GOLESCU, î. 49. COĂLĂ, coli, s«. f. (Adesea urmat de determinarea «de hîrtie») Foaie dreptunghiulară de hîrtie albă ■sau colorată, a cărei mărime variază după scopul la care serveşte. Li s-au pus în faţă coli de hîrtie. STANCU, D. 228. Jumătatea absentă [a oglinzii] era înlocuită cu o coală de hîrtie verde, decolorată. C. PETRESCU, C. V. 47. «$* Coală (de tipar) = foaie de hîrtie împăturită de obicei în opt (16 pagini) care serveşte ca unitate de măsurare a volumului unei cărţi. — PI. şi: coaie (NEGRUZZI, S. I 304). . COALIŢIE, coaliţii, s. f. Alianţă între două sau mai multe state, grupări politice, clase sociale etc. făcută în scopul unei acţiuni comune, pentru a atinge acelaşi ţel. In urma actului din . 23 August . 1944, Romînia, care fusese aliată cu Germania hitleristă, a ieşit din război, a trecut de partea coaliţiei antihitleriste şi a întors armele împotriva nemţilor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 99. Coaliţia imperialistă calcă în picioare toate acordurile anterioare şi sabotează conştient relaţiile internaţionale. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 10/2. După revoluţia de la 1848... se realizează .coaliţia burghezo- moşierească în urma trădării revoluţiei burghezo-democrate. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 106, 11/4. ^ Guvern de coaliţie — guvern format prin participarea mai multor partide (sau fracţiuni) politice. [La 2 mai 1917] se formă primul guvern provizoriu de coaliţie. IST. P. C. (b) 262. Monstruoasa coaliţie = alianţa dintre burghezia şi moşie- rimea din ţara noastră (închegată în a doua jumătate a secolului al XlX-lea) în scopul întăririi regimului de exploatare. Burghezia... renunţase la lupta împotriva moşierimii, pentru a înfăptui marele compromis al « monstruoasei coaliţii » îndreptată împotriva ţărănimii şi elementelor muncitoreşti în dezvoltare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 23/2. — Pronunţat: co-a-li-ţi-e. ■ COALIZĂ, coalizez, vb. I. Refl. (Despre popoare, state; clase sociale, partide sau persoane) A se uni, a se alia împotriva unui. duşman comun sau în vederea atingerii unor ţeluri comune. [Duşmanii lui Mihai Viteazul] ie încredinţară că singuri nu pot- face nimic împotrivă-i, ci numai coalizîndu-se toţi împreună. BĂLCESCU, O. II 289. •tf- T r a n z. Propunerea partidului nostru de a coaliza toate partidele şi grupările democratice sau care atunci se pretindeau a fi democratice nu a putut fi realizată decît in cadrul Blocului Naţional Democrat. GHEORGHIU-DEJ; ART. CUV. 26. — Pronunţat: co-a-. ■ COALIZĂRE, coalizări, s. f. Acţiunea de a (s e) coaliza şi rezultatul ei. V. c o a 1 i ţ i e. ■—-Pronunţat: co-a-. COĂMĂ, coame, s. f. 1. Păr lung şi stufos care creşte pe grumazul unor animale (ca leul, calul etc.). Ion Crîngaşu sta în uşa grajdului, cu capul sprijinit de gîtul calului, îşi înfunda capul tot mai mult în coama mirosind. . . a fîn vechi. CAMILAR, TEM. 152. Stătu locului lipit cu burta de spinarea calului şi cu mîinile încleştate de coama lui. PO- PESCU, B. III 18. Harap-Alb... se duce în grajd şi începe a-şi netezi calul pe coamă. CREANGĂ, P. 212. Zimbrul aprig ca un zmsti, Cu lungi coame ca de leu. ALECSANDRI, P. II 93. Fig. Marea turbează de valuri împinsă Şi-şi scutură coama de spume şi vînt. EMINESCU, O. IV 19. Văd stingerea de soare în adîncul ocean, Ş-a lui coamă arzătoare Răsărind ca un volcan. ALECSANDRI, P. II 128. Cînd pe cerul negru zorile resfir Coamele de aur şi de trandafir. BOLINTINEANU, O. 69. -f Păr lung şi bogat al oamenilor. V. chică. ■ Nişte coame castanii, unduioase, se răsfirară peste umerii şi pieptarul lui infirat. NEGRUZZI, S. I 21. + Fig. Frunzişul des al arborilor. Peste coama înaltă a salcîmilor... razele soarelui ţîşniseră pe nesimţite. PREDA, î. 138. In faţa casei părinteşti... umplea zarea coama verde a pădurii. GALACTION, O. I 7. 2. Culme de deal sau de munte prelungită; creastă. Dealurile... se deşiră către zare — cu coamele înălbite. SAHIA, N. 119. Munţii din miazănoapte ridicau coamă după coamă. GALACTION, O. I 346. Căţărîndu-se cînd pe muchi, cînd pe coame de munţi, ajunse la o peşteră. ISPIRESCU, L. 216. COANĂ — 476 — COASE 3. Partea de deasupra, orizontală, a unui zid. Făt- Frumos se urcă pe dinsul; d-aci pe coama zidului, şi sări în grădină. ISPIRESCU, L. 75. COĂNĂ s. f. v. cucoana. COĂPSĂ, coapse, s. f. 1. (La oameni şi'la animale) Partea piciorului cuprinsă între şold şi genunchi. Gheorghiţă purta aninat în laţ, in dosul coapsei drepte, baltagul; SADOVEANU, B. 106. Paşa... Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte. COŞBUC, P. I 206. Trase paloşul şi-şi tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului.ISPIRESCU, L. 90. 2. Fig. Simbol al puterii dejprocreaţie. Din mine, din coapsele-mi largi au purces, Dezrobitori, prometeii. BANUŞ, B. 114. <£► (Poetic) în coapsa grăitoarei mirişti, Devreme plugul Hostru ară; • E primăvară pe cîmpie Şi-n ochiul vostru-i primăvară. GOGA, P. 9. COAJtBA, coarbe, s. f. Manivelă (mai ales a unui sfre- del); p. e x t. sfredel al tîrriplarului, al dulgherului etc. Tragi într-una de o coarbă, căruciorul merge şi te duce. CAMILAR, N. II 92. . COARDA, coarde şi (rar) corzi, s. f. I. 1. Fir elastic confecţionat din metal sau din intestine de animale care, întins pe anumite instrumente, produce, prin vibrare, sunete muzicale; strună. Coarde de vioară. czi Picăturile de ploaie cad ca nişte note din coarde obosite. DEMETRESCU, O. 112. Mi-aruncă... floarea veştedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunînd încet să cadă. EMINESCU, O. I 154. ^ Fig. Ai atins coarda cea mai zbîrnîitoare a inimii mele. ALECSANDRI, T. 1300. Nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolele lumii şi,de nenorociri. ALEXANDRESCU, M. 127. ^ Expr, (Familiar) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simţitoare) = a se adresa cuiva punînd accentul pe un fapt Ia care acesta este mai sensibil, a-i aminti ceva care-i produce mai multă plăcere sau supărare; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda pînă se rupe (sau plesneşte) , = a împinge lucrurile prea departe, pînă la extrem. + (La pl.) Instrumente cu coarde. Concert pentru orgă şi orchestră de coarde. Coardele vocale = cei doi muşchi paraleli din interiorul Iaringelui, înveliţi într-o mucoasă fină, prin vibraţia cărora, la expirarea aerului din plămîni, se formează vocea. Timbrul vocii omeneşti variază după grosimea, lungimea şi extensibilitatea coardelor vocale. 2. Fir împletit (din cînepă, păr, intestine de animale sau sfoară) care ţine întinse capetele unui arc. Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt. ALECSANDRI, P. A. 46. Muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NE- GRUZZI, S. I 42. 3. Dreapta care uneşte două puncte ale unei linii' curbe sau, în particular, extremităţile .unui arc de cerc. în acelaşi cerc sau în două cercuri egale, unghiurilor la ' centru egale le corespund arce şi coarde egale. H. 1. Sfoară care, prin învîrtirea penei, se răsuceşte, apropiind braţele şi întinzînd pînza ferăstrăului; strună. 2. (Numai la pl.) Cele trei frînghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. Boxerii intră pe ring trecind printre corzi. -f- Frînghie sau sfoară mai groasă de care se servesc sportivii pentru a executa diverse exerciţii; frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea. III. 1. (Popular; prin asemănare cu o funie întinsă) VînS, arteră; nerv; muşchi; tendon, ligament care se încordează la anumite mişcări. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde, EMINESCU, O. I 172. Apoi se spală cu oţet, trăgîndu-l peste frunte, între ochi, între tîmple şi coardele gîtului. ŞEZ. XXIII 2. 2. Partea superioară a gîtului la cal, la bou sau la bivol, acoperită de coamă. Daleu! dragă primăvară, De-ai veni cînd aş vrea eu, Să mai ies voinic prin ţară... Şi pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dezmierd murgul voinic. ALECSANDRI, P. A. 57. Briar... Se puse drept in cale-i... Şi-i frînse [bivolului] coarda-n luptă. ALECSANDRI, P. A. 195. Fig. Frîntă e coarda puterii In trupul sărmanelor vite. NECULUŢĂ, Ţ. D. 62. 3. Fiecare dintre viţele, şuviţele sau nuielele unei împletituri. Lică stătea înaintea ei şi, împărţind fuiorul in opt şuviţe, începu să împletească in opt coarde, cum ea nu mai văzuse mai-nainte. SLAVICI, O. I 187. 4. Curmeiul sau lăstarul viţei de vie, care se întinde ca o sfoară groasă. La sosirea lui Costandin, se aplecă şi-i arătă coardele tăiate de la butuc. DUMITRIU, N. 249. 5. Şuviţă de dulceaţă desprinsă din masa de sirop care s-a întărit prin fierbere. Nu-s destul de legate dulce- ţile... Priveşte, nu au coardă nicidecum. ALECSANDRI, T. I 31. IV. 1. (Mold.) Bîrnă sau grindă mare şi groasă care susţine tavanul casei şi pe care se păstrează sau de care se atîrnă diferite lucruri din casă; culme. De ger, s-aud într-una In pod corzile trosnind. VLAHUŢĂ, O. A. 87. Acuşi iau varga din coardă, şi vă croiesc, de vă merg petecile! CREANGĂ, A. 38. Pe coardă stăteau aruncate nişte straie. CONTEMPORANUL, IV 392. 2. Piesă elastică de oţel special care, prin destindere, pune în mişcare un mecanism; arc. COARNA, coarne, s. f. 1. Fructul comestibil, roşu şi acrişor, ar cornului (1). E x p r. A SC usca (ca o) coarliu = a se usca de tot, a fi plin de zbîrcituri. De-i zăbovi pîn’ la toamnă, Mi-i găsi uscată coarnă. SEVASTOS, C. 66. 2. (Numai la sg., adesea pe lîngă « poamă») Varietate de struguri, albi sau negri, cu boaba lunguiaţă, dulce şi cu coaja tare. Du-te, neică, şi să vii... Cînd se coace coarna-n vii. MARIAN, INS. 173. Frunză verde poamă coarnă, Astă-iarnă era iarnă Şi ningea şi viscolea, Bădiţa la noi venea. ALECSANDRI, P. P. 405. COASĂ, coase, s. f. 1. Unealtă agricolă compusă dintr-o lamă metalică cu vîrful încovoiat, ascuţit pe o parte şi fixat în sens transversal pe o coadă lungă; se întrebuinţează la cositul ierbii, al plantelor furajere şi al unor cereale. Finul înflorit cădea în gura coaselor ce scrîşneau, şi brazdele lui groase ... se lămureau în urma cosaşilor ca nişte valuri verzi. SANDU-ALDEA, D. N. 19. Pe luncă sună coasa ; jos pe vale Copii fac larmă, rid, se iau la trîntă. IOSIF, V. 72. Coasă, hreapcă, ţepoi, greblă... nici că se aflau la casa acestui om nesocotit. CREANGĂ, P. 38. Şi osteniţi oameni cil coasa-n spinare Vin de la cîmp. EMINESCU, O. I 231. F i g. (Cii aluzie la reprezentarea alegorică a morţii) Pînă să ne dumirim, vremea trece ; uite şi cea cu coasa şi cu dinţii rînjiţi. SADOVEANU, P. M. 78. De coasa morţii altul văzîndu-se-ngrozit, Ş-abia zărind hîrtia cu slaba lui vedere... închipuieşte pompa înmormîntării lui. NEGRUZZI, S. II 246. 2. Lucrul făcut cu coasa; cosit. Tată-fău e dus la coasă, căci se scutură ovăsul cela pe jos. CREANGĂ, A. 62. într-o seară vine bărbatul de la coasă.. $ şi află pe muierea mulgînd vaca. RETEGANUL, P. III 3. + Recolta de iarbă crescută. Trifoiul dă pînă la trei coase pe an. + Timpul cînd se coseşte fînul, vremea cositului. Veni coasa finului. COASE, cos, vb. III. Trânz. 1. A fixa, a prinde părţile unei haine, un petic, un nasture etc., trecînd un fir de aţă prin stofă cu ajutorul unui ac. Cos un nasture la haină, a Şi cînd are ac şi aţă, coasă-al dracului cojoctd. COŞBUC, P. II 130. Măndiţa să deie seamă, Ea nu i-a cusut năframă. ŞEZ. I 47. <$• (Poetic) Floricica, plecată subt lumina lămpii, pe o catifea vişinie, îşi cosea pe dînsa gîndurile cu fire de aur. HOGAŞ, M. N. 48. ^ E x p r. A coaso petic de (sau la) petic = a fi strîngător, zgîrcit. Cusut cu a\ii albă v. aţă. COASOCIAT — 477 — COBEALĂ ‘ 2. A broda. Petrea... au găsit-o cosind la gherghef. SBIERA, P. 23. Şi să vezi cum coasă la gherghef, să te minunezi. ALECSANDRI, T. I :45. 3. A împreuna (cu un fir de mătase sau de intestin preparat anume şi cu un ac special) marginile unei plăgi. . 4. A fixa. Oamenii s-au grăbit să coase in cuie capacul sicriului. SADOVEANU, B. 272. 5. F i g. A cerceta în mod amănunţit, a scruta. Cind is mulţi, ei te bagă mai puţin in samă... dar cind is puţini, împung şi te coasă cu ochii. SADOVEANU, B. 150. — Prez. ind. pers. 3 pi.: cos şi coasă. .(■ COASOCIAT, coasociaţi, s. m. Fiecare dintre mai multe persoane asociate, considerată în raport cu celelalte. Acel proiect al lui Iancu Oteteleşanu a fost respins de coasociaţii săi. GIIICA, S. 182. — Pronunţat: co-a-. COĂSTA, coaste, s. f. 1. Fiecare dintre oasele înguste, în formă de arc, care sînt fixate în spate de coloana vertebrală, iar în faţă merg pînă la osul pieptului, alcătuind' toracele animalelor vertebrate. Coastele, deşi sînt oase lungi, n-au canal medular. 1=1 Prin blană-i numeri [ursului] coaste slabe. BENIUC, V. 34. Avea dureri nesuferite in arcurile coastelor şi arsuri pe şira spinării. VLA- iiuţă, O. A. 122. Expr. Slab, dc-i poţi număra constelc = foarte slab, slab de tot, uscat. Numai iată ce iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele. CREANGĂ, P. 194. 2. Partea laterală'a corpului omenesc, mergînd de-a lungul coastelor, de la umeri pînă la coapse; partea analoagă a corpului la animale; flanc. V. r î n ă. Un junghi t-a ieşit din coastă, parcă l-ar fi spart cineva. PREDA, î. 159. Melcii înfipse ambii pinteni în coastele armăsarului. NEGRUZZI, S. I 42. <$> Expr. A zăcea po coasto = a zăcea culcat din cauza unei boli grave. Dete şi peste calul tatălui său din tinereţe, răpciugos, bubos şi zăcînd pe coaste. ISPIRESCU, L. 15. A lăsa sau a pline (pe cineva) pc coasto = a-1 face să zacă din cauza bătăii. M-am întors cu folos, bădie. — Aşa? Iţi arăt eu ţie folos, de te pun pe coaste. SADOVEANU, P. M. 73. A Sta Clliva în coasto (sau în coastele cuiva) = a sta prea aproape de cineva şi a-1 stingheri în mişcări, a-i sta în drum. A avea (pe cineva) în coaste = a se simţi stingherit de- permanenta apropiere a cuiva, a nu mai putea scăpa de cineva. A pune (cuiva) sula în coastă = a sili, a obliga pe cineva să facă un lucru neplăcut şi greu. A i SO lipi coastele ((le îonnie) =' a fi foarte flămînd, a fi mort de foame. + Partea laterală a unui lucru (spre deosebire de centru sau de celelalte părţi); latură, margine. Sicriul cel in care se dădea orz la cai... sta în preajma fintimi intr-o rină şi spart la o coastă. SADOVEANU, F. J. 228. In coasta casei era un păr bătrîn. VLAHUŢĂ, O. A. 132. Vîntul ne bătea în coasta vaporului, prin urmare mişcarea vasului era Ia o parte. BOLINTINEANU, O. 270. Loc.'adv. Po o coastă = pe o parte, într-o dungă; într-o rînă. Luntrea se răsturnase pc o coastă. □ Zaharia al lui Uracu stătea pe-o coastă, pe laviţă, cu un cojoc pe el. DUMITRIU, B. F. 26. «Se culcă pe-o coastă, in iarbă. BUJOR, S. 78. 3. (Uneori urmat de determinarea « a muntelui », « a dealului s, « a movilei» etc.) Suprafaţa înclinată a unei înălţimi; pantă, clină, povîrniş. Pe coasta muntelui înalt Porniră brazii la asalt, Oşteni pletoşi... Prin coama lor Străbate vîntul vuitor. DEŞLIU, M. 14. Sînt copii. Cu multe săiiii De pe coastă vin ţipind. COŞBUC, P. I 224. Verzi sînt dealurile tale, frumoase pădurile şi dumbrăvile spinzurate de coastele dealurilor, limpede şi senin ceriul tău. RUSSO, O. 22. F i g. El şezu pe coastele unui nour negru şi se uită lung... asupra pămîntului. EMI- NESCU, N. 65. 4. Mal, ţărm (al unei mări sau, mai rar, al unui lac). Coastele Mării Negre. <$- Artilerie de coastă — artilerie care asigură apărarea litoralului, trăgînd contra obiectivelor navale. 5. (Ieşit din uz) Flanc al unei armate. V. aripă. In zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi in coaste. EMINESCU, O. I 14S. COATE-GOĂLE s. m. (Termen întrebuinţat de burghezie la adresa celor exploataţi) Om lipsit de mijloace, sărac. Eu, de! negustor, să mă pui... cu un coate-goale, nu vine bine. CARAGIALE, O. I 45. COAUTOR, -OÂIÎE, coautori, -oare, s. m. şi f. Persoană care a lucrat sau a săvîrşit ceva împreună cu alta. + Persoană care a săvîrşit o infracţiune împreună cu altele. V. părtaş. Instigatorul direct şi instigatorul indirect sînt coautori morali. ■—Pronunţat: co-a-u-. COBĂI, cobai, s. m. Mamifer mic din ordinul rozătoarelor, folosit în medicină şi fiziologie pentru experienţe (Cavia cobaya) ; purcel-de-India; f i g. subiect / de experimentare. Mergi... ca o victimă condamnată... ca un cobai trimis la o experienţă de laborator. C. PETRESCU, R. DR. 180. COBATE, cobăi, s. f. (Regional) Găină; (la pl.) păsări de curte, orătănii. Ograda lui era plină de tot soiul de cobăi, şi dimineaţa domnul Horga se scula cel dinţii, ca să vadă bătăliile dintre cucoşi. SADOVEANU, O. III 1S3. Mătuşa Ruxanda s-a mişcat din cotlonul ei. .. trîntind uşile şi slobozindu-şi cobăile. C. PETRESCU, R. DR. 49. Femeia... dete viţeii la coteţ, închise cobăile, iară bărbatul vitele. ŞEZ. XII 56. COBĂLT s. n. Metal alb-albustrui cu reflexe roşiatice, mai dur decît fierul, întrebuinţat în tehnică, în aliaje şi în formă de săruri, la colorarea în albastru a sticlei; a porţelanurilor etc. Marea ocupa mai bine de jumătate din aria priveliştii, de necrezut prezentă şi albaştrii mereu cum e'cobaltul: CAMIL PETRESCU, N. 91. COBĂÎT, -A, cobăiţi, -te,, adj. (Regional) Care nu e bun de nimic, ticăit, zăbavnic. Nu-1 vezi că-i o tic;oare de băiet, cobăit şi leneş, de n-are păreche? CREANGĂ, A. 13. cGbe, cobe, s. f. 1. Boală a găinilor şi a gîştelor, care se manifestă prin apariţia unei excrescenţe cartilagi- noase la vîrful limbii; ţîfnă; p. e x t. pieliţa de pe vîrful limbii găinilor care au această boală. Găinile s-au îmbolnăvit de cobe. + Găină care suferă de această boală; (depreciativ) găină. Boierul, întristat, se uita galiş cum se duceau şi păsările sale, şi zise oftind : Ducă-se şi cobe şi tot, numai bine că am scăpat de belea. CREANGA, P. 68. 2. (în superstiţii) Pasăre (cucuvea, buhă, cuc, corb etc.) care, prin strigătul sau cîntecul său, ar prevesti o nenorocire. V. piază, augur. Glas de cobe. Plătise cu viaţa o dragoste ce-i cintase întotdeauna pe umăr, ca o cobe. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 220. + Orice fiinţă sau lucru care, după superstiţioşi, ar prevesti o nenorocire; piază rea; p. e x t. fiinţă ursuză, antipatică, nesuferită. Mergi d-aici şi nu mai mă boci pe cap, cobe! CARAGIALE, O. I 244. Cind văzu el o aşa nemetenie (= matahală) spurcată stînd ca o cobe rea în casa lui şi pe tronul lui, un şarpe rece îi trecu prin sin. ISPIRESCU, L. 206. 3. F i g. (Batjocoritor) Cioc, plisc, clonţ. (Atestat în forma coabe) Baba iar iese iute in tindă şi strigă [cocoşului]: Hiş! mînca-te-ar uliul să te mănînce! Da ce-ţi este, de nu-ţi ţii coabea? SBIERA, P. 215. — Variantă: coăbe s. f. COIÎEĂLĂ, cobeli, s. f. Faptul de a cobi. i COBI — 478 — COBORÎTOR COBÎ,-cobesc, vb. IV.. I n t r a n z. (în superstiţii) A prevesti ceva rău, a trage a rău. Mai bine să nu. mai cobim, plingindu-l ca pe un mort. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 273. Voi de ciudă, voi de ură, Staţi cobind acum sub ¡ură. ALECSANDRI, P. I 207. <$> Tranz. Noi, tată, nu-ji cobim moarte. PANN, P. V. II 89. Foicică, flori domneşti, Plopule, de ce jeleşti? Au vro pacoste cobeşti, Ori de moarte mă vesteşti? TEODORESCU, P. P. 354. CGBTLA, cobile, s. f. (Regional) 1. Un fel de capră făcută dintr-o crăcăna sau din două bucăţi de lemn legate la un loc astfel ca să formeze un unghi; serveşte la transportarea plugului. (Depreciativ) Iapa, cal; om înalt şi slab. 2. Scaun pe care rotarul aşază roatele în timpul lucrului. (în forma cobilă) Lucrează cu tesla la cobilă şi întocmeşte roţi pentru căruţe ţărăneşti. SADOVEANU, N. F. 26. In aceeaşi linişte, deosebeşti ritmul regulat, ca o bătaie de inimă, al rotarului care lucrează la cobilă. SADOVEANU, O. IV 416. ■—Accentuat şi: cobilă. — Variantă: cobîlă s. f. COBILIŢA, cobiliţe, s. f. Bucată de lemn curbată pentru a fi purtată pe umeri şi avînd la cele două capete torţi sau cîrlige, pentru transportarea găleţilor, a cofelor, a coşurilor etc.; (regional) coromîslă. Ajuta să puie cobiliţa cu cofele în spinare, DELAVRANCEA, S. 26. Zăreau jucîn- du-se codanele limbute... purtînd pe umăr, cu umblet legănat, cobiliţa cu două doniţe. ODOBESCU, S. III 570. în pădure născui, în pădure crescui; Acasă dacă m-aduse, Cercei grei îmi puse (Cobiliţa). GOROVEI, C. 91. «$■ Cobi- liţa-ciobanului sau fatn-cu-cobiliţa — constelaţia lebedei. COBITOR, -OAlO’. cobitori, -oare, adj. (în superstiţii) Care prevesteşte ceva rău. Frunza auzea mereu, de acolo, din vîrf, foşnetul cobitor al tovarăşelor ce o părăseau strecurindu-se uşor, ca o şoaptă. GÎRLEANU, L. 42. ( Se ascundeau ca paserile cobitoare. NEGRUZZI, S. I 267. Pe ramuri uscate Cînta cucuveaua cu glas cobitor. ALEXANDRESCU, M. 40. -$> (Adverbial) Un nor răpede şi negru trecu cobitor preste faţa lumi. ODOBESCU, S. I 169. COBÎLĂ s. f. v. cobilă. COBÎLŢÎÎ, cobîlţiiesc, vb. IV- Refl. (Regional, despre lichidul dintr-un vas). A se clătina, a se scutura. Clondirul... se cobîlţîia totdeauna sub braţul moşneagului. SADOVEANU, O. III 572. COBLIZAN, coblizani, s. m. (Regional) Băiat mare, ieşit din rîndul copiilor; lungan, vlăjgan, găligan; derbedeu. După ce am dat de gustul merelor pădureţe, am slăbit. Aşa va fi fiind şi cu coblizantil acela. SADOVEANU, N. F. 155. Bine-ţi şede, coşcogeme coblizan, să umbli lela pe drumuri. CREANGĂ, A. 69 COBORÎ, cobor, vb. IV. 1. I n t r a n z. şi refl. A se da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul; (uneori determinat pleonastic prin « la vale») a merge în jos, pe o pantă, pe un loc înclinat. Din trăsură, el a coborit cel din urmă. SAHIA, N. 55. Coborindu-se în fîn- tînă, umple întîi plosca şi o pune la şold. CREANGĂ, P. 205.( Arald atunci coboară de pe-al lui cal. EMINESCU, O. I 93. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, Iată, vin in cale. Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. <*> F i g. Privirile coboară mereu, din platou în platou. BCGZA, C. O. 21. Tranz. (Cu privire la un drum, la un teren etc.) Umblăm domol ; suim poteci oable şi coborim prăpăstii. SADOVEANU, B. 6. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî pri- porul ista. CREANGĂ, P. 202. Dealuri multe ei suiră, Multe dealuri coboriră. ALECSANDRI, Pi P. 165. ■+• Intra n'Z. A zbura în jos, a veni jos din înălţime. în urma tractoarelor, berzele coborau mai puţin sperioase, obişnuite cu zgomotul motoarelor.' MIHALE, O. 185. Cobori în jos, luceafăr blînd,.Alunecînd pe-o rază. EMINESCU, O. 1 168. -ţ- I ntranz. (Despre ape curgătoare) A curge la vale. E Oltul care... neîntrerupt, coboară. BOGZA, C. O. 95.+Intranz- (Despre corpuri cereşti) A se apropia de asfinţit, a apune- Soarele coboară într-o tăcere care■ nelinişteşte gîzele.. C. PETRESCU, S. 245. Luna se cobora încet, mărindu-se, spre pămînt. EMINESCU, N. 25. +Refl. F i g. (învechit, determinat prin «din scaun», «de pe tron») A renunţa la domnie, a abdica. împăratul se cobori din scaun şi se urcă fiul cel mic. ISPIRESCU, L. 40. 2. Tranz. A da pe cineva sau ceva jos de la o înălţime oarecare. Coborîndu-l [pe Hcrcule- din cer], îl puse iarăşi în leagăn. ISPIRESCU, U." 19. Coboară din pod un păpuşoi şi desface grăunţele ce-i trebuiesc. ŞEZ. III 126. Expr. A coborî ochii (sau priTirca) =a privi în jos. Ei! nu mai coborî ocliii şi zi că vrei, să se sfîrşească comedia. ALECSANDRI, T. 320. + A trage, a apleca, a lăsa în jos. Costea aprinse ţigara, coborî fereastra şi rămase rezemat de bara de alamă. C. PETRESCU, C. V. 17. Şi mimai după ce ea plecă de lingă dînsul, se hotărî să coboare pleoapele peste globurile ochilor care păstrau încă imaginea ei. BART, E. 352. 3. I n t r a n z. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceaţă, vînt etc.) A se lăsa, a cădea. Astăzi, ca şi alte dăţi. Lungă linişte coboară Peste mari singurătăţi. TOPÎRCEANU» B. 23. Cerul şi-a schimbat veşmintulj Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vîntul Ca ' un foşnet lung de apă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Noaptea începu să- coboare liniştită. DUNĂREANU, N. 20. 4. I n t r a n z. (Despre coloana de mercur a ter- mometrului, p. e x t. despre termometru şi temperatură) A scădea. Temperatura a coborit sub 0°. 5. T r a n z. (Cu privire Ia glas sau la ton) A schimba* intensitatea sau înălţimea trecînd la un registru maii profund. Oratorul coborî deodată tonul, <ţ> Refl. (în glumă) (Ciupici scoate cîteva note grave, voind a imitet pe un basso italian) Millo: Destul! De te mai coborât niţel, ajungeai la catul de jos. ALECSANDRI, T. I 290. 6. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin- prep. «din ») A-şi trage obîrşia, a avea originea, a se- trage din. . . Ştefan cel Mare cobora din Muşatini. . 7. R e f 1. F i p. A . se înjosi. — Variantă: scoborî (VLAHUTĂ, O. A. III 4, CREANGĂ* P. 5) vb. IV. ’ COBORÎRE, coborîri, s. f. Acţiunea de a (s e) c o b o r î;. coborîş. 1. Fig. (Despre valori morale) Micşorare, înjosire. Mă oprea numai gîndul la zimbetul ironic al tatei care.. . nu admitea asemenea coborîre a demnităţii omeneşti. SADO- . VEANU, N. F. 58. ■ c 2. (Despre temperatură sau despre fenomene meteorologice) Scădere. Coborîrea bruscă a temperaturii, 'o Vîntul de la sud şuşuia cu creşteri şi coborîri. SADOVEANU, B. 125. 3. (Despre preţuri) Reducere. ■—Variantă: scoborîre s. f. COilORÎŞ, coborişuri, s. n. Coborîre; (concretizat)- drum care coboară, povîrniş, pantă, coastă. Şoseaua şerpuia peste suişuri şi coborîşttri prăfuite. DUMITRIU, V. L. 119. S-auzeau răcnete de bărbaţi... în coborişul prăvălatec. CAMILAR, T. 160. — Variantă: scoborîş (TEODORESCU, P. P. 132) s. n. coborîtCr, -oâie, coborîtori, -oare, adj. 1. Care coboaiă, caie descreşte. Gemă coborîtoare. Fraze cu accent suitor sau coborîtori ■+ înclinat. 2. (Mai ales substantivat) (Persoană) care se trage din...; descendent, urmaş. Sint coborîtor autentic din păstorişi ostenitori, plugari. SAECVFANU, C. 120. C. Cantacu- zinOy sau Măgureanu, sau Şeitanul (fiul diavolului) se pre- - COBRA — 479 — COCHETĂRIE tinde coborîtor din familia princiară care a domnit în Valahia. ■ BOLINTINEANU, O. 251. — Variantă: scoborítór, -oárc (COŞBUC, P. I 257) adj. CÓBRA s. f. Şarpe veninos din India, care are pe gît nişte pete negre, mărginite cu alb, semănînd cu nişte ochelari (Naja tripudians); şarpe-cu-ochelari. ■ i T* COBUR, coburi, s. m. (Popular) Toc sau săculeţ de piele atîrnat Ia şa, în care se poartă de obicei revolverul sau pistolul. Beizadt Aleen îşi scutură fruntea... şi strecură in eoburul din stingă scrisoarea castelanului. SADOVEANU, Z. C. 19. Bucătarul... a încercat... să ne ucidă cu baltagul cela de la coburii cămilei. VISSARION, B: 122. Cel mai mic ■frate... merse într-o zi călare la bilei, ■ ijnbrăcat în alb şi cu pistoale la cobur. I. IONESCU, M. 248. COBtjZ, cobuze, s. n. (învechit) Un fel .de fluier sau caval. Dar deodată se făcu tăcere: alăutele şi cobzele murmurară, iar cobuzul de os umplu de fior bolţile răsună- ' toare. SADOVEANU, O. I 300. Se veseleau cu cintările cimpoaielor şi cobuzelor munteneşti şi cu diblele lăutăreşti. ÓDOBESCU, S. I 137. Merge el cSnttnd, Din cobuz sunînd, Codrii dezmierdînd Din cobuz de os, Ce sună frumos. ALECSANDRI, P. "p. 62. COBZAR, cobzari, s. m. Lăutar care cîntă din cobză. Au să vie scripcarii şi cobzarii. CAMILAR, N. I 249. Aţi cărunţit cu totul bătrinilor cobzari. MACEDONSKI, O. .1 213. (Cu pronunţarea regională cobzari) Eu sîntBarbu lăutariul, Starostele şi cobzariul. ALECSANDRI, T. 80. CÓBZA, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, întrebuinţat spre a acompania alte instrumente, de obicei vioara. Tocmeau un lăutar cu cobza şi altul cu ţambalid. PAS, Z. I 170. E zarvă; din partea cealaltă a ogrăzii vine viers de vioară şi murmur moale de. cobză; hora se învirte şi flăcăii strigă. SADOVEANU, O. I 72. Şi mi-a plăcut în jurul meu Să văd flăcăi pe bătătură, Şi cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COŞBUC, P. I 198. Da lasă-ţi cobza la o parte şi vină azi cind te chem. ALECSANDRI, T. I 35. <^> Expr.'Aduce (pe cineva) cu cobza = a amăgi, a înşela (pe cineva). A-i îacc (cuiva) pîntccele cobză = a bate tare (pe cineva). Să-i faci chica topor, spinarea dobă şi pîntecele cobză. CREANGĂ,. P. 254. A lega cobză (pe cineva) = a lega (pe cineva) strîns tare, cu coatele la spate; a lega fedeleş, a lega burduf. Au tăbărît ipistaţii.... l-au legat cobză pe el şi pe calfele lui şi i-au purtat prin tirg. PAS, Z. I 161. Turcul fu legat cobză şi luat la vale. D. ZAMFIRESCU, R. 127. El o legă de copaci, cobză. ISPIRESCU, L. 201. ' COBZIŞOASĂ, cobzişoare, s. f. Diminutiv al lui cobză. Dragă cobzişoară!... bune zile am petrecut amîndoi. ALECSANDRI, T. 85. COC,' cocuri, s. n. Păr strîns sau împletit şi răsucit Ia ceafă sau în creştetul capului; conci. Veniră în curînd şi fetele din mahala... cu flori in coc. DUNĂREANU, CH. 155. COCAÍNA s. f. Substanţă otrăvitoare extrasă din frunzele unui arbore exotic, întrebuinţată în medicină- ca anestezic local; e în acelaşi timp un stupefiant primejdios. C0CAIN0MÁN, -A, cocainomani, -e,. s. m. şi f. •Persoană care foloseşte cocaina în scopul producerii unor senzaţii deosebite, asemănătoare cu cele produse de alcool. — Pronunţat: -ca-i-, COCARDĂ, cocarde, s. f. Insignă, de obicei în formă de disc (avînd adesea culorile naţionale), purtată de militari la chipie sau de civili la piept, la serbări sau în alte ocazii solemne. Defcărcau trenurile ţărani după ţărani... şi-i luau în primire oameni... cu cocarde trico lore la piept. PAS, Z. II 64. + Emblemă distinctivă, repre- zentînd un partid, un curent, o idee etc. Acolo [la Paris] am cerut eu dărîmarea Bastiliei, acolo am declarat cocarda verde revoluţionară. CAMIL PETRESCU, T. II 366. (lOCĂ1 s. f. 1. Aluat. Cocă de făină de grîu. 2. (Rar) Sos gros, pastă (făcută din făină şi amestecată cu apa sau zeama de la supă). Chdamaua, şeful o minca pe îndelete, învirtind furculiţa cu dumicatul în coca moale. PAS, Z. I 269. 8. Pastă cleioasă făcută din făină amestecată cu apă şi întrebuinţată la lipit (mai ales hîrtie). Spete- zele [zmeului] mai adesea se lipesc cu cocă. ISPIRESCU, la TDRG. C(5CĂ2 s. f. (în graiul copiilor sau ca termen dez- mierdâtor cu care ne adresăm lor) . Copil mic (indiferent de sex). cocătOr, -oAre, cocători, -oare, s.m. şi f. 1. Muncitor sau muncitoare care, într-o fabrică de pune, se ocupă cu prepararea aluatului şi supravegherea 'coptului. Meşteri cocători. 2. Lucrător care se ocupă ‘ cu coacerea materialelor de construcţie. Folosind din plin capacitatea cuptorului, cocătorii au dat într-o zi 5 tone clincher peste program. C<5CCIS s. n. Os mic, triunghiular, de la extremitatea inferioară a coloanei vertebrale; noadă. COCEAN, coceni, s. m. 1. Tulpina unor plante' cultivate, mai ales a porumbului (întrebuinţată ca nutreţ). [Vitele] mîncau coceni vărsaţi pe jos sub botul lor. DUMI- TRIU, V. L. 72. Mitrea tăcea, doborît de trudă, pe un maldăr de coceni vechi. SADOVEANU, M. C. 48. Ogrăzi de pruni, şire de paie şi stoguri de coceni, toate fug şi se afundă în urma ei. DELAVRANCEA, S. 34. 2. Tulei de porumb desfăcut de boabe; ştiulete, ciocan, ciocălău (folosit adesea ca combustibil). 3. Mijlocul tare a] unor fructe în care stau sîmburii şi care nu se mănîncă; cotor. Cocean de măr. Cocean de gutuie. + Mijlocul, inima unor legume. Cocean de varză. Cocean de conopidă. COCHET, -A, cocheţi, -te, adj. 1. (Mai ales despre femei) Care caută să placă prin felul de a se purta şi prin îmbrăcămintea îngrijită, căutată; care uzează de cochetărie pentru a provoca interesul. Cochetă, frivolă, orbită de vanitate, eram convinsă că clumarea mea pe lume e să strălucesc prin baluri. VLAHUŢA, O. A. II 62. Cind cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila, Dac-ai inimă şi minte, te gindeşte la Dalila. EMINESCU, O. I 159. (Adverbial) Se îmbracă cochet. t=i Parcă mi te văd, drăguţă, Că îmi zbori şi mi te scap, Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot. da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. <^> (Substantivat, f., peiorativ). Tot focul amorului . tînăr, lot delirul juneţei cei mai înflorite le-am cheltuit .în adimenirile unei cochete. NEGRUZZI, S. I 55. 2. (Despre obiecte) Drăgălaş, graţios, elegant. Casa însurăţeilor părea şi ea tinără. şi cochetă, cu ferestrele pline de flori rizînd la soare. SADOVEANU, O. IV 109. Iar prin crengile cochete [iarna] Flori de marmură anină, — O ghirlandă de buchete Care tremură-n lumină. TOPÎR- CEANU, S. A. 31. Florile împrospătate ridicau în soare cochetele capete copilăroase şi ochii lor plini de reci şi zădarnice lacrime. EMINESCU, N. 71. COCHETA, cochetez, vb. I. I n t r a n z. A se strădui, a căuta- să placă, să atragă atenţia, a uza de cochetărie pentru a provoca interesul, simpatia (mai ales a unei persoane de sex opus). Dama cochetează cu privirile-i galante. EMINESCU, O. I 162. COCHETĂRIE, cochetării, s. f. Fel de a fi, purtare, atitudine. prin care o persoană caută să placă (mai ales COCHILIE — 480 — COCOAŞĂ unei persoane de sex opus). Ea privea mîndră drept înainte, cu o inocentă cochetărie, simţind instinctiv că-i studiată. BART, E. 134. COCHÎME, cochilii, s. f. 1. învelişul calcaros al unor moluşte (ca, de exemplu, melcul); căsuţă. 2. Tipar metalic folosit la turnarea diferitelor piese de maşini; la fabricarea roţilor de tren cu obada călită, a. valţurilor de laminor etc. — Pronunţat: -li-e. COCI s. m. pl. Bacterii de formă sferică. COCÎE, cocii, s. f. (învechit, azi în Transilv.) Trăsură pe arcuri, mică şi uşoară, trasă de cai. V. caleaşca, caretă. în Severin sînt- 5... lemnari, care fac cocii de cai şi care de.boi... O cocie sau un car de lemne se plăteşte de la 5 pînă la 4 galbeni. I. IONESCU, M. 709. Din cocie ferecată Am rămas numai c-o roată. JARNIK- BÎRSEANU, D. 462. Plimbă-mi-se, plimbă Domnul Negru- vodă... C-o verde cocie, Verde zugrăvită-Ntr-aur. poleită. TEODORESCU, P. P. 460. -f Căruţă. — Accentuat şi: cocie. cGcmĂ, cocini, s. f. Adăpost pentru porci; coteţ. I Dionis, care dormea cam greu, s-a trezit închis în cocină, cu porcii. GALACTION, O. I 86. Porcult fugind, ajunge la cocină. ŞEZ. II 68. COCIOABA, cocioabe, s. f. Casă mică, sărăcăcioasă, veche, dărăpănată şi insalubră. L-a crescut pe băiat lingă ely în cocioaba cu fum şi întuneric.- PAS, Z. I 198. în tindă era întuneric ; vîntul vuia afară şi se afunda ţiuind prin crăpăturile cocioabei. SADOVEANU, O. I 144. Irinuca avea o cocioabă veche de bîrne, cu fereştile cît palma. CREANGA, O. A. 45. <ţ> (Rar, precizat prin « de casă ») Dincolo, la stînga, e o cocioabă de casă în mijlocul unui maidan plin de bălării. SLAVICI, N. I 252. , C0CI0BĂ1, cociobăiesc, vb. IV. I n t r a n z. (Regional) A scotoci, a cotrobăi. Au început a cociobăi prin căruţile negustorilor cu marfă. SBIERA, P. 6. *0- Tranz. M-o cociobăit prin toate buzunarele. ŞEZ. XXIII 42. COCIOC, cocioace, s. n. (Regional) 1. Nămol vegetal, amestecat cu bucăţi de rădăcini de stuf şi papură, care formează uneori mici insule plutitoare la suprafaţa apelor; coşcovă (2). Bucurie mare n-avem cu lacu, că să prinde numai peşte d-ăl mic, că ăl mare... să bagă la cocioace. STĂNOIU, C. I. 82. 2. Baltă mică, izolată, în regiunea inundabilă a unui fluviu. COClOBBĂ S. f. v. cociorvă. COCIORVĂ, cociorve, s. f. Unealtă constînd dintr-o scîndurică triunghiulară sau în formă de semicerc, înfiptă la capătul unei cozi lungi, cu care se scoate jarul sau cenuşa din cuptor. Din fugă pusese mina pe o cociorvă, o înălţase, şi aşa, printre tufe de lilieci şi de coacăză, alerga spre duşman. SADOVEANU, O. III 504. Se ie... cu cociorva aprinsă după noi, căci tocmai atunci trăgea focid să deie colacii în cuptior. CREANGĂ, O. A. 55. Numai atîta că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i copt mălaiul. CREANGĂ, P. 294. ♦ — Variantă: cocl(5rl)ă (ISPIRESCU, L. 159, EMINESCU, L. P. 125) s. f. COCÎRJĂ, cocîrjez, vb. .1. Refl. A se îndoi, a se- încovoia, a se gîrbovi. (în forma cocîrji) împlinise ■ şaizeci de ani, dar se simţea încă zdravănă, măcar că i se cocîrjise puţin spinarea. REBREANU, R. I 150. — Variantă: cocirji vb. IV. COCÎRJĂT, -Ă, cocîrjaţî, -te, adj. 1. îndoit de spate, încovoiat, gîrbovit. Plecase, lăsîndu-mă cocîrjat sub grinzi. , G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 221. Pândele se arătă spelb şi slab... înalt şi cocîrjat. MACEDONSKI, O. III 49. 2. (Despre nas) Coroiat, încovoiat. Nasul cocîrjat şi prăvălit la vale ca un plisc de bufniţă. VLAHUTĂ, N- 125. Maccus poartă o cocoaşă în spate şi alta în piept, şi un nas mare şi cocîrjat. ODOBESCU, S. I 43. _ —Variante: eocîrjit,-ă (STANCU, D. 92, REBREANU, R. II 34), încocîrjât, -u (CAMIL PETRESCU, U. n. 374) adj. COCÎEJÎ vb. IV v. cocîrja. COCfRJlT, -Ă adj. v. cocîrjat. COCLAURI s. n. pl. Locuri rîpoase, prăpăstioase, pustii, pe unde se umblă cu greutate. Cine ştie dacă voi mai avea prilejul de a-ţi mai face versuri de acum înainte; mini plec pe coclauri. HOGAŞ, M. N. 49. Toată noaptea am visat numai prăpăstii şi coclauri. VLAHUTĂ, O. A. II 180. Ai purtat ciubotele... şi le-ai scrombăit pe la jocuri şi prin toate corhanele şi coclaurile. CREANGĂ, A. 106. Expr. A umbla pe coclauri =a umbla haimana. COCLEALA, cocleli, s. f. 1. Substanţă (carbonat bazic de cupru) verde, otrăvitoare, care se formează pe suprafaţa obiectelor de cupTu şi alamă sub influenţa umezelii şi a acidului carbonic din atmosferă. în minunatul muzeu de antichităţi etrusce... era şi o lulea de bronz care se recomanda mai mult prin frumoasa ei patină (cocleală) verde, decît prin forma sa. ODOBESCU, S. II 301. 2. Gust specific de bucate ţinute în vase de aramă nespoite. Cimpoieşu ieşi afară cu gura plină de-o cocleală amară. CAMILAR, N. II 324. Cînd oticni într-o tuse scor- borosită, un clăbuc... de sare şi cocleală ii umplu gura. DELAVRANCEA, S. 153. COCLÎ, coclesc, vb. IV. 1. Refl. şi intra nz. (Despre aramă) A se acoperi cu un strat de cocleală; a se oxida. în aer umed arama se cocleşte, a Aşeză cuţitul de-a curmezişul farfuriei, după ce l-a şters să nu coclească. C. PETRESCU, î. II 86. <§>■ Expr. (Familiar) A SC COCli turtă — a se îmbăta tare. Boierul... se coclise turtă. ISPIRESCU, L. 181. 2. Refl. (Despre bucate gătite în vase de aramă nespoite) A prinde gust de cocleală.. + Tranz. A face ca ceva să prindă un gust amar, de cocleală. De ce izvorul meu, limpede ca roita şi rece ca gheaţa, cocleşte gura călătorilor? DELAVRANCEA, S. 246. Fi g. Ura grea... le coclise inimile atîtea zile de-a rîndul. DUMI- TRIU, V. L. 86. COCLÎRE s. f. Acţiunea de a (s e) cocli. COCLÎT, -Ă, cocliţi, -te, adj. 1. (Despre metale) Acoperit cu cocleală; oxidat. Un sifon'¿verde... bîzîia pe gîtul de metal coclit. C. PETRESCU, S. 69. -4" 'Fig. (Despre persoane în vîrstă) Ramolit, mucegăit. Erau bătrîni-bătrîni, cocliţi de bătrîni. CARAGIALE, S. N- 261. 2. (Despre mîncări şi lichide) Cu gust de cocleală (luat de la vasul în care au fost ţinute). + (Despre gură) Cu gust amar de cocleală. Era încă mahmur, cu gura coclită. C. PETRESCU, C. V. 48. + (Despre gust) Amar, specific coclelii. Pe gît simţi un gust de rugină, amăriu, coclit, putred, cald. DELAVRANCEA, S. 152. COCOANĂ s. f. v. cucoană. coco Ară, cocoare, s. f. (Regional) Cocor. Lumina lui april veni pe aripele cocoarelor şi rîndu- nelelor, aducînd multe frumuseţi. SADOVEANU, O. IV 52. — Variantă: CUCoără (IOSIF, PATR. 25, ALECSANDRI, P. III 7) s. f. COCOĂŞĂ, cocoaşe, s. f. 1. Protuberantă anormală pe spatele sau pe pieptul unui 'om, în urma devierii şirii spinării sau a sternului; gheb. lorgu... pune mina in COCOLI — 481 — COCOSTÎRCĂ cocoaşa ipochimenului. CARAGIALE, N. S. 100. Nu-ţi vezi cocoana ce-o porţi in spinare? PANN, P. V. I 8. 2. Protuberanţii naturală pe spinarea unor animale (cămila, zebra) formată din rezerve de grăsime. Cămilă cu două cocoa^. F i g. Coboară din cocoaşa munţilor, Trepte cu trepte. BENIUC, V. 82. Cocoaşele dealurilor ascundeau insă oţelul apei. GALACTION, O. I 293. COCOLÎ, cocolesc, vb. IV. Tranz. (Regional) 1. A îmbrăca, a înfăşură bine în haine groase, a înfofoli. Cocolit {n blană, îi făcu semn amical cu mina. C. PETRESCU, C. V. 156. 2. A îngriji (pe cineva) în mod exagerat; a răsfaţă, a alinta, a cocoloşi. V. menaja. Coana Săftica o lua [pe fetiţă] la ea acasă, o cocolea toată ziua, nu se mai putea despărţi de ea. VLAHUŢA, O. A. III 169. Codoşea de babă gemea sub talpa iadului şi numai motanul ei din ceea lume ii pltngea de milă, pentru că l-a cocolit aşa de bine. CREANGĂ, P. 179. EU ba nu cumva ai vra să-l bag in sin şi să-l cocolescl ALECSANDRI, T. 600. + Refl. A se complăcea în alintări, a se răsfăţa, a se alinta. Se simţea in lauda lumii; se cocolea îri atitea priviri drăgăstoase. DELAVRANCEA, S. 56. — Variantă: gogoii (SBIERA, P. 241) vb. IV. C0C0LÎT, -A, cocoliţi, -te, adj. (Regional) Dezmierdat, răsfăţat, răzgîiat. Copil cocolit. <$> (Substantivat) Aşteaptă... aşteaptă... cocolitnle... Te-oipune eu la cale şi pe tine acuşi. ALECSANDRI, T. I 209. COCOLOAŞA s. f. v. cocoloş. COCOLOŞ. cocoloaşe, s. n. 1. BucatS dintr-o substanţă (moale sau comprimabilă) căreia i s-a dat o formă aproape sferică; boţ, bulgăr, mototol, ghemotoc. Se zbenguiau.. . arunetndu-şi cocoloaşe de hîrtie. PAS, Z. I 266. Frămintă cocoloaşe de pline. C. PETRESCU, C. V. 65. Marioara tăcea şi pufnea din cind in etnd spre Titu ţi-l bombarda cu cocoloaşe de ptine. REBREANU, R. I 27. De capătul sforii leagă un cocoloş bun de alviţă. ŞEZ. I 91. 2. Bulz făcut din două bucăţi dc mămăligă caldă, între care se pune brînză sau urdă şi căruia i se dă o formă rotundă; boţ, urs. 8. Bulgăre mic de făină, de mălai, de griş ctc. care rlimîne mai tare într-o mîncarc care nu a fost bine amestecată sau fiartă. Mămăligă cu cocoloaşe. — PI. şi: (s. m.) cocoloşi. — Variantă: cocoloăşă (SLAVICI, N. I 258) s. f. COCOLOŞEALA, cocoloşeli, s. f. Acţiunea de a (s e) cocoloşi. COCOLOŞI, cocoloşesc, vb. IV. 1. Tranz. A avea o atitudine împăciuitoristă faţă de lipsuri, de greşeli etc.; n ascunde, a acoperi fapte reprobabile; a muşamaliza. De data aceasta scandalul n-a mai putut fi cocoloşit. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 3/6. 2. Tranz. (Mai ales despre copii) A răsfăţa, a rRegîia, a cocoli. 8. Refl. (Despre persoane) A se înveli, a se înfăşură în prea multe haine; a se înfofoli, a se încotoşmăna. Iarna se cocoloşea intr-o bundă cu blană lăţoasă, vara insă iţi rămineau ochii la el de frumos ce era îmbrăcat. DELAVRANCEA, H. T. 38. <$> T r a n z. Avea grijă să-i pună şoşonii în picioare şi să-l cocoloşească bine in palton. PAS, Z. I 143. 4. T r a n z. A face (ceva) cocoloş, a face ghem, mototol. Căpitanul cocoloşea necăjit citeva hirtii de 20 [de lei]. DELAVRANCEA, S. 123. Apucă liirtia, o rupse incet in două, apoi în patru, cocoloşi cele patru bucăţi in palmă, le băgă in buzunar, apoi se ridică şi stete nedumirit înaintea mea. SLAVICI, O. I 100. [Tulburarea] aceasta ii venea de la un petec de hirtie cocoloşită, telegramă ee-i fusese trimisă in chiar dimineaţa acelei zile. MACE- DONSKI, O. III 16. 31 C0C0L0ŞÎRE, cocoloşiri, s. f. Acţiunea de a cocoloşi. -f- Acoperire, muşamalizare (a lipsurilor, a greşelilor etc.). [ Lenin a dezvăluit] adevărata înfăţişare a «prietenilor popondui», a acelor narodnici-liberali care în realitate lucrau împotriva poporului, predicînd cocoloşirea antagonismelor de clasă şi înţelegerea cu guvernul ţarist. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 12/3. COCÓN1, coconi, s. m. 1. (învechit şi arhaizant) Fiu, fecior (în raport cu părinţii săi) de obicei din clasele exploatatoare. Ajunsese coconul împărătesc fecioraş frumos la chip. SADOVEANU, D. P. 15. Eu l-aş ţinea şi l-aş creşte ca pe un cocon, dacă mi l-aţi da mie. RETE- GANUL, P. I 13. La dreapta ei umblau doi coconi tineri ca de 14 şi 15 ani. ODOBESCU, S. I 10S. 2. Prunc. Cum făcea băiat, murea şi coconul şi muma coconului. DELAVRANCEA, S. 86. Iară Irod-împărat... Mulţi coconi mici a tăiat. TEODORESCU, P. P. 114. COCÓN2, coconi, s. m. înveliş făcut din fire foarte subţiri pe care le secretă unele insecte (în special larvele lepidopterelor) şi cu care se înfăşoară în stadiul de crisalidă; gogoaşă. Coconul viermelui de mătase este format din fire de mătase, -f- înveliş făcut dintr-o secreţie care se solidifică, cu care îşi înfăşoară ouăle unele nevertebrate (păianjenii, viermii şi unele moluşte). COCONA!^ coeonari, s. m. 1. Arbore din clasa coniferelor, înalt cam de 10-20 m, cu coroana în formă de umbrelă, care creşte în regiunea mediteraneană (Pinus pinea), 2. (La pl.) Seminţele comestibile ale coconarului, de formă ovală, cu gust de alune, întrebuinţate pentru a aroma unele mîncări. Iahniile şi platliiile, crapii umpluţi cu stafide şi coconari. C. PETRESCU, C. V. 77. COCONAŞ, coconaşi, s. m. (învechit şi arhaizant) Diminutiv al lui cocon1. 1. v. cocon (1). Din trăsură se coborî un tînăr elegant coconaş, a cărui costum era după moda curţii. NEGRUZZ1, S. I 16. 2. v. cocon. (2). Iară cind veni vremea născură amîndouă cite un coronaş. ISPIRESCU, L. 112. — Variantă: ouconiiş (ALECSANDRI, T. I 42) s. m. COCONÉT s. n. v. cnconot. COCONÍ vb. IV v. cticoni. COCONÎŢA s. f. v. cuconiţă. C0CÓK, cocori, s. m. Pasăre migratoare cu ciocul lung şi drept, cu gîtul şi picioarele lungi şi cu penele cenuşii; zboară de obicei în stoluri alcătuind un unghi ascuţit (Grtis cinérea). Pribegeau înspre sori trei cocori. TOMA, C. V. 80. Nu mai sint pe luncă flori, Văile-s deşarte, — Ţipă cîrduri de cocori. Pribegind dcparlel IOSIF, V. 73. Stol de cocori Apucă-ntinsele Şi necuprinsele Drumuri de nori. EMINESCU, O. IV 378. — Variantă: Clioiír (NEGRUZZt, S. II 56) s. m. CÓCOSs. m. (Mai ales în e x p r.) Nucă de cocos — fructul cocotierului, al cărui suc gustos se întrebuinţează ca hrană, iar coaja, fiind alcătuită din fibre de o rezistenţă specială, este folosită în industrie. Lapte de cocos = sucul lăptos al acestui fruct. / COCOSTÎRC, cocostirci, s. m. (Mold., Transilv.) Barză. Cocostîrcul s-a sculat cu noaptea in cap. A intrat in baltă. GÎRLEANU, L. 16. D“-abia mi-i lua pe Gerilă de fuluc şi l-ii purta cu nasul pe la soare, doar s-a încălzi cituşi de cit şi n-a mai clănţăni atîta din mitele, ca un cocostirc. CREANGĂ, P. 246. Ia> pe lanul ce in soare se zvintează fumegind, Cocostircii cu largi păsuri calcă rar şi meditind. ALECSANDRI, O. 176. COCOSTÎRCĂ, cocostirce, s. f. (Rar) Femela cocostârcului. Acest ticălos pădurar cu numele Peceneaga ♦ cocoş — 482 — CODALB glăsui cocostirca, ne-a găzdui multe veri, pe mine şi pe soiul meu. SADOVEANU, O. A. II 178. COCtiŞ, (I, II 3) cocoşi, s. m., (II 1, 2) cocoaşe, s. n. I. Pasăre domestică din familia palinaceelor (masculul găinii), cu creasta roşie, cioc ascuţit şi penele de diferite culori (Gallus dcmesticus). Cocoşi răzleţi vesteau apropierea zorilor. CAMILAR, N. I 62. Cind începu să citite cocoşii, acel cineva pieri ca o nălucă. ISPJRESCU, L. 253. Ziuă albă-acum se face; Prind cocoşii a cinta. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Cîntfl COCOŞu! (într-0 casă) = bărbatul conduce, îşi impune părerile (într-o familie, într-o gospodărie). în casa noastră voi ca să cinte cocoşul, iară nu găina. ISPIRESCU, L. 31. Basmul (sau povestea) cu cocoşul roşu = povestire (întîmplare, încurcătură) fără sfîrşit (pentru că aceleaşi fraze se succed periodic). (Pc) la oîntatul cocoşilor v. c î n t a t. Compus: cocoş-Sălbatic sau cocoş-dr-munte = pasăre sălbatică (de vînat) de mărimea unui curcan, cu penele negre, iar pe piept verzi strălucitoare (Tetrao urogallus). Vinătoare de cocoşi sălbatici. II. 1. (La armele de foc portative) Ciocănel percutor (mai demult în formă de cap de cocoş) care loveşte capsa cartuşului, producînd explozia încărcăturii şi descărcarea armei. Noroc măi, moţ călare, de vrei o flintă bună, Am, uite, una plină; cind trag cocoşul, sună! COŞBUC, P. II 95. 2. Pîrghie de comandă a supapei, la ciocanele de mînă, acţionate cu aer comprimat sau cu abur. + (Termen minier) Robinet, mai ales la ţevile cu aer comprimat, la care se montează un tub de cauciuc pentru tragerea unei ramificaţii. 3. (La pl.) Floricele. V. floricică (2). — Variantă: (regional) CUCOŞ (SADOVEANU, Z. C. 61, CREANGĂ, P. 68) s. m. şi n. COCOŞĂ, cocoşez, vb. I. Refl. A se gheboşa, a se încovoia, a sc gîrbovi. But se dădu îndărăt, încetişor, cocoşîndu-se sub fluieratul gloanţelor. DUMITRIU, V. L'. 90. Ţine-te mai drept!... Ce te cocoşezi aşa? VLAHUŢA, O. A. III 166. Se cocoşase de muncă: era trenţăros şi slab. ISPIRESCU, L. 398. Tranz. fact. (Numai în e x p r.) A cocoşa (pe cineva) în bătăi = a bate (pe cineva) foarte tare, a snopi în bătăi. COCOŞĂB, cocoşari, s. m. Pasăre din genul sturzilor, care apare la noi toamna (Turdus pilaris). Ai nesocotit vînatul numit [franţuzeşte] «grives ¡>, iar, după cum se crede, pe romîneşte, sturzi şi cocoşari? ODOBESCU, S. III 24. COCOŞAT, -A, cocoşaţi, -le, adj. Care are o cocoaşă (i); ghebos, gîrbovit. Lingurarul venise gîrbovit, cocoşat. PAS, Z. I 162. O umbră de om, un bătrin. .. slab şi pipirnicit şi cocoşat. ISPIRESCU, L. 101. ■*$> (Substantivat) Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare. SLAVICI, O. I 189. COCOŞfiL. cocoşeiy s. m. 1. Diminutiv al lui cocoş o)- Da de pnnz Ce mi-ai adus?— Cocoşel în blidişel, Vi- nişor în păhărel. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 271. 2. (La pi.) Flcr^le. V. floricică (2). COCOŞEŞTE adv. în felul cocoşilor, ca cocoşii. O găină cintă 'a cocoşeşte », adică cum cîntă cocoşul. MARIAN, O. II 250. Ba încă îi porunceşte şi ii zice hotărît Să-i cînte şi cocoşeşte, cum stă acolo vîrît. PANN, P. V. I 23. — Variantă: ci:coş6ştc (CREANGĂ, P. 294) adv. COCOŞNEAŢĂ, cocoşneţc, s. f. (Ieşit din uz; ironic) Femeie ridicolă prin purtări, gesturi şi îmbrăcăminte. Ce, stăpina Chivei e o cocoşneaţă oarecare, să pornească la piaţă cu sluga după ca? PAS, L. I 89. La noi s-aduna silnic un guraliv sobor: cocoşneţc... preotese, moaşe. M. I. CARAGIALE, C. 75. COCOTIÎR, cocotieri, s. m. Arbore din familia palmierilor, cultivat în regiunile tropicale mai ales pentru fructul său (nuca de cocos) (Cocos nucifera). Eu vreau să cint o lagună albastră din mările sudului, cu zvelţi cocotieri aplecaţi spre ogHnda apei neclintită etern. C. PETRESCU, C. V. 82. — Pronunţat: -ti-er. COCOŢĂ, cocoţ şi cocoţez, vb. I., Refl. A se urca pe ceva, a se aşeza pe un loc mai ridicat. Păreau cam ciudaţi moţii, cu obiceiul atesta de a se cocoţa pe cele mai inalte virfuri. BOGZA, Ţ. 43. Bozan s-a urcat sus pe scara de sirmă, la comanda podului rulant. Acolo stă cocoţat de ■paisprezece ani. SAHIA, N. 33. [Un pui] a sărit pe spatele mamei şi, cu picioruşele lui subţiri şi fragede ca paiul, i se cocoaţă după git. GÎRLEANU, L. 10. Ermil, cocoţat pe capră, mina caii cu un bici improvizat. SLAVICI, N. 1 320. + F i g. A se ridica, a se înălţa într-un post sau la o situaţie nemeritată. Ştim ce-a fost la congresul de acum cinci ani [ 1899]s-a dovedit că in fruntea mişcării se cocoţaseră nişte tiădători, şi trădătorii s-au dus unde Ie era locul, in tabăra burgheziei. GALAN, Z. R. 21. COCS s. n. Produs solid obţinut din cărbune de pămînt prin încălzirea lui în cuptoare speciale la o temperatură de peste 1000 de grade; se întrebuinţează ca combustibil, ca reconstituant în metalurgie şi ca material filtrant în industria chimică. Pe aleea neagră a fostului conac, bătătorită cu nisip de cocs, se depărtează in ploaie Zaharia Duhu. C. PETRESCU, A. 441. Şi ciţi nu sint din aceia care n-au văzut coşul fabricii, n-au mirosit duhoarea cocsului, dar in schimb fură hrana muncitorilor. SAHIA, N. 31. Ca un bulgăre de cocs, Care-a stat o noapte-n ploaie. TOPÎRCEANU, M. 11. / COCSAGÎZ, cocsagîzi, s. m. Plantă erbacee perenă, înrudită, cu păpădia, din care se extrage cauciuc (Taraxacum Kok-Sagîz). COCSERÎE, cocserii, s. f. Ansamblul instalaţiilor în care se fabrică cocsul. COCSIFICĂ, cocsîfic, vb. I. Tranz. A transforma (prin procedee speciale) cărbunele de pămînt sau resturile de petrol în cocs. COCCŢĂ, cocuţe, s. f. (Familiar) Diminutiv al lui cocă2. Eşti mărişor, nu mai eşti cocuţă! GALAN, Z. R. 336. COD, coduri, s. n. 1* Culegere sistematică de reguli juridice relative la o anumită ramură a dreptului. La 1815 vodă Caragea, voind să publice noul cod, a cerut ¡ui Văcă- rescu să-i facă cîteva versuri, care să figureze pe frontispiciul cărţii. GHICA, S. 485. [Vasile Lupu] adună pra- velile lui Alexandru I, ce au fost rămas uitate şi părăsite cînd domnea numai dreptul celui mai tare, adaoge sau scade din ele şi alcătuieşte un cod de legi, care, pentru ca să fie respectat, este aspru. NEGRUZZI, S. I 276. <§>■ Cod civil — ansamblul principalelor norme juridice care reglementează drepturile private ale persoanelor (drepturile personale, căsătoria, divorţul, proprietatea, contractele etc.). Cod penal — ansamblul principalelor norme care definesc infracţiunile (crimele, delictele şi contravenţiile) şi stabilesc sancţionarea lor. Codul muncii — ansamblul principalelor norme care reglementează raporturile de muncă. Codul muncii stabileşte reguli pentru contractele colective şi contractele de muncă. 2. F i g. Culegere de reguli cu privire la un domeniu de activitate. Codul sportiv. Cod telegrafic = tabel de semne convenţionale folosit la transmisiunile telegrafice. Cod de semnalizare = tabel de semnale con\fenţionale care se folosesc cînd diferite persoane sau echipe lucrează la distanţă mare unele de altele. COD ALB, -Ă, codalbi,. -e, adj. 1. (Despre vite şi cîini) Care are coadă (sau numai şfichiul ei) de culoare albă, iar restul părului de altă culoare (de obicei închisă). CODAN — 483 — CODISM 2. (Despre oameni, mai ales despre fete) Cu plete iau coade blonde; bălai. Mărica... e prelungă la chip, codatbă, cu ochii viorii. DELAVRANCEA, S. 42. — Variantfi: cudiilb, -ă (CREANGA, P. 38) adj. CODĂÎi, -A, todani, -e, adj. (Despre animale) Codat. Căci e vlnatu! cel domnesc La urşi cu negre blam. La lupi ct-n fugă clănţănesc, La vulpile codane. ALECSANDRI, P. III 139. (Substantivat) Cumătră codană (= vulpea) fugea înapoi. SADOVEANU, P. M. 44. Numai Dinu Potop, înaintea tuturor îşi singeră rojanul ( <= calul codan), jucind pe spinarea lui ca un stUp negru. DELAVRANCEA, S. 203. CODANA, codane, s. f. Fetişcană. O codană de creo treisprezece-paisprezece ani, care se tot iţăia încoace fi încolo prin mulţime, se agăţă de poala ¡umanului lui Dima. CALAN, Z. R. 32. Doamna Rainu i-a zimbit cu sfială, întocn.ai ca o codană de la Păstrăcent. SADOVEANU. N. F. 174. Zăreau jucîndu-se codanele limbute, adunate toate ta un loc sau purttnd pe umăr, cu umblet legănat, cobiliţa eu două doniţe. ODOBESCU, S. III 570. *$■ (Adjcctival) Mitulra mea-i fată codană, Jucăuşă ca o mrtană. Cu părttl făcut cosită, Lins ca solzii de lostriţă. CORDEA, A. 31. CODAŞ, -A, codaşi, -e, s. m. şi f. Persoană care manifestă o atitudine nejustă faţă de muncă, care nu îndeplineşte normn în producţie şi rămîne în urma tovarăşilor eăi. Ne ciocnim, nu-i voi bă, incă. Ha de-o piatră, ba de-o stSncă, Mai avem cl[iva codaşi Care mai se-tncurcă-n paşi. Dar cu-ndemnuri fi poveţe. Paşii noi o să-i înveţe. CASSIAN, H. 54. «$■ (Adjcctival) Muncitor codaş. CODAT, -A, codaţi, -te, adj. 1. (Despre ochi) Prelung, mipdnlnt. 2. (Despre animale) Cu coadă luncă, mnrc, stufoasă. Şi codat, Şi colţat, Şi isteţ, Şi-ndrăzneţ (Lupul). ŞEZ. XIII 25. codAlüíl, -kA, caitălbci, -le, ndj. (Popular) Diminutiv n] lui c o d n 1 b. Boi streinei, In coadă codălbei. TEODORE?CU, I’. P. 139. C01)AlilJf, codălbesc, vb. IV. I n t r a n z. (Numai în c x p r.) A 0 codftlbl ■= a o sfecli. (Atestat cu pronunţarea regională codălghi) La franţuzefte o cam co- dălghea: se ghlila grozav clnd li vorbeai limbă străină. VLAIIUŢA, O. A. III 28. C'ODANÎL, codănei, s. m. (Rar) Copil mic, băieţaş. Jocul de-a baba- oarba . .. se joacă de copii mai mititei, adecă codănei, rum se zice. ISPIRESCU, ia TDRG. codAnIcA, codănici, s. f. (Rar) Diminutiv al lui c o- dnnfl; fetiţă. Pe această codănică de fată o numiră Pandora. ISPIRESCU, U. 92. CODEALA, codrii, s. f. Codire. Cu toată codéala iui Toader, flăcăii au lăsat carul in drum şi au luat-o eu fereală pe lungul hatului. POPA, V. 71. După multă codeală, se hotărî ea să-i spună. SDIERA, I’. 141. (^ODRINA S. f. Substanţă extrasă din morfină, care se întrebuinţează ca medicament calmant al tusei. CÓDF.X, codexuri, s. n. (Rnr) Cod (2). Ţi-ar fi dictat un codex de arta poeziei. ALECSANDRI, T. II 219. CODI, rodesc, vb. IV. Refl. A sta pe gînduri, a »ta la îndoială; a şovăi, a ezi'a, a pregeta. Tatăl său nu s-a codit. De ce să se codească? AGÎRB1CEANU, S. P. 17. Moş Petrache s-a uitat prin geamurile mari, dar s-a codit să intre. POPA, V. 166. Fata se codea. îşi căuta jacheta, pălăria fi nu se hotăra să plece. BART, E. 345. lan să-i fi setdat la treabă, f-apoi să vezi cum se codesc zise mama. CREANGĂ, O. A. 52. + (Urmat de determinări introduse prin prep. t la * sau « de la *) A se da înapoi, a se trage înapoi (de la ceva), a se feri de lucru. Cele două nurori, văzind pe cea muti lînără codindu-se la treabă, li zic: da nu te tot codi, că mămuca ne vede! CREANGA, P. S. Neînvinsa... arşiţă [a soarelui] ridică pe trindav in picioare şi-l mînă, cu voie, fără voie, la munca întăritoare de la care el se codea. ODOBESCU, S. III 441. CÓDICE, codice, s. n. 1. (învechit) Cod (1). Intră in horă... uitîndu-fi de diplomă... de codicele civil ¡i de ce! penal. MACEDONSKI, O. 111 12. 2. Manuscris care cuprinde o culegere de texte vechi. Codicele Voroneţcan. CODICÎIj, codicile, s. n. Adaos sau îndreptare ulterioară care modifică sau completează un testament. — PI. şi: codiciluri. CODÍE, codii, s. f. (Regional) Codirişcă. Codia biciului i s-a spart în hăşchii şi sar din ea puzderii meliţate de şoldurile uscate ale bieţilor cai. DELAVRANCEA, S. 205. CODIFICA, codific, vb. I. T r n n z. A sistematiza, a reuni într-un cod normele juridice care se referă la o anumită ramură a dreptului. In Republica Populară Rnmînă a fost codificată din nou întreaga legislaţie, pe baze democrate. CODIFICARE S. f. Acţiunea de a codifica; sistematizare şi reunire într-un cod a normelor juridice dintr-o anumită ramură a dreptului. CODIRĂ s. f. (Popular) 1. Lînă de calitate inferioară, tunsă de pe capul, picioarele şi coada animalelor. Preţurile linii codină vor fi reduse cu 50%. B.O. 1951, 992. 2. Grîu de calitate inferioară (folosit mai ales ca hrană pentru păsări). CODÍRE, codiri, s. f. Şovăială, ezitare. CODlRlŞCA, codirifti, s. f. Codirişte. Dacă ar fi fost vară... ar fi scris cu codirişcă pe ţărtnă. STANCU, D. 229. Inccpu să bată mînzaţii cu codirişcă. DELAVRANCEA, S. 205. CODIRÎŞTE, codirişti, s. f. Coadă de bici. (Atestat în formă reg’onală codorişte) F.ra porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă subţire şi albă... şi bici de carmajin cil codoriftea de os. SLAVICI, O. I 119. — Variantă: codorişll“ s. f. CODIRI, A, codii le, s. f. 1. Partea de dinapoi, mobilă, a unui car sau a unei căruţe (în care se aşază în mod obişnuit nutreţul necesar la drum animalelor de tracţiune). De la Bucureşti pină la Ploieşti se călătorea în birjă de Ilerasca cu coviltir şi codirlă. CARAGÍALE, O. II 31. Alţii [şedeau] pe chichiţă, in codirlă şi pină fi peste coviltir. ISPIRESCU, Ia TDRG. 2. F i g. Partea din urmă, de Ia coadă, a unei cete (de copii, la joc), a unui stol de păsări etc.; coadă. Un stîrc... ieşi din codirlă tuturor, unde şedea pitulit. MARIAN, O. II 325. Baciul începe, şi după dinsul pe rind ceilalţi, pină la codirlă. ISPIRESCU, Ia TDRG. — Variantă: (regional) cmllrlu (PAS, Z. I 43, SADOVEANU, M. C. 157, SADOVEANU, N. P. 324) s. f. CODlSM s. n. Tactică oportunistă preconizată de duşmanii clasei muncitoare introduşi în rîndurile ei şi care constă în mersul în coada evenimentelor, în ploconirea faţă de procesul spontan al mişcării muncitoreşti, în negarea rolului conducător al partidului, cu scopul de a zădărnici lupta revoluţionară a proletariatului împotriva burgheziei. Lenin arată că a preamări proceiul spontan al mişcării muncitoreşti şi a nega rolul conducător al partidului, atribuindu-i acestuia doar rolul de înregistrator al evenimentelor, înseamnă a propovădui «codiimul», a propovădui transformarea partidului într-un apendice al proceselor spontane, intr-o forţă pasivă a mişcării, capabilă doar să contemple desfăşurarea proceselor spontane şi lă spere că lucrurile vor merge bir.e de la sine. IST. P. C. (b) 53. I CODIST — 484 — COERCIŢIE CODÎST, codişli, s. m. Adept al codismului. CODÎTĂ, codiţe, s. f. I. Diminutiv al lui c o a d ă. 1. v/ coadă (1). 5-« pus el... luntre şi punte, ca să-şi vîre codiţa cea bîrligată undeva, dar degeaba t-a fost. CREANGĂ, P. 144. Găseam cite-o codiţă de peşte şi mincavi cu jind. ŞEZ. VI 141. Cucuie... Nctezeşte-ţî codiţa, Ca şi mîndra cosiţa! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 400. 2. v. coadă (3). Era o tăcere nesfirşită pretutindeni; abia se clinteau tremurind, ici-colo, in marginea poienilor, frunzele de plop pe codiţele lor lungi şi subţiri. SADOVEANU, •O. IV 484. 3. v. coadă (2). Cînd a veni sîmbăta Leagă de codiţa ia Un fir galbin de mătasă Şi tni-l scoate pe fereastă. ALECSANDRI, P. P. 362. II. F i g. 1. Om lipsit de caracter şi de personalitate, care este unealta cuiva, lucrează după directivele şi pentru interesele aceluia, îi face jocul. Monitorul era ttn lingău, codiţă de-a lui Isaia,. CONTEMPORANUL, VIj 389. 2. (în legătură cu o şţire, un evon) Adaos, înfloritură» exagerare. Vedea cum una fuge la alta, cum Ui spun întim- plarea, cum fiecare îi pune cîte-o codiţă, cîte-un cornuleţ. , SLAVICI, N. I 112. CODllîLÂŞ. codiri aşi, s. m. (Rar) Cel din coadă, ultimul. V. codaş. Licheaua de Pan, codîrlasul zeilor, se... lăuda. ISPIRESCU, ti. 109. CODÎRLĂ s. f. v. codirlă. CODOBĂTURA, codobaturi, s. f. Pasăre mică, cenuşie, cu coada lungă şi îngusta pe care o mişcă într-una; trăieşte pe lîngă ape şi se hrăneşte cu insecte (Motacilla alba). O codobatură cu pene cenuşii sălta în zbor neliniştit, singuratică, spăriată de liniştea cuprinsului. SADOVEANU, O. III 369. Codobaturi iuţi ca focul, Tot bătînd din cozi, Măturară-n ctipă locul. COŞBUC, P. II 36. Codobaturile, acele rîndurele de apă cu lungi pene albe în coadă, se aşterne au, în zborul lor iute, pe faţa apii. ODOBESCU, S. I 140. CODOBÎÎLC adj. m. Epitet glumeţ dat de copii, în jocurile lor, melcului. Melcul codobelc ne-aţine Drumul spre ascunzătoare. BANUŞ, B. 26. Melc, melc codobelc, Scoate coarne boureşti Şi te du la Dunăre, Şi bea apă tulbure. TEODORESCU, P. P. 191. CODORÎŞTE s. f. v. codirişte. C0D6Ş, -OÂŞĂ, codoşi, -oaşe, s. m. şi f. Persoană care mijloceşte desfrîul între bărbaţi şi femei. V. proxenet. codOşcă, codoşte, s. f. Codoaşă. Codoşea de babă gemea sub talpa iadului şi numai motanul ei cel din ceea lume îi plîngea de milă. CREANGĂ, P. 179. CODREAN, -Ă, codreni, -e, adj. (Rar) De (sau din) codru. Ca o tinără crăiasă De prin culmile coărene, Treci prin verzile păduri. NECULUŢĂ, Ţ. D. 79. Colo unde plaiul se face mai codiean, Stoian îi iese-n cale, bătrînul hoţ Stoian. COŞBUC, P. II 95, <$> F i g. Se-ntoarce în codreana-i noapte tînărul voinic. EMINESCU, L. P. 129. + (Substantivat) Persoană care trăieşte pe îîngă codri; pădurean. Un codrean cu fruntea naltă Vine... hăulind, ALECSANDRI, P. III 401. CODRfiSC, -EĂSCĂ, codreşti, adj. (Rar) Al codrului, de (sau din) codru, privitor la codru. A ucis un cerb codresc Şi patru căprioare. ALECjANDUI, P. III 139. CODIîOŞ, codroşi, s. m. Nume dat mai multor specii de păsări mici cu coadă lungă, roşie (Phoenicurus phoe- nicurus); pieptănuş. Nutreţul codroşului sînt insectele, însă mai cu samă muştele şi fluturii. MARIAN, O. I 259. cOdru, codri, s. m. 1. Pădure mare, deasă şi bătrînă. în codrul acesta vrăjit Stejarii-s de două milenii. BENIUC, V. 85. Fraţi buni ai frunzelor din codru, Copii ai mindrei bolţi albastre, Sfinţiţi cu lacrimi şi sudoare Ţărina plaiurilor noastre. GOGA, P. 10. Jalnic vijiie prin noapte glasul codrilor de brad. COŞBUC, P. I 119. Iaca şi codrul Gru- măzeştilor, grija negustorilor şi spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniş. La voiosul luminiş. EMINESCU, O. I 215. <$>■ Voinic de codru = haiduc. Codrul Vlăsiei = numele unei păduri vestite odinioară ca adăpost al hoţilor; f i g. ţară, oraş, administraţie în care nu există control, în care se fură banul public. E x p r. Hoţ dc codru = hoţ care se ascundea odinioară în păduri şi ataca pe călători; (astăzi) cel care fură cu îndrăzneală din avutul (public) pe care îl mînuieşte. (în poezia populară de haiducie) A SO duco (sau a SO băga, a tragre etc.) în (sâu la) Codru = a se apuca de haiducie. Rămii, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Şi mă bag in codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 285. Fură oa în codru, se zice despre cel care fură fără ruşine din bunurile care i s-au încredinţat spre mînuire. 2. (De obicei determinat prin « de pîine », « de mămăligă » etc.) Bucată mare de pîine,’ de mămăligă etc. Să-ţi fac un puişor de mămăligă, să măninci cu vrun codru dă dovleac. STĂNOIU, C. I. 30. înfulicasem cind unul, cind altul, din codrul de pline. G.M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 257. Citita, jucindu-şi ursul, pe codri [de pîine] şi pe bani, Bătrin dănţuitorul, bătrin şi cintăreţul. DEMETRcSCU, O. 66. Cel mai mic nu se amăgi de frumosul miros al bucatelor, ci scoase din sin codrul de mămăligă şi-l mincă pină la cea din urmă îmbucătură. POPESCU, B. II 55. CODRULÎŢ, codruleţe, s. n. Diminutiv al lui codr u. 1. v. codru (1). Dorul mindrei unde şede ? Colo-n codruleţid verde. JARNÎK-BÎRSEANU, D. -286. 2. v. codru (2). Cu un codruleţ de pine sau cu o neînsemnată imbunare şi-ar face din acel cine rătăcit nn tovarăş folositor şi credincios. ODOBESCU, S. III 482. CODIiTÎŢ, codruţi, s. m. Codruleţ (I). Codrule, codruţule, Ce mai faci, drăguţule? EMINESCU, O. I 123. M-oi duce... în codruţul cu copaci Şi cu lunci pline cu fagi; în codruţul cu izvoare Şi cu mindre căprioare. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 290. COECHIPIER, coechipieri, s. m. Membru al unei echipe de muncă sau al unei echipe sportive, considerat în raport cu tovarăşii săi. — Pronunţat: -pi-er. COEFICIENT, coeficienţi, s. m. 1. Element constant într-o expresie matematică, care multiplică o mărime variabilă. Chiar eu, cel mai prost la matematici... mă trezeam cîteodată că ştiam cum se inmulţeir. intre dinşii doi monomi, bine înţeles că fără coeficienţi şi fără exponenţi. HOGAŞ, DR. II124. Coeficient de propor¡tonalitate=cMms constantă care reprezintă raportul măsurilor a două mărimi direct proporţionale. 2. Mărime care indică o proprietate anumită a unui corp sau a unei substanţe date şi care este constantă pentru accl corp sau acea substanţă, în condiţii date. Coeficient dc dilatare. t timp, au coexistat pe teritoriul Romîniei de azi elementele societăţii sclavagiste, obşti, ţărani liberi şi relaţii feudale. IST. R.P.R. 53. în lucrarea «Impozitul în natură », scrisă în ianuarie 1921, Lenin... analizează... economia sovietică din punctul de vedere al diferitelor forme de producţie care coexistau in ea in acel moment. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 105, 6 1. Trecut şi Viitor coexistă în viaţa Oltului. BOGZA, C. O. 386. COEXISTENT, -Ă, coexistenţi, -te, adj. Care există în acelaşi timp sau împreună cu altceva. COEXISTENŢĂ, coexistenţe, s. f. Existenţă simultană a mai multor lucruri sau fenomene. U.R.S.S. şi celelalte ţări ale lagărului socialist se călăuzesc în politica lor de pace de ideile despre posibilitatea coexistenţei paşnice a celor două sisteme: socialist şi capitalist. GHEORGHIU-DEJ, AKT. CUV. 594. COEZlt’NE, coeziuni, s. f. 1. Forţă intermoleculară care tine strîns legate între ele moleculele unui corp. S. F i g. Legătură internă strînsă. Unitatea şi coeziunea interioară a partidului trebuie întărită continuu prin aplicarea consecventă — în fapte şi nu în vorbe — a liniei şi hotăririlor partidului in domeniul muncii organizatorice de partid, in domeniul muncii politice de masă, în domeniul propagandei de partid, in domeniul muncii de stat. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 426. Al XlX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a confirmat încă o dată cu putere forţa de neînvins a partidului lui Lenin-Stalin, tăria de nezdruncinat a unităţii şi coeziunii rîndurilor sale. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 32. Unitatea de oţel şi coeziunea de monolit a rîndurilor partidului constituie principala condiţie a puterii şi forţei sale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. — Pronunţat: -zi-u-, c6fă, cofe, s. f. Vas cu un singur fund şi cu toartă, fficut din doage de brad, în care se aduce şi se ţine apă (sau se adună fragi, afine etc.). V. doniţă. în colţul dinspre uşă stătea o cofă cu apă. CAMILAR, N. I 325. Luă cofa şi ulcica\şi cobori in bordei, repede. SADOVEANU, O. II 523. Veneau fetele cu cofele ca să ia apă şi flăcăii duceau boii ca să-i adape. POPESCU, B. III 6. E x p r. A pune sau a băga (pe. cineva) în cofă = a lăsa mai prejos, a lăsa (pe cineva) în urmă prin pricepere sau viclenie; a înfunda. Alţi coţcari te bagă -n cofă. TOMA, C. V. 474. Pionii (sau toarnă) cu Cola = plouă foarte tare. + Cantitate (de apă, de fragi etc.) care încape într-o cofă. Acuma hai să aducem o cofă de apă de la fîntină. SADOVEANU, N. F. 32. COFĂIEL, cofăiele, s. n. (Mold.) Cofiţă. Jder a poftit apă şi şi-a potolit setea dintr-un cofăiel; după aceea s-a şters la gură cu dosul palmei. SADOVEANU, F. J. 580. + Cantitatea (de apă, de vin etc.) care încape într-o cofiţă. Eu mă răped in cramă s-aduc şi un cofăiel de vin. CREANGĂ, P. 10. COFĂlEŞ, cofăieşe, s. n. (Mold.) Cofiţă. Cofăieşul de pe capu-i se-ngrijeşte-a nu scăpa. NEGRUZZI, S. II 306. COFEI, cofeie, s. n. (Mold.) Cofă mică şi largă. (în forma de pl. cofeile) Vara doina mi-o ascult Pe cărarea spre izvor Ce le-am dat-o tuturor, Împlîndu-şi cofeile, Mi-o cîntă femeile. EMINESCU, O. I 123. COFEÎNĂ s. f. v. cafcină. COFETĂR, cofetari, s. m. Cel care face sau vinde produse de cofetărie. Afară ningea şi, de la o vreme... devenisem imaculaţi ca o plăcintă din galantarul unui cofetar. ANGHEL, PR. 175. Mai anţărţ la iarmaroc, la Fălticeni, mă duc la un cofetar ca să ieu îngheţată. ALECSANDRI, T. I 159. COFETĂRÎE, cofetării, s. f. Local în care se vînd şi se consumă prăjituri, bomboane, fursecuri etc. Dar ropotul grabnic de ploaie stătu şi suliţi lungi de rase de aur răzbateau înveselind geamurile cofetăriei. SADOVEANU, O. IV 254. COFETURI S. n. pl- Produse dulci de cofetărie (bomboane, caramele, acadele şi alte zaharicale). Am cumpărat cofeturi de la băcănie, STANCU, D. 226. Venea pe la ei. .. şi le dădea cofeturi şi gologani. VLAHUŢA, O. A. 252. Iral iaca cofeturi/... De cele cu fîstîci sînt ? ALECSANDRI, T. I 154. COFÎŢĂ, cofiţe, s. f. Diminutiv al lui cofă; doni- cioară. Must ca al meu n-a adus Ioana.. . se lăuda Tănă- soaia, punînd cofiţa la umbră. CAMILAR, TEM. 286. Cu cofiţa, pe-ndelete, Vin neveste de la rîu. COŞBUC, P. I 47. Purtind cofiţa cu apă rece Pe ai săi umeri albi, rotunjori, Juna Rodică voioasă trece Pe lîngă junii sămănători. ALECSANDRI, P. III 45. COFRĂJ, cofraje, s. n. Tipar de lemn sau de metal în care se toarnă un material de construcţie (beton, asfalt etc.) în stare fluidă, pentru a se întări în forma dorită. COFREî, cofrete, s. n. (Uneori determinat prin « cu siguranţe ») Cutie în care sînt grupate siguranţele de la o instalaţie de curent electric. COGBĂÎrllTE adj. invar. Coşcogea, coşcogeamite. Dra» gul nostru flăcău, află că Mercana Lunăii s-a făcut cogeamite juncă şi pînă vei veni tu e numai bună de zestre. SANDU-ALDEA, D. N. 225. — Variante: cogiimite (La TDRG, ŞEZ. I 97), gogei- mite (CARAGIALE, S. N. 36) adj. invar. COGEMITE adj. invar. v. cogeamite. COQNOSCÎBIL, -A, cognoscibili, -e, adj. (Fii.) Care poate fi cunoscut. Marxism-leninismul ne învaţă că realitatea obiectivă este cognoscibilă. V. ROM. decembrie 1950; 182. COHĂLM, cohalmuri, s. n. Cîmp, livadă. Tatăl mamei venea cu mine de la făcut fin, de pe cohalmuri. SADOVEANU, O. VII 27. Prin cohalmurile Dunării, iarba neagră-verde era presărată de flnri albastre. D. ZAMFIRESCU, R. 82. — Variantă: culialm (DUNĂREANU, N. 142) s. n. COHERENT, -Ă adj. v. cocrent. COHERENŢĂ S. f. v. coercnjă. COHORTĂ, cohorte, s. f. 1. (La romani) Unitate de infanterie corespunzînd cu a zecea parte dintr-o legiune; (rar, în timpurile mai noi) trupă. Stindardele, deasupra cohortelor, mişcate De vîntul dimineţii, vibrau amestecate. MACEDONSKl, O. II 229. [VinJ romanii in cohorte urmăriţi de cavalerii Ce se-mpart in zece turme, purtind! coiful de oţel. ALECSANDRI, P. III 93. Săcuii se formară', in cohorte. BĂLCESCU, O. II 115. COIF — 486 — COJOCEL 2. F i g. Mulţime, ceată. Marea luptă a muncii împotriva capitalului... a cerut muncitorilor din lumea întreagă jertfe nenumărate, valuri de sînge, cohorte de eroi. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 186, 1/1. (Glumeţ) [Liliecii] trec in negre şi neliniştite cohorte pe deasupra apelor. BOGZA, C. O. 173. COIF, coifuri, s. n. Acoperămînt de metal (mai rar de piele groasă) pentru protecţia capului, purtat în vechime de ostaşi la luptă. V. cască. Vin crai cu argintate coifuri. GOGA, P. 10. Trec sute [de eroi]; iată-i: de oţel le e coiful. MACEDONSKI, O. I 13. Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, Iar Ia poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă. EMINESCU, O. I 148. F i g. Cine-ţi aşază Coiful de aur al lunii pe cap? BENIUC, V. 97. -ţ- Caschetă de hîrtie (în formă de bicorn) cu care se joacă copiii. [Copiii] îşi pun... cîte-un coif de hîrtie în cap. CREANGĂ, A. 39. COINCIDE, pers. 3 coincide, vb. III. I n t r a n z. I. (Despre evenimente) A se petrece simultan, a se întîmpla, a se produce în acelaşi timp. 2. A fi comun, identic cu ceva, a se potrivi bine cu ceva. -fy- (Despre linii şi figuri) A se suprapune exact, a se potrivi întocmai. Două figuri egale şi simetrice trebuie să coincidă prin suprapunere. COINCID ÎNŢĂ, coincidenţe, s. f. Potrivire (întîm- plătoare, neaşteptată) a două lucruri, evenimente, fapte etc. COINTERESA, cointeresez, vb. I. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la » sau, rar, « în ») A face pe cineva să fie interesat într-o acţiune împreună cu altul sau cu alţii; a stimula interesul cuiva pentru ceva. Fondul directorului are rostiţi de a cointeresa întregul colectiv al întreprinderii la creşterea rentabilităţii ei. REZ. HOT. I 198. COINTERESARE, cointeresări, s. f. Acţiunea de a cointeresa (pe cineva) şi rezultatul ei. îndeplinirea cu succes a sarcinii ridicării agriculturii este indisolubil legată de cointeresarea materială a ţăranilor munci/ori şi a tuturor oamenilor muncii din agricultură în sporirea producţiei agricole. SCÎNTEJA, 1954, nr. 3063. COINTERESAT, -Ă, cointeresaţi, -te, adj. Care este interesat împreună cu altul sau cu alţii într-o acţiune sau la împărţirea unui cîştig. D. comisar al secţiei respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută asupra cîşti- gului. CARAGIALE, O. I 341. COJEAl A, cojeli, s. f. Cojire; (concretizat) ceea ce se desprinde prin cojire. COJI, cojesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la copaci, legume, fructe etc.) A curăţa de coajă. Au cojit vro cîţiva tei şi au făcut o funie lungă. SBIERA, P. 84. 2. Refl. (Despre răni cicatrizate, despre pielea spuzită, arsă de soare, uscată de vînt) A se curăţa de coji. V. des cu ama. Apoi cercuiră cu toţii în jurul mormîntului, invîrtind căchdele în mînile lor cojite de soare şi de ger. DELAVRANCEA, S. 174. [Pielea] se crapă în diferite direcţii şi apoi se cojeşte. La TDRG. 3. Refl. (Despre pereţi sau despre tencuiala sau varul de pe pereţi) A se coşcovi, a se scoroji. Varul îngălbenise, se afumase, se cojea. DUMITRIU, N. 125. COJIRE, cojiri, s. f. Acţiunea de a (s e) coji. COJIT, -Ă, cojiţi, -te, adj. 1. (Despre răni cicatrizate, despre piele sau părţi ale corpului acoperite cu piele) De pe care s-au luat sau au căzut coji. V. descuamat. Privirile lui... se opreau... pe mîinile ei cojite şi butucănoase. VLAHUŢĂ, O. A. 99. 2. (Despre pereţi sau despre tencuiala sau varul de pe pereţi) Coşcovit, scorojit. Păreţii odăii sînt murdari, pătaţi, cojiţi şi galbeni. DELAVRANCEA, H. T. 23. COJÎŢA, cojiţe, s. f. Diminutiv al luí coa j ă. 1, v. coajă (2). O cojiţă de alună trag lăcuste, podu-l scutur, Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur. EMINESCU, O. I 87. 2. v. coajă (4). Cu tărîţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa. CREANGA, P. 76. COJOACĂ s. f. v. cojoc. C0JÓC, cojoace, s. n. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu miţe cu tot, care se poartă la ţară ca paltop. Avea, pe sub cojoacele de vulpe... nişte albituri. GALACTION, O. I 274. Vine-o babă-ncet pe stradă în cojocul rupt al ei Şi încins cu sfori de tei. COŞBUC, P. I 225. Moş Nichifor.. . înhamă iepuşoarelc, îşi ia cojocul între uimre şi biciul in mină, şi tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. Pe prispă, o babă bătrînă şi zbîrcită, culcată pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenuşa în poalele unei roabe tinere şi frumoase. EMINESCU, N. 19. <§■ Expr. A-şi întoarcn cojocul pe ccalalîă parte (sau ps d >3) = a-şi schimba atitudinea, părerile (deodată şi pe neaşteptate); a se supăra, a se irita, a întoarce foaia. Nu mă faceţi să-mi întorc cojocul pe dos, că... v-oi face acum s-alergaţi iepureşte. ALECSANDRI, T. I 262. Iarnă cu şapte cojoace = iarnă grea (foarte friguroasă). Bradul verde... priveşte cu-ntris- tare Cum se primblă prin răstoace Iarna pé un urs călare, Iarna cu şapte cojoace. ALECSAMDRI, P. A. 116. Cit ii poate cojocul = cît poate cineva, cît îl ţine cureaua. A face cuiva pielea cojoc = a bate zdravăn pe cineva. Vai de cojocul cuiva = vai de el, vai de capul lui, vai de pielea lui. A nu mai întreba (pe cineva) de ce-i C cojocul = a nu mai lăsa (pe cineva) să se gîndească, a lua (pe cineva) repede. Turturica parcă n-ar fi voit, dar calul n-o vini întrebă de ce-i e cojocul; se răpede şi-i ia apa şi smicelele cu hapca. CREANGĂ, P. 274. Te mănîncă cojocul = nu te asiîmperi, nu te potoleşti; te mănîncă pielea. Fii cuminte, că, de te mîncă cojocul, acum am eu ac de el. RETEGANUL, P. I 7. A SC itura (cuiva) cojocul = a-1 bate. A-şi feme cojocul = a fi (prea) precaut, a evita cu prudenţă riscurile. A avea (sau a găsi, a afla) ac dc (sau pentru) cojocul cuiva v. a c. + (în glumă) Pielea păroasă, blana unui animal. Lupul... Sare asupră-i pe loc, Şi îi rupe [cîinelui] din cojoc. PANN, P. V. I 96. — Variantă: (regional, rar) cojoacă (DELAVRANCEA, S. 183) s. f. COJOCAR, cojocari, s. m. Persoană care lucrează sau vinde cojoace, pieptare, blăni şi căciuli. V. b I ă n a r. COJOCĂRftSC, -EÂSCĂ, cojocăreşti, adj. Al cojocarului, de cojocar sau de cojocărie, privitor la cojocar sau la cojocărie. COJOCARÍE, (2, 3) cojocarii, s. f. 1. Meseria cojocarului şi comerţul practicat de acesta. Mi-aduc aminte că l-am întîlnit o dată prin zmeuriş, şi mi-a spus că dac-ai vrea d-ta să-i dai un băiet, să-l înveţe cojocăria. CREANGĂ, P. 31. 2. Atelier unde se lucrează cojoace, pieptare, căciuli etc.; prăvălie în care se vînd aceste mărfuri. 3. (Cu sens colectiv; neobişnuit) Marfă de cojocar. Productele manufacturate erau numeroase: pielăriile, cojocăriile şi curelăriile, pe de o parte... ODOBESCU, S. I 480. C0J0CÉL, cojocele, s. n. Cojoc scurt, pînă Ia şold, de obicei fără mîneci; pieptar, bundiţă. Prietenul meu [căţelul] sta întins la soare ca un cojocel castaniu lepădat pe pămintul gol. SADOVEANU, N. F. 35. Cojocele de oaie albă cusute cu vărgi şi cu triunghiuri de mătase neagră. ODOBESCU, S. I 483. Du-te... Să-mi aduci un cojocel+ TEODORESCU, P. P. 580. COLABORA — 487 — COLAŢIONA COLABORA, colaborez, vb. I. I n t r a n z. 1. A participa în mod activ (într-un colectiv de muncă) la realizarea unei acţiuni sau opere comune, aducînd o ■contribuţie efectivă. Literatura sovietică este creată de către scriitorii membri şi nemembri de partid care colaborează in mod creator. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 4/1. 2. A publica o lucrare într-un periodic sau într-o culegere. Faptul că un Alexandrescu, un Bălcescu sau im Ghica au fost in legături cu criticii din Moldova, colabo- rind chiar la revistele critice moldoveneşti, dovedeşte şi inriurirea acestui curent asupra scriitorilor munteni. IBRĂILEANU, SP. CR. 209. Kogălniceanu... edita şi cola- boră la Dacia literară. NEGRUZZI, S. I 339. COLABORARE, colaborări, s. f. Acţiunea de a colabora şi rezultatul ei. 1. Participare activă la munca unui colectiv printr-o contribuţie efectivă; muncă în comun. Ceea ce caracterizează relaţiile in interiorul pieţei lagărului democratic este colaborarea economică şi ajutorul reciproc. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 15. Marile succese obţinute de poporul nostru muncitor pe drumul construirii socialismului, sub conducerea partidului fi cu ajutorul Uniunii Sovietice, au creat condiţii noi, mulţumită cărora s-a înfăptuit o strînsă colaborare frăţească intre oamenii muncii romîni şi ai diferitelor minorităţi naţionale. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 52. Ajutorul reciproc şi colaborarea frăţească stau la baza relaţiilor dintre popoarele lagărului democrat unit şi puternic. SCÎN- TEIA, 1953, nr. 2602. <ţ> Loc. a d v. în colaborare (CU...) = participînd activ, prir.tr-o contribuţie efec tivă, la o muncă în comun. In colaborare cu şcoala, părinţii sînt datori să urmărească învăţătura şi odihna copiilor, să-i ajute in organizarea timpului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2658. 2. Publicarea unei lucrări într-un periodic sau într-o culegere. (Concretizat) Revista nu plătea colaborarea. C. PETRESCU, C. V. 145. COLABORATOR, -OARE, colaboratori, -oare, s. m. ţi f. 1. Persoană care lucrează în colaborare cu cineva la îndeplinirea unei munci. 2. Persoană care ia parte, ca autor, la elaborarea unei publicaţii periodice sau a unei opere mai vaste. Am ajuns... colaborator la revista « Flacăra t. GALACTION, O. I 31. Colaboratorii « Romîniei literare o... nu au impus romînilor nici gramatice, nici altă scriere după iscodirile închipuirii lor. RUSSO, O. 74. 3. Persoană care lucrează (făcînd parte dintr-un colectiv) într-o instituţie de cultură. Insuşindu-şi în mod temeinic învăţătura mirxist-leninistă, legind cercetările de practica transformării socialiste a agriculturii, colaboratorii secţiei de economie agrară a Institutului de cercetări agronomice vor izbuti să elaboreze lucrări valoroase. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 5/3. Colaborator ştiinţific = persoană care lucrează într-un institut de cercetări ştiinţifice. COLABORAŢIOîsÎST, -A, colaboraţionişti, -ste, s. m. şi f. Trădător de ţara care a colaborat cu cotropitorii fascişti în ţările ocupate de ei în timpul celui de-al doilea război mondial. — Pronunţat: -ţi-o-. COLAC, colaci, s. m. I. Un fel de pîine, de obicei rotundă, împletită din două sau trei suluri de cocă. Dezveli colacul din băsmăluţă, îl rupse în două. CAMILAR, TEM. 154. La casa de om sărac S-a gătat făina-n sac Si n-avem să-ţi dăm colac. GOGA, C. P. 28. Trec furnici ducînd in gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte şi colaci. EMINESCU, O. I 87. Aducînd pitari şi colaci... a împărţit la fiecare. CREANGĂ, A. 4. (în comparaţii şi metafore) String... briul meu colac. TEODORESCU, P. P. 378. Eipr. A se face colac = a se aşeza, a se culca cu corpul încolăcit, a se încolăci. Colac peste pupăză, se zice cînd peste un necaz sau o nenorocire mai ■ vine alta. Ieri mi-o vinit poronca ca să scot de la ţărani... banii şoselei, colac peste pupăză. ALECSANDRI, T. 252. A umbla dnpă (sau a aştepta) colaci calzi = a umbla după (sau a aştepta) lucruri bune şi plăcute venite de-a gata. Umblă ş-aista după colaci calzi. îmi vine să i-o gioc şi lui. ALECSANDRI, T. I 264. A aştepta (pe cineva) cu colaci calzi = a face cuiva o primire deosebit de călduroasă. A trecut baba cu colacii v. babă. II. (Uneori cu determinări introduse prin prep. « de o) 1. Obiect de metal, de lenan, de cauciuc etc., de formă rotundă sau răsucit în aşa fel, îneît să aibă formă de roată; cerc, inel. Cîteva zeci de maşini. .. zvîcneau ziua întreagă, devorînd colaci după colaci de sirmă. PAS. Z. I 290. La pupa sprijinită de un enorm colac de frînghie cătrănită, noul medic al bordului... îşi potrivea binoclul. BART, E. 117. Colac de salvare = roită de plută sau de cauciuc umflată cu aer, care se aruncă unui om ameninţat să se inece. 2. împrejmuire de piatră sau de lemn din jurul unei fîntîni, unui puţ. Pe colacul fîntînii erau două pahare de argint. CREANGĂ, P. 290. Grădinile şi livezile.. . şi le avea pe colnicele Lapoşului, unde stă şi acum puţul ei cu colac de piatră. ODOBESCU, S. III 176. 3. (Mai ales la pl., determinat uneori prin «de fum ti) Rotocoale de fum (de ţigară). Se înfundă în jîlţ, picior peste picior, aruneînd colaci de fum in tavan. C. PETRESCU, C. V. 104. COLAii, colane, s. n. 1. Salbă, şirag purtat la gît ca podoabă; colier. De gît aveau atirnate cîte un colan de aur ce le împodobea pieptul. ISPIRESCU, M. V. 44. Se vedeau sipeturi de sidef pline... cu colane şi cu spon- ciuri de mărgean şi de mărgăritare. ODOBESCU, S. A. 137. 2. Cingătoare împodobită, purtată îndeosebi de femei; brîu, cordon. Stăpîna casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătase uşoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriţi. HOGAŞ, M. N. 20. Frumoasă fetiţă... cu mindru colan. ALECSANDRI, P. I 64. Era încinsă cu un colan de aur. NEGRUZZI, S. I 145. COLAPS, colapsuri, s. n. Stare de boală care apare brusc, caracterizată prin scăderea pînă la dispariţie a tensiunii arteriale, oprirea consecutivă a activităţii inimii, însoţită de pierderea cunoştinţei şi de pericolul morţii. COLARÎZ s. m. v. colărczi. COLASTRĂ S. f. v. coraslă. COLASTRU s. m. v. coraslă. colateral, -A, colaterali, -e, adj. Lăturalnic, secundar, subordonat. Conflictul centra! al piesei este legat de altul — colateral — desfăşurat între oameni dt ştiinţă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 5/5. <^> Arteră colaterală — ramificare a unei artere, mergînd aproape paralel cu ea. Din aortă, prin artere colaterale, se ramifică o reţea arterială. ANATOMIA 47. Puncte colaterale = puncte aşezate la mijloc între punctele cardinale: nord-vest, sud-vest etc. Linie (sau ramură) colaterală = linia cea mai apropiată de linia directă la rudenii, aceea a fraţilor, surorilor, verilor, nepoţilor de frate sau de soră, unchilor, mătuşilor etc. Sînt o ramură colaterală şi degenerată a Ghiculeştilor. C. PETRESCU, C. V. 69. Rude colaterale — rude din ramura colaterală. COLAŢIONA, colaţionez, vb. I. Tranz. (Cu privire la copii, transcrieri, reproduceri de texte) A compara, a confrunta între ele sau cu originalul, spre a verifica exactitatea sau spre a constata asemănările şi COLAŢIONARE — 488 — COLEA deosebirile existente. Kogălniceanu ... coiaţiona şi da la lumină cronicile noastre. NEGRUZZI, S. I 334. — Pronunţat: -ţi-o-. COLAŢIONÂRE, colaţionări, s. f. Acţiunea de a coiaţiona. — Pronunţat: -ţi-o-. COLĂCĂR, colâcari, s. m. 1. (La pl.) Părinţii sau finii care aduc în dar colaci naşilor. 2. Persoană care însoţeşte nunta şi spune oraţia obişnuită la nuntă; urător. în Transilvania, colăcarul şi călăreţul nu pot intra în ogradă. SEVASTOS, N- 92. COLĂCĂRÎ, colăcăresc, vb. IV. Intranz. (Rar) A fi colăcar (2). îi venea să se dea tumba de bucurie, cînd se gindea că peste trei ani se va găti şi el frumos şi va colăcări cu alţi flăcăi la nunţile din sat. SANDU-ALDEA, U. P. 15. COLĂCfiL, colăcei, s. m. (Adesea la pl.) Colac mic făcut, uneori, din două viţe împletite, alteori în formă de covrig sau de 8 şi care se împarte la nunţi, la înmor- mîntări etc. Şi-mpărţea trei colăcei La copiii mititei. ALECSANDRI, P. P. 390. Colăcei de grîu frumoşi. ŞEZ. I 36. COLĂCÎRj colăceri, s. m. 1. Flăcău care, împreună cu alţii, însoţeşte nunta călare, escortînd pe mire şi mireasă (sau numai pe mire). S-a întocmit cu colăcerii să fugă toţi pe cai. DELAVRANCEA, S. 57. Pe noi colăceri ne-alese: Cu mustăţile sumrse. TEODORESCU, P. P. 171. 2. Persoană care spune oraţia obişnuită la nuntă; colăcar (2), COLĂCÎ1 vb. IV v. încolăci. COL ĂCÎ2. colăcesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) 1. A recomanda pe cineva de soţ sau soţie, a face demersuri pentru însurătoarea sau măritişul cuiva Viindu-i şi lui vremea să se însoare, mumă-sa îl duse la o fată pe care i-o colăcUe o peţitoare. ISPIRESCU, la TDRG. 2. A introduce, a aduce undeva pe un străin (nepoftit sau plicticos) care se aciuează acolo. Cine dracu te-a mai colăcil la curtea mea? SADOV'EANU, P. S. 30. colărEzi S. m. pl. Bucăţele de cocă făcută din făină de grîu, cu care se îngroaşă laptele sau o mîncare oarecare (ciorbă, compot); p. e x t. mîncare pentru copii făcută din lapte fiert în care se presară făină (în timpul fierberii şi mestecîndu-se). — Variantă: COlarÎZ (GORJAN, H. II 44) s. m. w COLB, (rar) colburi, s. n. (Mold., Transilv.) Praf, pulbere (de pe drum). în urma lor, ca după o suflare de furtună, drumul singuratic rămînea cufundai în vîrtefuri luminoase de colb. SADOVEANU, O. I 11. Ici-colv, cîtr un pom, singuratic, la poarta unei case, pare îmbătrînit cu frunzele lui albite de tolbul care întacă strada. CAZABAN, V. 45. <£>• F i g. Gîza îşi scuturase aripile pline de colbul de aur al florilor prin care zbwase. GIRLEANU, L. 31. Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PJNCIO, P. 93. Voinicul s-apropie şi cu mîna sa el rumpe Pînza cea acoperită de un colb de pietre scumpe. EMiNESCU, O. I 79. E x p r. A bato, a lovi etc. (pe cineva «¡au ceva) să-i moaigă (sau de-i merge) colbul = a bate, a lovi etc.• (pe cineva sau ceva) zdravăn, cu toată puterea. Scoteam miţele de prin ocniţe şi le flocăiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. COLRĂÎ, colbâiesc, vb. IV. (Mold,, Transilv.) 1. T r a n z. A umple de praf, a prăfui. Iată, prea puternice, a zis filozoful, cum şi-a colbăit Bîrliban barba. SADO- VEANU, D P. 60. 2. Intranz. A face praf, a stîrni praful. Colbăind cu coada... se tîrie cinele pînă în apropierea ei. SLAVICI, N. I 34. COLBĂIT, -Ă, colbăiţi, -te, adj. (Mold., Transilv.) Plin de praf, acoperit de praf; prăfuit. Căpitanul umplu aşa, fără de veste... uşa salonului plin de lume cu persoana sa bărboasă, colbăită, nepieptănată. HOGAŞ, H. 78. După cum vezi, îi cam colbăit, mititelul. CREANGĂ, P. 75. — Variantă: colbuit, -ă (GALACTION, O. I 260, COŞBUC, P. I 130) adj. COLBARAIE s. f. Colbărie. Ce glodăraie şi colbăraiel CARAGIALE, S. N. 112. COLBĂRÎE s. f. Praf mult, prăfărie. Aici glodul, colbăria Pe pămînt şi-n cer domnesc. ALECSANDRI, T. I 148. COLBUIT, -Ă adj. v. colbăit. COLBURÓS, -OĂSĂ, colburoşi, -oase, adj. (învechit) Plin de praf, prăfuit. Tomuri de cărţi colburoase. CONACHT, P. 287. COLCĂÎ, pers. 3 colcăie, vb. IV. Intranz. 1. A clocoti, a fierbe în clocot. Mămăliga a început să colcăie în ceaun. <$> F i g* Viaţa... trebuie să colcăie mai departe. C. PETRESCU, C. V. 37. 2. A face valuri mari, a vui. înainte-i colcăia furnicarul de aur şi de argint al Dunării. GALACTION, O. I 193. 3. (Despre o mulţime) A se mişca, a mişuna, a viermui. Colcăiau te stîrvuri roiuri de muşte. PAS, Z. IV 31. COLCĂIÂLĂ s. f. 1. Clocot, clocotire. 2. Mişcare într-o mulţime mare, forfoteală. COLCOTÍ vb. IV v. clocoti. COLÉ adv. v. colea. C0LEÁ adv. 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, încoace sau alături, în apropiere. Vin'colea şi mănîncă, îl îndemna ea. SADOVEANU, N. F. 31. Şezi colea şi să ospătezi oleacă. CREANGĂ, P. 32. Vin* colea, să o privim. ALECSANDRI, T. 460. (Urmat de determinări locale) Sînt mai liniştit dacă te văd colea înaintea mea. SLAVICI, O. 1 352. Vin*colea lîngă mine şi nu fi duşman mie. ALECSANDRI, P. III 226. (După prepoziţii) Pe colea, p'ingă pălan, Mă-ntîlnii c-un bogătan. JARNÎK-BÎRSEANU, D.435. <ţ>- (în opoziţie cu aici, ici) Astăzi ici, mine colea, Vreme bună, vreme rea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 486. E x p r. Ici şi colea sau pe ici (pe) colea = pe alocuri. De îci, (de) colea — de aici (şi) din altă parte, dintr-un loc în altul. Apele primblăreţe de ici colea s-au mutat. CONACH1, P. 212. Prind cocoşii a cînta, Şi de ici şi de colea. jarnîk-bîrseanu, D. 163. Ba ici, ba colea = în toate părţile, pretutindeni. Tot mai cercînd el, ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de-o pîrtie. CREANGĂ, P. 144. Colea şî C (Precedat de alte adverbe) Cît colea = aproape, prin apropiere, de aproape, la o parte. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai niţele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Tiţa rîde şi nu crede, Dar marghiolul să repede, Ş-o urmează cît colea. ALECSANDRI, P. P. 325. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 46. Mai Colea de... = ceva mai departe de..în apropiere de... Astă-iarnă am iernat Mai colea de Calafat, într-un bordei dărîmat, TEODORESCU, P. P. 289. 2. (Cu sens modal, avînd funcţiune mai mult de exclamaţie, întăreşte înţelesul frazei în care se găseşte sau al cu- vîntului pe care-1 determină) într-adevăr, în toată puterea cuvîntului, bine de tot, tare, n-am ce zice I O drăguţă COLEAŞĂ — 489 — COLECTIVIST de fată ca ruptă din soare şi îmbrăcată colea, ca o zină. RETEGANUL, P. V 46. Avea şi el o păreclie de boi, dar colea: porumbi la păr, tineri, nalţi de trup. CREANGĂ, P. 37. Acu văd şi eu că eşti bărbat, om verde, colea, care rupe miţa-n două. ALECSANDRI, T. 907. <^> Expr. Ştii (sau Ştiţi) colca = zdravăn, de soi, de seamă, extraordinar. Ştiu intr-un loc vin bun, ştii colea, phiu! EMI- NESCU, N. 98. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, ştii colea, ceva mai omeneşte. CREANGĂ, P. 9. Am văzut pe Radu haiducul... era, ştii colea, voinic din patruzeci, rupea piatra în mină. FII.IMON, C. 301. 3. (Cu sens temporal, întărind, uneori pleonastic, determinări temporale) Atunci, în timpul cînd..., în momentul cînd. .. Colea cind arde soarele mai tare, dete de o fîntina. RETEGANUL, P. I 17. Vai de viine, cit dor duc Colea seara cind mă culc. JARNÎK-BÎRPEANU, D. 94. E x p r. Cînd eolca (CC Să vezi?) sau cîndu-l colca, se pune adesea înaintea unui adverb sau a unei construcţii cu sens temporal, spre a pregăti pe ascultător că urmează ceva important, neaşteptat, dorit. Cind colea despre ziuă, cind somnul e mai dulce, auzi un filfîit ca de un stol de păsări. ISP1RESCU, L. 74. Cindtt-i colea, dimineaţa, Lacrimile-mi taie faţa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 202. — Variantă: (Mold.) col6 adv. COLEĂŞĂ, coleşe, s. f. 1. (Ban., Transilv.) Mămăligă. Bucată de pine ori de coleaşă n-avea de unde să le dcie. RETEGANUL, P. III 56. 2. Fiertură de mălai (sau de făină); terci. Cei ce aveau orz făceau din el mămăligă, dar mămăliga aceea nu se-nvîrtoşea, răminea moale ca o coleaşă neagră. SANDU- ALDEA, D. N. 247. — Variantă: colişă (ŞEZ. II 24) s. f. COLECTA, colectez, vb. I. 1. T r a n z. A aduna, a strînge la un loc diferite lucruri sau materii şi a le depozita. Fiend vechi este colectat pentru a fi prelucrat. ■4- A strînge bani şi obiecte folositoare cu scopul de a «juta pe cineva. 2. T r a n e. (în perioada de trecere de la capitalism la socialism şi în socialism) A strînge de la producători diferite produse (cereale, legume, lapte, lînă etc.) pe baga unor cote fixate de organele de stat, în scopul creării unor rezerve cu ajutorul cărora statul îşi asigură rolul planificator şi regulator pe piaţă, aprovizionînd astfel pe oamenii muncii şi industria socialistă. 8. I n t r a n z. (Despre un abces sau o rană purulentă) A face puroi, a fi gata să spargă (sau să se deschidă); a coace. COLECTARE, colectări, s. f. Acţiunea de a colecta. 1, Strîngere la un loc a diferite lucruri sau materii fi depozitarea lor. Colectarea fierului vechi. £. (în perioada de trecere de la capitalism la socialism fi în socialism) Strîngere de la producător a produselor (cereale, legume, lapte, lînâ etc.) pe ba2a unor cote fixate de organele de stat, în scopul creării unor rezerve cu ajutorul c&rora statul îşi asigură rolul planificator şi regulator pe piaţă, aprovizionînd astfel pe oamenii muncii şi industria socialistă. îndeplinirea cu succes a planului de colectări întăreşte patria noastră, sporeşte puterea ei de apă- rare, întăreşte lagărul păcii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2379. Hei, şi-acuma, fraţi, surori. Cinste la secerători / Pentru pacea bunei ţări: Cinste, vtăi, la colectări/ FRUNZA, S. 44. Se-tigrămădesc la colectare sacii. DRAGCMlR, S. 29. COLfiCTĂ, colecte, s. f. Acţiunea de a aduna bani (eau obiecte necesare vieţii) daţi prin contribuţie benevolă în scopul ajutorării cuiva. [Societatea de ajutor] avea fonduri de stat şi mai strîngea şi ea prin colecte, bazaruri, loterii. PAS, Z. II 202. COLECTIV1, colective, s. n. Grup de persoane cu interese şi concepţii comune, organizat pe acelaşi loc de producţie, în vederea unor scopuri bine determinate şi în care fiecare poartă răspunderea muncii depuse, se supune unei discipline liber consimţite şi acceptă o conducere unică. Munca de unul singur, tendinţa de monopolizare a muncii—izvorînd din înfumurare şi dispreţ boieresc faţă de colectiv—au consecinţe profund dăunătoare asupra muncii de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. (Adesea în loc. a d v.) în colectiv. Roadele muncii în colectiv dovedesc milioanelor de ţărani muncitori că drumul pe care îl arată partidul este singurul care îi va scăpa definitiv de sărăcie şi exploatare chiabtirească, singura cale care duce la belşug şi fericire. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2571. Colectiv de redacţie = totalitatea celor care lucrează la redactarea unui periodic sau a unei lucrări ştiinţifice. Colectiv de catedră = totalitatea cadrelor didactice din învăţămîntuî superior, grupate în jurul unei catedre. De o mare atenţie trebuie să se bucure din partea comitetelor de partid colectivele de catedră, lectorii, propagandiştii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. COLECTÎV2, -Ă. colectivi, -e, adj. 1, Care rezultă din participarea mai multor persoane (sau lucruri). Trebuie arătate comuniştilor şi masei oamenilor muncii marea forţă colectivă a partidului, experienţa şi înţelepciunea colectivă a conducerii partidului, care se călăuzeşte de învăţătura lui Marxt Engels, Lenin, Stalin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2754. Contract colectiv v. contract. 2. Care aparţine tuturor; obştesc, social. Proprietatea pămîntului şi a instrumentelor de muncă să fie colectivă, a tutulor. GHICA, S. 612. Gospodărie (agricolă) colectivă v. gospodărie. Care e organizat de mai mulţi în vederea unui scop comun. Un salon colectiv de pictură. CAMIL PETRESCU, T. II 7. Societate în nume colectiv v. societate. -4^ Efectuat de mai mulţi autori. Cercetarea ştiinţifică este din ce în ce mai mult operă colectivă. CONTEMPORANUL, S. II, 194S, nr. 108, 2/6. 3. Care se referă la ideea de colectivitate. Substantiv colectiv — substantiv care, la singular, numeşte o pluralitate de obiecte identice, considerate ca un întreg, ca o totalitare. « Făget», « aluniş », «ţărănime > sint substantive colective. Sufix colectiv = sufix cu care se derivă un substantiv colectiv. Sufixele «-et » în <*făget t, *-iş » in « aluniş » şi Q-imt » în «ţărănime » sînt sufixe colective. COLECTIVĂ, colective, s. f. Gospodărie agricolă colectivă. Rodul s-aduna, păcii temei cresc colectivele. FRUNZĂ, S. 25. Chemăm biroul organizaţiei de partid din sat, să vorbim iar de problemele colectivei. DEMETRIUS, V. 121. COLECTIVISM s. n. Concepţie care are la bază principiul proprietăţii obşteşti asupra mijloacelor de producţie şi al muncii în colectiv; această concepţie călăuzeşte partidele comuniste şi muncitoreşti în lupta pentru construirea societăţii noi, comuniste. COLECTIVIST, -Ă, colectivişti, -ste, s. m. şi f. Membru al unei gospodării agricole colective. Comitetele executive ale sfaturilor populare şi consiliile de conducere ale gospodăriilor colective tubuie să aibă ca o preocupare centrală ridicarea nivelului cultural-tehnic al tuturor colectiviştilor. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 54. Colectiviştii care au muncit cu tragere de inimă primesc pentru partea lor de zile-muncă o cantitate de produse agricole şi un cîştig în bani cum nu poate avea nici un ţăran muncitor cu gospodărie individuală de pe peticele sale răzleţe de pămînt. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2456. Conştienţi că succesele lor se datoresc puternicului ajutor primit din partea clasei muncitoare, a statului de democraţie populară, colectiviştii socotesc îndeplinirea obligaţiilor faţă de stat drept ceadintîi datorie a lor. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2541. Trebuia luptat cu el mult... trebuia adus printre întîii colectivişti. » COLECTIVITATE ■— 490 — COLEGIU ■CAMILAR, TEM. 32. <$> (Adjectival) După organizarea gospodăriei colective, ţăranii colectivişti au dreptul să-şi completeze din afara gospodăriei colective, numărul de ■vite de producţie prevăzut de statut pentru a rămîne în proprietate personală. STAT. GOSP. AGR. 11. COLECTIVITATE, colectivităţi, s. f. 1. Grup de oameni care trăiesc în comun, care duc o viaţă colectivă. 2. Societate. Educaţia sanitară în U.R.S.S. urmăreşte atingerea unui nivel de sănătate din ce în ce mai ridicat al individului şi al colectivităţii. CONTEMPORANUL, S. II', 1952, nr. 287, 2/4. COLECTIVIZA, colectivizez, yb. I. Tranz. (în perioada dictaturii proletariatului) A uni de bună voie principalele mijloace de producţie pentru folosinţa colectivă, ca bază a proprietăţii socialiste-obşteşti; a transforma, a reuni în colectiv. Veriga principală a mişcării colhoznice este artehd agricol, în cadrul căruia sînt colectivizate numai principalele mijloace de producţie. IST. P. C. (b) 430. <£>• R e f 1. pas. Ţăranii colectivişti pot să hotărască în adunarea generală ca la intrarea în gospodăria colectivă să se colectivizeze şi animalele de producţie — vaci şi oi — care depăşesc numărul prevăzut în statut pentru a rămîne în proprietate personală. STAT. GOSP. AGR. 12. COLECTIVIZASE, colectivizări, s. f. Acţiunea de a colectiviza un bun obştesc; unire de bună voie a principalelor mijloace de producţie pentru folosinţa colectivă, ca bază a proprietăţii socialiste-obşteşti; reunire în colectiv. Colectivizarea agriculturii e posibilă numai în baza liberei consimţiri a ţăranilor. Cînd ţărănimea va trece la colectivizarea agriculturii, atunci, în baza colectivizării masive, va deveni posibilă deplina lichidare a chia- burimii ca clasă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 295. Colectivizarea deschide un cîmp larg pentru avîntid puternic al productivităţii muncii ţărăneşti, pentru creşterea neîncetată a bunei stări materiale şi a nivelului cultural al ţăranilor. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 91. în toate prilejurile, Ioane, să avem încredere nezdruncinată că drumul colectivizării e singurul drum al binelui... alt drum bun pentru ţărănimea muncitoare nu se mai află. CAM1LAR, TEM. 11. COLECTOR1, colectori, s. m. Persoană care strînge sau achiziţionează mărfuri, produse etc. pentru stat. COLECTOR ', colectoare, s. n. încăpere sau conductă pentru adunarea şi conducerea lichidului sau gazelor în diferite sisteme tehnice. <$>• Colector de electricitate = corp metalic izolat care se încarcă din mediul în care se găseşte. Colector de unde electromagnetice = conductor izolat pus în legătură cu un aparat de înregistrare; antenă. COLECTOR3, -OÂRE, colectori, -oare, adj. (Despre vase, tuburi, bazine) în care se adună, se colectează fluide. Toată apa căzută în timpul marilor furtuni nu are altceva de făcut decît să curgă, pe^ căi văzute sau nevăzute, spre torentul colector al Oltului. BOG7A, C. O. 106. Canal colector — canal care adună apele colectate de o reţea de canale, spre a le conduce »ntr-un anumit punct. Necurăţeniile luate de apă curgeau prin gratii de rîer în canalul colector. GH1CA, S. 534. COLECTÎJRĂ, corecturi, s. f. Nume dat unor oficii de colectare a cărţilor, (în trccut) a biletelor de loterie etc. « Colectura centrală a bibliotecilor ştiinţifice » furni~ zează cărţile necesare bibliotecilor documentare şi ştiinţifice. COLECŢIE, colecţii, s. f. 1. Serie de obiecte de acelaşi fel sau de aceeaşi categorie care, adunate la un loc şi dispuse sistematic, au o valoare documentară, artistică, ştiinţifică etc. Colecţie de timbre, a Dacă în Ardeal este colecţia de două sute diplome, toate slavone, in Moldova avem sute de mii de zapise. RUSSO, O. 78. 2. Culegere. [Alecsandri] primeşte cu fericire colecţia de proverbe a lui A. Pann. IBRĂILEANU, SP. CR. 148. 3. Puroi .adunat în interiorul unui ţesut bolnav sau într-o cavitate a organismului. — Pronunţat: -ţue. — Variantă: colectitine (GHICA, S. A. 144) s. f. COLECŢIONA, colecţionez, vb. I. Trane. A aduna, a strînge la un Ioc obiecte de acelaşi fel, pentru a face colecţie. Colecţionează unii monede, ti?nbre, alţii cutii de chibrituri. PAS, Z. I 91. De treizeci de ani colecţiona brevete, şi nimeni nu voia să i le ia în seamă. C. PETRESCU, C. V. 127. — Pronunţat: -ţi-o-, COLECŢIONAR, -Ă, colecţionari, -e, s. m. şi f. Persoană care colecţionează anumite obiecte, care face colecţie (1). Colecţionar de cărţi rare. czd Colecţionar pătimaş, iubitor de antichităţi, doctorul adunase şi îngrămădise. .. o mare varietate de vechituri şi obiecte de artă. BART, E. 172. — Pronunţat: -ţi-o-. COLECŢTÎÎNE s. f. v. colccţic. COLEDOC adj. n. (Numai în e x p r.) Canal coledoc (şi substantivat) = canal prin care se varsă fierea în duoden. C0L£G, -Ă, colegi, ~e, s. m. ,şi f. 1. Camarad de studii, considerat în raport cu alţi elevi sau studenţi de la şcoala sau institutul tinde urmează cursurile. Mi-am adus aminte că am un prieten bun, coleg cu mine in clasa a treia. SADOVEANU, N. F. 36. E coleg şi cel mai bun prieten cu un fiu al dumitale. C. PETRESCU, C. V. 188. 2. Persoană (funcţionar, profesor etc.) considerată în raport cu alte persoane aflate în acelaşi loc dc muncă. Dar pare că zăresc pe Păcală, colegul meu de. cabinet. ALECSANDRI, T. 404. COLLGATAR, colegatari, s. m.. Fiecare dintre persoanele care moştenesc împreună o avere lăsată prin testament. COLEGIAL, -A, colegiali, -e, adj. De coleg, camaraderesc, prietenesc. Relaţii colegiale. — Pronunţat: -gi-al. COLEGIALITATE s. f. Atitudine, sentimente de coleg; camaraderie. Am adoptat această atitudine din spirit de colegialitate. — Pronunţat: -gi-a-. COLEGIĂN, colegieni, s. m. (învechit) Elev de colegiu. I-am răspuns cu o uşurinţă de colegian. GALAC- TION, O. I 227. Colegieni, îmbrăcaţi elegant. VLAHUŢĂ, O. A. III 9. — Pronunţat: -gi-an. COLEGIU1, colegii, s. n. (învechit) 1. (Urmat de determinări în genitiv) Organizaţie de liber-profesionişti alcătuită cu scopul de a apăra interesele profesionale ale membrilor ei. Colegiul avocaţilor. 2. (în sistemul electoral burghezo-moşieresc) Fiecare dintre cele trei categorii în care erau împărţiţi cetăţenii în raport cu averea şi cu clasa socială din care făceau parte, în aşa fel îneît masele de muncitori şi ţărani nu aveau decît drept de vot indirect, votînd prin delegaţi, în timp ce minoritatea exploatatoare alegea un număr mare de deputaţi şi senatori, transformînd astfel parlamentul într-un organ de oprimare a maselor. Capitalul socrului îi asigură [candidatura la] un colegiu în capitală. VLA- IIUŢĂ, O. A. III 45. COLEGIU — 491 — COLILIU 3. (în vechea organizare a învăţămîntului) Instituţie de învăţămînt secundar. V. liceu. Am intrat intr-un ¡colegiu închinat studiilor religioase. GALACTION, O. 1 60. Vechiul nostru colegiu de la St. Sava. ODOBESCU, S. II 59. Kogălniceanu începu a preda un . curs de istorie in colegiu. NEGRUZZI, S. I 334. COLEGIU2, colegii, s. n. 1. Grup de persoane care alcătuiesc organul de conducere şi de îndrumare al unei publicaţii periodice. Colegiu de redacţie. 2. (în e x p r.) Colegiu de partid = organ de control al Partidului Muncitoresc Romîn, care funcţionează pe lîngă comitetele regionale. COLEOPTÎ'R, coleoptere, s. n. (La pl.) Ordin de insecte cu şase picioare şi patru aripi, dintre care cele -superioare, (elitrele) sînt tari şi groase şi servesc de înveliş celorlalte două care sînt subţiri şi servesc la zbor; {Ia sg.) insectă care face parte din acest ordin. Cărăbuşul, rădafca etc. sînt coleoptere. — Pronunţat: -le-op-. COLÎIÎIC, -A, colerici, -e, adj. (Despre oameni) Care se supără uşor, care are izbucniri de mînie. (Despre ceea ce caracterizează natura omenească) Temperament coleric. COLESTEKÎNĂ s. f. Substanţă organică, care se găseşte în protoplasma tuturor celulelor şi mai ales în materia albă din creier’şi nervi, reglementînd permeabilitatea faţă de lichide a membranelor celulare. COLEŞĂ s. f. v. colcaşă. COLÎT, colete, s. n. (Adesea determinat prin « poştal ») Pachet expediat prin poştă. COLETĂRÎE, coletării, s. f. (Cu sens colectiv) Mărfuri expediate în cantităţi mici şi în forme uşor de mînuit, mai ales cu trenul. P. e x t. Mijloc special (de obicei tren sau autocamion) de a transporta astfel de mărfuri. Coletărie rapidă. COLHOZ, colhozuri, s. n. Nume dat gospodăriei agricole colective din Uniunea Sovietică. Cei aproape o mie de ţărani muncitori care au vizitat Uniunea Sovietică între anii 1949-1953 au avut un rol imens în crearea şi întărirea gospodăriilor colective din ţara noastră, căci ei au văzut minunatele colhozuri sovietice, s-au convins că numai drumul gospodăriei colective poate duce la un trai îmbelşugat şi fericit. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 20. COLHOZNIC1, -Ă, colhoznici, -e, adj. Care ţine de colhoz. Orînduirea colhoznică sovietică a dovedit în mod strălucit că nu există alt drum care să scoată ţărănimea muncitoare din sărăcie şi mizerie, din jugul exploatării chiabureaţi, decît drumul colhozurilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2587. COLHOZNIC2, -Ă, colhoznici, -e, s. m. şi f. Membru al colhozului, ţăran care a intrat în colhoz. Cînta un flăcău... despre colfioznicii din Caucaz. TULBURE, V. R. 35. (Adjectival) Călăuzindu-se după experienţa ţărănimii colhoznice din Uniunea Sovietică şi experienţa proprie a ţăranilor colectivişti din ţara noastră, ţărănimea muncitoare îşi clădeşte o viaţă nouă, îmbelşugată şi fericită. STAT. GOSP. AGR. 4. Fiecare ţăran colhoznic, in afară de participarea sa la venitul gospodăriei obşteşti, are drept fi la un lot în proprietate personală cu casă de locuit, vite fi păsări. SADOVEANU, L. 23. COLII1ACÎL, colibaciii, s. m. Bacii care se găseşte în aparatul digestiv şi care, uneori, devine patogen. colibacilOză, colibaciloze, s. f. Boală provocată de colibaciii şi care se. manifestă prin semne generale şi niai ales locale, renale. COLIBĂŞ, colibaşi, s. m. (Rar) Om care locuieşte într-o colibă. întrebă pe colibaş ce are la mămăligă. ŞEZ. VIII 69. COLÎBĂ, colibe, s. f. 1. Casă mică şi sărăcăcioasă. Era o casă joasă şi lungă din piatră lipită cu lut. .. Coama acoperişului se lăsa în jos, la mijloc, iar coliba însăşi era strîmbă, alunecată parcă pe coastă. DUMITRIU, N. 185. Dete peste o colibă, în care ardea un opaiţ, în ciob. .. Acolo şedea o bătrînă cerşetoare. ISPIRESCU, L. 395. îl aflară pe Ştefan-vodă dormind într-o colibă a unui biet romîn. ŞEZ. VIII 69. 2. Adăpost pentru oameni (rar, pentru animale) făcut din bîrne, din crengi de brad, din nuiele etc., acoperit cu paie, ramuri, seînduri sau şindrilă. Seara, precedaţi de hămăitul cîinilor flăminzi şi de dangătul metalic al tălăngilor, răspîndind deasupra munţilor calme ecouri bucolice, păstorii se întorc la colibă. BOGZA, C. O. 71. — Pl. şi: (regional) colibi (AGÎRBICEANU, S. P. 62). COLIBItí s. m. Pasăre din America tropicală, foarte mică, cu pene de culori vii şi strălucitoare. Visul pădurilor natale cu zbor de colibri. C. PETRESCU, î. II 121. Cu mici aripioare... zbura prin aer ca un colibri. ALECSANDRI, P. I 226. — Accentuat şi: colibri. COLICA, colici, s. f. (Mai ales la pl.1 Simptom al unei boli la om şi la animale, manifestat prin dureri puternice produse de contracţia musculară a organului bolnav. Colici hepatice =.dureri puternice de ficat. Colici nefritice — dureri mari de rinichi. COIÍE s. f. v. colilie. COLIÉR, coliere, s. n. Şirag, salbă, colan de mărgăritare, de pietre scumpe etc. Ana îşi pipăi colierul de la gît şi privi în vid. C. PETRESCU, C. V. 226. F i g. Brîu, cerc. Se aprindea colierul luminilor de-a lungul zidurilor sure. C. PETRESCU, S. 6. — Pronunţat: -li-er. COLtfjÎE, colilii, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, foarte răspîndită în regiunile de stepă, caracterizată prin numeroşii peri lungi, albi, pufoşi şi moi cu care sînt prelungite seminţele (Stipa pennata). Moş Vlad.. . cu ochi de vulpe, zărea creştetul delicat al dropiei, mişcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III 14. Ca colilia de alb. PANN, P. V. III 103. Cerbul... paşte Pe-ntinsa ctmpie, Dalbă colilie. TEODORESCU, P. P. 64. <$■ E x p r. (Popular) A-i fi (cuiva) caisa în colilic = a-i fi calea semănată cu flori, a avea un drum frumos, plăcut. Las’să vie. leica-l ştie, Fi-i-ar calea-n colilie. TEODORESCU, P. P. 341. (în comparaţii şi metafore, pe lîngă «alt^») Zbîrcită, încovoiată... albă colilie, ca un troian de zăpadă. DELAVRANCEA, S. 213. Se dete de trei ori peste cap şi, schimbîndu-se într-un bătrin alb colilie şi cu barba pînă la brîu, începu să taie rădăcina unui copac mare. POPÉSCU, B. II 74. Rumen la faţă... mustaţa şi sprîncenele albe colilie. GHICA, S. 13. — Variantă: Colíe (HODOS, P. P. 50, BIBICESCU, P. P. 64) s. f. . COLILÍU, -Ie, coliliit adj. Foarte alb, alb de tot (cum e colilia). Voinicii ce izbesc adincul, Pentru a da maşinii forţă vie, Zoresc de-acum prin zarea colilie A iernii cu nămeţi de bucurie. DEŞLIU, N. 37. Trecu degetele prin caierul coliliu al bărbii. C. PETRESCU, î. II 206. La revărsatul dimineţii cîmpul e coliliu. DELAVRANCEA, S. 170. (Ca determinativ al lui «pâr » sau « barbă *>) Un turc bătrînt cu părul colilie, s-apropie pe nesimţite de el şi-l bate pe umăr. SANDU-ALDEA, U. P. 52. Băiatul văzu... un moşneag cu părul şi barba colilie şi fără de ochi. POPESCU, B. IV 39. COLIN — 492 — COLIVIE COLÎN, colinii s. m. (Regional) Ramificaţie a unui copac, tulpină crescută din rădăcină. Plouă, doamne, apa vine, Dar pe apă ce mi-şi vine? Doi colini din rădăcine. HODOŞ, P. P. 73. COLÎNĂ, coline, s. f. Ridicătură de pămînt mai mică decît dealul; deluşor. A iuţii pasul, a ajuns în vîrful colinei şi a început apoi să coboare în goană. PREDA, I. 36. Zările se desfăşurau... pînă in nemărginit. Pe întinderea mare, nici o colină. SADOVEANU, O. I 161. Satu-n vale pe-o colina, Mic si vesel. .. uite-l. COŞBUC, P. J 261. Văi, coline neumblate Şi păduri nedesfundate Pretutindenea călcăm. TEODORESCU, P. P. 103. COLÎND, colinde, s. n. 1, Faptul de a colinda; obiceiul de a merge cu colinda. Băieţii se prinseră tovarăşi Pentru colind şi pentru pluguleţ. SANDU-ALDEA, D. N. 171. ■4^ Cîntec tradiţional cîntat de cetele care vizitează casele în seara de crăciun; colindă. Copiii au cîntat un colind. ^ E x p r. A umbla cu colindul = a colinda (1). 2. Colindă (2). Goană din cîmpiile fără margini, colindul de prin stufişurile de soc... DELAVRANCEA, la TDRG. Loc. prep. (Neobişnuit) în colindul. *. de la un om la altul, din om în om. Acest nume [al lui N. Vogoridi], trimis prin Riza-Beg în colindul ambasadorilor, nu întîmpina nici o împotrivire. GHICA, S. 428. COLXNDÂ, colind, vb. I. Intranz. 1. (In vechile tradiţii populare) A umbla, în seara de crăciun, de la casă la casă, cîntînd colinde (răsplătite cu mici daruri, în special cu colaci de grîu); a umbla cu colindul. Noi umblăm Să colindăm. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 512. <§>■ F i g. Ce este pe grindă Şi colindă? (Rîndunica). GOROVEI, C. 318. «$> T r a n z. (Complementul indica persoana vizitată de colindători) în minte-i veneau. .. clipe din alte seri de crăciun, cînd venea şi el s-o colinde. SANDU-ALDEA, D. N. 173. (Complementul indică momentul în care se umblă cu colindul; rar) Asta-i sara de crăciun. Noi umblăm S-o colindăm. BIBICESCU, P. P. 235. 2. (De obicei urmat de determinări locale introduse prin prep. « prin », « pe la » etc.) A umbla de colo pînă colo, dintr-un loc în altul. Pe dealuri cu arături colindam cu puşca în spate. SADOVEANU, O. VI 527. Nu sînt învăţat a colinda pe la curţi domneşti. RETEGANUL, P. I 42. Cuculeţ, pasere sură! Muşca-ţi-aş limba din gură, Cînticul să nu-ţi mai zici, Nici să mai colinzi pe-aici. ALECSANDRI, P. P. 245. (Poetic) Colindă luna strălucindă, ca o vedenie de vis. DEŞLIU, M. 36. Numai dorul mai colindă, Dorul tînăr şi pribeag. COŞBUC, P. 1 48. Şi înjur parcă-mi colindă dulci şi mîndre primăveri. EMINESCU, 0.1 31. ^ (Cu preci- earea unui scop anumit) O vedeai colindind din casă-n casă cu desagii pe umeri. . . cerşind. SANDU-ALDEA, D. N. 187. Avu timp destul să colinde după focul care-i trebuia. I§PIRESCU( L. 202. Colindînd. .. după ajutoare pe la casele oamenilor, au căpătat de la un om o bucăţică de pine. SBIERA, P. 177. Tranz, (Complementul indică locul străbătut sau cercetat) A străbate, a cutreiera, a bate (un drum). O săptămînă. .. am colindat munţii Apuseni pe Valea Arieşului. C. PETRESCU, S. 225. Dacă colindă o mare parte din oraş, ajunse la o fierărie. ISPIRESCU, L. 136. Am umblat. Am cercetat, Sate, oraşe-am colindat. TEODORESCU, P. P. 110. (Poetic) Printre zăbrele văzu luna plină colindînd răpede faţa senină şi albastră a cerului. ODOBESCU, S. I 140. + F i g. A duce, a purta. Vîntul îşi colindă vuietul de toamnă. DELAVRANCEA, S. 140. COLIND ÂRE, colindări, s. f. Acţiunea de a colinda (2); colindă (2), bala, în colindările ei printre ţigani, învăţase bine limba lor strămoşească. AGÎRBICEANU, S. P. 60. COLINDĂT S. n. Acţiunea de a colinda. 1. Mersul cu colinda. Pe faţa colacului, Plata colindatului. TEODORESCU, P. P. 19. 2, Colindare, colindă (2). Trei zile-n ¡ir a ţinut colindatul ei pe la funcţionari. AGÎRBICEANU, S. P. 33. COLÎNDĂ, colinde, s. f. 1. (în vechile tradiţii populare) Cîntec tradiţional de crăciun, pe care-1 cîntă copiii umblînd în cete din casă în casă. Licărind o rază-atinge Geamul uşii de la tindă; De trei glasuri legănată, Se-nfiripă o colindă. GOGA, P. 88. în minte-i veneau versuri de colinde frumoase. SANDU-ALDEA, D. N. 173. -(> Expr. A merge (sau a umbla) cu colinda = a colinda pe la case, cîntînd aceste cîntece. Să părem că mergem cu colinda pin sat. ALECSANDRI, T. I 143. 2. Umblet din loc în loc întrerupt de popasuri. Prin livezi albinele Şi-au pornit colinda. IOSIF, V. 79. Soarele de vară îşi sfîrşise-a lui colindă. MACEDONSKI, O. I 74. Dupe repaos, colinda prin pustii reîncepe cu aceeaşi plăcere. ODOBESCU, S. III 17. COLINDĂTOR, colindători, s. m. Persoană care colindă, care umblă cu colindul (1). Cocea mătuşa Săf- tica cuptioare peste cuptioare de colaci pentru colindători. CONTEMPORANUL, Vj 100. Sculaţi, voi, romîni plugari, Florile dalbe, Că vă- vin colindători. ALECSANDRI, P. P. 394. <$* F i g. Doar vîntul, colindător de noapte, trecea deşteptînd murmurele singurătăţii. SADOVEANU, O. I 131. COLIND ÎŢ, colindeţe, s. n. (Popular, în vechile tradiţii de crăciun) Colăcel sau pîinişoară care se dă în dar colindătorilor; p. e x t. (numai la pl.) orice dar (nuci, covrigi, bani etc.) care se dă celor ce umblă cu colindul. Că de! cînd sînt tinereţe, Alergi şi după colindeţe! TEODORESCU, p. P. 120.^ Expr. A umMa ou culindeţelc = a umbla cu colinda. — Pl. şi: (s. m.) colindeţi (ŞEZ. IV 23). COLÎB s. n. Medicament lichid. întrebuinţat în anumite afecţiuni uşoare ale ochilor. COLÎTA, colite, s. f. Inflamarea intestinului gros, care produce tulburări digestive. COLIVAli, colivari, s. m. 1. Cel care aleargă pe la toate înmormîntările, ca să mănînce colivă de pomană; f i g. cel care vrea să aibă totul de-a gata ; pomanagiu; (rar) epitet dat jandarmilor şi poliţiştilor de odinioară. Crezi că le mai dă mîna sticleţilor şi colivarilor să se acaţe de noi? PAS, Z. III 78. 2. Cel care poartă coliva la înmormîntări. Şi ce s-ar face popii de-arfi să nu murim?. .. Dar baba cu tămiia?... Groparul?.. . Coîivarul? MACEDONSKI, O. I 43. COLÎYĂ, colive, s. f. (în practicile religioase creştine-or- todoxe) Preparat alimentar făcut din grîu fiert amestecat cu zahăr şi nuci pisate, împărţit ca pomană la înmormîntări şi Ia parastase. Afară... complicate colive cu nuci aurite şi o întreagă armată de popi şi de ciocli aştepta. ANGHEL, PR. 65. Veneau la urmă popii... graşi, Cu pintece rotunde, umflate de colivă. MACEDONSKI, O. I 42. Numai să fi avut pintece, unde să pui coliva şi bucatele, atît de multe erau. CREANGĂ, A. 11. COLIVIE, colivii, s. f. 2. Căsuţă făcută din vergele de metal sau de lemn, în care se ţin închise păsărele cîntătoare sau exotice. în cocioabele prin care trăia, avea spînzurate de pereţi zeci de colivii cu tot felul de păsări. PAS, Z. 1 100. în colivia lui verde, scatiul cînta, luminat de soarele călduţ de toamnă. SADOVEANU, O. IV 113. Colivii cu sticleţi, cu mierle. NEGRUZZ1, S. I 322. Lăsînd a sa colivie, în pădure vru să vie Papagalu-a se uita. ALEXANDRESCU, P. A. 34. ^ F i g. Săriţi, fraţi, Nu mă lăsaţi, Că mă puse-n colivie, Mai mult moartă decît vie, Şi mă duse la domnie Ca să fiu d-a lor soţie. TEODORESCU, P. P. 280. 2. Construcţie de metal acţionată mecanic şi servind, în mine, la transportarea persoanelor, a materialelor şi a minereului extras. COLIVIOARĂ — 493 — COLOANA: COLmOĂRĂ, colivioare, s. f. (Popular) Diminutiv al lui colivă. Deie dumnezeu să moară, Să-i măninc din colivioară! ALECSANDRI, P. P. 329. Să-mi facă d-o coli- ■vioară, C-a murit tat’so aseară. ŞEZ. I 214. — Pronunţat: -vioa-. C0LÎ2IE s. f. v. coliziune. COLIZltTNE, coliziuni, s. f. 1. Ciocnire de forţe, tendinţe, interese opuse în domeniul relaţiilor omeneşti; conflict. E interesant cum zugrăveşte Alecsandri coliziunea dintre « civilizaţia o claselor de sus... şi viaţa şi spiritul poporului de la (ară. IBRĂILEANU, SP. CR. 149. în dramă, această influenţă directă [a unei opere de artă] se va arăta in modul de a trata caracterele, coliziunea de caractere şi pasiuni. GHEREA, ST. CR. III 185. 2. (Rar) Ciocnire violentă între două corpuri care se mişcă unul spre altul; izbire, lovire. încăierare, bătălie, luptă. (în forma colizie) în toate zilele urma colizii intre ei, şi ele se sfîrşeau totdeauna prin moartea a cîţiva. NEGRUZZI, S. I 285. — Pronunţat: -zi-u-.—Variantă: (învechit) colizic s. f. cGlnă, colne, s. f. (Transilv.) Colibă sau casă, mai cu seamă la vie. Sub vie, zidită in mal, era colna, o zidire mare, cu două ridicături despre vale, cu un turnuleţ, din care se deschidea vedere largă spre şes. SLAVICI, O. II 100. + înjghebare primitivă servind, într-o gospodărie ţărănească, la păstrarea uneltelor şi, uneori, la adăpostirea vitelor. V. şopron, şură, ocol: COLNlC, colnice, s. n. 1. Colină. De o parte şi de alta a drumului sur se înălţau două spinări uşoare de colnic. SADOVEANU, O. I 369. Viscolul se înteţeşte: vîrtejele trec dintr-un colnic intr-altul. DELAVRANCEA, S. 5. Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă. ALECSANDRI, P. A. 120. Suie mîndra pe colnic Răsucind la borangic. TEODO- RBSCU, P. P. 278. 2. Drum îngust care trece peste un deal sau prin pădure. Cînd treci in zori pe colnic, in albul tău veşmînt. Cu ochii mari şi-albaştri,' cu părul dat în vînt, Tu-n iernile vieţii eşti zi de primăvară! COŞBUC, P. I 159. Hai, murgule, hai, Pe coastă de plai, Ce laşi tu drumul Ş-apuci colnicul? ALECSANDRI, P. P. 62. 3, Loc mic, lipsit de vegetaţie, în pădure; luminiş. Stînd la un colnic, fata se dete să culeagă nişte floricele. ISPIRESCU, L. 395. în gură de colnic ieşea, Mina intru-un fag că punea, Ş-o frunzişoară că rupea Şi-ncepea d-a şuiera. PĂSCULESCU, L. P. 234. — Accentuat şi: colnic. COLNICUL, colnicele, s. n. (Popular) Diminutiv al lui colnic. Frunză verde de sulfină, Plînge mîndra şi suspină, Că pe deal, pe colnicele. Şi-a perdut, sărmana lele, Dragostele tinerele. ALECSANDRI, P. P. 283. CGIiNIŢA1, colntţe, s. f. (Regional) Adăpost primitiv pentru oi sau pentru vite, construit din nuiele şi acoperit cu paie; şură, şopron. în colniţa (şura) vitelor... ŞEZ. I 100. COLNÎŢĂ5, colniţe, s. f. (Regional) Deal mic, deluşor, colnic (1). Casa... este pe o colniţă. I. IONESCU, M. 417. Pe cel deal, pe cea colniţă, Plimbă-mi-se-o cătăniţă. ALECSANDRI, P. P. 97. CtiLO adv. 1. (Cu sens local) Acolo. Colo jos, pe mlaştină, S-a-ntîlnit un pui de cioară C-un bîtlan de baştină. TOPÎRCEANU, B. 46. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe, Şi toată lumea-n ocean De tine o s-asculte. EMINESCU, O. I 170. Colo, sub adincul frunziş al codridui, stă pitit vinătond. ODOBESCU, S. in 35. Aşa! răspunde altul, colo în depărtare Zărit-am astă-noapte pe cer lumină marc. ALECSANDRI, O. 208. <$- (Precedat de prepoziţii, cu sensul determinat de acestea) Pe colo = prin partea aceea, pe acolo. Vin’pe colo, pe sub coastă, Pină la căsuţa noastră. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 77. Din colo = din partea, din direcţia aceea, dintr-acolo. ^ Loc. adv. De rolo (pînă) colo = dintr-un Ioc într-altul, de la un capăt la altul, încoace şi încolo, peste tot. Am umblat de colo colo, liberi, prin cazarmă. SAHIA, N. 119. XJrt junghi tn-a fulgerai pin tot. coşul pieptului, de colo pină . colo. CARAGIALE, O. I 334. Vedea pe un june flueră-vînt, umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU, L. 120. Un roi de albine se învîrtea in zbor deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo pină colo. CREANGĂ, P. 238. Colo Şi colo ='din loc în loc, pe alocurea. Colo şi colo, dinţii prin tot mai lărgită spărtură, Galbenul soare-şi scotea, cti zîmbete, capul. COŞBUC, P. II 62. Ici şi colo = din loc în loc, pe alocurea; la distanţe mari unul de altul. Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci. EMINESCU, O. I 79. Pe colo..pe dincolo = într-o parte. . ., într-alta. Se iţeşte el pe colo, se iţeşte pe dincolo, dar, pace bună! iezii nu-s nicăiri. CREANGĂ, P. 24. Cît Colo = la oarecare depărtare, mai la o parte. Mingea s-a rostogolit cit colo. Cînd colo,.. = (exprimînd o surprindere) în loc de aceasta, în realitate. Şi cînd colo, cine era? Harap-Alb. CREANGĂ, P. 229. Şi cînd colo, ce să vezi? Toţi erau cu părul, cu barba şi cu musteţile pline- de promoroacă. CREANGĂ, P. 256. <$• E x p r. A 80 cunoaşte (sau a se vedea etc.) cît de colo = a se cunoaşte (sau a se vedea etc.) de departe, de la distanţă; a fi foarte evident. Se vedea cit de .colo că vorbea cu înţelepciune. ISPIRESCU, L. 22. Ia te uită Colo! = (exprimînd mirarea) i-auzi I de unde şi pînă unde ? na-ţi-o bună I 2, (Cu sens temporal; popular) Tîrziu, mai apoi. Primăvara... Gura cucului s-aude; Da cîndu-i colo, toamna. Nu s-aude nimica. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 27. — Accentuat şi: colo. COLOANĂ, coloane, s. f. 1. Stîlp cilindric de marmură, de piatră, de lemn etc., servind la sprijinirea frontoanelor şi a părţilor interioare ale unor clădiri, sau numai la înfrumuseţarea lor. Mai mult chiar decît o coloană de granit... sint puternice trunchiurile vii [ale stejarilor], BOGZA, C. O. 245. Ai fi zis că te afli subt o imensă boltă de templu, sprijinită de mii de coloane. HOGAŞ, M. N. 73. înălţimea coloanelor de dinaintea uşii principale îl face pe Moş Gheorghe să se simtă mic, mic de tot. SP. POPESCU, M. G. 69. Eu nu am serai pe mare, Cu coloane de porfir. BOLINTINEANU, O. 101, <0> F i g. Ardeau şi copaci, coloane subţiri, trandafirii. DUMITRIU, B. E. 53. Vezuviul in aer împinge... Coloana sa de flăcări, coloana sa de fum. MACEDONSKI, O. I 52. -fy- Coloană vertebrală = ansamblu osos alcătuit din totalitatea vertebrelor unui animal, formînd baza de susţinere a scheletului la animalele vertebrate; şira spinării. 2. (Fiz.) Masă cilindrică a unui fluid, închisă într-un tub sau ţîşnind cu putere dintr-o conductă ori dintr-un rezervor. Coloană de mercur. Coloană de apă. 3. Fiecare dintre secţiunile verticale în care se împarte uneori o pagină tipărită (în special la ziare şi reviste) şi care este despărţită de celelalte printr-o linie verticală sau printr-un spaţiu alb; p. e x t. conţinutul unei astfel de despărţituri. Ziarele noastre... au găsit mai toate loc pentru a jertfi, din cînd în cînd, cîte o coloană, două, poeziei. MACEDONSKI, O. IV 6. Redacţia acestei foi va primi orice plîngere dreaptă a cetăţenilor şi va face să răsune coloanele sale în favorul celor nedreptăţiţi. BOLINTINEANU, O. 247. Coloanele ziarului... mi-au fost deschise. GHICA, S. 175. Povestea asta se tipări în foaia «Propăşirea», mai mult ca să împle coloanele jurnalului. NEGRUZZI, S. I 94. E x p r. A puno (pe cirfeva) pe două coloane = a arăta că cineva a plagiat, a expune, în coloane alăturate, textul plagiatorului şi originalul pe care l-a imitat sau copiat. + Rubrică (într-un formular, într-un registru etc.) care urmează să fie completată. în coloana întii se trece numele, in coloana a doua data naşterii. t=i Sta la masă, — 494 — COLONIE a cu un registru deschis, cu o mină oprită hotărit pe na din coloanele pline de cifre. M)HALE, O. 524. 4. (Determinat uneori prin « de cifre ») Şir de cifre aşezate unele sub altele (pentru a putea fi adunate). 5. (Adesea urmat de determinări) Grup de oameni (de obicei de soldaţi) sau de vehicule în mers, aşezate în şiruri paralele în adîncime (spre a ocupa cît mai puţin loc din lăţimea căii de comunicaţie). Coloană de tractoare. a Coloana se înşira tăcută. SAHIA, N. 43. Soldaţii se aşezară la rînd şi coloana porni în urma felinarului. D. ZAMFI- RESCU, R. 127. Acum coloana s-au oprit Sub crivăţul de noapte. ALECSANDRI, P. A. 159. Coloană de marş = formaţie de mişcare a trupelor pe drum. Coloana a cincea — grup de elemente trădătoare strecurate în spatele unei armate, cu scopul de a-i submina lupta prin acţiuni de sabotaj, spionaj etc. (nume dat pentru prima oară grupului aflat în Madrid în timpul războiului civil, pe care se bizuiau fasciştii spanioli cînd înaintau cu patru coloane asupra oraşului). COLOÁRE s. f. v. culoare- coLócviu, colocvii, s. n. Formă de control a cunoştinţelor dobîndite, de studenţi după o perioadă a anului universitar, constînd din discuţii între profesori şi studenţi, COLÓDIÜ s. n. Nitroceluloză conţinînd un procent mic de azot, care se dizolvă într-un amestec de alcool şi eter, dînd o soluţie de o consistenţă siropoasă care, prin evaporare, lasă o peliculă incoloră şi aderentă; se întrebuinţează în medicină şi în tehnică. CÓLOFÓNIU s. n. Substanţă răşinoasă, fărîmicioasă, de culoare galbenă-roşiatică, obţinută ca reziduu prin distilarea părţilor volatile ale răşinii şi întrebuinţată în industria hîrtiei, a cauciucului, a lacurilor, pentru a prepara ceara de sigilat, pentru a unge firele de păr de la arcuşul instrumentelor cu coarde etc.; sacîz. COLOGARÍTM, cologarilmi, s. m. Logaritmul inversului unui număr. COLOJD1, coloizi, s. m. Substanţă cu proprietăţi coloide, în stare coloidală. C0L0ÍD2, -A, coloizi, -de, adj. (Chim.; despre unele substanţe sau materii) Ale cărui particule se află în stare de dispersie şi nu difuzează prin membrane. COLO'.DĂL, -ă, coloidali, -e, adj. (Chim.) Care are aspectul şi proprietăţile unui coloid. Soluţie coloidală. Stare coloidală = stare de diviziune a materiei (de obicei o dispersie a unei substanţe solide într-un lichid), în care particulele constitutive au dimensiuni cuprinse între aceea a moleculelor şi aceea a suspensiilor. — Pronunţat: -/ó-z-. COLÓN1 s. n. Porţiune a intestinului gros, care se întinde pînă la rect. — Accentuat şi: colon. COLÓN2, coloni, s. m. (La romani) Muncitor agricol care, în primele timpuri • ale republicii, lucra ca ţăran liber, mai tîrziu muncea un pămînt luat în arendă de la marii proprietari, iar spre sfîrşitul imperiului începe să fie legat de pămînt, să plătească dijmă şi să presteze corvezi. COLONADĂ, colonade, s. f. Şir de coloane aşezate simetric în partea dinainte sau de jur împrejurul unei clădiri, unei pieţe, unei grădini etc. Şi în templele măreţe, colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe. EMINESCU, O. I 44. F i g. Peste case, ca o mare de lumină, trece vîntul Spulberînd arhitectura colonadelor de fum. TOPÎRCEANU, M. 14. ^ Loc împrejmuit de un şir de coloane. N-ai decît o te duce¿.. la colonadă, unde lălîii cască gura la mărfurile expuse prin magazine. -NEGRUZZI, S. I 329. COLONÂT s. n. Starea de colon2; formă de organizare socială la sfîrşitul imperiului roman (servind ca punct de plecare pentru relaţiile feudale de mai tîrziu), caracterizată prin legarea din ce în ce mai strînsă a colonilor de pămîntul pe care îl lucrau şi pentru care plăteau proprietarilor dijmă. începutul apariţiei unor elemente de relaţii feudale în Dacia sub influenţa dezvoltării colonatului în imperiul roman... CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162,8/1. COLONfiL, colonci, , s. m. Ofiţer superior în ierarhia militară, imediat inferior generalului. Colonelul Alexandru Cuza a dat mina prieteneşte cu moş Ion Roată. CREANGĂ, A. 156. îi dete rangul de colonel în armie. NEGRUZZI, S. II 144. Locotenent-colonel — ofiţer superior maiorului şi inferior colonelului. — PI. şi: (învechit) coloneii (MACEDONSKI, O. III 22). COLONELĂ s. f. (învechit) Coloneleasă. Mă lăsă ca să alerge înaintea unei tinere dame ce venea spre noi. — Vara mea, colonelaD.? am zis eu. NEGRUZZI, S. I 48. COLONELEASĂ, colonelese, s. f. Soţie de colonel. Oare ce ne-or fi adus bărbaţii? întrebă o coloneleasă. CAMILAR, N. II 76.' COLONIAL, -A, coloniali, -e, adj. Referitor la colonii (2), aflat în colonii, provenind din colonii; în stare de colonie. Ţară colonială. cza Conducerea mişcării de eliberare naţională de către partidele comuniste constituie chezăşia victoriei popoarelor coloniale şi dependente împotriva jugului imperialist. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 189. <§>■ Putere colonială = stat capitalist care ţine sub exploatare una sau mai multe colonii. Puterile coloniale, încercînd să zdrobească mişcarea pentru libertate a popoarelor exploatate, pretind că urmăresc pacificarea coloniilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 106, 3/5. Politică colonială — acţiunea de asuprire şi subjugare economică, politică şi naţională dusă de statele imperialiste în colonii. Politica colonială a Angliei, cu Război colonial — război dus de un stat imperialist pentru cucerirea de colonii sau pentru menţinerea coloniilor cucerite anterior. — Pronunţat: -ni-al. COLONIALE s. f. pl. Articole alimentare de băcănie (ceai, cafea etc.) importate din ţări exotice, p. est. şi alte articole alimentare care se vînd în magazinele de alimente. — Pronunţat: -ni-a-. ' COLONIALISM s. n. Politică de cucerire, subjugare şi exploatare economică, naţională etc. dusă de un stat imperialist într-o colonie, p. e x t. într-o ţară supusă influenţei lui economice. — Pronunţat: -ni-a-, COLONIALIST1, colonialişti, s. m. Nume dat imperialiştilor care asupresc şi exploatează coloniile. ;—Pronunţat: -tii-a-. COLONIALIST’, -Ă, colonialişti, -sie, adj. Care se referă la (sau ţine de) colonialism sau colonii. Soldat colonialist, a Este datoria istoiicilor patrioţi de a cerceta şi scoate la iveală nenumăratele documente şi fapte care demască caracterul colonialist pe care imperialiştii americani şi englezi l-au impus in relaţiile cti (ara noastră. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1946. — Pronunţat: -ni-a-, COLONIE1 s.-f. (Şi în e x p r. apă de colonie) Lichid parfumat, fabricat din alcool şi diverse uleiuri vegetale. ■— Pronunţat: -ni-e. COLONIE2, colonii, s. f. 1. (în antichitate) Cetate sau oraş întemeiat de fenicieni, de greci etc. pe teritoriu străin, cu scopuri comerciale, şi care, pierzînd cu timpul legăturile de dependenţă cu metropola, putea deveni oraş de sine stătător; cetate sau oraş construit de romani în COLONIST — 495 -- COLPORTA ţările cucerite şi avînd un rol economic, administrativ şi militar. + (La romani) Aşezare fundată din interes public, situată într-un loc fixat prin lege şi condusă de o lege specială; grup de cetăţeni organizaţi şi autorizaţi de statul roman să ocupe (total sau parţial) o aşezare, cu teritoriul ei, sau să fundeze un oraş nou pe un teritoriu cucerit. 2. Regiune sau ţară (de obicei înapoiată) cucerită de un stat expansionist pentru obţinerea de materii prime ieftine, pentru desfacerea la preţuri ridicate a produselor fabricate şi pentru exportul de capital (exploatarea luînd un caracter deosebit de accentuat în faza imperialistă a capitalismului). Uriaşa creştere a mişcării de eliberare naţională in colonii, semicolonii fi ţările dependente împiedică in mare măsură realizarea planurilor criminale ale aţîţătorilor la război. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 268, 1/2. 3. (Urmat de determinări arătînd naţionalitatea sau locul de origine) Grup de persoane provenind din altă regiune a ţării sau, mai ales, din altă ţară, imigrate sau strămutate (izolat sau în mase compacte) din locul de origine şi menţinînd între ele o oarecare coeziune. Colonia armeană din Bucureşti. 4. Grup de copii trimişi sau aflaţi în mod organizat la odihnă în staţiuni climaterice sau balneare. Colonia raionului 1 Mai pleacă la Predeal. 5. (Uneori urmat de determinări arătînd componenţa) Grup de animale de acelaşi fel, ducînd viaţa în colectivitate. Colonie de corali, a într-o zi a dat de o colonie de maimuţe cu blana roşie. BART, E. 278. COLONÍST, -A, colonişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care se strămută sau este strămutată (singură sau în grup) din ţara sau din locul de origine pentru a se aşeza într-un loc străin, participînd la întemeierea unei colonii (3). Dascălul Iov îi întovărăşise pe colonişti pînă la Păuna-Mică. SADOVEANU, P. M. 14. Romanii, colonizind Dacia, au împărţit, după obiceiul lor, pămîntul intre colonişti. BĂLCESCU, O. I 136. COLONIZA, colonizez, vb. I. T r a n z. 1. A popula (o ţară sau o regiune cucerită) cu colonişti. Traian, cucerind Dacia, o coloniză cu romani. NEGRUZZI, S. I 200. 2. A popula regiuni (slab populate) din propria sa ţară, cu oameni aduşi din alte regiuni. COLONIZARE, colonizări, s. f. Acţiunea de a coloniza; popularea unei regiuni sau a unei ţări cu colonişti. COLONIZATÓR, -OAlîE, colonizatori, -oare, s. m. şi f. Stat sau popor (mai rar persoană izolată) care efectuează sau organizează o colonizare. Acţiunea colonizatorilor olandezi. .. încearcă să zăgăzuiască mişcarea de eliberare a poporului indonezian. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 2/6. <$■ (Adjectival, despre acţiuni ale oamenilor) Mistica religioasă... a fost multă vreme o excelentă afacere pentru burghezia noastră, ce-şi descoperise o misiune expansionistă şi colonizatoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 6/2. C0L0NTÍTLTJ, cqlonlitluri, s. n. (Tipogr.) Rînd aşezat în capul unei pagini de text, de obicei scris sau tipărit. cu litere mai mici decît textul propriu-zis şi cuprinzînd titlul lucrării sau al capitolului, numele autorului etc. COLORA, colorez, vb. I. T r a n z. 1. A da (unui obiect) o culoare, cu ajutorul unei vopsele; a vopsi. Copilul colorează figurile cu creioane colorate. •$* (Poetic) Dunărea curgea liniştită. Soarele scăpăta la epus, colorind apa cu o pulbere roşiatică. DUNĂREANU, N. 14. Decit in frumoasa noapte cind plăpir.da-i lină rază A copilei dulce fnmte cu vii timbre colora... Lun-aşa ineîntătoare n-am avut a admira. ALEXANDRESCU, P. 136. Refl. (Poetic) Apele rimnicului se colorau in luminile asfinţitului. SADOVEANU, O. I 104. 2. F i g. (Cu privire la stilul unui autor, p. e x t. la ideile exprimate) A da o nuanţă expresivă; a reliefa. Nu ezităm de-a cita citeva pasaje dintr-o epistolă... care colorează oarecum ideea aceasta. EMINESCU, N. S4. COLORANT, -A, coloranţi, -te, adj. Care are proprietatea de a colora. Materii colorante. <> (Substantivat, m.) Industria coloranţilor. C0L0RÁRE, colorări, s. f. Acţiunea de a colora; vopsire. COLORAT, -A, coloraţi, -te, adj. 1, Care are o anumită culoare (alta decît cea albă sau neagră); care are maî multe culori, multicolor. Fete rumene... cu altiţe şt fote colorate. NEGRUZZI, S. I 104. 2. F i g. (Despre felul de exprimare al cuiva) Bogat în nuanţări sau în imagini; viu, expresiv. Versuri mai vii şi mai colorate. ODOBESCU, S. III 82. C0L0RATÜRA, coloraturi, s. f. 1. (Muz.) înfrumuseţare a unei melodii cu pasaje grele din punct de vedere tehnic (cadenţe, rulade, triluri etc.). Arii de coloratură. «$> Soprană de coloratură = soprană care execută cu uşurinţă astfel de pasaje. 2. (Rar) Bogăţie de culori; colorit. COLORÍ ST, colorişti, s. m. Pictor care se distinge prin coloritul tablourilor sale. C0L0RÍT, colorituri, s. n. 1. Totalitatea culorilor unui obiect; efectul care rezultă din îmbinarea artistică a acestor culori. Tabloul este o capodoperă ca execuţie, tehnică, grupare, lumină, colorit. GHEREA, ST. CR. II 63. 2. Culoare. Coloritul alb al mnusoleidui se şterge, înne- grindu-se. SAHIA, N. 23. Ochii cei albaştri ai copilului erait aşa de străluciţi, de un colorit atît de limpede şi senin. EMINESCU, N. 39. 3. F i g. (în legătură cu abstracte, în special cu stilul operelor literare) Nuanţă expresivă, strălucire deosebită. Originalitatea în prezentare, coloritul. .. atit de propriu acestui scriitor. .. fac din această carte o adevărată operă literară. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 11/2. Păcat că [aceste imagini] au aspectul tern al fotografiei şi nu coloritid viu al vieţei. ODOBESCU, S. III 86. C0LÓS, coloşi, s. m. (Mai ales în metafore şi comparaţii) Om de o mărime şi putere neobişnuită; p. e x t. fiinţă sau obiect de proporţii foarte mari. Cel ucis părea un colos cu faţa moale, rotundă, învineţită, cu o mustaţă mică neagră. CAMIL PETRESCU, N. 17. Era-11 Eghipet cunoscută, în preajma Tebei, o statuie... Stăpin peste pustia întreagă- Domnea colosul neclintit. ANGHEL-IOSIF, C. M. 1 30. Vultur să fii, un colos Cu aripi de repezi furtune. COŞBUC, P. I 154. <> F i lt. O mişcare de o energie nemaipomenită- [revoluţia din 1905] zgudui din temelie colosul de la nord. GHEREA, ST. CR. II 224. — PI. şi: (s. n.) colosuri (ALEXANDRESCU, P. 142). COLOSAL, -A, colosali, -e, adj. Care depăşeşte măsura obişnuită, neobişnuit de mare; imens, gigantic, uriaş, enorm. Introducerea electrificării prilejuieşte o colosală economie de muncă, energie şi combustibil. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/5. De după depărtările umbroase ale pămintului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui. HOGAŞ, M. N. 92. Steaua zilei inălbeşte cele boite colosale. NEGRUZZI, S. II 125. <0> (în glumă) Mi-a dat ginsacul cea mai fina pană Şi-un strugure de boz mi-a dat cerneală, Zicindu-mi : Scrie cea mai colosală Poemă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 12. (Adverbial, în construirea superlativului) Colosal' de cald. COLPORTA, colportez, vb. I. T r a n z. A răspîndi. din om în om ştiri necontrolate şi (de obicei) false. COLPORTAJ — 496 — COLT COLPORTĂJ s. n. 1. Răspîndire, distribuire (mai ales a cărţilor, a presei). Serviciul de colportaj• 2. (Ieşit din uz) Comerţ ambulant. COLPORTOR, colportori, s. m. 1. Cel care răspîn- deşte ştiri necontrolate şi (de obicei) false. 2. (Jeşit din uz) Negustor ambulant. COLTtfC, coltuce; s. n. 1. (Mold.) Perna mică, servind drept căpătîi, la înfipt ace etc. Copilul a păşit la crivat: a văzut pe un coltuc aruncat un strai de jnătasă. SADOVEANU, D. P. 172. 2. (Munt.) Fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi. O trăistuţă apucă C-un coltuc de pită-n ea. . . Şi-o porni cit paşi grăbiţi. CASSIAN, în POEZ. N. 112. Dimineţi de toamnă, soare rece, Către muncă oamenii se duc. Iatăt lingă tine-o fată trece: Muşcă sănătos un alb coltuc. DRAGOMIR, S. 33. Li se dau să înfulice de-a-n picioarelea găvane cu varză, coltuce de pîine. STANCU, D. 75. Jimblă caldă... albă, prăjită şi cu coltuc revărsat. DELAVRANCEA, H. T. 48. — Variantă: cultuc (HOGAŞ, M. N. 137) s. n. COLTUCUL, coltucei, s. m. (Mold.) Diminutiv al lui coltuc' (1). Tatăl şi cu mama fetei se aşază pe un scaun, in capid mesei, c-o pernă sau c-un coltucei pe braţe. SEVASTOS, N. 159. COLŢ, (I, II 2) colţuri, s. n., (II 1, 3. HI) colţi, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep.« de *) 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colţul mesei. Colţul gurii = fiecare dintre cele două extremităţi laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ţine ţigara în colţul gurii, a Zîmbea într-o parte cu un colţ al gurii, arătîndu-şi dintele cenuşiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ^ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde coteşte o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colţul străzii, cu (Determinarea «străzii * este subînţeleasă) Oameni ca el întîlneşti... la toate colţurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colţul, vă vedeaţi mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Calul şi-a rupt piciortd în colţ, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. E x p r. Colţ CU .., = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colţ cu bulevardul 6 Martie. 2. Porţiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremităţile reunite ale laturilor lui. V. unghi. îşi ţinea un colţ al cirpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. întinse mina spre buzunarul de la piept al brigadierului şi-i aranjă un colţ al batistei albe, scoase în afară* MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colţ de pînză care-i înfăşură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzleţeşte în toate colţurile ogrăzii. BUJOR, S. 101. F i g. (Eliptic) Caragiale e unul uin cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colţ mic de pe marile suferinţi ţărăneşti. GHEREA, ST. CR. II 180. (^n publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialităţi. Colţul juridic. Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Şi-l pune pe colţ de vatră. ALECSANDRI. P. P. 384. Colţ de pîine = fiecare dintre cele •două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. e x t. •orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). + Porţiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremităţile reunite ale pereţilor. V. ungher. în celalt colţ al automobilului, tînărul Vînan se frămînta in sufletul lui de tot ce auzise din-gura lui moş Gheorghe. BUJOR, S. 167. îşi mai aruncă ■ochii o dată prin grajd, şi zărind într-un colţ un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul şi-l îndreaptă Lîngă fereastră, unde-n colţ Luceafărul aşteaptă. EMINESCU, O. i 167. Exp r. A da din colţ în <îoIţ — a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieşi dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colţ in colţ şi nu mai ştiau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (în sistemele pedagogice din trecut) A pune (un Copil) ia colţ = a-I obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu faţa la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la şcoală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colţ! PAS, Z. IV 161. + Colţ roşu = încăpere a unei instituţii, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfăşoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colţuri roşii etc. — în vederea continuei ridicări a nivelului politic şi profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfăşoare în căminele culturale şi colţurile roşii, o atenţie deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative şi artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziş. în orice tolţ zimbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colţurile şi afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colţ de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. F i g. Poate să primească bine şi să înţeleagă sinceritatea cu care iţi deschizi inima, — dar poate să se şi supere... Ştiu eu?... Sînt alitea colţuri in sufletele omeneşti! D. ZAMFIRFSCU, R. 150. Aceşti poeţi caută să găsească colţuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. Expr. în (sau din) toate colţurile — în (sau din) toate părţile. Şi-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colţurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colţurile, alecsandri, p. p. 304. La colţ de {ară şi la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinţii animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colţun îşi descoperi colţii într-un rînjet ameninţător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colţii săi şi sparse zidul, făcind o gaură numai cit putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colţi ce-i avea, a roade la zid. RETE- GANUL, P. 140. ^ Expr. A-şi arăta colţii — a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. în Rusanda şi-a arătat colţii o făptură dîrză, care a vrut să trăiască şi să-şi apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colţi = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colţi = a fi dîre, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colţi la răspunsuri. VISSARION, B. 287. Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi şi ascuţite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colţii în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălţămintei, ca să nu alunece pe gheaţă; ţintă. 4. Vîrf ascuţit şi proeminent de stîncă, de gheaţă etc. Colţuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor ţepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu şi trecu muntele, căţărîndu-se din colţ in colţ. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt im colţ sur, drept, neclintit. EMINESCU, N* 23. Aşezînd genunchi şi mînă cînd pe-un colţ cîndpealt colţ, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi. EMINESCU. O. I 76. Un vultur cu durere ţipa p-un colţ de stîncă. BOLINTI- NEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colţuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. Compus: floare- de-eolţ = albumeală, floarea-reginei/ 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolţesc. Pe izlaz, iarba încă nu-şi ridicase colţul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ţi faci idee ce simţire de bucurie am cînd zăresc colţul unui fir de busuioc, al unei rozete ; un sîmbure de viaţă, care creşte, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se păţea că fiecare pom, Hecare bulgăre, fiecare colţ de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cimp, să pască colţ de iarbă, să se mai înfiripe. COLŢAN — 497 — COMANDAMENT SEZ. VII 137. ^ (în legătură cu verbele «a prinde*, ■«a scoate *j «a da» etc.) [Simion] se şi auzea cintînd din fluier... in timp ce oile păşteau repede iarba dată in colţ. CAMILAR, TEM. 122. înccpca a scoate cot} poruntbul. SADOVEANU, P. M. 275. HI. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau şir de tăieturi) în formă mai mult sau mai piiţin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de aâfcmenea triunghiuri. 2. (Sar) Şuviţă de păr.ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmp'e. fşi drege colţii de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202. COLŢAN, colţani, s. m. Colţ miaré de stîncă; loc inaccesibil.- Să-l rugăm a ne fi domnia-lui incă o dată călăuză spre a ne duce. .. prin infurciturile şi prin colţanii unde se iveşte, sfieţ, sau îngrozitor, vinatul de la munte. , ODOBESCU^ S. III 90. COLŢ Ar, colţare, s. n. 1. Poliţă de formă unghiulară sau triunghiulară; aşezată în, colţul dintre doi pereţi ai unei camere; dulăpior (uneori fără uşi) în formă de prismă triunghiulară, aşezat într-un colţ al camerei; Se găseau \ cilţi, buci şi alte lucruri zăhăite prin cele poliţi şi colţare. ¡ CREANGĂ, A. 97. 2. Cui de fier pe care alpiniştii îl prind pe talpa încăl- | ţămintei ca să nu alunece pe zăpadă şi pe gheaţă. . ¡ COLŢAT, -Â, colţaţi, -te^ adj. 1. Cu colţii ieşiţi în afară, cu dinţii mari; colţos. Da eu, Costañe, după • el nu mă duc... că-i colţat şi hid. CAM!LAR, N¡ I 29. Tigrii, urşii şi cu un cuvin! toate Lighioanele-acelea ce erau . mai colţate. ALEXANDRESCU, P. 111. Şi codat şi colţat (Lupul). ŞEZ. ! XIII 25. • ; 2. F i g. Bun de gură, arţăgos; recalcitrant; Boierii ■ cei mai colţaţi erau adunaţi la sfat. GHiCA, S. 493. C0LŢIŞ0R, (1) colţişoare, s. n., (2) colţişori, s. ni. ' Diminutiv allui c o 1 ţ. 1. - v. colţ (I 2). In colţişorul ei, stăpină Pe-un vraf de jucării stricate. .. VLAHliŢĂ, O. A. 47., Gănră şi ei un colţişor la o .parte, de tinde să se poată uita. ISPIRESCU, L. 275. Trăiam intr-un colţişor al Franciei, pe malul unui i riu şi în vecinătatea unei mari păduri. ODOBESCU, S. III 96. 2. V. colţ (ni n. Dantelă cu colţişori. — Variantă: (1) eolţuşiir (NEGRUZZI, S. I 234) s. n. C0LŢ0S. -OÂSĂ, colţoşi, -oase, adj. 1. Cu colţii ieşiţi în afară, cu dinţii mari; colţat (1). 2. F i g. Bun de gură, arţăgos, care caută ceartă; îndrăzneţ la vorbă, obraznic, colţat (2). Mitrea e colţos, nu se lasă uşor îngenunchiet. CONTEMPORANUL, S. II, 1950. , nr. 180, 5/2. Faţa colţoasă... rîdea la dînsul strimb. CAMILAR, N. I 28. A făcut listă de oamenii mai tineri din comună şi mai colţoşi, iar aceştia au fost trimişi la oaste. PAS, L. I 305. COLŢULfiŢ, colţuieţe, s. n. Colţişor (1). Ocoli de vreo două ori cercetînd fiecare cameră, fiecare colţuleţ ce-i aducea aminte cele trecute. ISPIRESCU, L. 10. Umblară. .. fi răzbătură toate colţuleţele şi ca să se potrivească inelul la cineva, ba. ISPIRESCU, L. 311. COLŢIÎN, colţuni, s. m. (Mold.) Ciorap. Cu colţuni albi m-am încălţat. ŞEVASTOS, N. 12. Ia mătăsăria cea albă, călţunii, colanul şi ce mai are. NEGRUZZI, S. I 32. Cantitatea de bani care încap într-un ciorap. Un colţtin de galbeni. ŞEZ. IV 3. -v COLŢUNAŞ, colţunaşi, s. m. Ún fel de mîncare făcut I din aluat tăiat în pătrate mici; umplute cu carne, brînză, : marmeladă etc., apoi fierte în apă. . • COLŢURÂT, -Ai cotfurafi, -te, adj. Care are unul sau }Yia multe colţuri, eolţuros. Peste întinsul colţurat (ll gheţurilor îngrămădite pe alocuri, crivăţul trecea ca un. zmeu intărîtat, şuierînd inspăimintătar. SANDU-ALDEA, ■ ^.P:35 .Din trestiile stufoase.'.: se inalţă în aer plotoane '¿olţurate de raţe sălbatice. ODOBESCU, S. III 160. S-aruncă de pe-o piatră Pînă-ntr-alta, colţurată. TEODORESCU, P. P. 372. COLŢURÎLE s. ri. pl. (Popular) Diminutiv al lui co 1 ţ (I 2), M-oi lipi ling-o cetate Şi ţi-oi scrie, mindro, carte, Carte-n patru colţtirele, Scrisă cu lacrimi d-a mele. HODOŞ, P. P. 219. colţurGs, -OASĂ, colţuroşi, -oase, adj. 1. (Despre pietre, bolovani, stîhci) Care are coifuri (11 4), plin de colţuri. Se uită la suprafeţele colţuroase ale pereţilor de stîncă, apoi la tufişuri. DUMITRIU, N. 149. Un potop de grindină colţuroasă şi mare cit ouăle de giscă începu să fie izbit de sus. VISSARION, B. 223. (Adverbial) Fig. A desenat... un cerc mare, scriind înăuntru eolţuros, cu zerurile sparte: 200. GALAN, Z. R. 313. 2. Fig. (Despre faţa oamenilor) Cu trăsături -proeminente, osos. Faţă colţuroasă, osoasă avea bunica. STANCU, D. 7. . COLŢUŞfiR s. n. v. colţişor. COLUMBACĂ S. f. (Numai în_ e x p r.) Muscă columbacă = insectă mică din regiunea dunăreană, semă- nînd cu o miisculiţă, a cărei înţepătură veninoasă produce moartea vitelor (Simulia columbacensis). CtaUMBĂR, colutnbare, s. n. Construcţie funerară Cu firide, destinate urnelor cu fcenuşa celor incineraţi. COliOMNAj columne, s. f. (învechit) Monument în formă de coloană; ridicat (în antichitate) spre a comemora uri eveniment istoric. Vei admira in mijlocul alelei pieţe... măreaţa columnă de marmură [din forul lui Traian]. ODOBESCU* S. III 68. COLtÎNj coluni, s. m. (învechit şi arhaizant) Măgar sălbatic. S-a arătat într-o poiană un măgar sălbatic foarte frumos, care se cheamă colun. SADOVEANU, D. P. 54. COMANAC s. n. v. com’Saac. : COMANDA, conidnd, vb. I. Tranz. 1. (Mii.) A da Ordin sau semnal pentru executarea unei mişcări, a unei dispoziţii etc.; a avea comanda unei unităţi. El îşi făcuse datoria, luptase fără nici o slăbiciune, comandase fără nici o şovăială. C. PETRESCU, î. I- 194. Ia drepţi cînd îţi comand. SAHIA, N. 53. Unde e acuma puternica mărire Din vremea cînd a ţării eroică oşiire In lupte uriaşe Buzeştii comanda? ALEXANDRESCU, P. 145. <$> R ef 1. impers. Se comandă drepţi. SAHI;A, N. 120. <ţ. Intranz. Iar ai început să comanzi ? + A porunci, , a ordona. S-a dus într-un serviciu comandat. SAHIA, U.R.S.S. 100. . 2. A face sau a da o comandă, a dispune ca cineva 'să efectueze, o lucrare, să facă un serviciu, să confecţioneze ceva. Culmea moftangiului savant: a-şi comanda statuia încă din viaţă şi a prezida la inaugurarea ei şi la apoteozarea sa. CARAGIALE, O. II 35. La un zugrav foarte vestit mergînd din intimplare, Portretul meu îl comandai. ALEXANDRESCU, P. 170. + ,A cere o consumaţie într-un local. Arată energie doar cind comandă o sticlă de vin. C. PETRESCU, î. II 188. COMANDAM fiNT, comandamente, s. n. 1. Organ de "conducere a uiiei mari unităţi militare. Ordinul primit de la comandament arăta limpede că materialul de război trebuie cruţat. CAMILAR, N. I 242. + Loc unde este instalat organul de conducere al unei mari unităţi militare. Sentinela de la comandament. 2. F i g. Precept, po'runcă, regulă, normă. 3. (Jur., în e x p r.) Comandamentul prealabil = act prin care creditorul, prin mijlocirea unui agent judecătoresc, începe executarea imobiliară, somînd pe debitor să plătească: datoria, sub sancţiunea scoaterii în vînzaie a imobilului acestuia. 32 t COMANDANT — 498 — COMĂ COMANDANT, comandanţi, s. m. Persoană care cQ mandă o unitate militară, un vas, o garnizoană etc. [Colonelul] se înfurie de douăzeci şi patru• de ori pe zi; ostaş brav şi comandant priceput, dar in perpetuă explozie. C. PETRESCU, î. I 267. (Ieşit din uz) Comandant al pieţii = ofiţer care supraveghea serviciul într-o garnizoană. In cetate-aici erau, Lingă comandantul pieţii, Toţi străjerii şi-aşteptau... Chisăliţa să le fiarbă. COŞBUC, P. I 326. COMANDATORĂ, comandaturi, s. f. (în armata imperialistă germană) Comandamentul (1) trupelor de ocupaţie (care teroriza populaţia din teritoriile vremelnic ocupate). îl aplică de umăr şi-l imbrinceşte spre comandatură. STANCU, D. 434. S-au produs şi alte fapte care au pus in încurcătură comandatura. PAS, Z. IV 25. COMĂNDĂ, comanzi, s. f. 1. Acţiunea de a comanda; ordin de executare a unei mişcări, a unui exerciţiu; poruncă. Comanda răsună tare, în liniştea înserării. SANDU-ALDEA, U. P. 138. Urmă comanda scurtă. SAHIA, N. 37. (Poetic) Ca la comanda unei baghete, pete mari din verdele pădurii s-au desprins din arbori. BCGZA, C. O. 158. <§>■ Metodă de comandă — metodă nejustă, folosită de unii responsabili care iau decizii personale şi le impun fără a consulta pe membrii colectivului şi fără a-i convinge de importanţa sarcinilor pe care aceştia trebuie să le îndeplinească. Ton de comandă = ton poruncitor, netovărăşesc (folosit de cei care înlocuiesc munca de lămurire prin porunci). ^ E x p r. La comandă — a) la porunca, Ia cererea altuia; b) (mai ales în legătură cu verbele « a plînge » sau « a rîde ») la momentul dorit,; în mod prefăcut, fără motiv justificat. Plînge la comandă. Rîde la comandă. 2. Conducere a unei unităţi militare terestre, navale sau aeriene. I s-a încredinţat comanda. Post de comandă — locul unde stă comandantul trupelor şi de unde transmite comanda operaţiilor. E x p r. A lua comanda v. luă:"A-i lua (cuiva) comanda v.' lua. + Postul unde stă ofiţerul comandant al unui vapor. E înfricoşător să-l vezi noaptea sus, la comandă, cum priveşte... infinitul mării, atent la orice zgomot. DUNĂ- REANU, CH. 56. După ce vaporul se punea greoi în mişcare, el, de sus de la comandă, îşi arunca ochii spre mal. BART, E. 43. 3. Acţiune de comandare a unui sistem tehnic. (Post de) comandă === loc uride sînt concentrate organele şi aparatele de comandare a unui sistem tehnic, Bozan s-a urcat'sus... la comanda postului rulant. SAHIA, N. 33. + (Concretizat) Ansamblu' de aparate a căror acţiune conduce un sistem tehnic. S-au blocat comenzile avionului. 4. Sarcină de a îndeplini o lucrare, de a livra o marfă, un produs etc. în două luni... s-au repetat cîtevacommzi de marfă. SAHIA, N. 109. Loc. a d j. Dc comandă = (în opoziţie cu gata) care este sau a fost executat după indicaţiile date de client. Pîn-atunci pictorii noştri vor continua de a face portrete, sculptorii—bust uri de comandă. VLAHUŢĂ, O. A. 334. + Cerere a unei consumaţii într-un local. Căruţaşi şi hamali. .. înnoînd comanda cu fundul sticlei izbit în masă: Băiete! C. PETRESCU, î. II 158. COMANDÎR, comandiri, s. m. (Mii., învechit şi popular) Comandant. Caii care fugeau mai tare erau tot cei ai coman- dirului armatei. MACEDONSKI, O. III 40. Multe însuşiri Să aibă se cuvine un vrednic comandir. NEGRUZZI, S. II 191. Ei a vorbă ca să se mai facă un escadron şi un batalion de oşteni, înştiinţează-mă, mă rog, babacă, dacă aceasta s-au făcut şi cine sînt comandirii. KOGĂLNICEANU, .S. 59. COMANDITĂ, comanditez, vb. I. T r a n z. (în economia capitalistă) A împrumuta unei persoane sau unei întreprinderi bani în schimbul unei participări la beneficii şi fără a răspunde decît în limitele capitalului învestit. COMANDITAR, -A, comanditari, -e, s. m. şi f. (în economia capitalistă) Persoană care comanditează. ■+- Finanţator. Regele şi comanditarii săi burghezi şi moşieri, celebrau în ziua de 10 mai victoria lor asupra ţării, nu victoria ţării. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 292, 3/4. COMANDITAT, -A, comanditaţi, -te, adj. (în economia capitalistă; şi substantivat) (Persoană) care se asociază la cîştig şi pierdere cu comanditarul şi răspunde nelimitat (iar dacă este un colectiv—solidar, cu întreaga avere) pentru capitalul primit. COMANDITĂ s. f. (în economia capitalistă) Contract de asociaţie în care una dintre părţi (individuală sau colectivă), comanditatul, răspunde solidar şi cu întreaga sa avere, pe cînd cealaltă parte, comanditarul, nu răspunde decît în limitele capitalului învestit de el. -if- Societate in comandită = societate alcătuită pe baza unui asemenea contract. . COMAND 6lî, comandori, s. m. 1. (în vechea organizare a armatei) Ofiţer superior în aviaţie şi marină, corespunzînd gradului de colonel din armata terestră. 2. (învechit) Bang în ierarhia unor decoraţii militare şi civile. COMĂRNIC, comarnice, s. n. 1. Colibă mica în care locuiesc ciobanii Ia stînă; umbrar pentru ciobani. în staur erau cîteva mii de oi, iar in comarnic vreo 12 păcurari, RETEGANUL, P. IV 15. 2. Adăpost la stînă care serveşte la păstrarea şi uscarea caşului; celar. I-au luat baciului tot caşul din comarnic şt dumilorvoastre nu v-am putut aduce nimic. SADOVEANU* N. P- 167. 3* Poliţă, seîndură sau leasă de nuiele pe care se pune caşul Ia uscat. Aşeza pe comarnic, ca să se svînteze, un caş rotund şi mare. HOGAŞ, M. N. 190. Cu baciu-n preajma stînii Mai cerca-ne-om în puteri, Spre-a vădi care-î mai harnic De pus căşti pe comarnic ? COŞBUC, P. II171. COMASĂ, comasez, vb. I. Tranz. A reuni loturi individuale de pămînt pentru alcătuirea unei suprafeţe continue, (în ţările de democraţie populară) în vederea alcătuirii unei gospodării agricole colective sau a unet întovărăşiri agricole; (în U.R.S.S.) a reuni gospodării agricole colective mai mici pentru alcătuirea uneia mat mari; a reuni mai multe întreprinderi comerciale sau industriale într-o singură unitate; a concentra. Răzoarele (haturile) care despart loturile de, pămînt vor fi desfiinţate, pămîntul comasîndu-se într-unul sau mai multe trupuri. STAT. GOSP. AGR. 7. Suprafaţa comasată a gospodăriei colective nu poate fi în nici un caz micşorată, ci numai mărită, fie cu terenurile aduse de membrii noi înscrişit fie cu terenurile date în folosinţă fără plată de către stat. STAT. GOSP. AGR. 8. COMASĂRE, comasări, s. f. Acţiunea de a comasa. Pentru a uşura comasarea pămîntului în vederea creării de noi întovărăşiri agricole sau gospodării colective, este necesar să ducem muncă de lămurire şi convingere cu ţăranii muncitori care au loturi alăturate. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 60. O dată cu începerea transformării socialiste a agriculturii, din 1949 se desfăşoară şi comasarea terenurilor agiicole şi dotarea gospodăriilor colective cu terenuri nefolosite din rezervele statului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 76. COMĂT, -Ă, şomaţi, -te, adj. (Rar) încomat. <$■ Stea comată = cometă. Sus pe cer s-a arătat Stea comată strălucită. TEODORESCU, P. P. 21. C<53IĂ1 s. f. Stare de inconştienţă asemănătoare cu un somn adînc, din care bolnavul nu poate fi deşteptat, produsă de o ruptură a vaselor creierului, de diabet, uremie sau de alte boli. Bolnavul e în comă. Comă diabetică~ + (Impropriu) Agonie. COMĂ — 499 — COMBINAŢIE CÓMA2, comc, s. f. (Germanism în Transilv.) Virgulă. Huţu începu să citească cu glas tare, răspicat şi arătînd desluşit fiecare comă, fiecare punct. SLAVICI, O. I 81. COMĂNĂC1, coinanaci> s. m. (Regional) Creangă, ramură. Intre comănacii mărului îşi aşeză mărăcinii de jtir împrejur, ca pe un cuib de barză. VISSARION, B. 14. COMĂNĂC2, comanace, s. n. (Astăzi rar; şi în forma comanac) 1. Acoperămînt al capului, de formă rotundă, fără boruri, făcut din pîslă sau din lînă împletită, purtat de călugăr şi călugăriţe. Sub icoana afumată unui sfînt cu con.ănac Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Vornicul Stroe Leurdeanu, ce-şi zvîrlise comanacul yi-yi lepădase rasa, urmă iarăşi a împila ţara. ODOBESCU, S. I 447. Scotea haine novăceşti, De punea călugăreşti, Scotea cuca de Novac Şi punea un comănac. ALEC- SANDRi, p. P. 146. E x p r. (Glumeţ) A-şi pune capul sub comanac = a se călugări. Nu pricep cum de i-a trăsnit prin gînd să-şi puie capul sub comanac. HOGAŞ, DR. 239. 2. Acoperămînt al capului asemănător cu comanacul (1), purtat odinioară de bărbaţi. I-au potrivit platoşă de piele de inorog. I-au aşezat pe cap comănac negru rotund din aceeaşi piele, împodobit cu aripă de gaiţă. SADOVEANU, D. P. 81. Şi în cap cu comanac Din nouă funduri de sac. MARIAN, S. 216. 3. Căciuliţă de mătase sau de stofă scumpă, purtată altădată de femei. Şi soţul a început... să juruiasiă soţiei lui şal şi feregea de mătasă, şi comanac ţesut cu fir de aur. SADOVEANU, D. P. 80. —■ Variantă: comanac s. n. COMANDARE s. f. v. comîndare. COMBĂINĂ, combaine, s. f. Combină. Combaina sovietică, a nouă, Di-azi-noapte i-a sculat. Nu se opreşte. Şi ce nu face! Seceră şi plouă Cu urine şi adună voiniceşte. JEBELEANU, P. 83. — Pronunţat: -bai-. COMBĂINER. -Ă, combaineri, -e, s.'mt şi f. Combinen —■ Pronunţat: -bai-. COMBAINÍST, -Ă, combainişti, -ste, s. m. şi f. Combiner. — Pronunţat: -bai-. COMBATANT, -Ă, combatanţi, -te, adj. 1. Care ia parte la lupte, care . aparţine unei unităţi militare de luptă. Partea combatantă a regimentului era pe front. PAS, Z. III 29. <ţ> (Substantivat) Unităţi de combatanţi. U. Fig. Care luptă, care militează pentru triumful unor idei. Scriitor combatant, ■fy- (Substantivat) Combatant cu condeiul. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 184, 3/1. COMBATE, combat, vb. III¿ 1. T r a n z. Á lupta împotriva unei idei, a unor atitudini şi a persoanelor care >e susţin. Orice subapreciere a criticii şi autocriticii, orice încercare de sugrumare a criticii de jos trebuie combătută cu energie. GHEORGHIU-DEJ, î. DEM., 30. Leninismul combate orice tendinţă de rigiditate, mecanicism şi sectarism în lupta politică şi învaţă partidele comuniste să nu renunţe la folosirea aliaţilor vremelnici. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2628. 2. T r a n z. (Cu privire la flageluri sociale) A lua măsuri de stîrpire. Echipele sanitare combat cu succes febra tifoidă. , 3. I n t r a n z. (Franţuzism învechit) A lua parte la o luptă, a (se) lupta', â se război. Pîrcîlabul Ieremia Golia... combătea cu o deosebită bravură alăturea cu Ion-vodă, adecă acolo unde lupta era mai crîncenă. HASDEU, I. V.' 89. Ostaşi călări şi pedestri, purtînd spade şi scuturi şi combătînd cu fiare sălbatice. ODOBESCU, S. II 188. Mergi de te-narmă, mergi de combate. ALECSANDRI, P. II 155. COMBĂTERE, combateri, s. f. Acţiunea de a combate; luptă. Cunoaşterea caracterului obiectiv al legilor din natură şi societate, descoperite de marxîsm-leninism, are o deosebită importanţă în lupta pentru combaterea ideologiei putrede a imperialismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 326, 2/4. COMBATIV, -Ă, combativi, -e, adj. Care luptă cu dîrzenie şi cu perseverenţă pentru un punct de vedere, o idee, o concepţie. Clasa muncitoare internaţională, ca cea mai consecventă şi mai combativă apărătoare a păcii, păşeşte în primele rînduri ale forţelor antiimperialiste, pentru pace. LUPTA DE CLASĂ-, 1953, nr. 1/2, 113. Partidul comunist al Uniunii Sovietice a fost chiar de la înfiinţarea sa un partid combativ al proletariatului, strîns legat de clasa muncitoare, de popor, neînduplecat faţă de oportunişti, revoluţionar faţă de exploatatori şi puterea lor de stat. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr/355, 2/1. Era o gazetă eminamente combativă, făcînd crîncenă opoziţie. CARAGIALE, O. II 296. COMIiATIYITĂTE s. f. însuşirea de a fi combativ. Demascarea şi ■ zdrobirea devierii de dreapta a contribuit la întărirea unităţii partidului, la creşterea combativităţii revoluţionare a membrilor de partid şi la dezvoltarea democraţiei interne de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 33. Creşterea necontenită a combativităţii forţelor păcii contribuie la adîncirea contradicţiilor de neîmpăcat ce macină lagărul aţîţătorilor la război. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2388. COMBINĂ, combin, vb. I. Tranz. 1. A uni (lucruri diferite), a îmbina, a împreuna, a potrivi. Combin nuanţele de albastru. - 2. A uni (corpuri simple) printr-o reacţie chimică, dînd naştere unui corp compus. <$> Refl. Soditil se combină cu apa. 3. (Familiar) A potrivi în gînd, a plănui, a chibzui. Combina, dispunea şi prevedea totul cu precizia unui genitt militar. BART, E. 326. COMBINĂRE, combinări, s. f. Acţiunea de a (s e) combina. 1. îmbinare, împreunare. 2. (Chim.) Unire a două corpuri simple dînd naştere unui corp compus cu proprietăţi noi; combinaţie. COMBINAT, combinate, s. n. (în economia socialistă) Mare întreprindere economică de stat, care reuneşte mai multe întreprinderi industriale şi în caţe uneori produbele unei întreprinderi servesc ca materie primă, semifabri- cată sau auxiliară celorlalte întreprinderi. Combinatul poligrafic « Casa Sein teii I. V. Stalin». Combinat siderurgic. ezi Pentru combinatul cocso-chimic pe care-l construim în prezent la Hunedoara nu a existat termen de comparaţie în Romînia burghezo-moşierească. GHŞORGHIU- .DEJ, î. DEM. 18. Combinat sportiv = reunire a mai multor terenuri şi săli de gimnastică, unde se practică diferite sporturi. Combinatul sportiv de iarnă de la Poiana Stalin. COMBINATOlt. combinatoare, s. n. (Adesea determinat prin « electric ») Aparat care poate realiza combinaţii de asociaţie între maşini, aparate şi instrumente electrice. COMBINĂŢÎE, combinaţii, s. f. 1. îmbinare, reunire, combinare. «Du nbrava minunată»[de M. Sadoveanu] este... una din cele mai îneîntătoare combinaţii de realitate şi t poezie. IBRĂILEANU, S. 3. 2. (Adesea determinat prin «chimică») Unire a două corpuri chimice care, printr-o reacţie, dă naştere unui alt corp compus. Apa este o combinaţie de oxigen şi hidrogen, n Nici o combinaţie chimică nu .se petrece în natură atit de simplu cum o ilustrează experienţa de laborator şi am aştepta in zadar să zărim cu ochiul liber apariţia bazelor şi acizilor, semnalată instantaneu de înroşirea sau înălbăstrirea hîrtiei de turnesol. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 348, 2/1. COMBINĂ' — 500 — COMENTA 8. (Familiar) Aranjament, plan. V-. calcul, ma- n e v.r ă. ■ Am plecai de la ziar pe chestii de principii. Am o combinaţie mai bună. Facem un ziar nou. C. PETRESCU, c. v. 157. Expr. A intra în combinaţie cu cineva = a se-asocia cu cineva în vederea unei activităţi (de obicei de ordin comercial), proprietarii de terenuri au intrat, pe termene scurte, in combinaţie cu tot felul de aventurieri. BOGZA, A. î. 70. — Pronunţat: -ţi-e-i COMIÎÎNĂ, combine, s. f. i. Maşină complexă, de obicei acponată de un tractor, folosită ca mijloc perfecţionat de muncă în agricultura mecanizată, care îndeplineşte simultan mai. multe operaţii: seceratul, treieratul şi selecţionatul recoltei, adunînd boabele în saci, iar paiele în grămezi; părţile ei principale sînt: un aparat de tăiat, 'vîrtelniţă, ■transportor, ventilator şi site. Triumfătoare intră-n lan combina. BANUŞ, în POEZ. N. 46. 2. Maşină care fexecută simultan munca de tăiere a straturilor carbonifere, dife Spargere şi de încărcare a cărbunilor. Introducerea combinelor de cărbune, care efectu- t tză simultan tăierea, aruncarea f / încărcarea cărbunelui, mecaiiizarea ■ transportului subteran au dat posibilitatea să Si creeze [în U.R.S.S.] mine cu mecanizare complexă cu tin înalt' nivel al muncii socialiste. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4. 135. COMPINÎR, -Ă, combineri, ,-e, s. m. şi f. Persoană care manevrează o combină, avînd calificarea necesară. Trebuie să pregătim un număr din ce in ce mai mare de tractorişti, combineri, mecanici agricoli, brigadieri, socotitori şi preşedinţi de gospodării colective, care trebuie să capete o 'pregătire profesională şi politică tot mai înaltă. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 47- : COMBINEZON, combinezoane, s.'n. 1. Obiect de len jerie femeiască care se poartă, ca o cămaşă* sub rochie. 2. fFranţuzism rar) Salopetă. COMBURÂNT, -Ă, comburanţi, -te, adj. Care produce .combustie, care întreţine arderea. Oxigenul este un corp comburant. • COMBUSTÎIIIL, combustibili, s. m. Materie care arde (deevoltînd căldură, folosită ca izvor de energie în industrie fi în economia casnică. Petrolul e un combustibil lichid. «ţ>- (Adjectival) Materie combustibilă. COMBUSTIE, combustii, s. f. Ardere. Păru că se interesează grozav de vîrful ţigării, urmărind, cu o atenţie de expert al regiei, ' combustia tutunului. C. PETRESCU, î. II 156. Motor cit combustie internă = motor la care arderea carburantului se face în interiorul cilindrului; motor cu ardere internă. ’ — Pronunţat: "ti-e. — Variantă: combustîiîne s. f. COMBtJSTIÎNE s. f. v. combustia. COMEDIÂÎÎ, -Ă, comediani, -e, adj. 1. (învechit) Actor tau actriţă (mai ales) de comedie-. Eu unt numai o sărmană comediană de teatru. NEGRUZZI, S. III 398. 2. F i g. Persoană care ştie să se prefacă, care «joacă teatru* în viaţa de toate zilele. Să-ţi spun drept... mare comedian ai mai fost! ALECSANDRI, T. I 228. -• — Pronunţat: •di-an. COMEDIANT, -Ă, comedianţiţ -te, s. m. şi f. I. fînyechit) Actor, actriţă de comedie ; (mai ales) actor, actriţă de, circ, de bilei. V. saltimbanc. + (Cu sens depreciativ) Actor, actriţă fără talent. .2. F i g. Persoană făţarnică, ipocrită;.şarlatan. — Variantă: comediănţ (PAS, L. 1 285) s. m. COMEDIĂNŢ S. m. v. coim'diunt. COMEDÎE1, comedii, s. f. li Operă dramatică cu subiect şi deznodămînt vesel, care ridiculizează defectele-sociale, O scrisoare pierdută. Comedie in patru acte [titlu], CARA- GIALE.-.Sint director şi doresc Publicul să-l mulţumesc Nu prin drame zbuciumate... Dar prin bune comedii Cîntece de veselii. ALECSANDRI, ,T. 283. 2. F i g. Prefăcătorie, falsitate, ijJbcrieie. Spune drept şi lasă comedia. COMÉDIE2, comedii, s. f. (învechit şi popular) 1» Spectacol public (reprezentat de obicei la bîlciuri) cu numere de circ, panoramă, căluşei etc. Şedein la o masa mai la o parte ; şederi cît şedem, şi începe comedia. CARA- GIALE, O. I 47. ^ Ca la (ô) comedie = ca la un spectacol distractiv, hazliu. Prind oàmenii a se aduna în jurul lui ca la o comedie. RETEGANUL, P. II 78. Făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca là comedié împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. + Maşinărie, mecanism. Atunci lumea-n căpăţînă se-nvirtea ca ó. morişcă, De simţeam, ca Galilei, că comedia se mişcă. EMIÑÉSCU, O. 1 140. 2. Intîmplare ciudată şi hazlie, faptă caraghioasă, poznă, drăcie, bazaconie.. Uii hohot izbucneşte între cei din jurul lui Cărbime, iar nevestele, cînd aud, din colţul lor, despre ce-i vorbă, dau buluc într-acolo, ca să vadă şi ele comedia drăcosului de Buzduga. SP. POPÈSCU, M. G. 32. E comedie, mare comedie, Fănică, stăi să-ţi spui. CARA- GIALE, O. I 108. Ei, nu mat coborî ochii şi zi că vrei, să se sfîrşească comedia. ALECSANDRI, T. 320. 4a (în exclamaţii, exprirhînd mirare, surprindere; uneori determinat prin «a dracului », «a naibii ») Mii une, lucru neaşteptat, surpriYzâtor.- Curat comedie! poţi zice că nu e aşa, dom- nule! NEGRUZZI, S. III 368. Hei comedia dracului, în grădina-mpăratuluil Cine l-o fi omorît Ş-aici la mine l-a tîrît? TEODORESCU, P. P. 129. COMEDIOARĂ, comedioare, s. f. Diminutiv al lui comedie1 (1), în zilele următoare, vă împărtăşeaţi impresiile, rîdeaţi amintindu-vă comedioara lui Alecsandri, PAS, Z. I 188. — Pronunţat: -di-oa-, COMEMORA, comemorez, vb. I. T r a n z. A celebra solemn amintirea unei personalităţi sau a unui eveniment important. întregul popor romin. comemorează -pe marele Nicolaie Bălcescu'a cărui viaţă şi operă sint pătrunse de un fierbinte patriotism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2540. COMEMORĂHIL, -A, comemorábili, -e, adj. Caro trebuie (sau poate) să fie comemorat; de comemorat. COMEMORARE, comemorări, s. f. Acţiunea de a comemora; ceremonie menită să evoce amintirea unei persoane sau a unui. eveniment important. Comemorarea muncitorilor, căzuţi in eroicele lupte din 1933 de la Griviţa. COMEMORATIV, -Ă, comemorativi, -e, adj. Care ser1 veşte pentru a evoca un eveniment important, o.persoană etc.; prin care se consacră amintirea unui eveniment important, a unei persoane etc. Discurs comemorativ. Solemnitate com morativă. Medalie comemorativă. COMUNDUÍRE, cnmenduiri, s. f. Comandament militar care supraveghează îndeplinirea corectă a serviciului; păstrarea ordinii şi a disciplinei într-o garnizoană, într-o unitate militară sau în cadrul unui dispozitiv de luptă. Din pricina unei neglijenţe, a comenduirii am rămds nedecorat. CARAGIAI.E, M. 287. + (Concretizat) Localul în care se află un asemenea comandament. Comeriduirea pieţei. , . COMENSURABIL, -Ă, comensurabili, -e, adj. Care poate fi măsurat cu o unitate de măsură. COMENTA, comentez^ vb. I.: T r a n z. Ï- A face observaţii asupra unei chestiuni, a unei îhtîmplări, a unui eveniment etc.; a interpreta, a lămuri. Şapte camarazi ... fumează, citesc aiare, comentează mişcările 'de pe frent COMENTARE — 501 — COMINATORIU fi, după âouă-trei ore, se împrăştie fiecare la treburile lor. C. PETRESCU, î. I 110. Ne comunicam unii altora scrisorile ce primeam din Iaşi şi din Bucureşti, le comentam, le discutam. GHICA, S. 173. (Peiorativ) A face observaţii nejuste, răuvoitoare asupra faptelor sau spuselor cuiva; a răstălmăci. : 2. A interpreta o operă literară, istorică etc., a explica, a lămuri; a studia, a analiza. Ar fi un studiu interesant şi folositor de a descrie şi comenta toate antichităţile secolului nostru de mijloc. ODOBESCU, s. I 337. <0> Ediţie comentată = ediţie a operelor unui scriitor însoţită de studii şi comentarii (2). COMENTARE, comentări, s. f. Acţiunea de a c o - menta. COMENTARIU, comentarii, s. n. 1. Explicare, apreciere, comentare în spirit critic a unei probleme, a unui eveniment etc. Reproducem acest pasaj fără comentarii. ■+ (Peiorativ) Discutare, interpretare răutăcioasă a faptelor,'a cuvintelor cuiva; răstălmăcire. 2. Explicare a unei opere literare, istorice, juridice etc. făcută adeseori prin note marginale; interpretare. V. adnotare. Ediţie însoţită de comentarii. ‘ , COMENTATÓR, -OARE, comentatori, -oare, s.,m. şi f. Persoană care interpretează o operă literară, istorică etc.; autor de comentarii. V. adnotator. Note explicative a faptelor, culese prin cei mai renumiţi comentatori ai lui Uerodot. ODOBESCU, S. II 491. COMEKCI S. n. v. comcrţ. COMERCIAL, -A, comerciali, -e, adj. Care se referă Ia comerţ; de.comerţ, din comerţ, negustoresc, neguţă- toresc. Schimburi comerciale. Tratat comercial. Şcoală comercială. Cod comercial. — Pronunţat: -ci-al. COMERCIALIZA, comercializez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la mărfuri, Ia bunuri etc.) A pune în comerţ, a face să devină obiect de comerţ. — Pronunţat: -ci-a-. . . COMERCIALIZARE, comercializări, s. f. Acţiunea de a comercializa. Pe la 1880 procesul de sărăcire m ţărănimii, datorit acelor împrejurări care au izvorît din comercializarea agriculturii... este destul de înaintat. IBRĂILEANU, SP. CR. 172. — Pronunţat: -d-a-. COMERCIANT, -A, comercianţi, -te, s. m. şi f. Persoană'care se ocupă cu comerţul privit; negustor. — Pronunţat: -ci-ant. COMERŢ s. n. Activitate economică constînd din schimbul de mărfuri, prin cumpărarea şi vînzarea lor. Comerţul mondial şi piaţa mondială inaugurează in secolul■ al XVI-lea istoria modernă a capitalului. MARX, C. I 159. Comerţul dintre ţările lagărului socialist constituie o importantă parte comj>onentă a economiei lor planificate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2554. <$> Comerţ de stat = comerţ caracteristic ţărilor socialiste şi democrat-populare, efectuat de către stat, prin organele sale, în interiorul ţării (asigu- rînd satisfacerea nevoilor materiale ale populaţiei) şi în exterior (cu alté state). Cooperaţia sătească împreună cu comerţul de stat au rolul de a organiza schimbul de produse între oraş şi sat. REZ. HOT. I. 98. Comerţ cooperatist = comerţ efectuat de cooperative. Comerţ particular = comerţ efectuat de către particulari izolaţi care urmăresc prin această activitate profitul; negustorie, negoţ. Comerţ extern (sau exterior) = schimb de mărfuri cu alte state. Comerţ intern (sau interior) — comerţ efectuat între graniţele unei ţări. Schimbul de mărfuri dintre oraş şi sat reprezintă o verigă principală a comerţului interior al Republicii Populare Romîne. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 81. Comerţ de 'întîmpinare v. întîmpinare. Comerţ cu amănuntul v. amănunt. Comerţ angro, cu ridicata sau cu toptanul v. angro. Comerţ ambulant v. ambulant. Comerţ pe picior v. p i c i p r. Cameră de comerţ v. c a m e r ă. <$• (Urmat de determinări introduso prin prep. «de», arătînd felul mărfii) Comerţ de alimente. Comerţ de fructe. F i g. (Peiorativ) A face comerţ cu sentimentele - (sau cu onoarea etc.) = a folosi, sentimentele (sau onoarea etc.) în mod josnic, degradant, în vederea atingerii unor foloase personale. — Variantă: (învechit) comérci (I. IONESCU, P. 429) s. n. COMESEAN, -A, comeseni, -é, s. m. şi f. Persoană care ia masa împreună cu altul, care mănîncă la aceea; i masă cu alţii; conviv. Femeile din stradă nu auzeau cé spune şi nu auzeau nici zgomotul bătăilor din palme ole comesenilor care, din cînd în cînd, muşcau dintr-un măr sau duceau la gură un pahar. PAS, Z. IV 61. Cade-o trîmbă luminoasă Ce-nfăşoară comesenii într-un nimb strălucitor. MACEDONSKI, O. I 103. -— Variantă: eouniosfin, -ă (GALACTION, O. I 341) s. m. şi f. COMESTIBIL, -A. comestibili, -e, adj. Care se poate mînca, care poate servi de hrană; bün de mîncat. Ciuperci comestibile. Fructe comestibile. COMÉT's. n. v. cometă. COMÉTA, comete, s. f. Corp ceresc alcătuit dintr-un nucleu în general luminos, înconjurat de gaze (care îi dau un aspect ebulos) şi (de obicei) dintr-o prelungire luminoasă în formă de coadă, alcătuită din gazele respinse de presiunea luminii solare. Ca o coadă de cometă. .. vălul de borangic o învăluia pînă la călciie. ANGHEL, FR. 26. Poetul a iubit... Cometele ce pier. .NEGRUZZI, S. II 69. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală. BĂL- CESCU, O. II 10. — Variante: (învechit) Comét (ALEXANDRESCU, P. 79)' i s. n., (popular) Comită (TEODORESCU, P. P. 105) s. f. CÓMIC1, comicit s. m. Actor care interpretează roluri de comedie. • • CÓMN2, -A, comici, -e, adj. 1. Care este. propriu comediei, de comedie, relativ la comedie. Dintre tipurile, comice ale Iui Caragiale pictate şi prin cultura lor, conul Leonida este tipul cel mai « cult * şi. în acelaşi timp cel mai sărac sufleteşte. IBRĂILEANU, S. 62. 2. Care provoacă rîsul; hazliu, ridicol, umoristic. Se cunoscură intr-un chip aşa de comic, incit ii bufnea rîsul pe amindoi de cite ori îşi aduceau aminte. BART, E. 131. Întîmplările comice... care înveselesc viaţa vînătorească.- ODOBESCU, S. III 51. Treaba ajunsese a fi de tot comică. NEGRI ZZI, S. I 338. <ţ> (Substantivat) Comicul rezultă din contrastul dintre atitudinea personagiilor şi împrejurările in care se produce. IBRĂILEANU, S. 270. COMICĂRIE, comicării, s. f. Faptă sau situaţie care provoacă rîsul; caraghioslîc. Făcuse atitea comicării Incit... a fost socotit ca cea mai desăvîrşită paiaţă. ÁRDELEANU, D. 271. C0MIHÉRI, comihere, s. n. (Regional) Crisme'. A doua zi-şi lepădă toate hainele de pe sine şi si îmbrăcă intr-un... comihci. RETEGANUL, P. IV 30. COMXNATÓRIU, -IE, cominatorii, adj. (Jur.) Caro doar ameninţă, fără a sancţiona efectiv. Măsuri cominatorii. Decret cominatoriu. <*> Clauză cominatorie = cl .uză penală într-un contract civil, destinată să asigure mal bine executarea acestuia. Daune cominatorii = (în opoziţie- cu daune moratorii sau. de întîreiere). diune rezultînd dintr-o clauză penală a unui contract. COMINĂ —. 502 — COMITĂ COMIXĂ s. f. (Regional) Tescovină. A clădit o căză- nărie cu două cazane, spre a scoate rachiu din comina ce aduc oamenii. I. IONESCU, M. 511. . cOaiis1, comiţi, s. m. (învechit şi arhaizant) Boier de divan care avea în sarcina sa grajdurile domneşti. Comisul Huru şi postelnicul Hrîncu îl tlriră afară din luptă. DELAVIIANCEA, A. 9. In rind cu acestea veneau grajdurile, ambarele şi şoaprele cu toate tacîmurile de drum, sub îngrijirea comişilor. ODOBESCU, S. A. 130. L-a făcut comis mai dăunăzi. ALECSANDRI, T. I 34. C0MÎS2, comişi, s. m. (Comerţ; franţuzism) Angajat comercial. <> Compus: (în societatea burgheză) Comis- Vdiaj ir = funcţionar comercial care călătoreşte pentru a ob[ine comenzi de mărfuri. La a doua întilnire a apărut într-o redingotă mai absurdă ca hainele de comis-voiajor de la început. C. PETRESCU, C. V. 277. ' COMISAR1, comisari, s. m. 1. (în orînduirea capitalistă; uneori determinat prin «de poliţie ») Ofiţer de poliţie, şef al unui comisariat de poliţie. Nu eşti însărcinat cu liniştea şi cu siguranţa publică? Nu eşti un mădular al poliţiei? Nu eşti comisar? ALECSANDRI, T. I 69. Porunci unui comisar de poliţie să-i întirească (= a- lunge) din oraş. NEGRUZZI, S. I 281. <$> (în timpul dictaturii monarhice) Comisar regal = procuror la consiliul de război. 2. (învechit) Persoană însărcinată de o autoritate superioară cu mandate speciale sau importante; mandatar. Comisarul expoziţiei. t=i împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 271. COMISAR2, comisari, s. m. 1. (în U.R.S.S.) Persoană împuternicită de guvernul sovietic cu îndeplinirea unei politici de răspundere sau a unor sarcini administrative ori economice. (între 1917 şi 1946) Comisar al poporului = membru al giUernului Uniunii Sovietice. (între 1918 şi 1942) Comisar militar = persoană împuternicită de Partidul comunist (bolşevic) şi de guvernul sovietic, care răspundea, la fel ca şi comandantul, de capacitatea de luptă şi de pregătirea politică a unităţilor militare. 2. Comandant al unui comisariat militar. COMISARIAT1, comisariate, s. n. (în orînduirea capitalistă; uneori determinat prin «de poliţie») Secţie a poliţiei orăşeneşti condusă de un comisar1 (1). -ţ» (Concretizat) Localul unei instituţii poliţieneşti conduse de. un comisai1 (1). — Pror.ur, ţat: -ri-at. COMISARIAT2, comisariate, s. n. 1. (De obicei determinat prin « militar f) Organ de conducere militară locală, ale cărei funcţii de bază sînt recrutarea şi încorporarea celor supuşi serviciului militar, precum şi evidenţa situaţiei militare a cetăţenilor. 2. Instituţie sovietică condusă de un comisai2 (1). (în U.R.S.S., între anii 1917-1946). Comisariat al poporului = minister. Comisariatul poporului pentru. învăi- (Smintul public. — Pronunţat: -ri-at. COMISIE, comisii, s. f. 1, Colectiv temporar sau permanent care funcţionează pe lîngă o'instituţie, o adunare etc. în vederea hotărîrii şi executării unor sarcini şi mandate speciale. V. comitet. Acţiunea militară in vederea loviturii de stat de la 23 August 1944 fusese pregătită de către o comisie. în.care, pe lingă un grup de ofiţeri generali şi superiori, partidul nostru a fost singurul partid care a participat prin delegaţii săi. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 26. Trebuia o nouă comisie de medici. SAHIA, N. 61. «$> Comisie de disciplină — colectiv care funcţionează pe lîngă o instituţie şi care judecă abateri mai uşoare ale personalului acelei instituţii. Vedem noi ce-o spune comisia de disciplină. DAVIDCGLU, M. 24. Comisie de litigii v. 1 i t i g i u. Comisie centrală v. central. Comisie interimară v. interimar. 2. (învechit) Secţie de poliţie. Comisia, luînd ştire, cu doftor au alergat Ca să vază pe săracul de este de vindecat. PANN, P. V. III 26. — Pronunţat: -si-e. —Variantă: comiiiline (ODO BESCU, s. I 489) s. f. COMISION, comisioane,- s. n. 1. însărcinare dată unei persoane de a procura sau de a transmite ceva; serviciu făcut cuiva în urma unei astfel de însărcinări. Spiridon, ucenicul... .capătă şi el în acest mediu trăsăturile caracteristice: minte, ia bacşiş, face comisioane amoroase. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 4/3. Am prins un debil pretext de drum la el acasă: un comision pentru Clara. GALACTION, O. I 99. 2. însărcinare dată unei întreprinderi comerciale de a cumpăra sau vinde în contul mandatarului; comandă, mandat, ordin. Operaţie de comision. Mărfuri in comision. <§• Agentură şi comision ~ casă de comerţ care cumpără şi vinde pentru alte întreprinderi sau persoane. Remuneraţie, de obicei procentuală, primită de o persoană, de o bancă etc., care a mijlocit o afacere comercială sau a efectuat un serviciu. Ne-au împrumutat şi pe noi cu milioane cu ddbindă măre şi cii comision bun. GHICA, S. 382. — Pronunţat: -si-on. COMISIONA, comisionez, vb. I. T r a n z. (învechit) A procura (ceva) prin mijlocirea unui comisionar. Strîn- gind părintele Dultu para cite para, şi-a comisionat cărţi spiritiste. CREANGĂ, A. 141 — Pronunţat: -si-o-. COMISIONAR, comisionari, s. m. (în orînduirea capitalistă) 1. Persoană care face oficiul de intermediar în chestiuni comerciale, în schimbul unei sume anumite. Cumpără toate tablourile cele mai preţioase dintr-o expoziţie, fără ca să le vază măcar, prin comisionarul său. GHEREA, ST. CR. I 231. 2. (Ieşit din uz) Persoană care se ocupă cu transmiterea de scrisori sau pachete pe cale particulară. — Pronunţat: -si-o-. COMISlCNE s. f. v. comisie. COMISOĂ1E, comisoaie, s. f. (învechit şi arhaizant) Soţie de comis1. Comisul Manole se încruntă fluturind din cap; pe cînd comisoaia se căina tăcut, clătinindu-şi fruntea la dreapta şi la stingă. SADOVEANU, F. J. 505. COMISARI!!, -IE, comisorii, adj. (Jur.) Care produce rezilierea, anularea, stingerea unui contract. Clauză comi- sorie a contractului. COMISURĂ, comisuri, s. f. Locul unde se împreună două părţi ale unui organ sau ale corpului; încheietură, legătură. Comisura capului cu corpul. COMIŞÎL, comişeiy s. m. (învechit şi arhaizant) Ajutor de comis1. Calul. . . să-i fi adus îndată de comişel la scară. SADOVEANU, Z. C. 105. Este-un cal legat... Şi pe el mi-l ţin Vro cinci vornicel, Vro cinci comişei. TEO- DORE3CU, P. P. 45. COMITAGÎU, comit agii y s. m. Membru al unei organizaţii revoluţionare bulgare care lupta în trecut pentru eliberarea Macedoniei. C03IITÂT, comitate, s. n. (în monarhia austro-ungară) Diviziune administrativă; district. . V. departament. Proprietar, avînd în comitat mai multe ferm?... GHICA, S. 579. Mihai îşi aşeză... oştirea în deosebite comitate pentru iernat. BALCESCU, O. II 265. COTMÎTĂ s. f. v. comctu* COMITE — 503 — COMODITATE COMITE1/ comiţi, s. m. (învechit) Conducător administrativ al unui comitat. Sfatul, care era întocmit de Basta mai mult de oamzni siguri ai lui, aprobă această părere a comitelui Tomaso Cauriolo. BĂLCESCU, O. II 311. COMÎTE2, comit, vb. III. Tranz. (De obicei cu privire la o faptă rea, o greşeală) A face, a săvîrşi, a făptui. Comisese o. sumă de orori. C. PETRESCU, C. V. 98. Voi, cei ce-n lume aţi comis păcate, Lăsaţi-vă năravul la intrare. TOPÎRCEANU, B. 95. Inima ta de cetăţean te lasă să comiţi o asemenea scamatorie în banii statului? AI.EC- SANDRI, T. 769. COMITENT, -ă, comitenţi, -te, s. m. şi f. Persoană care încredinţează unui prepus un mandat prin care îl împuterniceşte să facă anumite acte juridice. (Adjectival) întreprinderea comitentă răspunde de faptele săvîrşite de prepuşii ei în cadrul însărcinărilor încredinţate lor. COMÎTERE, comiteri, s. f. Acţiunea de a comite. Comiterea utilii delict se pedepseşte cu închisoarea corecţională. COMITET, comitete, s. n. Colectiv, constituit de obicei pe bază de alegeri, pentru conducerea activităţii într-un anumit domeniu. V. comisi e, consiliu. Comitet de întreprindere. Comitet de direcţie. Comitet de redacţie. 1=3 Comitetele de luptă pentru pace constituie cea mai largă formă de mobilizare a maselor la lupta pentru apărarea păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 457. Au mai fost adunări sile Comitetului Păcii la Roma, la Praga, la Stockholm, 4e unde a ieşit chemarea pentru toate popoarele să arate tare şi cîţi sînt împotriva războiului. SADOVEANU, O. A. 264. S-a întrunit comitetul uzinei şi greva a fost declarată. SAHIA, N. 35. <ţ> Comitet central — organ superior al unui partid comunist sau muncitoresc sau al unei organizaţii de masă, care conduce întreaga activitate a partidului sau a organizaţiei în intervalul dintre două congrese. Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor. n=i Hotărîrile şedinţelor plenare din aprilie şi octombrie 1932 ale Comitetului Central al Partidului Comunist din Romînia orientau partidul cu toate forţele spre organizarea şi mobilizarea la luptă a muncitorimii ceferiste, trasînd linia de îmbinare a luptei pentru revendicările economice imediate, cu lupta împotriva războiului şi fascismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 532. Plenara Comitetului Central [din 3-5 manie 1949] ■are la ordinea zilei problema muncii partidului pentru transformarea socialistă a agriculturii, în cadrul mîreţei opere de construire a socialismului în ţara noastră. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 259. Comitet de partid = organ de conducere al unei organizaţii de partid ai cărei membri depăşesc numărul de 300 (inclusiv candidaţii). Comitet ■i'Xecutiv — organul de conducere a unui sfat popular, care exercită funcţiile sfatului în perioada dintre două sesiuni. Comitetele executive ale. sfaturilor populare şi ■consiliile de conducere ale gospodăriilor colective trebuie să aibă ca o preocupare centrală ridicarea nivelului cultural- tehnic al tuturor colectiviştilor. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 54. Organele executive şi de dispoziţie ale sfaturilor populare regionale, raionale, orăşeneşti şi comunale sînt comitetele executive. CONST. R.P.R. 31. Comitet de grevă = (în ţările capitaliste) comitet ales de muncitorii grevişti pentru conducerea grevei şi pentru ducerea tratativelor cu patronii în vederea satisfacerii revendicărilor muncitoreşti. încă în 1916 muncitorii mineri din Petroşani şi Petrila au hotărît, in luna iunie, să declare greva generală în Valea Jiului. In toate localităţile s-au înfiinţat comitete ■de grevă: GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 626. Sarcina comuniştilor era de a cuceri conducerea in sindicatele reformiste şi de a organiza pe muncitori — independent de convingerile lor politice — in comitete de acţiune, comitete de greiă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 62. Co mitet de iniţiativă = grup de persoane care ia o iniţiativă într-un domeniu oarecare şi lucrează pentru înfăptuirea ei. Comitetele regionale şi raionale de partid şi comi tetele executive ale sfaturilor populare trebuie să acorde tot sprijinul organizatoric şi politic comitetelor de iniţiativă ale ţăranilor muncitori care vor să formeze noi gospodării colective şi întovărăşiri agricole. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 55. (Ieşit din uz) Comitet şcolar = organ de conducere în şcolile primare şi secundare din trecut, alcătuit din , delegaţi ai profesorilor şi părinţilor elevilor. Pe unde n-am umblat? Cui n-am cerut? La primărie, la Comitetul şcolar, la Sfatul negustoresc. SEBASTIAN, T. 305. COMIND, cominduri, s. n. (învechit) 1. Masă de pomenire a unui mort; praznic; mîncarea ce se serveşte Ia o astfel de masă. Hotărîrea ei e nestrămutată: tot ce are, pînă la sfîrşit va da la alţii: numai banii de comînd şi-i va opri. SADOVEANU, O. III 470. Ca mini întru-n pămint şi n-am nici de comînd. VLAHUŢĂ, O. A. 138. Orbi! Orbi! la masa morţii voi vă rnîncaţi comindull ALECSANDRI, P. III 206. + (Neobişnuit) Înmormîntare. Şi popi, şirag, cădelniţînd Citeau ectenii de comînd. COŞBUC, P. I 149. 2. (Mold.) Bani, lucruri, vite etc. pe care şi le 'păstrau bătrînii pentru înmormîntare şi pentru praznic. Casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău şi eu nu vreau să-mi pierd comindul. CREANGĂ, P. 6. Măi băiete, dă-mi şi mie un purcel de oiştea. — Aracan di mini! Da cum să-ţi dau un purcel, că aiştea-s tot comindul tatei. ŞEZ. II 153. COMÎNDĂBE, comîndări, s. f. (învechit) Praznic, ospăţ la înmormîntare; pomană, comînd. Să li spui ca să nu se mai trudească cu leacuri, ci să se grijească de comîndare. SBIERA, P. 194. — Variantă: comandare (EMINESCU, N. 97, NEGRUZZI, S. I 245) s. f. COMOĂKĂ, cemori, s. f. 1. Grămadă de bani sau de obiecte de preţ. Comori ascunse-n oală Şi-ngropate! •— Oale, spui? Le-am lăsat să facă pui. COŞBUC, P. I 330. Un cerşitori.. . şedea pe o comoară şi cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. <$* (Poetic) Ce fete dragi! Dar ce comori Pe rochii lungi, ţesute-n flori! COŞBUC, P. I 55. E x p r. (în superstiţii) Cel dc pe comoară = dracul (închipuit ci păzitor al comorilor îngropate). Parcă eşti cel de pe comoară, măi, de ştii toate cele. CREANGĂ, P. 150. -f (Adesea la pi.) Avuţie, avere, avut. Vrednic eşti de comoara ce ţi-o las. CREANGĂ, P. 226. Mindra mea tare-i avută, Are bani, are comori, Dar mi are peţitori. HODOŞ, P. P. 179. (Poetic) Dezgroapă, moşneae, cu. miinile-n tremur Comoara ta sfintă de jale! Tu porţi ferecate durerile noastre In vaierul strunelor tale. GOGA, P. 66. îi. F i g. Bun nepreţuit, tezaur. Să mă-nşel că te dezmierd, Stinsa mea comoară, Şi să tremur că te pierd — Ca întiia oară! TOMA, C. V. 95. Cunosc atîţi netrebnici care zic : Să tiu pui preţ pe anii care zboară! Ei nu pricep că viaţa-i o comoară Şi nu prevăd în moarte-un inamic. -ANGHEL-IOSIF, C. M. I 137. Mindră,^ mîndruleatia rusa, Draga mea, comoara nisa. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 312. COMOD, -A, comozi, -de, adj. 1. De care te poţi folosi uşor, cu plăcere; lesnicios, plăcut, confortabil. [Căsuţa] nu e tocmai comodă. Ferestrile mici, coperămintul vechi. NEGRUZZI, S. I 302. 2. Tihnit, liniştit. I-am găsit împrăştiaţi prin sala de bibliotecă sau stind comozi în hol, picior peste picior şi cetind. SAHIA, U.R.S.S. 38. 3. (Peiorativ, despre oameni) Care nu vrea să facă 'eforturi; care nu înţelege să iasă din obiceiurile lui, din ritmul său obişnuit de viaţă. COMODA, comode, s. f. (Franţuzism) Scrin scund cu sertare pentru rufe, obiecte casnice etc. COMODITATE S. f. 1. Starea sau însuşirea de a fi comod; confort. 2. (Peiorativ) Atitudine învechită, lipsită de efort, faţă de muncă. Am criticat comoditatea lui. COMOŢIE — 504 — COMPARTIMENT COM0ŢEE, comaţii, s. f. Zguduire puternică; bruscă; cutremurare. (în forma comoţiune) în puternicele como- ţiuni geologice, pătura adincă şi primitivă iesă la suprafaţă. HOGAŞ, DR. II 175. (Med., în e x p r.) Comoţie cerebrală = şoc puternic al creierului. Mort. .. în urma unei comaţii cerebrale. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 3/2. — Pronunţat: -}i-e. — Variantă: comoţiânc s. f. COMOŢItÎNE s. f. v. comoţie. COMPACT, -Ă, compacţi, -te, adj. 1. Care se compune din particule ştrîns legate între ele; îndesat, dens. [Cuptorul de cărămizi] devine o singură masă incandescentă, un bloc compact, mistuitor. BOGZA, C. O. 224. Oricite ziduri compacte ai înălţa intre tine şi lume, printr-o crăpătură lumina tot va pătrunde. ANGHEL, PR. 126. <£> (Despre ploaie, nori etc.) Rătăcit ■ în negurile care tot mai compacte îl înconjoară, Ceahlăul abia mai pluteşte. BOGZA, C. O. 20. Furtuna se rupsese într-o ploaie compactă. SADO- VEANU, Z. C. 32. Cerul era ascuns de un plafon jos de nouri compacţi. BART, E. 329. <(> (Tipogr.) Caractere compacte — litere grase; aldine. Răspunde cu un zimbet triumfător şi-mi pune îndată sub ochi, cu indicaţia caracterelor « compacte o de întrebuinţat, următoarea informaţie ... CARA- GIALE, O. II 300. + (Despre o mulţime, un grup de oameni etc.) Numeros şi des. Tn jurul mausoleului... s-au adunat oameni mulţi... masa compactă care face să dezlănţuie un murmur sfios in căldura şi tăcerea care stăpî- neşte. SAHIA, N. 18.. 2. F i g. (Despre noapte,' întuneric etc.) în care nu străbate nici o rază de lumină; întunecos. Noaptea care începe, compactă, imensă, tare, ca un bulgăre de cărbune enorm, pare că face parte din haosul de la început, de dinainte de naşterea lumilor. BOGZA, V. J. 162. A pornit cu ea prin noaptea umedă, compactă. GALACTION, O. I 152. Umbra compactă a nopţii. VLAHUŢĂ, O. A. III 4. COMPANÎE1, companii, s. f. 1. însoţire, tovărăşie. Am călătorit în compania fratelui meu. a Nu se poate nime jălui că nu e în bună companie. NEGRUZZ1, S. I 328. (în societatea burghezo-moşierească) Damă (sau doamnă) de companie = persoană angajată în familiile burgheze ca să îngrijească de o persoană bătrină sau bolnavă. Acum nu mai cad, pentru că merg totdeauna întovărăşită de dama mea de companie. CAMIL PETRESCU, T. III 196. Nu am stat de vorbă decît cu-doamna de'com- panie. PAS, L. I 252. 2. Grup mic de persoane care-şi petrec vremea împreună; societate. Gătindu-se bucatele, compania s-a pus la masă. NEGRUZZI, S. I 82. 3. (în economia capitalistă) Societate comercială de transport sau industrială. Trecuse in Austria, tn serviciul unei companii industriale. GALACTION, O. I 224. Vaporul Urania al companiei Cunard. GHlCÂ, S. 532. Compania drumului de fier m-a însărcinat cu ridicarea planului; căci sini inginer topograf. ALECSANDRI, T. I 358. + (în statele colonialiste) Societate pentru exploatarea şi înrobirea unor ţinuturi coloniale. Compania Indiilor a asigurat Angliei stăpînirea şi exploatarea nemiloasă a Indiei. COMP AN li! 2, companii, s. f. Subunitate de infanterie sau de alte arme speciale, intrînd de obicei în compunerea batalionului. îmi lasă două_ companii de rezervişti. DUMI- TRIU, B. F. 123. Pe drum treceau tot mai mulţi cai, cai mărunţi de la companiile de mitralieră. CAMILAR, N. I 29. în cinci minute toată compania trebuia să fie gata, ca de război. SADOVEANuj O. VI 208. — Pronunţat: -ni-e. . COMPANION, -OAnA, companioni, -oane, s. m. şi f. (Franţuzism învechit) 1. Camarad, tovarăş. Strămoşii noştri romani, companionii de arme ai strămoşului, nostru Traian. ALECSANDRI, T. I 234. 2. Persoană care face parte dintr-o societate comercială» (v. asociat), artistică etc. — Pronunţat: -nion. ' COMPÂRA, compar, vb. I. T r a n z. A confrunta două sau mai multe lucruri ori fiinţe, punîndu-le alături, pentru a stabili asemănările şi deosebirile dintre ele;, a asemăna. Ştiam deci că acum va fi o stradă nouă,’ desigur ca orice altă stradă nouă, dar atunci nu va mai fi şi ceh veche, ca să le poţi compara. CAMIL PETRESCU, P. 50. Comparată cu « Conu Leonida > din acelaşi an, « O noapte furtunoasă^ e superioară ca semnificaţie şi bogăţie de viaţă. IBRĂILEANU, S. 39. COMPARABIL, -A, comparabili, -e, adj. Care poate fp comparat. COMPARARE, comparări, s. f. Acţiunea de a compara; comparaţie. COMPARAT, -A, comparaţi, -te, adj. (Despre discipline ştiinţifice). Care are ca obiect studiul fenomenelor sau al instituţiilor puse în comparaţie; comparativ- Anatomie comparată. Gramatică comparată. COMPARATÎV, -A, comparativii -e, adj. Care este bazat pe comparaţie, pe stabilirea de raporturi dintre fenomene; care stabileşte (sau serveşte pentru) o Comparaţie; comparat. Studiu comparativ. ^ Grad comparativ (şi substantivat, ,n.) = unul dintre gradele de comparaţie ale adjectivelor şi ale adverbelor care exprimă superioritatea*, inferioritatea sau egalitatea mai multor obiecte (sau> acţiuni) cu aceeaşi însuşire sau caracteristică, ori superioritatea, inferioritatea sau egalitatea aceluiaşi obiect sau* a aceleiaşi acţiuni în momente diferite. « Mai frumos > este gradul comparativ al adjectivului «frumos*, a Metodă comparativă = metodă de cercetare în lingvistica istorică, care constă în reconstituirea faptelor de limbă» din trecut, nefixate în scris, prin compararea metodică: a unor fapte corespunzătoare de mai tîrziu, din două: sau mai multe limbi existente. COMPARATOR, comparatoare, s. n. Aparat formar dintr-un şurub micrometric şi din două microscoape, care serveşte la măsurarea distanţei dintre două puncte sau dintre două repere. COMPARAŢIE, comparaţii, s. f. 1. Alăturare a două sau a mai multor lucruri, fiinţe sau fenomene, cu scopul1 de a stabili asemănările sau deosebirile dintre ele; asemănare, comparare. V. confruntare, paralelă. Convingătoare [pentru superioritatea sistemului economic socialist] este următoarea comparaţie. în timp ce Uniunea Sovietică, in cei 35 de ani de existenţă a Puterii Sovietice, şi-a sporit producţia de 39 de ori, Anglia, pentru o creştere- analogă a producţiei, a avut' nevoie de 162 de ani. GHEOR- GHIU-DEJ, C. XIX 14. ^ Termen de comparaţie = cuvînt,. expresie sau noţiune care serveşte pentru a compara ceva. Grad de comparaţie = formă pe care o ia adjectivul şi unele categorii de adverbe pentru a arătai măsura mai mare sau mai mică în care un substantiv sau un verb posedă însuşirea sau caracteristica exprimată, de acel adjectiv siu adverb. Adjectivul are trei grade de comparaţie. Ex.pr. în comparaţie Cil... = comparativ, faţă de... A nu suferi comparaţie = a fi maii presus de orice alt obiect cu care ar putea fi comparat. 2. Figură de stil care constă în alăturarea a două. obiecte, persoane, acţiuni etc. pe baza unor" însuşiri comune. — Pronunţat: -ţi-e. —Variantă: (învechit) comparn- tifine (ODOBESCU, S. III 30) s. f; COMPARAŢIÎJNE s. f. v. comparaţic. COMPARTIMENT, compartimente, s. n. 1. Despărţitură> într-un vagon de cale ferată, într-o încăpere mai mare, COMPARTIMENTA — 505 — COMPETINŢĂ Intr-un dulap, într-o cutie etc. Victoraş dormi numai un ceas, două in noaptea aceea, intr-un compartiment de clasă a treia. V, ROM. noiembrie 1950, 86 Trecind in al doilea compartiment al grajdului, am găsit n iapă mare. GHICA, S. 541. <$> F i g. Omul e dintr-o bucată, ideile nu stau in capul lui in compartimente separate. IBRĂILEANU, SP. CR. 112. + Diviziune obţinută prin împărţirea unei suprafeţe plane. ' Aceste picturi ocupau patru compartimente 'pătrate pe tavanul boitei. ODOBESCU, S. III 118. 2. Sferă de activitate într-o întreprindere, într-o instituţie etc.; secţie, domeniu. întrecerea cuprinde toate aspectele producţiei, forţa ei mobilizatoare atinge toate compartimentele activhătii întreprinderii, mobilizind, alături •de muncitori, pe tehnicieni, ingineri şi funcţionari, animaţi cu toţii de o singură dorinţă, aceea de a îndeplini şi depăşi planul de stat in toate compartimentele sale. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 10/1. COMPARTIMENTĂ, compartimentez, vb. I. T r a n z. A împărţi un spaţiu limitat în despărţituri mai mici, în compartimente. Barăcile erau compartimentate ca vagoanele de tren de clasa intii. PAS, Z. III 249. COMPĂS, compasuri, s. n. 1. Instrument format din două braţe de lemn sau de .metal, unite Ia uri capăt prin- tr-un şurub în aşa fel ca să poată fi apropiate sau depărtate; serveşte la trasarea de linii curbe, de puncte dispuse circular, la măsurători de distanţe, la determinarea o- fientării de direcţie etc. (în comparaţii) Ca tras cu compasul e mersul Oltului in jurul pădurii. BOGZA, C. O. 256. Sprin- c'ene arcuite şi. trase ca compasul. MACEDONSKI, O. I 107. 2. (Rar) Busolă. Am un mic'ac ros la compas şi l-am pus sub observaţie. SEBASTIAN, T. 95. <ţ> E x p r. A-şi picrdo •ompasul = a se încurca, s se zăpăci, a-şi pierde capul. COMPASIÎJNE s. f. (Franţuzism) Milă, compătimire. — Pronunţat: -si-u-. C0MPATÎ15IL, -Ă, compatibili, -e, adj. Care se poate împăca cu altceva, care poate sta împreună, poate să existe simultan cu altceva; corespunzător, potrivit. Rochia ei şi coafura nu erau deloc compatibile cu o preumblare în public. IBRĂILEANU, A. 162. + (Despre o funcţie, o profesiune) Care poate fi exercitat în acelaşi timp cu altceva. Funcţia de contabil nu e compatibilă cu cea de casier. COMPATIBILITATE S. f. Faptul de a fi compatibil, însuşirea a tot ceea ce e compatibil; potrivire. V. asemănare. COMPATRIOT, -OÂTĂ, compatrioţi, -oate, s. m. şi f. Persoană considerată în raport cu altă persoană originară din aceeaşi ţară cu. dînsa. Se felicita că acea eroare îi procurase cunoştinţa unui compatriot. GHICA, A. 644. înzestrat cu o înţelegere rară, dezvoltată încă prin studii serioase, fi cu mult curaj cetăţenesc, Miron [Costin] dobindi îndată 0 mare consideraţie între compatrioţii săi. BĂLCESCU, O. 1 184. Afişul... cheamă la conlucrare pe toţi compatrioţii. RUSSO, S. 154. Adunind binele, care din citire de cărţi bune şi- folositoare, care din călătorii. ... să-l împărtăşim compatrioţilor noştri. GOLESCU, î. 21. — Pronunţat: -tri-ot. COMPĂREA, compar, vb. II. Intrane. A apărea, a se prezenta sau a fi adus în faţa unei instanţe judecătoreşti (ca inculpat sau ca martor). COMPĂTIMI, compătimesc, vb. IV. 1. Tranz. A »vea sau a manifesta părere de rău, milă faţă de cineva, faţă de încercările sau suferinţele lui. 2. Intranz. (învechit) A suferi împreună cu altcineva, a lua parte la suferinţa cuiva. A sa îndatorire cu rîvnă împlineşte; Plăcut şi cu blindeţe, la vorbă măsurat, Compătimeşte itisuşi cînd vede pe sărac. NEGRUZZI, S. II 264. Cînd sufletul gîndeşte,■ Cînd omul se coboară în conştiinţa lui, Ca unei inimi care cu noi compătimeşte, Frăţeştei ei lumine durerea mea supui. ALEXANDRESCU, M; 46. COMPĂTDIÎRE, compătimiri, s. f. Acţiunea de a compătimi şi rezultatul ei. 1. Părere de rău, milă faţă de suferinţele sau de nenorocirea cuiva. Se auzeau exclamări de compătimire. SAHIA, N. 55. Descurajarea îl apucase iarăşi, dar lupta să şi-o ascunză; îi făcea rău compătimirea lumii. VLAHUŢĂ, O. A. 1 120. N-am avut parte şt eu pe lume măcar de o compătimire! CARAGIALE, O. I 60. Simţesc o nespusă compătimire pentru soarta ei. NEGRUZZI, S. I 41. 2. (învechit) Suferinţă, .durere împărtăşită cu cineva. Eu tot crez că e-n fire Acea compătimire Ce inimile leagă cu lanţul sufletesc. ALEXANDRESCU, M. 118. COMPĂTIMITOR, -0Are, compătimitori, -oare, adj. Care simte sau manifestă compătimire faţă de cineva, care dovedeşte un astfel de sentiment. Atitudine compătimitoare. ' COMPENDIU, compendii, s. n. Expunere rezumativă, sintetică, a unei discipline sau a unei concepţii; conspect; operă, lucrare în care se face o asemenea expunere." COMPENSA, compensez, vb. I. T r a n z. A înlocui ceva consumat sau cheltuit prin altceva egal în valoare, a completa, a înlocui ceva insuficient cu altceva; a îndrepta Un rău printr-un bine; a răsplăti în mod corespunzători a despăgubi. V. recompensa. COMPENSARE, -Ă, compensabili, -e, adj. Care poate fi compensat. COMPENSARE, compensări, s. f. Acţiunea de a compensa şi rezultatul ei; compensaţie. COMPENSATOR, -OĂRE, compensatori, -oare, adj* Care serveşte pentru a răsplăti o. muncă sau pentru a despăgubi ceva, care compensează. COMPENSAŢIE, compensaţii, s. f. Faptul de a c o m- pensa, compensare; p. e x t. (concretizat) ceea ce se dă' sau serveşte pentru a compensa, răsplată pentru o muncă, despăgubire pentru o pagubă. Mărfuri importate cu plata în compensaţie. - — Pronunţat: -ţi-e. ' COMPETENT, -Ă, competenţi, -te, adj. 1. Care este bine informat (într-un domeniu, într-o problemă), care are o părere întemeiată pe cunoaşterea adîncă a lucrurilor,, este o autoritate (într-un domeniu), e priceput, e în măsură să... Nefiind competenţi în asemene materie, l-am crezut uşor. NEGRUZZI, S. I 325. 2. Care are atribuţia, căderea, autoritatea legală si facă (să judece, să hotărască) ceva;.în drept, .chemat, îndreptăţit. Instanţă competentă. c=> în cazul decesului .unei' persoane care nu a avut domiciliul în ţară este competent Notariatul de Stat al raionului în raza căruia se găsesc bunurile cele mai importante ale acesteia. B. O. 1953, 4. .— Variantă: (învechit) competinto (NEGRUZZI, S. I- 335) adj. invar. COMPETENŢĂ Ş. f. v. compctinţă. COMPETlNTE adj. invar. v. competent. COMPETÎNŢĂ, compeţinţe, s. f. (Şi în forma competenţă) Pricepere, cădere, capacitate a cuiva de a se pronunţa asupra unui.lucru pe temeiul unei cunoaşteri adînci a problemei în chestiune; capacitatea unei autorităţi, a unui funcţionar etc. de a exercita anumite atribuţii. <ţ> E x p r. A Ii de compctinţă cuiva = a intra în atribuţiile cuiva. Procedura succesorală reglementată prin prezentul decret este de competenţa Notariatului de Stat al raionului in raza căruia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu. B. O. 1953, 4. A-şi declina compctinţă = a se COMPETITOR — 506 — COMPLEXITATE declara fără aotoritate (legală) sau nepregătit pentru a judeca o chestiune sau pentru a se pronunţa într-o problemă. — Variantă: eompctinţă s. f. COMPETITOR, -OĂRE, competitori, -oare, s. m. şi f. Concurent, candidat, contracandidat. — Variantă: (învechit) compcţitor, -oare (GHICA, S. 646) s. m.. şi f. COMPETIŢIE, competiţii, s. f. Concurs, întrecere (care se desfăşoară în mai multe etape, îmbrăţişînd o perioadă mai lungă de-timp), pentru obţinerea unui titlu sau a unei performanţe sportive. Imagini inedite... din timpul concursurilor acestei grandioase competifii de mase. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 9/1. — Pronunţat: -ţi-e. COMPETITOR, -OARE s. m. şi f. v. competitor. COMPILĂ, compilez, vb. I. T r a n z. A aduna, din mai multe lucrări, texte sau păreri relative la un subiect, făcînd o lucrare nouă, dar fără contribuţie personală. COMPILĂRE, compilări, s. f. Acţiunea de a c o m - pila şi rezultatul ei; compilaţie. COMPILATOR, -OĂRE, compilatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care compilează, autor de compilaţii. COMPILAŢIE, compilaţii, s. f. Lucrare care cuprinde idei şi fragmente din diverşi autori, fără a fi' prelucrate în mod personal. Cronica lui Macarie este o compilaţie. — Pronunţat: -ţi-e. COMPLĂCE vb. III v. complăcea. COMPLĂCEĂ, complac, vb. II. Refl.  se simţi bine într-o situaţie, a găsi o mulţumire completă în ceva; a se mulţumi cu o anumită situaţie. Un om plin de învăţătură şi se complăcea foarte mult în... convorbiri. GHICA, S. 249. — Variantă: complace vb. III. COMPLACERE S. f. (învechit) Amabilitate, * complezenţă. Amelio, contez pe complacerea tat ca să faci. .. podoaba adunării. NEGRUZZI, S. III 172. COMPLÎCT, -Ă adj. v. complet. COMPLECTĂ vb. I v. completa. COMPLECTAMÎNTE adv. (Franţuzism) în mod complet, cu desăvîrşire. - . ' • COMPLECŢĂRE s. f. v. completare. COMPLEMENT, complemente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva spre a-1 .întregi, spre a-1 face complet; complinire. <$>• Complementul unui unghi — unghiul care trebuie să se adauge altui unghi spre â obţine un unghi drept. 2. Parte secundară a propoziţiei care determină un verb, un adjectiv sau un adverb. Complement direct, indirect, circumstanţial. Complement de agent = subiectul logic al acţiunii unui verb pasiv. COMPLEMENTAR, -Ă, complementari, ~e, adj. Care serveşte la întregirea unui lucru, a unui fapt etc.; care complineşte, completează; întregitor. Unghi complementar — unghi care, adăugat altuia, formează împreună cu acela un unghi drept. Culori complementare — culori care, prin suprapunerea lor, dau culoarea albă. — Variantă: complimentai*, -ă (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 12/5, GHICA, S. 587) adj/ COMPLÎT1, completuri, s. n. (Numai în e x p r.) Complet de judecată = colectiv alcătuit din numărul legal de judecători şi asesori, care pot-judeca şi pronunţa o hotărîre. COMPLET2, completuri, s. r. (Pe cale de a ieşi din uz) Bal popular; local de dans (de obicei în cartierele perifeiice ale unui orrş). Avea fiecare mahala completul ei, echivalentul horei de la ţară. PAS, Z. I 121. COMPLET3, -Ă, compleţi, -te, adj. Care conţine tot ceea ce trebuie să cuprindă, căruia nu-i lipseşte nici una dintre părţile constitutive; întreg, desăvîrşit, deplin, împlinit. La întoarcerea mea în ţară... am găsit casa părintească completă. GHICA, S. 81. Robirea completă [a iobagilor]... veni însă foarte tîrziu, căci pînă în secolul al XVII-lea ei puteau a se muta de la o moşie la alta. BĂLCESCU, O. II 14. Opere complete (ale unui scriitor) = ediţie cuprinzînd toate operele unui scriitor. + (Despre un vehicul) Care are toate locurile ocupatc; plin. Compartimentul este. complet. — Variantă: compUcf, -îi (CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 11/1, SAHIA, N. 21) adj. COMPLETĂ, completez, vb*. I. Tranz. A întregi un lucru care nu este complet, a adăuga ceea ce-i lipseşte pentru a fi complet. Viaţa ne învaţă că numai experienţa conducătorilor nu este suficientă pentru a conduce just, că experienţa conducătorilor trebuie completată cu experienţa maselor, cu experienţa poporului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. Am pierdut... din vedere să completez descrierea năcazului meu, după ce am rămas fără cai. SADOVEANU, Z. C. 31. Cu aceşti mari domni, Mircea şi Alexandru, se încheie această epocă [a întemeierii Principatelor]. Ei completară instituţiile ţării lor. BÂLCESCU, O. II 13. — Variantă: complccta vb. I. COMPLETARE, completări, s. f. Acţiunea deacom- pleta; întregire, împlinire. + (Concretizat) Ceea ce se adaugă pentru a completa; film scurt, secundar, menit să completeze programul. — Variantă: complectarc s. f. COMPLETIVĂ, completive, adj. f. (în expr.) Propoziţie completivă (şi substantivat, f.) = propoziţie subordonată care are rol de complement pe lîngă verbal din altă propoziţie. Propoziţie completivă directă, indirectă, circumstanţială, a In fraza « sper că va sosi *, * că va sosi» este propoziţie completivă directă. COMPLEX1, complexe, s. n. întreg, unitate formată din mai multe părţi, din mai multe elemente; sistem care întruneşte în sine mai multe laturi, care îmbrăţişează mai multe domenii; combinare, asociere într-un tot a mai multor fenomene, stări de lucruri etc. Un element important al complexului de măsuri cerute de introducerea şi aplicarea sistemului de agricidtură cu ierburi. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 4/4. Mulţi se întreabă. .. cum este posibilă o reglementare a unui complex atît de uriaş? SAHIA, U.R.S.S. 71. ^ Complexul sportiv de stat « Gata pentru muncă şi apărarea Republicii Populare Romîne » (G.M.A.) — sistem complet de educaţie fizică, legat organic de creşterea nivelului ideologic, care cuprinde o serie de probe sportive variate, asigurînd oamenilor muncii o pregătire fizică multilaterală pentru munca de înaltă productivitate şi pentru apărarea patriei. COMPLEX2, -Ă. complecşi, -xe, adj. Care este format din mai multe părţi, dintr-o bogăţie de elemente variate formînd un tot (v. compus); care întruneşte, îmbrăţişează mai multe laturi sau elemente diferite. Problema naţională este una dintre cele mai importante şi mai complexe probleme ale vieţii sociale. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 36. Avem o bogată şi complexă literatură. CARAGIALE, S. U. 79. Toţi poeţii mari... prin cîteva versuri, zugrăvesc un tablou mare, complex, minunat. GHEREA, ST. CR. I 134. COMPLEXITĂTE s. f. Faptul de a fi complex; însuşirea, caracterul a ceea ce este complex. V. v a COMPLEZENT — 507 — COMPORTA r'ietate, diversitate. Complexitatea economiei cu mai multe formaţii influenţează şi mărfurile din sectorul socialist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 75. ■Opera lui Mussorgski.. . prezintă o complexitate de probleme. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 10/2. In sufletul lor [al artiştilor] se oglindeşte mai bine epoca, în ioată complexitatea ei. GHEREA, ST. CR. I 34. . COMPLEZENT, -A, complezenţi, -te, adj. Gata de a servi pe cineva, doutor de a face plăcere cuiva; amabil. COMPLEZENŢĂ S. f. Faptul de a fi complezent; amabilitate, serviabilitate. COMPLICĂ, complic, vb. I. Tranz. A încurca, a încîlci, a face mai greu'(de priceput, de descurcat, de rezolvat). Luminiţa îmi complică viaţa. C. PETRESCU, î. I 10. -+ R e f 1. A se agrava, a se înrăutăţi. Boala s-a complicat. COMPLICĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) complica, -f- Agravare, înrăutăţire. COMPLICĂT, -Ă, complicaţi, -te, adj. Alcătuit din ■ (Chim.) Corpuri componente (şi substantivat, n.) = corpuri din a căror combinaţie rezultă un corp compus. (Mec.) Forţe componente (şi substantivat, f.) = forţe a căror direcţie şi intensitate ss combină spre a produce o forţă unică (numită rezultantă). COMPONENŢA, componenţe, s. f. Reunire într-un tot a mai multor elemente; compoziţie, alcătuire. Componenţa guvernului. COMPONÎST, -Ă, componişti, -ste, s. m. şi f. (Germanism învechit) Compozitor. COMPONISTIC, -Ă, componistici, -e, adj. Al unei compoziţii muzicale, privitor la o compoziţie muzicală. Structura componistică a simfoniei are deficienţe sericase. CONTEMP")R/NUL, S. II, 1949, nr. 138, 8/3. COMPORTĂ, comport, vb. I. 1. Refl. A se purta, a avea o ar.umită cor.duită. 2. Tra nz. A aduce cu sine; p. ex t. a cere, a pretinde. 1 COMPORTAMENT rr 508 — COMPROMIS C03IP0 i i TAMENT, comportamente, s. n. (Franţu- | EÎsm) Comportare. COMPORTĂRE, comportări, s. f. Acţiunea de a s e comporta; mod de a se comporta (1); conduită, purtare. COMPOSTÂ, compostez, vb. I. T ra'nz. A marca data cu compostorul. COMPOSTOR, compostoare, s. n. Aparat cu ajutorul căruia se imprimă, prin presare sau perforare, data pe un bilet de călătorie. COMPOT, compoturi, s., n. Preparat alimentar din fructe proaspete sau uscate, fierte în apă cu zahăr. Compot de vişine. COMPOTIÎÎRĂ, compotiere, s. f. Vas (de sticlă, de porţelan etc.) în care se aduce compotul la masă. — Pronunţat: -ti-e-. COMPOZEE, compozee, s. f. (La pl.) Familie de plante -superioare, în general erbacee, cu flori mici, simple şi numeroase, dispuse în inflorescenţe în formă de capitule; (Ia sg.) plantă făcînd parte din această familie. Păpădia face parte din familia compozeelor. COMPOZIT. -Ă, compozite, adj. Alcătuit din elemente felurite, disparate. Ordinul compozit (şi substantivat, n.) = ordin arhitectonic antic, caracterizat în special prin capitelul cu volute şi foi de acant, rezultat din combinarea capitelului ionic cu cel corintian. ' COMPOZÎTE s. f. pl. Compozee. COMPOZITOR, -OĂRE, compozitorif -oare, s. m. şi f. Persoană care compune lucrări muzicale. Compozitorii din zilele noastre, luptind pentru a învinge formalismul în muzica simfonică, se întorc la rodnica tradiţie clasică a folosirii melodiilor populare, şi, sprijînindu-se pe aceste temelii, dau naştere unor noi opere strălucite, care atrag atenţia'cercurilor largi de iubitori ai muzicii. CONTEMPO- IUNUL, S. II, 1953, nr..350, 1/3. COMPOZIŢIE, compoziţii, s. f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc o unitate sau un compus; structură, compunere. V. alcătuire. Partidul• Comunist al Uniunii Sovietice şi Comitetul său Central acordă o excepţională atenţie îmbunătăţirii compoziţiei calitative a partidului^ GHEORGHIU-DEJ, C- XIX'43. Compoziţia Marii Adunări Naţionale ieştfe din alegeri oglindeşte această întărire a poziţiilor politice ale clasei muncitoare şi ale aliatei ei, ţărănimea muncitoare. REZ. HOT. I 11. + (Chim.) Compus, amestec, soluţie rezultată din combinarea mai multor elemente sau substanţe; proporţia elementelor care intră • într-un corp compus. 2. Operă, bucată, compunere artistică (în special muzicală). O compoziţie de Ceaikovski. 3« Studiul regulilor de compunere a unei bucăţi muzicale; p. e x t. catedra la care se predă acest studiu. 4. Calitate a unui tablou, constînd în dispunerea convenabilă a elementelor imaginii, în aşa fel încît să se echilibreze între ele. + Gen de* pictură repreeentînd personaje în acţiune. 6. Exerciţiu şcolar constînd în dezvoltarea îh scris a unei teme. — Pronunţat* -ţi-e. COMPREHENSIBIL, -Ă, comprehensibili, -e, adj. (Fran- ţuzism) Care se poate înţelege uşor; clar, inteligibil. COMPREHENSIlJNE s. f. (Franţuzism) Capacitate de a pătrunde, de a înţelege ceva; înţelegere, pricepere, pătrundere; cunoştinţă, cunoaştere. — Pronunţat: -si-u-> I COMPREHENSIV, -Ă, comprehensivi, -e, adj. (Franţuzism) Care înţelege repede şi just; inteligent, pătruneâtor*. Minte comprehensivă. COMPRESĂ, comprese, s. f. Bucată de pînză (îndoită» de mai multe ori), udată cu apă, cu alcool diluat sau cu un medicament şi aplicată pe o parte bolnavă a corpului. V. c a t a p 1 a s m ă. li uda capul cu spirt şi-i punea comprese. CONTEMPORANUL, VTj 42. COMPRESIBIL, -Ă, compresibili, -e, adj. (Fiz., despre corpuri) Care îşi poate micşora volumul, caţe se poate comprima cînd creşte presiunea exterioară la care este 'supus; comprimabil. COMPRESIBILITĂTE s. f. (Fie.) Proprietate a unui corp de a-şi micşora volumul cînd creşte presiunea exterioară la care e supus. Compresibilitatea corpurilor este cu putinţă datorită faptului că intre molecule există ' spaţii goale. COMPRESIUNE, compresiuni, s. f. (Fiz.) Comprimare. — Pronunţat: -si-u-. COMPRESOR, compresoare, s. n. 1. Maşină stabilă, sau mobilă pentru ridicarea presiunii unui gaz, în vederea folosirii practice a presiunii obţinute. Pornesc Ia trudă ca la joc Nouă mineri cu compresorul, Şi-n frunte-i unul mai cu foc, Şi-acela-i Toader doinitoruU DEŞL1U, M. 20. 2. Cilindru metalic masiv, cu tracţiune animală sau mecanică, servind la nivelarea şoselelor. 3. Instrument cu care se strînge un vas sanguin în timpul unei operaţii. COMPRIMĂ, comprim, vb. I. T r a n z. 1. A micşora volumul unui corp cu ajutorul unei forţe sau presiuni exterioare; a'presa. A comprima un gaz. F i g. O mină era strîns apăsată pe inimă, ea comprima convulsiv durerea ce o simţea acolo. EMINESCU, N. 77. + F i g. A împiedica să se manifeste, a înăbuşi, a reprima. Brusc se opreşte, comprimă in el mînia fi continuă .căutînd să'fie calm. CAMIL PETRESCU,. T. II 441. Să rizi cînd ochiu-ţi arde de plins, şi să plingi cînd Comprimi cu greu surîsul pe buze fluturîndl MACEDONSKI, O. II 15. 2. (Cu privire .la personalul unei întreprinderi, instituţii etc.) A restrînge, a reduce; (impropriu, cu privire la o persoană) a pune în cadrul disponibil. COMPREVIĂBIL, -A, comprimabili, -e, adj. Care poate fi comprimat. Aerul■ este comprimabil. COMPRTMĂRE, comprimări, s. f. Acţiunea de a comprima. 1. - Micşorare a volumului unui corp cu ajutorul unei forţe sau al unei presiuni exterioare; presare. Comprimarea! vaporilor. , 2. Reducere, resţrîijgere (de personal); (impropriu), punere în cadrul disponibil. COMPRIMĂT1 adj. n. (în expr.) Aer comprimat — aer supus unei presiuni mari (şi avînd difente; întrebuinţări în industrie). Frină cu aer comprimat.. COMPRIMĂT2, comprimate, s. n. Medicament de consistenţă solidă obţinut prin comprimarea unor pulberip pastilă, tabletă. V. bulin. Comprimate de vitamina C. COMPROMÎS1, compromisuri, s. n. înţelegere, acord' bazat pe cedări, pe renunţări reciproce. Adică, iar compromisuri? Mai lasă tu, mai las eu, ptnă, din tocmeală im tocmeală, ne întoarcem de unde-am plecat. C. PETRESCU.. î. II 126. COMPROMÎS2, -Ă, compromişi, -se, adj. (Despre persoane) Cu reputaţia pătată; discreditat. Negustor compromis. COMPROMITE — 509 — COMUNĂ' COMPROMITE, compromit, vb. III. Tranz. 1. A pune (pe cineva) într-o lumină nefavorabilă, a face să-şi piardă buna reputaţie, a da de ruşine; a discredita. Ntt te mai iau... cu mine. Mă compromiţi. C. PETRESCU; C. V. 116. Nu-şi va ierta toată viaţă asemenea slăbiciune, care ■l-a compromis in aşa hal. BART, E. 214. Să vedem şi noi dacă faptul căsătoriei şi traiului Ancei cu Dragomir e o aşa de mare absurditate, incit să compromită toată piesa. ■GHEREA, ST. CR. II 256. Refl. Fii serios, Jean. Ne ..compromitem. SAHIA, N. 100'. 2. A primejdui; a strica, a distruge. Seceta poate compromite recolta. — Forme gramaticale; perf. s. compromisei, part. •compromis. . COMPROMITERE, compromiteri, s. f. Acţiunea de a (se) compromite. COMPROMIŢĂTOR, -OĂRE, compromiţători, -oare, adj. Care (poate) compromite (pe cineva). Atitudine compromiţătoare. COMPULSĂRE, compulsări, s. f. (învechit) Cercetare minuţioasă, consultare de cărţi, documente etc. ■Compulsarea documentelor... ne-au dus la concluziunile ■următoare. ODOEESCÜ, S. II 50. . COMPÜNE, compun, vb. III. Tranz. 1. (Despre elementele unui întreg) A forma, a alcătui, a face un întreg. Aceste cărţi compun biblioteca mea. + Refl. ■(Despre un întreg) A consta, a fi alcătuit din. . . Organismele . animale şi cele vegetale se compun din celule. 1=1 Parcul meu se compune de doi plopi plutaşi, trei paltini. .. NEGRUZZI, S. I 96. Oraşele... se ocirmuiau de o magistratură. .. compusă de un judeţ şi... doisprezece pîrgari. BĂLCESCU, O. II 14. 2. (Cu privire la opere literare, muzicale etc.) A crea, a scrie, a redacta. Poezie compusă in cinstea zilei dé 23 August. c=i Parc-ai fi mers acolo ca să comptti o carte, Iar 'mi ca să te bucuri cu lumea dimpreună. ALEXANDRESCU, P. 92. [Dimitrie .Cantemir] compuse un tractat in limba rusească, care a rămas manuscript. NEGRUZZI, S. II 153. - — Formé . grama ticale : perf. s. compusei, part. compus. COMPÜNERE, compuneri, s. f. Acţiunea de a c o m - pune şi rezultatul ei. 1. Alcătuire, îmbinare, combinare. 2. (Concretizat) Bucată literâră sau muzicală; compoziţie. Mi s-a prilejit a face. . . dteva cîntări, fabule şi alte ■ mărunte compuneri. NEGRUZZI, ' S. II 169. 8. Lucrare şfcolară asupra unei teme (date sau alese). Compunere liberă. COMPÜS, -Ă, compuşi, -se, adj. (în opoziţie cu simplu) Alcătuit din mai multe părţi sau elemente; •combinat-(Chim.) Corp compus = corp cu o constituţie mai mult sau mai puţin complexă; corp alcătuit din mai multe elemente diferite. (Substantivat, m.) Compuşii cti- Jirului. a (Muz.) Măsură compusă = măsură formată din fracţiuni ale măsurii simple. (Gram.) Timp compus = timp alcătuit cu ajutorul verbelor auxiliare. Perfectul ■compus şi viitorul sint timpuri compuse. o Cuvînt compus = ■cuvînt format din reunirea a două sau a mai multor cuvinte într-unul singur. « Făt-Frumos », « bunăvoinţă », « doi sprezecea sint cuvinte compuse. □ (Aritm.) Regula de trei compusă v. r-e g u 1 ă. Dobindă compusă = dobîndă calculată progresiv,. adăugîndu-se în fiecare an, Ia capitalul iniţial, dobîrida respectivă. " ■ COMÚN, -Ă, comuni, -e, adj,. 1. (în opoziţie cii'p articular, individual) Care aparţine tuturora sau mai multora; care priveşte, ţine de sau ■interesează •pe toţi sau pe mai.'mulţi; de care - se- folosesc toţi sau. mai mulţi. V. obştesc, colectiv, public, general, univers al. Curte comună. A avea interese comune. c=i Bogăţiile de orice natură ale subsolului, fabricile, uzinele. şi minele, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie de orice '■ fel, transportul feroviar, fluvial, maritim şi aerian, băncile, poşta, telegraful, telefonul, radioul, mijloacele de tipar, cinematografia şi teatrul, gospodăriile agricole de stat, staţiunile de maşini şi tractoare, întreprinderile comunale şi'partea naţionalizată a fondului de locuinţe de la oraşe constituie proprietate de stat, bun comun al poporului. CONST. R.P.R. 11. J an Bart .. are puncte comune cu literatura dintre 1880-1900... literatură cu caracter critic, literatură înclinată spre satiră. IBRĂILEANU, S. 89. (Jur.) Drept comun = totalitatea legilor fundamentale care guvernează legislaţia unui stat (şi în care nu sînt cuprinse legile cu caracter special sau excepţional). Pedepse de drept comun. b=i Criminal de drept comun — criminal care a comis o crimă obişnuită. Substantiv comun = (în opoziţie cu substantiv propriu) substantiv care serveşte la indicarea obiectelor (fiinţe, lucruri, stări, acţiuni, însuşiri, relaţii) de acelaşi fel. s Lup »,' « scaun », «frumuseţe » sînt substantive comune. c=j (Mat.) Factor comun = număr cu care se înmulţesc toţi termenii unei sume. Divizor comun — număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. Multiplu comun = număr care e divizibil prin mai multe numere întregi date. Numitor comun = numitor care aparţine mai' multor fracţii. E x p r. D(‘ Comun acord = în perfectă înţelegere, în deplină armonie, in acord (unii cu alţii). A face cauză comună (cu cineva) — a lua parte cuiva într-o chestiune sau într-o discuţie, a se declara solidar cu el, a se alătura lui. V. identifica. Se vede treaba că şi ceferiştii fac cauză comună cu ei [cu ţăranii răsculaţi], DUMITRIU, B. F. 86. A n'i aveanimic comun cu cineva= a nu avea de-a face cu cineva, a nu ¡ivea nici un fel de relaţii cu cineva. A duce riaţă comună (cu cineva) => a trăi sub acelaşi acoperiş.-+ (Substantivat, n. sg.) Ceea ce aparţine tuturor sau mai multora; ceea ce este alcătuit pe baze obşteşti sau pentru folos obştesc. Vaca şi viţelul ne rămîn nouă. . . buhăieşul îl dăm la comun. . . aşa spune mama. CAMII.AR, TEM. 305. <0> L o c. a d v. în comun = laolaltă, împreună. Colectiviştii muncesc pâmîntul în comun. 2. Obişnuit, normal. V. r ă s p î n d i t, frecvent. Cu cît va fi mai mare înălţimea morală, de la care observă artistul societatea descrisă, cu atîta mai adincă inriurire vor avea scrierile lui. . . Acestea toate sînt lucruri, putenţ zice, comune, şi e de mirare numai că se găsesc oameni care nu pot să le înţeleagă. GHEREA, ST. CR. II 97. Loc comun = idee reprezentată de toţi (sau de mulţi) în acelaşi fel (şi banalizată prin deasa ei întrebuinţare). Limbă] comun v. limbaj.«^- (Substantivat, în expr.) A ieşi din comun = a se prezenta ca ceva aparte, neobişnuit, anormal. 8. Banal, de rînd. V. mediocru, ordinar, vulgar. Stil comun. COMUNAL, -ă, comunali, -e, adj. Ăl comunei, privitor la comună. V. municipal. Fonduri comunale. Proprietate comunală. Sfat popular comunal, czi Oraşele ce îşi dobtndiseră şi îşi păstrară libertatea tor, constituindu-se pe principiul comunal, se ocirmuiau de o magistratură aleasă pe fiecare an şi compusă de un judeţ şi de doisprezece pîrgari. BĂLCESCU, O. II 14. COMUNĂRD, -A, comunarzi, -de, s. m. şi f. Membru, ■adept, partizan al Comunei din Paris din 1871. Slăvire vouă, comunarzi, şi slavă zilei cele Cind praf voi aţi făcui verigi şi lanţurile grele. TOMA, C. V. 37. COMUNA, comune, s. f. 1. Unitate administrativă compusă din unul sau mai multe saie, condusă de un sfat popular comunul. Comuna este un centru important de populaţie ţărănească, compus din unul sau măi mulle COMUNICA — 510 — COMUNIST sate, avînd o populaţie în jurul a 3000 de locuitori. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 9-10, 44. (în vechea organizare administrativă a ţării) Comună urbană v. u r b a n. Comună rurală v. rural. (în evul mediu) Aşezare urbană în ţările din apusul Europei (în special în Franţa, Italia şi Germania), care s-a dezvoltat în cadrul vechilor cetăţi aşezate pe marile ^rumuri comerciale şi care se bucura de o anumită autonomie. 2. (în. expr.) Comuna primitivă — prima formaţie socială, corespunzînd unor forţe de producţie slab dezvoltate, în care baza relaţiilor de producţie o constituia proprietatea în comun a mijloacelor de producţie, relaţiile între oameni fiind de colaborare şi ajutor reciproc, fără clase sociale şi fără exploatarea omului de către om. în orînduirea comunei primitive, baza raporturilor de producţie o formează proprietatea socială asupra mijloacelor de producţie. STALIN, PROBL. LEN. 877. Comuna agricolă = forma cea mai înaltă a cooperării gospodăriilor ţărăneşti, în care proprietatea obştească se va extinde asupra tuturor mijloacelor de producţie. Comunele agricole apărute in U.R.S.S. în prima etapă a organizării colhozurilor erau premature datorită tehnicii insuficient dezvoltate şi au fost reorganizate în arteluri. Comuna agricolă viitoare va apărea atunci cînd pe ogoarele şi in fermele artelurilor vor fi din abundenţă cereale, vite, păsări, legume şi tot felul de alte produse, cînd artelurile vor avea spălătorii mecanice, bucătării-cantine moderne, fabrici de pline etc. STALIN, O. XIII 372. Comuna (din Paris) = formă de guvernare a oraşului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate şi constituind prima, încercare de instaurare a dictaturii proletariatului. Aîtiversarea Comunei. •tm Comuna din Paris a dat avînt proletariatului din lumea întreagă în lupta contra orînduirii sociale capitalistei înar- mîndu-l cu experienţele dobîndite de ea în lupta pentru jonWî’sm.ENGELS, la MARX, R. CLV. 6. Comuna din Paris s-a născut in focul luptei proletariatului,parizian pentru apărarea patriei cotropite de armatele germane şi pentru răsturnarea burgheziei, care, trădînd interesele naţionale, a capitulat in faţa cotropitorilor şi s-a aliat cu ei împotriva propriului popor. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1989. 3. (în expr.) Camera Comunelor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. COMUNICĂ, comunic, vb. I. 1. Tranz. A face cunoscut, a transmite ceva cuiva (verbal sau în scris), a da de ştire; a înştiinţa, a informa, a spune. Să ştii că nu-mi comunici nimic nou. SEBASTIAN, T. 56. Ni s-a comunicat... că [mantalele] vor sosi în cîteva zile. SAHIA, N. 113. Noi cîţiva corespundeam între noi şi ne comunicam unii altora lucrările şi cugetările noastre. GHICA, A. 238. + Intranz. (Despre persoane, comunităţi sociale etc.) A se pune în legătură, în contact cu...; a sta de vorbă, a vorbi cu... Limba este un mijloc, un instrument cu ajutorul căruia oamenii comunică intre ei, fac schimb de idei şi se înţeleg reciproc. STALIN, PROBL. LINGV. 20. 2. Intranz. (Despre un lucru) A fi în legătură cu. .a duce la... Peştera comunică cu un turn părăsit. COMUNICĂNT, comunicante, adj. n. (Fiz., în e x p r.) Vase comunicante — sistem de tuburi sau de vase care comunica între ele, astfel îneît un lichid turnat în unul din tuburi trece şi în celelalte, ridieîndu-se în toate la acelaşi nivel. COMUNTCĂRE, comunicări, s. f. Acţiunea de a comunica şi rezultatul ei. 3. înştiinţare, informaţie, ştire, veste. Tinerii coconi ascultară, cu luare-aminte, comunicarea. SADOVEANU, Z. C. 94. 2. Contact, raport, relaţie, legătură. Limba este un mijloc de comunicare între oameni. 3. Prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii personale într-o problemă ştiinţifică. A făcut o comunicare la Academia Republicii Populare Rotnîne. COMUNICAT, comunicate, s. n. Comunicare, informaţie oficială (în special în problemele de însemnătate naţională şi internaţională) difuzată prin presă, prin radio etc~ Un comunicat al primăriei dădu de ştire că au fost aduse cincisprezece vagoane cu făină. PAS, Z. III 162. -4" Buletin prin care comandamentul suprem al unei armate informează publicul, în timp de război, asupra operaţiilor militare. COMUNICATÎY, -Ă, comunicativi, -e, adj. 1. (Despre- oameni) Care intră uşor în legătură cu ceilalţi, care nu este rezervat; deschis la vorbă, sociabil. 2. (Despre unele manifestări ale oamenilor) Care ser transmite uşor de la o persoană la alta. Un ris zgomotosr care nu era de loc comunicativ. VLAHUŢĂ, la TDRG. COMUNICATIYITĂTE s. f. însuşirea de a fi comunicativ. COMUNTCĂŢEG, comunicaţii, s. f. Mijloc de comunicare între puncte diferite; legătură, contact. Linie de comunicaţie. Căi de comunicaţie. .:—Pronunţat: -ţi-e. —Variantă: (învechit) comuni- caţiunc (D. ZAMFIRESCU, R. 187) s. f. COMUNICAŢltJNE s. f. v. comunicaţie. C0MUNÎS3I s. n. 1* Orînduirea socială superioara care urmează după doborîrea capitalismului, ca rezultat al victoriei revoluţiei proletare şi al instaurării dictaturii proletariatului; în această orînduire nu există exploatarea omului de către om şi mijloacele de producţie sînt proprietate socialistă; în dezvoltarea sa, această orînduire trece prin două faze, dintre care prima e faza socialismului (v. s o c i a 1 i s m); în a doua fază, cea a comunismului deplin, se va aplica principiul: de la fiecare după capacităţile sale, fiecăruia după nevoile sale; nu vor mai exista diferenţe de‘ clasă, vor dispărea deosebirile esenţiale dintre sat şi oraş, dintre munca fizică şi cea intelectuală, ştiinţa şi arta vor ajunge la o înflorire deplină, iar individul va deveni cu adevărat liber, în ccmparaţie cu capitalismul, comunismul înseamnă o productivitate a muncii superioară, obţinută de muncitorii liberi, conştienţi, uniţi, care folosesc o tehnică înaintată. LENIN, O.A. II 490. Trecerea de la societatea capitalistă, care se dezvoltă spre comunism, la societatea comunistă e cu neputinţă fără o « perioadă politică de tran- . ziţie », iar statul acestei perioade poate fi numai dictatura revoluţionară a proletariatului. LENIN, STAT. REV. 99. Principiul comunismului constă în faptul că în societatea comunistă fiecare munceşte după capacităţile sale şi primeşte articolele de consum nu după munca depusă de .el, ci după nevoile pe care le are un om ridicat din punct de vedere cultural. STALIN, PROBL. LEN. 514. Comunism de război = « politică a dictaturii proletariatului, impusă de condiţiile de război şi de intervenţie, o politică care urmăreşte stabilirea unui schimb direct de produse între oraş şi sat nu prin intermediul pieţei, ci în afara pieţei, prin măsuri de ordin mai ales extraeconomic şi în parte cu caracter militar şi care are drept scop organizarea unei repartiţii a produselor care să poată asigura aprovizionarea armatelor revoluţionare de pe front şi a muncitorilor din spatele frontului ». STALIN, O. XI 160. 2* Ideologia, teoria înfăptuirii orînduirii comuniste. Comunismul nu este o simplă doctrină de partid a clasei muncitoare, ci o teorie a cărei ţintă finală este eliberarea întregii societăţi, inclusiv a capitaliştilor, diti cadrul îngust al actualelor relaţii. MARX-ENGELS, O. A. II 375. Comunismul ştiinţific = marxism-Ieninismul. COMUNÎST1, -Ă, comunişti, -sie, adj. Care ţine de comunism, care se bazează pe principiile comunismului sau este caracteristic comunismului, potrivit cu comunismul. V. b o 1 ş e v i c. Partid comunist. Atitudine comunistă. i=i Revoluţia comunistă este ruptura cea mai radicală cu rela{iile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci COMUNIST — 511 — CONĂCI de mirare că în cursul dezvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale. MARX-ENGELS, M. C. 57. Morala este ceea ce serveşte la distrugerea societăţii vechi, exploatatoare, şi la unirea tuturor celor ce muncesc in jurul proletariatului, care făureşte societatea nouă, comunistă. LENIN, O. A. II 673. ^ Internaţionala comunistă v. internaţională. Manifestul Partidului Comunist v. manifest. COMUNIST2, -A, comunişti, -ste, s. m. şi f. Membru al unui partid marxist-leninist, adept, partizan al comunismului, luptător pentru cauza comunismului. A fi comunist înseamnă a organiza şi a uni toată generaţia care se ridică, a da exemplu de educaţie şi disciplină in această luptă. LENIN, O. A. II 675. Comuniştii sînt oamenii cei mai curajoşi şi. mai viteji, ei luptă împotriva unui puhoi de duşmani. Valoarea comuniştilor constă, între altele, tocmai în faptul că ei ştiu să-şi apere convingerile. STALIN, O. X 137. Pentru comuniştii romîni ¡i pentru oamenii muncii din Republica Populară Rotnînă creşterea forţei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi a Statului Sovietic constituie un izvor de energie revoluţionară, întărind hotărîrea poporului muncitor al ţării noastre de a merge înainte pe drumul luminat de pilda P.C.U.S., pe drumul socialismului. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 6. Comuniştilor le revine sarcina să cultive în rindurile poporului patriotismul, dragostea fierbinte pentru patria noastră, care construieşte socialismul, dragostea şi devotamentul pentru Uniunea Sovietică, ţara socialismului victorios, solidaritatea internaţională cu forţele democraţiei, păcii şi socialismului din întreaga lume. REZ. HOT. I 170. COMUNITATE, (2) comunităţi, s. f. 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau fiinţe; posesiune în comun. V. unitate. Comunitate de vederi. Comunitate de limbă. 2. Totalitatea celor care trăiesc împreună, avînd aceleaşi obiceiuri, norme de viaţă etc.; totalitatea locuitorilor unei localităţi, ai unei ţări etc. V. colectivitate, societate, obşte. In comunitatea gentilică sau sătească, întemeiată pe proprietatea comună asupra pămîn- tului, cu care, sau cu ale cărei rămăşiţe foarte vizibile îşi fac intrarea în istorie toate popoarele civilizate, repartiţia relativ egală a produselor este ceva de la sine înţeles. ENGELS, A. 172. COMUNIlJNE, comuniuni, s. f. Legătură trainică, unire strînsă. Prietenia e încredere reciprocă, e comuniune intre suflete. IBRĂILEANU, A. 114. — Pronunţat: -ni-u-. COMUTĂ, comut, vb. I. Tranz. (Jur.) A schimba o pedeapsă mai grea într-una mai uşoară. Condamnarea la muncă silnică a fost comutată în temniţă grea. COMUTÂBIL, -Ă, comutabili, -e, adj. (Jur.; despre o pedeapsă, o condamnare) Care poate fi comutat. ' COMUTĂRE, comutări, s. f. (Jur.) Acţiunea de a comuta. [Prezidiul Marii Adunări Naţionale] exercită dreptul de graţiere şi comutare a pedepselor. CONST. R.P.R.23. COMUTATOR, comutatoare, s. n. Dispozitiv pentru închiderea sa\i deschiderea reţelei prin care trece un curent electric sau pentru schimbarea direcţiei lui. V. întrerupător. CON1 - (Uneori în forma co-) Element de compunere îrisemnînd «împreună cu», care serveşte la formarea unor substantive ca: conlocuitor, conşcolar, coproprietar etc. şi a unor verbe ca: conlocui, convieţui etc. — Variantă: Co-. CON2, conuri, s. n. 1. Corp format prin rotirea unui triunghi dreptunghi în jurul uneia din catete; p. e x t. orice obiect cu o astfel de formă. Trei impresionante conuri.. .se desprind din masa celorlalţi munţi şi se ridică spre cer. BOGZA, C. O. 160. Trunchi de con v. trunchi. Con de lumină — mănunchi de raze care pleacă dintr-un punct luminos şi cade pe o suprafaţă. Conul de lumină al reflectorului. t=i Con de dejecţie v. dejecţie. 2. Fructul coniferelor, format dintr-un ax cu numeroşi solzi lemnoşi. Con de brad. C0NABÍU, -ÍE, conabii, adj. Roşu-închis, de culoarea vişinei coapte; vişiniu. Conabiu la faţă... [ciobanul] se întoarse cu jale la oiţe. GALACTION, O. I 285. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu... şi altul pembe. CARAGlALE, O. I 340. •+■ (Substantivat, n.) Culoarea vişinie. Poezia romînă în jumătatea a doua a sutei XIX... ni se prezintă.: . ca un tapet multicolor... in care milioane de fire de toate culorile... (de la un pembe cît mai spălăcit pînă la conabiul cel mai posomorit) ... se întreţes. CARAGlALE, S. U. 87. CONĂC, conace şi conacuri, s. n. I. 1. (în orînduirea feudală şi capitalistă) Casă (adesea şi curte) boierească Ia ţară, pe o moşie. La vreo sută de paşi se afla vechiul conac, vast, scund, bătrîn, înfipt parcă pe jumătate în pămînt. REBREANU, R. I 80. Casele, ca aparenţă exterioară şi ca-înfăţişare interioară, erau curate conace. MA- CEDÓNSKI, O. IV 117. Fig. Cu fruntea-n ţărînă conacele cad, Să crească în glie noul răsad. TULBURE, V. R. 38. 2. (învechit, cu sensul reieşind din determinări) Reşedinţă a unui ispravnic sau subprefect. Conacul isprăv- niciei. DELAVRANCEA, S. 175. Unde şi unde, răsare cite-o clădire mai de seamă:... conacul subprefecturii, cazarma. VLAHUŢĂ, O. A. III 147. 3. (învechit) Reşedinţă a unui vizir sau paşă.. După aceea a venit o succesiune de detronări şi de măceluri in conacele sultanilor şi vizirilor. ODOBESCU, S. III 374. Du- cîndu-se la conacul său, [Ali-Gean-Hogea] fu oprit în cale de un romîn. BĂLCESCU, O. II 43. II. (învechit şi popular) 1. Loc de popas;■ popas. Intr-o poiană mică, aşternută cu o iarbă scurtă... îmi aşezai conacul meu de zi. HOGAŞ, M. N. 58. De cu zorile.. . [căruţa] s-a pornit de la conacul de noapte. ODOBESCU, S. III 16. 2. Distanţă (valorînd cam două poşte) de la un loc de popas la altul. Aruncă buzduganul cale de trei conace. ISPIRESCU, L. 87. Ia siliţi De vă porniţi Şi pe Dutiărt vîsliţi Cale de vro trei conace. TEODORESCU, P. P. 565. 3. Interval de timp egal cu o jumătate de zi. Vreme ca de-un conac s-au frămîntat în primejdie de moarte pînă s-au văzut dincolo. SANDU-ALDEA, U. P. 123. Mi-e puicuţa cam departe; De-ar fi noaptea trei conace, M-aş duce şi m-aş întoarce, Dar mi-e noaptea d-un conac, Nu ştiu, frate, ce să fac ! TEODORESCU, P. P. 317. CONAŢIONAL, -Ă, conaţionali, -e, s. m. şi f. Persoană considerată în raport cu alta care face parte din aceeaşi naţiune cu ea. — Pronunţat: -ţi-o-. CONACĂR, conăcari, s. m. (Regional) Fiecare dintre cei doi flăcăi călări care însoţesc pe mire, în ziua nunţii, cînd pleacă după mireasă; tînăr călare în alaiul unei nunţi. Intrînd în ogradă, conăcarii spun conăcăria. SEVASTOS, N. 99. CONĂCĂRÎE, conăcării, s. f. (Regional) Oraţie de nuntă; urare făcută mirilor. Oare Grigore a Itii Petre Lucăi, de la noi din sat, pe la ce şcoli a învăţat, de ştie a spune atîtea bongoase şi conăcăria pe la nunţi? CREANGĂ, A. 13. CONĂCl, conace sc, vb. IV. (învechit şi regional) Intranz. A face popas, a poposi; a se odihni. In seara cînd rămaseră să rnîie intr-acea cetate, domniţa izbuti ca bărbatul ei să-i lase, drept locuinţă, un chioşc învecinat cu casele unde ei conăcise. ODOBESCU, S. I 138. Turcii conăciră într-un sat ruinat. BĂLCESCU, O. II 86. Nu ştiu cum a auzit Că ta draga-am conăcit. HODOŞ, P. P. 177. CONĂCIRE — 512 — CONCENTRAŢIE + T r à n z. A găzdui, a adăposti. Pe la cetăţi şi sate, pe 1 unde mîneau ei noaptea, toţi îi conăceau. ISPIRESCU, L. 322. CONÀCÎRE, conăciri, s. f. (învechit şi regional) Acţiunea . de a co'nâci; popas. + Găzduire, adăpo'stire. | CONCASÔR, concasoare, s. n. Maşină de sfărîmat materiale dure (minereuri; cărbuni, piatră etc.) şi care ; e folosită în industriile extractive saù de prelucrare. 1 Concasorul cu ciocanul lui puternic sfărima pietrele de pirită, umplînd curtea cu huruitul lui înfundai. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 167-168, 6/1. Un nor de praf alb învăluie tot. timpul concasorul, acoperind cu un strat gros fata, miinile şi hainele oamenilor. BOGZA, C. O. 182.' CONCAV, -A, concavi, -e, 'adj. (în opoziţie cu convex) Care prezintă o scobitură. Lentilă concavă, a Cum aş putea să fac Să mă lungesc puţin Pe coasta dulce şi concavă Di pare-o pînză verde de hamac? CAMIL PE- TRESCU, V.' 109. -4f- (învechit, despre formaţii militare) Dispus în semicerc. La * bătălia de la Dudeşti * (1631) se întrebuinţează « rînduiala concavă * [a armatei]. BĂL- CESCU, O. I 28. C0NCAY1TĂTE, concavităţi, s. f. Faptul de a fi concav; scobitură, adîncitură a uniii corp concav. Concavi- tatea lentilei. CONCÈDE, conced, vb. III. Tranz. (Franţuzism; neîntrebuinţat la timpurile trecute) A îngădui, a încuviinţa, a acorda, a ceda (un drept, un privilegiu etc.). CONCEDIA, concediez, vb. I. Tranz. 1. A elibera dintr-o funcţie, à scoate, a îndepărta din serviciu, a da afară. V. demite, destitui. Citi maliţios decretul prin care deputaţii şi senatorii erau concediaţi. PAS, Z. IV 189. 2. (Franţuzism rar) A îngădui (cuiva) să se retragă, a pofti (pe cineva) să iasă, să plece; a îndepărta.' ' — Pronunţat: ' -ii-â. ~ CONCEDIÉRE, concedieri, s. f. Acţiunea de à concedia; eliberare sau îndepărtare din serviciu. V. d e - miter e, destituire. Creştea mizeria şi foamea ■ Şi viscolea şi era ger, Ni se vorbea de sacrificii Şi se făceau concedieri. BENIUC, C. 30. , — Pronunţat: -di-e-. CONCÉDIU, concedii, s. n. Drept al tüturor oamenilor muncii de a lipsi un timp determinat de la serviciu pentru odihnă, îngrijirea sănătăţii etc., primind în acest intërval toate drepturile care li se Cuvin. V. vacanţă. Concediu de. odihnă. Concediu medical. Concediu de studii. — Variantă: (învechit) congédiu (CARAGIALE, O. VÏI 262, CONTEMPORANUL, Vin 288) s. n. CONCENTRA, concentrez, vb. 1.1. T r a n z. A strînge, a aduna, a acumula într-un singur loc; a-îndrepta spre > un singur punct. V. converge. Războiul o dată lichidat, guvernul [R.P.R.] şi-a concentrat forţele în interior, asupra problemei centrale a refacerii ţării; GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 33. ^ Refl. Tell, in care se concentra tăria noastră, era informat de N. Bălcescu şi de Ion Ghica de tot ce se petrecea. GHICA, S. 706. 2. Tranz. A chema vremelnic (pe un ostaş rezer- vist) sub arme, în timp de pace. în primăvara aceea, au fost concentraţi opt sute de recruţi — dorobanţi cu schimbul— pentru instrucţie. SADOVEANU, O. VI 193. Spune-mi, puică-adevărat, De cind pe mine m-o concentrat, Ciţi voinici te-o sărutat? ŞEZ. III 156. 3. R e f 1. A-şi aţinti; a-şi încorda întreaga atenţie, gîndire etc. într-o singură direcţie; a fi absorbit, pre- i ocupat de ceva. în faza ultimă, Eminescu devine mai puţin atent la natură. Acum se concentrează asupra propriului : său suflet.' IBRĂILEANU. S. 127. Tr a n z. Se ăpro- : piară... cu toată atenţia concentrată la prundul negru. C. PEŢRESCU, C. V. 38. . - , ■ i 4. T r a n z. (Chim.) A mări conţinutul procentual *1 unui component într-o soluţie sau într-un amestec (prin îndepărtarea parţială a celorlalţi componenţi sau prin adăugarea de cantităţi suplimentare din componentul respectiv). 5. A separa părţile bogate în minereuri utile dintr-un minereu de părţile sterile (care se elimină). CONCENTRĂKE, concentrări, s. f. Acţiunea de a (s e) concentra şi rezultatul ei.- 1. Strîngere, adunare, acumulare într-un singur loc. Orice capital individual este o concentrare mai mare sau mai mică de mijloace de producţie, cu o comandă corespunzătoare asupra unei armate mai mari sau mai mici de muncitori. MARX, C. I 560. <)> (Ec. pol.) Concentrarea capitalului = acumularea capitalului, v. acumulare. în toate ţările capitaliste, băncile, oricare ar fi varietăţile legislaţiei bancare, intensifică şi grăbesc enorm procesul de concentrare a capitalului şi de formare a monopolurilor. LENIN O.A.I. 773. Concentrarea producţiei = procesul de concentrare a producţiei capitaliste în întreprinderi tot mai mari, care pe o anumită treaptă a dezvoltării sale duce inevitabil la monopol. Creşterea uriaşă a industriei şt procesul extrem de rapid al concentrării producţiei in întreprinderi din ce în ce mai mari constituie una din particularităţile cele mai caractetistice ale capitalismului. LENIN, O.A.I 756. Guvern de concentrare=guvern format prin colaborarea mai multor partide burgheze pe baza unui program comun. Lagăr de concentrare = loc în care, în regimurile reacţionare, sînt închişi şi ţinuţi izolaţi de mase cetăţeni progresişti sau oameni paşnici, puşi în afara legilor. 2. Chemare vremelnică sub arme (a unui ostaş rezer- vist), în timp de pace, pentru instrucţie. Soldatul uitase să strămute, dintr-o tunică în alta, toate instrumentele nichelate care alcătuiau trusa de concentrare: C. PETKESCU, î. I 3. Se apropia sfîrşitul concentrării, şi lumea era din ce în ce mai obosită. SADOVEANU, O. VI 225. 8. încordare (a atenţiei, a gîndirii etc.) într-o singură direcţie. Ochii arătaţi o doncentrare de atenţie. VLAHUŢÂ, O. A. III 4. 4. (Chim.) Mărire a conţinutului procentual al unui component într-orsoluţie sau într-un amestec (prin îndepărtarea parţială a celorlalţi componenţi sau prin adăugarea de cantităţi suplimentare din componentul respectiv). 5. Operaţie prin care se separă părţile bogate în minereuri utile dintr-un minereu brut de părţile sterile (care se elimină). .; . V CONCENTRAT1, concentrate, s. n. 1. Produs minier obţinut printr-o serie de operaţii speciale, care îl curăţă de impurităţi şi îl îmbogăţesc în substanţe, pentru a fi folosit în metalurgie. 2. Produs alimentar, preparat prin uscarea, presarea etc. unui aliment pentru a-1 face să-şi restrîngă volumul fără să-şi piardă calităţile alimentare. CONCENTRAT2, -Ă, concentraţi, -te, adj. 1. (Chim.; în opoziţie cu diluat) Care are o concentraţie mare. Alcool concentrat, ca Se află în adintimea pămîn- tului un cimitir de arbori, un loc iri care păduri întregi au fost înghiţite cu milioane de ani în urmă, pentru ca astăzi să fie scoase sub forma concentrată, şi plină cu un număr mai mare de calorii, a cărbunilor. BOGZÂ, V. J. 35. 2. (Rar) închis, necomunicativ. [ Femeile din Ţara Făgăraşului] sînt dirze, concentrate şi colţuroase ca însăşi cremenea. BOGZA, C. O. 298. CONCENTRAŢIE, concentraţii, s. f. (Chim.) Grad de saturare, de densitate a unui corp; raport dintre cantitatea de soluţie (solidă, lichidă sau gazoasă) dizolvată şi ■cantitatea de solvent, sau dintre cantitatea de substanţă dizolvată şi cantitatea de soluţie., obţinută. Soluţii de diverse concentraţii. , - —Pronunţat: -}i-e. ■CONCENTRIC — 513 — CONCESIV CONCENTRIC. -Ă, concentrici, -e, adj. (Despre două sau mai multe cercuri, linii curbe etc.) Care au acelaşi centru. Nămoluri groase se învolbur cază in apele lui [ale Oltului], urcind mereu din funduri în mari cercuri concentrice. BOGZA, C. O. 392. Vorbele au căzut in urechea lui Radu Comşa ca pietrele care deschid cercuri concentrice ■ în apă. C. PETRESCU, î. II 57. CONCEPE, concep, vb. III. I. T r a n z. 1. A imagina, a proiecta, a gîndi ceva nou. Marx a conceput societatea comunistă. 2. A-şi face o idee (despre ceva), a pricepe, a înţelege. Selecţia nu se poale concepe fără un criteriu. IBRĂ- ILEANU, SP. CR. 220. ^.Loc. a d v. De ncconccput “ de neînţeles, de neimaginat: imposibil. Progresul tehnic este de neconceput fără o grijă permanentă penti u raţionali- ¿atori, inventatori, inovatori in producţie, care impinz ■.înainte tehnica şi perfecţionează metodele de muncă. '.SCÎNTEIA, 1953, nr. 2626. 3. A exprima în anumiţi termeni, a formula ^într-un -.¡numit fel. A concepe o scrisoare de răspuns. II. Intranz. (Despre femei) A rămîne însăr- -cinată, a zămisli (un copil). CONCEPERI! s. f. Acţiunea de a concepe (I 1); •creare, zămislire cu ajutorul gîndirii. Ce stil are ■ băiatul ăsta! ce vervă! ce invenţiune! ce concepere! ce originalitate! CARAGIALE, O. III 211. CONCEPT, concepte, s. n. 1. Idee generală care reflectă just realitatea; noţiune generală. 2. Ciornă, schiţă. Conceptul ttnei scrisori, o Face • conceptele scurte şi nu respectă cu stricteţă formulele consacrate. VLAHUŢĂ, O. A. III 108. CONCEPTUAL, -Ă, conceptuali, -e, adj. Care ţine E x p r. A Ince cuiva (o) concesie = a renunţa la o opinie sau la o pretenţie (faţă de cineva), a ceda; a face un hatîr, o favoare. N-am putut măcar să respect nici o altă hotărîre pe care o luasem, aceea de a mă duce cu intîrziere, ca să-l fac să mă aştepte, dove- dindu-i că-i fac o concesie acceptînd invitaţia. CAMIL PETRESCU, P. 21. * — Pronunţat: -si-e. CONCESIONA, concesionez, vb. I. T r a n z. A da (sau, impropriu, a lua) în concesiune. Tîrziu, peste un an, doi, apărea un ins, care se oferea, aşa, intr-o doară, să concesioneze pămînturile oamenilor. BOGZA, A. î. 36. — Pronunţat: -si-o-. CONCESIONAR, concesionari, s. m. Persoană care a obţinut o concesie. Concesionarului i se da dreptul să negocieze şi să emită obligaţiunile. GHICA, S. 452. — Pronunţat: -si-o-. CONCESIONASE, concesionări, s. f. Faptul de a concesiona, dare în concesiune, acordare a unei concesiuni. — Pronunţat: -si-o-, CONCESIUNE, concesiuni, s. f.Drept de exploatare a unui bun obştesc, acordat de către un guvern unor persoane particulare (adesea străine); obiectul material (terenuri, mine, instalaţii de căi ferate etc.) al unei asemenea exploatări. La Buştenari, care se bucură de faima de a fi fost leagănul petrolului, contractele de concesiune au expirat. BOGZA, A. I. 68. Storsese de la Poartă concesiuni şi despăgubiri însemnate în Bosnia. GHICA, S. 364. — Pronunţat: -si-u-. CONCESIV,-Ă, concesivi, -e, adj. (Mai ales în expr.) Propoziţie concesivă = propoziţie subordonată (introdusă prin conjuncţiile « deşi », « cu toate că », « măcar că ») care arată că, deşi există o piedică, acţiunea din propoziţia regentă ■ se realizează sau se poate realiza. Conjuncţie concesivă — conjuncţie care introduce o propoziţie concesivă. Conjuncţia « deşi » este o conjuncţie concesivă. CONCETĂŢEAN — 514 — CONCLUZIE •€JONCETĂŢEĂN, -Ă, concetăţeni, -e, s. m. şi f/ Cetăţean al aceluiaşi stat (în raport cu ceilalţi cetăţeni); compatriot. [Poetul] trebuie să trezească gindurile adormite ale concetăţenilor săi. GHEREA, ST. CR. I 254. Cetăţean din acelaşi oraş cu altul. înapoindu-mă in oraşul natal, am regăsit pe vechii mei concetăţeni. CONCHÎDE, conchid, vb. III. Tranz. A trage o concluzie, a încheia, a sfîrşi (o expunere, o cercetare etc.). Examinîndprobele din dosar, apărarea a conchis că acuzatul nu e vinovat. <§>■ Intranz. (Construit cu prep. « prin », t pentru », rar «la ») Dintr-o premisă afirmativă şi una negativă nu se poate conchide printr-o concluzie afirmativă, — Forme gramaticale: perf. s.conchisei, part .conchis» CONCHISTADOR, conchistadori, s. m. Aventurier spaniol plecat să cucerească America, după descoperirea acestui continent. '.\ ' - CONCHÎSTĂ, conchiste, s. f. (Italienism învechit) Cucerire; lucru cucerit. — Variantă: concuistă (pronunţat -cuis-tă) (BĂLCESCU, O. II 14) s. f. CONCI, conduri, s. n. Coc. Stăteau după rinduială, in stingă Catrinei... îmbrăcate în acelaşi chip... cu aceeaşi pieptănătură, cu acelaşi conci, cu spelci de aur. SADOVEANU, Z. C. 246. Cucoana Mărioara, cu pestelcă curată pe dinainte şi cu părul în conci, umbla împrejur şi priveghea să nu lipsească nimănui nimic. HOGAŞ, DR. II 105. Nu-s femeie, . Conci nu port. TEODORESCU, P. P. 603. CONCILIĂ, conciliez, vb. I. Tranz. A pune de acord, a împăca, a înlătura divergenţele, contradicţiile dintre două sau mai multe păreri, idei, doctrine etc. —Pronunţat: -li-a. CONCILIABUL, conciliabule, s. n. Consfătuire (secretă) între oameni care plănuiesc ceva (adesea ilicit, subversiv). Ceea ce-l îngrijora deocamdată mai mult erau conciliabulele de la spatele lui. C. PETRESCU, C. V. 294. — Pronunţat: -li-a-. CONCILIANT, -Ă, concilianţi, -te, adj. împăciuitor, îngăduitor cu părerea altuia; care se Iasă înduplecat.‘ (Gram.) Propoziţie conclu- sivă = propoziţie (introdusă prin conjuncţiile «deci », « dar #, « aşadar », « prin . urmare », « (care) va să zică *, « aşa că », * de (sau pentru, drept) aceea ») care exprimă concluzia acţiunii sau stării din coordonata ei sau concluzia întregii discuţii anterioare. Conjuncţie conclu- sivă = conjuncţie care introduce o asemenea propoziţie. — Variantă: concluziv, -ă adj. CONCLtJZEE, concluzii, s. f. 1. încheiere a unui şir de judecăţi; gîndire dedusă dintr-o serie de argumente sau constatări. Necesitatea întăririi continue a orîndtiirii sociale şi de stat democrat-populare este una din concluziile cele mai importante pe tare partidul nostru le-a tras din hotăririle ■ istorice ale celui de al XlX-lea Congres al P.C.V.S. GHEORGHIU-DEJ, î. DEM. 32. -^- încheiere, ultima partea unei expuneri sau a unei opere. In concluzie, sînt de părere să acceptăm propunerile făcute. E x p r. A trage concluzii = a rezuma ideile emise de. participanţi în cadrul unei dezbateri şi a arăta consecinţele care se impun în legătură cu problemele dezbătute. Bădină trăsese concluziile şi dăduse fiecărei organizaţii sarcini concrete şi noi. MIHALE, O. 484. 2. Judecată finală a unui silogism. Din două premise negative nu se poate trage nici o concluzie. + (Mat.) Judecată care confirmă datele teoremei pe baza demonstraţiei. 3. (Mai ales la pl.) încheiere judiciară, ministerială; aviz, propunere. Expr. A, pune concluzii «= a) (despre acuzatorul public sau procuror) a formula acuzarea; b) (despre apărător sau avocat) a formula (concis) CONCLUZIV — 515 — CONCURENTA apărarea; c) (despre judecători, magistraţi etc.) a formula sentinţa. — Pronunţat: -zi-e. CONCLUZÎV, -Ă adj. v. eonelnsiv. CONCOMITENT, -Ă, concomitenţi, -te, adj. Care se petrece în acelaşi timp (cu altceva), care însoţeşte un fenomen. Două acţiuni concomitente. + (Adverbial, adesea urmat de « cu *) în acelaşi timp. Şablonarea urzelilor are ca urmare... reducerea numărului de ruperi de fire, deci o creştere a producţiei şi productivităţii muncii concomitent cu îmbunătăţirea simţitoare a calităţii ţesăturilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2744. CONCORDA, pers. 3 concirdă, vb. I. Intranz. (Urmat de obicei de determinări introduse prin prep. • cu*) A fi în acord, a corespunde, a se potrivi. CONCORDANT, -A, concordanţi, -te, adj. Care concordă, care corespunde, se potriveşte, (cu ceva). «0>- Noţiuni concordante = noţiuni ale căror sfere coincid în întregime sau parţial. . < CONCORDANŢĂ, concordanţe, s. f. Acord, potrivire, conformitate. Acest tablou e deci in concordanţă cu tonul fi logica întregii poezii. GHEREA, ST. CR. III 403. -$> (Ec. pol.) Concordanţa obligatorie a rrelaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie = lege economică obiectivă care acţionează în toate orînduirile sociale, potrivit căreia relaţiile de producţie trebuie să corespundă cu caracterul forţelor dc producţie. Sprijinindu-se pe legea economică a concordanţei obligatorii a relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie, Puterea Sovietică a socializat mijloacele de producţie, le-a făcut'proprietate a întregului popor fi în felul acesta a desfiinţat sistemul exploatării, a creat formele socialiste de economie. Dacă n-ar fi fost această lege fi dacă nu s-ar fi bazat pe ea. Puterea Sovietică n-ar fi putut să-fi îndeplinească sarcina. STALIN, PROBL. EC. 8. I. V. Stalin, dezvoltînd învăţătura marxist-leninistă, a dat o formulare nouă fi deosebit de clară legii concordanţei obligatorii a relaţiilor de producţie cu caracterul forţelor de producţie, a definit rolul noilor relaţii de producţie ca motor principal fi hotărîtor al dezvoltării forţelor de producţie, a arătat acţiunea acestei legi obiective în socialism fi importanţa folosirii ei pentru construirea comunismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 45. (Gram.) Concordanţa timpurilor = ansamblu de reguli după care se fixează timpul verbului din propoziţia dependentă, în raport cu timpul verbului propoziţiei regente. CONCORDAT, concordate, s. n. 1. Tratat încheiat între Vatican şi un stat cu privire la raporturile dintre acel etat şi situaţia bisericii catolice. 2. (în orînduirea capitalistă) Contract încheiat, sub controlul justiţiei, între comerciantul falit şi creditorii săi, prin care se acordă comerciantului reducerea sau amînarea plăţilor spre a-i îngădui continuarea comerţului. Concordat preventiv = concordat încheiat înainte de declararea în stare de faliment. CONCORDIE s. f. (Rar) înţelegere, unire în gînduri, sentimente sau acţiuni; bună înţelegere, bună învoire, armonie, pace. Fac apel la concordie. PAS, L. I 329. — Pronunţat: -di-e. CONCRESCENŢĂ, concrescenţe, s. f. (Med.) Creştere împreună, împreunare patologică a două ţesuturi care, în mod normal, ar trebui să fie separate. Concrescenţa a două degete. Concrescenţa rinichilor. CONCRET, -Ă, concreţi, -te, adj. 1. (în opoziţie cu abstract) Care poate fi perceput cu simţurile; real. Ca să-fi dea cetitorii fi mai bine seama de puterea concretă de a zugrăvi a lui Cojbuc, să comparăm calul arab zugrăvit de ei cu calul arab zugrăvit de Alecsandri. GHEREA, ST. CR. III 359. <$> (Substantivat) Imaginile artistice oglindesc particularul fi concretul in care se întruchipează generalul fi tipicul. CONTEMPORANUL, S. II, 194S, nr. 10S, 5/4. + fGram.; despre substantive) Care exprimă obiecte perceptibile prin simţuri. Cuvîntul « cal * este un substantiv concret. 2. Precis, bine determinat. Partidul cere organizaţiilor de partid să conducă economia in mod concret fi nu in general, să pătrundă în chestiunile specifice fiecărei ramuri a economiei naţionale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2683. Ziarele au arătat în mod concret cum vor putea fi valorificate resursele locale din diferite raioane, pentru realizarea planului de electrificare. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/4. (Adverbial) E un spectacol care arată concret, plinind la contribuţie preciziunea materiei, cît de mare era în fostul imperiu deosebirea dintre clasele stăpînitoare fi prea umilitul popor. BOGZA, C. O. 317. CONCRETIZA, concretizez, vb. I. T r a n z. A înfăţişă în mod concret, a da expresie concretă. Epitetul fi metafora nu adaugă o idee; ele numai concretizează ideea. IBRĂILEANU, S. 126. Rămîi uimit in faţa acestui talent puternic care a concretizat o epocă fi o lume într-un stil simplu fi curgător ca un fluviu maiestos. DEMETRESCU, O. 166. + (Cu privire la idei, proiecte, planuri etc.) A da fiinţă materială, a materializa, a realiza practic. Gorki a dezvoltat teoretic fi a concretizat în opera sa literară teza metodei realismului socialist. Refl. Grija permanentă a partidului faţă de ridicarea nivelului de trai al minerilor s-a concretizat fi prin stimulente morale fi materiale. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 27, 3/4. CONCRETIZARE, concretizări, s. f. Acţiunea de a (se) concretiza şi rezultatul ei; înfăţişare, prezentare concretă; materializare. Cuvîntul este concretizarea noţiunii. COXCREŢIIjNE, concreţiuni, s. f. (Geol.) Depunere formată din roci sedimentare în jurul unui corp străin, prin concentrarea substanţelor minerale din soluţii apoase. — Pronunţat: -ţi-u-, C0NCUI5ÎN, -Ă, concubini, -e, s. m. şi f. Persoană care trăieşte în concubinaj. CONCUBINAJ S. n. Convieţuire a unui bărbat cu o femeie fără îndeplinirea formelor de stare civilă; căsătorie nelegitimă. CO.NCUÎSTĂ s. f. v. concliistă. CONCURĂ, concurez, vb. I. Intranz. 1. (în orînduirea capitalistă) A lupta pentru întîietate în comcrţ, a se lua Ia întrecere (cu alte întreprinderi) pentru a vinde mai mult, pentru a atrage o clientelă mai numeroasă; a face concurenţă. O firmă concurează cu alta. T r a n z. Un negustor concurează pe altul. <)• Refl. reciproc. Industriafii se concurează unii pe alţii. ‘ " 2. A participa la un concurs, a se sili să întreacă, să depăşească pe cineva pentru a obţine întîietatea. CONCURENT1, -A, concurenţi, -te, adj. 1. (în orînduirea capitalistă) Care concurează, care face concurenţă altuia (mai ales în comerţ). Firmă concurentă. 2. Care tinde spre acelaşi rezultat, care duce Ia acelaşi scop. Cauze concurente = cauze care contribuie la producerea aceluiaşi efect. : CONCURENT1, -Ă, concurenţi, -te, s. m. şi f. 1. (în orînduirea capitalistă) Negustor sau producător care luptă să depăşească în cîştig pe rivali. 2. Participant Ia concursurile sportive. CONCURENŢĂ, concurenţe, s. f. 1. (în orînduirea capitalistă) Rivalitate comercială, luptă între industriaşi sau comercianţi pentru acapararea pieţei, a clientelei, pentru obţinerea celor mai mari profituri. Legea concu CONCURS — 516 CONDENSATOR renţei şi a anarhiei producţiei şi-a încetat acţiunea, pentru prima oară, în economia Uniunii Sovietice. SCÎNTEIA, 3 952, nr. 2538. Nu e'o întîmpiare că teoria lui Darwin a apărut în ţara cea mai individualistă şi în societatea cea mai industrială, unde deci concurenţa era mai pronunţată. IBRĂILEANU, S. 235. 2. întrecere, rivalitate într-un cîmp de activitate; luptă pentru întîietate. <$* Expr. A face concurenţii ■cuiva = a căuta să întreacă pe cineva ţintind spre acelaşi scop, rivalizînd cu el, luîndu-se cu el la întrecere. Loc. adv. Puia, Iii concurenţa sumei (Ic... — pînă la suma de... Directorul adjunct are dreptul să semneze pînă la concurenţa sumei de 30000 lei^ CONCÜRS, concursuri, s. n. 1. întrecere, competiţie'în sporturile individuale, organizată pentru a evidenţia pe cei mai buni dintre participanţi. Concurs de notaţie+ Examen pentru dobîndirea unui post, a unei burse etc., ]a care se prezintă mai mulţi candidaţi. A reuşit primul la concurs, a Profesorii şefi de catedră şi profesorii sînt aleşi prin concurs dintre persoanele care posedă titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe sau gradul de profesor în învăţămintul. superior. COL. HOT. DISP. 1189. 2. Ajutor, sprijin, contribuţie, colaboraré. Industria, ■noastră se dezvoltă cu concursul tehnicii sovietice.tzn Generalul Bem... a voit să-şi asigure neutralitatea sau chiar concursul ■armatei otomane. GHICA, A. 625. Expr. A da Condică de prezenţă — registru în care salariaţii semnează la sosire şi la plecare pentru a dovedi prezenţa la locul de muncă. Condică de sugestii şi reclamaţii = registru care se găseşte într-un magazin, într-o întreprindere, instituţie etc. şi în care cumpărătorii, solicitatorii etc. fac diverse sugestii sau reclamaţii în legătură cu activitatea dusă în locul de muncă rcspectiv. <ţ> Expr. A trece In (sau în) condică (pe cineva) — a ţine minte (pe cineva) în scopul de a se răzbuna. 2. (învechit şi arhaizant) Colecţie de legi, decrete, ordonanţe, datini privitoare la o anumită materie; cod. Condica civilă. Condica penală. Obşteasca hotărîre statornicindu-se astfel, diecii logofeţiei o scriseră cit pene de gîscă in condica cea mare. SADOVEANU, Z. C. 166. Ţările se dotează cu condici de legi. BĂLCESCU, O. II 22. CONDICÎŢA, condicuţe, s. f. Diminutiv al lui condică. -4- (în trecut) Carnet destinat personalului casnic, în care se nota identitatea purtătorului, locurile unde a fost angajat etc. CONDIMENT, condimente, ' s. n. Substanţă adăugată la o mîncare pentru a-i da gust. Am fost tăvălit ca o cheftea de carne de vită bătrînă prin sare, piper şi alte condimente. CARAGIALE, O. VII 286. CONDIMENTĂ, condimentez, vb. I. Tranz. A drege mîncarea cu condimente, a da gust bucatelor prin adăugare de condimente. CONDTMENTĂR, -Ă, condimentari, -e, adj. Folosit ca condiment. Mărarul, leuşteanul, tarhonul, cimbrul sînt legume condimentare. CONDIŢIE. condiţii, s. f. 1. Fapt, împrejurare care permite sau facilitează apariţia unui fenomen. Marele ajutor al Uniunii Sovietice, condiţie esenţială pentru construirea socialismului— ajutor ideologic, politic, economic şi tehnic — întăreşte poziţia noastră faţă ele planurile imperialiste de jaf şi înrobire şi ne asigură o bază trainică de dezvoltare socialistă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUY. 259. Succesele obţinute pe tărîmul industrializării au creat condiţii pentru a'face paşi înainte pe drumul transformării socialiste a agriculturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. Cea dinţii condiţie <7 dezvoltării morale a unui stat, « existenţei lui politice, e libertatea poporului şi egalitatea de drepturi. BĂLCESCU, O. I 324. 2. (De obicei la pl., urmat de determinări explicative) împrejurare în care se petrece un fenomen. Condiţii de viaţă. Condiţii de muncă. Condiţii obiective, o Conferinţa naţională [din 1945] a Partidului Comunist Rornin se ţine în condiţiile terminării victorioase a celui de al doilea război mondial. GIIEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 5. Inactualele condiţii internaţionale, interesele cele. mai arzătoare ale popoarelor sînt legate de problema apărării păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 362, 1/1. Te interesează condiţiile atmosferice? SEBASTIAN, T. 33. 3. Clauză a unei înţelegeri, a unei convenţii. Vrăjblle şi prigonirile între boieri şi domni deteră prilej turcilor.. . a-şi lua dreptul de stăpîni, călcînd condiţiile tratatului de protecţie. NEGRUZZI, S. I 274. Loc. c o n j. Cil condiţia (ca sil)... = numai în cazul că..., cu obligaţia (ca să)... N. Golescu, Ion Ionescu şi artistul Rozental, ce muri mai tirziu în Închisoare pentru patria sa, ceruseră voie să plece la Constantinopol, şi voia li se dase cu condiţia să-i ducă o escortă pînă la hotar. BOL1NTI- NEANU, o. 264. Expr. A se ţine de condiţie = a-şi respecta, a-şi îndeplini obligaţiile luate. 4. (Jur.) Întîmplare viitoare şi nesigură de a cărci îndeplinire atîrnă existenţa unei obligaţiuni (naşterea sau desfiinţarea ei). + Situaţia juridică a unei persoane. în unele ţări, femeia căsătorită cu -un străin urmează condiţia soţului său. 5. Situaţie socială a cuiva. Oamenii căutau să scape de condiţia lor şi făceau oricum încercări să-şi mai uşureze sărăcia. PAS, Z. I 169. (învechit, în concepţia societăţii burghezo-moşicreşti) Om (femeie, fată, băiat) de condiţie— om (femeie, fată, băiat) care aparţine unei familii « bune <>, sus-pus, cu avere. — Pronunţat: -ţi-e. —Variantă: condiţiunc s. f. CONDIŢIONA, condiţionez, vb. I. Tranz: 1. A fi condiţia esenţială de care depinde ceva, a fi cauza unu» lucru, a provoca ceva. Frica lui Conu Leonida condiţio- nează «hazul* părţii din urmă n comediei. IBRĂILEANU,, S. 77. 2. A limita valabilitatea unui act printr-o condiţie, a> face să depindă excutarea lui de o condiţie, a-1 supune uneia sau mai multor condiţii. -+■ A admite cu anumite- condiţii, sub rezerva împlinirii unei anumite obligaţii. Condiţionez satisfacerea cererii tale de îndeplinirea făgăduielilor pe care-mi le-ai făcut. , — Pronunţat: -ţi-o-, CONDIŢIONAL, -Ă, condiţionali, -c, adj. Care este supus unei (sau mai multor) condiţii; care cuprinde o condiţie. Slujba pe care mi-au dat-o era condiţională. GALACTION, O. I 27. <> (Psih.) Excitant condiţional ■ excitant care, sincronizat în mai multe repetiţii cu un reflex înnăscut, sfîrşeşte prin a produce singur un efect (motor, secretor etc.) identic cu al acestui reflex (determi- nînd astfel formarea unui reflex condiţionat). (Gram.) Propoziţie condiţională = propoziţie subordonată arătînd o acţiune de îndeplinirea căreia depinde realizarea acţiunii din propoziţia regentă. Mod condiţional = mod care exprimă acţiunea ca dorită sau eventuală. — Pronunţat: -ţi-o-, CONDIŢIONARE, condiţionări, s. f. Acţiunea de a condiţiona. 1. Stabilire a unui raport de dependenţă. 2. Operaţie prin care se aduce un material, un produs etc. într-o stare de umiditate dorită sau prin care se constată conţinutul lui de umiditate. Condiţionarea fructelor şi legumelor. <$> Condiţionarea aerului — crearea CONDIŢIONAT — 518 — CONDUR unor anumite condiţii de umiditate, temperatură şi puritate a aerului dintr-o încăpere, cu ajutorul unor instalaţii tehnice speciale. Condiţionarea aerului din încăperi, uzine şi mine... CONTEMPORANUL, S. II, 1949,nr. 361, 6/1. — Pronunţat: -ţi-o-. CONDIŢIONAT, -Ă, condiţionaţi, -te, adj. (în expr.) Aer condiţionat — aer care se menţine în unele clădiri moderne, prin instalaţii speciale, în condiţii optime de temperatură, umiditate şi puritate. (Psih.) Reflex condiţionat = răspuns bazat pe legătura nervoasă temporară formată în scoarţa cerebrală între două focare de excitaţie care coincid în timp; constituie mecanismul fiziologic universal care stă Ia baza activităţii nervoase superioare Ia om şi la animale şi care asigură adaptarea precisă a organismului la mediul exterior. CONDIŢlUNE s. f. v. condiţie. ' CONDOLEANŢE s. f. pl. Cuvinte care exprimă .participarea la duterea unei persoane lovite de o nenorocire. — Pronunţat: -le-an-. CONDOMÎNIU s. n. Exercitarea în comun de ■ către două sau mai multe ţări a puterii de stat 3supra aceluiaşi teritoriu. CONDOR, condori, s. m. Pasăre mare de pradă care trăieşte în munţii Americii de sud. Eu simt pe umeri aripi de condor. BENIUC, V. 134. CONDOTIER, condotieri, s. m. (învechit) Căpetenie care lua în soldă mercenari şi-i ducea în serviciul unui principe sau al unei republici italiene. . — Pronunţat: -ti-er. CONDUCĂTOR1, -OARE, conducători, -oare, adj. 1. Care conduce, de conducere. Idee conducătoare — idee principală, predominantă, de bază, (F i g.) Fir conducător= idee călăuzitoare într-o discuţie sau într-o argumentare. 2. (Despre corpuri, substanţe) Care are însuşirea de a transmite, de a conduce căldura sau electricitatea. Metalele sînt bune conducătoare de căldură, şi electricitate. CONDUCĂTOR2, -OĂRE, conducători, -oare, s. m. şi f. Persoană sau' organ care conduce, care e în frunte; şef politic şi ideologic al unui partid, al unei mişcări publice; persoană care conduce o instituţie, o întreprindere etc. Partidul este conducătorul politic al clasei muncitoare şi al întregului popor muncitor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. Fiecare comunist trebuie să fie un conducător al maselor ţărănimii muncitoare pe drumul trasat de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 79. CONDtJCE, conduc, vb. III. 1. Tranz,' A îndruma un grup constituit de oameni, o instituţie, un sector al treburilor publice, o activitate, avînd întreaga răspundere din domeniul respectiv. Răscoala ţărănească [a lui Horia] nu a reuşit, pentru că nu exista pe atunci o clasă socială care s-o conducă. IST. R.P.R. 279. ■+ F i g. A dirija (o discuţie), a supraveghea (desfăşurarea unei dezbateri). Responsabilul grupei sindicale a condus discuţiile în şedinţă. 2. Refl; (Cu determinări introduse prin prep. « după o) A se orienta, a se purta, a se comporta. în lupta pentru construirea socialismului, partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările de democraţie populară se conduc după geniala învăţătură leninist-stalinistă despre industrializarea socialistă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2372. 8. Tranz." A însoţi pe cineva (arătîndu-i drumul). La plecare tn-a condus pînă la poartă. IBRĂILEANU, A. 93. Portarul... îl conduse dinaintea stareţului. NEGRUZZI, S. I 219. 4. Tranz. (Cu privire la vehicule, în special la automobile sau tractoare) A dirija mersul, mişcarea. (A b s o 1.) A început să înveţe a conduce? C. PETRESCU, C. V. 230. — Forme gramaticale: perf. s. condusei, part.condus. CONDUCERE, conduceri, s. f. 1. Acţiunea de a conduce; activitatea conducătorului, a celui care stă în frunte, care conduce ceva. Organ de conducere. Colectiv de conducere. n=> Sub conducerea partidului, cu neîntreruptul ajutor al Uniunii Sovietice, Romînia a parcurs în cîţiva ani un drum mare, bogat în prefaceri revoluţionare. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 12. Femeile muncitoare trebuie ridicate cu îndrăzneală in conducerile organizaţiilor sindicale. REZ. HOT. I 64. Condiţia esenţială a succesului muncii de agitaţie este conducerea zilnică şi concretă a acestei munci de către organizaţia de partid. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 68. Un comandant suprem, un amiral, lua la miezul nopţii conducerea operaţiilor. BOGZA, A. î. 313. <$■ Conducere unică=principiu potrivit căruia conducerea este alcătuită dintr-o singură persoană sau dintr-un singur organ (instituţie, întreprindere, organizaţie etc.) reprezentînd interesele tuturor celorlalte persoane sau organe conduse. Conducere colectivă = principiu suprem de conducere în partidul marxist- leninist, constînd în atragerea maselor în nlunca de conducere, prin elaborarea şi discutarea în colectiv a hotă- rîrilor, prin dezvoltarea spiritului de răspundere personală şi prin crearea condiţiilor favorabile desfăşurării criticii de jos. Principiul conducerii colective este principiul suprem de conducere în partidul marxist-leninist. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. ... 2. (Concretizat) Forţa conducătoare constituită din persoanele care dirijează un partid, o întreprindere etc.; colectivul care conduce, conducătorii. CONDUCTĂ, conducte, s. f. 1. Ţeavă, sistem de ţevi sau instalaţie pentru distribuirea fluidelor (a apei, a petrolului, a gazelor naturale etc.) dintr-un rezervor central la locul de consum. Conductă de apă. Conductă de petrol. Conductă de gaz. 2. Fir metalic sau cablu care serveşte la transmiterea energiei electrice pentru luminat, pentru punerea în mişcare a maşinilor, pentru comunicaţii etc. Conductă electrică. CONDUCTÎBIL, -Ă, conductibili, -e, adj. (Rar) Care poate transmite. CONDUCTDÎILITATE S. f. Proprietate a corpurilor de a transmite căldura, electricitatea, vibraţiile sonore etc. Conductibilitate termică. Conductibilitaie sonoră. Conductibilitate electrică. CONDUCTOR1, conductori, s. m. 1. Funcţionar Ia calea ferată care controlează biletele călătorilor şi supraveghează ordinea în vagoane, fiind uneori şi responsabil al garniturii respective. Conductorul, oamenii de la vagonul de poştă, mecanicul scoteau capul şi întrebau ce se petrece. DUMITRIU, B. F. 109. Conductorul începe să strîngă biletele pentru Brăila. SP. POPESCU, M. G. 36. + (Rar) Cel care conduce un vehicul pentru transporturi în comun (tramvai, autobus etc.); vatman, şofer. 2. Supraveghetor şi diriguitor al unei echipe de lucrători într-o fabrică, într-o uzină, la o lucrare publică etc. CONDUCTOR2, conductoare, s. n. (Adesea determinat prin «electric ») Corp prin care se poate trece un curent electric; piesă dintr-o instalaţie electrică, care serveşte la conducerea curentului. CONDUITĂ, conduite, s. f. Purtate, fel de a se purta, atitudine în societate, deprinderi morale. Elevul are o bună conduită în şcoală, a Maro, probabil, regreta conduita avută faţă de Salomia. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 191. Linie de conduită = normă de purtare. CONDUR, conduri, s. m. 1. ■■ (învechit şi arhaizant) Pantof cu toc înalt împodobit adesea cu broderii şi purtat altădată de femei. Să văd piciorul acela intr-un condur de atlaz. SADOVEANU, P. S. 238. Şi, nici una, nici două... CONECTA — 519 — CONFERINŢĂ îi sărută condurul. DELAVRANCEA, S. 101. O păreche de conduri cusuţi numai cu fir. ISPIRESCU, L. 24. <$• F i g. Toamna cu-a ei albă frunte Şi cu galbenii-i conduri A lăsat argint pe munte Şi rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, S. A. 22. 2. Compus: condurul-doamnei = plantă ornamentală de grădină, agăţătoare, cu flori mari, galbene-roşcate şi terminate cu un pinten drept (Tropaeolum majtts) ; călţunaş, sultanele. în poiană mai vin încă elegante floricele, Unele-n condurii-doamnei şi-n rochiţi de rîndunele. ALEC- SÂNDR1, P. A. 125. CONECTÂ, conectez, vb. I. T r a n z. (Rar, de obicei cu privire la două sau mai multe conducte electrice) A uni, a lega, a conexa. A conecta mai multe posturi tele- jonice pe acelaşi fir. CONECTĂRE, conectări, s. f. Acţiune'a de a c o n e c t a; unire, legare, conexare a două sau mai multe conducte .electrice. CONECTOR, -0ĂRE, conectori, -oare, adj. Care conectează, care uneşte, care leagă. Neuron conector. •+• (Substantivat, n.) Aparat sau mecanism care conectează, care stabileşte o legătură. Conector electric. Conector telefonic. CONEX, -ă, conexi, -e, adj. Care se găseşte în J legătură cu ceva, care însoţeşte ceva, care merge împreună cu ceva. Chestiuni conexe. CONEXĂ, conexez, vb. I. Tranz. (Cu privire la două sau mai multe lucruri sau chestiuni de aceeaşi natură) A lega împreună, a reuni, a alătura. Tribunalul a conexat cele două dosare. , CONEXĂRE, conexări, s. f. Acţiunea de a conexa; .legare, puneţe împreună, grupare Ia un loc. CONEXITATE, conexităţi, s. f. (Rar) Conexiune. I Conexitate de infracţiuni, czi Atentatul în contra lui vodă- Bibescu nu avea nici o conexitate cu partidul revoluţionar. GHICA, S. 717. CONEXIUNE, conexiuni, s. f. Legătură între două sau mai multe obiecte sau fenomene; raport, relaţie. Materialismul premarxist nu privea fenomenele naturii in dezvoltarea lor şi în conexiunea lor universală, concepea mişcarea în mod mecanic, ca o simplă creştere cantitativă, ca o repetare a trecutului, nu înţelegea dezvoltarea istorică a iumii materiale. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 15/1. — Pronunţaţi -xi-u-. CONFECŢIE, confecţii, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte fabricat în serie. Magazin de confecţii. ■ 2. Confecţionare. Preţul confecţiei unui costum. — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: confcctiuuo s. f. CONFECŢIONA, confecţionez, vb. I. Tranz. A produce, a face, a lucra, a fabrica. Croitoriil confecţionează un costum. — Pronunţat: -ţi-o-. CONFECŢIONARE, confecţionări, s. f. Acţiunea de a confecţiona; lucrare, întocmire, alcătuire, fabricare. Ce talent avea el pentru confecţionarea arcelor de nuiele cu săgeţi de şindrilă! GHICA, S. 71. — Pronunţat: -ţi-o-. CONFECŢIÎJNE s. f. v. confccţie. CONFEDERATIV, -Ă, confederativi, -e, adj. .Care aparţine unei confederaţii; care are caracterul unei confederaţii. Uniune confederativă de state. CONFEDERAŢIE, confederaţii, s. f. 1. Unire a mai multor state sau unităţi teritoriale, autonome din punct de vedere administrativ, însă fără independenţă politică; într-un singur stat. Confederaţia ateniană. Confederaţia elvetică. 2. Reunire a unor organizaţii. Confederaţia Generală a Muncii — nume dat pînă în februarie 19S3 organizaţiei de masă formată din totalitatea uniunilor sindicale din ţara noastră. — Pronunţat: -ţi-e. CONFERENŢĂ s. f. v. conferinţă. CONFERENŢIA, conferenţiez, vb. I. Intranz. A ţine o conferinţă, a vorbi în public despre un subiect. — Pronunţat: -ţi-a. CONFERENŢIAR, -Ă, conferenţiari, -e, s. m. şi f. 1. Persoană care ţine o conferinţă (sau care se îndeletniceşte cu ţinerea de conferinţe). Toţi priveau posomoriţi, numai conferenţiarul vorbea senin. C. PETRESCU, î. II 116. 2. Titlu dat unei persoane care predă în învăţămîntul superior, fiind superior în grad lectorului şi inferior profesorului, dar avînd ca şi profesorul dreptul de a ţine cursuri şi examene. Conferenţiar la Institutul politehnic. a Gradul de conferenţiar se acordă persoanelor care au titlul de candidat in ştiinţe şi funcţionează ca asistent sau lector in instituţiile de învăţămînt superior sub conducerea unui profesor. B. O. 1953, 2. — Pronunţat: -ţi-ar. CONFERI, confdr, vb. IV. 1. T r a n z. A acorda, 3 da, a atribui (un titlu, un grad, o distincţie, o calitate). [Prezidiul Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romînej conferă decoraţiile, medaliile şi titlurile onorifice ale Republicii Populare Romine. CONST. R.P.R. 22. (Glumeţ) Ce s-a întîmplat, prinţule ? nu cumva vinul iţi conferă o severitate hursuză? SADOVEANU, Z. C. 62. <$> Refl. pas. Se conferă « Ordinul Muncii » şi « Medalia Muncii * următorilor muncitori, tehnicieni şi ingineri, pentru muncă excepţională şi succesele obţinute în producţia de tractoare... B. O. 1953, 1. 2. Intranz. A discuta împreună cu cineva o chestiune, a se întreţine. Membrii delegaţiilor au conferit in vederea încheierii unui tratat comercial. CONFERÎNŢĂ, conferinţe, s. f. 1. Expunere publică asupra unei teme ştiinţifice, literare, politice etc. A ţine o conferinţă. A asculta o conferinţă, a Cînd, anul acesta, am anunţat o conferinţă despre frumos... s-a crezut că publicul nostru va rămîne nepăsător la asemenea chestiuni. MACEDONSICI, O. IV 140. 2. Adunare a reprezentanţilor unor state, ai unor organizaţii etc. pentru a lua hotărîri cu privire la anumite probleme. Conferinţă de pace. Conferinţă feroviară internaţională. c=j în perioada pregătirii ultimei conferinţe unionale a tinerilor scriitori, s-au ţinui. .. semmarii, in care — după un referat despre o problemă generală de creaţie — s-au discutat operele tinerilor participanţi. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 318, 3/3. + For superior al unui partid comunist sau muncitoresc, care se poate reuni atunci cînd nu e posibil să fie convocat congresul şi care reuneşte^ un număr mai mic de delegaţi decît congresul. Conferinţa Naţională [din 1945] a Partidului Comunist Romîn se ţine în condiţiile terminării victorioase a celui de al doilea război mondial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 5. 3. Consfătuire; convorbire, şedinţă intimă. Conferinţele cercurilor ştiinţifice studenţeşti trebuie să fie adevărate sesiuni ştiinţifice, în care profesorii ¡i studenţii să discute împreună, pe larg, la un nivel superior, probleme de ştiinţă şi tehnică. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 348, 1/6. în tinda căminului cultural se adunau neîncetat delegaţii la conferinţa pe plasă. DUMITRIU, N. 281. L am găsit în conferinţă cu ambasadorul englez. GHICA, S. 373. Conferinţă de presă = consfătuire, discuţie între reprezentanţii presei şi reprezentanţi ai conducerii unui stat, unui partid, unei organizaţii etc cu prilejul căreia aceştia I din urmă fac celor dintîi o serie- de declaraţii cu caracter CONFERIRE — 520 — CONFISCA. oficial. (Ieşit din uz) Conferinţă (a profesorilor) = organ de sancţiune şi control format din consiliul profesorilor în şcolile secundare din trecut. Ce dezordine! Ce scandal! Cind eu strig in conferinţă că se duce şcoala de ripă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. — Variantă: (învechit) coniprcilţii (CARAGTALE, O. II 325) s. f. CONFERÎRE, conferiţi, s. f. Faptul de a c o n f e r i(l); acordare, atribuire. Conferirea " Ordinului Muncii» şi a t Medaliei Muncii» unor proiectanţi care s-au evidenţiat cu ocazia executării proiectelor lucrărilor pentru cel de al U'-lca Festival mondial al tineretului şi studenţilor pentru pace şi prietenie. B. O. 1953, 1. CONFESA, confesez, vb. I. Refl. (Franţuzism rar) A mărturisi ceva intim, a se destăinui. Oricînd, naiv şi confidenţial, el se confesează. GHEREA, ST. CR. II 158. CONFfiSIE s. f. v. confcsiune. CONFESIONAL, -A, confesionali, -e, adj. Care e în legătură cu confesiunile religioase. — Pronunţat: -si-o-, CONFESIl?NE, confesiuni, s. f» 1. Mărturisire a unor fapte, a unor gînduri sau sentimente intime. Foiletonul.. . cuprinde un soi de confesiune făcută sub formă de « scrisoare către redacţie o. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 4/7. Trebuie să-ţi fac aci confesiunea că şarpele ambiţiunii m-a muşcat de inimă. ALECSANDRI, T. 1734. -f- (în practica religiei creştine) Spovedanie făcută unui preot. Calitatea mea, domnule Ruset, se pare că-mi dă dreptul s-ascult confesiuni. SADOVEANU, Z. C. 73. 2. Scriere literară care conţine mărturisirea unor gînduri şi sentimente legate de viaţa intimă, personală a autorului. Confesiunile lui J- J- Rousseau. 3. Religie, credinţă religioasă, cult. Printre creştini, unii sint de confesiune ortodoxă, alţii de confesiune protestantă sau catolică. — Pronunţat: -si-u-,— Variantă: (învechit) confisie s. f. CONFESOR, confesori, s. m. (în biserica creştină) Duhovnic, preot care primeşte o confesiune (1). CONFÎTF s. f. pl. V. conicii. CONFÎTI s. f. pl. Bucăţelc rotunde de hîrtie, de diferite culori, pe care participanţii la baluri şi petreceri şi le aruncă unii altora. O copleşiră... sub o avalanşă de complimente, căzînd asuprăi-i din trei părţi ca treipumni de multicolore confeti. C. PETRESCU, C. V. 182. în ploaie de confeti saltă Părechile dănţuitoare. TOPÎRCEANU, B. 66. — ScriVşi: confetti. — Varianta: coilî^tc (SCÎNTEIA, 1953, nr. 2739) s. f. pl. CONFÎTTI s. f. pi. v. confort. CONFIDÎNT, -Ă, confidenţi* -te, s. m. şi f. Persoana căreia cineva îi încredinţează gîndurile intime, tainele. Eram prieteni nedespărţiţi, şi mai eram şi confidentul lui. C. PE- TRESCU, S. 109. Roşu numai rămase singur pînă la amiazi, deşi grozav ar fi dorit să spuie lui Titu, confidentul său de toate zilele, citeva amănunte extraordinare pe care numai el le cunoştea. REBREANU, R. II 26. •+■ (în teatru) Personaj sccundar căruia eroul principal îi face confidenţe. îi destăinuieşte gîndurile şi planurile sale. CONFIDENŢĂ, confidenţe, s. f. încredinţare a unei taine, destăinuire a unui gînd intim. Şi confidenţele, tu ştii. Le-am dat pe faţă, tale-quale. Intr-un. volum de Parodii Originale. TOPÎRCEANU, M. 5. <> E x p r. A facc conlideuţc (cuiva) = a destăinui ceva, a încredinţa un gînd intim, o taină. CONFIDENŢIAL, -Ă, confidenţiali, -e, adj. Care se comunică în taină; secret. Ordin confidenţial. c=i Klapka a comunicat domnitorului nostru in mod confidenţial asigurările ce avea Kossuth de la principele Napoleon. GHICA, A. 618. «$> (Adverbial) L-a rugat confidenţial şi stăruitor- să-i îngăduie o aminare de o lună, pentru plată. REBREANU. R. I 46. Generalul.., răspunde verbal şi confidenţial- GHICA, A. 34. . ■—Pronunţat: -ţi-al. CONFlfiNŢA s. f. (Franţuzism învechit) încredere în cineva. Te adresezi. . . la oamenii în care ai confienţă. GHICA, S. 586. Să mă onoreze cu confienţă sa. ALECSANDRI, T. 1300. — Pronunţat: -fi-en-. CONFIGURA, pers. 3 configurează, vb. I. Refl. i m p e r s. A lua o formă, a se întocmi într-un anumit fel. CONFIGURAŢIE, configuraţii, s. f. Formă exterioară a unui lucru; înfăţişare. Configuraţia unui teren. + Totalitatea reiaţilor dintre părţile unui sistem sau, dintre mai multe sisteme din aceeaşi categorie. Configuraţia planetară. szz» Care au fost urmările războiului asupra con- figuraţiei lumii capitaliste? Lanţul imperialist s-a rupt în punctul său cel mai slab şi a luat fiijtţă, pe a şasea parte a globului, primul stat socialist. CONTEMPORANUL, S. II > '1949, nr. 160, 11/2. — Pronunţat: -ţi-e. CONFINĂT, -A, confinaţi, -te, adj. (Franţuzism rar; despre aer, atmosfera unei încăperi, a unui spaţiu limitat) închis, neîmprospătat; irespirabil. Credem că e şt timpul de a mai ieşi din aerul confinat şi greoi al oraşului. HOGAŞ,' DR. II 172. CONFIRMĂ, confirm, vb. I. Tranz. *1. A recunoaşte justeţea unei afirmaţii făcute mai înairife; a atesta, a mărturisi autenticitatea, exactitatea unui lucru; a întări (o ipoteză, o afirmaţie etc.). Puternicul răsunet produs în lumea întreagă de Festivalul [din 1953] de la Bucureşti confirmă o dată mai mult că acesta a constituit o măreaţă sărbătoare a păcii şi prieteniei tineretului din întreaga lume, că el a înregistrat un succes imens. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2757. •+■ (în sistemul juridic burghez în opoziţie cu reforma sau casa) A întări o hotărîre, o sentinţă a unei instanţe inferioare. Curtea supremă a confirmat hotărîrea tribunalului. 2. A întări, a definitiva pe cineva într-o situaţie* — Prez. ind. şi: (învechit) confirmes (BALCESCU, O. II10). CONFJKMĂRE, confirmări, s. f. Acţiunea deacon- firma şi rezultatul ei. Î. Întărire, adeverire. Evenimentele internaţionale ne aduc în fiecare zi noi confirmări ale ascuţirii contradicţiilor între ţările capitaliste. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 21. + întărire de către o autoritate superioară a unei dispoziţii date de o autoritate inferioară. Constituţia prevede cu numirile şi confirmătrile în funcţiunile publice se fac de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale. + (Jur.) Declaraţie prin cars o persoană, îndreptăţită să ceară anularea unui act, îl recunoaşte valabil. + (Jur.) întărire a unui mandat de arestare de către organul competent. 2. întărire, definitivare a situaţiei unei persoane. După confirmarea primirii sale, membrul de partid primeşte cartea de membru. STATUT. P.M.R. 16. CONFISCĂ, confîsc, vb. I. T r a n z. A lua bunul cuiva, fără despăgubire, pe temeiul unei hotărîri judecătoreşti sau în urma dispoziţiei unei autorităţi. + A lua cu forţa, pe cale revoluţionară, bunurile' din mîna exploatatorilor. [Muncitorii şi ţăranii chinezi] confiscau pămîn- turile moşierilor care au exploatat sîngeros, timp de secole, ţărănimea muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 165, 4/3. CONFISCARE — 521 — C ONFRUNTARE CONFISCARE, confiscări, s. f. Acţiunea .de a confisca; luare a bunurilor cuiva, fără despăgubire, pe temeiul unei hotărîri judecătoreşti sau în urma dispoziţiei unei autorităţi. Bunuri supuse confiscării. + Luare cu forţa, pe cale revoluţionară, a bunurilor din mîna exploatatorilor. CONFLAGRANT, -Ă, conflagranţi, -te, adj. (Despre state) Care participă la o conflagraţie. CONFLAGRAŢIE, conflagraţii, s. f. Război extins la mai multe state. Imperialiştii împing spre o nouă conflagraţie mondială. ■—Pronunţat: -fi-e. — Variantă: (învechit) conflagrn- ţltillC (HASDEU, I. V. 129) s. f. CONFLAGRAŢIÎNE S. f. v. conflagraţie. CONFLICT, conflicte, s. n. 1. Ciocnire, dezacord; antagonism. Ţările capitaliste sint zdruncinate de adinei conflicte sociale. LUPTA DE CLASĂ, 1950, nr. 4, 37. Divergenţele dintre viembrii locotenenţei au dus la un conflict intre ei. IST. R.P.R. 360. Şi conflictul din vagonul restaurant! c. PETRESCU, î. I 9. <0- Expr. A intra în conflict (cn cineva) = a se certa (cu cineva). + (Determinat uneori prin «armat») Război. 2. (într-o operă epică sau dramatică) Acţiune, desfăşurare a evenimentelor prin ciocnirea intereselor şi pasiunilor care însufleţesc personajele principale. Conflictul piesei este original. CONFLUENT, -Ă, confluenţi, -te, adj. (Despre două sau mai multe cursuri de apă) Care se împreună formînd un rîu mai mare. <£■ F i g. Pe cele trei străzi confluente, două-trei sute de oameni erau strinşi din toate părţile. CAMIL PETRESCU, P. V. 23. CONFLUENŢĂ, confluenţe, s. f. Locul de întîl- nire a două cursuri de apă. Confluenţa Oltului cu Dunărea. F i g. Cele dinţii pasări sălbatice, călătorind spre sud, se invîrteau sus, intr-o confluenţă a v'inturilor. CAMILAR, TEM. 337. CONFORM, -A, conformi, -e, adj. 1. (Mai ales despre copii) Care are acelaşi cuprins ou..., identic. Copie conformă cu originalul. 2. Care este corespunzător, potrivit. Vom arăta care ortografie ni' se pare mai conformă cu limba noastră. NEGRUZZI, S. I 341. + (Adverbial) In conformitate cu..., după. Vă invit dar... ca de urgenţă să saţis- faceţi, conform legii, justele reclamaţiuni ale doamnei directoare. CARAGIALE, M. 119. [Sarcina comisiei de revizuire] va fi de a grupa, printr-o asiduă lucrare, toate acele varii elemente, conform planului pe care ea şi l-a adoptat. ODOBESCU, S. II 403. CONFORMA, conformez, vb. I. Refl. 1. A se pune de acord cu . . ., a se potrivi, a se adapta la.. . Adela se conformase inconştient momentului. IBRĂILEANU, A. 156. 2. A se supune (unui ordin, unei legi etc.). S-a conformat ordinului şi a plecat. CONFORMARE, conformări, s. f. Acţiunea de a s c conforma. 1. Punere de acord (cu o situaţie). 2. Supunere (la o dispoziţie, la o lege etc.). Vi se trimite {n copie ordinul ministerului spre conformare. CONFORMAT, -A, conformaţi, -te, adj. (Despre corp sau părţi ale corpului; de obicei precedat de o determinare calificativă: «bine », « rău », « prost » etc.) Alcătuit, format, făcut. CONFORMAŢIE, conformaţii, s. f. Structură fizică generală a corpului sau a părţilor lui; constituţie. Studiul conformaţiei organelor. — Pronunţat: -ţi-e. CONFORMISM s. n. Atitudine oportunistă, nesinceră şi formală care se caracterizează prin conformarea, împotriva convingerilor proprii, la ordinele sau îndrumările primite. CONFORMIST, -Ă, conformişti, -ste, s. m. şi f. Per- ' soană care manifestă o atitudine oportunistă prin conformare nesinceră la ordinele sau îndrumările primite. -$> (Adjectival) Versurile [lui Maiakovski] scormoneau impasibilitatea intelectualilor conformişti, împăcaţi cu ordinea ţaristă. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 184, 1 /4. CONFORMITATE S. f. Raportul dintre două lucruri conforme; potrivire, concordanţă. <> Pentru conformitate (cu originalul), formulă prin care se confirmă autenticitatea unui act. Loc. a d v. In conformitate cu... = conform cu..., potrivit cu... Au procedat în conformitate cu ordinul primit. CONFOIiT. conforturi, s. n. Totalitatea condiţiilor materiale care fac ca o locuinţă să fie igienică, plăcută şi comodă. Locuinţă cu confort modern, ezi Hotelul. .. elegant şi amenajat cu tot confortul, cu un personal plin de grijă pentru călători—te face să te simţi ca acasă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2744. Trăiesc în case nevoiaşe de ţară, fără confort şi fără lumină. C. PETRESCU, î. I 45. CONFORTABIL, -A, confortabili, -e, adj. Care oferă confort. In jurul uzinei se întinde un cartier muncitoresc modern, cu blocuri noi, confortabile. SCÎNTEIA, 1953, nr. . 2744. Veţi avea pregătit culcuş bun şi confortabil. CARAGIALE, O. VII 166. D-voastră, avind casa cea mai confortabilă din oraş, veţi fi invitată a-l primi. ALECSANDRI, T. I 275. <$■ (Adverbial) Merg liniştit, confortabil înfundat în perna moale. C. PETRESCU, î. I 133. CONFRĂTE, confraţi, s. m. Coleg- de profesie, tovarăş de meserie. Era singurul dintre confraţi pe care... îl stimam. C. PETRESCU, C. V. 302- Titu Herdeîea ştia că noutăţi numai jos, în culoare, ar putea auzi. Dar el venea rar la Cameră şi nu îndrăznea să coboare ca alţi confraţi specializaţi. REBREANU, R. II 34. + (învechit) Tovarăş do conspiraţie. Numai neunirea unora din confraţi fu pricina înttizierii [revoltei]. GHICA, A. 835. confrAţEsc, -eăscă, confrăţeşti, adj. (Neobişnuit) De confrate. N-au de împărţit nimic cu mine... iar veselia lor nu-i spurcată de nici un rînjet confrăţesc. C. PETRESCU, C. V. 306. CONFRERIE, confrerii, s. f. (Franţuzism) Asociaţie constituită în scopuri religioase sau caritabile; p. ext. grupare de oameni cu păreri comune. Figurile care au stîrjenit activitatea lui, adversarii săi ideologici sau personali, membrii altor confrerii spirituale. CONTEMPORANtJL, S. II, 1949, nr. 126, 6/1. Credeai cu îndărătnicie în lumina soarelui în sinceritate, într-o superioară confrerie a spiritului. BARANGA, V. A. 20. CONFRUNTĂ, confrunt, vb. I. T r a n z. A pune faţă în faţă două sau mai multe opere, acte, obiecte, fenomene etc. pentru a le verifica. A confrunta copia cu originalul. a Intră. .. confruntîndu-ţi ceasul pendulul din perete. C. PETRESCU, C. V. 89» Pentru a judeca de gradul civilizaţiunii unui popor, nu trebuie să 7ie bazăm pe propriile noastre idei moderne, ci să-l confruntăm, fără prevenţiune, cu toate celelalte popoare din aceeaşi epocă. HASDEU, I. V. 105. + (Jur.) A pune faţă în faţă două sau mai multe persoane spre a vedea dacă spusele lor concordă. CONFRUNTARE, confruntări, s. f. Acţiunea de a confrunta; punere faţă în faţă a două sau mai multe opere, acte, obiecte, fenomene etc. pentru verificare; comparare. Confruntarea plagiatului cu originalul. czî Din confruntarea unui material variat se naşte CONFUNDA — 522 — CONGRUENT o critică ce va avea mai adesea rezultate folositoare pentru noua traducţiune. ODOBESCU, S. II 365. + (Jur.) Punere faţă în faţă, interogare concomitentă a două sau mai multor persoane, în cursul unui proces, spre a se stabili dacă spusele lor concordă. Confruntarea martorilor. CONFUNDĂ, confund, vb. I. 1. T r a n z. A lua o persoană drept alta sau un lucru drept altul. V. î n- curca, amesteca. Confundam pe bietul dascăl cu un crai mincat de molii. EMINESCU, O. I 140. N-ai spus nimic... despre o altă pasăre, pe care mulţi la noi o confundă cu graurele. ODOBESCU, S. III 23. 2. R e f 1. A se contopi, a forma un singur tot. întunericul se infiltra nesimţit în casă. Lucrurile luau înfăţişări mai rotunde, îşi pierdeau contururile, se confundau. REBREANU, R. I 245. Oglindindu-se în undă, Stilpi ş-arcade se confundă. MACEDONSKI, O. I 154. Palatul alb se confundă cu nourul de argint. EMINESCU, N. 47. CONFtJZ, -Ă, confuzi, -e, adj. 1. Neclar, nelămurit, nedesluşit. încearcă să-şi adune gîndurile confuze. TOPIR- CEANU, M. 49. Toată viaţa mea trecută e confuză suvenire. MACEDONSKI, O. I 238. Strigăte confuze se amestecară, cu un huruit uscat, de şandrama care se dărîmă. VLAHUŢĂ, O. A. 280. (Adverbial) Răspunde confuz. 2. încurcat, tulburat, zăpăcit. îşi clatină capul c-un zîmbet confuz. LESNEA, I. 85. Candidă şi confuză, fata... asculta atentă. BART, E. 181. Am rămas nehotărît, confuz. GALACTION, O. I 59. CONFtJZIE, confuzii, s. f. Faptul de a confunda şi rezultatul lui; încurcătură; lipsă de orientare (în diverse probleme). Dintr-o confuzie ni s-a trimis nouă scrisoarea. — Pronunţat: -zi-e. CONGEDIU S. n. v. concediu. CONGELĂ, congelez, vb. I.. Tr a n z. (Cu privire la lichide) A face să treacă din stare lichidă în stare solidă; a îngheţa, a solidifica. + (Cu privire la alimente) A supune acţiunii frigului pentru a conserva. Carnea a fost congelată. CONGELARE s. f. Acţiunea de a c o n g e 1 a. Congelarea peştelui. CONGELAT, -A, congelaţi, -te, adj. (Despre alimente) Conservat prin îngheţare. Carne congelată.. Fructe congelate. + îngheţat. Sînt morţi, congelaţi, şi totuşi numai moartea şi gheaţa ii mai conservă. C. PETRESCU, î. II 186. CONGENITĂL, -Ă, congenitali, -e, adj. Din naştere, înnăscut. Defect congenital. CONGESTIE, congestii, s. f. Aflux anormal de sînge într-o parte a corpului. V. aprindere. Congestie pulmonară. Congestie cerebrală. — Pronunţat: -ti-e. CONGESTIONA, congestionez, vb. I. Refl. A avea un aflux anormal de sînge; a se aprinde la# faţă. I se congestionau nările. IBRĂILEANU, A. 56. — Pronunţat: -ti-o-. CONGESTIONĂRE s. f. Acţiunea de a se congestiona şi rezultatul ei. — Pronunţat: -ti-o-, CONGESTIONAT, -Ă, congestionaţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Aprins la faţă, căruia i s-a urcat sîngele Ia cap. Veronescu, congestionat, se năpusti asupra oratorului. VLAHUŢĂ, O. A. III 6. + (Despre părţi ale corpului) Care are un aflux anormal de sînge. Apoi se trînti pe pernele trăsurii, cu obrajii dogorind, cu urechile congestionate. DUMITRII', B. F. 35. Faţa. lui roşie, congestionată, brobonată de sudoare, exprima o mare nelinişte. VLAHUŢĂ, O. A. 474. 2. F i g. (Despre oraşe sau străzi) Aglomerat. CONGLĂSUÎ, conglăsuiesc, vb. IV. Intranz. (învechit) A fi de acord, a se potrivi cu..., a corespunde. CONGLĂSUÎRE, conglăsuiri, s. f. (învechit) Acţiunea de a conglăsui şi rezultatul ei; aprobare, învoire, acord unanim. Propunerea... se primeşte în conglăsuire. NEGRUZZI, S. I 74. CONGLOMERAT, conglomerate, s. n. 1. Rocă de agregaţie formată prin transport din sfârîmăturile rotunjite ale altor roci mai vechi şi cimentate cu argilă, var, silice etc. [Excursioniştii] ciocăneau conglomerate Şi pe sub albele portaluri ieşeau din peşteri dărimate. ANGHEL- IOSIF, C. M. I 120. 2. F i g. Adunătură, amestec, îmbinare nesistematică a unor elemente eterogene. Un conglomerat de cazane, de tuburi, de ţevi şi scări în spirală. BOGZA, A. î. 63. CONGLUTINA, conglutinez, vb. I. T r a n z. (Rar, cu privire la lichide) A face dens şi víseos; a coagula. Unele otrăvuri conglutinează sîngele. CONGLUTINARE s. f. Acţiunea de a c o n jg 1 u- t i n a şi rezultatul ei; coagulare. CONGREGAŢIE, congregaţii, s. f. (în organizarea monahală catolică) Totalitatea călugărilor şi călugăriţelor care aparţin aceluiaşi ordin religios. -— Pronunţat: -ţi-e. CONGRES, congrese, s. n. 1. Reuniune, naţională sau internaţională, de membri sau de delegaţi ai unui partid politic, ai unei organizaţii sindicale ori de masă sau de persoane care au aceeaşi profesie sau interese comune, pentru a discuta şi a lua hotărîri în probleme de ordin ideologic, organizatoric, profesional, ştiinţific etc. Congresul mondial al partizanilor păcii. Congresul al III-lea al tineretului şi studenţilor pentru pace şi prietenie, a Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romîn îşi exprimă convingerea că acest Congres al femeilor democrate din Republica Populară Romînă va constitui un puternic imbold pentru o şi mai mare dezvoltare a mişcării de masă a femeilor din oraşele şi satele patriei noastre, că acest congres va contribui la o şi mai largă atragere a femeilor în activitatea de dezvoltare economică şi culturală a ţării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. 2. Organul suprem de conducere al unui partid comunist sau muncitoresc. «Congresul este instanţa supremă a partidului» şi, prin urmare, calcă disciplina de partid şi statutul congresului tocmai acela care împiedică, indiferent prin ce mijloace, pe vreun delegat să se adreseze direct congresului in legătură cu orice chestiune din viaţa de partid, fără nici o excepţie. LENIN, O. A. I 291. însemnătatea istorică mondială a celui de al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice constă în aceea că, făcînd bilanţul victoriilor epocale repurtate de partid în răstimpul dintre Congresele al XVIII-lea şi al XIX-lea, a îmbogăţit partidele frăţeşti, pe oamenii muticii din întreaga lume, întreaga omenire progresistă, cu uriaşa experienţă a partidului comunist, lumintnd omenirii drumul progresului, al fericirii şi al buneistări. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 7. Congresul de la 8 mai 1921 a devenit primul congres al Partidului Comunist din Romînia. IST. R.P.R. 533. 3. Nume dat organului legislativ din S.U.A. CONGRESÍST, -Ă, congresişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care ia parte la un congres. CONGRUÉNT, -Ă, congruenţi, -te, adj. (Mai ales în e x p r.) Figuri congruente = figuri geometrice care pot fi făcute să coincidă una cu alta .printr-o deplasare. •CONGRUENŢĂ — 523 — CONL'OCUr CONGRUENŢĂ, congruenţe, s. f. Acord, concordanţă. (Mat.)- Relaţia dintre două numere întregi care au ■proprietatea de a da acelaşi rest la împărţirea cu un întreg. CONIĂC, coniacuri, s. n. Băutură alcoolică tare, -obţinută prin distilarea vinului. Scoase... o sticlă plată de coniac. C. PETRESCU, î. II 138. — Pronunţat: -niac. CONIC, -Ă, conici, -e, adj. Care are forma unui con. ..Figură conică. Rădăcina conică a morcovului. CONIFER, (1) coniferi, s. m., (2) conifere, s. n. 1. Arbore (ca bradul, molidul, pinul etc.) sau arbust (ca ienupărul) cu frunzele persistente, în formă de ace şi •cu fructele lemnoase conice. Coniferii rămin întotdeauna ■verzi. «0» (Adjectival) Arbore conifer. 2. (Numai la pl.) Familie din care fac parte aceşti arbori. Pădure de conifere. CONÎŢĂ'S. f.1 v. cuconiţă. CONIVENŢĂ s. f. (Rar, în 1 o.c. a d v.) De coni- TCnţu (ca.") = în complicitate, de acord (cu...), în înţelegere (cu...). CONJECTURĂ, conjecturi, s. f. Părere bazată pe probabilităţi sau pe presupuneri. V. supoziţie, ipoteză. Cind am fost eu in joc m-am pierdut sîntotdeauna in conjecturi. IBRĂILEANU, A. 94. CONJUDEŢEĂN, -Ă, conjudeţeni, -e, s. m. şi f. •(Ieşit din uz) Persoană care s-a născut sau care locuieşte în acelaşi judeţ cu alta, considerată în raport cu aceasta. A constatat. . . prosperitatea conjudeţenilor săi. I. 10- NESCU, M. 216. — Pronunţat: -ţean. CONJUGĂ, conjug, vb. I. 1. T r a n z. (Gram.) A modifica formele unui verb după persoană, număr, timp, mod şi diateză, într-o înşirare metodică. A conjuga un verb neregidat. ■+• Refl. (Despre verbe) A fi flexibil (după persoană, număr; timp etc.). Verbul «a avea » se conjugă la toate timpurile şi la toate modurile. 2. Refl. (Rar) A se uni, a se îmbina, a se împleti. Stive de porumb şi străvechi morminte se înşiră pe deasupra cîmpîei... şi se conjugă între ele. BOGZA, C. O. 390. CONJUGĂL, -Ă, conjugali, -e, adj. Referitor la cei căsătoriţi; de soţi. Luă apărarea soţului, din simţ de solidaritate conjugală. C. PETRESCU, î. II 142. Povesteşte. .. toată viaţa sa conjugală. GHEREA, ST. CR. II 332. CONJUGĂRE, conjugări, s. f. Acţiunea de a (s e) conjuga şi rezultatul ei. 1. (Gram.) Modificarea formelor unui verb după persoană, număr, timp, mod şi diateză, într-o înşirare metodică; flexiunea verbului. Conjugarea verbului «a fit este neregulată. ■+■ Categorie de verbe cu aceeaşi terminaţie la infinitiv, care se conjugă în mod asemănător. Conjugarea a IV-a. 2. (Biol.) Forma cea mai simplă de fecundaţie la infuzori, prin unirea temporară a doi indivizi, urmată de un schimb reciproc de substanţe nucleare. 3. (Rar) îmbinare, împletire. Securitatea Europei trebuie să se bazeze nu pe opunerea ţărilor Europei occidentale ţărilor Europei răsăritene, ci pe conjugarea eforturilor tuturor ţărilor europene.. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2832. CONJUGĂT, -Ă, conjugaţi, -te, adj. (Mai ales în e x p r.) Nervi conjugaţi = nervi care au aceeaşi funcţie. (Fiz.) Focare conjugate = focare aşezate în aşa fel, încît, dacă se pune o lumină într-unul din ele, razele' răsfrînte se unesc în > celălalt punct şi invers. (Aritm.) Regulă conjugată = reunirea ‘ a două sau mai multor reguli de trei simple. CONJTjNCT, -Ă, conjuncţi, -te, adj. (Mai ales în e x p r.) Forme conjuncte — formele prescurtate ale prezentului indicativ pers. 1 sg. (-s) şi 3 sg. şi pl. (-i, -s) al verbului «a fi » şi formele neaccentuate ale pronumelui personal la dativ şi acuzativ sg. şi pl. (-mi sau mi-, -ţi sau ţi-, -le sau le- etc.). CONJUNCTIV, -Ă, conjunctivi, -e, adj. 1. Care leagă, uneşte. Ţesut conjunctiv = ţesut protector din corpul omului şi' al animalelor care leagă celelalte ţesuturi între ele. Ţesutul conjunctiv... intră în structura aproape a tuturor organelor corpului. ANATOMIA 26. 2. (Gram., în e x p r.) Modul conjunctiv (şi substantivat, n.) = mod personal care exprimă o acţiune realizabilă sau ireală. Conjunctivul e un mod personal. 3. (învechit) Conjunct. Mîntuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş... pronumele conjunctive de dativ şi acuzativ. CREANGĂ, A. 84. CONJUNCTIVĂ, conjunctive, s. f. Membrană mucoasă care uneşte pleoapele cu globul ochilor. CONJUNCTIVITĂ, conjunctivite, s. f. Inflamaţie a conjunctive: ochiului. , CONJUNCTOR, conjunctoare, s. n. (în 'espr.j Conjunctor-disjunctor = aparat electric care închide şi întrerupe automat un circuit electric. CONJUNCTljRĂ, conjuncturi, s. f. Totalitatea condiţiilor şi a împrejurărilor care influenţează asupra unui fenomen sau unei situaţii; concurs de împrejurări. Partidele «istorice», sprijinite de reacţiunea internă şi de o conjunctură de moment favorizată de cercuri reacţionare din străinătate, tindeau, prin intermediul guvernului Ră- descu, să ajungă la restaurarea dictaturii burghezo-moşie- reşti [1945]. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 29. CONJtÎNCŢIE, conjuncţii, s. f. 1. Parte de vorbire care leagă două propoziţii într-o frază sau două cuvinte cu acelaşi rol sintactic într-o propoziţie. Conjuncţii copulative. Conjuncţii disjunctive. 2. Poziţie a doi aştri care la un moment dat au aceeaşi longitudine cerească. — Pronunţat: -ţi-e. CONJUNCŢI ONĂLĂ, conjuncţiOriale, adj. f. (Numai în e x p r.) Locuţiune conjuncţională = locuţiune care poate îndeplini aproape toate funcţiunile unei conjuncţii. «Cu toate căn, « de vreme ce», «după cum* sînt locuţiuni conjuncţionale. — Pronunţat: -ţi-o-, CONJURĂ, conjur, vb. I. 1. T r a n z. A ruga cu stăruinţă, a implora. Vă rog, vă conjur, plecaţi, de la fereastră. SEBASTIAN, T. 262. Conjur, nu scrie nimic nicăieri despre mine. CARAGIALE, O. Vil 385. în epistola ce scriam şefului răscutării din Transilvania îl conjuram să se împace cu ungurii. GHICA, A. 175. 2. I n t r a n z. (Rar) A conspira, a complota. CONJURĂT, -Ă, conjuraţi, -te, s. m. şi f. (Rar) Persoană care ia parte la o conjuraţie, conspirator. CONJURĂŢIE, conjuraţii, s. f. (Rar) Conspiraţie, complot. — Pronunţat: -ţi-e. CONLOCUI, conlocuiesc, vb. IV. I n t r a n z. (învechit) A locui împreună cu cineva. Cetăţui pe care le-au găsit în fiinţă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă ce au fienit, sînt acum ca la doisprezece secoli, să conlo- cuiască cu poporaţiunea romînă. ODOBESCU, S. II 179. Dintre scrisorile mele către dinsul am găsit numai opt, rămase din întimplare la frate-tău Iancu, cu care conlocuia la Paris la 1858. GHICA, S. 720. CONLOCUIRE — 524 — CONSEMN” CONLOCUÎRE, conlocuiri, s. f. Faptul de a conlocui; locuire împreună cu cineva. CONLOCUITOR, -OARE, conlocuitori, -oare, adj. Care locuieşte împreună cu cineva. Naţionalităţi conlocuitoare. — Pronunţat: -cu-i-, CONLUCRĂ, conlucrez, vb. I. Intranz. 1. A lucra împreună cu cineva, a colabora. Se întreprinse publicarea unei Joi literare, la care conlucram noi toţi care scriam. NEGRUZZI, S. I 334. Cometă cu lungi coade. .. Ce! ai uitat tu oare potopul d-altădată, La care, cum s~aude, destul ai conlucrat? ALEXANDRESCU, P. 160. 2. A concura, a contribui. Toate conlucrau la încurajarea lui. CONLUCRARE, conlucrări, s. f. Acţiunea de *a c o n- lucra; colaborare. Prin activitatea multilaterală pe care o desfăşoară, cabinetele iehtiice înfăptuiesc o mare operă de îndrumare tehnico-culturală a muncitorilor; ele constituie adevărate laboratoare de îmbinare a ştiinţei cu practica, de conlucrare activa între ingineri şi muncitori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2710. Afişul... cheamă la conlucrare pe toţi compatrioţii. RUSSO, S. 154. CONLUCRĂTGR, -OARE, conlucrători, -oare, s. m. şi f. (învechit) Colaborator. în Flandrat găsim pe... amicul şi conlucrătorul lui Rubens. ODOBESCU, S. III 130. CONOCHlFTIRIŢĂ, conochijtiriţe, s. f. (Regional) Coropijniţă. Conochiftiriţa... trăieşte pe la locuri băh- noase şi arase. ŞEZ. I 120. CONOPIDA, conopide, s. f. Plantă erbacee cu frunzele lunguieţe şi groase şi cu o inflorescenţă în formă de căpăţînă cărnoasă de culoare alburie (Brassica oleracea) ; inflorescenţa comestibilă a acestei plante. Grădinarii seamănă... conopide, bame. I. IONESCU, M. 357. CONOSAMENT, conosamente, s. n. Factură care indică cantitatea, greutatea şi felul unei încărcături expediate pe un vas de comerţ. CONOVĂŢ, conoveţe, s. n. Funie fixată de ţăruşi, de care se leagă caii în bivuac. De la conoveţele cailor, tresăreau din cind în cind vuietele înăbuşite pe care le făceau animalele scuUirîndu-se. SADOVEANU, F. j. 742. CONRUPE vb. III v. corujic. CONSACRA, consacru, vb. I. Tranz. 1. (Urmat de determinări în dativ) A închina, a da cu totul, a pune la dispoziţie, a destina. Comuniştii îşi consacră cu abnegaţie toate forţele, cunoştinţele şi aptitudinile măreţei cauze a eliberării omenirii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2533. -f- A dedica. Bogdan consacră şase pagini tehnicii scrierilor d-lui Caragiale. GHEREA, ST. CR. II 46. în zilele consacrate acestei sărbări, se înjunghiaţi numeroase jertfe de cîni şi miei. ODOBESCU, S. I 202. ^ Re f-1. A-lexandresctl şi-a dat demisiunea ca să se poată consacra cu totul literelor. CHICA, S. 662. 2. A stabili; a consfinţi. O stare nouă de lucruri înlocuia o stare de lucruri consacrată printr-o lungă dezvoltare istorică. GHEREA, ST. CR. III 168. Măsura şi gradul civilizaţiei... consacră statornicia şi prefacerea limbilor de acum înfiinţate. RUSSO, O. 66. CONSACRĂRE s. f. Acţiunea de a consacra. CONSACRAT, -Ă, consacraţi, -le, adj. 1. Stabiliţi consfinţit prin uz sau prin tradiţie. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cinticul său consacrat şi, tradiţional. ODOBESCU, S. III 96. 2. (Despre persoane) Care e considerat ca o autoritate într-un anumit domeniu, care se bucură de o recunoaştere unanimă. CONSANGUÎN, -Ă, consanguini, -e, adj. Rudă (din partea tatălui); (în special despre fraţi şi surori) care au acelaşi tată; consîngean. CONSĂTEAN, consăteni, s. m. Persoană care locuieşte- în acelaşi sat sau este originară din acelaşi sat cu altă- persoană. CONSCRIPŢIE, conscripţii, s. f. (învechit) înscriere anuală în rolurile militare; recrutare, înrolare. Conscripţia soseşte, îl iau, îl fac oştean. NEGRUZZI, S. II 249. Strîngerea ostaşilor se face prin conscripţie şi intrare de- bunăvoie. BĂLCESCU, O. I 36. —■ Pronunţat: -ţi-e. CONSECINŢĂ, consecinţe, s. f. Rezultat al unei acţiuni,, al unei fapte, al unui principiu etc.; urmare. Sentimentul de prietenie mă sileşte să te povăţuiesc a medita serios la toate consecinţele. C. PETRESCU, A. 374. <$- în consccinţă = a) (loc.' ad v.) conform dispoziţiilor, situaţiei etc. Veţi proceda in consecinţă; b) (loc. conj.) prin urmare, deci. <$■ E x p r. Atrage (sau a. Snporta) consecinţele = a avea de suportat ceea ce rezultă (sau poate rezulta) dintr-o acţiune sau o situaţie oarecare. CONSECUTIV, -Ă, consecutivi, -e, adj. Care urmează, fără întrerupere, succesiv, pe rînd. Repetarea de patru ori în două versuri consecutive a verbului « mori» şi accentul căzînd pe acest * mori >>, dau aşa tărie versurilor> încît par a fi turnate in bronz. GHEREA, ST. CR. III 377. <$- Propoziţie consecutivă = propoziţie subordonată. de mod care exprimă urmarea acţiunii sau stării din propoziţia regenta. Conjuncţie consecutivă = conjuncţie care introduce o propoziţie de acest fel. CONSECI3ŢJE s. f. (Gram.,rar, în expr.) Cotise cuţia timpurilor = concordanţa timpurilor, v. concordanţă. — Pronunţat: -ţi-e. CONSECVENT, -Ă, consecvenţi, -te, adj. Care acţionează conform cu principiile sale, care nu se contrazice în acţiunile sale, credincios ideilor sale. în Romhiia burghezo-moşierească, Partidul Comunist Romîn a fost singurul partid care a dus o luptă consecventă pentru soluţionarea democratică a chestiunii naţionale. REZ. HOT. I 33. Bine, înţeleg, aţi refuzat un scriitor, sînteţi oarecum consecvenţi cu d-voastră. CAMIL PETRESCU, P. 410. Dacă i-am văzut că sînt de aceleaşi principii şi consecvenţi, nu m-am despărţit de dînşii. GHICA, A. 703. (Adverbial) Uniunea Sovietică... a susţinut consecvent interesele noastre, afirmînd alături de noi şi în numele nostru independenţa şi suveranitatea noastră ca popor 'şt ca stat. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 33. Proletariatul, fiind singura clasă consecvent revoluţionară pînă la capăt, are chemarea să conducă lupi a tuturor celor exploataţi şi asupriţi împotriva tuturor formelor de exploatare şi asuprire. DOC. PART. 123. CONSECVENŢA. consecvenţe, s. f. Faptul de a fi consecvent. Consecvenţă în opinii Loc. a d v. Cu consccvoiţfi — în mod consecvent. CONSÎMN, consemne, s. n. 1. îndatorire sau totalitatea îndatoririlor pe care Ie are un militar în serviciul de pază sau de siguranţă. Noi, cînd eram în post, tăceam ore, ce ore? zile întregi. Aşa era consemnul. SAHIA, N. 56. -4* Ordin, dispoziţie. Are să mă trimită în linia intîia, cu consetntt să fiu ucis pe la spate. CAMILAR, N. I 85. Puţinii prieteni care izbuteau să calce consemnul şi să pătrundă în biroul de lucru erau uimiţi de goliciunea pereţilor. C. PETRESCU, C. V. 143- 2. Măsură (avînd uneori caractcr de pedeapsă) prin care se interzicea militarilor ieşirea din cazarmă pentru un timp anumit. CONSEMNA CONSIDERABIL CONSEMNA, consemnez, vb. I. T r a n z. 1- A înregistra, a însemna, a nota. « A sosit în Bucureşti într-un vagon de clasa III... '■> — vor consemna biografii viitori. -O. PETRESCU, C. V. 29. Spre a enumera... diferitele ele- 'mznte constitutive ale fiecărui articol din dicţionarul limbei, noi ne vom mărgini a le consemna aci d-a rindul. ODO- BESCU, S. II 398. 2. A depune o sumă de bani spre păstrare la Casa Refl. pas. Dacă familia e sănătoasă, atunci şi statul se poate considera sănătos. BCGZA, A. î. 350. ^ Refl. Cu Haralambie Oanţă se considera prieten. SAH1A, N. 95. 2. A analiza, a studia, a cerceta. Personalitatea lui Doja n-a fost... privită în devenirea ei, ci considerată static, prin prisma unei singure date desprinsă de rest, nesemnificativă şi neesenţială. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 9/1. CONSIDERABIL, -ă, considerabili, -e, adj. însemnat, remarcabil (prin număr, cantitate etc.); (foarte) mare. CONSIDERARE — 526 — CONSISTENT" Planul cincinal prevede o considerabilă dezvoltare a invă- ţămintului superior. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/1. Erau peste două sute de bucăţi [de galbeni] '.. .însemnînd laolaltă o bogăţie considerabilă. GALACTION, O. I 150. în unele părţi... citimea speciei «grive » este aşa de considerabilă, incit se prind fără număr. ODOBESCU, S. III 28. (Adverbial) Forţele păcii, democraţiei şi socialismului întrec considerabil forţele provocatorilor de război. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2544. <$> Loc. a d v. Considerabil dc... = tare, foarte. Teren considerabil de bogat. CONSIDERĂRE S. f. Acţiunea de a considera. 1. Examinare, studiu. Pe baza considerării materialist- ştiinţifice a realităţii se pot desprinde legile dialectice de dezvoltare a acestei realităţi. OONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 16/1. 2. Consideraţie. CONSIDERAŢIE, consideraţii, s. f. 1. Motiv, raţiune, considerent. Consideraţii de ordin secundar. E x p r. A avea (sau a lua) în consideraţie = a avea în vedere, a ţine seamă de... 2. Reflecţie, părere, idee. Relaţia manuscriptă a domnului Paul de Marenne... rămasă în biblioteca naţională pariziană cuprinde lungi consideraţii morale şi filozofice. SADOVEANU, Z. C. 28. Voi să arăt numai nişte consideraţii personale, care mi se par adevărate. GHEREA, t ST. CR. II 105. 3. Stimă, respect. A arăta cuiva cea mai mare consideraţie. 1=1 înzestrat cu o înţelegere rară, dezvoltată încă prin studii serioase, şi cu mult curaj cetăţenesc, Miron [Costin] dobîndi îndată o mare consideraţie între compatrioţii săi. BĂI.CESCU, O. I 184. — Pronun ţat: -ţi-e. CONSIDERENT, considerente, s. n. Motiv, punct de vedere, argument logic; consideraţie (1). CONSIGNAŢIE, consignaţii, s. f. Depunere spre păstrare, garanţie sau vînzare. — Pronunţat: -ţi-e. conshiă, consiliez, vb. I. Tranz. (Franţuzism) A sfătui. Ştiubei se interesă... de alcătuirea meniului şi consilie cîteva modificări. C. PETRESCU, î. II 144. Pe aceştia pot să-i consiliez să scrie în proză. MACEDONSKI, O. IV 33. x — Pronunţat: -li-a. CONS7LIÎ5R, consilieri, s. m. 1. Persoană care dă sfaturi; sfetnic. Principele vorbeşte: Ai curţii mele... înalţi consilieri... Nenorocirea astăzi amarnic mă izbeşte. "MACEDONSKI, O. I 249. O lişiţă ş-o raţă, Ai lebedei de baltă consilieri privaţi. ALEXANDRESCU, P. 177. 2. Grad în ierarhia unor instituţii, deţinut de persoane cu o pregătire de specialitate, care au sarcina de a rezolva problemele speciale dintr-un anumit domeniu; persoană care are acest grad. Consilier tehnic. 3. (în trecut) Membru al unei înalte instanţe de judecată sau de verificare. Consilier la Curtea de apel. — Pronunţat: -li-er. CONSÎLIU, consilii, s. n. 1« Organ cu rol conducător, consultativ sau executiv pe lîngă o organizaţie, o instituţie etc. Consiliul de conducere este organul executiv al gospodăriei colective şi răspunde faţă de adunarea generală a membrilor pentru activitatea gospodăriei colective, precum şi pentru îndeplinirea obligaţiilor faţă de stat. STAT. GOSP. AGR. 13. <)> Consiliul Mondial al Păcii — organ ales de Congresul popoarelor pentru pace, format din cei mai buni luptători pentru pace, care coordonează şi îndrumează activitatea de - luptă pentru pace în intervalul dintre congrese. Consiliu de securitate = organ al Naţiunilor Unite, care are sarcina de a discuta şi de a lua măsuri (bazîndu-se pe principiul unanimităţii) ori de cîte ori se iveşte o situaţie care poate primejdui pacea. Consiliu de asistenţă economica mutuală = organ format din reprezentanţi ai Uniunii Sovietice şi ai ţărilor de democraţie populară, care are drept scop coordonarea activităţii economice a ţărilor din lagărul democrat, pe baza ajutorului reciproc. Consiliul de asistenţă economică mutuală este o organizaţie deschisă pentru statele care vor sa colaboreze in vederea dezvoltării lor economice. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 122, 8/4. Consiliu de miniştri = organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de stat. în R.P.R. consiliul de miniştri e format din. miniştri şi preşedinţii comitetelor şi comisiilor de stat. Consiliu ştiinţific = organ consultativ pe lîngă un institut de cercetări ştiinţifice; (la instituţiile de învăţămînt superior) adunare a şefilor de catedră, a decanilor etc., sub preşedinţia rectorului. Consiliu pedagogic = adunare a profesorilor unei şcoli, în frunte cu directorul, care ia măsuri obligatorii şi este răspunzătoare de bunul mers al şcolii, atît din punct de vedere didactic, cît şi administrativ. Consiliu de facultate = consfătuire a profesorilor şefi de catedră ai unei facultăţi, sub conducerea decanului. Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit pe cale judecătorească din rudele unei persoane care nu se poate conduce singură (minor sau interzis), cu sarcina de a-i apăra interesele în administrarea bunurilor sale. A trebuit să renunţe la ea cind intre ei s-a ridicat zidul consiliului de familie. CARAGIALE, O. T 300. (în regimul capitalist) Consiliu de administraţie = comitet (reprezentînd de obicei numai pe marii acţionari) însărcinat cu conducerea unei societăţi industriale sau comerciale pe acţiuni. 2. Şedinţă a membrilor unui astfel de organ. Aici văd zeii în consiliu... văd eroi încinşi cu lauri. COSBUC, P. II 139. 3. (învechit) Sfat. (Atestat în forma de pl. consiliuri) Vă dau oarecare consiliuri. GHICA, A. 724. — Pl. şi: (învechit) consiliuri. CONSDIŢĂMÎNT, consimţăminte, s. n. încuviinţare, aprobare. (în forma consimţimint) Jrena se simţi îndatorată să intervină, ca să arate că... tot ce se întîmplă este cu consimţimintul ei. CAMIL PETRESCU, N. 120. + (Adesea întărit prin «liber») Adeziune nesilită, aderare de bunăvoie la ceva. Partidul nostru duce o luptă hotă- rîtă împotriva oricărei încălcări a principiului liberului consimţămînt in crearea de gospodării colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 35. — Variantă: (rar) consimţimint s. n. CONSIMŢI, consimt, vb. IV. T r a n e. (De obicei urmat de o propoziţie completivă) A-şi da consimţă- ’ mîntul, a încuviinţa, a fi de acord. <ţ> Intr'anz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A consimţit la căsătoria fiului său. — Prez. ind. şi: (rar) constmţ (CARAGIALE, O. I 51)» CONSIMŢEMÎNT S. n. v. consimţămînt. CONSIMŢIRE s. f. Faptul de a consimţi;: consimţămînt. CONSISTĂ, pers. 3 consistă, vb. I. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «din » sau, mai rar, «în »v «întru») A fi compus, a se alcătui din..., a fi constituit din..., a consta. Toate aceste obiecte consistă din elemente, toate au condiţiunile lor de existenţă. GHEREA, ST. CR. II 34. Bagajul... consista intr-un geamantan şi cîteva cărţi. CARAGIALE, O. II 90. CONSISTENT, -Ă, consistenţi; -te, adj. 1. Care are consistenţă, soliditate; vîrtos, tare. Pastă consistentă. 2. (Despre hrană) Substanţial, săţios. Masă consistentă. CONSISTENŢĂ — 527 — CONSTANT CONSISTENŢĂ s. f. Grad de densitate, de .tărie, de soliditate a unui corp, a unei materii etc.; rezistenţa opusă de un corp la sfărîmare; tărie, soliditate. Consistenţa cimentului. CONSISTâRIU, consistorii, s. n. Organ administrativ şi disciplinar în conducerea unor biserici. CONSÎNGEĂN, -Ă, consîngeni, -e, adj. (Rar) Consangvin. CONSOĂNĂ, consoane, s. f. (în opoziţie cu vocală) Sunet al vorbirii format mai ales din zgomote produse fie prin închiderea totală şi deschiderea bruscă a canalului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său, fie prin strîmtarea lui. CONSOĂRTĂ, consoarte, s. f. (Familiar) Soţie, nevastă. Îmi ajunge s-o ştiu a mea consoartă. MACEDONSKI, O. II 132. Multe salutări de la d. Costică şi consoarta. CARAGIALE, O. VII 169. CONSOLĂ, consolez, vb. I. T r a n z. A alina, a uşura durerea, necazul, întristarea cuiva; a mîngîia. Cină erau mai consolaţi... muri fratele cel mai mare. RETEGANUL, P. IV 63. Ca să-l consoleze, i-a zis că îndată ce se va însănătoşi, îl va trimite...să studieze. GHICA, S. 159. CONSOLĂNTj -Ă, consolanţi, -te, adj. (Rar) Care consolează. CONSOLĂRE, consolări, s. f. Acţiunea de a (s e) consola şi rezultatul ei; mîngîiere, uşurare, alinare. CONSOLĂ, console, s. f. 1. Mobilă în formă de policioară sau de măsuţă, de obicei cu picioarele încovoiate, rezemată de perete şi pe care se pun vase, statuete etc. Se întoarse şi arătă o consolă şi o/oglindă, ascunse într-o firidă boltită a peretelui. C. PETRESCU, A. 338. 2. Element arhitectural de lemn, de piatră etc., de obicei ornamentat, care foloseşte pentru a sprijini o cornişă, un balcon etc. CONSOLIDĂ, consolidez, vb. I. Tranz. ' A face solid, tare, durabil; a întări. Era singur în stare a consolida edificiul. NEGRUZZI, S. I 345. Fi g. Avtnd puterea politică în mîinile sale, clasa muncitoare consolidează continuu şi dezvoltă regimul de democraţie populară. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 353. De l'a Lenin învăţăm să consolidăm necontenit statul de democraţie populară, să lărgim mereu legăturile partidului şi statului cu masele, să atragem milioanele de oameni ai muncii la conducerea treburilor obşteşti. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. Refl. Din numărul de gospodării colective. şi întovărăşiri existente, un număr mare dintre ele s-au consolidat în ultimii ani în aşa măsură incit au devenit pentru fiecare ţăran muncitor care le vizitează un îndemn puternic să intre în gospodăria colectivă sau întovărăşire. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 20. + (Fin.) A consolida datoria publică = a converti datoria publică pe termen scurt în, datorie pe termen lung. CONSOLIDĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) consolida; întărire. (F i g.) Experienţa bolşevismului ne învaţă că principala condiţie ă construcţiei socialiste victorioase este consolidarea dictaturii proletariatului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 456. Partidul duce o politiqp de continuă întărire a statului democrat-popular, de lărgire a legăturilor lui cu masele prin atragerea maselor largi-la conducerea statului şi treburilor obşteşti, o politică de consolidare a legalităţii populare, de apărare neşovăitoare a drepturilor cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. CONSONĂNT, -Ă, consonanţi, -te, adj. (Muz.; despre acorduri, în opoziţie cu disonant) Care e format din consonanţe; armonios. CONSONĂNTĂ, consonante, s. f. (Rar) Consoană. CONSONANTIC, -ă, consonantici, -e, adj. Privitor la consoane; al consoanelor, de consoane. Grup consonantic. CONSONANTÎSM S. n. Sistemul consoanelor dintr-o- limbă. Consonantismul limbii romine. CONSONANŢĂ, consonanţe, s. f. 1. (Muz. ; în opoziţie cu disonanţă) Unire, combinare armonioasă a două sau a mai multor sunete. 2. F i g. Acord, potrivire de vederi. A fi în deplină consonanţă cu cineva. CONSORT, consorţi, s. m. (Rar, numai în e x p r.) Prinţ-consort = soţul unei regire încoronate ca suverană. CONSORŢIU, consorţii, s. n. (în economia capitalistă) Formă a monopolurilor capitaliste constînd din asocierea unor bănci mari, pentru executarea unor operaţii financiare în comun. CONSPECT, conspecte, s. n.' 1. Notare sintetică şi sistematică a datelor esenţiale ale unei probleme pe baza unui material documentar. V. rezumat. Conspectul lecţiei. Caiet de conspecte. 2. Privire generală, vedere de ansamblu. Din acest studiu variat şi complet... am cercat să reco7istituiesc\ pe tărîmul archeologic al ţărei noastre, ca şi o istorie a artelor ei din vechime, coprinsă şi înlănţuită într-un conspect general al industriei aurăreşti şi argintăreşti'. ODOBESCU, S. III 633. CONSPECTĂ, conspectez, vb. I. T r a n z. A nota în mod sintetic şi sistematic datele esenţiale ale unei probleme pe baza unui material documentar. V. r e z u m a. CONSPECTARE S. f. Acţiunea de a conspecta. V. rezumare. Numai studiul individual şi conspectarea materialelor studiate permite o fixare şi o aprofundare a’cunoştinţelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2597. o CONSPIRĂ, conspir, vb. I. In tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «contra», «la ») A urzi o conspiraţie, a complota, a unelti cu scopul de a răsturna un regim. + F i g. A lucra, a concura spre acelaşi scop. Nimic în lume nu va putea conspira de acum să le împiedice fericirea. C. PETRESCU, C. V. 182. O mulţime de împrejurări conspirau in contra dezbaterii pînă la sfîrşit a acestei alarmante afaceri. VLAHUŢĂ, O. A. III 6. CONSPIRATIV, -Ă, conspirativi, -e, adj. De conspiraţie; ilegal, clandestin. CONSPIRATOR, -OĂRE, conspiratori, -oare, ş. m. şi f. Persoană care ia parte la o conspiraţie. Un roman... in care se amestecau figuri misterioase de conspiratori poloni. VLAHUŢĂ, O. A. III 58. CONSPIRAŢIE, conspiraţii, s. f. Uneltire secretă şi ilegală împotriva ordinei publice, împotriva statului sau a conducătorilor Iul; complot, conjuraţie. N-aş vrea să dăm acestei întîlniri... înfăţişarea unei conspiraţii. C. PETRESCU, î. II 105. — Pronunţat: -ţi-e. —Variantă: (învechit) conspiraţii no (CARAGIALE, O. II 85) s. f. CONSHRAŢrONE s. f. v. conspiraţie. CONSTĂ pers. 3 constă, vb. I. I n t r a n z. (Cu determinări introduse prin prep. «din» sau «în ») A fi compus din..., a fi format din..., a consista. Ţesutul osos constă din două feluri de substanţe r dintr-o substanţă organică elastică, aşa numita oseină, şi dintr-o masă dură, rigidă, calcaroasă. ANATOMIA 133. CONSTĂNT, -A, constanţi, -te, adj. (în opoziţie cu variabil) Care rămîne neschimbat; neschimbător, CONSTANTĂ — 528 — CONSTITUŢIE invariabil, statornic. Devotament constant. (Ec. pol.) Capital constant v. capital. (Geogr.) Vinturi con- Mante = vinturi care suflă în acceaşi direcţie în tot -cursul anului. CONSTANTĂ, constante, s. f. (Mat.) Mărime a cărei valoare rămîne neschimbată. CONSTANŢĂ s. f. Statornicie, perseverenţă. CONSTATĂ, constat, vb. I. Tranz. A stabili starea unui lucru, realitatea, adevărul unui fapt. Pînă să mă-nvrednicesc a primi o vizită a d-tale (pe care . . .constat că o cam prea întîrzii), rogu-te... CARAGIALE, •O. VII 182. Voi... cătaţi defecte în scrierile mele şi .intonaţi fanfare cînd constataţi în ele greşeli, imagini slabe. -ALECSANDRI, O. 264. CONSTATARE, constatări, s. f. Acţiunea de a c o n- .stata şi rezultatul ei; stabilire. CONSTELAT, -Ă, constelaţi, -te, adj. (Rar) Presărat •cu stele; înstelat. Ce-ţi lipseşte să fii înger—aripi lungi .şi constelate. EMINESCU, O. I 51. ^ F i g. Lingăi rhtii argintoase, care mişcă-7i mii de valuri A lor glasuri înmiite... Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate. ■EMINESCU, O. IV 123. CONSTELAŢIE, constelaţii, s. f. Grup de stele •care formează o figură caracteristică. Peste cîmpiile irămase în urmă, constelaţiile nordului se rotesc majestuos. BOGZA, C. O. 315. Vîntul mîna munţii de nouri, descoperea constelaţiile, ursa-mare, ursa-mică, fusul, cobiliţa. SADOVEANU, O. VI 64. Parcă niciodată constelaţiile nu Juseseră atît de numeroase, atît de vii, atît de clare. CAMIL PETRESCU, N. 70. Fi g. Intr-o zi, prin strădania parti- ■dtdui, satele noastre, acoperite în toate anotimpurile de un întuneric putred, vor fi străbătute. de constelaţiile minunate - consternaţi, -te, adj. Care' e cuprins de consternare; mîhnit şi uimit, nedumerit. Tinerii. .. urcară în goană scările de pe balcon, în timp te ■oamenii de jos, consternaţi, îşi făceau loc să iasă. PAS, -Z. IV 168. Alexandru Vardaru privi consternat la Radu. C. PETRESCU, î. II 89. CONSTIPĂ, constip, vb. I. Tranz. (Folosit şi absolut; subiectul este un aliment) A îngreuia sau a opri •evacuarea intestinului; (popular) a încuia. Orezul constipă. CONSTIPÂNT, -Ă, constipanţi, -te, adj. (Despre alimente, în opoziţi? cu laxativ) Care constipă. Merele rase sînt constipante. CONSTIPĂT, -Ă, constipaţi, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care este împiedicat în evacuarea regulată a intestinului. 2. F i g. Nccomunicativ (v. ursuz); cu vederi înguste, lipsit de orizont (v. rugini t). Cînd lite- .raţii francezi... au scăpat de nevoia de a scrie vreo odă pentru cutare conte constipat şi pentru graţiile cutărei contese clorotice şi corupte... trebuie să li se fi părut şi dor că-s liberi şi că în sfirşit pot trăi din literatură. IONESCU- :RION, C. 115. CONSHPĂŢIE, constipaţii, s. f. Starea celui constipat; activitate intestinală înceată, oprire anormală a evacuării, intestinului. — Pronunţat: -ţi-e. CONSTITUANTA, constituante, adj. f. (în expr.) Adunare constituantă — adunare formată din reprezentanţi aleşi de cetăţeni după anumite norme, pentru a vota sau a modifica constituţia. Adunarea constituantă a dat Franţei constituţia burgheză din 1789. — Pronunţat: -tu-an-. CONSTITUÍ, constitui, vb. IV. 1. Tranz. A alcătui, a forma, a reprezenta. Lagărul unit şi puternic al democraţiei şi socialismului, în frunte cu U.R.S.S., constituie forţa gigantică de care se izbesc şi se sfarmă planurile cnminale agresive. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2616. Au fost inaugurate la Blaj trei şcoli care vor constitui centre de învăţătură. IST. R.P.R. 280. Urmează să se constituie o comisiune de medici care să-l examineze şi să se pronunţe.. BOGZA, A. î. 357. A avea valoare de..., a fi considerat ca... Acest act de arestare nu constituie o flagrantă călcare a Convenţiunii, un atac monstruos in contra libertăţii individuale? ALECSANDRI, T. 1653. 2. Refl. A se înfiinţa, a se întemeia, a se organiza. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste s-a constituit in anul 1922, la primul congres al Sovietelor din U.R.S.S. a Oraşele... constituindu-se pe prhicipiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Expr. (Jur.) A SC constitui parte civilă — a formula (într-un proces penal) pretenţii de despăgubiri faţă de acuzat. — Prez. ind. şi: (învechit), constituiesc (BĂLCESCU, O. II 14). CONSTITUIRE, constituiri, s. f. Acţiunea de a (s e) constitui; alcătuire, formare; întemeiere, organizare. Constituirea Republicii Democrate Germane iubitoare de pace înseamnă un punct de cotitură în istoria Europei. SCÎNTEIA, 1949) nr. 1556. CONSTITUIT, -Ă, ■constituite, adj. n. şi f. (în expr.) Corp constituit sau (mai rar) autoritate constituită — organizaţie sau instituţie cu caracter oficial, alcătuită pe baza unui statut. CONSTITUTIV, -Ă, constitutivi, -e, adj. Care irtră în compunerea unui lucru, reprezintă un element important din structura Iui, face parte din esenţa lui. Meritele nepieritoare ale lui Engels în <» Anti-Diihring» constau în dezvoltarea strălucită într-o formă sistematică a celor trei părţi constitutive ale marxismului—filozofia, economia politică şi socialismul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 2/1. Natura intră ca element constitutiv în multe din poeziile lui Coşbuc. GHEREA, ST. CR. III 296. CONSTITIÎŢIE1 s. f. (De obicei urmat de determinări calitative) Structură fizică generală a corpului omenesc. Fusese de o constituţie puternică\ voinic şi tînăr. PĂUN- PINCIO, P. 113. De o statură microscopică... şi de o constituţie foarte delicată. NEGRUZZI, S. I 206. (Glumeţ) Un ţînţar nervos şi foarte Slab de constituţie în zadar vrea să ia parte Şi el la discuţie. TOPÎRCEANU, S. A. 64. — Pronunţat: -ţi-e. CONSTITUŢIE2, constituţii, s. f. Lege fundamentală a unui stat, care cuprinde principiile de bază ale organizării Iui, stabileşte drepturile şi datoriile fundamentale ale cetăţenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme şi locale etc., reflectînd în întregime structura socială respectivă. Constituţia este înregistrarea şi fixarea legislativă a cuceririlor care au fost deja obţinute şi asigurate. STALIN, PROBL. LEN. 542. Cojistituţia din 1923 era expresia caracterului antinaţional al regimului burghezo- moşieresc, a politicii de înfeudare a ţării faţă de puterile imperialiste occidentale, de scoatere la mezat la tejgheaua capitalului internaţional a independenţei şi suveranităţii de stat a Romîniei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 683. Constituţia din 1948, făurită în primele luni după proclamarea Republicii Populare Romîne, corespundea unei etape în care procesul revoluţionar de transformare a \ ■CONSTITUŢIONAL 529 — CONSTRUI fării noastre se afla abia in germene sau inir-un stadiu iniţial. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 684. Pentru prima oară [în 1952J Constituţia Republicii Populare Romîne înscrie rolul partidului nostru in viaţa politică şi de stat a ţării. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. — Pronunţat: -ţi-e. CONSTITUŢIONAL, -Ă, constituţionali, -e, adj. în conformitate cu constituţia unui stat, prevăzut în constituţie, bazat pe constituţie. Libertăţi constituţionale. Act constituţional. Comisie constituţională = comisie însărcinată cu elaborarea textului unei (noi) constituţii a »tatului. Sarcina principală care stătea in faţa Comisiei constituţionale era de a elabora un proiect de constituţie care să oglindească in mod just particularităţile economice şi politice ale perioadei actuale de dezvoltare a R.P.R. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 688. Drept constituţional = ramură a ştiinţei dreptului care studiază drepturile şi datoriile cetăţenilor decUrgînddin constituţie. Monarhie constituţională v. monarhie. — Pronunţat: -/¿-o-.; CONSTITUŢIONALISM s. n. Regim de guvernare constituţional; concepţie, atitudin; constituţionalistă. Maiorescu va avea dispreţ fi neîncredere faţă de constituţionalismul liberal. IBRĂILEANU, SP. CR. 95. — Pronunţat: -ţi-o-. CONSTITUŢIONALÎST, -A, constituţionalişti, -ste, s. m. ■şi f. Persoană care luptă pentru introducerea unui regim de guvernare constituţional sau pentru respectarea acestui regim. — Pronunţat: -ţi-o-. CONSTITUŢIONALITATE s. f. însuşirea unei legi, a unei acţiuni ctc. de a fi în conformitate cu constituţia unui stat. '—Pronunţat: -ţi-o-. CONSTRICTÎV, -A, constrictivi, -e, adj. (Despre consoane) Care se pronunţă prin strîmtarea canalului vocal în aşa fel, încît aerul să se poată scurge în tot timpul'cît durează emisiunea; continuu. «Fo este o consoană constrictivă. CONSTRICTOR, -OARE, constrictori, -oare, adj. Care restrînge, care contractă. Mijchi constrictor — muşchi care se contractă şi închidă orificiile naturale din corpul vieţuitoarelor. + B o a-constrictor v. boa. CONSTRICŢII}-VE, constricţiuni, s. f. Mişcare de apropiere a pereţilor canalului vocal, astfel încît suflul bucal expirat produce un zgomot caracteristic. Un «ţ t (ncepe cu un «i», cu o ocluziune, şi se termină cu un «s i, cu o constricţiune. GRAM. ROM. I 66. constrîngAtOr, -o Are, constrângători, -oare, adj. (Rar) Care constrînge. Predica lui... constrîngătoare mi aţtţă. GALACTION, O. I 229. CONSTRÎNGE, constrîng, vb. III. Tranz. A sili pe cineva să faci un lucru pe care nu l-ar face de bunăvoie; a forţa. Ni vei să scrii articolul? Haide, admit! Nu te constring. C. PETRECU, C. V. 339. — Forme gramaticale: perf. s. constrlnsei, part. constrîns. CONSTRÎNGERE, constrîngeri, s. f. Acţiunea de a constrînge; silire, obligare, forţare. + Asprime, rigoare. Nu mii simţeam constrângerile internatului. GALACTION, O. I 16. CONSTRUCTIV, -A, constructivi, -e, adj. Care construieşte sau care serveşte spre a construi (opere pozitive şi folositoare). Poporul nostru este conştient că psntru succesul mtncii sale constructive el are nevoie de pace, că opera de construire a noii societăţi este indisolubil legată de cauza apărării păcii in lumea întreagă. GHEDRGHIU-DEJ, î. DEM. 35. O critică, pentru ca să fie bună, trebuie să fie constructivă, să ajute la îndreptarea lipsurilor, să contribuie la o dezvoltare continuă, să fie îndreptată nu spre distrugerea a ceea ce e bun, ci spre consolidarea lui. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 27. Munca constructivă a poporului nostru este o dovadă grăitoare a dragostei sale pentru pace. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2528. CONSTRUCTOR, -OARE, constructori, -oare, s. m. şi f. Persoană care construieşte, care participă la o lucrare de construcţie. Pilda constructorilor Canalului Volga- Don îndeamnă pe fiecare constructor din ţara noastră să-şi înzecească eforturile in muncă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2399. Un rol hotărîtor in executarea la timp a lucrărilor, în educarea comunistă a tinerilor constructori îl are munca politico-culturală desfăşurată pe şantier. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2659. (Referitor la perioada de trecere de la capitalism la socialism şi de la socialism la comunism) Tinerii constructori ai comunismului aduc un nepreţuit aport cauzei păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nf. 13, 6/2. <$> (Adjectival) Inginer constructor, a (F i g.) Acţiune pozitivă, constructoare. GHEREA, ST. CR. I 273. — Accentuat şi: (adjectival) constructor. CONSTRCCŢIE, construcţii, s. f. 1. Faptul de a construi; construire. Baza dezvoltării întregii economii —industria grea, şi îndeosebi' industria construcţiei de maşini, creată în anii regimului de democraţie populară — este in ■ continuă creştere şi produce macini şi utilaj necesar dezvoltării celorlalte ramuri ale industriei şi mecanizării agriculturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2751. Peste un sfert de ceas Cringaşu telefona la judeţeană, arătînd că lemnul pentru construcţie a fost adus. CAM1LAR, TEM. 281. <$>- (Referitor la perioada de trecere de la capitalism la socialism şi de la socialism la comunism) Una din principalele probleme ale construcţiei de partid şi de stat este problema alegerii, repartizării şi educării cadrelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2686. Cauza internaţionalismului proletar, cauza Uniunii Sovietice sînt strîns legate, de cauza construcţiei socialismului in fiecare ţară. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 110, 1/1. ^ Loc. adj. şi a d v. în construcţie = (aflat) în cursul procesului de construire. Case în construcţie. Alcătuire, compunere. Dar puterea adevărat uimitoare în mlnuirea limbii romîneşti o arată Coşbuc în construcţia strofei. GHEREA, ST. CR. III 378. 2. (Concretizat) Lucru construit (ca întreg sau ca parte constitutivă a unui întreg); (în special) clădire, casă, edificiu. Marile construcţii au devenit adevărate şcoli de însuşire a tehnicii celei mai noi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. Podul de la Drăgăşani... măsoară patru sute de metri şi nenumărate picioare de piatră ii susţin lurtga construcţie metalică. BOGZA, C. O. 381. Ajungea Ungă uriaşe construcţii neisprăvite, înălţînd pereţi de cărămizi roşii. C. PETRESCU, î. II 158. 3. Alăturare a unor părţi de vorbire sau de propoziţie în conformitate cu regulile gramaticale. La baza limbii literare artistice stă alegerea construcţiilor gramaticale, a vocabularului, a expresiilor strîns legate de intenţia, de planul şi scopul lucrării artistice. L. ROM. 1953, nr. 1, 96. — Pronunţat:, -ţi-e. — Variantă: (învechit) construc- ţiiinc s. f. CONSTRUCŢlUNE s. f. v. construcţie. CONSTRUI, construiesc, vb. IV. Tranz. 1. A forma un întreg (clădire, mişină etc.), legînd în mod trainic şi în ordinea cerută părţile lui componente, după un plan prestabilit; a realiza o construcţie de proporţii vaste, care necesită lucrări numeroase şi variate. Zidarii construiesc o casă. (Referitor la perioada de trecere de la capitalism la socialism şi da la socialism Ia comunism) Oamenii muncii din Republica Populară Romină construiesc cu succes bazele economice ale socialismului. 34 CONSTRUIRE — 530 — CONSUM GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 668. Poporul sovietic, condus de Partidul comunist, construieşte cu succes comunismul. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. <$■ R e f 1. p a s. în numeroase centre industriale s-au construit şse construiesc blocuri cu locuinţe moderne, confortabile. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2689. 2* A desena o figură geometrică. Elevul construieşte un triunghi pe tablă. 3. A aşeza cuvintele în frază astfel, încît să corespundă cerinţelor gramaticale sau efectului stilistic urmărit. Construieşte fraze corecte. Construieşte, fraze pline de vigoare. Refl. (Despre părţi de vorbire) A se întrebuinţa în anumite construcţii gramaticale; a cere să fie urmate de anumite forme flexionare sau de anumite instrumente gramaticale. Prepoziţia «înaintea» se construieşte cu genitivul. CONSTRUIRE, construiri, s. f. Acţiunea de a construi; construcţie. Construirea uzinei electric e. <$- (Referitor la perioada de trecere de la capitalism la socialism şi de la socialism la comunism) Pentru asigurarea succesului deplin al operei de construire a socialismului în ţara noastră, este necesaiă folosirea experienţei istorice a construirii. socialismului în Uniunea Sovietică. REZ. HOT. I 49. In Uniunea Sovietică şi ţările de democraţie populară, ştiinţa şi arta sînt puse în slujba construirii unei vieţi din ce în ce mai fericite pentru cei ce muncesc. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 14. CONSUIj, consuli, s. m. 1. Agent diplomatic însărcinat într-o ţară străină cu apărarea intereselor, mai ales comerciale, ale unui stat sau ale cetăţenilor acestuia. Cornului... ştia să explice cele mai subtile chestiuni. BART, E. 87. îndată a apărut o barcă mare venind către noi, era caimacamul întovărăşit de patru senatori... şi de vreo zece consuli. GHICA, S. 384. 2. (în republica romană) Fiecare dintre cei doi magistraţi, aleşi anual, care deţineau puterea executivă. CONSULAR, -Ă, consulari, -e, adj. Referitor la consul, de consul. ■ Bun (sau marfă) de larg consum — produs al industriei uşoare sau alimentare destinat consumaţiei individuale. în timp ce în U.R.S.S. consumul producţiei creşte continuu, în ţările capitaliste are loc scăderea neîntreruptă a consumului .la cele mai importante mărfuri de larg consum. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 35. Î?î lupta pentru ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii, un rol de seamă şi o mare răspundere revin muncitorilor, tehnicienilor şi inginerilor din industria producătoare de bunuri de larg consum. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2570. A crescut cu mult producţia de ţesături, de tricotaje, de încălţăminte, producţia industriei alimentare şi a altor produse de larg consum. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2751. Consum specific = a) cantitate de combustibil, de ulei etc. consumată într-o unitate de timp (şi raportată la un cal-putere efectivă); b) cantitate consumată dintr-o materie primă pentru obţinerea' unui produs. Muncitorii, tehnicienii, inginerii şi funcţionarii uzinelor << Vasile Roaită »... s-au angajat... să reducă consumul specific la foraje şi turnătorie cu 6 la sută. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 1/2. Expr. A da în consum = a da în consumaţie, v. consumaţie. 2. (învechit) Băcănie. (Astăzi) Cooperativă de desfacere şi consum v. cooperativă. CONSUMA — 531 — CONŞTIINŢĂ CONSUMĂ, consum, vb. I. T r a n z. 1. A întrebuinţa, ' a folosi ceva pentru satisfacerea unor trebuinţe proprii sau pentru a obţine alte produse. In producţia însăşi, el [muncitorul] consumă prin munca sa mijloace de producţie şi ie transformă in produse de valoare mai mare decît aceea a capitalului avansat. MARX, C. I 514. 2. (Complementul indică un aliment) A întrebuinţa ca hrană, a mînca. Oamenii consumă pîine. 3. A nimici, a distruge, a pune capăt existenţei unui lucru. Flăcările au consumat toată clădirea. 4. F i g. A istovi, a epuiza, a doborî. Spune-mi însă c-ai vrut să faci o glumă, C-o simplă aiurare de-o clipă te consumă. MACEDONSKI, O. II 28. R e f 1. Căci fragedul meu' cuget se consuma-n durere Şi ochii mei în lacrimi eterne se-nchidea. BOLINTINKANU, O. 6. CONSUMARE, consumări, s. f. Acţiunea de a (s e) , consuma. 1. întrebuinţare, folosire, consum. Consumarea proviziilor. 2. F i g. Istovire, sleire, epuizare. Consumarea forţelor. CONSUMATOR, -OĂRE, consumatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care consumă bunuri rezultate din producţie. Consumatori de fructe. Consumatori de energie electrică. <$> (Adjectival) Să producem pentru oamenii muncii consumatori produse mai multe, mai bune şi la un preţ de cost cit mai redus. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2751. Persoană care consumă într-un restaurant, într-o tofetărie. Văzu pe chelneri aşezînd şi ştergînd mesele... în aşteptarea consumatorilor. PAS, Z. IV 235. — Variantă: (învechit) consumătdr, -oare (EMI- NESCU, O. IV 176) s. m. şi f. CONSUMAŢIE, consumaţii, s. f. 1. (Ec. pol.) Faptul de a consuma (1); consumare, consum. O dată ajunsă la locul în care serveşte ca valoare de întrebuinţare, marfa cade din sfera schimbului de mărfuri în sfera consumaţiei. MARX, C. I 125. Statul socialist poate lua fiinţă numai ca o reţea de comune de producţie şi de consum, care să ţină o evidenţă riguroasă a producţiei şi consumului lor, să economisească munca şi să sporească necontenit productivitatea ei, dobîndind astfel posibilitatea de a reduce ziua de lucru la şapte, şase ore şi chiar la mai puţin. LENIN, S. P. 28. Consumaţie productivă = întrebuinţare a unor bunuri în scopul producerii altor bunuri. Prin transformarea capitalului bănesc în capital productiv, va- loarea-capital a obţinut o formă naturală în care ea nu poate continua circulaţia, ci trebuie să intre îiiţponsumaţie, anume în consumaţia productivă. MARX, C. II 33. Creşterea pieţei interne pentru capitalism este «independentă» pînă la un anumit grad de creşterea consumului individual, făcîndu-se mai mult prin creşterea consumaţiei productive. LENIN, O. III 36. Consumaţie individuală = întrebuinţare a unor produse pentru necesităţile proprii ale persoanelor. Consumaţia productivă rămîne întotdeauna legată de consumaţia individuală. LENIN, O. III 36. <$> E x p r. A da (un produs) în consumaţic = a pune (un produs) la dispoziţia publicului consumator. "2. Totalitatea alimentelor pe care Ie consumă cineva într-un local public. Plăti. .. şi consumaţia lui Radu Comşa. C. PETRESCU, î. II 200. Local de consumaţie = local public unde se consumă mîncări şi băuturi. Eu stau intr-un local ieftin de consumaţie, intr-o berărie . populară, pierdut în mulţime, şi mă gîndesc. CARAGIALE, O. II 191. — Pronunţat: -ţi-e. — Variantă: (învechit) consu- maţiune (caragiale, m. 94) s. f. CONSUMAŢII]NE s. f. v. consumaţie. CONSUMĂT0R, -OĂRE s. m. şi f. v. consumator. CONŞCOLĂR, conşcolari, s. m. (Rar) Elev considerat în raport cu alţi elevi de la şcoala unde urmează el. V. coleg. Era. .. cu mult deasupra conşcolarilor. GALAC- TION, O. I 114. Făcurăm... un congres de băieţi, conşcolari ai mei. NEGRUZZI, S. I 12. CONŞTIENT, -Ă, conştienţi, -te, adj. (Despre oameni) 1. Care-şi dă seama de realitatea înconjurătoare, care are conştiinţă (D- Cind a spus aceste cuvinte, era pe deplin conştient. 2. Care-şi dă seama de posibilităţile sale, de rolul care-i revine în societate. Cu cît ţăranii devin mai conştienţi, cu atît mai ferm sint ei de partea muncitorilor, cu atît mai fermă este hotărîrea lor de a ajuta prin toate mijloacele statul muncitoresc, pentru a face imposibilă reînscăunarea puterii moşierilor şi capitaliştilor. LENIN, O. A. II 515. Democraţie internă de partid înseamnă intensificarea activităţii maselor partidului şi întărirea unităţii partidului, întărirea disciplinei proletare conştiente în partid. STALIN, O. VIII 157. Marx şi Engels au învăţat proletariatul să fie conştient de jorţele sale, să fie conştient de interesele sale de clasă, să se unească pentru a lupta cu hotărire împotriva burgheziei. IST. P. C. (b) 16. Unitatea de voinţă şi de acţiune a partidului presupun o disciplină unică, de fier, conştientă şi respectată cu stricteţe de toţi comuniştii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. . — Pronunţat: -şti-ent. CONŞTIINCIOS, -OĂSĂ, conştiincioşi, -oase, adj. (Despre persoane) Care îşi face datoria serios, corect, scrupulos. E un funcţionar conştiincios. -$■ (Despre acţiuni, ale oamenilor) Executat cu seriozitate, cu scrupulozitate. Aplicarea conştiincioasă a dispoziţiilor legale. (Adverbial) Lucrează conştiincios, ezi Sorbi conştiincios trei linguri de poţiune pe zi. C. PETRESCU, î. II 241. — Pronunţat: -şti-in-cios. CONŞTIINCIOZITATE S. f. însuşirea de a fi conştiincios; corectitudine, seriozitate, scrupulozitate. Realizarea măreţelor noastre planuri nu este lucru simplu şi nici uşor. Se cer eforturi din partea tuturor oamenilor muncii, din partea fiecăruia în parte, o cît mai temeinică organizare a muncii în toate domeniile, o deplină conştiinciozitate. GHEORGHIU-DEJ, î. DEM. 35. Pe cît se poate străbate în fondul unui subiect atît de complex... s-a căutat a se face cu sinceritate şi cu conştiinciozitate. MACE- DONSKI, O. IV 138. ■—Pronunţat: -şti-in-cio-. CONŞTIÎNŢĂ, (rar) conştiinţe, s. f. 1. (Fii.) Proprie-, tate a activităţii nervoase superioare constituind o treaptă de dezvoltare proprie omului, apărută o dată cu procesul- muncii şi al vorbirii şi constînd în facultatea de a gîndi şi de a determina raporturile cu realitatea înconjurătoare, pe baza reflectării .realităţii obiective în gîndire. Modul de producţie al vieţii materiale condiţionează în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa. MARX CR. EC. POL. 9. Senzaţia, gîndirea, conştiinţa nu sint decît un produs superior al materiei organizate într-un mod deosebit. LENIN, MAT. EMP. 51. Treptat, s-a dezvoltat la fiinţe facultatea simţirii, transformmdu-se cu încetul în conştiinţă, corespunzător dezvoltării structurii organismului lor şi a sistemului lor nervos. STALIN, O. I 318. (în vorbirea curentă) In timpul periodului celui mai dureros a boalei, pe cind' nu mai aveam conştiinţă de nimic pe lume, m-a veghcal- zi şi noapte un tînăr. ALECSANDRI, T. I 341. Faptul, de a-şi da seama, înţelegere. Conştiinţa faptului că mun-, citorii lucrează nu pentru capitalişti, ci pentru propriul' lor stat, pentru propria lor clasă — această conştiinţă constituie o uriaşă forţă motrice pentru dezvoltarea şi': perfecţionarea industriei noastre. STALIN, O. X 127. Prin întreaga lor activitate educativă, organizaţiile de partid’ trebuie să dezvolte în mase conştiinţa datoriei obşteşti să cultive la oamenii muncii dragostea de patrie şi grija" CONT — 532 — CONTACT pentru interesele, statului, să întărească prin toate mijloacele disciplina de stat şi în mtincă, să cultive respectarea legilor şi hotărîrilor de stat.. SCÎNTEIA, 1953, ñr. 2630. 2. (Mai ales în expr. conştiinţă. de clasă) Faptul de a fi conştient de apartenenţa la clasa proletară, de a înţelege, pe baza cunoaşterii legilor dezvoltării societăţii, rolul istoric al acestei clase şi de a lupta pe cale’revoluţionară pentru eliberare şi pentru desfiinţarea exploatării omului de către om; (în legătură cu membrii clasei burgheze sau ai altor clase) faptul că cineva îşi dă seama .de- comunitatea de interese ce-1 solidarizează cu ceilalţi membri ai clasei din care face parte şi alături de care luptă pentru cucerirea sau apărarea privilegiilor clasei sale. 'Conştiinţa de clasă a muncitorilor [în condiţiile societăţii capitaliste] este înţelegerea de către muncitori a faptului că singund mijloc de a-şi îmbunătăţi situaţia şi de a obţine eliberarea lor este de a lupta împotriva clasei capitaliştilor şi a fabricanţilor, LENIN, O. II 101. în concepţia noastră, un stat este puternic prin conştiinţa maselor. El este puternic atunci ■ cînd masele ştiu totul, cînd sînt în stare să judece totul şi cînd fac totul în mod conştient. LENIN-STALIN, REV. OCT. 20. Corespunzător acestor două clase [burghezia şi proletariatul] se formează respectiv şi două conştiinţe diferite: una burgheză şi una socialistă. Situaţiei proletariatului îi corespunde conştiinţa socialistă. De aceea proletariatul adoptă această conştiinţă, şi-o însuşeşte şi luptă cu puteri sporite împotriva orîn- ,duirii capitaliste. Se înţelege de la sine că, dacă n-ar exista capitalism şi luptă de clasă, n-ar exista nici conştiinţă socialistă. STALIN, O. I 166. Construcţia socialismului şi a comunismului nu presupune numai crearea unei baze materiale tehnice proprii, ci şi o conştiinţă înaltă comunistă a oamenilor muncii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 148. Epoca pe care o trăim se caracterizează prin dezvoltarea rapidă a conştiinţei maselor populare din întreaga lume, prin participarea lor activă la viaţa politică şi socială, atît pe plan naţional cît şi pe' plan internaţional. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 298, .1/1. 3. Sentiment al moralităţii acţiunilor proprii, al responsabilităţii morale pentru conduita sa în raport cu semenii. Conştiinţa ini-a dictat, să-mi fac datoria şi mi-am făcut-oI murmură Dragoş. REBREANU, R. I 297. Om făr’ de conştiinţă, om fără de mustrare, în mintea-mi dezrobită ai stins orice crezare. ALECSANDRI, T. II 183. îl călăuzea o neprihănită conştiinţă. NEGRUZZI, S. I 244. Mustrare de conştiinţă — mustrare de cuget, remuş- care. Proces de conştiinţă = luptă sufletească. Expr. A fi cu conştiinţa împăcată sau a nu avea nimic po conştiinţa = a fi convins că nu a săvîrşit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. Á Îî fără conştiinţă — a fi lipsit de scrupule. Cu mîna pe conştiinţă = cu toată sinceritatea. 4. (în e x p r.) Libertate de conştiinţă — dreptul recunoscut tuturor cetăţenilor de a avea orice concepţie religioasă, filozofică etc. Statul socialist garantează libertatea de conştiinţă. — Pronunţat: -şti-in-. % CONT, conturi, s. n. 1. Fiecare dintre diviziunile opera ţiilor contabile dintr-o întreprindere, constînd în înregistrarea existenţei şi mişcărilor unui mijloc economic (materiale, numerar etc.), ale unui proces economic (de producţie, de desfacere etc.) sau ale unei surse economice (finanţare, creditori etc.) pe o perioadă determinată. + Evidenţa acestor operaţii, ţinută într-o formă regulată (pe fişe sau în registre). întreprinderile de stat varsă beneficiile la conturi speciale la Banca R.P.R. <$>- Cont curent v. curent. Cont de economii = evidenţă de valoarea economiilor realizate în regimul socialist de un muncitor într-o anumită perioaclă. Conturile de economii contribuie la educarea comunistă a oamenilor muncii. a Extras de cont v. extras. 2. (în expr.) A Irccc Ia (său în) cont = a înscrie la rubrica datoriilor. A cerc (cuiva) cont = a trage (pe cineva) Ia răspundere, a cere socoteală. Vă cerem cont: .. .pentru Răpirea trudei noastre de milenii. TOMA, C. V. 222. A da (cuiva) cont = a da lămuriri asupra faptelor sau intenţiilor' sale, a da socoteală, a da seama, a se justifica. Nu mi-ai spus ce ocupaţie ţi-ai găsit. — Ce te interesează pe tine? izbucneşte Haralambie Oanţă. Mă priveşte pe mine şi n-am să-.ţi dau cont. SAHIA, N. 95. A ţine cont (de ceya).= a avea în vedere, a lua în considerare. Pe cont propriu = pe răspundere personală, din iniţiativă şi executare proprje, în mod independent. Ia hotărîri pe cont propriu. In contul (cuiva sau a ceva) = pentru (cineva sau ceva), pe seama (cuiva sau a ceva), (în economia socialistă, în legătură cu depăşirile de plan) Multe întreprinderi şi-au luat angajamentul să dea produse în contul anului viitor. CONTÂ, contez, vb. I. Intrane. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe») A se încrede în cineva, a se bizui pe cineva sau pe ceva, a spera în ajutorul sau sprijinul cuiva sau a ceva. Agitatorul care vorbeşte numai el singur şi nu dă voie oamenilor să spună ce au de spus, care nu se interesează de părerile acestora, nu poate conta pe succes. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. Biata Raluca! auzi, biata fată! să-i strice... tocmai monologul!... [Raluca:] închipuieşte-ţi, dragă, tocmai scena pe căre contam! CARA- GIALE, O. 111,8. 2. A reprezenta o valoare, a prezenta o importanţă, a avea însemnătate, a intra în calcul. în regimul capitalist omul nu contează, a 3, (învechit, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A ţine seamă de cineva. Să-l silim de a conta cu noi. ALECSANDRI, T. 1735. CONTABIL1, -Ă, contabili, -e, adj. • De contabilitate, în legătură cu contabilitatea. Forme contabile. Evidenţă contabilă. CONTABIL2, -A, contabili, -e, s. m. şi f. Persoana calificată care ţine contabilitatea unei instituţii sau unei întreprinderi. Ml-a spus că-i funcţionar, contabil la o fabrică de spirt. SAHIA, N. 80. CONTABILICESC, -EĂSCA, contabiliceşti, adj. Care se referă la contabil sau la- contabilitate. CONTABILITATE, contabilităţi, s. f. 1, Ansamblul operaţiilor de înregistrare, pe baza unor norme şi reguli speciale, a? mişcării. fondurilor şi materialelor într-o instituţie. Contabilitate normată v. normat. 2. Secţie, birou într-o întreprindere, unde se fac lucrările de contabilitate (1). 3. Ştiinţă care Se ocupă cu teoria evidenţei contabile. CONTABILIZA, contabilizez, vb. I. Tranz. A înregistra o operaţie contabilă în conturi (1) ; a opera într-un cont. CONTABILIZARE . s. f. Acţiunea de a contabiliza. . . CONTACT, contacte, s. n. (Adesea precedat de prep. «în» sau construit cu «a lua o, «a stabili», «a pune în », «a intra în») 1. Atingere nemijlocită între două corpuri, două forţe, două energii. Contact electric. <$• Expr. în contact CU... = în nemijlocită apropiere de , în legătură strînsă cu... în contact cu oamenii de ştiinţă... (Concretizat) Piesă care serveşte la stabilirea unui curent electric. Scoate contactul din priză. 2. Apropiere între oameni (în cadrul unei sfere de activitate); relaţie, legătură. înfăptuirea liniei politice nu este posibilă fără munca de masă, fără mobilizarea masei, fără contact viu {i permanent cu masa. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 35. -0* Expr. A lua contact (cu cincTa) CONTACTOR — 533 — CONTEMPORANEITATE = a stabili (cu cineva) o legătură strînsă, apropiată; (Mii.) a ajunge în imediata apropiere a inamicului, a începe primele lupte. Avangărzile au luat’ contact cu duşmanul, a Plutonierul se întorsese tocmai dintr-o patrulare mai lungă făcută prin părţile dinspre Bojdeanca şi Lehliu. Luase contact cu posturile de miliţie de pe acolo. V. ROM. • decembrie 1951, 171. Prin toate oraşele... in primul rind am luat contact cu scriitorii bolşevici. SAHIA, U.R.S.S. 187. CONTACTOR, contactoare, s. n. întrerupător comandat la distanţă, montat pe un circuit în aşa fel încît, cînd circuitul este deschis, elementul mobil de contact se găseşte în stare de repaus. CONTAGTĂ, contagiez, vb. I. T r a n z. A contamina, a molipsi. Refl. Copilul s-a contagiat de la părinţii bolnavi. ' , . . -— Pronunţat: -gi-a. CONTAGIOS, -OĂSĂ, contagioşi, -oase, adj. (Despre boli) Care se poate transmite de la om Ia om; molipsitor; (despre persoane) bolnav de o boală care se poate transmite. Scarlatina este contagioasă. Bolnavii contagioşi sint izolaţi. — Pronunţat: -gi-os. CONTAGIUNE, contagiuni, s. f. 1. Transmitere a unei boli de la un om Ia altul; molipsire, contaminare. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încît cel tiiai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încît un om lovit de ciumă era un om mort. GHICA, S. 29. 2. (învechit) Epidemie, molimă. Cioclii, cind treceau pe lingă o casă bogată, nu lipseau de a arunca zdrenţe rupte de la ciumaţi, ca să răspîndească contagiunea. GHICA, S. A. 56. — Pronunţat: -gi-u-. CONTAM3NĂ, contaminez, vb. I. 1. Tranz. A transmite o boală molipsitoare; a infecta, a molipsi. O singură vilă bolnavă poate contamina o cireadă întreagă. F i g. Se simţea contaminat de rănile pe care le atinsese. VLAHUŢĂ, O. A. III 152. 2. Refl. (Lingv.) A se încrucişa. CONTAMINÂBIL, -Ă, contaminabili, -e, adj. Care poate fi contaminat, expus contaminării. C0NTAM3NĂRE, contaminări, s. f. Acţiunea de a contamina. 1. Contagiune, molipsire. 2. (Lingv.) încrucişare. Prin contaminare, din expresiile «a se avinta» şi « a-şi lua vînt t> s-a format expresia improprie « a-şi lua avint ». CONTAŞ, tontăşe, s. n. (Mold.) Haină bărbătească, de obicei îmblănită, mai adesea scurtă- pînă la brîu, pe care o poartă în unele regiuni ţăranii; (în trecut)' haină luxoasă, •lungă, purtată de boieri. După şoaptele acestea pripite, oşteanul se {meii bine în contăş şi puse mina pe uşă. SADO- VEANU, O. I .143. Ion insă, împiedicat cu picioarele în mînicile contăşului, căzuse alivanta la pămînt. CREANGĂ, A. 111. Moş Nectdcea... cu straie, de şiac călugăresc şi cu un contăş blănit. CONTEMPORANUL, Vj 98. Vulpea a ieşit de contăş foarte bună. DONICI, F. 39. — Variante: Contoş (ODOBESCU, S. A. 113, GHICA, S. A. 37), cdntuş (NEGRUZZI, S. I 133) s. n. contăşEl, contăşele, s. n. (Mold.) Diminutiv al lui contăş. 1 contăşel blănit. SEVASTOS, N. 47. Fiecare fecior de bacal vrea să-şi schimbe... contăşelul pe un surtuc. RUSSO, O. 91. cOnte, conţi, s. m. (în regimul feudal) Titlu de nobleţe ereditar, intermediar (în Franţa) între viconte şi marchiz sau (în Rusia ţaristă) între baron şi prinţ. CONTEMPLĂ, contemplu, vb. I, Tranz. A privi îndelung şi cu admiraţie sau emoţie. Ori de cîte ori munţii stau, cu siluetele lor înalte, în vecinătatea albastră a marilor ape, oamenii pot să contemple această privelişte spectaculoasă a lumii. BOGZA, C. O. 253. Mă vedeam în locuri ca acele pe care le-au contenplat întîi strănoşii la începutul migraţiilor. SADOVtANU, N. F. 57. Se contempla in oglindă îndelung. REBREANU, R. I 186. (Glumeţ) De-atîtea dimineţi Contemplu O tufă de scaieţi. TOPÎR- CEANU, B. 46. (Cu o notă de ironie) Ana strînse din umeri, contemplîndu-şi vîrful unghiilor. C. PETRESCU, C. V. 95. <$> R e f I. r e c i p r o c. Se depărtară cu un pas îndărăt unul de altul, să se contemple după atîţia ani. C. PETRESCU, !. II 214. CONTEMPLĂRII, contemplări, s. f. Acţiunea de a contempla. Punind pentru prima oară oamenii faţa în faţă cu propria lor imagine, apele le-au adresat o mare invitaţie la contemplare. BOGZA, C. O. 236. Contemplare vie = percepere nemijlocită, concretă, a lucrurilor şi fenomenelor naturii, care apare în procesul interacţiunii dintre om şi lumea înconjurătoare (dînd, pe baza practicii, o justă reflectare a însuşirilor obiectelor percepute de oameni). CONTEMPLATIV, -Ă, contemplativi, -e, adj. Care contemplă, care este înclinat spre contemplare, care îşi petrece timpul în reverie; visător; de contemplare. Fire contemplativă. □ Am putut rămînea în atitudine contemplativă faţă de ea. IBRĂ1LEANU, A. 144. Ii privea nedumerită; cu ochii ei mari, serioşi, contemplativi. VLAHUŢĂ, O. A. III 173. <$- Atitudini tontempl ativă = atitudine de expectativă faţă de problemele sociale, care, sub masca imparţialităţii, serveşte reacţiunii. CONTEMPLATOR, -OĂRE, contemplatori, -oare, s. m. şi f. Cel care contemplă, care este cufundat în visare. Pe marginea rîului... aceste ■ asidue contemplatoare (= sălciile) privesc... cosmica rostogolire a apelor. BOGZA, C. O. 210. CONTEMPLAŢIE, contemplaţii, s. f. Atitudine de contemplare, stare de reverie, meditaţie. Abia luai seama, în contemplaţia mea, că vecinul meu se duce. NEGRUZZI, S. I 236. — Pronunţat: -ţi-e. CONTEMPORĂN, -Ă, contemporani, -e, adj. 1. Caie trăieşte, se petrece, există în zilele noastre; care se raportă Ia prezent, la epoca de faţă; actual. Campania de lămurire politică şi ideologică întreprinsă de mişcarea contemporană pentru pace şi, în mod deosebit, acţiunea de demascare a in perialismului războinic întreprinsă de Uniunea Sovietică au avut o uriaşă eficacitate. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 222. <$> Istorie contemporană = istoria timpurilor noistre. 2. (Despre persoane, considerate în raport cu alte persoane sau cu anumite evenimente) Care trăieşte sau a trăit în acelaşi timp "cu..., pe timpul. .. Matei Basarab şi V aii le Lupii au fost contemporani. (Urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau în genitiv) Compozitor contemporan cu Glinka. (Substantivat) Contemporanii lui Eminescu. — Variantă: Coiltimporfin, -ă (BENIUC, V. 77, MACE- DONSKI, O. I 184, GHICA, S. A. 150) adj. •CONTEMPORANEITATE s. f. (Rar) Epoca contemporană (cu noi); actualitate. Congresul [popoarelor pentru apărarea păcii — Viena 1952] a scos in evidenţă luminoasele perspective de dezvoltare şi de întărire continuă, perspectivele de succes ale acestei uriaşe mişcări a contemporaneităţii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 112. — Pronunţat: -ne-i-. CONTENCIOS — 534 — CONTINUATOR CONTENCIOS, contencioase, s.n. (Ieşit din uz) Serviciu pe lîngă o instituţie publică sau 6 întreprindere particulară, însărcinat cu problemele juridice şi cu procesele instituţiei respective. Contencios administrativ = instanţă de control judecătoresc al legalităţii actelor de autoritate administrativă. — Pronunţat: -ci-os. CONTENÍ, contenesc, vb. IV. Intranz. A întrerupe sau a înceta o mişcare sau o acţiune începută; a se opri (din mers). Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. jln port, munca conteni şi vapoarele plecară mai curînd, .de frica îngheţului. DUNĂREANU, N. ?2. Brăila, douăzeci ■de minute! — s-aude strigătul conductorului, îndată ce .conteneşte tocatul vagonului. SP. POPE^CU, M. G. 37. Cîntările au contenit deodată. CARAGIALE, O. III 81. -<$>• (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», mai rr.rexprimate printr-un infinitiv precedat de prep. « de ») în « Scrisorile *> sale [Alecsandri] nu conte- neşte cu sarcasmele împotriva lor [a latiniştilor]. IBRAILEANU, SP. CR. 141. Margareta, copil răsfăţat.. . conteni din plîns. VLAHUTĂ, O. A. 126. Pasărea nu mai conteneşte de-a cînta. ISPIRESCU, L. 298. E x p r. (învechit) A conteni din viaţă = a muri. A contenit din viaţă şi s-a dus la al .său rînd. PANN, P. V. II 60. Tr.anz. (Complementul indică o acţiune) Cătră miezul nopţii, broaştele şi-au contenit corul înfricoşat. SADOVEANU, P. M. 296. Căprioara conteneşte fuga; păşeşte încet, prevăzătoare. GÎRLEANU, L. 26. - R e f I. (Rar) Cînd loviturile se conteniră, el. abia putea răsufla. RETEGANUL, P. I 74. CONTENDRE, conteniri, s. f. Acţiunea de a conteni; sfîrşit, încetare. Toader Maftei şi Huţu ... la ■ contenirea lucrului la înserat... se abăteau pe nişte cărări ale lor în lunca Dunării. SADOVEANU, P.' M. 276. E x p r. Fără contcnire — mereu, neîncetat. De cinci zile dau [bani] fără contenire. SADOVEANU, Z. C. 335. CONTESĂ, contese, s. f. Soţie de conte. CONTESTĂ, contest, vb. I. Tr anz. A nu* recunoaşte dreptul sau valoarea cuiva sau a ceva; a nu recunoaşte existenţa sau necesitatea unui lucru; a tăgădui. Nu contest că ai dreptate. — Prez. ind. şi: (învechit) contestez (NECRUZZI, S. I 243). CONTESTĂBIL, -Ă? contestabili, -e, adj. Care poate fi contestat, care provoacă contestaţie. CONTESTĂŢJE, contestaţii, s. f. (De obicei în legătură cu verbul « a face » sau, mai rar, « a introduce ») Cerere de anulare a executării unei hotărîri (judecătoreşti) pentru vicii de formă. A introdus contestaţie la tribunal, a Contestaţiile procurorului şi părţilor interesate, în contra dispoziţiunilor luate de preşedinte, sînt de competenţa aceluiaşi tribunal. B. O. 1953, 96. — Pronunţat: -ţi-e. . C0NTÉKT, contexte, s. n. Text mai larg în care se găseşte un cuvînt sau un pasaj dintr-o scriere. Ruptă din context, fraza îşi poate schimba înţelesul. + Text, cuprins. Plnă acum contextul şi forma titlului acestei cărţi ne sînt cu totul necunoscute. ODOBESCU, S. I 355. CONT’GÉNT s. n. v. cotingcnt. CONTIGU1TĂTE s. f. (Franţuzism rar) însuşirea xîe a fi contiguu, starea în care se găsesc două lucruri contigue. ' — Pronunţat: -gu-i CONTIGUU, -A, contigui, -e, adj. (Franţuzism rar) Care se leagă, se alipeşte de ceva, care are elemente comune cu altceva. C0NTIMP0RÁN, -Ă adj. v. contemporan. CONTENÉNT, continente, s. n. împărţire geografică cuprinzînd o întindere mare de uscat, mărginită de : obicei de mări şi oceane. CONTINENTAL, -Ă, continentali, -e, adj. De continent, care se află pe continent, care aparţine sau este ■ propriu continentului. <*> Climă continentală — climă uscată, supusă la schimbări bruşte. Blocul continental . v. bloc2. CONTINGENT, contingente, s. n. 1. Serie de tineri i încorporaţi în acelaşi an pentru serviciul militar. Jim- borean îşi arătase dinţii intr-un zîmbet, nişte dinii álbi... •pe care nici un contingent nu-i văzuse vreodată pînă atunci. CAMILAR, N. I 154. Va trebui să plece în curînd Ia armată, al două miilea contingent de cînd a început istoria acestor pămînturi. BOGZA, C. O. 277. Soarele se scufunda la orizont în nori subţiri de purpură cînd contingentul, cu tot cala- balîcul, se îndrumă către a localitatea Somotreţ». SADO- VEANU, M.' C. 99. Copilul născut pe teritoriu străin din tată romîn, ¡i care la chemarea contingentului din anul naşterii lui nu s-ar prezenta la recrutare, este considerat ca dezertor. CARAGIALE, O. VII 26. 2. Grup de oameni cu o compoziţie omogenă. (în ■ forma contigent) Poporul nostru muncitor a încredinţat şcolii misiunea înaltă şi de mare răspundere de a forma viitoarele contigente de tehnicieni, ingineri, agronomi, zootehnişti, medici, profesori, ■— specialişti cu un larg orizont cultural, devotaţi cu trup şi suflet poporului, cauzei construirii socialismului. SCÎNTEIA, 1954, nr. 3067. (Glumeţ) Un numeros contigent de nepoţi ¡i nepoate. C. PETRESCU, C. V. 177. 3. (învechit) Contribuţie. [încurajarea dată literelor, ştiinţei şi artelor] ne-ar face să aducem şi noi contingentul nostru la opera cea mare a cmilizaţiunii. GHICA, S. 137. — Variantă: contigént s. n. • CONTINGENŢĂ, contingenţe, s. f. Atingere, legătură exterioară, raport'. Intre materialismul primitiv şi dialectica naivă din timpul antichităţii nu există o legătură internă, -ci doar o simplă contingenţă spontană, o legătură care, chiar 'cînd s-a produs parţial, nu a fost formulată conştient. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 15/1. CONTINUA, continuu, vb. I.' Intranz. (în opoziţie cu a înceta) A urma, a nu înceta, a nu se opri, a nu se întrerupe; a se prelungi, a merge înainte. Consfătuirile continuará zile dé-a rîndul. REBREANU, R. I 188. <}■ (Exprirriîr.d ideea de aspect durativ al acţiurii) Oltul continua să plece în lume, încărcat de toate întîmplările acestor piscuri. BOGZA, C. O. 36. Cei de la masă, cu excepţia lui Sineşti, continuau să fie agitaţi şi vorbăreţi. CAMIL PETRESCU, N. 165. Sura continua să phnsă. SAHtA, N. 93. 4- Tram. A duce mai departe, fără întrerupere, un lucru început. — Pronunţat: -nu-a. CONTINUARE, continuări, s. f. Acţiunea de a continua şi rezultatul ei; urmare, prelungire. Continuarea unei discuţii. ^ Loc. a d v. în continuare = . a) fără întrerupere, continuu. Discuţiile se vor duce în continuare; 1)) mai departe, mai încolo. în continuare, raportul exprimă principiile fundamentale ale învăţăturii lui I. P. Pavlov. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 324, 7/1. — Pronunţat: -nu-a-. CONTINUATOR, -OARE, continuatori, -oare, s. m. şi f. (Urmat de • determinări în genitiv) Persoană care continuă o lucrare (de obicei din domeniul spiritual) începută de altul. Fondatorul partidului comunist, V. I. Lenin, şi continuatorul măreţei lili cauze, I. V. Stalin, au acordat întotdeauna o însemnătate primordială educării marxiste a cadrelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. Un continuator al lui Grigore Ureche este Mirón Costin. IST. R.P.R. 216. ■CONTINUITATE — 535 — CONTRABAS CONTINUITATE, continuităţi, s. f. Faptul de a fi continuu; continuare sau existenţă fără întrerupere. Una din laturile muncii didactice, a cărei riguroasă traducere .in viafă constituie cheia desfăşurării cu succes a întregului proces de învăţămlnt, este continuitatea în muncă a cadrelor didactice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 329, 5/5. Avem nevoie de continuitate [în muncă]. C.' PETRESCU, î. II 155. Se va stabili o mai strînsă legătură de continuitate între aceste două articole. GHEREA, ST. CR. III 74. — Pronunţat: -nu-i-. CONTÎNUU, -Ă, continui, -e, adj. Care se prelungeşte fără pauză, care nu se întrerupe, nu încetează şi nu mai alternează cu altceva; necurmat, neîntrerupt, neîncetat. Becuri electrice... luminau faldurile steagurilor agitate de un curent continuu. SAHIA, U.R.S.S. 24. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, O. II 10. Curent continuu — curent electric care are un singur sens. CONTIŞGR. contişoare, s. n. (Familiar, rar) Socoteală miră, neînsemnată (de plătit). Dar... ştiţi că... mai este uri contişor... — Ce contişor? zice dama. Orice-ar .fi, plăteşte bărbatu-meu. CARAGIALE, O. I 325. CONTONDENT, contondente, adj. n. (în e x p r.) ■Corp contondent = corp tare, ale cărui lovituri strivesc ţesuturile. CONTOPI, contopesc, vb. IV. Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. o cu i>) A se amesteca cu ceva, formînd un singur tot; a se uni strîns, a se lega împreună, a se împreuna. Ninsoarea de sus a început a se contopi cu tălăzuirile de jos, clădind troiene peste calea ferată. C. PETRESCU, A. 274. F i g. Mişcarea democrată internaţională a femeilor se. contopeşte tot mai mult cu măreaţa luptă generală a popoarelor pentru pace. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2675. într-un ceas s-au contopit două destine! GALACTION, O. I 183. în Lara, un amestec misterios domneşte, Şi binele cu răul în el se contopeşte. MACEDONSKI, O. I 265. [Lenau] se contopeşte întotdeauna cu ceea ce vede în natură, dar nu găseşte în ea pricină de linişte. IONESCU-RION, C. 90. CONTOPIRE, contopiri, s. f. Acţiunea de a se contopi şi rezultatul ei; fuziune. CONTOR, contoare, s. n. Aparat de măsurat cantitatea de apă, de energie electrică, de gaze etc. transmisă consumatorilor prin conducte. Au scos siguranţele la contor! răcniră cei care fuseseră lăsaţi în întuneric. PAS, Z. IV 255. CONTORSIONAT, -Ă, contorsionaţi, -te, adj. (Rar) 1. (Despre persoane) Cu trupul sau cu o parte a trupului strîmbată (din cauza unei infirmităţi sau a unei suferinţe trecătoare). (F i g.) Ostroavele de jepi contorsionaţi nu oferă nici un adăpost. SADOVEANU, V. F. 101. 2. F i g. (Despre stil) Lipsit de armonie, necurgător, ■ chinuit. Era un tînăr profesor de matematici din Brăila.. . Avea preocupări filozofice. Şi un stil contorsionat. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 3/3. — Pronunţat: -si-o-. CONTORSIUNE, contorsiuni, s. f. Contractare violentă şi involuntară a muşchilor (cauzată de o emoţie sau de o senzaţie dureroasă). V. c r i s p a ţ i e. Mai ■năd doar cum se zbate [cîinele] sub loviturile măturoaielor, ridictnd cu contorsiunile lui un nor gros de praf. CARAGIALE, O. II 14. Zibal urmărise... toate contorsiunile, toate crispaţiile stranii ale degetelor [arse de flacăra lumî- nării], CARAGIALE, O. I 294. — Pronunţat: -si-u-. C0NTOŞ S. n. v. contuş. CONTRA1- Element de compunere arătînd, în general, opunere, reacţiune, contrast, care serveşte la formarea unor substantive ca contracandidat sau a unor verbe ca contraataca, contrabalansa etc. CONTRA2 prep. 1. (Construit cu genitivul; adesea precedat de prep. «în») împotriva (cuiva sau a ceva). Se îndreaptă contra vintului. (Eliptic) Trebuie să iei atitudine, pentru sau contra. (Arătînd ostilitate) Eşti contra mea, Haralambie. SAHIA, N. 104. Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămint şi mare. EMINESCU, O. I 146. (Adverbial) Cine-i contra, să-l vedem, Ca să-l ştie soţii. COŞBUC, P. I 428. L oc. a d v. Din contra (sau contră) = dimpotrivă, cu totul altfel. Atunci lumea cea gîndită pentru noi avea fiinţă, Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă. EMINESCU, O. I 141. De atunci n-am mai făcut nici un progres în această artă; ba chiar aş putea zice din contră! ODOBESCU, S. III 21. 2. în schimbul (altei valori). Biletele de teatru se vînd contra cost. •—■ Formă gramaticală: (în locuţiune) contră. CONTRAACUZĂŢIE, contraacuzaţii, s. f. Acuzaţie adusă de către acuzat acuzatorului. — Pronunţat: -ţi-e. CONTRAAMIRAL, contraamirali, s. m. Ofiţer din marina militară (avînd gradul corespunzător generalului- maior din armata terestră), cu două grade mai mic decît amiralul şi cu unul mai mic decît viceamiralul; gradul acestui ofiţer. CONTRAATAC, contraatacuri, s. n. Atac desfăşurat de o unitate militară aflată în apărare, cu scopul de a respinge un atac al inamicului pătruns în dispozitivul ei şi de a restabili poziţiile iniţiale. Mitralierele răpăiau la începutul contraatacului. CAM1LAR, N. I 381. CONTRAATACĂ, contraatac, vb. I. Tranz. A da o lovitură, printr-o ripostă ofensivă, inamicului pătruns în dispozitivul apărării, cu scopul de a-1 nimici şi de a restabili integritatea poziţiei de apărare. " Î9 CONTRABALANSA, contrabalansez, vb. I. Tranz. A aduce în stare de echilibru, a cumpăni; f i g. a nimici efectul unei acţiuni prin altă acţiune. Părăsiţi şi ideea nefericită de a împărţi Franţa în cantoane, ca să contrabalansaţi Parisul. CAMIL PETRESCU, T. II 495. CONTRABALANSARE, contrabalansări, s. f. Acţiunea de a contrabalansa; egalare, cumpănire. CONTRABANDĂ, contrabande, s. f. Trecere clandestină peste graniţă a unor mărfuri interzise s:iu> mărfuri sustrase de la plata taxelor vamale; p. e x t. marfa transportată în acest mod. Contrabandele, furturile de cereale se executau după planurile; lui. BART, E. 325. Loc. adj. Dc contrabandă = a) trecut sau destinat a fi trecut (de) peste graniţă în mod clandestin, l-a oferit cafea şi o havană de contrabandă. REBREANU, R. I 46. Toate [femeile] cil deosebite .. . mode de contrabandă. NEGRUZZI, S. I 36; b) f i g. rezultat dintr-o înşelătorie, fără valabilitate, fals. Cîntat-am la ocazii, — aşa precum se cîntă Măriri de contrabandă sub masca lui Caton ? MACEDONSKI, o. I 44. ^ Loc. a d v. Prin contrabandă = în mod ilegal, pe ascuns. Oamenii teatrului băgau prin contrabandă pe unii prin alte locuri, în timp ce voi stăteaţi... la uşa zăvorită. PAS, Z. I 189. CONTRABANDIST, -Ă, contrabandişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care săvîrşeşte delictul de contrabandă, care se ocupă cu contrabanda. Contrabandiştii sînt pedepsiţi de lege. CONTRABĂS , contraba'.i, s. m. Contrabasist. CONTRABAS — 536 — CONTRADANŢ CONTRAIîAS2, contrabasuri, s. n. Cel mai mare instrument muzical cu coarde şi cu arcuş, avînd registrul cel mai grav. O instrumentaţie bizară, din concertul căreia nu lipsea nici piculina, nici oboiul, nici trimbiţa... nici contrabasul. HOGAŞ, M. N. 86. CONTBAEASÎST, -Ă, contrabasişti, -sie, s. m. şi f. Persoană care cîntâ la contrabas. CONTRACANDIDAT, -Ă, contracandidaţi, -te, s. m. şi f. Persoană care candidează împotriva altui candidat pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi. CONTRACARA, ccntrccarez, vb. I. Tranz. (Fran- ţuzism) A se opune voinţei sau acţiunii cuiva, a împiedica planurile cuiva; a se pune de-a curmezişul. [îl] bănuia pus într-adins acolo, să-l spioneze şi ¿ă-i contracareze mişcările. PAS, Z. III 99. CONTRACCÎU, -ÎE, contracrit, s. m. şi f. (învechit) Persoană care încheie un contract de concesiune; concesionar. Veniturile podurilor se vindeau prin mezat şi Sta- mate Birlic se afla contracciu. FILJMON, C. 157. -^(Peiorativ, astăzi rar) Un cm de afaceri tot aşa mehenghi ca unchiul cămătar şi contracciu şi un procedurist nu mai puţin de temut ca învăţatul său părinte. M. I. CARAGIALE, C. 137. CONTRACT, contracte, s. n. Convenţie, de obicei scrisă, încheiată între două părţi cu scopul de a stabili, ansamblul de obligaţii reciproce ale acestora, valabile într-un termen limitat. Oricine deţine un imobil fără contract de închiriere sau fără chirie, va plăti, în contul chiriei, impozitul prevăzut. B. O. 1953, 2. Facem contract. .. se aliază două puteri... voi ne daţi brazdă mai adîncă — noi vă vom da pîne mai multă şi mai bună. CAMILAR, TEM. 293. Domnu Iorgu Vasiliu trimite după Bogza şi Cuţui, ca să vie să facă contract pentru brînză. SADOVEANU, B. 221. Contract de muncă = înţelegere scrisă sau verbală, potrivit căreia un angajat se obligă să presteze o anumită muncă, în schimbul unei remuneraţii. Dreptul de organizare al muncitorilor fusese desfiinţat. Contractul de muncă — anulat. PAS, Z. IV 170, Contract colectiv (de munES) = convenţie scrisă, încheiată de o instituţie sau o întreprindere cu muncitorii şi funcţionarii respectivi, reprezentaţi prin comitetul sindical. Contractul colectiv este o puternică armă mobilizatoare şi organizatoare a muncitorilor, tehnicienilor, inginerilor şi funcţionarilor în lupta pentru îndeplinirea şi depăşirea planului de stat. REZ. HOT. I 203. Contractul colectiv, care îmbină interesele statului privind dezvoltarea economiei socialiste cu apărarea intereselor şi cu grija pentru ridicarea continuă a nivelului de trai al celor ce muncesc, se dovedeşte a fi, an de anf un factor tot mai puternic de antrenare a muncitorilor şi tehnicienilor în lupta pentru plan, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de trai. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2707. Contract bilateral v. bilateral. CONTRACTĂ1, contractez, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o îndatorire, la o obligaţie) A lua asuprâ-şi, a se îndatora la... A contracta un împrumut, czj Nu socoteşti că ar fi potrivit să-ţi întorc măcar o parte din datoriile pe care le-am contractat faţă de domnia-ta? SADOVEANU, Z. C. 273. Am contractat o obligaţie. C. PETRESCU. î. II 105. «$► (Cu privire la obiceiuri, la legături sentimentale etc.) Trebuia să tăinuiască... legătura pe care o contractase. PAS, Z. I 94. Iorgu... scandalizează pe toţi invitaţii lui Enache. .. prin franţuzhmul său, contractat la Sadagura. IBRAILEANU, SP. CR. 119. 2. A se îmbolnăvi de,,.A contractai o gripă. CONTRACTĂ2, pers. 3 contrăctă, vb. I. Refl. 1. (Despre muşchi, p, e x t. despre organe şi corpul, ome nesc) A se strînge, a se micşora; a se zgîrci. Muşchii braţului se contractă. Tranz. Pe faţă i se citeşte. o senzaţie de dezgust care-i contractă tot corpul. CAMIL PETRESCU, T. II 575. 2. (Despre metale) A-şi micşora dimensiunile (sub- acţiunea frigului). Şinele drumului de fier se contractă în timpul iernii. — Prez. ind. pers. 3 şi: contractează (HOGAŞ, H. 90).- CONTRACTĂNT, -Ă, contractanţi, -te, adj. Care încheie un contract, care se angajează prin contract faţă de altcineva. Contractele colective de muncă se fac- în scris şi se semnează de către părţile contractante. COD. M. 48. Producătorii contractanţi sînt sprijiniţi în procurarea de seminţe, materiale, îngrăşăminte chimice. SCÎN— TEIA, 1953, nr. 2655. R.P.R. a încheiat cu ţările vecine... o serie de tratate bazate pe respectarea scrupuloasă a* suveranităţii şi intereselor fiecărei ţări şi pe ajutorul reciproc între ţările contractante. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 104, 3/3. Poarta refuzînd de a da satisfacţiune- cererilor ambasadorilor celor trei puteri contractante ... GHICA, S. 131. CONTRACTĂRE1, contractări, s. f. 1. Acţiunea de a contracta1; încheiere a unui contract, preluare a unei obligaţii, a unui angajament; (în special) încheiere a unui contract între stat şi ţăranii muncitori, privind schimbul între produsele agricole şi produsele industriale. Trebuie folosită larg cooperaţia de consum, metoda contractării şt alte forme de legături comerciale între oraş şi sat verificate în practică. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 82. Dacă săptămîna aceasta [tractoriştii] vor înfrînge împotrivirea tuturor pămînturilor ce le mai rămăseseră aicea, la Plopşor, vor realiza peste jumătate din contractări. MIHALE, O. 197. 2. Faptul de a lua bani cu împrumut cu îndeplinirea formelor legale. [Adunarea generală] aprobă contractările- de împrumuturi, contractele de valorificare a produselor, contractele de. asigurări şi altele. STAT. GOSP. AGR. 42. CONTRACTĂRE2, contractări, s. f. Acţiunea de a (se) contracta2. 1. Contracţie (1). Contractarea muşchilor. 2. Contracţie (2). CON TRACTAT, -Ă, contractaţi, -te, adj. Schimonosit, strîmbat (din cauza unei contracţii). Cu faţa contractată şi trădînd o violentă luptă interioară .». îmi spuse aproape la ureche: Du-te. GALACTION, O. I 239. Tăcu în fine... dar [avea] faţa contractată. MACEDONSKI,. O. I 250. CONTRACTlBILITĂTE, contractibilităţi, s. f. Proprietate a ţesuturilor organice vii de a se putea contracta. CONTRACTUĂL, -Ă, contractuali, -e, adj. Care se- referă la un contract, care rezultă dintr-un contract sau este condiţionat printr-un contract. Obligaţii contractuale. — Pronunţat: -tu-al. CONTRĂCŢIE, contracţii, s. f. 1. încordare, zgîrcire (a muşchilor, a organelor, a corpului); contractare. 2. Micşorarea dimensiunii metalelor sub acţiunea frigului. Proprietăţi de dilatare şi contracţie. — Pronunţat: -ţi-e. —-Variantă: contracţiuno s. f. CONTRACŢIÎNE s. f. v. contrazic. CONTRADĂNŢ, contradanţuti, s. n. (învechit) Dans- asemănător cu cadrilul, în care sînt de obicei şase perechi de dansatori, aşezaţi faţă în faţă;'aria după care se execută figurile acestui dans. Cucoana Marieta trebuia să fi' jucat contradanţ. HOGAŞ, H. 90. ¡>tiţi de se mai poate afla- alta să facă solo mai bine la un contradanţ... NEGRUZZI, Sr I 75. CONTRADICTORIU — 537 — CONTRAMINĂ. CONTRADICTORIU,-IE, contradictorii, adj. (Despre două sau mai multe fenomene, idei, tendinţe) Care se contrazic între ele, care sînt incompatibile, Zboară veşti contradictorii, Se-ntretaie ştirile. TOPÎRCEANU, B. 51. Asachi apare ca o colecţie de tendinţe contradictorii. IBRĂI- LEANU,'SP. CR. 53. <$• Loc. adj. şi a d v. în contra- dicloriu = (care este) în opoziţie de idei cu ceva. S-au născut discuţii in contradictoriu pentru lămurirea problemelor. CONTEMPORANUL, S. II, ' 1949^,, nr. 165, 6/2. De-aşfi discutat cu moşneagul in contradictoriu, mă temeam să nu mă rămtnă. HOGAŞ, M. N. 199. CONTRADICŢIE, contradicţii, s. f. 1. (Fii.) Opoziţie a celor două laturi contrarii (negativ şi pozitiv, vechi şi nou) existente în orice fenomen din natură, gîndire şi societate, care sînt în acelaşi timp legate între ele şi se întrepătrund, rezultatul apariţiei şi învingerii acestei oporiţii constituind motorul dezvoltării, al evoluţiei de Ia inferior la superior. Contradicţia dintre tendinţa de lărgire nelimitată a producţiei şi consumul limitat nu este unica contradicţie a capitalismului, care în genere nu poate exista şi nu se poate dezvolta fără contradicţii. LENIN, O. III 39. înrăutăţirea situaţiei materiale a maselor largi populare duce la intensificarea luptei lor împotriva scăderii nivelului de trai, împotriva politicii militariste, duce la ascuţirea contradicţiilor de clasă dintre burghezia imperialistă şi oamenii muncii, la creşterea valului de greve în ţările capitaliste. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 19. Contra-. dicţia de interese dintre oraş şi sat, dintre industrie şi agricultură se exprimă pe plan social prin contradicţia de clasă dintre masele ţărănimii şi clasele exploatatoare — contradicţie care mi poate fi rezolvată decît prin doborîrea exploatatorilor şi eliberarea agriculturii din exploatarea capitalistă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 2/2. Heraclit a arătat existenţa contradicţiilor în natură şi în oarecare măsură chiar în istorie. CON- STANTINESCU, HERACLIT 7. Contradicţii antago niste = contradicţii la baza cărora stă lupta de neîmpăcat dintre vechi şi nou şi care nu se pot rezolva decît prin distrugerea vechiului, constituind în acelaşi timp conţinutul intern al procesului de dezvoltare, al transformării schimbărilor cantitative în schimbări calitative. Contradicţiile economice dintre oraş şi sat in societatea capitalistă sint contradicţii antagoniste. i=i Contradicţii neantagoniste = contradicţii îndărătul cărora nu stau clase vrăjmaşe cu interese diametral opuse şi a căror stingere se fiice prin dezvoltare lentă, fără a duce la conflicte antagoniste. în societatea socialistă contradicţiile dintre relaţiile de producţie şi forţele de producţie sînt contradicţii neantagoniste. Loc. a d v. în contradicţie cu ... = în opoziţie sau în dezacord cu... In aceste rînduri autorul intră în contradicţie cu el însuşi. 2. (Sens curent) Nepotrivire între idei sau fapte, contrazicere. Spirit de contradicţie= tendinţă a unor oameni de a contrazice totdeauna pe ceilalţi. — Pronunţat: -ţi-e. CONTRAEXPERTÎZĂ, contraexpertize, s. f. Expertiză destinată să verifice o expertiză anterioară. CONTRAFÂCE, contrafdc, vb. III. T r a n z. A reproduce cu scop fraudulos un document, un obicct, o lucrare sau scrisul cuiva; a falsifica. V. imita, plastografia.,^ contraface iscălitura cuiva. A contraface un medicament. CONTRAFACERE, contrafaceri, s. f. Acţiunea de a contraface şi rezultatul ei; reproducere frauduloasă, falsificare. V. imitaţie, plastografie. CONTRAFORT, contraforturi, s. n. 1. întăritură masivă, în formă de pilastru, a unui zid, formînd corp cu acesta şi servind- la mărirea rezistenţei lui împotriva presiunilor acoperişului sau ale altor părţi din construcţie. Dintre pereţii aceia groşi cit nişte contraforturi,, umezeala şi frigul nu ieşeau nici în toiul verii. CAMILAR,. N. I 115. Casa era într-o grădină imensă, mărginită de trei străzi, de care era ferită printr-un gard de cărămidă solid ca un contrafort. CAMIL PETRESCU, N. 103. 2. (Ind. petroliferă) Fiecare dintre picioarele înclinate- spre exterior ale unui turn de extracţie. CONTRAGE, contrdg, vb. III. Refl. (Despre două: vocale vecine) A se reduce la o singură emisiune vocalică (vocală sau diftong). CONTRAGERE, contrageri, s. f.. Faptul de a s e contrage; reducere sau reunire a două elemente vocalice vecine într-unul singur (vocală sau diftong);, contracţie. CONTRAGREUTATE, contragreutăţi, s. f. Greutate care serveşte, într-un sistem tehnic, la echilibrarea totală; sau parţială a unei forţe fixe sau a unei greutăţi în mişcare. CONTRAINDICAT, -A, contraindicaţi, -te, adj. (Despre remedii, tratamente sau alimente) Nepotrivit, neprielnic în anumite împrejurări. Folosirea sulfamidelor este contraindicată pentru bolnavii de rinichi. CONTRAINDICAŢIE, contraindicaţii, s. f. împrejurare- specială care face vătămătoare aplicarea unui tratament sau folosirea unui remediu. — Pronunţat: -ţi-e. C0JSTitALOVlTTÎRĂ, contralovituri, s. f. Ripostă ofensivă în timpul apărării, executată cu forţe mari (mai multe divizii), cu scopul de a distruge o grupare importantă: de forţe inamice pătrunse în adîncimea dispozitivului! apărării şi de a restabili astfel integritatea poziţiilor de apărare. CONTRALTĂ, contralte, s. f. Femeie care cîntă- 'contralto. Şi Jorj, care a plecat aseară la băi! exclamă< cu un glas de contraltă o doamnă. C. PETRESCU, î. I 57.. CONTRALTO S. n. invar. Voce feminină cu registru i cel mai grav. CONTRAMAÎSTRU s. m. v. contramaistru. CONTRAMĂISTRU, contramaiştri, s. m. 1. Muncitor calificat, însărcinat cu supravegherea şi dirijarea unui sector dintr-o întreprindere industrială. 2. (învechit) Grad în corpiţl subofiţerilor de marină. — Variantă: contramafistru (ardeleanu, d. 100), s. m. CONTRAMANDA, contramandez, vb. I. T r a n z. A- revoca un ordin, o dispoziţie dată sau o hotărîre luată; a anula. Rogu-te, mi contramanda planul făcut şi imediat' anunţă-mă despre sosirea iubitului nostru oaspete. CARAGIALE, O. VII 40. Lamartine fusese prevestit de noi de tot■ ce proiectam. în urma acelei depeşe a trebuit să contramandăm toate dispoziţiunile luate şi să aşteptăm sosirea < doctorului Mandl. GHICA, S. A. 159. CONTRAMANDARE, contramandări, s. f. Acţiunea, de a contramanda; dispoziţie prin care se revine asupra unei hotărîri. Rămine să aşteptaţi in cursul zilei de- vineri o confirmare sau contramandare pe cale electrică.. CARAGIALE, O. VII 32. CONTRAM ARCĂ, contramărci, s. f. Parte a unui- bilet de spectacol care rămîne la spectator după intrarea în sală, pentru a-i indica locul. CONTRAMÎNA, contramine, s. f. Lucrare subterană, făcută spre a descoperi şi a distruge minele aşezate de- inamic. CONTRAOFENSIVĂ — 538'— CONTRASTA CONTRAOFENSIVĂ, contraofensive, s. f. Acţiune ofensivă de mari proporţii care se dezlănţuie împotriva unui inamic pînă atunci în ofensivă şi care a fost uzat şi oprit printr-o apărare activă. Luase apucături de campanie, fuma ţigări groase, citea toate principiile de tactică modernă, îşi îngroşa vocea cind vorbea de ofensive şi de # contraofensive. C. PETRESCU, î. I 118. CONTRAORDIN, contraordine, s. n. Ordin prin care se revocă un ordin anterior. Un ordin rămîne valabil pînă la un contraordin. CONTRAPĂGINĂ, contrapagini, s. f. A doua pagină a unei foi scrise sau tipărite. CONTRAPĂNTĂ, contrapante, s. f. Pantă opusă altei pante. + (La o cale ferată sau Ia o şosea) Porţiunea înclinată în pantă care urmează imediat după o rampă şi este de sens invers cu aceasta. (Mine) înclinare inversă a unei galerii. CONTRAPONDERE, contraponderi, s. f. Ceea ce echilibrează, contrabalansează sau neutralizează o forţă, o acţiune, o atitudine etc. CONTRAPROIÎCT, contraproiecte, s. n. Proiect care are menirea de a verifica, de a îmbunătăţi sau de a înlocui un alt proiect prezentat anterior; proiect prezentat la un concurs, alături de altele, pentru a se putea alege cel mai bun dintre ele. CONTRAPROPUNERE, contrapropuneri, s.£. Propunere opusă altei propuneri. CONTRAPUNCT s. n. Arta de a compune pentru mai multe voci sau instrumente; ştiinţa care se ocupă cu regulile acestui Îel de a compune. Catedră de armonie şi contra- punct. Canonul este una dintre formele cele mai vechi ale contrapunctului. CONTRAR1 adv. (Construit cu dativul) împotriva, în contra, fără a corespunde cu..., neconform cu... Contrar celor afirmate. Contrar obiceiului meu. CONTRĂR2, -Ă, contrari, -e, adj. (Adesea urmat de determinări în dativ) Opus, potrivnic. .V. deosebit. In caz contrar... czi (în forma contrariu) Cind Caragiale a avut nevoie de un personagiu cu caractere deosebite, aproape contrarii lui Dragomir, lui Ion etc., atunci — lucru caracteristic — l-a luat dintre femei. GHEREA, ST. CR. III 118. Despotismul este contrar naturii omului în societate. BOLINTINEANU, O. 260. (Logică) Moţiuni contrare = noţiuni care se'află în. raport de contrarietate, acceptarea uneia presupunînd înlăturarea celeilalte, fără ca înlăturarea uneia să presupună admiterea celeilalte. «Dulce » şi « acru » sînt noţiuni contrare. (Substantivat) << Bun» e contrarul lui « răiu*. — Variantă: contrârlu, -ie, contrarii, adj. CONTRAREFORMĂ s. f. Mişcare sîngeroasă, de opresiune, întreprinsă în secolul al XVI-lea de biserica catolică împotriva reformaţilor şi a reformei, pentru restabilirea autorităţii bisericii catolice. CONTRAREVOLUŢIE, contrarevoluţii, s. f. Lupta reacţionară a claselor exploatatoare şi a agenţilor lor împotriva mişcării revoluţionare, a revoluţiei şi a statului de dictatură a proletariatului. — Pronunţat: -ţi-e. COXTR ARE VOLUŢIONĂR1, -Ă, contrarevoluţionari,-e^ adj. Care duce o luptă reacţionară împotriva mişcării revoluţionare, a revoluţiei şi a statului de dictatură a proletariatului. — Pronunţat: -ţi-o-. CONTRAREVOLUŢTONĂR2, -Ă, contrarevoluţionari, -e, s. m. şi f. Partizan, adept al contrarevoluţiei; persoană care face parte din clasele exploatatoare sau din rîndul agenţilor lor şi duce o luptă înverşunată împotriva mişcării revoluţionare, a revoluţiei şi a statului de dictatură a proletariatului. — Pronunţat: -ţi-o-, CONTRARII, contrariez, vb. I. Tranz. A supăra sau a surprinde în mod neplăcut pe cineva, făcînd sau spunîndu-i ceva ţâre se opune convingerilor, dorinţei sau intenţiilor sale. Vestea aceasta mă contrariază, a Luminiţa trecuse de la durerea pe care voia s-o aline altuia, la nerăbdarea să nu fie contrariată ea. C. PETRESCU, I. I 242. Ceva-ceva să-l fi contrariat, apoi striga [furios]. GHICA, S. 518. — Pronunţat: -ri-a. CONTRARIAT, -Ă, contrariaţi,-te, adj. (Despre persoane) Supărat sau surprins în mod neplăcut din cauza unei împotriviri sau a unui fapt care-i contrazice părerile sau aşteptările. Păru foarte contrariat de această inexactitate. C. PETRESCU, C. V. 123. — Pronunţat: -ri-at. CONTRARIETĂTE s. f. 1. Stare de nemulţumire, de supărare, de surprindere neplăcută provocată de o împotrivire, de o contrazicere. 2. (Logică, în e x p r.) Raport de contrarietate = raport de opoziţie între noţiuni contrare. CONTRARIU1, contrarii, s. n. (Fii., mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două aspecte, pozitiv sau negativ, vechi sau nou, care sînt cuprinse în acelaşi fenomen şi se opun unul altuia, constituind motorul evoluţiei. [Heraclit] a înţeles că şi în societate, ca şi în natură, lupta contrariilor este sursa dezvoltării. CONSTANTINESCU, HERACLIT 13. CONTRARIU2, -IE adj. v. contrar. CONTRASEMNA, contrasemnez, vb. I. Tranz. A-şi pune semnătura pe lin act, alături de aceea a conducătorului autorităţii. Primul secretar al Universităţii contrasemnează certificatele semnate de rector. CONTRASEMNĂRE s. f. Acţiunea de a contrasemna. Contrasemnarea decretelor Prezidiului Marii Adunări Naţionale se face de către secretarul Prezidiului. contrasemnătUră, contrasemnături, s. f. Semnătură pusă de un funcţionar subordonat pe un act sau pe o scrisoare, alături de aceea a conducătorului autorităţii. CONTRASPIONAJ s. n. Serviciu de stat însărcinat cu urmărirea şi combaterea acţiunilor de spionaj, de diversiune şi a celorlalte încercări de subminare a statului puse la cale de duşman. CONTRAST, contraste, s. n. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «între», « dintre ») Opoziţie între două sau mai multe lucruri, situaţii, calităţi, acţiuni. Efectul comic rezultă din contrastul dintre pretenţii, ori dintre aparenţele voite şi fapte. IBRĂILEANU, S. 271. In loc. a d v.) în contratimp = la timp nepotrivit, inoportun. A face ceva în contratimp CONTRATORPUiOR, contratorpiloare, s. n. Navă de război rapidă, care are misiunea de a urmări şi distruge torpiloarele. CONTRATALO ARE, contravalori, s. f. (Comerţ) Echivalent (mai ales în bani) al unui lucru oarecare. A trecut în registru contravaloarea obiectelor din inventar. CONTRAVENI, contravin,' vb. IV. I n t r a n z. (Urmat de determinări în ■ dativ sau introduse prin prep. «la ») A călca (o regulă juridică, morală, logică etc.). A contraveni dispoziţiilor unui decret. A contraveni la legea circulaţiei. CONTRAVENIENT, -Ă, contravenienţi, -te, s. m. şi. f. Persoană care contravine unor dispoziţii oficiale. Contravenienţii vor suferi rigorile legii. (Adjectival, rar) Pietonii contravenienţi au fost amendaţi. — Pronunţat: -ni-ent. CONTRAVENŢIE, contravenţii, s. f. Călcare a dispoziţiilor unei legi, unui regulament sau unei decizii oficiale, sancţionată cu o pedeapsă mai uşoară. Contravenţie la legea circulaţiei. — Pronunţat: -ţi-e. CONTRÂYÎZITĂ, contravizite, s. f. 1. A doua vizită făcută la spital în aceeaşi zi de medic bolnavilor. 2. Vizită cu care se răspunde altei vizite. Părinţii ne spuneau că adeseori urşii... îi vizitează. Socotirăm deci de cuviinţă să le facem şi noi o contrdvizită. NEGRUZZI, S. I 319. CONTRAZICE, contrazic, vb. III. 1. T r a n z. (De •obicei cu privire la ■ persoane) A susţine contrarul celor spuse de cineva, a nu fi de acord cu cineva. V. obiecta, •combate. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte .sau să-l ■contrazică. BART, E. 325. 2. T r a n z. A dezminţi, a nu se potrivi, a fi în dezacord, a fi în opoziţie, a fi incompatibil cu ceva. Ceea ce, in adevăr, trebuie să cerem e ca acele întîmplări să fie posibile, să nu contrazică caracterul personajelor şi să fie necesare pentru dramă. GHEREA, ST. CR. II 255. 3. R e f 1. A spune ceva necorespunzător celor afirmate înainte de tine însuţi, a fi în de/acord cu tine însuţi. Adela avea dreptate. Mă contraziceam. IBRĂILEANU, A, 30. 4. Refl. reciproc. (Despre susţinătorii unor opini', afirmaţii etc.) A avea păreri deosebite, a nu fi de acord. Cronicarii se contrazic asupra desfăşurării acestui eveniment. + (Despre afirmaţii, depoziţii etc.) A se ciocni, a nu se potrivi. Depoziţiile martorilor se contraziceau. CONTRAZICERE, contraziceri, s. f. Faptul de a (se) contrazice; contradicţie, dezacord, opoziţie, li venea parcă s-o ieie drept o smintită şi se temea s-o irite prin contraziceri. SLAVICI, O. I 387. Mai sînt şi alte contraziceri în amindouă articolele. OHEREA, ST. CR. II 72. cGntră prep. v. contra. ' CONTRIBUABIL, -A, contribuabili, -e, s. m. şi f. Persoană care plăteşte impozite. Contribuabilii şi-au achitat obligaţiile către stat. — Pronunţat: -bu-a-. CONTRIBUÎ, contribui, vb. IV. I n t r a n z. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A-şi da aportul (material sau moral), a participa la o acţiune comună; a fi printre cauzele unui lucru, a ajuta, a înlesni apariţia sau dezvoltarea unui lucru. Relaţiile diplomatice şi economice cu U.R.S.S. au contribuit şi contribuie la consolidarea independenţei noastre politice şi economice. REZ. HOT. I 9. Cooperaţia va contribui la transformarea însăşi a caracterului micii gospodării ţărăneşti. REZ. HOT. I 98. . — Prez. ind. şi: (rar) contribuiesc (GHEREA, ST. CR. I 262). CONTRIBUŢIE, contribuţii, s. f. 1. Parte cu care cineva contribuie la o acţiune sau la o cheltuială comună; aport. Contribuţie personală. 1=1 Îndeplinirea in întregime şi la termen a plănuiţii de colectări este o contribuţie puternică la întărirea alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, la lupta pentru pace şi pentru ridicarea nivelului de viaţă al celor ce muncesc la oraşe şi sate. SCINTEIA, 1953, nr. 2704. Dezvoltarea largă a întrecerii socialiste constituie o contribuţie puternică la întărirea şi dezvoltarea economiei ţării noastre. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5,45. E x p r. A pune la contrilniţio = a folosi capacitatea cuiva (sau a ceva) la o acţiune. Şi-a pus toate cunoştinţele la contribuţie şi a rezoli at problema. 2. Impozit. Moţoc. .. îi înfăţoşase [lui Alexandru Lăpuşneanu] planul unei nouă contribuţii. NEGRUZZI, S. I 143. De la boier pină la moşnean... toţi luau parte la contribuţiile statului. BĂLCESCU, O. I 17. Contribuţie directă — impozit perceput de la posesorul bunului sau impozit pe venitul impozabil. Contribuţie indirectă = impozit inclus în preţul unei mărfi, fiind astfel perceput indirect de la consumator. •—-Pronunţat:, -ţi-e. —Variantă: (învcchit) contri- Imtiuno (GHICA, s. 698) s. f. CONTRIBUŢlONE s. f. v. contribuţie. CONTROL, controale, s. n. 1» Analiza permanentă sau periodică a unei activităţi, cu scopul de a urmări mersul ei şi pentru a lua măsuri de îmbunătăţire. V. verificare, supraveghere. Congresul [al XlX-lea al P.C.U.S.] a subliniat actualitatea neştirbită a învăţăturii marelui Lenin, că principalul în munca organizatorică de partid este alegerea justă a oamenilor şi controlul executării hotărîrilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. ! Controlul permanent din partea organelor de partid ■ şi a conducerii universităţilor serale de marxism-leninism, şedinţele periodice de analiză a conţinutului ideologic al lecţiilor constituie condiţia esenţială pentru asigurarea unei înalte calităţi a propagandei marxist-leniniste. LUPTA DE CLASĂ, 1953,' nr. 5, 125. Cifră de control = exponent care indică limitele cantitative ale producţiei. Consiliul de Miniştri aprobă cifrele de control ale planului de stat. a Lucrare de control — lucrare prin care se verifică la anumite intervale cunoştinţele studenţilor, ale elevilor etc. (Tehn.) Masă de control = masă pe care se află centralizate toate indicatoarele de control ale unei secţii mecanizate dintr-o întreprindere sau ale întregii întreprinderi. Punct de control = loc fix (la intrarea într-un oraş, într-o ţară etc.) tinde organele autorităţii supraveghează îndeplinirea formalităţilor legale pentru trecerea pietonilor, a vehiculelor etc. Control monetar — măsuri şi operaţii destinate să asigure buna circulaţie a monedelor şi baterea lor în condiţii legale. + Supraveghere continuă (morală sau materială); stăpînire, dominaţie. în urma victoriei Uniunii Sovietice asupra ■ Germaniei hitleriste, s-a adîncit şi mai vndt criza generală a CONTROLA — 540 — CONŢINUT imperialismului, care a pierdut controlul asupra ţărilor din Europa răsăriteană şi centrală. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 2/5. ■+■ Putere de dirijare a propriilor sale gesturi şi mişcări. Bolnavul şi-a pierdut controluU mişcărilor. 2. Instituţie însărcinată cu supravegherea unor activităţi. Controlul de stat. + Grup de persoane care supraveghează un punct de trecere. Controlul verifică biletele la intrarea in sală. 3. (Numai la pl.) Registru de evidenţă a personalului (şi animalelor) unei unităţi militare. Şters din controalele armatei. — PI. şi: (1, 2) controluri. CONTROLA, controlez, vb. I. Tranz. 1. A supune controlului. V. supraveghea, verifica. Prin critică şi autocritică organizaţiile de partid controlează pe orice activist, oricare ar fi postul pe care-l ocupă, atrag masele la conducerea treburilor obşteşti. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. Dar cum ai să mă controlezi dacă am cetit pină la sfirşitul capitolului? Ai să mă crezi pe cuvînt? IBRĂILEANU, A. 103. Regulamentul organic ne-a făcut să întrevedem şi să dorim foloasele unui guvern controlat de naţiune. ODOBESCU, S. III 323. 2. A supune, a domina, a stăpîni. Necesitatea de a controla cu mijloace sociale o forţă a naturii, de a o gospodări, de a şi-o însuşi sau de a o domestici pe scară mare prin plăsmuiri ale mîinii omeneşti, joacă rolul cel mai hotărîîor in istoria industriei. MARX, C. I 466. + (Despre oameni) A-şi dirija propriile sale gesturi şi mişcări. CONTROLABIL, -Ă, controlabili, -e, adj. Care poate fi controlat; a cărui exactitate poate fi verificată. CONTROLOR, -OARE, controlori, -oare, s. m. şi f. (Rar la f.) Funcţionar însărcinat cu exercitarea unor operaţii de control. Controlor la C.F.R. c=i Controlorul era nebărbierit, gras, unsuros, cu obrajii îmbujoraţi. DUMITRIU, N. 5. CONTROVERSAT, -Ă, controversaţi, -te, adj. Supus unei controverse, asupra căruia au loc discuţii în contradictoriu. Relaţiile lui Eminescu cu «Junimea» au format un capitol controversat in aitica burgheză. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 4/3.' CONTROVERSĂ, controverse, s. f. Discuţie în contradictoriu asupra unei chestiuni principiale. îl ispitea... dorinţa de a mai gusta din fructul acum interzis al tontro- verselor acerbe. C. PETRESCU, î. II 215. Aci vrlnd-nevrind trebuie să mă urmezi. .. intr-o lungă controversă, în care filologia are să se amestece tu istoria naturală. ODOBESCU, S. III 24. -tf Discuţie aprinsă, neînţelegere. Ca să nu piardă timpul, începu să completeze coloanele unui tablou, aşteptînd pină^ se va aplana controversa de afară. C. PETRESCU, î. II 149. Gospodina a curmat controversa cu o uşoară încruntare a sprincenelor. C. PETRESCU, A. 291. Se încinse o controversă asupra notei, fiecare revendi- cînd pentru sine obligaţia de a plăti. REBREANU, R. I 42. CONTiBIAClE s. f. (Jur.) Absenţă de la judecată a unui inculpat. Loc. adv. în contumacie = în lipsă, fără a se fi prezentat la proces. A fost judecat in contumacie. CONTUR, contururi, s. n. Linie sau .suprafaţă care mărgineşte un obiect. V. margine, formă. întu- nerecul se infiltra nesimţit in casă şi lucrurile luau înfăţişări mai rotunde, îşi pierdeau contururile, se confundau. REBREANU, R. I 245. Figura ei, odată atita de frumoasă, învineţită-şi pierde conturu-i graţios. MACEDONSKI, O. I 254. F i g. Tractoare grele, treceţi ca ploile fecunde, Striviţi trecutul negru sub pasul vostru dur, KTu numai in păminturi cuţitul vă pătrunde, Ci taie-n viaţa noastră un luminos contur. DRAGOMIR, P. 42. 4- Reprezentare’ .grafică a liniei sau suprafeţei care mărgineşte un obiect. — Pl. şi: (rar) conture (GALACTION, O. I 348, EMINESCU, N. 58). CONTURĂ, conturez, vb. I. Tranz. A da unui obiect contururile pe care trebuie să le aibă, a preciza conturul unui lucru. Cînd vorbea, cu patos, îşi umfla nările şi cu miinile făcea gesturi rotunde, elegante, ca şi cum ar fi voit să contureze ceea ce spunea. SADOVEANU, P. S. 197. -+• F i g. A preciza, a închega în forme precise. Situaţiile conturează cu forţă personagiile şi le transformă în individualităţi tipice, v. ROM. noiembrie 1953, 285.- Grigore o privea stăruitor, ca şi cînd gluma i-ar fi răscolit în suflet crîmpeie de visuri ce s-au înăbuşit înainte de a se- contura în forme. REBREANU, R. I 60r CONTURARE, conturări, s. f. Acţiunea de a contura un lucru. + Fi g. Precizare; scoatere în evidenţă. O piesă care oglindeşte un aspect esenţial din perioada de transformare a structurii noastre sociale, de conturare a tipologiei morale a individului... in noile relaţii de clasă. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 8/2. CONTURBĂ, conturb, vb. I. Tranz. (Transilv., Bucov.) A tulbura, a deranja. Atunci nime n-are să ne• mai conturbe fericirea. MARIAN, O. I 242. CONTUŞ s. n. v. contuş. CONTUZIE, contuzii, s. f. (Şi în forma contuziune)' Leziune provocată prin lovire, fără rănirea pielii. Fiecare■ se introduce in aşternut, pipăindu-şi cu duioşie o contuziune, cu satisfacţia că s-a întors viu şi aproximativ intact de la o- crtncenă încăierare. C. PETRESCU, C. V. 42. — Pronunţat: -zi-e. —Variantă: contuziune s. f. CONTUZIONĂ, contuzionez, vb. I. Tranz. A produce, a provoca o contuzie. — Pronunţat: -zi-o-. CONTUZIUNE S. f. v. contuzic. CONŢ, conţuri, s. n. (învechit) Grup de 24 de coli de hîrtie. V. t e s t e a. Rogu-te, du-te... şi cumpără un conţ de hîrtie specială. CARAGIALE, O. VII 132. Mînjind o jumătate de conţ pe toată ziua... scrie cum îi vine, fără să-şi bată capul. NEGRUZZI, S. II 269. CONŢÎNE,. conţin, vb. III. Tranz. 1. (Despre un recipient) A fi umplut (total sau parţial) cu ; a cuprinde, a închide în sine. Butoiul conţine vin. 2. (Despre o publicaţie, o scriere) A cuprinde, a fi alcătuit din..., a avea în sine. Volumul conţine nuvele şi schiţe. Scrisoarea conţine multe noutăţi. CONŢINUT s. n. 1. Ceea ce încape într-un spaţiu limitat, în special într-un recipient. Conţinutul sticlei. 2. Totalitatea elementelor care constituie esenţa lucrurilor şi fenomenelor, formînd o unitate dialectică cu forma. în pi ocesul dezvoltării, conţinutul precede formei, forma tămîne în urma conţinxitului. STALIN, O. I 322. O dată cu trecerea unei serii de ţări pe drumul transformărilor revoluţionare, in faţa partidelor comuniste din aceste ţări se puneau probleme dintre cele mai complexe, legate de caracterul revoluţiei, de caracterul fi conţinutul de clasă al noii puteri de stat. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 176. 3. Fond, cuprins, miez; semnificaţie. Experienţa ¡i sprijinul Uniunii Sovietice ajută [ţările de democraţie populară] să-şi construiască o cultură cu adevărat populară, să stîrpească printr-o luptă necruţătoare influenţele ideologiei burgheze, să creeze o cultură nouă, luminată de măreţele idei ale lui Lenin-Stalin, o cultură socialistă in conţinut şi naţională în formă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2589. Conţinutul principal al muncii politice de masă a organizaţiilor de partid trebuie să fie lămurirea 'politicii partidului, care- corespunde intereselor vitale ale poporului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2707. în faţa acestui şuvoi de cărbune, negru, •CONŢOPIST — 541 — CONVERSAŢIE puternic, strălucitor, care se Urăşte prin fundul pămintului şi pe care clipă cu clipă minerii îl întreţin, cuvîntul producţie îşi capătă deodată întreaga valoare, întregul ■lui conţinut. BOGZA, V. J. 121. 4. Listă ordonată a materialului pe care îl cuprinde o revistă, o carte; tablă de materii. CONŢOPÎST, conţopişti, s. m. (Astăzi depreciativ) Funcţionar care execută lucrări de birou de mică importanţă, pentru care nu se cere multă iniţiativă (odinioară avea ca sarcină numai să copieze acte sau să scrie concepte). Conţopiştii tăinuiau cu ţăranii... prin colţuri. CAMILAR, N. II 306. Visează onoruri de conţopist, rînji cu dispreţ meşterul. SADOVEANU, P. M. 221. CONUL S. m. v. cucon. ' CONVALESCENT, -Ă, convalescenţi, -te, s. m. şi f. Persoană în convalescenţă, pe cale de însănătoşire, în perioada de însănătoşire. Întregul peisaj, Ca un convalescent lungit pe spate, Zîmbeşte către soare mulţumit. CAMIL PETRESCU, V. 109. Nu se mai uită îndărăt convalescenţii, la sanatoriul alb de care nu mai au nevoie. C. PETRESCU, O. V. 370. Flori cii feţele palide, ca nişte convalescente îndărătul unor geamuri de spital, privesc cu jind la lumea liberă de afară. ANGHEL, PR. 114. CONVALESCENŢĂ S. f. Perioadă de tranziţie între o boală (acută) vindecată şi însănătoşirea completă; întremare. O învăţasem în timpul convalescenţei un cîntec, care a avut un rol însemnat în legăturile noastre de mai tîrziu. IBRĂILEANU, A. 20. Rog ţine-mă in curent cu progresele convalescenţei pacienţilor noştri. CARAGIALE, O. VII 166. CONVENĂBJL, -Ă, convenabili, -e, adj. Care convine sau poate conveni, acceptabil, mulţumitor, satisfăcător; în conformitate cu cerinţele, cum trebuie. Făcea versuri corecte şi adesea foarte convenabile. CARAGIALE, N. F. 100. -A» (Adverbial) Să îngrijeşti, cît se poate, să apar convenabil, fără greşeli, mai ales de punctuaţie. CARAGIALE, O. VII 339. + (Despre preţuri sau mărfuri) Ieftin. Preţurile textilelor sînt foarte convenabile. CONVENI, convin, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Construit cu dativul) A corespunde cu ceva, cu dorinţele cuiva, a fi pe placul cuiva, a-i plăcea. Locuinţa aceasta îmi convine. a De-acuma eu vorbesc cu Drina, şi dacă nu-ţi convine, spune-mi pe unde umbli, să ne întîlnim. PREDA, î. 51. (în forma de prez. conj. convie) Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este Cea ce poate să convie unei inime oneste. EMINESCU, O. I 141. Nu-mi convine viaţa mişelnic cîştigată. ALECSANDRI, P. A. 172. 2. L(De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu #) A fi sau a cădea de acord (cu cineva), a se învoi, a se înţelege. După ce am luat încuviinţarea colegilor mei, am convenit cu Dedii ca întilnirea cu Eliad să fie la Colentina, in aleea cu iei. GHICA, S. A. 159. + (Folosit absolut) A accepta, a admite. (în forma conviu) Convin bucuros, şi cronica noastră e trimisă la tipografie. CARAGIALE, O. II 343. — Prez. ind. pers. 1 sg. şi: conviu; prez. conj. pers. 3 conzină şi (mai rar) convie. CONVENIENŢĂ, convenienţe, s. f. (Mai ales la pl.) Ansamblul regulilor de purtare impuse de o anumită societate (în specia! cea feudală şi burgheză). V. politeţe. Pentru ce, adică, mi-aş gîttii eu îmboldirile propriei mele firi, turnindu-le în tiparul sucit şi îngust al « convenienţelor* meşteşugite? HOGAŞ, M. N. 233. Vă adresez o cerere care nu e poate tocmai la locul ei şi în armonie cu convenienţele sociale. MACEDONSKI, O. II 420. ■$> (în societatea burgheză) Căsătorie de convenienţă — căsătorie la care se ţine seamă numai de condiţiile materiale şi familiale. — Pronunţat: -ni-en-. CONVENŢIE, convenţii, s. f. 1. înţelegere între două sau mai multe state cu privire la anumite probleme sau obiective de realizat. Republica Populară Romină a semnat o convenţie comercială cu Republica Populară Ungară. 1=3 Diplomaticul romînesc va cuprinde deosebite acte oficiale autentice... tratate, convenţii şi alte scrieri cu interes istoric. BĂLCESCU, O. I 54. + înţelegere între instituţii privitoare la anumite probleme sau obiective comune. Convenţie pentru livrare de materiale. + înţelegere între două sau mai multe persoane asupra unui lucru; învoială. Socoţi c-ai descoperit aici convenţie cu bandiţii? SADOVEANU, P. M. 118. Cerînd actul convenţiei.., îl rupse. NEGRUZZI, S. II 146. 2. (Numai la pl.) Deprinderi păstrate prin tradiţie. Strîmiorat în convenţiile teatrale, în monologuri... [Caragiale] varsă toate observaţiile atît de fine', atit de exacte, în- paranteze. GHEREA, ST. CR. 358. — Pronunţat: -[i-e. —Variantă: (învechit) conveii- ţitine (GHEREA, ST. CR. II 248, GHICA, S. 226) s. f. CONVENŢIONAL, -Ă, convenţionali, -e, adj. 1. Stabilit prin convenţie; acceptat, admis prin tradiţie. 2. Provenit dintr-o convenţie învechită sau mecanic practicată şi astfel rupt de realitate; artificial, factice. Caracterele acestui roman sînt convenţionale. 1=1 Poate o singură imputare îmi fac toţi: nu corespund imaginii convenţionale'de om de litere. C. PETRESCU, C. V. 24. (Substantivat) [Aceste poeme] sînt mai reuşite decit celelalte ... tocmai pentru că izbutesc să iasă din convenţional. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 10/1. 4- (Despre caracter, fire etc.) Lipsit de naturaleţe, viclean, ipocrit. Se feresc în lături, rostindu-şi scuze cu surîs prefăcut şi convenţional. C. PETRESCU, î. I 41. Peste sufletul meu curat şi sincer se aşternuse un alt suflet, prefăcut, convenţional, străin de mine. .. care-mi poruncea cum să zîmbesc, cum să-nchid din ochi, cum să salut şi ce să vorbesc. VLAHUŢĂ, O. A. II 59. — Pronunţat: -ţi-o-, CONVENŢIONALISM s. n. Caracterul a ceea ce este convenţional; (în literatură şi artă) tendinţă idealistă de a se conforma regulilor general acceptate, fără o ■ percepere proprie, realistă a faptelor. In [basorelieful] «Mustitul strugurilor 1 se remarcă o anumită uniformitate a expresiei oamenilor, o anume doză de convenţionalism. CONTEMPORANUL, S. 11, 1949, nr. 120, 13/5. — Pronunţat: -ţi-6-. CONVENŢItJNE s. f. v. convcnţio. CONVERGE, converg, vb. III. Intrane. (Neîn- trebuinţat la timpurile formate cu participiul) A tinde în aceeaşi direcţie, a se îndrepta spre acelaşi punct, (fig.) şpre acelaşi scop. Razele de lumină reflectate de o oglindă concavă converg către focar. CONVERGENT, -Ă, convergenţi, -te, adj. Care converge, care se îndreaptă către un singur punct sau tinde spre o singură direcţie. Linii convergente, -fy- Lentilă convergentă — lentilă convexă care adună într-un singur focar razele care o străbat. CONVERGENŢĂ, convergenţe, s. f. Faptul de a converge; îndreptare către acelaşi loc, către acelaşi scop. Convergenţa razelor luminoase. CONVERSA, conversez, vb. I. I n t r a n z. (Ieşit din uz) A sta de vorbă, a întreţine o discuţie, a avea o convorbire, a discuta. Conversam şi discutam ceasuri întregi literatură, artă şi ştiinţe. GHICA, S. 250. A doua zi am petrecut-o mai toată conversînd cu Vilara. NEGRUZZI, S. I 309. CONVERSAŢIE, conversaţii, s. f. Discuţie, convorbire. Ar vrea să i se aducă biletele, nu să i se facă conversaţie. DUMITRIU, B. F. 75. După cele obicinuite întrebări şi răspunsuri, conversaţia căzu, fireşte, asupra întîmplărilor silei. NEGRUZZI, S. I 293. •+■ Fel de a vorbi, de a discuta. CONVERSAŢIUNE — 542 — CONVOCARE Avea o voce muzicală şi conversaţia elegantă. BART, E. 106. — Pronunţat: -ţi-e.—Variantă: (învechit) convcr- saţlunc (GHICA, s. 249) s. f. CONVERSAŢII]NE s. f. v. canversajie. CONVERSIUNE, conversiuni, s. f. 1. (în regimul capitalist) Schimbare a condiţiilor unui împrumut prin micşorarea dobînzilor sau prin prelungirea termenului de amortizare şi reducere a capitalului. 2. Preschimbare a unei valori de natură economică în alta. — Pronunţat: -si-u-. CONVERTI, convertesc, vb. IV. T r.a n z. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A determina' pe cineva să adopte altă convingere (în special religioasă) decît aceea pe ,care o are. Ai învins, domnule; iată-mă convertită... m-am pus pe studiat botanica. NEGRUZZI, S. I 103. J/- Ref 1. A adopta o altă convingere decît cea pe care a avut-o. 2. (Ec. pol.) A schimba o valoare în alta. A converti titluri în numerar. A converti hîrtie-monedă în aur. CONVERTIBIL, -Ă, convertibili, -e, adj. (Ec. pol.; despre valori) Care poate fi convertit. Monedă convertibilă. CONVERTIRE, convertiri> s. f. Faptul de a (se) c o n- ve r t i. 1, (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Determinare sau hotarîre a cuiva de a adopta altă convingere (în special religioasă) decît aceea pe care o avea. 2. (Ec. pol.) Conversiune (2). Convertirea titlurilor în monedă. convertizOr, convertizoare, s. n. 1. Dispozitiv mecanic de transformare a mişcării sau a forjelor. Conver- tizor de cuplu. 2. Cuptor căptuşit cu materiale refractare, în care se obţine-oţelul topit prin trecerea sub presiune a unui. curent de aer printr-o masă de fontă topită.. 3. Transformator simplu de curent electric. 4. Maşină pentru transformarea grişului în făină grişată. CONVÎÎX, -A, convecşi, -xe, • adj. (în opoziţie cu concav) Care are suprafaţa rotunjită şi proeminentă. (Despre lentile) Convex-concav — cu una dintre feţe convexă şi cu alta concavă. CONYEXXTĂTE, convexităţi, s. f. (în opoziţie cu concavitate) însuşirea de a fi convex; suprafaţă, parte convexă (a unui lucru). Convexitatea dă lentilei posibilitatea de a refracta într-un anumit - fel razele de lumină. CONYÎCŢIE s. f. v. convicţiune. CONVICŢIUNE, convicţiuni, s. f. (învechit) Convingere. Sîntem mulţumiţi ■.. prin convicţiunea• ce avem că aducem un serviciu poelicii romîne. MACEDONSKI, O. IV 53. — Variantă: convictic (KOGĂLNICEANU, S. 194, RUSSO, S. 63) s. f. CONVIEŢUI, convieţuiesc, vb. IV. Intranz. A trăi laolaltă, în acelaşi Ioc cu cineva. — Pronunţat: -vie-, CONVIEŢUIRE, convieţuiri, s. f. Faptul de a convieţui; viaţă în comun. Regimul nostru de democraţie populară a realizat convieţuirea frăţească a tuturor minori- taţilor naţionale din Republica Populară Romînă. — Pronunţat: -vie-. CONVINGĂTOR, - OĂRE, convingători, -oare, adj. (Despre lucruri, argumente şi, rar, despre persoane.) | Care are posibilitatea de a convinge. Ii vorbea cu un -aer convingător. DUMITRIU, B. F. 145. CONVÎNGE, conving, vb. III. Tranz. (Construit cu prep. « de », « despre » sau cu o propoziţie completivă introdusă prin « că » sau « să ») A face pe cineva să adopte o părere, pe bază de dovezi şi argumente, să se încredinţeze de ceva, să recunoască ceva ca adevărat. Partidul sădeşte adine in conştiinţa comuniştilor învăţătura că a conduce înseamnă a şti să convingi masele de justeţea politicii partidului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. + Refl. A-şi da seama, a recunoaşte (că ceva este într-un anumit fel). Ion Mititelu crede că a ciştigat lozul cel mare, apoi se convinge că s-a înşelat. V. ROM. noiembrie 1953, 284. In s/îrşit, v-aţi convins că nu-i nici o primejdie de trecut prin codru. ALECSANDRI, T. I 429. — Forme gramaticale: perf. s. convinsei, part. convins. CONVINGERE, convingeri, s. f. 1. Acţiunea de a convinge, de a determina pe cineva să adopte o părere, să creadă în justeţea unui lucru. Metoda de comandă nu poate înlocui niciodată metoda de convingere. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 35. Numai pe calea convingerii prin fapte vom putea să-l atragem pe ţăranul mijlocaş pe drumul socialismului. REZ. HOT. I 96. 2. Părere fermă asupra unui lucru. V. credinţă, certitudine. Numai convingerea adîncă a ţărănimii despre marile avantaje ale gospodăriei colective poate servi drept bază pentru crearea unor gospodării colective cu adevărat trainice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2564. Baza pentru ■ transformarea socialistă a agriculturii trebuie să fie numai convingerea adîncă a ţărănimii muncitoare despre avantajele gospodăriei colective. LUPTA DE CLASA,' 1953, nr. 5, 74. Convingerea adîncă de venirea unor vremuri mai bune nu l-a părăsit.. . niciodată. IONESCU-RION, C. 127. Loc. a dv. Cu convillgeic = ferm, hotărît,răspicat. Fără convingere = a) în chip vag, nehotărît. Ii răspunse fără convingere că-şi va termina lucrarea ; b) fără entuziasm, fără tragere de inimă. Lucrează fără convingere. CONVINS, -Ă, convinşi, -sey adj. Care a dobîndit o convingere; ferm în convingerile sale; încredinţat. Partizan convins al luptei pentru pace. 0 Membrii de partid din sindicate trebuie să fie convinşi că munca sindicală poate fi dusă cu succes numai pe baza metodelor de convingere, a disciplinei tovărăşeştii a dezvoltării unei largi iniţiative a'eatoare. REZ. HOT. I 61. % CONYÎV, convivif s. m. (învechit) Comesean. CONVOCĂ, convocj vb. I. Tranz. (Cu privire la o persoană, un grup de persoane sau un corp constituit) A chema, a aduna într-un singur loc cu un scop, în general, oficial. Marea Adunare Naţională poate fi convocată in sesiuni extraordinare de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, sau la cererea cel puţin a unei treimi din numărul total al deputaţilor. CONST. R.P.R. 20. Nu ■tîrzie vreme s-a arătat la lucirea mohorîtă a sfirşitidui de zi şi Dăjiilă-baciul, împreună cu ciracii lui pe care-i convo- casem la otac. SADOVEANU, O. A. II 236. Refl. pas. Aceste adunări se convocau de domn pentru facerea legilor. BĂLCESCU, O. II 13. CONVOCARE, convocări, s. f. Acţiunea de a convoca şi rezultatul ei; chemare Ia o adunare. Convocarea Marii Adunări Naţionale [a Republicii Populare Romîne] se face de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale.. CONST. R.P.R. 20. Convocarea adunării generale se face de către consiliul de conducere, fie din iniţiativa sa, fie la cererea comisiei de revizii. STAT. GOSP. AGR. 43. Ce convocare să fie la Bucureşti? s-a interesat primarele Vţă. SADOVEANU, P. M. 214. + (Concretizat) înştiinţare scrisă prin care cineva este chemat la o adunare sau în faţa unei autorităţi. Am primit o convocare la minister. CONVOI — 543 — COOPERAŢIE CONVOI, convoaie, s. n. 1. Grup, ’şir. de vehicule (maşini, care, trăsuri, nave etc.) alcătuit mai ales pentru a transporta materiale, trupe etc. Intr-o duminică, pe valea Arieşului, coboară dinspre Albac convoaie de sănii încărcate cu scinduri. BOGZA, Ţ. 40. Pindeam să nu lăsăm să intre nici convoiuri şi ajutoare, nici să iasă vreun turc din cetate. GHICA, S. 14. Un convoi foarte bogat în bani şi bucate trecea din Constantinopol în Ungaria. BĂLCESCU, O. II 67. + Şir întîmplător de vehicule. Pe lingă maşină treceau scîrţîind, în pasul adormit al cailor, convoaiele de căruţe. DUMITRIU, N. 270. Se uitau la convoaiele nesfîrşite de trăsuri şi cupeuri. PAS, Z. I 237. 2. Grup, şir de persoane care merg în aceeaşi direcţie,. cu acelaşi scop. V. cortegiu. Calea Apia, cu aleea ei nesfîrşită de chiparoşi şi monumente funerare, părea un lung convoi de pelerini ce se îndrepta spre Roma. ANGHEL- IOSIF, C. L. 10. Convoiul [de recruţi] pleca pe răcoare, la asfinţitul soarelui. BUJOR, S. 39. Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormîntare. EMINESCU, O. I 134. <$> (Poetic) Ieşiţi din gropi adinei şi reci, convoi de umbre sfinte... Slăvire vouă, comunarzi, şi slavă zilei cele Cîtid praf voi aţi făcut verigi şi lanţurile grele. TOMA, C. V. 37. — PI. şi: convoiuri (CAMILAR, N. I 89, SADOVEANU, 0. VI 97). „ CONVORBI, convorbesc, vb. IV. I n t r a n z. (Ieşit din uz; urmat uneori de determinări introduse prin prep. « cu ») A discuta, a conversa, a sta de vorbă. După formalităţile de rigoare, am început să convorbim despre vreme, despre sorţii agriculturii... despre criză ş-.c.l. CARA- GIALE, O. II 164. CONVORBIRE, convorbiri, s. f. Conversaţie, discuţie. După o convorbire atît de prozaică.. . avi sfîrşit prin a rîde. NEGRUZZI, S. I 68. CONVULSIE, convulsii, s. f. (Şi în forma conmtlsiune) 1. Contracţie bruscă, involuntară şi repetată, cuprinzînd aproape toţi muşchii corpului. V. spasm. Tot corpul îi e încleştat, dar stăpinit ca într-o convidsie de tetanos, , sub muşcătura umilinţei in amintire. CAMIL PETRESCU, T. II 242. [Trupurile] se saltă automat la convulsiunile tusei. SAHIA, N. 117. Convulsiile îl apucară şi un leşin. . . îi îngheţă trupul. NEGRUZZI, S. I 159. 2. F i g. Frămîntare, zvîrcolire. La glasu-ţi, la pri- virea-ţi simţ inima-mi izbită, Luptîndu-se-n convulsii cum nu-ţi încliipuieşti. ALEXANDRESCU, M. 58. ■—■ Pronunţat: -si-e. — Variantă: cclivulsiuno s. f. CONVULSIONA, convulsionez, vb. I. Refl. A avea' convulsii. Tot truptil i se convulsiona. — Pronunţat: -si-o-. CONVULSIONAT, -A, convulsionaţi, -te, adj. Cuprins de convulsii, căzut pradă convulsiilor. Cînd intră în cameră şi văzu ziarele mototolite, scrumul din pipă scuturat pe marginea mescioarei de toaletă şi chipul convulsionat al. lui frate-său, Vasile înţelese ce-l aşteaptă. C- PETRESCU, A. 382. F i g. [Roşia-Montana] e o localitate înconjurată de munţi convulsionaţi, înăuntrul cărora oamenii sfredelesc fără încetare. BOGZA, Ţ. 55. — Pronunţat: -si-o-. CONVULSItJNE s. f. v. convulsie. CONVULSIV, -A, convulsivi, -e, adj. Caracterizat prin convulsii,însoţit de convulsii. V. spasmodic. Tremura de un rîs convulsiv. VLAHUŢĂ, O. A. III 120. <$■ (Adverbial) Dinu Dorcea sefrînse convulsiv şi, nemaiputindu-se stăpini, seinei ca un copil. CAMIL PETRESCU, N. 9. <)’ Tuse convulsivă — boală infecţioasă, frecventă mai ales la copii, caracterizată prin accese spasmodice de o mare violenţă;, tuse măgărească. COOPERA, cooperez, vb. I. Intranz. A lucra împreună (cu cineva), a lua parte la o muncă comună, a colabora, a-şi da concursul. In procesid de producţie al bunurilor materiale, oamenii nu activează izolaţi, ci coope- rînd între ei. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 45. COOPERARE, cooperări, s. f. Faptul de a coopera; muncă în comun. O trăsătură caracteristică a economiei planificate o constituie strînsa cooperare dintre întreprinderi şi ramuri de producţie. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2537. Victoria socialismului in U.R.S.S. a însemnat lichidarea relaţiilor de producţie bazate pe asuprire şi exploatare şi statornicirea în întreaga economie naţională a relaţiilor de producţie socialiste, de cooperare şi ajutor reciproc. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 55. COOPERATIST, -A, cooperatişti, -ste, adj. Care ţins de cooperaţie, care activează în cooperaţie, care are caracterele cooperaţiei. Fără cadre cooperatiste ieşite din rîndurile poporului muncitor, cu o cunoaştere temeinică a problemelor cooperatiste, formate la şcoala marxist-leninistă şi avînd însuşită măreaţa experienţă sovietică, nu vom putea face din cooperaţie o mişcare largă de masă, o pirghie pentru construirea socialismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 320. Mişcarea cooperatistă trebuie complet curăţită de orice fel de elemente capitaliste care mai persistă fie în conducerea unor cooperative de consum şi desfacere, fie în unele coope- rative de producţie. REZ. HOT. I 100. COOPERATIVA, cooperative, s. f. 1. Formă de organizare a cooperaţiei. Cooperativele trebuie să asigure permanenta şi strînsa legătură a partidului şi clasei muncitoare cu masele ţărănimii şi să uşureze ţărănimii muncitoare drumul spre socialism. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 306. Organizaţiile de bază de la sate au datoria să siringă legătura cu masele, să ţină seama de părerile ţăranilor muncitori despre activitatea cooperativei, să cunoască nevoile şi să asculte criticile şi propunerile ţăranilor muncitori spre a lua grabnic măsurile necesare îmbunătăţirii muncii cooperativei. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2697. Cooperativă de consum (sau de aprovizionare şi desfacere) — cooperativă care Achiziţionează şi desface o serie de produse (de larg consum). Cooperativele de consum, de aprovizionare şi desfacere au rolul să organizeze schimbul de produse între ţărănimea muncitoare şi industria socialistă, uşurind industriei socialiste atragerea pe făgaşul socialismului a micilor gospodării ţărăneşti. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 307.' Cooperativele de aprovizionare şi desfacere sînt un mijloc puternic în lupta împotriva speculei chiaburilor şi a altor elemente capitaliste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2699. Cooperativă de producţie — cooperativă care produce o serie de bunuri (agricole sau de industrie uşoară). Cooperativă meşteşugărească = cooperativă de producţie care fabrică sau prelucrează o serie de bunuri de industrie uşoară. Cooperativele meşteşugăreşti vor deservi piaţa internă de la oraşe şi sate, vor ajuta industriei socialiste fabricind şi prelucrind semifabricate. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 309. . _ 2. (Concretizat) Magazin de desfacere a unei organizaţii cooperatiste de consum sau de producţie. Sfaturile popidare trebuie să vegheze la o justă repartiţie a mărfurilor industriale la sate în vederea bunei aprovizionări a cooperativelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2835. COOPERATOR, -OARE, cooperatori, -oare, s. m. şi f. Membru al unei cooperative, participant la o cooperativă. (Adjectival) Pentru dezvoltarea cooperaţiei vor trebui larg folosite resursele proprii ale ţăranilor cooperatori şi încurajate depunerile de economii. REZ. HOT. I 99. COOPERAŢIE s. f. Una dintre formele de organizare a muncii în care mai multe persoane participă în comun cu mijloace de producţie proprii la acelaşi proces de muncă sau la diverse procese ale muncii legate între ele. Forma de muncă în care un număr mare de persoane lucrează una alături de alta şi cooperează în mod sistematic în acelaşi proces de producţie sau in mai multe procese de -COOPTA — 544 — COPÁCÉL jjroducţie conexe se numeşte cooperaţie. MARX, C. I 308. Cooperaţie simplă — formă premergătoare producţiei • capitaliste, care constă în asocierea mai multor producători pe acelaşi loc de producţie. Cooperaţia simplă continuă să fie _forma predominantă a acelor ramuri de producţie în care •capitalul operează pe scară mare, fără ca diviziunea muncii sau maşinismul să joace un rol important. MARX, C. I 316. + (în orînduirea socialistă) Organizaţie de masă în domeniul producţiei şi schimbului de mărfuri creată din iniţiativa celor ce muncesc la oraşe şi sate, cu mijloace materiale rşi financiare proprii, dar sprijinită şi controlată de stat, ■care îmbină interesele individuale ale milioanelor de mici producători de mărfuri cu interesele generale ale clasei muncitoare, atrăgînd pe . calea socialismului pe micii producători de mărfuri, dînd muncii un caracter organizat, planificat, socialist (prin socializarea mijloacelor de producţie), înlesnind schimbul de produse dintre oraş -şi sat, şi fiind unul dintre mijloacele cele mai importante pentru construirea socialismului. Cooperaţie de consum ,şi desfacere. Cooperaţie de producţie, a Alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare ia forma colaborării dintre sat şi oraş, îndreptată împotriva capitaliştilor. Alianţa are drept scop aprovizionarea reciprocă a oamenilor muncii de la oraşe şi sate şi atragerea masei ţărănimii la • construcţia socialismului, în primul rînd prin cooperaţie. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 449. Importanţa principală a cooperaţiei în condiţiile- actuale stă înfăptui că ea îmbină .interesele particulare ale milioanelor de ţărani săraci şi mijlocaşi cu interesele generale ale clasei muncitoare, creînd premisele ca ţărănimea muncitoare să facă mai lesne paşii pe drumul socialismului. REZ. HOT. I 97. Cooperaţia este .un instrument de luptă în mîinile clasei muncitoare şi ale ţărănimii muncitoare pentru îngrădirea posibilităţii chiabu- -rimii de a exploata şi specula ţărănimea muncitoare, pentru -îngrădirea şi eliminarea comerţidui privat, o pîrghie principală a întăririi alianţei clasei muncitoare cu ţărănimea -muncitoare şi a transformării socialiste a agriculturii.' SCÎNTEIA, 1953, nr. 2655. COOPTA, cooptez, vb. I. Trane. A primi pe cineva 'intr-un1 colectiv (birou de organizaţie, comitet etc.) prin voinţa ¡membrilor acestuia. COOPTĂBE, cooptări, s. f. Acţiunea de a coopta; primirea cuiva într-o colectivitate prin voinţa membrilor . acelei i colectivităţi. Cooptarea a noi membri in comitetul sindic’al. I ~ ■ COORDONA, coordonez, vb. I. Trane. A pune de -acord părţile unui tot, a îndruma în sens unitar o serie de activităţi desfăşurate în vederea aceluiaşi scop. Creşterea -continuă a schimbului de mirfuri între ţările lagărului democratic, trecerea la acorduri economice de lungă durată, noile forme de colaborare economică între ţările acestui .lagăr> putinţa de a coordona planurile lor şi îndeosebi uriaşul ajutor acordat de Uniunea Sovietică tuturor celor- -lalte ţări ale lagărului democratic, toate acestea joacă un rol -de însemnătate deosebită în dezvoltarea economică a ţărilor democratice. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 16. jCOOUDONĂRE, coordonări, s. f. 1. Acţiunea de a coordona; punerea de acord a părţilor unui tot. Îndrumarea şi coordonarea lucrărilor de recoltare, tnsă- -inîhţare şi ogorîre... cade în sarcina Ministerului Agriculturii. REZ. HOT. I 269. : 2. Raport între două sau mai multe propoziţii legate între ele fără ca una să depindă din punct de vedere sintactic de cealaltă sau celelalte. COORDONAT, -Ă, coordonaţi, -te, adj. 1. Pus de acord, armonizat, orînduit, legat prin coordonare. (Adverbial) Tador Vladimirescu s-a înţeles cu Alexandru Ipsilanti ca acţiunea ambelor mişcări să se desfăşoare coordonat. IST. R.P.R. 293. 2. (în exp r.) Propoziţie coordonată (şi substantivat, f.) = propoziţiecare este în raport de coordonare cu alta. C00RD0NÂTĂ, coordonate, s. f. 1. (Geom.) Fiecare dintre cele trei numere care fixează poziţia unui punct în spaţiu, în raport cu un sistem de reper. Coordonate rectilinii. . 2. (Geogr.) Sistem de cercuri imaginare (meridiane şi paralele) trasate pe suprafaţa globului pămîntesc, prin cei doi poli sau paralel cu ecuatorul, cu ajutorul cărora se determină poziţia pe glob a unui punct (şi anume latitudinea şi longitudinea). 3. (Astron.) Sistem de numere care pot fi concretizate prin linii şi care servesc la determinarea poziţiei unui astru faţă de o suprafaţă, o linie sau un punct oarecare. Aici sint coordonatele orizontale ; azimutul şi distanţa zenitală. SEBASTIAN, T. 292. COORDONATOR1, coordonatoare, s. n. Aparat care indică pilotului în mod automat locul unde sé află avionul şi distanţa parcursă de la locul de decolare. COORDOXATÚR , -0ÁRE, coordonatori, -oare, adj. Care îndeplineşte funcţia de coordonare. Director coordonator. <$» Conjuncţie coordonatoare = conjuncţie care leagă două propoziţii de acelaşi fel sau două părţi de propoziţie cu aceeaşi funcţiune sintactică. «Şi >, «iau», *dar >, o iar» sint conjuncţii coordonatoare. COORDONATOR1, -OĂRE, coordonatori, -oare s. m. şi f. Persoană sau grup de persoane care îndeplineşte funcţia de a coordona mai multe acţiuni.] COP, copuri, s. n. (Rejional) Măsură de capacitate de aproape un litru; cană. Putem sta pină... voi bea un cop de vin şi voi dormi un somn? RETEGANUL, P. III 47. C0PÁC, copaci,, s. m. Plantă vivace cu trunchiul lemnos şi înalt, ale cărei crengi se ramifică la o distanţă oarecare de sol, formînd o coroană; arbore. în vremea aceasta, zăvoiul prinse a se îndesi ; pe ici, pe colo, se ridicau copaci groşi şi voinici. SADOVEANU, O. I 62. Copacii înmuguriţi parcă lăcrămau de bucurie. BUJOR, S. 111. Cum ajunge în pădure, chiteşte un copac care era mai. mart şi trage carul lîngă el. CREANGA, P. 46. Din inima lui simte un copac cum că răsare, Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte. EMINE3CU, O. I 142. <£• (Poetic) Copacii somnoroşi ne chsamiy S-acopere iubirea noastră Sub parfumata lor mar am Í. VLAHUŢĂ, O. A. I 75. — Variantă: (regional) copâci (EMINESCU, N. 51, HASDEU, R. V. 45, RLJ330, O. 31) s. m. COPĂCI s. m. v. copac. COPAIE, copai, s. f. Albie, covată. îl aşez lin in copaie, Să nu ştie de războaie. CORBEA, în PDEZ. N. 140. Copilul... doarmz-n copaia ‘ lui atîrn'ită de frînghii in tavan. CARA- GIALE, S. 5. Sui copaie, Jos copaie, La mijloc carne de oaie (Ssoica). SADOVEANU, p. C. 12. Punea sita şi cernea, în copaie frămînta, Frumos colac că făcea. TEODORESCU, P. P. 141. COPĂN, copane, s. n. (Rsgional) Şold, coapsă de animal (mai ales de pasăre). Vrnea'... să-i aducă Leonorei, in legăturică. .. cîteva felioare de pîine albă, un copan de pui ciugulit. G. M. ZAMFIRE3CU, SF. M. N. I 129. Mă culcam pe garoafe, soro, mă îndopam cu copane de curcan, sugeam « mandaline » şi ronţăiam dulciuri. G. M. ZAMFI- RESCU, M. D. II 243. COPÁCÉL, copăcei, s'. m. Diminutiv al lui copac; copac tînîr; arbiît. Văzinl păsărelele cite două-două, pe rămurelele copăceilor, se incinte focul intr-inia de dorul bărbatului său. ISPIRESCU, L. 58. îmi ztmbi sorbind infuzia copăcelului de China (= ceaiul). NEGRUZZI. S. I •COPĂIŢĂ —, 545 — COPIL, 49. + (Adverbial, uneori repetat; determină verbe ca «a merge», «a umbla», « a se ţine» etc.) Pe picioare, drept. Copăcel-copăcel, îl îndemnă Bibescu, sprijinindu-l. -SADOVEANU, P. M. 310. Generalul, proptit între cei doi .colonei... se ţinea copăcel, înaintînd cu mişcări de paralitic. D. ZAMFIRESCU, R. 193. Copăcel-copăcel, băiatul a mers cîţiva paşi pînă la colţul stradei. CARAG1ALE, O. I 324. Prichiciul vetrei ce! humuit, de care mă ţineam ctnd începusem a merge copăcel. CREANGĂ, A. 33. COPĂÎŢĂ, copăiţe; s. f. Diminutiv al lui copaie; •covăţică. în iarbă, la un loc bătătorit tntr-adins, o copăiţă, .şi în copăiţă, un copilaş. CARAGIALE, O. HI 102 COPARTĂŞ, -A, copărtaşi, -e, s. m. şi f. Persoană considerată în raport cu alte persoane cu care participă la o afacere sau la o împărţeală. Are trei copărtaşi.. . cu care împarte lăţimea moşiei. I. IONESC.U, D. 204. cOrcĂ1, copci, s. f. Cheotoare făcută de obicei ■dintr-un cîrlig metalic prins de o parte şi dintr-un inel •metalic prins de cealaltă parte a hainei. V. agrafă, cataramă. Ea se făcea că se joacă cu copca de la umăr ce-i ţinea rochia închisă. ISPIRESCU, U. 9. Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră... legată cu o copcă de aur. BĂLCESCU, O. II 250. — Variantă: cdpcie (COŞBUC, P. I 64) s. f. COPCĂ1, copci, s. f. 1. Gaură, spărtură făcută în gheaţa unui rîu, a unei bălţi etc. pentru pescuit sau ¡pentru scos apă. In nopţile cu lună plină ieşea cu unul sau doi camarazi ca să vadă la produfurile lacului vidre stre- curîndu-se şerpuitor de la o copcă la alta. SADOVEANU, ,'M. C. 114. Intr-o zi el primi o scrisoare cu sigiliu negru... o copie de pe un testament părea a fi. EMINESCU, N. 40. F i g. Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi Timpul cald s-apropie; Primăvara asta totuşi Nu-i decit o copie. TOPÎRCEANU, M. 38. 2. (Peiorativ) Imitaţie servilă şi fără valoare, uneori făcută prin mijloace nepermise. — Pronunţat: -pi-e. COPIERE, copieri, s. f. Acţiunea de a copia; reproducere. —; Pronunţat: -pi-e-, COPÎL , copii, s. m. 1. (Indică o persoană, mai ales în vîrstă fragedă, în raport cu părinţii) Fiu, fiică. Dragii mei copii, v-aţi făcut mari. ISPIRESCU, L. 33. Lasă să se ducă numai nevasta d-tale cu copilul. CREANGĂ, P. 169. începe a striga: Copii, copii, copii, veniţi la mama să vă leie! CREANGĂ. P. 289. Ctnd l-aude numai dînsul îşi ştia inima lui. Căci copilul cu bobocii era chiar topitul lui. EMINESCU, O. I 84. Copil legitim v. legitim. Copil nelegitim (sau natural) v. c. Copil adoptiv (sau, popular, de suflet) v. adoptiv. <$- E x p r. A face Copii = a procrea. Numai un copil o să faceţi. EI o să fie Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 2. Unde (şi-)a înţlreat dracul copiii = în locuri depărtate şi pustii. îşi întinsese hotarele împărăţiei sale pe unde a înţărcat dracul copiii. ISPIRESCU, L. 11. O casă de copii v. casă. (Familiar, cuvînt cu care se îndeamnă sau se cheamă animalele) lată-ne la poştă... Hi... la imaş, copii! ALECSANDRI, T. 45. 2. Băiat sau fată în primii ani ai vieţii (pînă la adolescenţă). Regimul nostru demucrat-popular, care urmăreşte prin toate mijloacele îmbunătăţirea condiţiilor de trai ■al maselor, acordă o deosebită atenţie ocrotirii mamei şi copilului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2692. Copii eram p-atunci, copilă. Copii drăguţi, copii vioi. IOSIF, V. 182. Sint copii, Cu multe sănii De pe coastă vin ţipînd. COŞBUC, P. I 224. Flăcăii ceilalţi pe dată s-au făcut nevăzuţi, iară noi 'copiii ne-am întors plîngînd pe la casete noastre. CREANGĂ, A. 8. Cintecul nevinovat al copilului. EMINESCU, N. 3. ■$> Copil de şcoală (sau, rar, de învăţătură) = copil care umblă la şcoală. Cănuţă a rămas sărman de părinţi tocmai cînd se făcuse copil de-nvăţătură. CARAGIALE, O. I 323. (Popular) Copil de ţîţă = sugaci. Boala copiilor — epilepsie. ^ Loc. a d v. De (mic) Copil = din copilărie. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COŞBUC, P. I 261. -fy- Expr. (Despre bătrîni) A njunge în mintea copiilor = a-şi pierde judecata. (Adjectival, rar) Să mai privesc o dată cîmpia-nfloritoare,. Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut. EMINESCU, O. I 6. 3. Tinâr, adolescent. Arald, copilul rege, uitat-a Universul. EMINESCU, O. I 91. <$> (Alintător) Badea meu, tînăr copil, Roşu ca un trandafir. JARNiK-BÎRSEANU, D. 39. -fy- (La vocativ, ca termen de îndemn către prieteni) Beţi copii, toţi după mine Şi-nchinaţi cupele pline. ALECSANDRI, P. II 48. «$> (în "trecut) Copil de casă = fiu de boier care făcea serviciul de paj la familia domnitoare sau la boierii mari. Copiii de casă slujeau masa; vînătorii hrăneau focul 35 COPIL — 546 — COPIOS din preajmă cu trunchiuri întregi. SADOVEANU, F. J. 366. Cătălin, Viclean copil de casă. EMINESCU, O. I 173. Copii de casă 500. Ei alcătuiau garda dinlăuntru a palatului domnesc. BĂLCESCU, O. I 14. 4. F i g. Om naiv, fără experienţă. Nu fi copil! a Stroici este un copil, care nu cunoaşte incă pe oameni. NEGRUZZI, S. I 141. C6PIir, (1) copiii, s. m., (2) copile, s. n. 1. Lăstar sălbatic ieşit de la rădăcina sau de In subsuoara unei plante; copileţ. Cină zremea le este prielnică, vrejul... de bostan creşte îndestul de lung, se urcă pe garduri şi chiar prin pomi, dind afară de aceasta şi numeroşi muguri, lăstari sau copiii, care cresc, înfloresc şi rodesc. PAMFILE, A. R. 180. 2. Cui de fier sau de lemn care se înfige în stîlpul uşii sau porţii şi care intră în veriga ţîţînii. COPILANDRĂ, copilandre, s. f. Fată în perioada de trecere de la copilărie la adolescenţă; codană. Pentru braţele de copilandră ale mamei, plozii sînt grei. STANCU, D. 14. Tînăra femeie, deşi avea aproape treizeci de ani, părea o copilandră. CAMIL PETRESCU, N. 159. + F i g. (Adjectival) Naivă, nepricepută, neştiutoare. Mă socoti tu aşa de proastă şi copilandră? SBIERA, P. 9. COPILANDRU, copilandri, s. m. Băiat în perioada de trecere de la copilărie la adolescenţă (cam între 12 şi 16 ani). A clătit din cap cu îndoială şi a privit lung la copilandru. SADOVEANU, M. C. 23. Pintea, fraged copilandru, La ciobani intrase slugă Şi-l muncea într-una gîndul Cum ar face el să fugă. IOSIF, V. 85. Spuse că n-a văzut om de cind era copilandru. ISPIRESCU, L.. 101. ^ F i g. (Adjectival) Naiv, nepriceput, neştiutor. Alţi surugii, tot atit de copilandri... spărgeau întunerecul cu hăirile lor. MACE- DONSKI, O. III 19. COPILAŞ, copilaşi, s. m. Diminutiv al lui c o p i 1. 1. v. c o p i 1 (1). Lîngă pat zîmbind stă mama Ador- mindu-şi copilaşii. GOGA, P. 87. Fără somn, tinăia mamă copilaşu-şi ¡ine-n poală. VLAHUŢĂ, P. 61. La vreme de bătrînete... dobîndi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-1 uiţi. ISPIRESCU, L. 41. Fie-vă milă de jupăneasa şi de copilaşii mei! NEGRUZZI, S. I 155. 2. v. copil (2). Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă. EMINESCU, O. I 84. 3. v. c o p i I (3). Merge hăulind. Merge chiuind Mihu copilaş, Mindru păunaş. ALECSANDRI, P. P. 62. COPÎLĂ, copile, s. f. 1. Fiică. De-aifi văzut cum au jucat Copilele de împărat... COŞBUC, P. I 58. Copila întîlneşte la colţ de coridoare Pe pag. COŞBUC, P. II 200. Asta-i copila de care mi-ai vorbit aşa de mult la Bucureşti? ALECSANDRI, T. 360. Ia spune-mi, mă rog, ce fac copilele d-tale? ALECSANDRI, T. I 129. 2. Fată mică, fetiţă. Sprintenă ca o copilă, face degrabă leşie. CREANGĂ, P. 76. De cînd eu eram copilă Sînt de toţi ai mei uitată. ALECSANDRI, P. P. 42. 3. Fată tînără (după ce a trecut de vîrsta copilăriei). Dă-mi mina ta, frumoasa mea copilă. GOGA, C. P. 20. S-ar fi închinat unei copile care i-ar fi dat lui inima ei. EMINESCU, N. 37. Gerul... pe feţe de copile înfloreşte trandafiri. ALECSANDRI, P. P. 113. 4. F i g. Fată naivă, nevinovată, neştiutoare. De ce să pleci? Cit eşti de copilă! COŞBUC, P. I 179. Tu eşti copilă, asta e... Hai ş-om fugi în lume. EMINESCU, O. I 176. COPII, ARÎ SC, -EASCĂ, copilăreşti, adj. 1. De copil, specific sau propriu copilului. Vîntul stătuse deplin. Soarele avea în el ceva copilăresc şi vesel. SADOVEANU, B. 130. Gheorghe se pornea pe vorbă, îşi lăuda prietenul şi se aprindea de o veselie copilărească şi drăgălaşă. VLA- HUTA, O. A. I 109. Uscăciunea neagră şi sălbatică a părului contrasta plăcut cu faţa fină, dulce şi copilărească a băie- ţanului. EMINESCU, N. 35. 2. F i g. Nechibzuit, naiv. Răspuns copilăresc. Purtare copilărească. COPILĂREŞTE adv. în felul copiilor, ca un copil. Jar cînd te văd zîmbind copilăreşte, Se stinge-atunci o viată de durere. EMINESCU, O. I 120. COPILĂRI, copilăresc, vb. IV. Intranz. A petrece (undeva) anii copilăriei. S-a născut şi a copilărit pe Valea Prahovei, printre sonde. C. PETRESCU, A. 276. Copilărise cu Ciuhăr-vodă, cu care învăţase carte la dascalul Pascal. NEGRUZZI, S. I 245. Credinţele aceste... sînt adunate din Spătăreşti, de lingă Fălticeni, unde am copilărit. ŞEZ. II162. COPILĂRÎE, (2) copilării, s. f. 1.Perioada vieţii omeneşti de la naştere pînă la adolescenţă, vîrstă de copil; timpul cînd este cineva copil. «Amintiri din copilărie» de I. Creangă, cu Şi din vara aceea de lumină şi din alte zile ale altor ani, au rămas icoane limpezi de-ale copilăriei, care nu se mai şterg. SADOVEANU, O. IV 289. Din soarele■ copilăriei mele In ochiul tău mai licăreşte-o rază. GOGA, P. 26. Gardul, în copilărie, Veşnic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. COŞBUC, P. I 261. în copilăria lui se gindea că are să vie o vreme cînd va putea face pe mă-sa fericită şi mindră de fiul ei. VLAHUŢĂ, O. A. I 89. Unde eşti copilărie, Cu pădurea ta cu tot? EMINESCU, O. I 111. (Poetic) Ce mîndru-i satu-n care doarme Copilăria mea. . . VLAHUŢĂ, O. A. I 74. + F i g. început, epoca începuturilor. Ceea ce visau cei' din copilăria lumii... eram încredinţat că se păstrase în mine. SADOVEANU, N. F. 53. 2. Faptă, purtare, vorbe, apucături de copil; naivitate. îi spunea numai copilării, lucruri auzite şi văzute peste zi. GALACTION, O. I 318. E o copilărie să crezi c-ai putea sta toată viaţa-n sălbăticia asta. VLAHUŢĂ, O. A. 434. Spune la copilării şi rîde de parcă s-a sculat o ciocîrlie din somn şi-şi cîntă cîntecul de dimineaţă. CARAGIALE, O. III 106. <^> Expr. (Despre bătrîni) A cădea (sau a da) în copilărie = a-şi pierde mintea din cauza bătrîneţii; a da în mintea copiilor. Moş Trifu, căzut acum în copilărie, mormăia ca de obicei încet şi singur. BUJOR, S. 67. COPILĂROS, -OASĂ, copilăroşi, -oase, adj. 1. Ca un copil, de copil; p. e x t. zburdalnic, neastîmpărat. Eram vesel ca vremea cea bună şi şturlubatic şi copilăros ca vîntul in turburarea sa. CREANGĂ, A. 34. Sălbatec este glasu-i, vioi, copilăros. EMINESCU, O. IV 320. Copilu-i copilăros, El aruncă mărul gios Şi nici ştie-a-l dezmierda, Nici cu el a se giuca. ALECSANDRI, P. P. 326. -ţ? (Adverbial) în jurul m?u să amnepo’i... Să rid cu ei copilăros, Cînd, moţăind, mi-atîrnă-n jos Al scufei mele ciucur. IOSIF, PATR. 30. 2. Copilăresc, ca pentru copii. Basmul meu e cam copilăros, dar pare-mi-se că nu e tocmai fără de folos!' ODOBESCU, S. III 175. COPILEŢ, copileţi, s. m. Vlăstar care răsare pe lîngă tulpina porumbului; copil2. COPILÎ, copilesc, vb. IV. T r a n z. A tăia lăstarii secundari, nepurtători de rod; a curăţi de copiii. COPUÎŢÂ, copiliţe, s. f. Diminutiv al lui copi-- 1 ă (3). Am şi cu copiliţa asta oleacă de năcaz. SADOVEANU, O. VII 56. Iar pe iarbă-n poieniţă Cîntă-o albă copiliţă' Cu ochi dulci, dezmierdători. ALECSANDRI, P. II 90. Pîn- eram eu copiliţă, Ieşeam seara pe uliţă, Albă ca o lebedifă. JARNÎK-BÎBSEANU, D. 177. COPIOS, -OĂSĂ, copioşi, -oase, adj. îmbelşugat, bogat,, abundent; îndestulat. Suprimase.cafeaua cu lapte, chiflele■ cu unt, dejunul copios. C. PETRESCU, C. V. 142. — Pronunţat: -pi-os. COPIST — 547 — COPTURĂ COPIST, -Ă, copişti, -ste, s. m. şi f. 1. (în trecut) Mic funcfionar care redacta şi copia acte. îşi pregătise din leafa de copist la tribunal, economisită pină la ultimul ban, un rind de straie, să-i tină un an. C. PETRESCU, C. V. 30. Ce viaţă-l aşteaptă pe el...? Un copist avizat a se cultiva pe apucate, singur. EMINESCU, N. 36. 2. (înainte de apariţia tiparului) Persoană care copia un manuscris. COPITĂ, copite, s. f. Partea cornoasă, rezistentă, care acoperă extremitatea piciorului (degetele) la unele mamifere (la cai, asini, vite cornute etc.). Copitele cailor răsunau în amurgul de toamnă ca intr-o pustie. SADOVEANU, _ O: I 229. Un călăreţ trete-n galop. Ascult cum sună copitele calului pe drumul uscat. VLAHUŢĂ, O. A. II 177. Zăreşte-o căprioară, Cu steluţă albă-n frunte Şi corniţe mititele Şi copite sprintenele. ALECSANDRI, P. P. 164. (Depreciativ, pentru picioarele omului) Domnu şef să-mi ziceţi şi să lipiţi copitele! PAS, L. I 168. COPÎŢĂ s. f. v. căpiţă. COPLEŞI, copleşesc, vb. IV. T r a n z. 1. (Subiectul este un abstract; cu privire la oameni) A năpădi, a birui, * doborî. Aceeaşi şi iar aceeaşi atmosferă mă copleşea de întristare in casa noastră. SADOVEANU, N. F. 46. Citi tristeţea de pe chipul tovarăşului său şi-l copleşi şi pe el. SAHIA, N. 32. Se sctiza că aşa plinge mereu şi nu se poate stăpîni de cînd au copleşit-o nevoile de nici noaptea nu mai are odihnă. REBREANU, R. I 103. Somnul îl copleşi şi căzu ca un mort. ISPIRESCU, L. 82. ■+■ (Despre fiinţe) A înconjura din toate părţile, a cuprinde. Turcii, sub vestitul Murat al II-lea, copleşiseră Orientul. BĂLCESCU, O. I 45. Nu ştii, maică, ce-am păţit! Ori că Tudor mi-a sosit, Ori că hoţi ne-a copleşit, Că în beci m-a-mpiedicat Trupul unui om culcat! ŢEODORESCU, P. P. 674. <$> (Despre plante) Buruienile au copleşit răsadurile. 2. A emoţiona (peste măsură). Aveaţi prea multe de spus, evenimentul îi copleşea. CAMIL PETRESCU, N. 165. COPLEŞIRE s. f. Faptul de a copleşi; năpădire, împovărare. îţi scriu cîteva rînduri... sub copleşirea celui mai greu pesimism. CARAGI/I.E, O. VII 101. COPLEŞITOR, -OĂRE, copleşitori, -oare, adj. Care copleşeşte. Sare la uşă cu o copleşitoare bucurie. CAMIL PETRESCU, T. II 80. (Poetic) Cocostîrcii... rămaseră nemişcaţi, parcă ascultînd inima copleşitoare a naturii. CAMILAR, TEM. 88. COPOI, copoi, s. m. 1. Cîine de vînătoare care are simţul mirosului foarte dezvoltat. V. ogar, prepe- licăr. Atuncea prezida Copoiul şi sentinţe fără apel el da. ALEXANDRESCU, P. 151. Pe cerb că-ntilnea, Arcul că-ntindea... Copoi c-asmuţea Şi mi-l săgeta. TEODO - RESCU, P. P. 66. Cîine poliţist folosit la urmăriri. 2. Nume dispreţuitor dat agenţilor de poliţie din regimul burghezo-moşicresc. A început prefectura să trimită copoii după el. P\S, Z. II 79. — Variante: (regional) capîlu (NEGRUZZI, S. I 106), •ilpău (BUDAI-DELEANU, Ţ. 306) s. m. COPOIĂŞ, copoiaşi, s. m. Diminutiv al lui c o p o i. — Variante: (regional) căpoiiş (NEGRUZZI, S. II 264), eăpăufiş (BUDAI-DELEANU, Ţ. 308) s. m. COPOlCSC, -IĂSCĂ, copoxeşti, adj. (Rar) De copoi. Agenţii forfotesc... Mi-l tot întreabă, tot întreabă... — Dar să muşcaţi în stînca asta Vi-i gura eopoiască slabă!' BENIUC, C. 13. COPORÎIE, coporii, s. f. (Regional) Coada coasei. înfigea coporîia-n pămînt şi, ţinînd cu stînga de călcîiul coasei, trăgea gresia cu dreapta pe limba tăietoare. SANDU- ALDEA, U. P. 158. Moşneagul înfipse coporîia in pămînt, scoase cutea din tioc şi începu să-şi ascută coasa pe palmă. HOGAŞ, M. N. 71. COPRÎNĂ, coprine, s. f. (Regional) Plantă erbacee cu tulpina terminată printr-o singură floare galbenă, mare, cu miros plăcut (Narcisstis radiiflortts); fulie, ghiocel-de-munte. Dragi-mi sînt fetele, dragi, Toamna cînd culeg la fragi; Dar mai dragi copilele, Cînd ctdeg copri~ nele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. COPRINDE vb. III v. cuprinde. COPRÎNDERE s. f. v. cuprindere. COFRÎNS s. n. v. cuprins. COPRDîZĂTOR adj. v. cuprinzător. C0PR0LÎT, coproliţi, s. m. Fosfat natural (de obicei fosfat de calciu) provenit din petrificarea în masă a excrementelor animalelor fosile din era secundară; se întrebuinţează în agricultură ca îngrăşămînt. COPROPRIETAR, coproprietari, s. m. Persoană care posedă ceva în comun cu altcineva. Coproprietarii casei. — Pronunţat: -pri-e-, COPT1 s. n. Faptul de a (s e) c o a c e. Se apropie coptul cireşelor. E x p r. A da în copt = a) a începe să se coacă, a se pîrgui. Cînd holda începe să se îngălbenească, se zice că dă în copţi dă în pîrg. PAMFILE, A. R. 115. Vezi d-ta, colo departe, nişte lanuri frumoase de grîti care dă în copt? CREANGĂ, P. 155; b) (despre o rană) a face puroi. COPT2, COĂPTĂ, copţi, coapte, adj. I. (în opoziţie cu crud) 1. (Despre alimente nelichide) Care a fost supus, fără apă sau alt lichid, acţiunii focului pentru a putea fi mîncat. Pîine coaptă. Expr. (Familiar) Mort-copt = cu orice preţ, necondiţionat, neapărat, în orice caz. împăratul... dete poruncă ca, mort-copt, să facă ce-o şti el şi să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. (Despre lemne) Prea uscat, vechi, răscopt. 2. (Despre fructe şi plante) Ajuns la deplină dezvoltare, la maturitate, sub acţiunea unor condiţii naturale; bun de mîncat. Pe dealuri, în coapte podgorii.. . Se-nglnâ, departe, prigorii. CAZIMIR, L. U. 15. încep a cărăbăni la cireşe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. Iarba coaptă străluceşte, ea se clatină la vînt, Şi-a ci umbră lin se mişcă în dungi negre pe pămînt. ALECSANDRI, O. 182. <$■ Expr. (Familiar) Pică de Coaptă, = e de necrezut! e culmea 1 Toate au fost cum au fost, dar asta pică de coaptă! CREANGĂ, P. 125. II. 1. (Despre acţiuni, situaţii, condiţii etc.) Care e gata, bun (de...), potrivit (să...), pregătit (pentru...). Condiţiunile generale prielnice luptei cooperatiste erau coapte. SAHIA, U.R.S.S. 202. 2. (Despre oameni sau despre mintea lor) Matur, pe deplin dezvoltat. Anii prefac copilul nebunatic iu omul cu mintea coaptă. RUSSO, O. 68. El e marc, căci e domn, Dar cît e de domn şi mare Minte coaptă încă n-are! ALECSANDRI, P. P. 209. III. (Despre abcese, bube etc.) Care a făcut puroi şi e gata să spargă. COPT0R S. n. v. cuptor. 00PT0RÎT, -Ă, coptorîţi, -te, adj. (Regional) Găunos, ros, mîncat de boală sau de vicii. în coşul pieptului cop- torît îşi auzea răsuflarea cum îi hîriie, regulat şi prelung, ca o rîşniţă. VLAHUŢĂ, O. A. 127. COFTÎJRĂ, copturi, s. f. 1. (Regional) Prăjitură dulce făcută din aluat şi coaptă în cuptor. Of! ce bucate alese... tot numai fripturi şi copturi ca acelea de le-ai fi înghiţit şi cu ochii. SBIERA, P. 107. 2. Puroi. Crescu şi se răspîndi mirosul cel greu de coptură. DUMITRIU, B. F. 26. + Bubă coaptă, abces. Asemeni vîrfului de brici ce face să crape coptura. BARANGA, V. A. 26. COPULATIV — 548 — CORB COPULATIV, -Ă, copulativi, -e, adj. 1. (Despre conjuncţii) Care leagă părţi de propoziţie sau propoziţii de acelaşi fel. Cele mai obişnuite conjuncţii copulative sint t ¡i * şi » nici *. Verb copulativ = verb care intră în alcătuirea predicatului nominal făcînd legătura între subiect şi numele predicativ. Propoziţie copulativă = propoziţie coordonată, legată de coordonata ei printr-un raport de asociere în interiorul unei fraze. 2. (Logică; despre judecăţi afirmative) Care are mai multe subiecte legate de acelaşi predicat. Judecata « Leul, tigrul şi pantera se hrănesc cu carne » este o judecată copulativă. CÓPULA, copule, s. f. (Gram.) Verb copulativ. în propoziţia «eu sint fericita, verbul «afin are rol de copulă. COR, coruri, s. n. 1. Grup de cîntăreţi care execută împreună muzică vocală. Ea s-a dus intre fete, iau vorbă despre un cor, corul lor care a fost întrecut de corul colhozului vecin: cum să se lase? CAMILAR, TEM. 51. Corul de fete şi flăcăi fu înjghebat de învăţătorul Dragoş. REBREANU, R. I 220. ^ Loc. a d v. în cor = (toţi) deodată, în acelaşi timp, împreună, laolaltă. Noi facem pe cei din Băileşti, strigau în cor Grigoraş şi orfanii lui. BUJOR, S. 171. întinsele păduri în cor îşi cîntă doina, cu zeci de mii de guri. COŞBUC, P. I 258. <$> E x p r. A tace cor CU alţii = a face cauză comună cu alţii, a se solidariza cu alţii, a se alătura altora în scopuri rele. -<ţv Compoziţie muzicală destinată să fie cîntată de mai multe persoane; executarea unei astfel de bucăţi. Coruri noi răsună-n ţară nouă, Pădurea creşte tînără şi deasă} Şi din ţărina proaspătă şi grasă Se-nalţă holde-n rouă. BENIUC, V. 146. 2. (în teatrul antic) Grup de actori care luau parte la desfăşurarea acţiunii dramatice ca personaj colectiv, exprimînd, prin cîntece, opinia publică; p. ext. versurile cîntate în cor. Tragedia Ecubei [are]... acest frumos cor a troienelor. NEGRUZZI. S. I 4. — Variantă: (învechit) hor (ODOBESCU, S. II 315) s. n. CORABIE, corăbii,'s. f. Vas mare cu pînze, folosit în trecut pentru transportul pe apă al călătorilor şi mărfurilor. Cu pînzele-atîrnate In linişte de vînt, Corabia străbate Departe de pămînt. EMINESCU, O. IV 397. Cum să-ţi încredinţeze corabie cînd barcă N-ai cîrmuit vrodată... NEGRUZZI, S. IJ 192. Canaturile ce intră în oraş sint pline de corăbii, care au Intr-însele mărfuri. GOLESCU, î. 108. V’ F > g- Corăbiile cerului. .. nu întîrzie multă vreme, şi deodată întreaga lor flotă, măreaţă şi ameninţătoare, întunecă orizontul. BOGZA, C. O. 57. <ţ> E x p r. (Ironic) (Parcă) {i (sau i etc.) s-au înccat corăbiile, se zice despre un om trist, supărat, fără chef. — Pronunţat: -bi-e. C0RÁJ s. n. v. curaj. CORĂL1, corali, s. m. Mărgean. Mărgele roşii de coral. ^ (In comparaţii şi metafore) L-am chemat în somn pe Kama-JCamadeva, zeul indic. El vetii, copilul mîndru^ Călărind pe-un papagal, Avînd zîmbstul făţarnic Pe-a lui buze de coral. EMINESCU, O. I 236. CORAIr, corale, s. n. Cîntec religios pe mai multe voci. Coralele lui Bach. C0RÁL3, -A, corali, -e, adj. De cor, pentru cor. An- samblu coral. CORAL EÉR, coralieri, s. m. Animal din încrengătura celenteratelor care are un schelet calcaros şi trăieşte izolat (v. actinie) sau în colonii (v. coral). — Pronunţat: -li-er. CORAN s. n. Carte care conţine expunerea dogmelor şi a tezelor religiei musulmane, precum şi diferite legende şi mituri. Şeicul Mohjedin căută a întări curajul poporului şi simtimentele lui religioase prin verseturi din coran. BXL- CESCU, O. II 135. C0RAP6RT, corapoarte, s. n. Raport de completare care însoţeşte raportul principal făcut de altă persoană. coratortOr, coraportori, s. m. Persoană care prezintă un coraport. CORĂSLA s. f. Laptele unei vite (în special al vacii) în primele zile după fătare, cînd nu este bun de consumat. — Variante: colastră, culâsiră s. f., colastra s. m. CORABIĂSCA s. f. Numele unui dans popular şi melodia după care se joacă. Ne cinta din fluier: doina..'. . corăbiasca. .. şi alte cîntece. CREANGA, A. 82. CORĂ BIÎÎLE1 s. f. pl. (Popular) Corăbii mici. în nouă vădurele Sînt cam nouă corăbiele. TEODORESCU, P. P. 52. — Pronunţat: -bie-.' CORĂBltîLE2 s. f. pl. (Rar) Corăbioare2. Crezi poate că soţia me face bibiluri şi corăbiele? ALECSANDRI, T. 1223. — Pronunţat: -bie-. - CORĂBIÎR, corăbieriy s. m. Navigator, marinar pe o corabie, matelot; proprietar al unei corăbii. Maestru în arta manevrei pînzelor, stîrnea prin porturile Orientului admiraţia corăbierilor bătrîni. BART, E. 119. A comparat... pe om cu un corăbier aruncat pe valuri. CARAGIALE, O. VII 172. Corăbierul, cînd marea e-n talazuri, Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat. ALEXANDRESCU, M. 48. -— Pronunţat: -bi-er. COR BIERÎE s. f. (învechit) 1. Industria construcţiei de corăbii. Avem mai întîi agricultura, apoi pescăria, corăbieria şi comerţul. GHICA, S. 553. 2. Navigaţie. [Băutura ceaiului] face nu mai puţină cinste aflătorului ei decît aflătorului tipografiei şi a corăbieriei cu aburi. NEGRUZZI, S. I 75. — Pronunţat: -bi-e-. CORABIOĂRA1, corăbioare, s. f. Diminutiv al lui corabie. Fiecare are cîte o corăbioară cam de un sfert de metru lungime. SAHIA, U.R.S.S. 123. Şi-mi zărea d~o plăvioară, Dar nu-i dalba plăvioară, Ci dalbă-i corăbioară Şi de valuri vălurită Şi de maluri mi-e lovită. PĂSCU- LESCU, L. P. 18. ^-(Poetic) Fumuri depărtate, de la focuri din buruieni vechi, urcau, drepte, către nişte, corăbioare albe ale nourilor. CAMILAR, TEM. 88. — Pronunţat: -bi-oa-. CORABIOĂRĂ2, corăbioare, s. f. Prăjitură de aluat fraged. Taraba plină, în fiecare amurg, de covrigi cu susan, de brînzoaice rumene şi corăbioare proaspete. G. M. ZAM- FIRESCU, M. D. I 14. — Pronunţat: -bi-oa-. CORĂSLÎ, pers. 3 corăsleşte, vb. IV. Refl. uni - pers. (Despre lapte) A se strînge, a se brînzi. CORB, corbi, s. m. 1. Pasăre semirăpitoare, omnivoră, cu penele negre şi ciocul puternic (Corvus corax). Corbi fîlfîiră spre albăstrime din brazii rîpelor şi pe urmă se întoarseră cu zboruri învăluite. SADOVEANU, B. 90. Din zare depărtată răsare-un stol de corbi. EMINESCU, O. I 128. Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh cron- cănitori. ALECSANDRI, P. A. 112. Corb la corb nu scoate ochii (= asupritorii, exploatatorii, legaţi .priri interese comune, nu-şi fac rău unul altuia şi nu apără niciodată pe cei exploataţi). ^ E x p r. Negru ca corbul (sau ca paca corbului) = foarte negru. Trei cai... Unu-i roşu ca focut Altu-i negru ca corbu; Şi pe care şez călare, Pintenog de trei picioare. JARNÎK-BÎRSEANU, JD. 290. + F i g. (Depreciativ; mai ales la pl.) Nume dat exploatatorilor, impe- I rialiştilor, aţîţătorilor la războaie, celor dornici de vărsări CORBIŞOR — 549 — CORDON de sînge. Popoarele au învăţat mult din experienţa celui de-al doilea război mondial. Ele nu vor să-şi mai verse sîngele, să-şi vadă distruse ţările, să-şi vadă spulberate familiile şi căminele pentru a îngrăşa pe corbii profiturilor de război, pentru a satisfacc setea de putere a aventurierilor pretendenţi la dominaţia mondială. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2693. Nu sintem carne de ospeţe. Să afle corbii şi să-nveţe. BANUŞ, B. 123. -4» (Adjectival) Negru, foarte negru. Dădea... la o pa>te o şuviţă de păr corb. SADOVEANU, P. S. 80. (Adverbial) Pletele-i dese şi negre corb se îndoaie in unde din creştetul frunţii pină la umerii obrajilor. DELAVRANCEA, S. 166. 2. Compuse: coi'b-albnsfrii = dumbrăveancă; COJ'b- de-maro= cormoran; corb-dc-noapte = pasăre cu capul şi ceafa negre, cu spinarea cenuşie şi pîntecele alb-ce- nuşiu; trăieşte pe lîngă bălţi (Nycticorax nycticorax). 3. Peşte de mare, rar întîlnit în Marea Neagră, lung de 18 - 25 cm, cu capul mare şi botul gros, rotunjit, de culoare brună (Corvina nigra). 4. (Articulat) Numele unei constelaţii din emisfera australă. C0RBIŞ6R, corbişori, s. m. (Rar) Diminutiv al lui corb (1). Iată, mări, cam plîngea Că-n departe, sus, sărea Un corb negru, corbişori Ce zbura încetişor. ALECSANDRI, P. P. 145. COKBlU, -ÎE, corbii, adj. Negru ca pana corbului. Părul tău lung, negru ca aripa corbie Cu-a lui întunecime ar face nopţi o mie. ALECSANDRI, P. III 276. corbulEţ, corbulefi, s. m. (Rar) Corbişor. Corbuleţii tn mirare Răspund iute, rizind tare. ALEXANDRESCU, M. 339. COEBUŞOE, corbuşori, s. m. (Rar) Corbişor. Iată, mări, că-ntr-un nor El zărea un corbuşor Ce pe sus tot croncănea Şi din aripi fot bătea. ALECSANDRI, P. P. 141. CORCHEZÎ, corcliezesc, vb. IV. T r a n z. (Regional, cu privire la limbă sau Ia grai) A schimonosi, a poci, a împestriţa. Nu vorbesc drept romineşte, cum vorbeau părinţii lor, ci au corchezit graiul strămoşesc, de nu-i mai înţelege nimene. CREANGA, A. 153. COR or, corci, s. m. (Regional) Corcitură. Cîinele meu se vede că-t corci de lup. CONTEMPORANUL, VIIJJ 2. CORCÎ’, corcesc, vb. IV. Refl. (Despre două plante sau animale din specii diferite) A se încrucişa, a se amesteca. COBCIOGĂE s. m. v. cîrciogar. CORCÎRE s. f. Acţiufiea de a (s e) corci; încrucişare a unor specii, rase sau soiuri diferite de animale sau plante. CORCÎT, -Ă, corciţi, -te, adj. Rezultat prin corcire, amestecat. Au mai dat şi de altă buruiană mare, corcită şi cu nişte frunze mari. SBIERA, P. 297. CORCITURĂ, corcituri, s. f. Animal sau plantă născută prin corcire. V. hibrid. COBCODÎŞ, corcoduşi, s. m. Varietate de prun cu fructe mici, de culoare galbenă sau roşie (Prunus cera- sifera). Pădurile în depărtare, cu tulpini fumurii, ciucu- rate de ninsoare, par cercetate cu flori de zarzări şi corcoduşi. DELAVRANCEA, S. 5. CORCODUŞA, corcoduşe, s. f. Fructul corcoduşului. COECOLÎ vb. IV v. corconi. COECQNÎ, corconesc, vb. IV. (Regional) 1. Tranz. A îngriji prea mult (pe cineva sau ceva); a răsfăţa, a cocoloşi. S-a dus drept la eclesiarh, care tocmai îşi corconea bolbotinele în grădiniţa lui. STĂNOIU, C. I. 125. 2. R e f 1. A ¿ăbovi mult cu un lucru, a tărăgăna, a-şi pierde timpul. Nu te mai corconi atît şi haide la drum. ŞEZ. XX 136. — Variantă: corcoli (ŞEZ. IX 77) vb. IV. CORD s. n. (Med.) Inimă. Atac de cord. COEDÁJ, cordaje, s. n. Totalitatea frînghiilor, sforilor şi pirîmelor unei corăbii. CORDĂR, cordarc, s. n. 1. Placă de lemn sau de abanos, aplicată la vioară sau Ia cobză, de care sînt legate coardele. 2. Pană de lemn cu care se răsuceşte coarda ferăstrău- lui pentru a se întinde pînza; încordător, sucitor. CORDEÂ, cordele, s. f. (Mold.) 1. Panglică îngustă, de lînă sau de mătase, care serveşte ca ornament (legată în păr, Ia gît, la pălărie etc.). Puse mîndră.. . pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele nipte de la gîturile fetelor. EMINESCU,.N. 5. Vezi cel părău care. .. seamănă de departe cu o cordea albă? NEGRUZZI, S. I 195. Să puie la gît mărgele... Paftaluţe şi cordele. ALECSANDRI, P. P. 349. 2. Tenie. — Variantă: (învechit) cordélü (NEGRUZZI, S. I 60) s. f. CORDÉLÁ s. f. v. cordea. CORDELUŢĂ, cordeluţe, s. f. (Mold.) Diminutiv al lui cordea; panglicuţă. Cordeluţe şi nimicuri. Iată toate-a lui averi. EMINESCU, O. I 108. CORDÎÎNCI, cordenciuri, s. n. (Popular) 1. Piesă componentă a războiului de ţesut, constînd dintr-o scînduricâ lungă cu crestături pe o margine, care opreşte sulurile să dea înapoi; cripalcă, piedică. 2. Limba meliţei. COEDIĂL, -Ă, cordiali, -e, adj. Care porneşte din toată inima; afectuos. Aminteşte-mă lui Ştefănucă şi comunică-i o cordială salutare. CARAGIALE, O. VII 12. <$■ (Adverbial) Ii scutură mina cordial. C. PETRESCU, C. V. 183. — Pronunţat: -di-al. , CORDIALITÁTE s. f. însuşirea de a fi cordial; manifestare spontană a unor sentimente sincere şi pline de afecţiune, pornite din toată inima. [Politicienii burghezi] se comportau asemenea şefilor: fără cordialitate. PAS; Z. IV 183. . , . ■— Pronunţat: -di-a-. CORDÓN, cordoane, s. n. I. 1. Cingătoare (de panglică, de piele, de şnur etc.); centură, curea. Se încinge cu un cordon. îşi strînge cordonul tn jurul taliei. «J- (învechit) Panglică lată de mătase purtată diagonal pe piept, de carp atîrnau altădată anumite decoraţii mari; gradul cel mai înalt al unei decoraţii. Trifon primi cordonul şi Tullie-o moşie. NEGRUZZI, S. II 185. -f- (Med.) Cordon ombilical v. ombilical. 2. Ansamblu de fire electrice foarte flexibile, izolate între ele şi strînse într-un înveliş protector, servind în telefonie. II. 1. Şir de posturi militare însărcinate cu un serviciu de pază; linie compactă, formată de obicei din soldaţi, care au ca sarcină să asigure ordinea în cazul unei afluenţe de oameni. Un cordon—aici intre teatru şi berărie. Un cordon — colea, mai sus de Cîmpineanu. PAS, Z. IV 77. îl transportară repede prin mijlocul cordonului de soldaţi. SAHIA, N. 84. <$> Cordon sanitar = ansamblul măsurilor de izolare la care este supusă o localitate sau o ţară unde bîntuie o boală molipsitoare; patrulă sau grup de patrule care asigură această izolare; fig. nume dat grupului de state imperialiste care au încercat, în perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial, să izoleze Uniunea Sovietică. Vreme îndelungată, ţara noastră a fost i CORDONAŞ — 550 — CORESPONDA folosită de imperialişti drept parte integrantă a o cordonului sanitar * în jurul Uniunii Sovietice. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 140. 2. (învechit) Frontieră, graniţă. — Variantă: (II, învechit şi regional) cordul], cordu- nuri, s. n. CORDONAŞ, cordonaşi, s. m. (învechit) Grănicer. Cordonaşii şi polecaşii s-au întocmit la 1834 spre a strejui, subt prhll'Jierea oştirii, pichetările şi potecile. BĂLCESCU, O. I 37. CORDOYĂN, cordovane, s. n. (învechit şi arhaizant) Piele fină pentru încălţăminte de lux; marochin. Era îmbrăcată cu caţaveică cafenie, cu fustă roşie, îmbrobodită ■cu bariz verde şi în picioare cu cioboţele de cordovan cu potcoave de alamă. SADOVEANU, O. V 6. [Purta] încălţări ide cordovan de un roşu stins. SADOVEANU, F. J. 359. CORDtÎN s. n. v. cordon. CORECT, -Ă, corecţi, -te, adj. 1. Conform cu regulile juste (ale artei, ale ştiinţei, ale gramaticii etc.); aşa cum trebuie. Vorbirea curentă şi corectă în limba rusă nu este posibilă fără cunoaşterea cit mai completă şi mai precisă a structurii gramaticale a limbii ruse. L. ROM. 1953, nr. 1, 67. Gramatica ... ne învaţă a vorbi şi a scrie o limbă corect. •CREANGĂ, A. 87. Aceste două moâeluri, caracterizate unul prin graţia corectă şi prin vigoarea juvenilă a antichităţii, ■celalt prin eleganţa mai răsfăţată şi mai mmptuoasă a Renaşterii. ODOBESCU, S. III 58. (Adverbial) Vorbea limpede, corect, liniştit. VLAHUTĂ, O. A. III 11. Ridicîmhi-şi căciula cea miţoasă, vedem o frunte atit de netedă, albă, corect boltită, care coincide pe deplin cu faţa intr-adevăr lplăcută a tînărului meu. EMINESCU, N. 35. 2. (Despre persoane) Care are o ţinută, o purtare, ■o atitudine ireproşabilă; cinstit. Te cunosc toţi că eşti ■un funcţionar corect. CARAGIALE, O. II 237. (Adverbial) ‘Cu ţăranii se purta corect. REBREANU, R. I 54. CORECTĂ, corectez, vb. I. T r a n z. A face să fie •corect, a îndrepta greşelile, defectele, scăpările din vedere, ¡asperităţile (într’un text scris, în lucrări de orice fel, în purtarea, în ideile, în vorbirea cuiva); a corija. Profesorul icoi ectează ten-ele elevilor. De Marenne... văzu- faţa l palidă [a beizadelei Ruset]... ¡i-i strînse mina, corectînd in chip delicat ironia sfîrşitului său de frază. SADOVEANU, Z. C. 78. CORECTĂRE, corectări, s. f. Acţiunea de a (s e) c o r e c t a; îndreptare, corijare. Corectarea textelor a durat cileva ore. COREC'IWCDINE S. f. 1. Calitatea de. a fi corect; lipsă de greşeli. Corectitudinea în ritm, în versuri [la Vla- huţă], e tot aşa de desăvirşită ca în cele mai bune poezii ale lui Eminescu. GHEREA, ST. CR. I 246. 2. Ţinută sau purtare corectă; cinste. Este un om de o corectitudine exemplară. CORECTÎV, corective, s. n. Ceea ce îndreaptă ceva; îndreptare, rectificare. Trebuie să se aducă un corectiv acestei declaraţii. corector, -oăre, corectori, -oare, s. m. şi f. Persoană însărcinată cu însemnarea şi îndreptarea greşelilor de tipar pe o tipăritură provizorie, pe o corectură. A fost angajat corector la o tipografie. — Accentuat şi: corectâr. CORECTtJRĂ, corecturi, s. f. 1. Corectare a greşelilor de culegere ivite în decursul tipăririi unui text. Corectură îngrijit făcută. c=i Iuraşcu, un tînăr spinatic, lungăreţ la chip şi cam adus de spate, făcea corecturi. VLAHUŢĂ, O. A. III 26. 2. (Concretizat) Foaie de probă, tipărită provizoriu, pe care se înseamnă greşelile de tipar care trebuie îndrep tate de tipografie. Cîştiga fi de la clienţi, cînd se ducea la ei cu corecturile. PAS, Z. I 255. CORECŢIE, corecţii, s- f. (în trecut) Pedeapsă corporală aplicată unui vinovat; bătaie. A aplica o corecţie. <$> (în regimul burghez) Casă de corecţie = închisoare de minori. — Pronunţat: -ţi-e. —Variantă: (învechit) corccfiune s. f. CORECŢIONĂL, -Ă, corecţionali, -e, adj. Care sancţionează un delict. Închisoare corecţională. Pedeapsă torec- ţională. «$- (Adverbial) Singurul drept ce se dă ţăranului rob era ca stăpînul lui să nu-ţ poată răpi după voinţă banii, vitele şi instrumentele de arătură şi de a-l putea pedepsi decît corecţional, iar nu a-l omorî. BĂLCESCU, O. I 139. — Pronunţat: -ţi-o-, CORECŢITjNE S. f. V. corecţie. COI?UE s. f. Boală de nervi caracterizată prin mişcări musculare involuntare şi dezordonate. COREEAN*, -Ă, coreeni, -e, adj-.. Care este'din Coreea, care se referă la Coreea sau la locuitorii ei. Muzică coreeană. COREEAN2, -A, coreeni, -e, s. m. şi f. Pfersoană care face parte din populaţia de bază a Coreei. COREGRAF, coregrafi, s. m. Maestru de dans şi de balet. COREGRAFIC, -Ă, coregrafici, -e, adj. De coregrafie, privitor la coregrafie. Exerciţii coregrafice. COREGRAFÎE s. f. Arta dansului şi a baletului. Facultatea de coregrafie a Institutului de artă. CORE1ĂT, -Ă, corelaţi, -te, adj* Care se află sau este pus în corelaţie cu ceva. CORELATÎV, -Ă, corelativi, -e, adj. Care este în relaţie reciprocă (cu ceva), indicînd un raport reciproc. Factori corelativi. <$■ Noţiuni corelative = noţiuni care conţin note arătînd existenţa unei. anumite legături reciproce între două obiecte ale gîndirii. « Profesor * şi * elev » sînt noţiuni corelative, a Conjuncţii corelative (şi substantivat, f.) = conjuncţii care introduc două propoziţii coordonate sau o propoziţie regentă şi una subordonată, între care există un raport de corelaţie. Corelativele folosite în limba contemporană pentru propoziţiile concesive sînt ttotttşh, «tot» şi «cu toate a(ce)stea»» GRAM. ROM. II 209. CORELĂŢIE, corelaţii, s." f. Relaţie, legătură reciprocă între două sau mai multe lucruri sau fenomene. Cel mai uşor este să definim arta anaJiztnd corelaţia sa cts alte forme ale conştiinţei sociale. V. ROM. decembrie 1950, 183. — Pronunţat: -ţi-e. CORELIGIONAR, -A, coreligionari, -e, s. m, şi f. Persoană care are aceeaşi credinţă religioasă cu alta, considerată în raport cu aceasta. Zărind un preot bătrin, m-am dus drept către dînsul... dovedind loiuitorilor că eram un coreligionar. GHICA, S. 384. — Pronunţat: -gi-o-. COREPETITOR, -OĂRE, corepetitori, -oare, s. m. şi f. Persoană care are sarcina să repete rolurile cu cîntăreţii de operă şi cu corpul de balet, acompaniindu-i la pian. Tenorul şi-a studiat rolul cu corepetitorul. CORESPONDA, corespondez," vb. "I. I n t r a n E. A comunica prin scrisori cu cineva, a fi în (sau a ţine, a avea) corespondenţă cu cineva; a-şi scrie unul altuia. Alecsandri coresponda cu Ghica. CORESPONDENT — 551 — CORIDOR — Variantă: (învechit) corespundă (GHICA, A. 238) vb. I. CORESPONDENT1, -Ă, corespondenţi, -te, adj. (în expr.) Membru corespondent = membru al une: instituţii .ştiinţifice sau al unei academii, care are aceleaşi obligaţii ţi se bucură de aceleaşi drepturi ca şi un membru activ, cu excepţia dreptului de vot. CORESPONDENT2, -Ă, corespondenţi, -te, adj. (în e x p r.) Unghiuri corespondente = fiecare dintre cele patru perechi de unghiuri nealăturate între ele, formate de -aceeaşi parte a unei secante care taie două drepte, unul din unghiuri fiind în interiorul dreptelor şi altul în afara lor. CORESPONDENT3, -Ă, corespondenţi, -te, s. m. şi f. 1. Persoană care colaborează la un ziar, trimiţînd corespondenţă cu conţinut informativ din locul în care se. află. {Conducerea ziarului] a prezentai în faţa corespondenţilor 0 dare de seamă despre legăturile redacţiei cu corespondenţii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2703. Potrivit învăţăturii leninist- staliniste şi experienţei glorioase a presei sovietice, presa din ţara noastră îşi întăreşte tot mai mult legăturile cu ■Masele, acordă o atenţie din ce în ce mai mare creşterii numărului de corespondenţi muncitori şi ţărani. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 1/6. 2. Persoană care, în lipsa părinţilor unui elev, are răspunderea acestuia faţă de autorităţile şcolare. 3. (Rar) Persoană cu care cineva este în corespondenţă, <3e la care primeşte scrisori. CORESPONDENŢĂ, corespondenţe, s. f. I. 1. (Construit adesea cu « a avea », « a fi în f>, «a ţine », «a întreţine t, « a purta », « a face i>) Schimb (regulat) de scrisori între două sau mai multe persoane. Caragiale avea o întinsă corespondenţă cu prietenii săi. Bălcescu era în corespondenţă cu Ion Ghica. =3 Purtam şi corespondenţă. în scrisorile de afaceri găseam mai întotdeauna şi un adaus * scris t de Adela. IBRĂILEANU, A. 22. A (sau a-fi) face corespondenţa = a scrie scrisori. + Învăţămînt prin corespondenţă = sistem de învăţămînt fără frecvenţă, dar bazat pe programul normal de studii şi de examene, elevii primind în scris îndrumările profesorilor şi trimiţînd tot în scris temele pentru a fi corectate. + Totalitatea scrisorilor schimbate între două persoane. Corespondenţa lui Ion Ghica cu Vasile Alecsandri. + Conţinutul unei scrisori. Secretul corespondenţei este garantat de lege. 2. Relatare a faptelor petrecute într-o localitate, făcută de corespondentul unui ziar. Am citit în « Scînteia» o corespondenţă din Brăila. II. Raport, legătură între lucruri, fenomene, aspecte, ■organe, părţi ale unui întreg care se potrivesc între ele; ■concordanţă, armonie. Forma de cunoaştere în imagini a lumii ne demonstrează... acea corespondenţă... între faptul particular ca obiect de cunoaştere şi reflectarea sa subiectivă in conştiinţa omului. V. ROM. decembrie 1950, 191. <$> Corespondenţa timpurilor = raportul dintre timpul verbului unei propoziţii subordonate şi timpul verbului din propoziţia regentă. — Variantă: (învechit) corespoiidinţă (NEGRUZZI, S. I 99) s. f. CORESPONDÎNŢĂ s. f. v. corespondentă. CORESPUNDĂ vb. I v. coresponda. CORESPÎJNDE, corespund, vb. III. I n t r a n z. (Urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. 1 cu », «în * sau « la ») 1. A fi conform (cu ceva), a se potrivi (cu sau Ia ceva), a răspunde la aşteptări, dorinţe sau speranţe. Dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale, pe baza satisfacerii intereselor reciproce şi a respectării independenţei fiecărei ţări, corespunde de asemsnea dorinţei tuturor popoarelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. [Sindicatele] lămuresc masele că politica partidului corespunde pe deplin intereselor oamenilor muncii, că ea garantează îndeplinirea sarcinilor istorice ale clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 330, 1/2. Acum mă îndoiam dacă poiana corespunde laudelor mele. IBRĂILEANU, A. 154. N-ai spus nimic... despre o altă pasăre pe care mulţi la noi o confundă cu graurele, din cauză că ea poartă pe franţuzeşte un nume ce s-ar crede că corespunde cu al acestuia. ODOBESCU, S. III 24. E x p r. A corespunde adevărului = a fi conform cu adevărul, a fi exact. Afirmaţia, aceasta nu corespunde adevărtdui. 2. A fi în legătură sau în comunicare cu ceva; a fi situat în acelaşi plan cu ceva, a se afla în dreptul altui ^obiect. Fiecărei camrre de la parter îi corespunde una ta etaj. — Forme gramaticale: perf. s. corespunsei, part. corespuns. CORESPUNZĂTOR, -OĂRE, corespunzători, -oare, adj. (Adesea urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. « cu ») Care corespunde, se potriveşte, este potrivit sau conform, se află în conformitate cu. . . A fost transferat, dindu-i-se un post corespunzător, a Politica păcii între popoare este singura politică justă corespunzătoare intereselor vitale ale tuturor popoarelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605. COREŢ,. coreţe, s. n. (Regional) Măsură de capacitate, echivalentă cu aproape un hectolitru şi un sfert, întrebuinţată mai ales pentru cereale. De cîte ori cîntă ea, atîţia fiorini are să fie coreţul de păpuşoi. MARIAN, O. I 434. l-or da un coreţ de gallini, numai dacă n-a face el. mănăstirea acolo. SBIERA, P. 259. CORFĂ, corfe, s. f. (Transilv.) 1. Coş, de obicei rotund, cu fundul tare şi cu o toartă prin care se petrece braţul, avînd diverse întrebuinţări în gospodărie. Fetiţa... lăsă corfa cu pita jos. RETEGANUL, P. III 86. 2. (în vorbirea minerilor) Colivie (2) (cu un mic ascensor) cu care se scot din mină minereuri sau alte materiale. Corfa aşteaptă... s-o umple cineva cu minereu, cu mangal şi piatră de var, pentru a fi răsturnată pe gîtul furnalului. CĂLUGĂRU, O. P. 6. CORFÎŢĂ, corfiţe, s. f. (Transilv.) Diminutiv al lui corfă (1). Doamne, cum aş mai minca vreo doi struguri buni, proaspeţi, cînd s-ar afla un voinic să-mi aducă o corfiţă! RETEGANUL, P. I 19. CORHĂNĂ, corhane, s. f. Coastă de deal stearpă, rîpoasă, greu accesibilă. [Ciobanii] aprindeau pe corhane mai multe focuri decît aveau stîni; şi răzăşii, din 'depărtarea la care se aflau, numărau şfară de fum după şfară de fum şi înţelegeau că de la oamenii lor se dă vestire de apropierea inorogilor. SADOVEANU, N. P. 191. în Vrancea... cîntă in amurg cavalul, adormind vietăţile de'pe corhane, sub sclipirea depărtată a stelelor. D. ZAMFIRESCU, R. 24. Ai purtat ciubotele... pe la jocuri şi prin toate corhanele şi coclaurile. CREANGĂ, A. 106. CORI s. m. sg. (Mold.) Pojar. Coriul ori pojarul e boală primejdioasă. ŞEZ. III 177. Pasăre de pe harag, Rău rn-ai blestemat să zac Ori de cori, ori de vărsat, Ori de dor de-amorezat. ŞEZ. VII 87. «$> Cori de vînt = vărsat de vînt. CORIÂNDRU S. m. Plantă erbacee din familia umbe- liferelor, cu flori albe şi miros pătrunzător, ale cărei seminţe uscate se întrebuinţează în bucătărie' pentru calităţile lor aromatice (Coriandrum sativum). — Pronunţat: -ri-an-. CORIDOR, coridoare, s. n. Loc de trecere îngust (ji lung) care leagă încăperile unei clădiri sau în care dau odăile aceluiaşi apartament sau ale aceluiaşi etaj. îşi cunoştea prea bine drumul prin coridorul mic. îngust. RE- BREANU, R. I 226. Şi-n vreme cînd amurgul dă umbre peste soare, Copila întîlneşte la colţ de coridoare Pe pag. i CORIFEU — 552 — CORN COŞBUC, P. II 200. Biblioteca tatălui mm... era intr-o ladă mare, purure deschisă in coridor. NEGRUZZI, S. I 10. C0RIFÉU, corifei, s. m. 1. Persoană cu rol conducător într-un domeniu de activitate; fruntaş, căpetenie. Lenin, corifeu al ştiinţei şi strălucit maestru al metodei dialectice, ne inva[ă că teoria revoluţionară nit estelo dogmă, nu este ceva finit şi intangibil. LUPTA DF CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 22. Curentul critic începe cu M. Kogătniceanu, se continuă cu C. Negruzzi, A. Rttsso, Alecsandri. .. ca să nu citez decit pe corifei. IBRĂILEANU, SP. GR. 64. 2. (în tragedia greacă antică).Conducătorul corului (2). C0RIGÉNT, -Ă, corigenţi, -te, s. m. şi f. Elev care n-a obţinut notă de trecere la una sau mai multe materii şi este chemat să dea un nou examen asupra acestor materii. Corigent la matematică. t=i Mare leneş băiatul ăsta. Nu-i de mirare că a rămas corigent. SEBASTIAN, T. 20. CORIGENŢA, corigenţe, s. f. Situaţia unui corigent; examen dat de un corigent. Niciodată n-am ris de tine. Tu nu vezi cite lucruri ne leagă ? Corina, trigonometría. .. corigenţa. SEBASTIAN, T. 174. Totul reintră in linişte. Trecuseră două săptămini... Odorescu scăpase cu succes de corigenţa. MACEDON SKI, O. III 90. CORIGÎIÎIL, -Ă, corigibili, -e, adj. Care se poate îndrepta. Defect corigibil. C0R1JÁ, corijez, vb. I. Tranz. A corecta, a îndrepta. îngrijirile medicale corijează unele infirmităţi. C0RJJÁKE, corijări, s. f. Faptul de a corija; corectare, îndreptare. Prin exerciţiu a obţinut corijarea defectului de pronunţare. CORtMB s. n. Inflorescenţă în formă de umbrelă. F i g. O mişcare vie şi graţioasă a grumazului a înălţat capu-i, cu perii sumeşi la ceafă in corimb. ODOBESCU, S. III 55. CORINDÓN s. n. Mineral (oxid de aluminiu) foarte dur, care 'se găseşte în calcare cristaline sau în nisipuri (putîndu-se prepara şi pe cale artificială); unele varietăţi ale lui (safirul, rubinul, topazul etc.) sînt pietre preţioase, altele, cu aspect de mase grăunţoase (cum este şmirghelul), se întrebuinţează pentru şlefuire. CORINTIÁN, -Ă, corintieni, -e, adj. Corintic. — Pronunţat: -ti-an. C0RÍNTIC, -Ă, corintici, -e, adj. (în e x p r.) Stil (sau ordin) corintic — stil arhitectonic caracterizat prin coloane cu capitelul împodobit cu sculpturi, reprezentînd foi de acantă în volută. Coloană corintică = coloană apar- ţinînd acestui stil. C0RÍST, -A, corişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care cîntă într-un cor. Bărbierul meu a fost în tinereţe corist la teatru. CARAGIALE, N. S. 49. într-o vreme a izbutit chiar să fie admis corist in trupa madamei Cari. GHICA, S. 62. CORLÂTĂ, córlate şi corlăţi, s. f. (Mold.) 1. Iesle. Oamenii de la Zid-Negru s-au săturat de somn şi încep a se foi, ieşind din casă şi lunecînd prin bălţi pînă la grajdul cailor, ca să le împrospăteze finul din corlată. SADOVEANU, N. P. 257. Acel sicriu slujeşte drept corlată cailor. SADOVEANU, F. J. 527. Flăcăul dejugă boii, ii duce la. corlată sau le pune dinainte strujeni. SEVASTOS, N. 51. 2. îngrăditură sau colibă pentru vite. Desfăcîndu-le [cailor] opritorile, i-a lăsat... să-şi caute singuri locurile şi corlăţile obişnuite. GALAN, Z. R. 228. 3. îngrăditură compusă din şipci, aşezată pe scaunul şi pe vîrtejul carului cînd se cară snopi sau fîn. Pe uliţa satului... întîlni un car cu córlatele puse. V ROM. februarie 1952, 165. Cantonierul era sculat şi cisluia cu cei din car, răzămat cu coatele de corlată. POPA, V. 125. 4. Poliţă în jurul cuptorului, pe care se pun vase (mai mici) de bucătărie şi alte lucruri mărunte; prichici. Şade popa pe corlată Şi-i atirnă briu-n vatră (Lanţul). GOROVEI, C. 197. CÓRLA, corle, s. f. Numele unei păsări acvatice şt migratoare care seamănă cu găinuşa domestică şi trăieşte în bălţile şi iazurile cu stuf (Gallínula chloropus) ; găinuşă- de-baltă, găinuşă-de-apă, cufundar. C0RMÁN s. n. v. cormană. C0RMÁNA, cormane, s. f. Partea plugului care desparte şi răstoarnă brazdele; răsturnătoare. Mitrea a pus mina pe cormană şi a umblat aplecat pe brazdă în urma plugului. SADOVEANU, M. C. 10. Brazdele ogorului frăgezit de ploaie lunecau uşoare pe cormana lucitoare, revărsîndu-se de pe ea ca nişte valuri negre. SANDU-ALDEA, U. P. 7. — -Variantă: (regional) corman (PAMFILE, A. R. 36) s. n. CORMORÁN, cormorani, s. m. Pasăre palmipedă, ceva mai mare decît o raţă, de culoare neagră, cu ciocul liing, ascuţit şi încovoiat la vîrf; zboară în apropierea ţărmului Mării Negre şi se hrăneşte cu peşti (Phalacrocorax carbo) ; corb-de-mare. Cite un cormoran, ca un vultur negru, cu labele şi ciocul galbene, aştepta aproape să treci pe lingă el. CAMIL PETRESCU, N. 79. CORN1, corni, s. m. Arbore cu lemnul foarte tare, cu flori galbene şi fructe roşii, comestibile; frunzele lui se întrebuinţează la colorat (Cornus mas). Se apropiau de marginea ogorului. Acolo erau tufişuri de cer şi de corn, care păstraseră frunze puţine. DUMITRIU, V. L. 6. Cornule, ce nu te-ndoi, De-o creangă să te despoi, Să-mi fac prăjină de boi? ALECSANDRI, P. P. 44. CORN2, (11, 6) coarne şi (i 4,5, n) comuti, s. n., (I 3) corni, s. m. I. 1. (La animalele numite « cornute ») Fiecare dintre cele două excrescenţe osoase, drepte sau încovoiate, ascuţite la capăt, care formează continuarea osului frontal, ieşind din piele. Fratele cel sărac... avea şi el o pereche de boi... tineri, nalţi de trup, ţepoşi la coarne. CREANGĂ, P. 37. Capul zimbrului moldav ţiind în coarnele sale pajura împărătească. NEGRUZZI, S. I 43. Nici ai boi. .. Nici ai junei Cu coarne lungi. JARNÍK- BÎRSEANU, D. 408. Loc. adj. (Despre minciuni) Cil coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, încornorat. «$• E x p r. A llia în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; f i g. (despre oameni) a se repezi cu vorba la cineva, a certa, a bruftui. A scoate coarnc = a deveni agresiv. A fi mai CU coarne decît altul = a fi mai grozav decît altul. Ce?. .. Crezi tu că eşti mai cu coarne decît noi? SBIERA, P. 45. A pune (cuiva) funia în coarne = a purta (pe cineva) de nas, a-i impune voinţa. Vrei să mă duci la apă de căpăstru? Vrei.să-mi pui fitnia-n coarne? ŞEZ. II 73. A se lua în coarne cu cineva = a-şi pune mintea, a se încaieră cu cineva, a se potrivi cuiva. Om în toată firea, te iei în coarne cu un.biet copil. SLAVICI, N. 51. A-şi arăta coarnele = a-şi manifesta răutatea, duşmănia. A pune cornul în pămînt = a se încăpăţîna. A căuta (sau a se uita) în coarnele cuiva = a asculta de cineva, a se lua după cineva. Eu nu-s Ciolac să-ţi caut în coarne; eu îţi moi numaidecît ciolanele. SADOVEANU, N. F. 147. Moşneagul. . . se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfînt era. CREANGĂ, P. 285. A băga (pe cineva) în corn de capră = a aduce (pe cineva) în mare încurcătură-, la mare strîm- toare. A pune coarne = a călca credinţa conjugală. Ne- vasta-acasă Coarne-ipunea. NEGRUZZI, S. II 100. (Popular) Cel cli coarne = dracul. Jf- (Prin analogie) a) Fiecare dintre cele patru organe tactile şi vizuale ale melcului. Mult cumpănit ies coarne la iveală. BENIUC, V. 19. Melc, melc, codobelc, Scoate coarne boureşti. TEODORESCU, P. P. 191. b) Fiecare dintre cele două excrescenţe chitinóasé, bifurcate, de lîngă ochii unor cărăbuşi. Coarnele rădaştei. CORNAC — 553 — CORNORAT 2. (Numai la sg.) Materia osoasă din care sînt făcute coarnele animalelor, folosită pentru fabricarea unor obiecte. pieptene de corn. 3. Instrument de suflat folosit la vînătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. După masă porniră pădurarii cu cin ii pe poteci }i intr-un tirziu începu să adie glas de corn in liniştea codrului. SADOVEANU, O. IV 485. Îngînat de glas de ape Cînt-un corn cu-nduioşare. EMINESCU, O. I 103. Peste vîrfuri trece lună, Codru-şi bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. [Ursan] un corn apucă şi buciumă in tini. ALECSANDRI, P. A. 165. Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună, Oastea lui zdrobită de prin văi s-adună. BOLINTINEANU, O. 34. Instrument muzical de suflat, făcut din alamă sau din alt metal. Cornuri, buciume şi tube sună falnice fanfare. ALECSANDRI, P. III 94. 4. Recipient făcut din corn (2) sau în formă de corn (1), în care se păstrează praful de puşcă, sarea etc.; p. e x t. conţinutul acestui recipient. Pe toată ziua stricam intr-însele [în vrăbii] cite un corn de praf şi cite o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Expr. Cornul abundenţei (sau îmbclşugări!) = vas în formă de corn U)> umplut cu fructe şi flori, care simbolizează belşugul. 5. Franzeluţă în formă de semilună. Ieri dimineaţă am băut un ceai cu patru cornuri. C. PETRESCU, C. V. 153. 6. (La pl.) Nume dat părţilor în formă de corn (1) ale unor lucruri (mai ales ale unor unelte): a) fiecare dintre cele două mînere ale plugului. Pentru secerălorii belşugului, Pentru cei de la coarnele plugului... Tovarăşi de vifor, Tovarăşi de soare, Tot mai drept, Tot mai dîrz, înainte! DEŞLIU, G. 35. Ţinea strîns în pumnii grei coarnele plugului şi apăsa tăişul uneltei în pămîntul muiat de ploaie. DUMITRIU, V. L. 5. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului. ALECSANDRI, P. P. 298; b) fiecare dintre ţepile unei furci sau dintre dinţii unei furculiţe. Cu unul din coamele ascuţite ale furculiţei scotocea carnea de prin încheieturi. HOGAŞ, M. N. 37; c) fiecare dintre braţele crucii; (prin analogie) fiecare dintre cele patru părţi ale prescurii. A dat drumeţei un corn de prescură şi un păhăruţ de vin. CREANGĂ, P. 91. 7. (în expr.) Cornul lunii = luna în primul şi ultimul pătrar, cînd are formă de seceră. Trecuseră vreo două ceasuri, cornul lunii îşi terminase scurta lui apariţie. CAMIL PETRESCU, N. 167. Cornul tremurător al lunii va trece. . . de-a lungul crucilor din cimitir. GALACTION, O. I 218. Zamfira... se uita la cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, P. I 19. 8. (în expr.) Cornul-secarei sau corn-de-secară = , ciupercă parazită care trăieşte în ovarul diferitelor gra- minee, în special în ovarul florilor de secară (Sclerotium). II. (Mold., Transilv.) Colţ, unghi, ungher; margine. Din cornul de din dos al casei se desprinseră două umbre omeneşti şi se depărtară în fugă. SADOVEANU, B. 103. La un corn de dumbravă au ieşit de pe o potecă nevăzută doi călăreţi. SADOVEANU, F. J. 726. Suratele mele. .. aseară s-au vorbit... intr-un corn de şură. JARNÎK-BIR- SEANU, D. 186. CORNAC, cornaci, s. m. (Franţuzism) Conducător de elefanţi sau, p. e x t., de alte animale. Un şireag de elefanţi, minaţi de cornacii ce-i încalecă şi-i îmboldesc. ODOBESCU, S. III 110. Te vezi... pus pe un măgar care pleacă fuga duduit cu băţul dinapoi de cornacul său. NEGRUZZI, S. I 329. COBNĂCP s. m. Plantă erbacee acvatică cu flori albe şi fructele cu patru colţuri, negre-cenuşii şi comestibile (Trapa natans); castane-de-baltă, castane-de-lac. cornAciy -e, cornaci, -e, adj. (Despre animalele cornute) Cu coarne lungi. Bou cornaci. CORNALÎNĂ s. f. Varietate de agată semitransparentă, roşie-închisă, din care se fac peceţi, pietre de inele etc. Prin vase de-aur şi prin cupe De cornalină şi agată... [silfii] Ar tot turna, zburînd în grupe, O ambrozie delicată. MACEDONSKI, O. I 67. Două plăci ovale de cornalină de deosebite mărimi şi despărţite prin doi mai mici samfirt alăturaţi. ODOBESCU, S. I 420. COUNAT, -Ă, comaţi, -te, adj. (Rar) Cornut. Cămila de-amăiuntul îşi spune scîrba toată. — Cunosc, răspunde vulpea, că mare ai cuvînt. Dar eu am mijloc sigur ca să te fac comată. NEGRJZZI, S.'II 296. cornîci, cornece, s. n. (Regional) Diminutiv al lui corn2 (II). Un om voinic, cu mustaţa scurtă, groasă, ca un corneci de berbecuţ, drept ca un brad. AGÎRBICEANU, S. P. 66. CORNEE, cornee, s. f. Membrana anterioară, transparentă, a ochiului. CORNET1, corneţiy s. m. (învechit) Ofiţer inferior de cavalerie; stegar de cavalerie; portdrapel. Ce de treabă tînăr... Nu-i degeaba cornet ia cavalerie. ALECSANDRI, T. I 67. CORNET2, cornete, s. n. 1. Bucată de hîrtie răsucită în formă de pîlnie, în care se împachetează articole mărunte de băcănie, de cofetărie etc. Băiatul lui Rişcă i-a adus mamei un cornet cu stafide. STANCU, D. 267. [Bunica] scotea fermecatele daruri dintr-un buzunar pe care-l bănuiaţi fără fund, căci băga mina pînă la cot în el şi scotea cornete şi covrigi. PAS, Z. I 29. Alţi trecători.. . porneau, ţinînd cornetul între degete. C. PETRESCU, C. V. 118. -fy- Conţinutul unui astfel de pachet. Un cornet de alune. 2. (De obicei determinat prin « acustic #) Instrument în formă de pîlnie, care intensifică vibraţiile sonore şi de care se servesc persoanele cu auzul slab. 3. (Determinat prin «nazal ») Fiecare dintre cele şase lame osoase în formă de cornet (1), situate cîte trei într-o nară. CORNÎCE s. f. v. cornişă. CORNÎST, -Ă, cornişti, -ste, s. m. şi f. 1. Gornist, trompet. Toader cornistul îşi puse la gură cornul şi începu, cit glas repezit, adunarea mujurilor. CAMILAR, N. I 404. Dimineaţa, la cinci ceasuri, corniştii cintau zorile şi toată lumea se pregătea în pripă. SADOVEANU, O. VI 273. Şi-acum- dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COŞBUC, P. I 79. 2. Persoană care cîntă din corn. CORNÎŞA, cornişe, s. f. Partea superioară, ieşită în afară şi ornamentată, a zidului unei construcţii, pe care se sprijină acoperişul. V. b r î u, chenar, ciubuc. Cornişă dorică. — Variantă: cornice (ODOBESCU, S. I 388) s. f. CORNTŞOR, cornişoare, s. n. Plantă tîrîtoare din încrengătura ferigilor, care creşte pe stînci şi prin păduri umbroase (Lycdpodium selago); brădişor. CORNÎŢĂ, corniţe, s. f. Varietate de struguri cu boabe negre-roşiatice, asemănătoare cu coarna. Am dat peste un ciorchin de corniţă coaptă. DELAVRANCEA, la TDRG. CORNIŢE S. n. pl. Coarne mici. Luînd cîte pe un- drăcuşor de corniţe, mi ţi-l ardea cu palcele de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Pe stînci albicioase ce se pierd in văzduh, s-arată sfiaţă capra neagră cu corniţele-i crescute in formă de cîrlig. ODOBESCU, S. A. 420. Zăreşte-o căprioară... Cu steluţă albă-n frunte Şi corniţe mititele Şi copile sprintenele. ALECSANDRI, P. P._ 164. Dragi-mi sint oiţele Cînd te cresc corniţele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 76.. CORNORAT, -Ă adj. v. încornorat. “CORNOS — 554 — COROLAR CORNOS, -OĂSĂ, cornoşi, -oase, adj. Care are consistenţa cornului, dur. Flăcăul apucă ziarul cu vîrful degetelor groase şi aspre, cu unghiile îngroşate, .cornoase. DUATITRIU, B. F. 8. Celulă cornoasă = celulă epitelială moartă. Strat cornos = strat de protecţie a pielii, relativ dur, format din celule cornoase. CORNULfÎŢ, cornuleţe, s. n. 1. Diminutiv al lui F i g. Faţa uscăţivă şi zbircită, albă-gălbuie sub coroana de păr argintiu, tresări vşor.V. ROM. decembrie 1950,47. Atunci natura-ntreagă... îşi puse pentru mine coroana sa de flori.. ALECSANDRI, P. A. 65. F i g. încununare. V. apoteoză. Zilele noastre zbor cu grăbire... Gloria ţării şi-a sa mărire, Iată coroana vieţii întregi. ALECSANDRI, O. 150. + Cunună de flori sau de frunze (naturale sau artificiale) care se depune, ca omagiu, la mormîntul cuiva. 2. Podoabă de metal (uneori ornată cu pietre preţioase), pe care o poartă pe cap monarhii la ocazii solemne, ca semn al puterii lor; (prin analogie) tiara papală. Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă, Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. Papa cu-a lui trei coroane,, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt şi mare. EMINESCU, O. I 146. ■+• Semn distinctiv pe stemele şi blazoanele familiilor imperiale, regale sau senioriale. V. blazon. Coroană de conte, a Lăpuşneanul în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor. NEGRUZZI, S. I 148. •+• F i g. Putere monarhică, suveranitate, monarhie; p. ext. persoană care deţine o astfel de putere. Cînd Camerele slugarnice... au votat infama lege a dota- ţiunii coroanei, un fel de protestare uriaşă s-a ridicat în toată ţara. LIT. ANTIMONARHICĂ 134. 3. Totalitatea crengilor unui arbore, ale unui arbust etc. Dacă întorcea capul puţin, putea vedea coroanele copacilor, negre şi desfrunzite, ca un păienjeniş pe cerul albastru-cenuşiu. DUMITRIU, B. F. 136. Dacă te uiţi bine în lăstari şi-n coroanele ulmilor, vei zări cele dintîi frunze galbene. CAMILAR, TEM. 304. înaintea casei, un păr bătrîn, c-o coroană uriaşă de frunze şi de rod, se înălţa in lumina zilei. SADOVEANU, O. IV 435. • 4. Unitate monetară în anumite ţări (Cehoslovacia, Suedia etc.). 5. Partea superioară a dintelui omului, care iese din gingie şi este acoperită cu smalţ. Coroana caninului, -ţ- îmbrăcăminte de metal sau porţelan cu care se acoperă un dinte sau o măsea cariată. 6. Partea de deasupra copitei la piciorul calului. 7. (Geom.) Suprafaţa cuprinsă între două cercuri concentrice.-^- (Astron.) Coroană solară — cerc luminos în jurul soarelui format din stratul exterior şi cel mai rarefiat al atmosferei solare, vizibil în timpul unei eclipse totale de soare. Coroana australă = constelaţie din emisfera sudică, în formă circulară, aflată lîngă constelaţia săgetătorului. Coroana boreală = constelaţie din emisfera nordică, în formă circulară, aflată între constelaţiile Hercule şi bouarul; hora. 8. Numele mai multor piese sau părţi de piese mecanice de formă circulară, folosite în industrie. Coroană de rulmenţi. COROBĂNĂ, corobane, s. f. (Regional) Scorbură de copac. Strînge toate ciolanele şi să le duci in corobana copacului. ŞEZ. I 207. COROBORA, coroborez, vb. I. T r a n z. A întări, a sprijini, a da putere. V. confirma. Textul vechi este coroborat de cel nou. a Explicaţiile date, coroborate prin elementarele încrucişări experimentale, n-au fost suficiente. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 9/4. COROBORARE, coroborări, s. f. Acţiunea de’a corobora. COROGÎ vb. IV v. scoroji. C0R0GÎT, -Ă adj. v. scorojit. COROl, coroi, s. m. Nume dat mai multor specii de păsări răpitoare mici, din familia falconidelor. V. uliu, 'ş o i m. (Ca emblemă) Fiecare turc avînd pe umeri sau pe cialma cîte o pisică, o maimuţă sau un coroi. GHICA, S. 323. — Variante: corfii, curui (ODOBESCU, S. I 133) s. m. COROIĂ, pers. 3 coroiază, vb. I. R e f 1. (Rar, despre nas) A fi încovoiat, a avea formă coroiată. Nasul i se coroiază ca ciocul vulturului. CARAGIALE, S. 4. COROIĂT, -Ă, coroiaţi, -te, adj. (Despre ciocul păsărilor, p. ext. despre nasul oamenilor) încovoiat cu vîrful în jos (ca ciocul coroiului), adus. Baba-şi întoarse spre ea... nasul coroiat şi ochii mititei. SADOVEANU, P. S. 101. E un tînăr scund cu ochii lucitori, cu nasul coroiat. DUNĂREANU, CH. 57. Făceam prima lecţie... cu elevul meu, un băieţaş... cu faţa lungăreaţă, cu nasul puţin coroiat. HOGAŞ, DR. II 52. + (Despre oameni) Care are nasul adus. Cel grec mîndru, coroiat, Ce şedea cn domnu-n sfat, Pe Codrean cît l-auzea, La faţă se-ngăl- binea. ALECSANDRI, P. P. 90. C0R0ÎDA, coroide, s. f. Membrană subţire şi pigmentată a ochiului, aşezată între sclerotică şi retină. COROlETIC, -Ă, coroietici, -e, adj. (Mold.) Coroiat. Un nas subţire, puţin coroietic. VLAHUŢĂ, O. A. III 46. Fruntea... galbenă ca ceara, sfîrşită cu o pereche de sprincene, tufoasă ca secara de la Sfînta Elena, se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. COROJÎ vb. IV v. scoroji. COROJÎT, -Ă adj. v. scorojit. COROL ĂR, corolare, s. n. (Mat.) Concluzie enunţată ca o consecinţă a unei teoreme demonstrate. Corolarul teoremei lui Thales. + Idee care decurge dintr-o teorie, o afirmaţie etc. COROLĂ — 555 — CORPOLENT CORÓLA, corole, s. f. Totalitatea petalelor unei flori, care alcătuiesc învelişul floral intern. Iar din corole albe fi fragile Se-nalţă somptuosul miros de zambile. CAZIMIR, L. U. 8. Corola cu cinci petale distinse înserate in vîrftil potirului. NEGRUZZI, S. I 102. F i g. Iar cerul, pe corola lui fluidă, Desfăşură bizare constelaţii. CAZIMIR, L. U. 42. Maro a ris, pentru intîia şi ultima oară a rîs in faţa Salomiei, ca un mîrîit, cu capul dat pe spate şi dinţii strălucitori în corola gurii. G. M. ZAMFIRESCU, M.-D. II 66. COROMÎSLĂ, coromîsle, s. f. (Mold.) Cobiliţă. Aparii de la cişmea au înălţat coromîslele şi au poftit să bată cu ele pe dum tealui Sima Ghiorţ, mare armaş al domniei Şchiopului. SADOVEANU, N. P. 348. CORONAMENT, coronamente, s. n. Ornament care încunună o poartă, o clădire etc. CORONÁT, -Ă adj. v. încoronai. CORONIŢĂ, coroniţe, s. f. Diminutiv al lui coroană (1). Coroniţă de flori. COROPCÁB, coropcari, s. m. (Mold.) Negustor ambulant. V. bocceagiu, colportor. Vin coropcari de la Cetatea Albă cu mărunţişuri scumpe, mărgeaniiri, hurmuzuri şi cercei. SADOVEANU, F. J. 552. + (Familiar) Hoinar, vagabond, li veni tu acasă, coropcarule, dacă te-a răzbi foamea, ş-apoi atunci vom avea altă vorbă. CREANGA, A.' 66. COROPEŞNIŢĂ s. f. v. coropişniţă. COROPÎŞNIŢA, coropişniţe, s. f. Insectă care trăieşte în pămînt şi atacă în special culturile de grădinărie (Gryllotalpa vulgaris). Omorî coropişhiţa cu piciorul. CAMILAR, TEM. 172. — Variantă: coropişniţă, s. f. COROSÍV, -A, corosivi, -e, adj. 1. (Despre substanţe ■chimice) Care provoacă o coroziune. <§- Agent corosiv = substanţă care exercită o acţiune chimică sau elec- trochimică pe suprafaţa unui material cu care vine în contact. Sublimat corosiv = biclorură de mercur, întrebuinţată în soluţie ca dezinfectant. 2. F i g. Muşcător, usturător, pătrunzător. Este vorba ■de carenţa poeziei satirice, a unei satire corosive şi necruţătoare, aptă să demaşte şi să înfiereze pe « corifeii » unor noi măceluri. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 9,4. El cobora-n tăcere cătră mine, Ţintind în gol privirea-i ■corosivă. TOPÎRCEANU, S. A. 101. C0R0ZIÚNE, coroziuni, s. f. Proces de alterare, de atacare a metalelor pe cale chimică, sub acţiunea substanţelor corosive (acizi şi baze) sau pe cale electrochimică. ^ Proces de eroziune, prin dizolvare, a unor roci, provocat de acţiunea apelor, a vîntului, a gheţarilor etc. — Pronunţat: -zi-ti-, CORP, corpuri, s. n., (I 4 şi) corpi, s. m. I. Nume dat unui tot unitar format din. mai multe elemente. 1. Totalitatea organelor unei fiinţe vii; trup. V. organism. Corpul omenesc are trei părţi: cap, trunchi -şi membre, q E un cuib între verdeaţă... Acolo corpul mi l-aş duce. MACEDONSKI, O. I 68. [Voinicul] era blestemat să poarte corpul de vulpoi. ISPIRESCU, L. 300. ^ Loc. adj. şi adv. (în legătură cu lupte, încăierări etc,) “Coip la corp = (care se desfăşoară) de aproape, pieptiş, în luptă dreaptă; p. ext. înverşunat, aprig. (F i g.) M-am luptat corp la corp cu traiul zilnic. MACEDONSKI, O. 1 11. E x p r. A Tace corp cu cineva = a se uni, a ie asocia cu cineva. Generoşii au făcut, la 1899, corp cu partidele burgheze, trădînd interesele clasei muncitoare. -4- Trupul fără cap; trunchi. îşi slobozi zîna întreg corpul prin pod în jos, şi in urmă capul. RETEGANUL, P. IV 11. Loc. adj. Do corp = care se referă la trup, care priveşte trupul; care se poartă direct pe trup. Lenjerie de corp. -f- (Uneori determinat prin « neînsufleţit ») Cadavru. Corpul defunctului. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcţii, a unei maşini etc. Corpul corăbiei. Corpul unui şurub, -ţ- Conţinutul, cuprinsul unei scrisori, fără formulele de introducere şi de încheiere şi fără adresă; cuprinsul unei cărţi. In corpul scrisorii sînt toate datele. 3. (Adesea determinat prin « de casă » sau « de case ») Fiecare dintre clădirile situate pe acelaşi teren (într-o curte comună) sau aparţinînd aceluiaşi proprietar; rînd de case. Locuinţa lui era chiar în corpul de case de alături. REBREANU, R. I 27. 4. (Fiz.) Agregat de molecule, porţiune determinată de materie. <$> Corp străin = particulă care se deosebeşte de un tot de altă natură în care se găseşte. + (Chim.) Substanţă organică sau anorganică. <^> Corp simplu = substanţă ale cărei molecule sînt formate din atomi de acelaşi fel; element. Hidrogenul este un corp simplu, czj Corp compus = substanţă chimică ale cărei molecule sînt formate din atomi ai mai multor elemente. Acidul clor- hidric este un corp compus, a Corp activ v. activ. (Anat.) Corp calos v. c a 1 o s. + (Astron., în expr.) Corp ceresc = astru. Luna şi pămîntul sînt corpuri cereşti. -f (în expr.) Corp geometric = corp mărginit de feţe (plane sau sferice) definite geometric. Cuburile şi piramidele sînt corpuri geometrice. 5. (în expr.) Corp delict = obiect care a servit la săvîrşirea unei infracţiuni sau asupra căruia s-a săyîrşit infracţiunea, adus în justiţie ca probă materială contra acuzatului. G. Unitate cu care se măsoară în tipografie mărimea literelor. Literă de corp 10. II. Nume dat unor grupuri, unor colectivităţi etc. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcţie sau profesie, formează o unitate deosebită, legal constituită ca atare. V. breaslă, tagmă. Pe lingă Comisia de standardizare funcţionează un corp de verificare. Corp constituit = colectivitate de persoane organizată de obicei pe baza unei legi. Colegiul avocaţilor e un corp constituit. <=i Corp diplomatic = totalitatea reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine în interiorul unui stat oarecare; totalitatea diplomaţilor care reprezintă un stat în afara hotarelor sale. (Ieşit din uz) Corp didactic = totalitatea personalului care predă în învăţămînt. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaţilor dintr-o adunare legislativă. Prezidentul corpului legislativ. NEGRUZZI, S. I 327. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «de » şi pre- cizînd natura) Mare unitate militară, cuprinzînd mai multe divizii, de regulă de aceeaşi categorie. Corp de tancuri. Corp de cavalerie. Corp de armată, a După 1807, Tudor [Vladimirescu] intră , în corpul de voluntari numit «panduri» al generalului rus Miloradovici, pentru a lupta împotriva turcilor. IST. R.P.R. 292. -£> Corp de gardă = clădirea sau încăperile care adăpostesc garda la o unitate militară. Uşa corpului de gardă se dă în lături şi un val de lumină izbucneşte, curgînd pe şoseluţa înclinată. SADOVEANU, O. VI 283. La Vidin furăm primiţi de soldaţii de garnizoană ce ne prezentară armele, apoi ne luară între baionete şi ne duseră la un corp de gardă. BOLINTINEANU, O. 266. Corp expediţionar = o parte din forţele armate ale unui stat, trimisă în scopul unei acţiuni îndepărtate, în afara graniţelor. (învechit) Corp de trupă = unitate militară (de regulă regiment sau batalion) independentă. Ministerul de Război a găsit că-i mai prudent să-l dea la marină decît la un corp de trupă. BART, E. 120. 3. Corpus. Corp de legi. CORPOLENT, -Ă, corpolenţi, -te, adj. (Despre oameni) Care are corpul mare; voinic, trupeş. Bărbatul corpolent din cale-afară... femeia uscată ca o seîndură. C. PETRESCU, C. V. 18. CORPOLENŢĂ — 556 — CORUPĂTOR CORPOLENŢĂ s. f. însuşirea de a fi corpolent. CORPORĂL, -Ă, corporali, -e, adj. Care ţine de corp (I 1), privitor la corp, aplicat corpului; trupesc. Percheziţie corporală — percheziţie făcută veşmintelor cu care e îmbrăcată o persoană. Luminiţa Varăaru, cu indemînare de poliţist la o percheziţie corporală, scoase din buzunarul lui Mihai... un portţigaret. C. PETRESCU, î. I 6. Pedeapsă corporală — pedeapsă constînd din lovituri sau torturi, care în trecut se aplica unui delincvent. CORPORATISM s. n. Doctrină reacţionară politică şi economică, care preconizează necesitatea existenţei corporaţiilor. CORPORATIST, -Ă, corporativi, -ste, adj. 1. Care ţine de corporatism şi de ideologia lui. + (Substantivat) Partizan sau adept al corporatismului. 2. Corporativ. Interesul mărit faţă de evul mediu, încercările de a prezenta organizarea corporatistă a meseriilor ca formă ideală de producţie... toate acestea dovedesc că actualii sociologi şi istorici burghezi încearcă să demonstreze caracterul etern al capitalismului ca sistem social ideal. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 7/5. CORPORATIV, -Ă, corporativi, -c. adj. Care se referă la corporaţii sau aparţine unei corporaţii; de corporaţie, pe bază de corporaţie. Modul de organizare feuda.] sau corporativ al industriei nu mai putea satisface cererea de produse care creştea o dată cu crearea de noi pieţe. Manufactura îi luă locul. MARX-ENGELS, M. C. 34. CORPORAŢIE, corporaţii, s. f. (în orînduirea feudală) Organizaţie profesională de meseriaşi, care apăra interesele şi drepturile membrilor săi împotriva feudalilor. V. breaslă, tagmă, cin. Legile corporaţiilor împiedicau în mod sistematic, prin limitarea extremă a numărului de calfe pe care un singur meşter breslaş putea să le utilizezey ca acesta să se transforme într-un capitalist. MARX, C. I 336. în vremea aceasta [în evul mediuj se formează [la Kiev] o mulţime de corporaţii artistice. SAHIA, U.R.S.S. 40. — Pronunţat: -ţi-e. c<5rpus, corpusuri, s. n. (Livresc) Culegere de fragmente din mai mulţi autori, de documente, inscripţii etc. referitoare la un anumit subiect sau Ia o anumită epocă. Săpăturile arheologice, corpusul de documente în curs de alcătuire vor crea noi posibilităţi pentru întocmirea de monografii, studii etc. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 7/3. CORPtîSCUL, corpusculi, s. m. Părticică de materie, corp foarte mic. — PI. şi: (s. n.) corpuscule. CORSĂJ, corsaje, s. n. Partea rochiei care acoperă bustul. E destul de şic îmbrăcată: un corsaj.de mătăsică roşie, fustă de măiase neagră. CARAGIALE, M. 144. CORSAR, corsari, s. m. (în trecut) Comandant al unei nave particulare înarmate, care în timp de război, cu permisiunea guvernului său, ataca vasele inamice; p. ext. pirat, hoţ de mare. Keir din Alger era... un olandez care se turcise după ce fusese cel mai sîngeros corsar. CAMIL PETRESCU, T. II 179. <*> (Adjectival) Vas corsar. CORSET, corsete, s. n. Centură elastică lată şi întărită uneori cu oase de tîalenă, servind la strîngerea taliei. V. centură. Să te găteşti, dintîi, frumos: să te strîngi in corset. ALECSANDRI, T. I 37. Corsetul ce o strînge Să-t scoaţă in obraz tSnge, Şi mijlocul să-i subţie, Mai delicată să fie. PANN, P. V. II 156. Corset medical — obiect special făcut din ghips sau din alt material pentru a susţine sau a fixa anumite organe, ori pentru a corecta unele deformaţii ale acestora. CORT, corturi, ş. n. Adăpost portativ, făcut dintr-un schelet de ţăruşi bătuţi în pămînt şi acoperit de obicei cu pînză tare şi impermeabilă, care serveşte ca adăpost soldaţilor, excursioniştilor, popoarelor nomade etc. Nu vor trăi sub cort în fum, Nu-i vor cerşi' copiii-n drum, Nevasta lui se va-ntrăma. COŞBUC, P. I 110. Ienicerir. copii de suflet ai lui Allah, şi spahii Vin de-ntunecă pămîntul la Rovine în cîmpii; Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari... EMINESCU, O. I 146. Ne culcarăm sub cort, avînd în loc de perne şeile cailor şi pentru aşternut nisipul deşertu- rilor. BOLINTTNEANU, O. 298. ^ Foaie de cort = bucată de pînză impermeabilă, croită astfel îneît să se poată face din ea un cort. Cînd a început să bată vîntul... am scos foaia mea de cort şi ne-am înfăşurat. SAHIA, N. 80. F i g. Rahila... privea, de pe prispa căsuţei ei, cum se strîngea cortul nopţii. GALACTION, O. I 322 Şedeau pe o laiţă din grădina de flori ce se întindea în faţa caseit dincolo de cortul de verdeaţă. SLAVICI, O. II 48.<$» E x p r. A umbla cu cortul = a nu avea locuinţă stabilă; a hoinări. ^ Compus: ca*la-uşa-eortuluî = numele unui dans popular; melodia după care se dansează. Uf! am jucat fără voie ca-la-uşa-cortului, la bătrîneţe. Sîniem vrăjiţi. ALECSANDRI, T. I 419. CORTEGIU, cortegii, s. n. Şir de persoane care' însoţesc în chip solemn o ceremonie. V. alai, suită, convoi. Merge-ncet cortegiul funerar prin ploaie, Nimenea nu-l roagă să mai stea un pic. TOPÎRCEANU, P. O. 140. F i g. Şir, înşirare. Plăcută este tinereţea, cu cortegiul ei lîiminos şi înflorit de cugetări înalte şi iluziunî plăciite. GHICA, S. A. 43. Vulturii carpatici cu zborul îndrăzneţ Făceau un cortegiu falnic eroidui drumeţ. ALECSANDRI, O. 208. CORTÎL, carteluri) s. n. (Mold.) Umbrelă. Se îndreaptă spre casă să-şi pregătească bagajele... manta, galoşi şi cortel. C. PETRESCU, î. II 129. Sub cortelu-t de atlaz îl invită. ALECSANDRI, P. III 84. CORTICili. -Ă, corticali, -e, adj. Care ţine de scoarţa sau învelişul exterior al unui organ animal sau vegetal. -4* (Anat.) Care ţine de scoarţa creierului mare. CORTINĂ, cortine, s. f. Ţesătură (uneori împodobită) care desparte scena de sala de spectacol şi care se ridică sau se dă în lături la începerea spectacolului. Radu fixează un punct din cortina ridicată. C. PETRESCU, î. II 190. Se ridică cortina. Moş Gheorghe, cu ochii furaţi de cortină, o urmăreşte cum se ridică, apoi se pleacă la urechea lui Ion şi-l întreabă în şoaptă... SP. POPESCU, M. G. 88. Cortina cade. Piesa e foarte, aplaudată. MACEDONSKI, O. I 49. Fi g. Uriaşe păduri ce-şi lăsau cortinele grele de iederi şi de liane pină pe ţărmuri ii treceau pe dinaintea ochilor lui închişi. ANGHEL, PR. 43. CORTULÎŢ, cortuleţe, s. n. Diminutiv al lui cort. La mijloc de cortuleţe este-un cort mare rotat. ODOBESCU, S. II 427. CORTCRĂR, -Ă, corturari, -e, s. m. şi f. Persoană care locuieşte în mod obişnuit într-un cort; nomad. Varan, din corturar, devenise in cîteva veri om la rînă. CAM1LAR, T. 30. CORTURELE s. n. pl. Cortuleţe. Pe subt cele mărunţele, Tinse-s două corturele, Tot cu funii de mătase Jmpletite-n cite şase. BIB1CESCU, P. P. 284. CORÎJI s. m. v. coroi. CORtJMPE vb. III v. corupe. CORUPĂTOR, -OĂRE, corupători, -oare, adj. Care corupe, care abate de la moralitate, de la datorie etc. ■fy- (Substantivat) Corupător de minore. t=j In burghezie sînt numeroşi indivizi ce cad lesne sub farmecul banului. ■CORUPE — 557 — COSIT Poate că au vrut să reziste tentaţiimii, dar corupătorul a Jest mai puternic. DEMETRESCU, O. 196. CORTJPE, corup, vb. III. T r a n z. 1. (Cu privire Ia persoane) A abate de la linia moralităţii, corectitudinii sau datoriei. V. deprava, mitui, seduce. Literatura decadentă corupe pe cititor. Negustorul a tncercat să-l corupă pe agentul fiscal. 2. (Cu privire la idei, fenomene sociale, sentimente etc.) A face să-şi piardă integritatea, puritatea, distincţia; a deforma, a strica. Noi nu învinovăţim pe cetăţeni, ei nu pot fi loviţi intru nimic; crima e a celor ce corup, ce viţiază atmosfera curată a unei conştiinţe. DEMETRESCU, O. 196. Refl. Ne aducem aminte de decadinţa in care căzuserăm in privinţa limbei sub domniile străine. In corupţia generală se corupsese şi ea! NEGRUZZI, S. I 337. — Forme gramaticale: p'erf. s. corupsei, part. corupt. — Variante: (învechit) conimpo (GHICA, S. 442, ALEXAN- DRESCU, M. 162), (rar) coîiriipc (C. PETRESCU, C. V. 89, HOGAŞ, H. 71) vb. III. CORtJPERE, coruperi, s. f. Acţiunea de a corupe. V. seducere, mituire, corupţie. CORÎJTT, -A, corupţi, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care se abate de la morală; desfrînat, depravat, stricat. V. mituit, cumpărat. Junii corupţi [titlu]. EMI- NESCU. 2. (Despre cuvinte, termeni, fraze etc.) Deformat, stricat. oBampir» este o formă coruptă a cuvîntului t vampir ». CORUPTIBIL, -Ă, coruptibili, -e, adj. (Despre oameni) Care poate fi abătut de la morală, de la datorie; care poate fi mituit, cumpărat; venal. Magistraţii coruptibili ai regimului burghez. CORtJFŢIE, corupţii, s. f. 1. Stare de abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie. 2. Desfrînare, depravare. Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie, Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat. EMINESCU, O. I 29. •—■ Pronunţat : -ţi-e. — Variantă: (învechit) comp- ţiuno (HOGAŞ, DR. II 167, CARAGIALE, O. VII 261) s. f. CORUPŢltîNE s. f. v. corupţie. CORVÂDĂ, corvezi, s. f. 1. (în. regimul feudal şi burghezo-moşieresc) Muncă gratuită pe care ţăranii erau constrînşi să o presteze în folosul moşierilor sau al statului.V. clacă. [Arendaşul] Ivancea... sări în picioare: Cum, cucoană, cînd eu îmi mănînc. ficaţii cu ţăranii du- mitale şi mă lupt să storc din ei arendă şi chirii şi corvezi şi tot ce-ţi trebuie dumitale, de cîteodată mi se face ruşine şi mie... DUMITRIU, B. F. 51. Furtişag la învoieli, furtişag la corvezi, furtişag la imaş. GALAN, Z. R. 306. -4* Muncă obligatorie pe care o făceau soldaţii, cu rîndul, în cazarmă. . 2. F i g. Obligaţie neplăcută; muncă silită şi neplăcută. Scăpaşi, domnule Dan, şi de corvada asta, îi zise rîzînd pe cînd o conducea la loc... — Aş, nu-i vorbă de corvadă, domnişoară... da nu ştiu [dansa cadrilul], VLAHUŢA, O. A. III 12. — Variantă: corvoadă (PAS, Z. I 259, C. PETRESCU, î. II 83) s. f. CORVETĂ, corvete, s. f. Navă de război de mic tonaj, uşor înarmată şi cu mare mobilitate în acţiune. Corvetele însoţesc convoaiele de vase comerciale. (Ieşit din uz) Corabie de război cu trei catarge, înarmată cu artilerie uşoară, mai mică decît fregata şi mai mare decît bricul. Fusese îmbarcat pe Luara, o corvetă care transporta condamnaţii în coloniile franceze, la Cayenă. BART, E. 274. Vaporul era corveta. .. Cliaptalu, cel mai iute mergător de atunci al marinei franceze. GHICA, S. 400. Iată plutind pe-a mării spume O sprintenă corvetă. ALECSANDRI, O. 165. CORVOADĂ s. f. v. coryadă. COSÂC, cosaci, s. m. Peşte de apă dulce din familia crapului, cu corpul foarte turtit lateral, cu solzii mici de culoare neagră-albăstruie pe spinare şi argintie pe laturi (Abramis ballerus). Intră peste drum. Şterpeleşte icrele de cosac. DELAVRANCEA, H. T. 11. Pune pe foc o căldare Ca să ne faci demîncare. Fierbe peştele sărat Şi cosacul nespălat. TEODORESCU, P. P. 271. COSĂŞ, cosaşi, s: m. 1. Om care coseşte. Departe, la spatele celor patru cosaşi, se vedea satul Udeştilor. CAMILAR, N. II 384. în faţa lor stătea pe gînduri... înfiorat de truda stearpă, Un biet cosaş cu faţa suptă. GOGA, P. 22. Pusei şaua, încălecat şi mă abătui pe la cosaşi, HOGAŞ, M. N. 71. Iată, vin cosaşii veseli, se pun rînd. Sub a lor coasă Cîmpul ras răimîne, verde ca o apă luminoasă. ALECSANDRI, P. A. 127. 2. (Regional) Nume dat unei insecte din familia lăcustelor, care scoate un ţîrîit asemănător cu fîşîitul coasei (Tettigonia viridissima). Prin ierburile foşnitoare ţîrîiau cosaşii. CAMILAR, N. I 107. Pe prunduri, am urmărit cosaşi, un fel de lăcuste mărunte, cu salturi lungi. SADO- VEANU, I. A. 25. Cosaşul răguşit, locuitor nevăzut al miriştii uscate, şi .greierul de cîmp, negru şi sprinten... mai ţîrîiau a arşiţă. HOGAŞ, M. N. 14. COSÁCÉL, cosăcei, s. m. Diminutiv al lui cosac. Se duse şi el să vază de-o găsi vrun cosăcei Să-şi cumpere. PANN, P. V. III 82. C0SCIÚG s. n. v.''coşciug. COSECĂNTĂ, cosecante, s. f. (Mat.) Funcţiune trigonometrică a unui unghi, egală cu secanta trigonometrică a unghiului complementar. cosi, cosesc, vb. IV. 1. T r a n z. (Folosit şi absolut) A tăia, cu coasa sau cu maşina de cosit, iarba, plantele de nutreţ, cerealele. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii, N-am cosit din holda lor un pai. BENIUC, V. 9. Trudită, chinuită coasă, Vei mai cosi tu numai iarbă? GOGA, C. P. 23. Cînd mă sculai, îi zării pe tustrei cosind în fundul de la dea! al poienii, moşneagul înfrunte şi băie- tanii după el. HOGAŞ, M. N. 70. Iarba pe tot şesul de cosit e gata. MACEDONSKI, Ó. I 187. <$> (Metaforic) Mă dusei cu coasa-n luncă Şi cosii jale adîtică. JARNÍK-BIRSEANU, D. 222. Jf- Fi g. A distruge, a nimici, a omorî. Deodată vîntul rece Fără vreme vă coseşte. ALECSANDRI, P. A. 64. O! cum vremea cu moartea cosesc fără-ncetare! Cum schimbătoarca lume fugind o rennoiesc. ALEXANDRE3CU, P. ,38. 2. Refl. (Mai ales despre cai) A se lovi, în mers, cu un picior de celălalt (adesea rănindu-se). Calul din dreapta se coseşte. (Despre părţile de jos ale pantalonilor) A se roade. Taie din turul pantalonilor ca să-i cîrpească pe unde se cosesc. DELAVRANCEA, H. T. 13. COSICIOARA, cosicioare, s. f. Diminutiv a! lui cosiţă. Ghiţă nu mai zăbovea: Cosicioarele-i tăia, în pozunar le băga. TEODORESCU, P. P. 630. Chiruţa, cum se scula. Dalb de obrăjel spăla, Cosicioara-şi aşeza. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 491. — Pronunţat: -cioa-. cósmus, cosinusuri, s. n. (Mat.) Funcţiune trigonometrică a unui unghi egală cu sinusul unghiului complementar. (în forma prescurtată cos) Sini! Poate mi-amin- tesc. Cos-pătrat de X. SEBASTIAN, T. 173. COSÍT s. n. t. Acţiunea de a c o s i. Prinse să cînte lin, liniştit, ca şi eum s-ar fi întors din munţi, de la cosit. CAMILAR, N. I 203: La Tolstoî, în 30 de pagini e descris un cosit de iarbă. GHEREA, ST. CR. III 114. COSITOARE — 558 — COSMOS- 2. Timpul în care se coseşte, vremea coasei. A sosit pe la cositul finului. COSITOARE, cositori şi cositoare, s. f. Maşină de cosit. Se află pe platoul acesta o cositoare-tractor cu cinci braţe... care coseşte înfişii de zece metri lăţime. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 3/6. Cimpul vesel şi bogat, străbătut de tot felul de maşini şi instrumente: pluguri, grape, tefeluge, secerători, cositoare, fănoase cu cite un cal. GHICA, S. 537. COSITÓR1, s. n. Staniu. De s-ar sparge blidu-n fund, Doar aş scăpa de urit; Da blidu-i de cositor, Nu se sparge pină mor. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 167. COSITÓR2, cositori, s. m. (Popular) Cosaş. Departe, înspre viile de la Bucium... lucea steaua unui foc de cositori. SADOVEANU, Z. C. 332. Cositorul sau cosaşul începe a cosi sau a « trage cu coasa » pe partea dreaptă. PAMFILE, A. R. 153. Vro cincizeci de cositori, Patruzeci adunători, Să-mi cosească fîn .cu flori. TEODORESCU, P. P. 601. COSITÓR3, -OARE, cositori, ~oare} adj. Care coseşte. Maşină cositoare. ' COSITORI, cositoresc, vb. IV. Tranz. A acoperi suprafaţa interioară a unui vas de metal oxidabil cu un strat subţire de cositor, pentru a împiedica oxidarea; a spoi. A pus să-i cositorească cazanul. COSITORÍRE, cositoriri, s. f. Acţiunea de a cositori. COSITORIT, -Ă, cositoriţi, -te, adj. (Despre vase şi obiecte de metal) Acoperit cu un strat subţire de cositor, spoit cu cositor. Tablă cositorită. C0SITÜRA, cosituri, s. f. 1. Cîmp de pe care s-a cosit iarba. Prin cositură, cîte un greier rar mai ţîrîia a noapte şi a tirziu. HOGAŞ, M. N. 64. Pe toate cositurile pasc vara iepile cele cu mînzi. I. IONESCU, D. 526. Ce-am iubit nu se mai vede, Nici prin crîng, nici prin livede, Nici prin cositură verde. TEODORESCU, P. P. 277. 2. Cantitate de iarbă cosită; nutreţ pentru vite. Ce iarbă să-i dau... ? Cositură din grădină. HOGAŞ, -DR. II 96; Un stog de cositură... DEMETRESCU, O. 37. Recoltă de iarbă sau de nutreţ. Cînd acestui nutreţ sau cositură îi va veni vremea să se cosească, va fi cosit. PAMFILE, A. R. 72. 3. Rana de la picioarele calului .produsă prin lovirea unui picior de altul în timpul mersului. COSÎŢĂ, cosiţe, s. f. Părul lung al fetelor şi femeilor, împletit într-o coadă sau două. Cosiţele.. . erau împodobite cu flori tari de la neguţător. SADOVEANU, M. C. 79. In cosiţă-şi prinde garoafa-nflorită... Pleacă la fîntînă şi vine zorită. IOSIF, V. 77. Cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plîngînd. EMINESCU, O. I 82. <$> E x p r. A împleti cosiţă albă = a rămîne. fată bătrînă,. nemăritată. Eu... care spuneam că voi împleti cosiţă albă... voi fi peste puţine zile logodnica domnului Scarlat Măinescu. C. PETRESCU, î. II 66. Şuviţă de păr. Spune să nu se piardă [răvaşul], căci în el este o cosiţă din părul meu. NEGRUZZI, S. I 27. C0SMETÍC1, cosmetice, s. n. (învechit) Substanţă (cremă, loţiune etc.) întrebuinţată pentru îngrijirea pielii saii a părului. Colţul părului sclivisit de cosmetic... lucea pe fruntea sa mică. DELAVRANCEA, S. 131. — PI. şi: (rar) cosmeticuri (SADOVEANU, P. S. 175). COSMÉTIC2, -Ă, cosmetici, -e, adj. Care serveşte la îngrijirea pielii sau a părului. Loţiune cosmetică. Tratament cosmetic. De cosmetică, referitor la cosmetică. Laborator cosmetic. COSMÉTICA s. f. 1. Arta sau profesiunea de a îngriji în mod igienic tenul, întrebuinţînd metode şi preparate adecvate. Salon de cosmetică. 2. Ramură a industriei chimico-farmaceutice care se- ocupă cu fabricarea cosmeticelor. Laborator de cosmetică COSMETICIAN, -A, cosmeticieni, -e, s. m. şi f. Per-, soană care se îndeletniceşte cu cosmetica. — Pronunţat: -ci-an. COSMIC, -A, cosmici, -e, adj. Carş ţine de cosmos.. Sistemul cosmic, a Neîntrerupta şi cosmica lor [a munţilor]! tălăzuire izbuteşte să mute linia privirii de fiecare dată, dueînd-o de pe o culme pe alta. BOGZA, C.O.. 19. Raze cosmice = radiaţii ionizate, cu mare putere de pătrundere,, care străbat atmosfera. Spaţiu cosmic = spaţiu interplanetar. COSMOGONIC, -Ă, cosmogonici, -e, adj. Privitor la cosmogonie. O teorie cosmogonică care dă un răspuns ştiinţific la problema formării pămîntului constituie o armă a materialismului ‘mpotriva idealismului, pentru dovedirea caracterului obiectiv al lumii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2624. C0SM0G0NÎE, cosmogonii, s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul originii şi procesului de formare a universului.. COSMOGRAF, -A, cosmografi, -e, s. m. şi f. Om de ştiinţă care se ocupă cu cosmografia. COSMOGRAFIC, -A, cosmografiei, -e, adj. Privitor la cosmografie, de cosmografie. Hăiţi cosmografice. COSMOGRAFIE, cosmografii, s. f. Ramură a astronomiei care se ocupă cu descrierea universului şi cu studiul mişcărilor corpurilor cereşti. COSMOPOLIT, -A, cosmopoliţi, -te, adj. 1. Care ţine de cosmopolitism; care manifestă cosmopolitism. Sub dominaţia burgheziei şi moşierimii o lungă perioadă de timp s-a manifestat cu violenţă valul cosmopolit, mistic şi şovin al literaturii burgheze. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 91. Burghezia romînă are * o veche tradiţie cosmopolită. V. ROM. iulie-august 1948, 294. (Substantivat) Cosmopoliţii fără de patrie cad foarte uşor in braţele spionajului anglo-american. GHEORt'HIU-DEJ, ART. CUV. 580. 2. (învechit; în faza preimperialistă) Care ţine de mai multe culturi, comun tuturor ţărilor, universal. Prin exploatarea pieţei mondiale, burghezia a dat un caracter cosmopolit producţiei şi consumaţiei din toate ţările. MARX- ENGELS, M. C. 37. Pestriţ, amestecat (prin prezenţa diferitelor naţionalităţi şi limbi). Viaţa acestui mic port cosmopolit e originală şi interesantă. BART, E. 130. COSMOPOLITISM s. n. Concepţie burgheză, reacţionară, antipatriotică, care propagă indiferenţa faţă de tradiţiile, de cultura, de interesele propriei patrii, ploconirea slugarnică în faţa culturii decadente apusene, renunţarea la independenţa şi suveranitatea naţională pentru ca naţiunile să poată fi aservite intereselor imperialismului. Duşmanul foloseşte, mai ales în rîndurile intelectualităţii, ideile otrăvite ale cosmopolitismului. După cum arată faptele, cosmopolitismul este o anticameră a spionajului in folosul imperialiştilor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 580. Partidul nostru luptă cu toată hotărîrea împotriva manifestărilor naţionalist-şovine şi a cosmopolitismului fără patrie, ambele deopotrivă arme veninoase ale imperialismului înrobitor de popoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. Cosmopolitismul, armă perfidă a ideologiei burgheze, este prin natura sa deosebit de periculos mersului nostru înainte, desfăşurării cu succes a muncii ştiinţifice, a activităţii pe tărîmul învăţămîntului superior, a activităţii literare şi artistice. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 1/1.' COSMOS s. n. Universul considerat ca un sistem, ca un tot organizat. O prezentare exactă a cosmosului, a dezvoltării sale şi a dezvoltării omenirii, precum şi a imaginii acestei dezvoltări în minţile oamenilor, nu poale fi deci întocmită decît pe cale dialectică. ENGELS, A. 29. COSOR — 559 — COSTUM coste, cosoare, s. n. Cuţit scurt, întors la virf, întrebuinţat la tăiatul viţei de vie. Tăiam strugurii cu cosorul. STANCU, D. 68. C0S0R0ĂBĂ s. f. v. costoroabă. COST s. n. Sumă de bani cheltuită pentru producerea sau achiziţionarea unui produs. Costul produselor de larg consum. Costul vieţii — totalul sumelor cheltuite pentru mijloacele necesare traiului. Impozitele au crescut in S.U.A. de peste 12 ori fată de anuţ 1938, iar costul vieţii a c.escut de aproape 3 ori. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2757. Preţ de cost — a) (în producţie) totalul cheltuielilor (materii prime, salarii, regie etc.) necesare pentru fabricarea unui bun oarecare; b) (în circulaţie) sumă de bani plătită pentru un bun cumpărat în scop de revînzare. Partidul cheamă pe muncitori, tehnicieni şi ingineri să se preocupe necontenit de ridicarea productivităţii muncii şi de reducerea preţului de cost. GHEORGHIU- DEJ, î. DEM. 20. Prin raţionalizarea procesului de producţie şi reducerea cheltuielilor necesitate de fluctuaţia braţelor de muncă, se vor realiza sarcinile de reducere a preţului de cost. REZ. HOT. I 285. Sint numeroase întreprinderi cărora li s-au decernat steaguri roşii de producţie din partea ministerelor şi a comitetelor centrale ale sindicatelor de care aparţin, ca o apreciere a succeselor obţinute pe linia îndeplinirii planului la toţi indicii, a ridicării productivităţii muncii, et scăderii preţului de cost şi a îmbunătăţirii calităţii produselor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2756. ■$> E x p r. (în societatea capitalistă, în cadrul concurenţei dintre întreprinderi) A vinde sub cost = a vinde o marfă cu un preţ mai mic decît preţul de cost, pentru a face concurenţă altei întreprinderi. A vinde în cost = a vinde o marfă cu un preţ egal preţului de cost. « COSTĂ, pers. 3 costă, vb. I. I n t r a n z. 1. (Determinat prin « mult », « puţin », « scump », «ieftin » etc. sau prin suma de bani care reprezintă costul) A avea un preţ, o valoare în bani. V. valora, preţui. Cartea costă trei lei. + (Fără determinări) A se . putea obţine numai cu contravaloarea în bani. Pentru mătuşa Ruxandra, universul se împărţea in lucruri care < costă * şi altele care nu. C. PETRESCU, R. DR. 77. -f- A fi scump, li trebuie un picior de lemn, care costă. SAHIA, N. 35. 2. (Măsura valorii e altceva decît banii) A fi plătit cu..., a fi dobîndit cu preţul a... Noi cind eram în post tăceam ore, ce ore ? zile întregi... Trebuie să mă crezi, pentru că vorba în post a costat viaţa a patru camarazi de-ai mei. SAHIA, N. 56. Tranz. Sărmanul! Mult l-a costat onorul de a fi tovarăşul de nebunii al cuconaşului. GHICA, S. 78. <$■ E x p r. Ce mă costă ? = n-am ce pierde. Nu mă costă (llimic) = mi-e uşor, nu înseamnă nimic. costătOr, -OĂRE, costători, -oare, adj. (învechit) Costisitor. Luau un sfirşit mai răpede, şi, de nu mai puţin costător, totuşi mai puţin primejdios. CDOBESCU, 3. I 123. Au case frumoase, trăiesc o viaţă liniştită şi foarte puţin costătoare. I. IONESCU, D. 171. COSTELÎV, -Ă, costelivi, -e, adj. (Despre animale şi oameni sau despre înfăţişarea lor) Slab, uscăţiv (încît i se văd coastele). Două birje cojite, cu căluţi costelivi, stăteau in ploaie. DUMITRIU, B. F. 89. Boii sint costelivi. La şolduri le înţeapă oasele pielea. STANCU, D. 99. Sub aspectul acesta costeliv, e uti tinăr viguros. C. PETRESCU, C. V. 205. «$> F i g. Toamna rupe frunza din copaci. A rămas pădurea costelivă. CASSIAN, H. 15. Sărmanii mei desagi! ... ei înşişi erau flămînzi şi costelivi, ei înşişi aveau coapsele deşelate. HOGAŞ, M. N. 97. + (Despre unele fructe) Cu miezul uscat. Nucă costelivă. + F i g. (Rar) Arid, sec. O carte plăcută, in care formulele costelive ale mecanicii... stnt mai peste tot locul foarte binişor furişate printre o imtlţime de noţiuni istorice. ODOBESCU, S. III 11. COSTISÎ, pers. 3 costiseşte, vb. IV. Intranz. (învechit) A costa. Nu m-ar fi costisit atita să fi fost cu un muscal. CARAGIALE, O. I 216. COSTISITOR, -OĂRE, costisitori, -oare, adj. Care costă mulţi bani; scump. Pontonierii noştri nu sint pregătiţi pentru o lucrare aşa de întinsă şi de costisitoare. D. ZAMFI- RESCU, R. 209. Toţi au gusturi şi slăbiciuni costisitoare: Stelian — şampanie, Graur — birjile, Dan — icrele negre. VLAHUŢĂ, O. A. III 10S. COSTÎŞ1 s. n. v. costiş«. COSTIŞ3, -A, costişi, -e, adj. (Rar) înclinat, aplecat, pe-o coastă, pieziş, oblic, strîmb. Potecă costişă. COSTÎŞA, costişe, s. f. Coastă de deal, povîrniş, pantă. In lumina strălucită, cît bătea ochiul, cîmpuri şi costişe mănoase se vedeau; bogăţia pămîntului dormea în soarele lui august netulburată, liniştită ca şi seninul' certdui. SADOVEANU, O. I 508. Pe înclinarea lină a costişei, copaci roditori de toate soiurile răsăreau de la bria în sus, din finaţul înalt şi înflorit. HOGAŞ, M. N. 150. [Omul] pleacă pe costişă într-o parte spre pădure şi se cam mai duce. CREANGĂ, P. 41. Pe drumul de costişă ce duce la Vaslui... ALECSANDRI, P. A. 210. — Variantă: (rar) costiş (ODOBESCU, S. III 183) s. n. COSTIŞOĂRĂ, costişoare, s. f. (Rar) Diminutiv al lui coastă. Zidul se suia Şi o cuptindea Pin’la glezni- şoare, Pin’Ia pulpişoare, Pin’la costişoaie. ALECSANDRI,. P. P. 190. COSTIŢĂ, costiţe, s. f. Diminutiv al lui c o a s t ă. 1. Bucată din coasta unui animal, cu carne pe ea;, cotlet. Vom face plachie cu costiţe de porc, de cele afumate, din pod. CREANGĂ, P. 5. Uşurelu-s, uşurel, C-am mînrat carne de miel Şi costiţă de purcel; Da şi mindra-i uşurea, C-a mîncat carne de mia Şi costiţă de purcea. JARis'lK- BÎRSEANU, D. 364. 2. v. coastă (8). Foaie verde din costiţă, Ridică-te neguriţă, De pre pari, de pre nuiele. De pre ochii mîndrei mele. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 134. Strigă Ghiţă Din costiţă Să-l apărăm De găini, Că de cîini Nu-i este frică (Rîma). TEODORESCU, P. P. 242. COSTOROABĂ, costoroabe, s. f. (Regional) Bîrnă lată şi groasă de la acoperiş, pe care sînt fixaţi căpriorii. începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amînare, cela de tălpi.. . cela de costoroabe. CREANGĂ, P. 48. — Variantă: cosoroabă s. f. COSTRĂŞ, costrăşi, s. m. (Mold.) Biban. Cind am cumpănit în palme cel mai mare costrăş ce-mi fusese dat a vedea pîttă în acea zi memorabilă, am închis ochii fericit. SADOVEANU, N. F. 66. costrEi, costrei, s. m. Plantă erbacee din familia' gramineelor, cu rizomul puternic şi tîrîtor, cu flori purpurii; creşte prin locuri deschise, pe lîngă drumuri, prin grîne (Sorghum halepense); mohor. Drumul ţie ca ţi-oi da, Prin foaia livdeitdui Şi prin a costreiului. PĂSCULESCU, L. P. 62. Foicică trei costrei, Fă-mă, doamne, dacă vrei, Fă-mă bulgăraş de tei. TEODORESCU, P. P. 273. C0ST0M, costume, s. n. 1. îmbrăcăminte bărbătească (haină şi pantaloni). El ducea în spate, peste costumul bleumarin, o aspră traistă ţărănească. BOC-ZA, C. O. 25. A apărut un copil, aducînd în braţe un costum negru. SAHIA, N. 99. + îmbrăcăminte femeiască compusă din fustă şi jachetă; taior. 2. (Cu determinări) Fel de îmbrăcăminte la anumite ocazii. V. ţinută. Adu costumele de baie. SF.BASTIAN, T. 44. Umbla ori in halat de spital, ori in costum de turism cu bocanci grei, cu talpa de cauciuc. BART, E. 375. (Glumeţ) Doar o gărgăriţă mică Blestemîndu-şi zilele COSTUMA — 560 — COŞCOGEAMITE « .... , Necăjită cere sfatul Unei molii tinere Că i-a dispărut bărbatxd In costum de ginere. TOPÎRCEANU, S. A. 66. 3. (Cu determinări) Fel de îmbrăcăminte caracteristic unui popor, unei regiuni, unei epoci etc.; port. •Costum naţional. Vizitiul, in vechi costum rusesc. NEGRUZZI, S. I 37. COSTUMA, costumez, vb. I. Refl. (Rar) A se îmbrăca (la bal, pe scenă etc.) cu un costum special. COSTUMAT, -Ă, costumaţi, ~te, adj. îmbrăcat (la . bal, pe scenă etc.) cu un costum special. <£► Bal costumat — bal la care participanţii îmbracă costume speciale. COSTTJMIÎIÎ, -A. costumieri, -e, s. m. ,şi f. Persoană în serviciul unui teatru, care are în grijă costumele actorilor. — Pronunţat: -mi-er. COŞ1, coşuri, s. n. 1. Obiect de diferite forme, făcut dintr-o împletitură de nuiele, papură, rafie etc., cu sau fără torţi, servind la transportarea diverselor obiecte. V. paner, coşniţă, coşarcă. Cărau de la Constanţa şi din capitală trufandale in coşuri de papură. C. PETRESCU, î. I 8. Ţăranii şi ţărăncile.., au adus coşuri cu legume, fructe, flori. SAHIA, U.R.S.S. 161. Să nu lăsaţi vătaful să ia dijma cu coşul boieresc ; să daţi dijma cu acelaşi coş cu care luaţi partea noastră. SP. POPESCU, M. G. 23. îi aşeza merinde în coş, sub care puse primeneli. ISPIRESCU, L. 395. Conţinutul unui asemenea obiect. Să-mi dai două coşuri de alune. ŞEZ. IV 171. (Adesea determinat prin 4 de hîrtie *) Cutie sau coş în care se aruncă hîrtii lipsite de valoare, resturi etc. E'x p r. A arunca (sau a da) la COŞ — a înlătura, a lepăda, ca fiind lipsit de valoare. 2. Unealtă de pescuit de formă ovală, cilindrică etc. făcută din împletitura de nuiele sau mlajă, servind la prinderea peştilor mici. Aşeza omul în nişte bălţi ca acestea ba nişte... coşuri, ba nişte coteţe. SADOVEANU, î. A. 109. Săracii din Dorohoi se hrănesc cu peşte din Iezer, avînd dreptul... de a prinde peşte cu coteţe, coşuri, afară de năvoade. I. IONESCU, D. 56. 3. (La jocul de baschet) Cerc metalic fixat perpendicular pe un panou de lemn şi prevăzut cu o plasă, prin care trebuie să treacă mingea pentru a se înregistra un -punct. 4. Parte a unei mori mici, în formă de ladă cu gura largă şi fără fund, în care se toarnă grăunţele de măcinat. •Cind n-avea de lucru la coşuri, se trăgea într-un colţ şi se lăsa să-l fure somnul. SLAVICI, V. P. 92. Turna deasupra-n coş Grîu mărunţel de cel roş. ALECSANDRI, P. P. 390. Pîlnie piramidală la maşina de treierat în care se bagă snopii spre a fi treieraţi. La coş, pe batoză, e munca cea mai grea. PREDA, î. 21. ^ Lada teascului în care se •strivesc boabele, seminţele etc. 5. împletitură de nuiele care se aşază ca o ladă pe ■un car, pe o căruţă etc. cînd se transportă lucruri mărunte. C. Acoperămînt de piele sau de pînză al unei trăsuri, care se poate ridica sau strînge cu ajutorul unui dispo- rzitiv; (Mold.) poclit. Picurii [de ploaie] bombăneau in coşurile trăsurilor. C. PETRESCU, î. II 158. Comăneşteanu scoase capul de sub coşul trăsurii şi se uită la ferestrele luminate■ D. ZAMFIRESCU, R. 17. O birjă, cu coşul ridicat şi cu burduful tras, se opreşte din goana mare dinaintea ospătăriei. CARAGIALE, M. 71. 7. (Adesea determinat prin « al pieptului ») Cavitatea toracică; torace. Simţi o căldură ş-o amărăciune in coşul ,pieptului. SADOVEANU, P. S. 100. Mă doare in coş şi parcă mi se îneacă sufletu. BUJOR, S. 75. în coşul pieptului simţea o durere grea şi îndesată care-i curma viaţa. VLAHUŢĂ, O. A. 110. Expr. A fi rupt (sau fript) •în coş = a fi foarte flămînd. Aşteptau cu neastimpăr, Jiind rupţi în coş de foame şi de sete. CREANGĂ, P. 261. (Regional) A fi tare în coş= a fi sănătos, zdravăn. Luminată împărăteasă! măria-ta eşti tare in coş, şi pe la noi nu-i obiceiul acela ca să se trimeată după moaşă ca să ajute la născut. SBIERA, P. 109. 8. Canar îngust făcut în zid şi trecut prin acoperişul unei case, prin care iese fumul de la sobă, de la vatră etc. (v. horn); canal sau mic tub izolat prin care se evacuează fumul rezultat dintr-o ardere. Ciţi nu sint din ăceia care n-au văzut coşul fabricii. SAHIA, N. 31. Amîndoi s-au oprit, privind cu admiraţie un vapor cu două coşuri, ancorat pe malul opus. BART, E. 94. Două scînteioare se strecurară pe coş şi picară în grădină. ISPIRESCU, L. 65. Să nu-i scoajă pe ferestri, ci pe coş să-i tragă-n sus. PANN, P. V. II 37. COŞ2, coşuri, s. n. Bubuliţă purulentă care se formeaaă pe corp ca urmare a unei leziuni sau inflamaţii a glandelor sebacee. V. acnee. Prefectul se uită la coşurile 'ce împodobeau faţa tînărului. DUMITRIU, B. F. 12. Cu pleoapele roşii şi fără gene, cu părul rar de culoarea cînepit şi coşuri cu virf alb pe obraz. C. PETRESCU, C. V. 140. — PI. şi: (s. m.) coşi. COŞAR1, coşari, s. m. 1. Persoană care curăţă coşurile şi sobele de funingine; hornar. 2. Persoană care face coşuri de nuiele sau coşuri pentru căruţe. COŞĂR2, coşare, s. n. 1. îngrăditură de nuiele pentru adăpostirea vitelor (mai ales vaci, oi), focuri de vreascuri sînt aprinse în vetre, fumul urcă inceVdin toate ogrăzile, vacile sînt mulse in coşare. BOGZA, C. O. 379. Veni acasă cu vacile şi le băgă in coşar. ISPIRESCU, L. 231. Un coşar în care se adăposteau seara puţine vite de hrană, ce pribegeau ziua pe malurile girlei. ODOBESCU, S.' I 148. 2. Construcţie cu pereţii din împletitură de nuiele pentru păstrarea la loc uscat şi aerisif a porumbului, a paielor etc. Dac-or,ieşi la muncă să are pămînt ciocoiesc, după învoielile ciocoiului, să le puneţi şi ălora foc la paie, la coşare! DUMITRIU, B. F. 134. Toamna... darnică... Dat-au in pentru ştergare Şi porumb pentru coşare. ALECSANDRI, p. A. 155. Scutură Hambarele, Mătură Coşarele. TEODORESCU, P. P. 670. — Variantă: (Mold.) coşfer (ALECSANDRI, P. P. 41) s. n. COŞARCĂ, coşărci, s. f. (Regional) Coş de nuiele împletite. Descins, cu capul gol, Cocoran desfăcea păpuşoi dintr-o coşarcă pusă la picioare. CAMILAR, TEM. 25. O fetiţă... ducea o coşarcă cu pită pe cap. RETEGANUL, P. III 86. Am o coşarcă de alune şi numai o nucă intre ele (Stelele şi luna). GOROVEI, C. 357. COŞĂRCÎJŢĂ, coşărcuţe, s. f. (Regional) Diminutiv al lui coşarcă. COŞCIUG, coşciuge, s. n. (Şi în forma cosciug) 1. Sicriu. Popor mult, oameni tăcuţi care răzbătuseră prin multe furtuni, cu capul gol, împresurară coşciugul plin de flori de primăvară. SADOVEANU, O. I 258. O trăsură neagră, ca un cosciug imens, aştepta la poartă. SAHIA, N. 58. Deschisă şedea groapa, coşciugul sta deschis, Şi soarele o rază de-adio îmi trimise, Spărgînd o clipă norii din-naltul său abis. MACEDONSKI, O. I 46. 2. (Regional, rar) Coşniţă de papură în patru colţuri, întrebuinţată de obicei pentru tîrguieli. Să înveţe a fta- pleti coşniţe sau coşciuge. DRĂGHICI, R. 105. — Variantă: cosciug s. n. COŞCOGEĂ adj. invar. (Familiar, despre persoane şi lucruri, uneori cu nuanţă ironică) (Foarte) mare. Coşcogea oaie prefăcută în căciulă de vremuri grele. HOGAŞ, M. N. 94. Da vino-ţi in fire, bre omule, că eşti coşcogea gligan! VLAHUŢĂ, N. 128. COŞCOGEAMITE adj. invar. Coşcogea. Uite, mai ieri era un ghem, ş-acuma-i coşcogeamite bărbat cu mustăţi. SADOVEANU, O. IV 18. — Variantă: coşcogimc (CREANGĂ, A. 51) adj. invar. COŞCOGEME — 561 — COT COŞCGGf:ME adj. invar. v. coşcogeamite. COŞCOV, -A, coşcovi, -c, adj. (Despre pereţi) Coşcovit. Păşi incet-incet pe lingă páretele coşcov şi umed şi ■cu mare greutate ajunse la fereastra lui. SADOVEANU, O. "XII 571. Perete rece, coşcov, afumat, NECULUŢĂ, Ţ. D. 114. Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii păreţi Zugrăvit-au C-un cărbune copilaşul cel isteţ Purccluşi cu coada sfredel fi cu bete-n loc de labă. EMINESCU, O. I 84. oOşcovA, coşcove, s. f. (Regional) 1. Loc col mai ales în malurile apelor, pe sub rădăcini, unde se ascund şi trăiesc peştii şi racii. Racii ii prind cu mina pe subt coşcove. SADOVEANU, N. F. 55. 2. Nămol vegetal, amestecat cu bucăţi de rădăcini de stuf şi de papură, care formează uneori mici insule ^plutitoare la suprafaţa apelor; cocioc. Citeva bucăţi de coşcovă, grămădite pe malul umed, ardeau încet. SADOVEANU, O. III 665. COŞCOVE AlA, coşcoveli, s. f. Parte cojită (dintr-un perete); coşcovitură. Cădea coşcoveala de pc pereţi. coşcovi, pers. 3 coşcoveşte, vb. IV. Refl. (Despre •tencuiala sau varul de pe pereţi, despre furnirul de pe mobile etc.) A se coji, a se scoroji. Peretele se coşcoveşte. COŞCOVÎT, -A, coşcoviţi, -te, a-dj. (Despre pereţi, .ziduri, tencuieli) Cojit, scorojit. Fereastra răspundea Intr-un zid grunzuros şi coşcovit. C. PETRESCU, C. V. 45. Zace greu pe-uti strat de paie, ling-un coşcovit perete. NECULUŢĂ, Ţ. D. 114. COŞCOVITIIrA, coşcovituri, s. f. (Rar) Coşcoveală. Pe subt coşcoviturile de pe păreţi atitea legiuni de ploşniţi ■autohtone trebuia să fi mişuitl HOGAŞ, M. N. 80. COŞEXÎLA, coşenile, s. f. Insectă originară din M ~ x i c, care trăieşte pc frunzele de nopal şi din care se extrage o •materie colorantă roşie numită carmin (Cocas cacti). COŞÎR s. n. v. cuşnr. COŞf, coşesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) 1. (în e x p r.) A coşi fu bátalo = a bate zdravăn, a snopi. Şi asta in toate silele de cite două, trei ori, de-ţi vine citeodată să-i ■coşeşti iit bătaie, dac-ai sta să te potriveşti lor. CREANGA, A. 39. 2. Refl. (Despre piele) A se băşica, a se umfla în urma unei lovituri. I s-a fost coşit pielea de pe cap. SBIERA, r. 10. Refl. pas. I se coşesc spatele de lovituri. ŞEZ. I 272. coşmAgA, coşmăgi, s. f. (Mold.) Colibă de seînduri, baracă. Era la inserat şi nu se aprinseseră lumini, in molozurile gării, o coşmagă strimbă de seînduri şi corturi de trupe care ţineau circulaţia drumului de fier, legind lumea CU pustia şi cu frontul. SADOVEANU, M. C. S6. COŞMAR, coşmaruri, s. n. Vis greu, cu senzaţii de apăsare şi înăbuşire. Privi toată încăperea, trezit ca după • un somn nespus de lung, străbătut de coşmaruri. CAMILAR, N. II 156. Nu ştiu cit s-ar fi prelungit coşmarul acesta, dacă o agitaţie nervoasă nu mă deştepta. NEGRUZZ1, S. I 295. FÍR. Grijă apăsătoare, obsedantă. Nesiguranţa vieţii îl aducea la disperare. Avtnd un mic capital, care-i asigura întrucîtva viaţa, acest capital a ajuns să fie coşmarul lui, tremura mereu ca să nu-l piardă. GHEREA, ST. CU. II 337. COŞMKUE, coşmflii, s. f. (Regional) Casă veche şi ruinată; coşmagă. Din primăvară pină-n toamnă, omul lucra afară, la uşa coşm’liei. PAS, Z. I 197. Mai bine ■cară apă şi lasă glum’le, — că s-aprinde şi coşmelia. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 216. — Variantă; cuşmclic (MIHALE, o. 272) s. f. CGŞNIŢA, coşniţe, s. f. 1, Coş mic de nuiele sau de papură, folosit Ia tîrguît. Oamenii se întinseseră mai bine, peste pat, minând încet din coţnifa plină cu gogoşi şi şorici. PREDA, î. 110. Ucenicul era trimis la patron acasă şi ducea coşniţa de tirguieli din piaţă. PAS, Z. I 256. Eu întorceam capul de la coşniţă, dar jimbla şi salamul miroseau, iar alunele şi migdalele sunau. DELAVRANCEA, H. T. 4S. E x p r. Bani de (sau pentru) eoşni(ă = sumă destinata (intuiţiilor zilnice pentru procurarea alimentelor. Citeva zeci de lei pentru coşniţă şi cheltuieli mărunte. 2. Stup făcut din papură, paie, nuiele etc. îngrijea o stupină de vreo cincizeci de copiiţe şi buduroaic. SADOVEANU, P. M. 50. COŞOLÎN A S. f. (Regional, cu sens colectiv) Cereale (mai ales ovăz, orz sau porumb) cosite de verzi şi date ca nutreţ la vite. Pină-i îmbuca d-ta ceva şi iepele iestea şi-or şterge gura c-oleacă de coşolină, eu am şi pus capătul. CREANGĂ, P. 124. COŞTEREAţA, coştereţe, s. f. (Regional) Coteţ. Dar de cele coştereţe n-ai uitat? CONTEMPORANUL, VI 143. Pe ta miezul nopţii, mama Catrina se deşteptă de măcăitul raţelor din coştereaţă. BUJOR. S. 29. — Variantă: coştircfltă (CAMILAR, T. 104) s. f. COŞTIREAţA S. f. v. ooştcrcuţu. COŞTOROABA, coştoroabe, s. f. (Rar) Cocioabă. [Higiul] n-are decit o nepoată, pripăşită pe lingă dinsul de cind a plecat la agialîc, ca să-i păzească coştoroaba. DELA- VRANCEA, H. T. 10. COŞUTiÎŢ, coşuleţe, s. n. Diminutiv al lui coş (1). Făcu un coşuleţ, cum putu, din nuiele de richită şi culese intr-insul smochine de care mîncase şi el. ISPIRE3CU, L. 2S1. COT, (1) coate şi (2) coturi, s. n., (3) coţi, s. m. 1. (Anat.; la om) Articulaţia dintre braţ şi antebraţ; partea exterioară a acestei articul iţii. [Soldaţii] aveau coatele lipite strins, unii de alţii. SAIIIA, N. 73. Răzimat pe coate-adoarme Un ciobiţi întins pe gltiqă. GOGA, P. 65. Băiatul s-a lovit la cot de i-a secat sufletul. CARAGIALE, P. 15. în trăsură, plecat puţin pe-un cot, îmi place să-mi aţintesc ochii in zări. RUSSO, O. 100. ^ Loc. a d v. Cot la cot = alături, unul lîngâ altul, împreună, Şi cot la cot soldatul roşu, Ostaşul nostru S-att dus Biruitori către apus. BENIUC, V. 125. tŢăranii romîni şi ţăranii unguri au luptat cot la coi împotriva nobilimii maghiare. BOGZA.Ţ. 14. Lucrează cot la cot cu dinşii, soreşte înaintea lor şi pleacă in urma lor. C. PETRESCU, A. 466. <$• E x p r. A da din Coate — a-şi face loc împingînd pe alţii; f i g. n lupta fără scrupule pentru n ciştiga o situaţie, pentru a ieşi din încurcătură etc. A lega cot la cot = a lega cu miinile la spate. Potiraşii se slobod Şi mi-l leagă cot la cot. ANT. LIT. POP. I 437. Şi-l lega strins cot la cot. ALF.CSAN- DRI. P P. 125. A-şi da coate (sau cu cotul) = a-şi face semne (cu cotul). îşi dedeau roate, de rideatt. 1SPIRESCU, L. 37. A-şi da contele cu cineva = a lucra pe ascuns, a se înţelege în secret. Nouă ni-e frică. . . de! că-şi dă coatele cu Caţavencu. CARAGIALE, O. I 124. A liăpa mîinflc pînii-n coaie = a fura zdravăn. (Familiar, adesea însoin de lovirea repetată a unui cot cu palma) A-i urâta cuiva colul = a refuza pc cineva în bătaie de joc. A inloarco cuiva cotul = a nu lua în seamă, a necăji pe cineva. Mii doare-n col = puţin imi pusă. Partea mînecii care acoperă artirulaţia dintre braţ şi antebraţ. Di sigur hoinăriseră împreună, işi roseseră coatele pe aceleaşi bănci ale şcolii. C. PETRESCU. î. II 175. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Intr-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate. EMINESCU, O. I 132. -f- (La cal) Partea ieşită în afară a articulaţiei de 11 mijlocul picioarelor de dinapoi. Cind îndărăt se uita, Vedea capul şarpelui Sus pe cotul murgului. ŞEZ. III 65. SB COTA — 562 — COTEICĂ 2. Loc unde un drum, un rîu, o scară, un burlan etc. îşi schimbă brusc direcţia; cotitură, întorsură. V. curbă. Tocmai atunci ieşi de după un cot de mal un caporal. D. ZAMFIRESCU, R. 97. De la cotul stincos ce-i zice « Cirligul Caprei» mergeam o bucată pe jos. VLAHUŢĂ, O. A. II 135. A trecut de cotul dealului, la cimp deschis. CARAGIALE, O. I 368. Era mai ales două staţiuni anevoie de trecut cu pace, una la cotu girlei... şi alta pe maidanul de dinaintea bisericii Popa Tatu. GHICA, S. 687. 3. (Regional) Colţ, unghi, ungher. Am o mîndră ca o doamnă: Cind evremealucrului, Şede-n cotu birtului. HODOŞ, P. P. 191. Ziua intr-un cot. Noaptea peste tot (Lampa). GOROVEI, C. 196. 4. (învechit) Unitate de măsură variind între 0,606 m (în Muntenia) şi 0,637 m (în Moldova) reproducînd distanţa de la cot (1) pînăla vîrful degetului mijlociu; p. ext. măsură considerată în chip subiectiv mare sau mică. Colo-n colţ acum răsare Un copil al nu ştiu cui, Largi de-un cot sint paşii lui, Iar el mic, căci pe cărare Parcă nu-i. COŞBUC, P. I 224. Avea nişte mustăţi de un cot şi un glas de răsuna mahalaua. ALECSANDRI, T. 383. 4- Obiect care se măsoară cu această unitate. Pe sul tot creşte pinza şi coţii tot sporesc. BELDICEANU, P. 69. E x p r. A scoate (sau n-i ieşi cuiva) limba de-un cot, se zice cînd cineva face un efort peste măsură, Jf- (Regional) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurat lungimi. L-am văzut umblind prin tirg, cu cotul subsuoară, după cumpărat sumani. CREANGĂ, A. 58. COTĂ, cotez, vb. I. Intranz. (în economia capitalistă, despre titluri, acţiuni, efecte etc.) A fi apreciat, a avea o anumită valoare, un anumit curs la bursă. Acţiunile societăţii X nu mai cotează. + Tranz. Fi g. A aprecia, a preţui, a considera. Tehnicianul este bine cotat. COTANGENTĂ, cotangente, s. f. (Mat.) Funcţie trigonometrică a unui unghi egală cu tangenta trigonometrică a unghiului complementar. COTĂRE S. f. Acţiunea de a cota. V. evaluare, preţuire. C0TĂRLA, cotarle, s. f. Cîine prost şi leneş, javră, şarlă, potaie. Iar nepotu-meu să nu care cumva să facă popas aici. Să nu-şi prăpădească vremea cu cotarla. SADOVEANU, N. F. 24. Ţibă, Hormuzl na, Balan! nea, Zurzan! daţi-vă-n lături, cotarle. CREANGĂ, P. 147. COTĂ, cote, s. f. 1. (Şi în forma compusă cotă-parte) Parte cu care cineva contribuie la o cheltuială comună (v. contribuţie) sau care revine cuiva în urma unei repartizări, împărţeli etc. (v. t a i n). Cotă de întreţinere «= sumă datorată de fiecare dintre colocatarii unui imobil pentru cheltuielile comune de întreţinere. (în economia capitalistă) Cotă de beneficiu = parte din beneficiul unei întreprinderi repartizată unui acţionar şi care e proporţională cu numărul acţiunilor posedate. Cota bursei — lista valorilor cotate la bursă. Smulsese vînzătorului o gazetă proaspăt adusă cu trenul şi căută lacom cota bursei. C. PETRESCU, A. 405. + Parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinaţie sau care este supusă la un regim anumit; p. ext. raport sau număr abstract care reprezintă această parte. Stabilirea cotelor de venituri. 2. Contribuţie obligatorie de produse agricole, alimentare, materii prime etc. proporţională cu suprafaţa cultivată şi in raport cu categoria socială a producătorului (ţi care serveşte la formarea rezervelor de sfat necesare asigurării hranei oamenilor muncii, nevoilor industriei şi apărării ţării). Trebuie ţinut socoteală că venitul obţinut de colectivist ii rămtne pe de-a-ntregxd, deoarece cota de cereale datorată statului el o achită prin gospodăria colec• ■tivă, care reţine şi necesarul pentru hrana vitelor de muncă şi seminţele pentru anul următor. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 59. Cotele obligatorii se stabilesc astfel ca să creeze la ţărani cointeresarea în lărgirea producţiei de mărfuri agricole alimentare. LUPTA DE CLASA, 1953, nr. 3-4,. 84. Am adus acolo cotele de grîu în coşul carului. D. BOTEZ, F. S. 88. 3. Altitudinea unui punct dc teren faţă de nivelul mării; p. ext. numărul scris pe hartă sau pe plan care indică o altitudine; înălţime. V. altitudine. 4* (Concretizat) Loc pe teren, corespunzător unei altitudini marcate pe o hartă. De-aici, de unde sînt la post, eu urmăresc Cum urcă-ncet, spre cota-nzăpezită, Şanţul în care ne aflăm de veghe. CAMIL PETRESCU, V. 65. Simion... capturase... citeva sute de prizonieri la cotele cele mai încercate. C. PETRESCU, î. II 106. ^ Cota apelor => nivelul unei ape curgătoare luat în mai multe puncte. Cotele apelor Dunării. 4. Semn în litere sau cifre indicînd locul unor cărţi, al unor documente etc. într-o bibliotecă, într-un inventar, într-un clasor etc. Volumul cu cota 164. COTĂRÎŢĂ, cotăriţe, s. f. (Ban., Olt.) Coş de nuiele de diferite forme. Mă mina mama la vie. Cu cotăriţa pe mină... Să culeg la strugurei. HODOŞ, P. P. 70. COTCODAC interj. (Uneori cu silaba întîi repetată) Onomatopee care imită strigătul scos de găină (de obicei) după ce a ouat. Găină începe de pe la poartă: cot, cot, cotcodac! CREANGĂ, P. 69. COTCODĂCEALĂ, cotcodăceli, s. f. Strigătul scos de găini atunci cînd cotcodăcesc; cotcodăcire. COTCODĂCÎ, cotcodăcesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre găini) A scoate sunete caracteristice (mai alcs- după ce a ouat). Ograda e plină de păsări, găini, raţe, gîşte; toate cotcodăcesc şi măcăiesc, căci a venit gospodina. CAMILAR, TEM. 50. După vrun ceas de şedere, [găina] sare de pe cuibar, cotcodăcind. CREANGĂ, P. 70. Aud cotcodăcind in podul grajduluif ALECSANDRI, T. I 385. Găina care cotcoăăceşte seara • dimineaţa n-are ouă. <ţ* (Rar, despre cocoşi) Cocoşul cotco- dăceşte şi cîrtie cind prind a ţişni, trezite de suliţările răsăritului,. rindunicile de sub streşini. CAMILAR, TEM. 26. 2. F i g. (Despre oameni) A vorbi fără rost, a trăncăni, a pălăvrăgi. Milescu... cotcodăcea ca găinile. D. ZAMFIRESCU, R. 112. T r a n z. Ei, nu mai cotcodăci aceleaşi, lucruri, mă plictiseşti. CONTEMPORANUL, VII 500. COTCODĂCÎRE, cotcodăciri, s. f. Acţiunea de a; cotcodăci; cotcodăceală. Tot felul de behăituri anormale, de trimbiţări ieşite din.gamă, de cotcodăciri neobişnuite se înfrăţiră, ridieîndu-se in tămbălău. ANGHFL, PR. 97. COTCODĂCÎT s. n. Faptul de a cotcodăci; p. ext. sunetele scoase prin cotcodăcire. COTCOROZÎ, cotcorozesc, vb. IV. (Regional) A cotcodăci. Cind găinile cîntă... se aice că... cotcorozesc. MARIAN, O. II 250. COTEĂŢĂ S. f. v. coteţ. COTEClOR, cotecioare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui coteţ. Am un cotecior Plin cu iezişori Şi n-are uşă nicăieri (Dovleacul). PĂSCULESCU, L. P. 81. COTEI, cotei, s. m. Nume generic dat mai multor specii de cîini de talie mică. Astea parcă-s -nişte cotei pe lingă dulăul dc Krupp. SANDU-ALDEA, U. P. 138. Tot avutul din bordei Mi-e, pe vatră, un cotei. ALECSANDRI, P. P. 285. <0- E x p r. (Familiar) Departe cotoiul de- iepure = este diferenţă mare (între două lucruri). A‘ umbla ca un cotei = a umbla'fără rost. COTEICĂ, coteici, s. f. Căţea mică. Au aruncat- oscioarele unei coteici. SBIERA, P. 120. COTEICUŢĂ — 563 — COTINEAŢĂ COTEICXjŢĂ, coteicuţe, s. f. (Regional) Coteică. Por- nindu-se insă de la curte, s-au luat ¡i o coteicuţă cu dinşii. SBIERA, P. 115. COTEKEÂŢĂ, cotencţi, s. f. (Popular) Coteţ mic pentru păsări, cîini, porci etc. Mai trecu puţin şi deodată se iviră de după o coteneaţă şi nişte gişte mari, albe ca zăpada> bătind gălăgios din aripi. DUNĂREANU, N. 20. Neputîndu-i intra în coteneaţa porcilor, [lupii], i-au sfâşiat cei trei zăvozi. CONTEMPORANUL, VI]j 287. Am plecat să dau cu plasa Colea-n acea coteneaţă, Să văz, n-oi vina vreo raţă? PANN, P. V. I 69. — Variantă: cotincafii (STANCU, D. 258) s. f. C0TERÎE, coterii, s. f. Grup restrîns de persoane care urmăresc scopuri ascunse, egoiste şi care urzesc intrigi, acţiuni reprobabile; gaşcă. V. cârdăşie, clică. Ştiţi că eu nu mi-am făcut din guvernare un ideal strimt şi tiranic, pe care să-l impun în profitul vreunei secte sau vreunei coterii. QHICA, S. 147. COTEŢ, coteţe, s. n. 1. Adăpost pentru păsări, porci sau cîini, făcut din scînduri sau zid; coteneaţă. V. p o- iată, găinărie, cuşcă. Cîinele se. trăsese îndărăt în coteţul lui. DUMITRIU, V. L. 24. Buna îngrijire ce da găinilor şi tutulor paserilor de la coteţele împărăteşti ajunse de poveste. ISPIRESCU, L. 184. <$• Expr. A pilllO (pe cineva) Ia cotcţ = a pune (pe cineva) la îngrăşat. Te-a pune la coteţ, într-un hambar cu posmagi. CREANGĂ, P. 330. + F i g. închisoare. Căpitane de judeţ. Nu mă mai (inea-n coteţ Pentr-un pui de murgideţ. TEODORESCU, P. P. 299. 2. îngrăditură rotundă, servind drept capcană de pescuit, făcută din nuiele sau din beţe de stuf împletite cu papură şi avînd o deschidere îngustă, întoarsă înăuntru (astfel ca peştele, o dată intrat în ea, să nu mai poată ieşi). Pescarii puneau coteţe pentrii peşte pe care le întăreau cu saci de păirînt puşi la fund. SANDU-ALDEA, U. P. 43. A prinde peşte cu coteţe, coşuri. I. IONESCU, D. 56. — PI. şi: (rar) coteţuri (OAMU.AR, N. I 26).— Variantă: cotei ţă (ALECSANDRI, T. 264) s. f. . COTI, cotesc, vb. IV. 1. I n t r a n z. (Despre nuri," drumuri, străzi etc.) A schimba direcţia, a face un cot (3). Şi pleacă drumeţul pe.-un drum ce coteşte. MACEDONSKI, O. I 144. Unde coteşte valea şi drumul, acolo sint vărăriile. SLAVICI, O. I 69. Drumul se opreşte, Prin codru coteşte. TEODORESCU, P. P. 491. Refl. (Neobişnuit) Unde Oltti se coteşte, Stăi, bade, şi odihneşte. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 266. . 2. I n t r a n z. (Despre fiinţe sau vehicule, adesea determinat printr-un adverb de direcţie) A schimba direcţia, a face o cotitură; a cîrmi. V. abate. încăpe întuneric, am cotit pe după moara cu roţile oprite. SADOVEANU, N. F. 58. Miul voinicul La v.unte suia, Pe cal dormita, Iar murgul cotea Şi se poticnea. TEODORESCU, P. P. 496. + T r a n z. A îndrepta în altă direcţie Tinăra îşi uda florile, ciupea cîteva frunze îngălbenite, cotea puţin capul şt privea în grădină. SADOVEANU, O. IV 109. 8. Tranz., (Rar) A părăsi un drum şi a merge în altă direcţie. O urmărea cum iese în drum, cum coteşte uliţa, către ogoare. CAMII.AR, TEM. 244. Murgului păsa, Somn i se făcea Şi drumul cotea, Drumul că lăsa, Cîmpul apuca. TEODORESCU, P. P. 490. + A conduce pe cineva pe un drum întortocheat. Mergea ce mai mergea, Pin’de oaste-l depărta Prin rărişe Mi-l sucea, Prin cotişe Mi-l ■cotea. TEODORESCU, P. P. 502. 4. Tranz. (Rar) A atinge, a lovi cu cotul pentru a-şi face loc. Şi cotind fete străine Pricină de rîs făcea. COŞBUC, P. II 213. Făcîndu-mi loc printre dame... cotind 'uniforme in dreapta şi în stingă. NEGRUZZI, S. I 38. ■fy Absol. în adunări-cind intră Ircan coteşte-mpinge. "NEGRUZZI, S. II 206. (Rar) Refl. reciproc. .A-şi face semn cu cotul; a-şi da coate. Mamele, privind-o-n horă. Se cotesc: Olio, tu leică. Ce mai drac frumos de noră! COŞBUC, P. I 97. Orice damă l-ar fi văzut... im s-ar fi putut opri de a se coti cu vecina sa. NEGRUZZI, S. I 16. COTIDIAN1, cotidiane, s. n. Ziar care apare în fiecare zi. Am ajuns intr-o redacţie a unui marc cotidian. ANGHEI-, PR. 102. — Pronunţat: -di-an. C0TJMĂN2, -Ă, cotidieni, -e, adj. De fiecare zi; zilnic. Teatrul de amatori. .. trebuie să se oprească asupra aspectelor vieţii cotidiene, asupra actualităţii politice sau economice din fabrici. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 5/3. — Pronunţat: -di-an. COTIGĂR1, cotigari, s. m. Persoană care are o cotigă sau cară cu cotiga. V. căruţaş. COTIGĂR2, cotigare, s. n. (Şi în forma cotiugar) Căruţă joasă şi lungă, trasă de cai sau de boi, cu care se transportă poveri. Un cotiugar cu fin de unde ronţăia molcom un cal. C. PETRESCU, I. II 104. Sub ale razelor mănunchiuri Stă răsturtmt pe cotiugar, Cu braţele ca nişte trunchiuri, LESNEA, I. 110. — Variantă: cotiligdr s. n. COTÎGĂ, cotigi, s. f. 1. Căruţă scurtă folosită la transportarea unor poveri uşoare. A adunat cit i-a trebuit să cumpere un cal şi patru roate de cotigă. GALAN, Z. R. 62. Opintea boii mereu Opintea şi sufla greu, Şi cotiga scîrţîia Şi calea se-ngreuia. ALECSANDRI, P. P. 98. + Car mare de fier cu pereţii întregi folosit la transportul gunoaielor. Cotigele primăriei, cu caii lor schilozi şi nemîncaţi, împrăştiau tot soiul de mirosuri. ANGHEL, PR. 118. 2. Cele două roţi, de mărime inegală, legate între ele printr-o osie pe care se reazimă grindeiul plugului; teleagă, teleguţă, roate, rotile. — PI. şi: cotige (D. ZAMFIRESCU, R. 241). — Variantă: cotiuţă (CAMILAR, N. I 209, ALECSANDRI, T. 1137) s. f. COTIGI, cotigesc, vb. IV. Intranz. A schimba direcţia; a coti. Drumul cotigea plin de bălţi pe malul iazului, pe după pînza de trestii. SADOVEANU, O. I 152. Astfel scoborîrăm o scară.. . cotigirăm prin cîteva săli singuratice şi largi. HOGAŞ, DR. II 245. Trec pe lingă casa noastră şi nu intru acasă, ci cotigesc în stingă şi intru in ograda unui megieş al nostru. CREANGĂ, A. 6. Expr. A nu mai avea Încotro cotigi — a se afla într-o situaţie fără ieşire, a nu mai avea încotro. Trebui să stea faţă, n-are-ncotro cotigi. NEGRUZZI, S. I 127. COTILEDON, cotiledoane, s. n. 1. Frunza •embrionară a unei plante fanerogame, care serveşte la hrănirea plantei imediat după încolţire. 2. (Anat.) Fiecare dintre cei doi lobi ai placentei. COTILEDONĂT, -A, cotiledonaţi, -te, adj. (Despie plante) Care are unul (v. monocotiledonat) sau două (v. dicotiledonat) cotiledoane. + (Substantivat, f. pl.) Nume generic dat plantelor care au cotiledoane. COTILÎ, cotilesc, vb. IV. (Regional) Intranz. A umbla în locuri întortocheate, cu multe cotituri. încep să cotilesc încolo şi încoace, piuă ce ajung in dosul morii. SAECVFANU, F. J. 21. + A umbla din loc în loc. în cămară după masă intrind ca nişte pisici, Mirosiră, cotiliră din taler in taleraş Ş-intre altele găsiră şi o felie de caş. PANN, P. V. III 31. cotiliOn, cotilioane, s. h. (învechit) Dans cu figuri şi scene mimice. Locotenentul era... excelent conducător de cotilioane. VLAHl'ŢĂ, O. A. III 67. — Pronunţat: -li-on. C0TINEĂŢĂ s. f. v. coteneaţă. COTIŞ — 564 — COTOR COTÎŞ1 adv. întortocheat, în zig-zag, cotind, ocolind. Zăriră primul liliac care gonea cotiş. d-a lungul uliţelor. DELAVRANCEA, S. 267. [Iepurele] n-aleargă drept, Cu el să poţi da piept. Ci merge tot cotiş Şi sare curmeziş. ALE- XANDRESCU, P. 152. COTÎŞ2, cotişe, s. n. (Rar) Loc cotit; întorsură. V. cotitură. Prin rărişe Mi-l sucea, Prin cotişe Mi-l cotea. TEODORESCU, P. P. 502. COTIŞOR, cotişoare, s. n. (Rar) Diminutiv al lui cot (1). De la poartă pin'la scară, Vînăt mergea-n rotişoare. TEODORESCU, P. P. 601. COTÎT, -Ă, cotiţi, -te, adj. (Despre drumuri, rîuri etc.) Care are cotituri, care coteşte; întortocheat. Oricit de cotită i-a fost calea, tot ajunse la vreme. SADOVEANU, P. M. 193. Vin’cu mine... Taina liniştei înalte să ne fure Prin cotite luminişuri de pădure. TOPÎRCEANU, B. 43. Aici era, ce să-ţi spui! frumuseţea de pe lume. Nişte cărări sucite şi cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunţică, de părea că erau nişte covoare aşternute. ISPIRESCU, L. 243. Şi de cînd rn-am haiducii Drag îmi e drumul cotit, Cind văd tabere viind Şi ciocoi înalbăstrind. ALECSANDRI, P. P. 259. (Adverbial) Cavalcada fuqea cotit, iepiireşte, pe valea cealaltă. SADOVEANU, Z. C. 24. COTITURĂ, cotituri, s. f. 1. Loc unde îşi schimbă direcţia un drum, o apă etc.; întorsătură, întorsură, curbă, cot. V. serpentină. La o cotitură zări un om lîngă un trunchi noduros. DUMITRIU, N. 247. Spumegînd,- la cotituri te azvîrli vuind la vale. COŞBUC, P. I 167. Cărarea urcă In cotituri prin beznă de codiu. VLAHUŢĂ, O. A. II 157. Vin'cu mine, rătăceşte Pe cărări cu cotituri. Unde noaptea se trezeşte Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde Şi privesc cum apa curge şi la cotituri se pierde. ALECSANDRI, P. A. 124. 2. F i g. Transformare calitativă, schimbare pe cale ■revoluţionară, salt produs în desfăşurarea unei acţiuni, a unui eveniment, a unei activităţi. După greva generală din 1920, lupta eroică a muncitorimii ceferiste şi petroliste, organizată şi condusă de partidul nostru tocmii in împrejurările instaurării dictaturii hitleriste în Gertrania, înseamnă o cotitură adincă în desfăşurarea luptelor clasei muncitoare. GHEORGHIU-DEJ, ART. CIIV. 16. Elaborarea unei linii strategice şi tactice juste, bazată pe învăţătura lui Lenin şi Stalin, a însemnat un mommt de mare cotitură in viaţa partidului nostru. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 178. 3. (Rar) Ascunziş. Braica, Grtvet şi Dudaş... cu glasul lor spăimîntă fiara prin toate cotiturile ei. ODOBESCU, S. III 41. F i g. Vibra la tot ce era vers sau mizică, fără să înţeleagă adesea toate cotiturile. D. ZAMFIRESCU, R. 138. 4. (învechit şi popular) Golf. Pe luciul Dunărei, La scursurile gîrlei, La cotitura mării. ALECSANDRI, P. P. 124. COTTTJGĂR s. n. v. ootigar2. COTlfGĂ s. f. v. cotigă. COTIZA, cotizez, vb. I. Intranz. A plăti o cotizaţie; a contribui cu o anumită parte la o cheltuială comună. COTIZÂŢIE, cotizaţii, s. f. Sumă fixă plătită periodic de membrii unei asociaţii, ai unui sindicat, ai unei organizaţii etc.; contribuţie bănească Ia o cheltuială comună. Cotizaţie sindicală. — Pronunţat: -ţi-e. COTÎN(îAN, cotîngani, s. m. (Regional) Băiat între 14 şi 17 uni; băieţandru, adolescent. Copilul cel luat de suflet era acum cottnqan (junişor). RETEGANUL, P- V 82. COTLET, cotlete, s. n. 1. Coastă de porc, de viţel sau de berbec împreună cu bucata corespunzătoare de carne. V. costiţă. Ramaserăm la un han să gustăm cîte ceva. Ni se servi două cotlete arse, pline neagră şi vin acru. BOLIN- TINEANU, O. 281. Cere cotlete şi bijtecuru 1. IONESCU, M. 684. 2. (La pl., familiar) Favoriţi. îşi trăgea cotletele grav, cu mustăţile rase, în faţa unui maldăr de gazete streine... pufăia dintr-o havană. VLAHUŢĂ, O. A. III 26. COTLON, cotloane, s. n. 1. Colţ, loc ascuns, neumblat, .ferit; ascunziş. V. ascunzătoare. Urletele răzăşimii din sute de piepturi, din cotloanele salului, s-au învîrtejit în ploaie. SADOVEANU, F. J. 747. Marin cunoştea cotloanele cele mai ascunse ale sălhătăciunilor şi mă strecura cu luntrea spre ele încet. SADOVEANU, O. III 658. [Pupăza] sărmana se vedea că se mistuise, de frica mea, prin cotloanele scorburii. CREANGA, A. 53. F i g. Văd că nebunia înţelepţilor are mai multe cotloane decît a nebunilor. SADOVEANU, D. P. 19. 2. Construcţie de zid, suport solid de fier şi de tablă sau simplă înjghebare de pietre, pe care se aşază cazanul la fiert. Vrei să tîrăşti muza poeziei şi a istoriei pe taraba pescarului şi pe cotlonul cuinii? ODOBESCU, S. I 463. 8. Firidă sub cuptorul vetrei ţărăneşti. Coşul şi cotoiul vetrei formau o pîlnie întoarsă. GALACTION, O. I 139. Afară-t noapte neagră; vijelie... Se tînguieşle vintul prin cotloane. IOSIF, P. 20. Purcelul şedea în culcuş, într-un cotlon sub vatră. CREANGĂ, P. 79. în cotlon torcea motanul pieptănîndu-şi o ureche. EMINESCU, O. I 84. <£■ Expr. A sta po cot Ion = a lenevi, a trîndăvi. 4. (Rar) Adîncitură făcută în zid; firidă, ocniţă. îmbrăcămintea bună... a păturit-o cu grijă, potrivind-o în cotlonul lui de lingă sobă. SADOVEANU, P. M. 73. 5. (Regional) Scobitură în malul unui rîu, de obicei sub nivelul apei. Acolo, în partea cealaltă, printre desişuri mărunte şi întortocheate de sălcii, bătrînul cunoştea cotloane de girle şt albii părăsite. SADOVEANU, N. F. 27. COTLONĂŞ, cotlonaşe, s. n. (Rur) Diminutiv al lui cotlon (1). Căţeluşa cu dinţi de fier şi măsele de oţel şi-a scos botul subţire dintr-un cotlonaş şi a adulmecat o .clipă spre străini. SADOVEANU, N. P. 45. COTtfl, cotoi, s. m. Masculul pisicii; motan. Un cotoi de tot îndrăzneţ a intrat, ca o pisică ce era, în salon. SLAVICI, N. I 314. Cotoiul sta lingă dînşii şi torcea. ISPIRESCU, L. 285. ^ E x p r. A avea okIh de cotoi = a avea privire vicleană. A umbla ca un cotoi = a umbla numai după plăceri; a hoinări. COTOLĂN, cotolane, s. n. (Regional) Ştiulete de porumb. Cei doi ciobani stăteah lungiţi pe tunici şi clefăiau cu cotolanele de porumb copt în mîini. PREDA, I. 148. COTONtfG, -OÂGĂ, cotonogi, -oage, adj. (Despre oameni şi animale) Bolnav de picioare, şchiop; p. est. lipsit de o mînă sau de un picior. Sări de pe căluţul cotonog, părăsi drumul şi intră în ierburi. CAMILAR, N. X 302. COTONOGEALĂ, cotonogeli, s. f. Bătaie zdravănă (cu ciomagul, cu bîta). Răspunsul părintelui stareţ ar fi fost... însoţit de o bătaie din picior şi de oarecare cotonogeală. STĂNOIU, C. I. 114. Luă un par barosan şi se puse pe cotonogeală. ŞI-Z. IX 68. COTONOGI, cotonogesc, vb. IV. 1. T r a n z . A bate zdravăn, a lovi grav pe cineva (mai ales cu bîta). De- atitea zile şi nnpţi cotonogeau bourei, rupeau coarnele boilor cu parii. CAM LAR, N. II 50. Că despre partea lui Jupin Titircă Inim i-Rea, halal să fie de. oasele mele! m-ar cotonogi. CARAGIAI.E, O. II 55. 2. Intranz. (Rir) A se-îmbolnăvi de picioare; a şchiopăta. Mieii şi vitele bovine cotonogesc. ŞFZ. V 60. COTOR, cotoare, s. n., (3) cotori, s. m. 1. Ramură, tulpină, lujer (mai ales la legume şi la erbacee) care COTOROANŢĂ — 565 — COŢOFANĂ susţine frunzele, fructul, florile. Cotorul verzei. a Cotoarele ce au rămas din fin după ce s-au săturat animalele. ŞEZ. III 83. -+■ Partea de jos a unei tulpini. V. cioacă, ciot. Cotorul viţei. + (La mătură) Rest nefolositor. In ungher, mai după uşă, umilite stau alături, Fără rost, o cofă veche şi cotorul unei mături. NECULUTĂ, Ţ. D. 144. 2. Parte, loc unde se leagă, unde se cos foile unui registru, ale unui caiet sau ale unei cărţi. Pe cotorul cărţii e imprimat numele autorului ţi titlul operei. •+■ Partea legată a unui chitanţier, a unui bonier etc. din care s-au rupt jumătăţile detaşabile care se dau celor interesaţi; partea foii care rămîne după predarea chitanţei. La cotor rămine numele celui care a primit chitanţa. 3. (La fiinţe; rar) Partea dinspre rădăcină a unei cozi, a unei pene sau a unui fir de păr. Tras la faţă, cu nişte cotori roşiatici de barbă, călărea împietrit. CAMILAR, N. II 74. COTOROANŢĂ, cotoroanţe, s. f. Babă, femeie bătrînă şi rea. Ce de bănet are cotoroanţa! VISSARION, B. 148. Cotoroanţa din cărucior ne osîndise copilăria. G. M. ZAM- FIRESCU, SF. M. N. I 132. Stăpînul casei. .. a chemat pe jupineasa bătrînă, o cotoroanţă zugrăvită fi smălţuită pe care o pusese mai mare peste slugi, să poarte cheile şi .fii ducă grija de toate. CARAGIALE, O. III 29. O mătuşă a ei, cotoroanţă bună de sugrumat, o pregăteşte pentru un bătrin bogat. NEGRUZZI, S. I 323. ^ (Mitol. pop.) Vrăjitoare. Stînd el acolo şi uitindu-se la cotoroanţa de babă... fata... îl zări. ISPIRESCU, L. 260. C0T0R0SÎ, cotorosesc, vb. IV. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») A se descotorosi. Omul se mai cotoroseşte de unele apucături. STĂNOIU, C. I. 143. De prieteni m-am cotorosit, petrecerilor le-am pus cruce. M. I. CARAGIALE, C. 92. Jicnicerul Simeon ieşi după dinsul, deznădăjduit că nu se poate cotorosi de proprietatea lui. NEGRUZZI, S. I 303. T r a n z. (Rar) Mă cotorosiră de subofiţerul meu. RUSSO, O. 52. C0T0ŞMĂN, cotoşmani, s. m. (Popular) Cotoi, motan (mare). De ce trecea, d-aia se făcea mai frumos, piuă ce se făcu un cotoşman numai de drag să priveşti la el. ISPIRESCU, L. 285. Citul fu soarele cam de-o suliţă sus pe cer, cotoşmanul se lutîlni cu o turmă mare de oi căreia nu i se vedea nici capul nici coada. POPESCU, B. III 110. COTREÂNŢĂ, cottenţe, s. f. (Regional) Haină veche şi ruptă, zdreanţă. COTRENŢOS, -OĂSĂ, cotrenţoşi, -case. rdj. (Regional) Zdrenţăros. Romînii îndătinează de multe ori a împlinta în mijlocul cînepiştelor un par, pre care il îmbracă cu haine cotrenţoase. MARIAN, O. I 397. COTROBĂI, cottobăiesc, vb. IV. Intranz. A căuta cu de-amănuntul răvăşind lucrurile, a cerceta prin tot locul; a scotoci. Turme întregi de mistreţi cotrobăiesc prin rtiinile vulcanilor. BOGZA, C. O. 246. C-o prăjină lungă cotrobăi in hogeag şi fumul izbumi, abătut de vînt înlr-o latură. SADOVEANU, B. 26. Păsărilă. . . se înalţă puţin şi începe a cotrobăi pe după stinci. CRFANCĂ, P. 268. Vameşii de ta hotar încep a co'robăi prin lăzile mele ca în vremea volintirilor. ALECSANDRI, T. I 310. <> T r n n z. (Rnr) Iaca dimonu... că mi-o cotrobăit toate lucruşoa- rele... ALECSANDRI, T. I 133. COTROBĂIÂLĂ, cotrobăieli, s. f. Cercetare, căutare cu de-amănuntul şi răvăşind lucrurile; scotocire. A găsit cartea după multă cotrobăială. COTROfî. cot roage, s. n. (Regional) Culcuş, adăpost. Iar pisicile din vecini... ţin sobor in grădina lui, îşi fac cotrog prin straturi. SLAVICI, N. 1 252. COTROPI, cotropesc, vb. IV. T r a n z. 1. A ocupa prin violenţă, a pune stăpînire (pe ceva) în mod abuziv şi brutal; a încălca, a invada. In 1931, imperialismul japonez a cotropit mişeleşte Manciuria, aprinzînd unu! din focarele care aveau sâ ducă la cel de-al doilea război mondial. SCÎNTE1A, 1952, nr. 2400. Dacă Rominia n-a fost cotropită in întregime de germani, aceasta se dato- reşte ajutorului crmatelor ruse şi eroismului ostaşului romîn. IST. R.P.R. 497. Mai multe ţinuturi de către miazănoapte, spre pildă Normandia, se supuseră de bună voie sau de frică străinului ce ameninţa de a cotropi regatul intreg. ODOBESCU, S. I 3. Refl. pas. Cutezînd a se împotrivi, cetatea se va cotropi. NEGRUZZI, S. 1 172. 2. F i g. A acoperi, a cuprinde din toate părţile. Vedem ploaia, ca o perdea de suliţi.., cotropind cimpiile. VLAHUŢĂ, O. A. 412. — Variante: culropi (CAMILAR, N. I 33), cutrlip! (STANCU. C. 85) vb. IV. COTROPIRE, cotropiri, s. f. Acţiunea de a cotropi; invadare, ocupare prin violenţă. [Popoarele]... luptă împotriva exploatării, pentru eliberarea lor de sub jugul cotropirii imperialiste, pentru dreptul ta viaţă. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 107, 1/1. In faţa unei nouă nenorociri ce ameninţa cotropirea ţării şi tot viitorul ei, oamenii uitaseră boala. NEGRUZZI, S. 1 292. COTROPITOR, -OARE, cotropitori, -oare, adj. 1. Care cotropeşte; invadator. (Substantivat) Dictatura regală a însemnat. .. pregătirea condiţiilor ocupării ţării noastre de către cotropitorii fascişti. GHEORGI-IIU-DEJ, ART. CUV. 20. 2. F i g. Copleşitor, foarte mare, imens. In fiecare zi pasărea venea să se ascundă de căldura cotropitoare, în fiecare zi frunza o ferea şi seara cîntecul se împrăştia vesel. GÎRLEANU, L. 41. COTRTjŢĂ, cotruţe, s. f. (Mold.) Vatră mică aşezată de obicei sub horn; parte snu colţ din vatră; loc gol între cuptor şi perete sau adîncitură sub vatră. Căţeluşa... tot miriia subţire în cotruţa de sub horn. SADOVEANU, B. 46. Noi scoteam miţele de prin oeniţe şi cotruţe şi Ir flo- căiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. N-ai unde te culca. In gunoi cu mătura Şi-n cotruţă cu miţa. ŞEZ. I 106. COTÎ RN, coturni, s. m. încălţăminte cu talpă groasă pe care o purtau în antichitate actorii de tragedie, pe scenă (ca să pară mai înalţi). Astfel se poartă pe aici fecioarele noastre, cti tolbă. Gleznele lor încinglndu-le strîns în coturnul de Sidon. COŞBUC, AE. 19. + (Metaforic) Arta dramatică, teatrul. Briciul e rudă cu dalta, cu penelul, cu coturnul, arcuşul, condeiul. CARAGIALE, N. S. 47. COTmfiR, -oAiie, cotutori, -oare, s. m. şi f. Persoană însă!cinată de o autoritate judiciotă ¿ti exeicite funcţia de tutore împreună cu altă persoană, cu drepturi şi obligaţii egale. COŢCĂR, coţeari, s. m. Şarlatan, pungaş, om necinstit. Avurăm coţcari care... au făcut contrabandă şi au calicit ţara. PAS, Z. III 62. Coţcarul acela e in stare să-mi pustiiască împărăţia! NEGRUZZI, S. I 92. . C(JŢCĂ S. f. (Regional) Şmecherie, pungăşie, înşelătorie. Ruletă, coţcă privilegiată care scurgi ţungilr străinilor. NEGRUZZI, S. I 326. E x p r. A juca colvn 0 coţcă = a înşela, a trage pe sfoară pe cineva. Nu cumva oare vrea să ne joace vro coţcă? ALECSANDRI, T. 1 139. COŢCĂRIE, coţcării, s. f. Şarlatanic, pungăşie, înşelătorie. [Afacerea Strussbcrp], un mod de coţcărie intro~ dusă de prusaci. PAS, L. I 154. Aţa, părinte ispravnice?... Bine că ţi-am aflat coţcăriile. ALECSANDRI, T. I 214. COŢOFANA, coţofcnct s. f. Pasăre răpitoare de mărimea unui porumbel, avînd o coadă lungă şi răsfirată, i COULOMB — 566 — COVOR penele de pe spate negre, lucioase, iar cele de pe piept şi partea inferioară a aripilor, albe (Pica caudata). Şi coţofana zboară, speriată, Pe cea mai naltă creangă din copac. BENIUC, S. 42. Zburau pe deasupra lui graurii şi ciocirlanii moţaţi, cofofenele şi atitea alte păsări ale cimpultii. CAMILAR, TEM. 340. Ridea o coţofană intr-o salcie veche şi vremea de toamnă era lină. SADOVEANU, M. C. 65. < — PI. şi: coţofana (ANGHEL, PR. 6). COULOMB, coulombi, s. m. Unitate practică de sarcină electrică, egală cu cantitatea de electricitate transportată de un curent constant de un amper într-o secundă. — Pronunţat: cu-, COVACI, covaci, s. m. (Regional) Fierar. Bine, vin, răspunse bătrinul, nerăbdător. Acum mă duc la covaci să-i duc securele la dres. DUMITRIU, V. L. 39. Ciocăneşte ca covaciul Şi ca gheonoaia copaciul. PANN, P. V. II 158. C0YÂ1T, covali, s. m. (Regional) Fierar, covaci. Un . covali fiare-nroşeşte. Le bate şi le lăţeşte, Cu ochiul le potriveşte, Beţe late făureşte. CORBEA, A. 12. Dumitrache Hălăngescu, zis şi Nastratin, covali. SADOVEANU, P. S. 75. COYĂTĂ, coveţi, s. f. 1. Albie, copaie. Pe iazul cela era o covată cu faţa-n jos. EMINESCU, L. P. 210. <> E x p r. A băga (pe cineva) sub covată = a întrece (pe cineva), a-1 învinge, a-1 birui. Privighetoarea, prin cintecul ei, a băgat sub covată pe ceilalţi doi cintăreţi. MARIAN, O. I 247. 2. (La moară) Ladă de seînduri în care curge făina în timpul măcinatului. Roata se-nvîrte nebună! Eu stau Ia covată şi cint, Dar singură nu ştiu ce cint. COŞBUC, P. I 64. — PI. şi: covăţi (CREANGĂ, A. 8, I. IONESCU, M. 687). COVACÎE, covăcii, s. f. (Regional) 1. Meseria covaciului. Învaţă covăcia. '2. Atelierul covaciului; fierărie, făurărie,. covălie. Gemeau covăciile in bătaia barosurilor; băbuţe chioare apucau furcile de tors şi îmbălau caierele oftînd. CAMILAR, T. 202. îşi avea covăcia unde se-ntilnesc trei căi, in mijlocul satului. AGÎRBICEANU, S. P. 51. COYALIE, covălii, s. f. (Raional) Fierărie, făurărie, covăcie. Ici-colo, in covălii ale litvenilor, gîfiiau foile şi se sfădeau ciocanele. SADOVEANU, O. I 507. La covălia din capătul celălalt al ogrăzilor boiereşti, faurii băteau pe nicovale fierul încovoiat. SADOVEANU, F. J. 427. Zece lemnari şi două covălii in care foalele nu mai aveau niciodată astimpăr şi flacăra roşie a focului ardea fără încetare.. . lucrau ds dimineaţă ¡i pină seara. ANGHEL, PR. 82. COVĂSEALĂ, covăseliy s. f. (Popular) Lapte prins şi covăsit întrebuinţat ca cuib pentru fermentarea laptelui dulce. COYĂSÎ, covăsesc, vb. IV. T r a n z. (Popular, cu privire la laptele dulce) A acri cu ajutorul unui cuib de lapte prins, de smîntînă sau de covăseală. C0VĂ SÎT adj. m. (Numai în e x p r.) Lapte covăsit = lapte închegat şi acrit cu ajutorul unui cuib de lapte prins, de smîntînă sau de covăseală. Lapte fiert l-a opărit, Suflă ş-in cel covăsit. PANN, P. V. II 15. COVAŢÎCA, covăţele, s. f. Diminutiv al lui c o v a t ă; albiuţă. îşi fură copilul din covăţică... şi fuge cu dînsul acasă. CREANGĂ, P. 173. Am două covăţele: ziua-s pline, noaptea-s goale (Opinca). GOROVEI, C. 259. COyĂTÎT, -Ă, covăţiţi, -te, adj. (Rar) Adîncit, săpat, scobit în forma unei coveţi. Albia covăţită a rîului. COVfiRCĂ S. f. v. corcrgă. COVERCOT, cover caturi, s. n. Stofă fină de lînă, cu ţesătura deasă. COVERGĂ, covergi, s. f. (Regional) Coviltir. Cind s-au văzut singuri in căruţa lor, sub coverga de papură împletită, Diacul Radu şi Ile Caraiman s-au uitat cu zîm- bete mîhnite unul la altul. SADOVEANU, N. P. 18. Pitulaţi în căruţele lor acoperite cu covergi de rogojină.'.. au dat roată, dte, zile şi luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi. ODOBESCU, S. III 14. + Acoperămînt de frunze, de crengi, rogojini sau seînduri. fixat pe stîlpi, servind ca adăpost împotriva soarelui, a ploii etc. Tinăra femeie... a făcut din nuiele şi crăci de copaci o covergă mică, şi s-a aşezat. POPESCU, B. IV 17. Am petrecut şapte săptămini la fum, in covergi de seînduri şi de rogojini. GHICA, S. 521. — -Variantă: cov6rcă (STANCU, D. 120, GALACTION, O. I 137, C. PETRESCU, S. 78) s. f. COVfiRTĂ, coverte, s. f. Puntea superioară a unei nave. A ieşit ca matroz pe coverta vaporului. GALACTION, O. I 117. Di mari ce erau talazurile, nimic nu mai rămăsese bun pe covertă. DUNĂREANU, CH. 109. Toţi matrozii... înşiraţi d-a rîndul pe coverta corăbiei, repeteau cu hohote de ris: Poloboc! Poloboc! ODOBESCU, S. III 256. COYHiTÎR, coviltire, s. n. Acoperiş la căruţă, făcut dinti-un schelet de nuiele curbate (mai rar din vergele de metal) peste care se întinde o pătură, o rogojină etc. pentru a apăra interiorul de ploaie, de vînt sau de soare; covergă. în fundul pieţii, cu spatele la tiu, stăteau rînduite căruţele cu coviltir ale moţilor. DUMITRIU, V. L. 60. Prin văl de praf subţire începură să se înşire Care mici cu coviltire. Scîrţîind încet pe drum. TOPÎRCEANU, P. O. 35. Un chervan mare mocănesc, plin pină în coviltir de sipeturi. ODOBESCU, S. I 95. (Poetic) Mă visam cu faţa in sus, în mijlocul cîmpiilor, sub coviltirul adine al cerului. DELAVRANCEA, H. T. 172. COYIŢĂ, coviţ, vb. I. Intranz. (Regional) A guiţa. O mulţime de glasuri... unele miorlăiau ca miţa, altele coviţau ca porcul. CREANGĂ, P. 302. [Scroafa] fuţjc coviţind. ŞEZ. IV 121. — Variantă: corifăi (HOGAŞ, DR. II 46, VLAHUŢĂ, CL. 113) vb. IV. COVIŢĂÎ vb. IV v. corija. COYÎRŞÎ, covîrşesc, vb. IV. T r a n z. A depăşi, a întrece (în măsură, număr, valoare, forţă etc.); p. ext. a copleşi, a învinge, a birui. Minia omului poate covîrşi toate. SADOVEANU, Z. C. 104. Singuri mergeau alături, cu sufletele covîrşite de fericire. SADOVEANU, O. IV 76. Fericirea covîrşeşte toate celelalte simţiri. ODOBESCU, S. I 142. ■ covîrşitOr, -oare, covîrşitori, -oare, adj. Predominant, foarte mare, extraordinar; copleşitor. O problemă de o covîrşitoare însemnătate o constituie legarea teatrului de marile mase ale oamenilor muncii din ţara noastră. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/2. Căldura zilei era covîrşitoare şi nu îndrăznii să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră şi verdeaţă. HOGAŞ, M. N. 63. Viu să vă mulţumesc. .. pentru dragostea ce mi-aţi arătat — cinstindu-mă cu atîta covîrşitoare omenie. CARAGîALE, O. VII 286. (Adverbial) De data asta, peste curiozitate se altoia, covîrşitor, un simţămint nou: o apropiere sufletească msrgînd pină la înduioşare. M. I. CARAGÎALE, C. 33. COVOR, covoare, s. n. Ţesătură groasă de lînă, de bumbac etc., cu figuri şi desene de diferite culori, lucrată cu maşina sau cu mîna, pentru a se aşterne pe podea, pe pat etc. sau pentru a se atîrna pe pereţi. Pe păretele din fund, fără ferestre, era întins un covor, tuns turcesc. SADOVEANU, O. IV 111. Ca pe un uriaş covor, Vede ţară Ungă ţară şi popor lingă popor. EMINESCU, O. I 144. N-aş ■ vrea nici săbii de Taban Deprinse la omor, Nici lung covor COVORAŞ — 567 — CRAI de Ispahan Ce saltă sub picior. ALECSANDRI, P. A. 67. (Metaforic, adesea urmat de determinări) Fata visa. Paşii, fără voia ei, o duseră pe,covorul de flori, cătră'lacul singuratic. SADOVEANU, O. I 102. Octombrie-a lăsat pe dealuri Covoare galbene şi roşii. TOPÎRCEANU, M. 32. Abia atingi covoarele de frunze vioi Şi gropi adinei in urma tu se-nsamnă Te sperie un molcom fişiit de foi. PĂUN- PINCIO, P. 57. S-auzi cum codrul frunza-şi bate, S-adormi pe verdele covor. EMINESCU, O. T 228. COVORAŞ, covoraşe, s. n. Diminutiv al Iui c o v o r. O umplu [căruţa] cu paie şi fin, iar peste snopul de coceni pus de-a curmezişul întinse un capăt dc covoraş. MIHALE, O. 452. COVRÎG, covrigi, s: m. Produs alimentar preparat din făină de grîu, în formă de cerc (uneori împletit) şi de obicei presărat cu sare, cu mac etc. îşi îngăduia s-arunce cîţiva bănuţi pentru un covrig, să-l mănince in drum spre casă. CAM1LAR, TEM. 91. Căpitanul portului... asculta crunt, stringind între degete o bucată de covrig uscat. BART, E. 295. Veneam acasă, cu sînul încărcat de covrigi. CREANGĂ, A. 14. <$> (în metafore şi comparaţii) Pe maidanul de dinaintea bisericii Popa-Tatu.. . stau nişte dulăi cil viţeii de mari, culcaţi covrig, risipiţi pe drum de-a curmezişul. GHICA, S. A. 147. <0> Expr. A so face covrig = a se încovriga, a se încolăci, a se încovoia. Fierul... se încovoia de se făcea covrig. ISPIRESCU, L. 21. A scoatc (sau a ieşi) la covrigi = a aduce pe cineva (sau a ajunge) la sapă de lemn, a sărăci. Las’pe dinşii, că ne scot ei la covrigi! CREANGĂ, A. 154. COVRIGAR, covrigari, s. m. (în trecut) Persoană care făcea sau vindea covrigi; simigiu. Covrigarul isprăvise tutunul din lulea şi acum era gata să plece. DUNĂREANU, N. 18. COVRIGUL, covrigei, s. m. Diminutival lui covrig. Ferestrele crîşmelor... arătau covrigei uscaţi în gîturi de sticle cu băuturi colorate. SADOVEANU, B. 162. COVRIGI, covrigesc, vb. IV. Refl. A se încovriga. După ce ne-am pus bine-rău gura la, cale, rte-atn covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. COVRU, covruri, s. n. (Mold.) Vizuină, bîrlog, cotlon. Căţeluşa a tăcut, trăgîndu-şi botul ascuţit in covru, după cc adulmecase la străin flori de sînziene. SADOVEANU, N. P. 105. Şi într-un covru scurmat in pămînt, intre frunze şipăiuş, sta un iepure roşcat, pitit pe labe, cu urechile lăsate pe spatele gheboşat. SADOVEANU, O. III 356. + F i g. Locuinţă primitivă. Am văzut un fel de covru din alte vremuri. Foarte bună colibă, m-am bucurat eu. SADOVEANU, N. F. 67. COXAIGÎE s. f. Artrită tuberculoasă a coapsei. COZ adv. (Regional, numai pe lîngă adjective ca « frumoasă », « mîndră » etc.) Foarte, din cale afară, fără pereche, extrem de... E cam prostuţă, dar frumoasă coz. ALECSANDRI, T. I 433. [Fetele] îs mîndruliţe coz. ALECSANDRI, T. 665. <$> (Adjectival) Serdaru îi însurat c-o ncvăstuică... coz! ALECSANDRI, T. 740. COZONAC, cozonaci, s. m. Un fel de pîine făcută din aluat dospit, în care se adaugă ouă, unt şi zahăr. Cind te gîndeşti la ea [la casa naşului], vezi dinaintea ochilor cozonaci şi gogoşi. PAS, Z. I 174. Mai avea... cozonaci şi citeva dulciuri. GALACTION, O. I 180. COZOROC, cozoroace, s. n. Partea dinainte a chipiului sau a şepcii, în formă de semicerc tare, proeminentă dea- supra^frunţii. Ridică capul şi începu a cerceta zarea pe sub cozoroc. SADOVEANU, O. VI 106. Are in cap o capelă verde, cu moaţe lungi, şi cozorocul îi vine tocmai la urechea stingă. SAHIA, N. 52. Conductorul surise iarăşi, retrăgîn- du-se cu degetele la cozoroc, milităreşte. REBREANU, R. I 12. în cap, o şapcă de plisă neagră cu cozoroc de piele cum sînt şepcile bhjăreşti. CARAGIALE, M. 71. (în comparaţii şi metafore) în poieni, iarbă înflorită pină la pieptul localnicilor care privesc, cu mîna cozoroc la frunte, trecerea vaporului nostru. SADOVEANU, în CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 411, 1/3. — PI. şi: cozorocuri (CAMILAR, N. I 352). CRAB, crabi, s. m. Nume dat mai multor specii de animale din clasa crustaceelor, cu zece picioare şi cu abdomenul foarte scurt, care trăiesc în mări aproape de ţărm şi în apele dulci; mai cunoscută este specia din Marea Neagră, cu corpul aproape hexagonal, a cărei carne este foarte gustoasă (Carcinus moenas). Copiii.. .îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi şi stele de mart. DELAVRANCEA, S. 65. Peştele proaspăt şi sărat, stacojii şi crabii sînt mare ajutor la hrana locuitorilor. GHICA, S. 550. CRAC, craci, s. m. 1. Fiecare dintre cele două'părţi ale pantalonilor, ale iţarilor etc. + Piciorul omului de la coapsă pînă la călcîi. 2. Crăcană (1). Furcă cu trei craci. 3. Ramură, creangă, cracă. A tăiat un crac de pom uscat. ŞEZ. II 51. Am un copac cu doisprezece craci, şi in tot cracul cite patru cuiburi, şi-n tot cuibul cîte şapte ouă (Anul, luna şi săptămînile). POP. 4. Ramificaţie de dealuri, picior de deal sau de munte. D-apoi că pe-aicea nu-i Tazlău; numai cît crăcii lui îs pe-acolea pe-aproape. HOGAŞ, DR. 205. Un crac de munte se dezbină cu pornire. NEGRUZZI, S. II 6. CRACĂJ, cracajuri, s. n. Cracare. ^ CRACARE s. f. .Procedeu (întrebuinţat în industria petrolului) constînd din tratarea, la temperaturi şi presiuni . înalte, a hidrocarburilor grele din motorine, asfalturi, păcuri etc. pentru a obţine hidrocarburi uşoare (gate, benzine etc.), care au valoare mai mare. CRACĂ, crăci, s. f. Ramură groasă a unui copac; creangă. Dintr-un salt [motanul] sări în craca unui măr c-un miaun zugrumat. SADOVEANU, N. F. 34. Amindoi, aşezaţi sub craca cea mai deasă a nucului, rămin un moment tăcuţi. BUJOR, S. 61. Eu zic cucului să tacă, El se suie sus pe cracă. ALECSANDRI, P. P. 274. «$■ E x p r. A-şi tăia craca dc sub picioare = a-şi pune în primejdie situaţia. CRACOVIĂNĂ, cracoviene, s. f. Numele unui dans naţional polonez cu ritm viu, la modă în Muntenia şi Moldova la începutul secolului al XlX-lea. în sala de bal a domniţei Ralu, la Cişmeaua Roşie, protipendada juca menuet, cracoviana, cotilionul, valsul. C. PETRESCU, C. V. 78. 1 — Pronunţat: -vi-a-, CRAFLĂ, crafle, s. f. (Regional) Gogoaşă. CRAII, crahuri, s. n. Fenomen economic caracteristic sistemului capitalist şi care se manifestă printr-o lipsă acută a creditului pe piaţă, prin scăderea catastrofală a cursului acţiunilor la bursă şi prin devalorizarea monedei curente. Cu cit crahul economic şi criza produsă de război sint mai puternice, cu atît este mai imperioasă necesitatea ■ unei forme politice cit mai desăvirşite care să uşureze vindecarea grozavelor răni pricinuite omenirii de război. LENIN, O. A. II 22. CRAI, crai, s. m. 1. (Astăzi numai poetic sau în basme) împărat, rege, domnitor. Verii, adică feciorii craiului şi fetele împăratului, nu se văzuse niciodată, de cind erau ei; şi aşa veni împrejurarea, de nici Împăratul-Verde nu cunoştea nepoţii săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. O, tu crai cu barba-n noduri ca şi cîlţii cind nu-i perii, Tu in cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii. :RAIDON — 568- — CRATIŢĂ -zJîne-ţi pare să fii singur, crai bătrîn fără de minţi, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi? EMINESCU, O. I 83. F i g. De huzur i-s roşi obrajii, Doarme leneş craiul Soare. GOGA, C. P. 81. Apusul joacă intr-un potop de pară: Se duce craiul zilelor de vară Spre alte lumi, departe-n fundul văii. IOSIF, P. 33. <ţ> Crai-nou — luna în prima ei faea, cînd are forma unei seceri subţiri; lună- nouă. Deodată, prin arcadele ferestrelor... s-a arătat crai- nou sub luceafărul de sară. SADOVEANU, D. P. 127. Crai- nou le surîdea la toţi şi se pleca spre sfinţit. SANDU-ALDEA, D. N. 220. Cu ochi umszi lung se uita La cornul lunii ce se ivise, Iar glasu-i jalnic aşa citita: •<* Crai-nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mîhnite, Cu chipul cernit». ALECSANDRI, P. I 21. Crai de pică = numele unei cărţi de joc. [împăratul] pe capu~i poartă mitră, Poart-un schiptru ş-ălt nimică, Ca şi craiul cel de pică. EMINESCU, L. P. 146. 2. Bărbat uşuratic, care-şi pierde vremea ţinîndu-se de chefuri şi de femei. Biata mea soră... a căzut pe mina unui vulgar crai, a unui donjuan fără scrupule. SEBASTIAN, T. 360. Crai de curtea veche = haimana, pungaş, derbedeu, desfrînat. CEAIDONj craidoni, s. m. Crai (2). (F i g.) Găi- nuşile şi licuricii, craidoni de noapte, îşi colindă felinarele şi serenadele lor vechi şi nevinovate. DELAVRANCEA, T. 63. CRATLÎC, crailicuri, s. n. Atitudine, comportare, faptă de crai (2). Mîrşave fapte, crailicuri şi beţii. CONTEMPORANUL, II 26. • — Pronunţat: cra-i~. CRĂINIC, -ă, crainici, -e, s. m. şi f. 1. (învechit şi arhaizant; numai la m.) Persoană care anunţa altădată poporului ştirile oficiale; vestitor. împăratul a dat de ştire, prin crainicii săi, tn toată lumea, că oricine s-a află să-i facă, de la casa aceluia }i pină la curţile împărăteşti, un pod de aur aceluia ii dă fata. CREANGĂ, P. 77. în zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic. EMINESCU, O. I 83. Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat in două labe, s-a-nchinat bătind din pinten. EMINESCU, O. I 87. F i g. Radioul din ţara noastră este un crainic al politicii de pace a partidului fi guvernului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2654. 2. (Astăzi) Persoană care citeşte comunicările oficiale la o staţie de radio; spicher. 8. (Regional) Hăitaş, gonaş (la vînătoare). Au strigat crainicii printre stufuri, apoi am tras trei focuri de armă. SADOVEANU, P. M. 118 CRĂMĂ, crame, s. f. Clădirea de la vie, de obicei cu o singură încăpere, în care se fac operaţiile de preparare a vinului, se păstrează uneltele vierului şi se depozitează produsele viei. Va fi o toamnă grasă... Şi butii pîntecoase s-or grămădi la cramă, Şi cîntece voioase vor creşte din norod. DEŞLIU, G. 49. Uşa mare de la cramă Este scoasă din ţîţîni, Că-i în toi cules de poamă De vreo două săptămîni. D: BOTEZ, F. S. 90. Mă răped în cramă s-aduc şi un cofăiel de vin. CREANGA, P. 10. D-aş mai trăi pîn1 la toamnă... Să mă plimb din cramă-n cramă... Să beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332. CRÂMPA, crampe, s. f. (De obicei la pl.) Contracţie a unor muşchi (moi ales Ia stomac şi la intestine) însoţită de dureri acute. V. convulsie, spasm. Cînd o apucă crampele ei, nu se poate şti cît ţin. DUMITRIU, B. F. 57. (Rar) Cîrcel. M-ati apucat crampe la mînă, grăbin- du-mă să termin [scrisoarea]. CARAGÎALE, O. VII 202. CRAMPON, crampoane, s. n. 1. Piesă metalică pentru fixare; piron cu care se fixează pe traversă şina de cale ferată. 2. Fiecare dintre bucăţile mici dc talpă groasă care se aplică pe talpa bocancilor de sport ca să nu alunece. CRAMP0NÁ, cramponez, vb. I. Refl. A se agăţa (cu desperare) de ceva; f i g. a se ţine morţiş de ceva sau de cineva, a nu voi să renunţe, a se strădui din toate puterile să se folosească sau să păstreze ceva. Lovită politiceşte şi economiceşte, alungată rind pe rind din poziţiile pe care le ocupase, reacţiunea se crampona de poziţiile pe care le mai deţinea. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 159, 5/1. CRAMPONÁRE s. f. Faptul de a se crampona. CRANCALÍC, crancalîcuri, s. n. (Rar) Crailîc. Te-ai săturat de umblat prin lume după crancalîcuri? CREANGĂ,. P. 312. CRANIAN, -A, cranieni, -e, adj. Care ţine de craniu,, care se referă la craniu. Ctitie craniană. Nervi cranieni.• — Pronunţat; -m-an. CRANI0L0GÍE s. f. Parte a antropologiei care studiază evoluţia construcţiei craniului. — Pronunţat: -ni-o-. — Variantă: (învechit) crano- logic (NEGRUZZI, S. I 216) s. f. CRANIU, cranii, s. n. Cutia osoasă a capului Ia vertebrate, care adăposteşte şi ocroteşte creierul; (popular) ţeastă. Craniul se sprijină în partea de jos pe coloana vertebrală, -fy- Cap descărnat de om mort; (popular) hîrcă. Am coborît într-un rînd şi în tainiţele mănăstirii, acolo unde, în rafturi totdeauna reci, stau înşirate craniile monahilor morţi şi dezgropaţi. SADOVEANU, O. VI 519. ' Faţa i se lungise, începuse a avea ceva de craniu. VLAHUŢĂ, O. A. I 85. — Pl. şi: (neobişnuit) crane (EMINESCU, N. 52). CRANOLOGÍE s. f. v. craniolcgie. CRAP, crapi, s. m. Peşte de apă dulce, foarte răspîndit în apele curgătoare şi stătătoare de Ia noi, cu solzii mari, de culori diverse (de la negru sau brun-verzui pînS : la auriu), cu buza groasă şi cu patru mustăţi pe falca superioară (Cyprimts carpió). Plutea-n Şiret un soare-n- vălurat, Săreau, să prindă cîte-o giză, crapii. DRA- GOMIH, S. 37. Era un crap ruginit venit în plimbare spre mal din bulboanele cele afunde ale iezerului. SADOVEANU, N. F. 48. A cumpărat un crap nare... ceva rar: patiu' chile şi plin de icre. CARAGÎALE, O. I 328. CRAS, -Ă, craşi, -se, adj. (Franţuzism) Care nu corespunde nici celor mai scăeute exigenţe; ale cărui însuşiri negative sînt sub orice limită; extrem (in sens rău). Ignoranţă crasă, a Tremuram, aprins şi indignat de atita crasă prefăcătorie. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. CRATÉR, cratere, s. n. Deschizătura în formă de pîlnie din vîrful unui vulcan, prin care izbucneşte lava. Pe nişte stînci de aur o rază mai lucea. Ca un crater ce arde şi-neacă în văpaie De felurite feţe vecinii muntişori. BOLINTINEANU, O. 204. — Accentuat şi: cráter. CRÂTIMĂ, cratime, s. f. Liniuţă folosită ca semn grafic pentru a lega două cuvinte care se pronunţă împreună, pentru a despărţi silabele, la sfîrşitul unui rind etc.; liniuţă de unire. CRATIŢĂ, cratiţe, s. f. Vas de formă rotundă, de metal, pămînt sau tuci, cu marginile de sus răsfrînte, cu două toarte, în care se fierbe sau se prăjeşte mîncarea. Învîrtea cu-o lingură de lemn Prin cratiţa in care sfîrîia rîntaşul. BENIUC, V. 37. Prunele sfirîie tare-n cratiţă. CARAGÎALE, O. I 153. Ici o oală, coló o cratiţă! SLAVICI, V. P. 90: Conţinutul acestui vas .Fu o adevărată babi lonie pînă începură să sfirîie cratiţele. AGÎRBICEANU, S. P. 35. CRATĂR — 569 — CRĂIASA crâţAr, craţăre, s. n. Instalaţie simplă, pusă în mişcare de un motor, care transportă pe o bandă rulantă cărbunii extraşi în mine. Şuieră Anton să pornesc motorul craţărului. DAVlDOGLU, M. 22. în abatajul frontal, douăzcci de oameni stau in faţa stratului de cărbune, ca in faţa unui perete, şi îl dărin.ă. La picioarele lor, in lungul acestui perete, se află un jgheab metalic, înăuntrul căruia se învirteşte o bandă rulantă. Cărbunii cad d-a dreptul deasupra acestei bande, şi astfel sini scoşi afară din abataj tn mod continuu, pe măsură ce se desprind din strat. Acesta e craţărul. BOGZA, V. J. 111. CRAUL s. n. Sistem de înot în care mişcarea picioarelor are alt ritm decît cea a mîinilor, iar capul rămîne cît mai mult sub apă (ceea ce dă înotătorului sprinteneală şi iuţeală). Cilrsa de 100 de metri craul. <$* (Adverbial) Înoată craul. — Pronunţat monosilabic. — Scris şi: (după englezeşte) crowle. CRAUN adv. (Numai în e x p r.) A umbla crann = a umbla fără rost, haimana. D-o vreme încoace umblă craun. DELAVRANCEA, S. 57. — Pronunţat monosilabic. CRAVAŞA, cravaşez, vb. I. T r a n z. A lovi, a biciui cu cravaşa. CRAY AŞA, cravaşe, s. f. Vărguţă elastică de piele, folosită la călărie. Cu stingă ţinea frîul; în dreapta avea cravaşa. SADOVEANU, P. M. 183. Viorica... luă cravaşa din cui şi biciui scurt ogarul. C. PETRESCU, C. V. 368. Se întoarce... gesticulînd cu cravaşa, de care nu se desparte niciodată. CARAGIALE, O. I 211. crayAtă, cravate, s. f. Accesoriu al îmbrăcămintei, constînd dintr-o fîşie îngustă de stofă sau de mătase, care se poartă înnodată la git (mai ales de către bărbaţi) şi ale cărei capete sînt de obicei lăsate să atîrne pe piept, îşi pipăi cravata şi şi-o îndreptă. VLAHUŢĂ, O. A. III 119. Vin’de-ţi pune fracul şi cravata albă. ALECSANDRI, T. I 280. Cravată rojie (sau de pionier) = basma de formă triunghiulară şi de culoare roşie, pe care o poartă pionierii la gît, cu unul din colţurile triunghiului atîrnînd pe spate. — PI. şi: crăvăţi (C. PETRESCU, C. V. 52). crăcAn s. n. v. crăcanîw crăcAnă, crăcane, s. f. I. 1. Cracă ramificată în formă de «V»; lemn sau alt obiect desfăcut la un capăt în două sau în mai multe braţe; ramificaţiile unui obiect bifurcat. [Strugurii se zdrobesc] cu mustuitorul, un băţ cu trei sau patru crăcane scurte la capăt. I. IONESCU, P. 251. F i g. Solul o ţinea [cartea] în crăcana a două degete, întinzînd braţul cît mai sus cu putinţă. SADOVEANU, N. P. 187. 2. Ramură de copac bifurcată la un capăt, folosită pentru a sprijini crengile prea încărcate de fructe, cumpăna fîntînii etc. Scirţia... cumpăna [fîntînii] ce tot se mai ţinea pe crăcana unei furci butucănoase. VLAHUTĂ, N. 122. 3. (Mai ales la pl.) Cerc de fier cu trei picioare, care serveşte de suport pentru cazan, ceaun sau alte vase care se pun direct la foc; pirostrii, -ţ- Unealtă făcută din trei prăjini împreunate la capătul sus şi aşezate în formă de piramidă, de care se atîrnă căldarea deasupra focului. Atîrnă căldăruşa de mămăligă în crăcane. ISPI- RESCU, L. 396. II. Varietate de struguri cu boabe maţi, albe sau negre; varietate de vin din asemenea struguri. — Variantă: crăcăn (ODOBESCU, S. I 91) s. n. crâcAnA, crăcănez, vb. I. Refl. (Despre picioare) A se desface, a se întinde în lături, a se răşchira; (despre oameni) a-şi întinde picioarele în lături. [Fe meile] se îndemnau la lucru, urzind pînza ca un brîu alb- întins d-a lungul curţii, or se crăcănau în duzt să-şi umfle şorţurile cu frunză pentru gîndaci. DELAVRANCEA, H. T. 132. Tranz. (Cu privire la picioare) Cu o mişcare iute, şi-a aruncat cuşma mai pe ceafă şi, crăcănîndu-şi picioarele butucănoase, s-a aplecat, şi-a umplut pumnii cu- zăpadă şi a prins a-şi freca stîngaci... faţa năduşită. GALAN, Z. R. 204. crAcAnAt, -A, crăcănaţi, -te, adj. (Mai ales la pl., despre picioare) Depărtat unul de altul, întins în lături, desfăcut, răschirat; (despre oameni) cu picioarele depărtate, întinse în lături. Stă cu’picioarele crăcănate. -$> (Adverbial) Păşind crăcănat şi rar, Bucşan veni- spre mine. SADOVEANU, N. F. 147. Mergea cam crăcănat. BART, E. 118.-4- (Despre picioare) Strîmb, curbat în afară; (despre fiinţe) cu picioarele curbate în afară. Prinţul Grigore, mic de statură, gheboşat, cu picioarele- crăcănate, subţiri ca fusele... te măsura de sus plnă jos,- pe urmă iţi întindea o mînă lipicioasă. PAS, L. I 105. Pe o baltă lată S-a ivit o dată O pasăre porumbacă... La picioare-naltă, Crăcănată. MARIAN, S. 221. CRĂCĂNÎIŢĂ, crăcănuţe, s. f. Crăcuţă; beţişor.- Iau două crăcănuţe, adecă două beţişoare asemenea de lungi. MARIAN, INS. 24. Am două crăcănuţe: Pe crăcănuţe Un şiiubeieş, Pe ştiubeieş O căpăţină (Trupul omului). GOROVEI, C. 369. crâcî, crăcesc, vb. IV. Refl. A depărta mult, în. lături, picioarele; a se crăcăna. Frintul... se crăcea aşa de tare că ajungea cu coşul pînă la pămint. SBIERA, P. 262. Dracul se crăceşte c-un picior la asfinţit şi cu unul' la răsărit. CREÂNGĂ, P. 54. Tranz. (Cu privire h picioare) A desface în lături, a depărta. crăcimAr S. m. v. cîrciumar. CRĂCIT, -A, crăciţi, -te, adj. (Despre oameni) Cu, picioarele depărtate, răschirate; (despre obiecte) bifurcat. (Adverbial) Umbla crăcit, incit parcă şchiopăta de amîndouă picioarele. SLAVICI, O. I 277. CRACîON, crăciunuri, s. n. Sărbătoare creştină amintind naşterea lui Hristos. Cirul veneau cele două ajunuri, cîte treizeci-patruzeci de băieţi fugeam înaintea' popii, de rupeam omătul de la o casă la alta, şi la crăciun nechezam ca mînzii. CREANGĂ, A. 10. Frumos, min- dro, te-ai gătat, Verze-n cadă n-ai bagat; Şi frumos te-ai mai încins, Porc pe crăciun n-ai ucis. ŞEZ. XII 153. Moş Crăciun = figură mitică, despre care copiii credeau, că le aduce daruri. E ziua lui Crăciun, Lui Moş Crăciun- cel bătrîn. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 513. CRĂCULÎŢĂ, crăcxdiţe, s. f. Diminutiv al lui crac ă. Scoase cuţitaşul şi tăie crăculiţa de care erau, atirnate [rodiile]. ISPIRESCU, L. 359. CRĂCILOR, crăcuşori, s. m. Diminutiv al lui crac (3) crenguţă. Am un pom... Cu doisprezece crăcuşori ca doisprezece bujori (Anul). GOROVEI, C. 13. CRACOţA, crăcuţe, s. f. Diminutiv al lui cracă;, rămurică, crenguţă. Crăcuţe de măr. ezi O crăcuţă ruptă din salchnul din curte. ARDELEANU, D. 46. CRĂIASĂ, crăiese, s. f. (Astăzi numai poetic sau în- basme) împărăteasă, regină. P-un nor de aur lunecînd,. A zînelor crăiasă Venea, cu părul riurînd Rlu galben- de mătasă. COŞBUC, P. I 66. Şi mai fost-au poftiţi încă: crai, crăiese şi împăraţi, oameni în samă băgaţi. CREANGĂ, P. I 279. Araldl strigă crăiasa— las’ faţa să-mi ascund. .. A zilei raze roşii în inimă-mi pătrund. EMINESCU, O. I 98. •$> F i g. Niciodată n-o să iasă Luna — palida crăiasă- Să te-nvălme cu raze. BENIUC, V. 18. ■$> (Numai în basme) Crăiasa albinelor — regina albinelor. Cum mergea el, mulţămit în sine pentru această facere de bine, numai■ CRĂIESC — 570 — CRĂPAT iată i se înfăţişează înainte crăiasa albinelor. CREANGĂ, P. 239. Ş-apoi fost-au fost poftiţi la nuntă... crăiasa albinelor şi crăiasa zinelor, minunea minunilor din ostrovul florilor. CREANGA, P. 279. CRAI £SC. -IASCA, crăieşti, adj. (Astăzi numai poetic sau în basme) Care se raportă la crai, de crai; regesc, împărătesc. Ard flăcări ochii ci crăicşti. COŞBUC, P. I 67. Decit la curtea crăiască, Mai bine-n lunca hoţească Ungă-o inima frăţească. ALECSANDRI, P. II 52. Sc făcu înmormintarea lui Andrei cu o pompă de tot crăiască. BĂLCESCU, O. II 260. CKĂlfiŞTE ndv. (Astăzi numai poetic sau în basme) Ca un crai; regeşte, împărăteşte. Ea nu-şi cunoscu bărbatul, cum era acum îmbrăcat crăieşte. RETEGANUL, P. II 20. CRĂÎIE, crăii, s. f. (Astăzi numai poctic sau în basme) Tară peste care domneşte un crai; regat, împărăţie. Ţara în care impărăţea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului, şi crăiia istuilalt, la altă margine. CREANGA, P. 183. Eu ţiu frinele crăiiei în părţile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. CR AÎMP, (rar) crăiini, s. f. (Poctic şi în basme) 1. (Cu sens colectiv) Mulţime de crai. 2. Regat. O mic dc crăimi ascund Toţi craii multului rotund. COŞBUC, P. I 5-1. crăişor, crăişori, s. m. (Astăzi mai ales în basme) Diminutiv al lui crai (1) ; fiu de crai. Pentr-un asemenea crăiţor, mai ales eu nu mi-oi strica tihna. SADOVEANU, Z. C. 209. Luminate crăişor, miluieşte baba cu ceva! Fiul craiului... scoate atunci un ban şi zicc:— Ţine, mătuşă! CREANGA, P. 191. Fost-au, fost un crăişor Tinerel, mtndru fecior... De soţie şi-au luat O copilă din cel sat. ALECSANDRI, P. P. 20. CRĂIŢĂR s. m. v. crcîţar. CR.\ÎŢA, crăiţe, s. f. I. 1. Plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina puternică şi ramificată şi cu flori galbcne-portocalii cu miros pătrunzător (Tagetes erecta). Iar v-aţi uscat? întrebă el pe o tufă dc crăiţe. HOGAŞ, DR. II 94. Leliţă, leliţă, Leliţă Săftiţă, Ia ieşi la portiţă!—Foaie de crăiţă, Auz, ndculiţă! TEODORESCU, P. P. 313. 2. Varietate de ciupercă comestibilă a cărci pălărie este in partea exterioară ca o catifea purpurie, iar pe •dedesubt galbenă-aurie; creşte în păduri de cer şi în locuri nisipoase. II. (Rar, la jocul dc cărţi) Damă. Iată crăiţa de spatii. SADOVEANU, Z. C. 209. — Variantă: CrpÎţă. (DELAVRANCEA, H. T. 154, TEO- DORESCU, P. P. 658) s. f. CRÂNŢĂîsI, crănţănesc, vb. IV. I n t r a n z. A face eeomot cu dinţii rozînd ceva uscat sau tare; a ronţăi. (Despre foarfece) Au crănţănit foarfecele. C. PETRESCU, î. II 76. — Variantă: crînţăni (C. PETRESCU, C. V. 14) vb. IV. CRĂPA, crăp, vb. 1.1. I n t r a n z. şi r e £ 1. (Despre obiecte) A sc despica în mod brusc (şi adesea cu zgomot), a sc desface în mai multe bucăţi; a se căsca (din cauza perului, a unei lovituri puternice etc.). Cind voi izbi o dtUă eu cu barda, Această stincă are să se crape. BENIUC, V. 7. în anii in care ouăle ciorilor crapă dc ger, tncepe să prindă şi apa mării o pojghiţă de gheaţă de-a lungul coastei, BART, E. 309. .$• E x p r. Unde dai şi unde crapă, se zice atunci cînd se obţin cu totul alte rezultate decît cele aşteptate. (E nn ger de) crapă lemnele (sau pietrele ■sau, rar, pentru efecte stilistice, inima) = e un ger straşnic, •e foarte frig. Fără haine nu sint bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima tn mine. SADOVEANU, P. M. 43. Era un pui de ger in dimineaţa aceea, de crăpatl lemnele. CREANGĂ, A. 23. + Intranz. (Rar) A se transforma (în altceva). Furtuna nu crăpa de loc In ploaie sănătoasă, ci se oţerea in spinarea gorunilor. GALACTION, O. I 48. 2. Tranz. A despica. A crăpa lemne pentru Joc. t=> Muşchiul o roade [piatra], timpul o crapă. MACH- DONSKI, O. I 20. Crăpînd-o [o nucă de cocos], au aflat miezul ci dulce şi bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. E x p r. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul dt ruşine = a nu mai putea de ruşine. Să nu mai ştie cineva' că-mi crapă obrazul de ruşine. DAVIDOGLU, M. 70. 4. T r a n z. A întredcschide. Lazăr Lungu sări de la fereastră la uşa grajdului şi-o crăpă puţin. MIHALE, O. 507. Se apropie amîndoi de uşă şi izbutesc să sucească cheia. Dar cum crapă uşa, o şi închid la iuţeală. STĂNOIU, C. I. 137. <$> Refl. F i g. La răsărit se crăpa zarea, lăsind să pătrundă focul zorilor. SADOVEANU, O. VI 20. (E x p r.) A se crăpa dc ziuă (sau, într-o figură poetică) a sc crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91.’ Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea luiGheorghe, sc îmbrăcă şi ieşi. VLAHUŢĂ, O. A. 124. Cind răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vînători. GHICA, S. 283. Cînd se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste turcii pe ai noştri. BĂLCESCU, O. II 76. 5. Intranz. (Despre animale şi, rar, cu o nuanţă de ironie sau răutate, despre oameni) A muri. Dînd boală rea, După nunta mea Oile-au crăpat. MARIAN, S. 44. De-ar crăpa o dată să crape şi harabagiul care v-au adus. CREANGĂ, P. 110. Duşmanul a găsit tot pustiu în drumul său, incit, ajungind la Cotnar, nu găsea să mănince decît poamele copacilor; ba încă [căpitanul Turculeţ] a pus prin bălţi şi nişte ierburi veninoase de care, cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. <$> (Poctic) Uraganu-acum aleargă pîn’ce caii lui ii crapă. EMINESCU, O. I 45. -tf (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. « de », arată că o senzaţie sau un sentiment e foarte intens) Elvira se ridică in capul oaselor şi zise prin întuneric: .. .Crăpi de invidie! Şi le răzbuni. DUMITRIU, B. F. 46. Trage la mine numai cu coada ochiului, să vadă cum îs îmbrăcată şi crapă de ciudă. SADOVEANU, B. 219. Ştii că are haz şi asta! Voi... să huzuriţi de. căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Setilă striga.. . cit ce putea că crapă de sete şi zvîrlea cu doage şi cu funduri de poloboc in toate părţile ca un'nebun. CREANGĂ, P. 261. Şi-o dată şi-ncepe dracul a boscorodi din gură fi a descinta, că nu ştiu ce face, de-i pocneşte lui Dănilă un ochi din cap!... Dănilă crăpa de durere. CREANGĂ, P. 58. Crapă de ciudă cucoana. ALECSANDRI, T. I 32. C. Intranz. A mînca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită în prosop, şi oala cu lapte pe vatră! Du-te şi crapă pină-i ples7ii. REBREANU, R. II 30. — Variantă: (regional) crcpa (CONTEMPORANUL, Vljj 292, RETEGANUL, P. IV 6) vb. I._. CRĂPĂT1 s. n. Faptul de a (s e) crăpa. Crăpatul lemnelor. <£> Expr. Crăpatul zilei (sau dc ziuă) = CRĂPAT — 571 — CREASTĂ. ivirea zorilor, zorii zilei. îl petrecea din ochi pină pierea ' £n nedesluşitul crăpatului de ziuă. SANDU-ALDEA, U. P. 83. Pină la crăpatul zilei, trecură mereu pe pod la Rusciuc pavilionul vizirului cu corturile şi ianicerimea cu o parte din tunuri şi muniţii de război. BALCESCU, O. II 124. Spargerea unei membrane din stomacul vitelor, urmată uneori de moartea animalului. De crăpat vita cu greu scapă (dacă mănîncă porumb şi bea apă). ŞEZ. IV 123. CRĂPĂT2, -Ă, crăpaţi, -le, adj. 1. Cu crăpături, plesnit, despicat. Pahar crăpat, c=> Rizea luă securea... ■din mina crăpată, pătată de pelagră a lui Pirvu. DUMI- TRIU, B. F. 72. Pe buzele ei, aci rumene, aci crăpate şi acoperite cu pieliţe pirlite, se ivea o zimbire. DELAVRANCEA, S. 48. ,Intr-un loc crăpată-i bolta, cu-a ei streşin-arbo- roasă, Şi printr-însa-n cer vezi luna trecînd albă şi frumoasă. EMINESCU, O. IV''125. 2. întredeschis. A lăsat uşa crăpată. 3. (Despre animale) Mort. Seu de vacă crăpată. TEODORESCU, P. P. 374. crăpătOră, crăpături, s. f. 1. Despicătură, deschizătură, plesnitură prelungită şi îngustă pe suprafaţa sau în masa unui corp solid (care a crăpat); spărtură, fisură. V. gaură. Vîntul se furişa printre crăpături, printre şindrile, pe hornuri. DUMITRIU, V. L. 55. Era pe o zi senină şi soarele lumina cuprinsul întunecat al morii, pătrunzînd prin crăpături in suluri de raze. ANGHEL- IOSIF, C. L. 26. [Musca] se ascunse într-o crăpătură de grindă de la tavanul casei. ISPIRESCU, L. 221. Rană uşoară, subţire şi îngustă formată prin plesnirea pielii; plesnitură a unui os. 2. (De obicei cu determinări în genitiv) Spaţiu îngust, format între o uşă, o poartă, o fereastră etc. puţin deschisă şi tocul ei; întredeschidere. Sta îngrămădit în uşa dubei, cu ochii lipiţi de crăpătura care-l lega de soare fi viaţa de afară. SAHIA, N. 86. Uitîndu-se pe furiş, pe săpătura uşii văzu cum din capacul oalei sări o fată. ISPIRESCU, L. 364. Prin crăpătura uşii vine vînt săgetător. PANN, P. V. III 35. CRĂPĂTURÎCĂ, crăpăturici, s. f. (Rar) Diminutiv al lui crăpătură. N-au aflat pe nime, pentru că Voinicul-Florilor se ascunsese iară ca muscă în crăpăturică. SBIERA, P. 75. CRĂPCEĂN. crăpceni, s. m. (Popular) Diminutiv al lui crap. CRĂPELjNIŢĂ s. f. (Popular) Mîncare. [A murit] acu vreo doi' ani. Pe de-o parte de bucurie mare, pe de alta, de necaz. Dar şi de băutură multă şi de crăpelniţă. PAS, L. I 292. N-osâ-i dau crăpelniţă degeaba. PAS,Z. I 255. CRĂPOĂICĂ, crăpoaice, s. f. Femela crapului. Este aicea un soi de crap cum nu se •află în alte părţi şi• acest crap se trage dintr-un crap şi o crăpoaică pe care i-a adus şi i-a dat aici, la întemeierea iazului, Petru-vodă Muşat. SADOVEANU, F. J. 106. Crăpoaicele depun sute de mii de ■ouă. SADOVEANU, V. F. 117. — Pronunţat; -poai-. CRĂPUŞTEAN, crăpuşteni, s. m. Crăpcean. Desfăcu {săculeţul], scotoci în el şi sticli ochilor mei uimiţi un cră- puştean încă viu. SADOVEANU, N. F. 55. CRĂTICIO ĂRĂ, crăticioare, s. f. Diminutiv al lui c r a t i ţ ă. Ceilalţi mîncau ce-şi aduceau de acasă: magiun, brînză sau, în crăticioară, iahnie de cartofi, fasole. PAS» Z. I 268. Trase crăticioara de la foc. CAKAGIALE, S. 6. CREĂ, c/cez, vb. I. T r a n z. 1. A produce ceva •ce nu exista înainte, a întemeia, a înfiinţa, a •da naştere; a organiza. Lenin a creat cea mai puternică armă a oamenilor muncii — partidul de tip nou, ale cărui principii şi-au găsit întruchiparea în măreţul Partid Comunist al Uniunii Sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. <$■ (Cu privire la realizări ideologice, sociale, economice etc.) Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a creat uriaşa forţă care a prefăcut in ţăndări maşina de război hitle- ristă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2454. -4* (Cu privire la produse ale minţii, sau ale imaginaţiei) A inventa, a născoci, a plăsmui. Costache Negruzzi, scriitor realist, creează proza literară romînească, scriind nuvela istorică «Alexandru Lăpuşneanu». IST. R.P.R. 317. 2. A pregăti, a forma pentru o carieră sau pentru o misiune. Să creăm conducători capabili. 3. (Teatru, în e x p r.) A crea un rol = a da viaţă unui personaj, a interpreta pentru prima oară cu pricepere şi cu originalitate un rol. Matei Millo a creat midte roluri din teatrul lui Alecsandri. cn Stavreasca a pretins de la direcţie să-i dea ei, într-o repriză, un rol pe care-l « crease * Blonda. CARAGIALE, O. III 9. — Pronunţat: cre-a.— Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 creează, pers. 1 pl. creăm, gerunziu creînd, part. creat. CREĂNGĂ, crengi, s. f. 1. Ramură a unui copac; cracă. Apucă o creangă de vişin, rupse frunze multe, băgîndu-şi-le în gură. CAMILAR, TEM. 254. Prin streşinile casei crengi de tei înflorit atîrnau, înfipte, pînă la pămint şi dădeau un miros dulce şi sănătos. BUJOR, S. 34. Veveriţa pleacă creangă lingă creangă şi hoinăreşte, ca o deşucheată, pădurea întreagă. GÎRLEANU, L. 18. Purcede-un cînt din creangă-n creangă ş-un susur blind din mladă-n mladă. ANGHEL, î. G. 23. După gratii de fereastră o copilă el zări Ce-i zîmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun. EMINESCU, O. I 144. «ţ’Expr. A umbla creangă (sau crcanga) = a umbla razna, fără rost, ca o haimana. Numai un om năuc ca tine-i în stare să-şi prăpădească nopţile, amu, aşa moşneag cum te vezi, umblind creangă cu flăcăii. GALAN, Z. R. 377. (Rar) Tulpină. Măghi- ran cu creanga-n sus. JARNÎIC-BÎRSEANU, D. 55. 2. (învechit) Ramură a unei familii. O creangă din familia sa... locuise cu 160 ani înainte în Moldavia. NEGRUZZI, S. II 139. CREĂXŢA, creanţe, s. f. Dreptul creditorului asupra unei sume de bani ce i se datorează (v. datorie); (concretizat) titlu care stabileşte acest drept. Toate creanţele sînt în mina mea. C. PETRESCU, R. DR. 200. — Pronunţat: cre-an-. CREAîîŢIER, -A, creanţieri, -e, s. m. şi f. (Rar) Creditor. — Pronunţat: cre-an-ţi-er. CREĂRE, creări, s. f. Acţiunea de a crea.; întemeiere, înfiinţare. Votul universal şi împroprietărirea clăcaşilor ne-ar fi înlesnit apoi [în 1848] crearea linei armate naţionale populare cu care am fi dus, Ia nevoie, un război dc partizani. CAMIL PETRESCU, B. 214. — Pronunţat: cre-a-, CREĂSTĂ, creste, s. f. 1. Excrescenţă cărnoasă, roşie, dinţată, pe care o au la cap unele păsări. In pod miaună motanii— la curcani vînătă-i creasta Şi cu păsuri melancolici meditînd umblăi-n ogradă. EMINESCU, N. 42. Creastă bătută = creastă îndesată. Nu apucă bine să arunce grăunţele şi, pe dată, din toate colţurile ogrăzii, răsăriră găini negre, albe, cocoşi cu creasta bătută, puici boghete, raţe leşeşti. DUNĂREANU, N. 20. Compus: crcasta-cocoşnlui = a) nume dat mai multor plante erbacee cu flori mici, roşii sau galbene (Celosia cristata) ; |j) numele unei ferigi cu sporii dispuşi pe faţa interioară, a foilor (Aspidium Braunii); c) numele unei ciuperci comestibile (Clavaria flava). 2. Moţ de pene pe care-l au unele păsări pe cap.. Şi cind aproape să scot pupăza rqfară, nu ştiu cum se face, CREATOR — 572 — CREDE că mă spariu de creasta ei cea rotată. CREANGA, A. 53. Ptipâze cu creste băîţate* grauri pestriţi, sitari, dropii şi ierunci> toate picau ca fermecate cînd ieşea el la vină- toare. ODOBESCU, S. III 180. Rîtidunea cu albă creastă, Nu mai bate la fereastră. ALECSANDRI, P. P. 332. F i g. Frizura, pieptănătură. Locotenentul, dind de lumină şi de lume, îşi îndreptă creasta, îşi trase tunica de la spate şi, făcînd doi paşi, se opri. D. ZAMFIRESCU, R. 161. 3. Partea cea mai de sus (uneori cu colţuri şi crestături) a unui munte (v. v î r f), a unei case (v. c o a m ă), a unei fortificaţii (v. c r e n e 1), a unui copac, a unui val de apă etc. Dincoace muntele, namilă naltă, Căpă- ţînoasă, cu creasta de cremene. DEŞLIU, G. 26. Cu noaptea în cap, unele căruţe răsăreau pe creasta şoselei. PREDA, î. 135. Călare pe creasta casei, bătea cuie în şindrilă. STAN CU, D. 147. Sub cei doi ulmi, cu creasta înfiorată de vînt, apa ţîşneşte cristalină. C. PETRESCU, S. 141. Trei pruni frăţîni, ce stau să moară, îşi scutur creasta lor bolnavă. GOGA, P. 19. Cei doi pescari... stăteau în uşa colibei, privind în tăcere crestele spumoase. DUNĂREAN U, CH. 187. Voinicii cai spumau în salt; Şi-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia. COŞBUC, P. I 56. Ţevile ce-i pîndesc de pe crestele fortului.ODOBESCU, S. III 592. Nici o lampă nu strălucea pe creasta crenelurilor. NEGRUZZI, S. II 48. CREATrttt1 5. m. (în concepţiile religioase) Cel care ar fi creat lumea; dumnezeu. — Pronunţat: cre-a-. CREATGR2?-OĂRE, creatori, -oare, adj. Care creează, produce, făureşte (ceva nou sau inedit). Spirit creator. c=3 Comuniştii au sarcina să mobilizeze masele cele mai largi şi iniţiativa lor creatoare în munca de înfăptuire a electrificării ţării. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 506. Marxism-leninismul este o ştiinţă veşnic vie şi creatoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. Drumul rodnic şi plin de succese parcurs de compozitorii sovietici ne învaţă că talentul puternic, forţa creatoare nu se pot dezvolta decît prin legătura indisolubilă a compozitorului cu poporul său, cu lupta şi năzuinţele acestuia. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 340, 3 /6. Poeţii noii Rusii... cred în viaţă, în patria lor socialistă şi într-o tinereţe care trebuie să fie creatoare. SAHIA, U.R.S.S. 196. (Substantivat) întemeietor, fondator; autor al unei opere spirituale. Gorki este creatorul realismului socialist în literatură, czd Limba şi legile ei de dezvoltare pot fi înţelese numai în cazul cînd sint studiate în legătură indisolubilă cu istoria societăţii, cu istoria poporului căruia îi aparţine limba studiată şi care este creatorul şi purtătorul acestei limbi. STALIN, PROBL. LINGV. 20. Marxismul a demonstrat că poporul este adevăratul creator al istoriei, că istoria dezvoltării sociale este istoria producătorilor de bunuri materiale, istoria maselor celor ce muncesc, că acestea hotărăsc în ultima instanţă destinele popoarelor şi ale statelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2705. — Pronunţat: cre-a-. CREATtJRĂ, creaturi, s. f. 1. Fiinţă vie, făptură; (peiorativ) om, individ. Creaturi de felul celei care şedea lingă mine mai văzusem. GALACTION, O. I 57. 2. (în vechiul regim: urmat de determinări în genitiv) Persoană care s-a ridicat nu prin merite personale, ci datorită protecţiei cuiva; protejat al unui om influent, ale cărui dorinţe le îndeplineşte cu fidelitate. X este o creatură a prefectului. — Pronunţat: cre-a-. CREÂŢEE, creaţii, s. f. 1. Acţiunea de acrea (opere literare sau artistice); (concretizat) produs (valoros) al muncii creatoare, operă creată. Comunismul apare ca un rezultat al creaţiei conştiente a maselor populare, însufleţite fi organizate de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2684. Donici descrie in creaţia sa viaţa ¡i obiceiurile poporului. IST. R.P.R. 317. Olga avea un rol, fireşte de dans, şi se găsea in frigurile creaţiei. REBREANU, R. I 253. 2. Interpretare originală şi valoroasă a Cmui rol, înfăptuită pentru prima dată, pe scenă sau în film. Iancu Brezeanti a avut o creaţie strălucita în Cetăţeanul turmentat din « O scrisoare pierdută #. — Pronunţat: ci-e-a-fi-e. — Variantă: (învechit) crcaţiunc (odobescu, s. iii 51) s. f. CREA1TÜNE s. f. v. creaţie. CRÉDA S. f. v. cretă. CRÉDE, cred, vb. III. 1. Tranz. (Urmat de o completivă directă) A fi încredinţat sau convins de un fapt, de existenţa sau de adevărul unui lucru. Cum o văzură ei, crezînd că este un voinic, unul ii zise... ISPIRESCU, L. 19. Crede şi d-ta, mătuşă, că, de-i face pe treabă, n-are să-fi fie degeaba. CREANGĂ, P. 172. Cred că ne vom putea înţelege uşor împreună. ALECSANDRI, T. I 283. Maică... Eşti bătrină şi nu crezi... Că dintr-o sulă ş-o mie Numai una-mi place mie. jARNlK-BIRSEANU, D. 100. (Cu privire la spusele cuiva, p. ext. la persoana care spune) Şi, văzind că nu o crede, ii dete înscris cu sîngele său. ISPIRESCU, L. 5. Te crede moşul, nepoate- CREANGĂ, P. 211. Spune, bade, spune verde, Că minciună eu n-oi crede! JARNÎk-BÎRSEANU, D. 237. E x p r. Cred şi CU = se înţelege de la sine, nu-i de mirare că-i aşa. Ce (sau cum) crcziî se zice pentru a exprima o ameninţare sau o afirmare sigură. 2. I n t r a n z. (Urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. « la ») A recunoaşte dreptatea cuiva, a fi înţelegător (pentru durerea sau suferinţa cuiva). Ba ia, acum cred eu frăţine-m?u. CREANGĂ, P. 188. Cine a iubit ca mine va crede durerii nre/e. CONACHI, P. 100. L-aşa oameni pătimaşi Poate crede cinevaşi... PANN, P. V. III 12. Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 276. ^Loc. a d j. şi a d v. De necreznt = cum nu-ţi poţi închipui, de neînchipuit. Nu ştia carte, insă ţinea cu o rînduială de necrezut socotelile gospodăriei. CAMILAR, TEM. 63. E x p r. A nu-i crede (cuiva) = a nu-i fi milă (de cineva). Iată moartea vine. Vine, se răpede, Şi ninte nu-mi crede! ALECSANDRI, P. P. 118. A nu-i veni (cuiva) să creadă sau a nu-şi crede ochilor (sau urechilor), exprimă mirarea faţă de un lucru de necrezut. Nu-i venea să-şi creadă urechilor, şi totuşi Vasile nu rostise nici un neadevăr. C. PETRESCU, A. 387. Să giudece şi cucoana Chiriţa ca d-ta... 'dar parcă nu-mi vine a crede. ALECSANDRI, T. I 156. 3. Tranz. (Urmat de o completivă directă) A socoti, a fi de părere, a-şi închipui, a i se părea. A crezut Că moare-n cîmp aci. COŞBUC, P. I 231. Eu cred că tot ce-i a mămucăi e şi al nostru. CREANGĂ, P. 9. Nu crede că în lume, singurel şi rătăcit, Nu-i găsi un suflet tinăr ce de tine-i îndrăgit.. EMINESCU, O. I 80. Şi tu, bade, crezi că eu Mă topesc de dorul tău? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 229. ^Expr, îmi vine a crede că ... v. veni. ^ (Complementul indică o persoană) îl cred în stare de orice. DAVIDOGLU, M. 15. A considera pe cineva altfel decît este în realitate. Tot mă crezi copil! DAVIDOGLU, M. 8. Nu te-aş fi crezut aşa slab de înger. CREANGĂ, P. 222. + Re fl. A avea despre sine o părere exagerată în bine, a se socoti mai .mult decît este în realitate; a fi îngîmfat. Vezi, ăsta e cusurul tău — prea CREDINCER — 573 — CREDITOR ic crezi! CARAGÎALE, O. II 125. + A spera. Ai îndrăznit a crede că iar tnă vei putea înşela. NEGRUZZI, S. I 141. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea încredere deplină în cineva «au în ceva; a-şi pune toată nădejdea în cineva sau în ceva. Cred in dimineaţa acestui început Şi-n flamura întinsă spre luminosul mîinc. TULBURE, V. R. 26. De crezi in poezie... De crezi în tinereţă... De crezi in al tău Jrate... ALECSANDRI, P. I 130. Nici vorba le asculta, Nici in vorba lor credea. TEODORESCU, P. P. 432. 5. Intranz. (în concepţiile mistico-religioase) A admite existenţa lui dumnezeu şi a primi dogmele bisericii; a avea o credinţă religioasă. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») Grecii antici ■credeau în zei. — Prez. ind. şi: (regional) crez (CARAGÎALE, O. VII 11). CREDEVCÎÎR, credinceri, s. m. (învechit) Om de încredere, în special la o curte domnească; slujbaş cu rang de boiernaş. V. credincios. între bătrînii .¡i credincerii curţii era şi grădinarul. ISPIRESCU, L. 165. Bucuria a fost mare şi credincerul, stolnicii. .. au scăpat de pedeapsa meritată. NEGRUZZI, S. I 287. Un corăbier bătrîn, la care eram rob şi credincer. GORJAN, H. IV 111. Te-oi ridica Ban la Craiova... Şi tu că ţi-ei pune Credincer d-al tău. TEODORESCU, P. P. 48. CREDINCIOS, -OAsA, credincioşi, -oase, adj. 1. (De obicei urmat de determinări în dativ sau în genitiv) Care este devotat, fidel (unei persoane), pe care te poţi bizui; (cu determinări în dativ) nestrămutat, statornic (faţă de un angajament, de o idee, de o cauză). Ale- xandru-vodă, credincios făgăduinţei ce dase doamnei Ru- xandei, nu mai tăiase nici un boier. NEGRUZZI, S. I 158. Băduleasa mea frumoasă! De mi-ai fost tu credincioasă, Mergi degrabă la cămară, De ia galbeni din comoară. ALECSANDRI, P. P. 125. (Substantivat) Om de încredere al cuiva. Avea grijă să n-o audă. .. un credincios al împăratului. CREANGĂ, P, 97. 2. (în legătură cu credinţa şi practicile religioase) Care crede în existenţa lui dumnezeu şi se conformează practicilor religioase. O bătrînă credincioasă. (Substantivat) Credincioşii ascultă slujba bisericească. CRTÎDÎNŢA, credinţe, s. f. 1. Faptul de a crede în adevărul unui lucru; convingere, siguranţă, certitudine. Credinţă in victorie. c=i Am chibzuit bine şi am ajuns la credinţa că ne-am putea căsători acum. PAS, Z. I 95. •fy- Profesiune de credinţă = declaraţie publică pe care o face cineva asupra principiilor sau convingerilor sale (morale, politice etc.). 2. (învechit şi arhaizant) încredere (pe care o inspiră cineva), crezămînt. Ce credinţă poţi avea in nişte flăcăi? SADOVEANU, O. VII 44. <*> Loc, adj. Dc credinţă = de încredere, pe care te poţi bizui. Doi erau valeţii lui de credinţă. SADOVEANU, Z. C. 6. Om de bine, de credinţă, ce Moldova ţi-ai iubit. ALECSANDRI, P. I 198. Loc. adv. (Învechit) în credinţă = într-adevăr. Îmi plac acele imnuri de broaşte fără număr. .. Atunce, tn credinţă, a mia inimă saltă Ca la un glas prietin. ALECSANDRI, P. A. 72. Florile-acelea în mină-m’ căzură — Favor ce-n credinţă eu n-am meritat. ALEXANDRESCU, M. 80. <$> E x p r. A-şi mînoa credinţa = a se comporta astfel, încît să nu mai inspire încredere. (Învechit şi arhaizant) A liea (sau a lua, a sorbi) credinţă (sau credinţa) = a gusta din mîncările servite domnitorului, pentru a-1 încredinţa că nu sînt otrăvite. Cuparul. . . sorbea credinţa din cupa aurită şi pe urmă o aşeza înaintea stăpînului său. SADOVEANU, Z. C. 135. Paharnicul a luat credinţa, după aceea a trecut împăratului cupa. SADOVEANU, D. P. 29. 3. Fidelitate, devotament, statornicie (faţă de o persoană, o idee, o cauză). Credinţa faţă de principiile marxist- leniniste a dat partidului nostru posibilitatea de a elabora o linie politică justă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2548. Nu se putea încrede numai în credinţa morarului. RETEGANUL, P. IV 31. Îngenunchind amîndoi dinaintea împăratului- Verde, îşi jură credinţă unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Credinţa lui era bănuită lui Andrei. BĂLCESCU, O. II 259. Credinţa nu ţ-ai ţinut, Că eşti, mîndro, prefăcută. HODOŞ, P. P. 125. 4. Speranţă, nădejde. Sînt copilul unui neam sărac, Bieţi romini ce scormonesc pămîntul... Ei mi-au fost credinţa-n toi de luptă. BENIUC, V. 10. 5. (în concepţiile religioase) Convingere despre existenţa lui dumnezeu, mărturisire a acestei convingeri prin respectarea prescripţiilor bisericeşti; religie, cult. A credinţei biruinţă căta orice cavaler. EMINESCU, O. I 147. (învechit) Departamentul credinţei = ministerul cultelor. Mai tîrsiu a fost numit director la departamentul credinţei. .. post important. GHICA, S. 669. CRÉDIT, credite, s. n. 1. Sistem financiar constînd în împrumuturi cu dobîndă; (concretizat) sumă de bani împrumutată (în capitalism) de către particulari (mai rar de stat) persoanelor sau întreprinderilor în scopul obţinerii unei dobînzi sau (în sistemul socialist) de către stat întreprinderilor sale, precum şi gospodăriilor agricole colective, ţăranilor muncitori cu gospodărie individuală, oamenilor muncii etc. în scopul de a ajuta dezvoltarea lor. O dată cu dezvoltarea producţiei capitaliste se dezvoltă şi creditul. Capitalul bănesc pe care capitalistul nu poate să-l utilizeze încă tn propria sa întreprindere este utilizat de alte persoane de la care primeşte dobîndă. MARX, C. II 265. Statul va ajuta cooperativele meşteşugăreşti prin acordarea de credite necesare completării nevoilor cerute de activitatea lor normală. COL. HOT. DISP. 1953, nr. 20, 472. <> Scrisoare de credit = scrisoare care autorizează pe purtător să ridice o sumă de bani. Expr. A deschide (cuiva) un credit = a pune la dispoziţia unei întreprinderi sau a unei persoane particulare, cu respectarea formelor legale, o sumă 'de bani în limitele şi în condiţiile stabilite de mai înainte. A da pe credit = a vinde fără a primi banii imediat. A cumpîra pe credit = a cumpăra fără a plăti imediat. A fiU'C (cuiva) credit = a vinde (cuiva) marfă pe datorie, a aştepta cîtva timp pentru primirea unei sume datorate; f i g. a se încrede în cineva, a aştepta cu încredere comportarea Iui ulterioară. Nemaigăsind pe nimeni să-i facă niţel credit, se-ntoarse-n ţară. VLAHUŢĂ, O. A. 446. 2. (Contabilitate; în opoziţie cu debit) Partea din dreapta a unui cont, în care se trec fondurile proprii, sumele pe care Ie are de primit cineva din partea unui debitor etc. 3. F i g. Consideraţie de care se bucură cineva prin încrederea pe care o inspiră; influenţă, trecere, autoritate. Tu te ascunzi de mine. .. Ascultă, fiul meu! Tu poţi a-mi spune toate ca la a! tău părinte... Ce? nu mai are credit învăţătorul tău? BOLINTINEANU, O. 200. Moţoc... întrebuinţa creditul ce avea la domn spre împilarea gloatei. NEGRUZZI, s. i 150. E x p r. A avea credit (la cineva) = a se bucura de încrederea cuiva. A-şi pierde creditul = a pierde încrederea cuiva, a nu se mai bucura de încredere. CREDITA, creditez, vb. I. T r a n z. A acorda sau a deschide cuiva un credit, a împrumuta pe cineva cu o sumă de bani. CREDITARE, creditări, s. f. Acţiunea de a credita. CREDITÔR1, -OÂRE, creditori, -oare, adj. (Despre operaţii financiare) Care se referă la credite; (despre instituţii) care acordă credite. Sold creditor. întreprindere creditoare. ■CREDITOR - 574 — CRENEL creditor2, -OARE, creditori, -oare, s. m. şi f. I Persoană sau instituţie considerată în raport cu cel de la care are să primească o sumă de bani. De-ai mei creditori e-apărată [casa]. MACEDONSKI, O. X 198. îţi aminteşti pe nedespărţitul nostru tovarăş de locuinţă... şi Jestele ce jucam numeroşilor noştri creditori? GHICA, S. 353. Sporeşte datoria, dobînzile sporesc, Pin'ce... închis se pomeneşte, Sărac ca vai de dînsul, lăsîndu-şi creditorii în deznădăjduite. NEGRUZZI, S. II 201. CIîEDţjL, -Ă, creduli, -e, adj. Care crede prea uşor, fără a cerceta mai de aproape; care se încrede lesne În cineva sau în ceva. V. naiv. El, credul, se ridica să plece. BASSARABESCU, V. 5. CREDULITATE s. f. însuşirea de a fi credul, tendinţa de a crede orice cu uşurinţă, fără a cerceta mai .de aproape. CRfilER, creieri, s. m. (La pl. adesea cu valoare de sg.) 1. Partea cea mai importantă a sistemului nervos -central la toate animalele, organ al gîndirii şi al conştiinţei omului, situat în cutia craniană şi compus dintr-o jnasă de substanţă nervoasă; encefah Conştiinţa şi gîndirea noastră, oricît de mult ar părea că se situează deasupra simţurilor noastre, sînt produsul unui organ material, fizic, produsul creierului. MARX-ENGELS, O. A. II 339. Dacă ne punem însă întrebarea ce sînt in fond gîndirea şi conştiinţa şi care este originea lor, constatăm că ele sînt produse ale creierului omenesc. ENGELS, A. 43. <$•“ Creierul mic = parte a creierului situată în regiunea posterioară şi inferioară a craniului; cerebel. Creierul mare — parte a creierului situată în regiunea anterioară şi superioară a craniului. 2. F i g. Minte, inteligenţă, judecată. Rumi adunase-n ¿reier Toată cuminţia lumii. COŞBUC, P. I 71. Expr. A-şi îrărnînta creierii .= a-şi chinui mintea, a-şi bate capul. ^ Elementul care organizează şi conduce o acţiune. Creierul şi sufletul infernalului complot. CARA- GIALE, M. 76. . 8. (în expr.) Creierii (rar creierul) mun$îIor= locurile cele mai îndepărtate şi mai greu accesibile ale munţilor. Moţii vin din creierul munţilor, dau o roată prin tîrg... şi pornesc înapoi. BOGZA, Ţ. 22. A plîns Dănilă şi s-a suit în ci'eierii munţilor. GALACTION, O. I 156. / în creierii munţilor era să meargă mai greu ca pe loc şes. CARAGÎALE, O. III 91. — Variantă: (regional) crier (EMINESCU, O. I 134, I. IONESCU, P. 36) s. m. CREIERÂŞ, crcicrcşi, s. m. Nume dat creierului mic; cerebel. Creieraşul şi emisferele creierului mare. . . posedă îngrămădiri de substanţă cenuşie. ANATOMIA 196. CREION, creioane, s. n. 1. Beţişor de lemn sau de metal în care se află o mină neagră sau colorată şi care se foloseşte la scris sau la desenat; beţişor făcut, din argilă combinată cu diferite substanţe, cu care sc poate -desena în diferite culori. Apucînd un creion colorat şi ■începînd să deseneze pe sugativa mapei de scris. C. PETRESCU, C. V. 147. Dionis făcea c-un creion un calcul matematic. EMINESCU, N. 35. 2. Mic preparat din substanţe cosmetice sau farmaceutice folosit ca suliman sau ca medicament. Creion de sprîncene. CREIONĂ, creionez, vb. I. Trane, (Franţuzism) A exccuta cu creionul un desen în trăsături generale; a schiţa. Vă creionez un portret. CAMIL PETRESCU, T. II 94. ^ F i g. A schiţa cu mijloace literare, (în special) a realiza un portret literar. Scenele sînt realizate cu forţă realistă, cu putere de a creiona figuri. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 2/6. CREIONARE, creionări, s. f. (Franţuzism) Acţiunea de a creiona; schiţare a unui desen, f i g. a unui portret literar. Eroismul construcţiei i-a impus poetci, deprinsă in faza anterioară a poeziei ci cu creionări scurte, fără adincime, mijloace de expresie infinit mai bogate- CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 178, 4/5. CREIONAŞ, creionaşe, s. n. Diminutiv allui creion. Nu mai lucrase cu asemenea creionaşe. C. PETRESCU, R. DR. 72. CREIŢAR, crciţari, s. m. (învechit, Transilv., Bucov.) Monedă mică de aramă în uz înainte de primul război mondial şi valorînd a suta parte dintr-un fiorin; ban, gologan (de valoare neînsemnată). Busuioc şi izmă creaţă a adus cumătră dar, Şi pe buzele-nnegrite pus-a Mura un creiţar. GOGA, P. 69. Nu-s fată de potlogar Să dau gură pe creiţar. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 404. — Pronunţat: erei-. — Variante: crăiţdr (PAS, L. I 166, ■ GHICA, A. 412), crifiir (RETEGANUL, P. III 18), grităr (MARIAN, S. 123) s. m. CRElŢĂ s. f. v. crăiţă. CREM adj. invar. Alb-gălbui (de culoarea untului). CREMATORIU, crematorii, s. n. Clădire, prevăzută cu toate instalaţiile necesare, destinată incinerării cadavrelor. + Cuptor, instalat la unele case mai mari, pentru arderea gunoaielor. CREMAŢIIjNE S. f. Ardere, prefacere în cenuşă. Cremaţiunea gunoaielor. — Pronunţat: -ţi-u-. CREMĂ, creme, s. f. 1. Preparat din lapte,, ouă şi zahăr, cu adaos de cafea, ciocolată, vanilie etc., care serveşte ca desert sau se adaugă ca ingredient la unele prăjituri. Cremă de ciocolată. 2. Frodus cosmetic pentru piele; alifie. Poate mâ crezi tot capul drăciilor, care-ţi umbla prin borcanele cu cremă şi-ţi strica vaporizatorul de parfum! C. PETRESCU, C. V. 360. Cremă de ghete — preparat, ca o alifie, pentru uns şi.lustruit încălţămintea de piele. CRÎMENE, (rar) cremeni, s. f. 1. Varietate de piatri tare care se găseşte în scoarţa pămîntului şi care are proprietatea ca, lovită cu amnarul, să producă seîntei. Caii alergau cu gîturile întinse spre zările din ce în ce mai limpezi şi mai drepte, cremenile drumurilor scăpărau sub' copite. SADOVEANU, O. I 130. Copacii păreau nişte stîlpi de cremene. SANDU-ALDEA, U. P. 65. Cum aruncă ineluU se făcu un zid de cremene pină la cer. ISPIRESCU, L. 25. Cu capul pe un bolovan de cremene, plînse într-o scaldă de aur, aşăzată lingă ea, lăcrîmi curate ca diamantul. EMINESCU, N. 27. <$> Fi g. Hai, Anică, să mîncăm, s-a face mămăliga cremene. CONTEMPORANUL, IV 392. 2. Bucăţică de cremene (1), folosită la scăpărat cu amnarul. Prinse a Scoate din vinele mute şi negre ale unei cremene răci un izvor de seîntei luminoase. HOGAŞ, M. N. 115. Mai scoase Şi o cremene lucioasă; Scăpărăt focul aprinse. ŞEZ. IV 131. Expr. Cît ai da în cremene, arată un interval de timp foarte scurt, un moment, o clipă. Nu se dezlipea de lîngă dînsul, nici cît ai da în cremene. ISPIRESCU, L. 249. + Bucăţică’ de cremene (I) care se punea la armele .vechi şi care, lovită de cocoş, producea seîntei şi aprindea praful de puşcă. Mîna pe dur dă punea... Cremenea că-i potrivea. TEODORESCU, P. P. 605. CRENEL, creneluri, s. n. Fiecare dintre deschizăturile făcute din distanţă în distanţă în lungul parapetului unui turn de apărare, al unui castel sau al unei cetăţi medievale, prin care se aruncau proiectile asupra, inamicului; deschizătură în pereţii unei cazemate sau ai unui adăpost, prin care se poate observa şi trage cu CRENELAT — 575 — CRESCENDO armament portativ. Prin ochiul de crenel Sc vede-ntreaga coastă dinspre ei. CAMIL PETRESCU, V. 43. întinde pe creneluri, pe ziduri şi pe porţi, Din muşchiul de paragini o fină ţesătură. MACEDONSKI, O. I 24. Nici o lampă nu strălucea pe creasta crenelurilor. NEGRUZZI, S. II 48. CRENELĂT, -Ă, crenelaţi, -te, adj. (Despre ziduri, clădiri etc.) Cu creneluri. Stindardul fluturează pe poarta crenelată. MACEDONSKI, O. I 257. + Fig. Crestat. Zăpada cade şi-n ferestre bate, Cresc ţurţuri sub streşini crenelate. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 16/1. CRENGĂRÎE s. f. (Rar, cu sens colectiv) Desiş de crengi. Se zăreau printre crengăria bogată lucioase acoperişuri de tablă zincată. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 7/1. CRENGUREĂ, crengurele, s. f. (Rar) Crenguţa. Codru-i jeliiic ca şi mine, Că nici frunza nu ş-o ţine, Numai goale crengurele, Pălite de dor şi jele. HODOŞ, P. P. 155. CRENGURGS, -OĂSĂ, crevguroşi, -oase, adj. (Rar) Crengos. Cocoşul şi găinile . . . zburară (ntr-un arbore crenguros. ŢICHINDEAL, F. 323. CRENGUŢĂ, crenguţe, s. f. . Diminutiv al lui creangă. Pe crenguţele copacilor apăruseră colţişorii galbeni-verzui ai frunzuliţelor, ca o stropitură rară. MIHALE, O. 455. Am înfipt o crenguţă in pînea otrăvită, am dus-o in bucătărie şi am dat-o pe foc. SADOVEANU, N. F. 36. Eu, o păsărea... făcui cuibul lingă drum, într-o crenguţă de-alun. ŞEZ. I 12. + F i g. (Neobişnuit) Fiecare dintre cele două braţe ale ochelarilor. Cum îi aşază [ochelarii] pe nas şi... dă crenguţele pe după urechi, badea Neonil îşi dobîndeşte înfăţişarea adevărată. SADOVEANU, P. M. 84. CREN VURŞT, crenvurşti, s. m. (Mai ales la pl.) Cîrnăciori subţiri şi prinşi cîte doi laolaltă, care se mănîncă fierţi, mai rar prăjiţi. Din zori pină în noapte se exercitau pe drumuri cele mai felurite negustorii, în coşuri, in doniţi... şi ciorbă de burtă, şi dovleac, şi crenvurşti, şt covrigi. PAS, Z. I 170. CREOL, -ă, creoli, -e, s. m. şi f. 1. Persoană născută în America latină sau în colonii, urmaşă a colonialiştilor spanioli, portughezi sau francezi (adesea făcînd parte din sîmburele claselor privilegiate de acolo). îi surîse prietenos, cu tot şiragul dinţilor de porţelan, o creolă. C. PETRESCU, î. I 3. Colonelul Amza... cu părul aproape alb, cu pieliţa arămie de creol, cu mustaţa răsucită in vînt, se uita intr-un jurnal ilustrat. D. ZAMFIRESCU, R. 11. (Adjectival) Vorbea o franţuzească muzicală, îndulcită c-un tişor accent creol. BART, E. 102. 2. (Prin confuzie) Persoană născută din părinţi de rase diferite (unul de rasă albă şi altul de culoare); mulatru. — Pronunţat: cre-ol. CREOLÎNĂ s. f. Amestec de săpun şi ulei greu, provenit din distilarea cărbunilor de pămînt; împreună cu apa formează o emulsie întrebuinţată ca dezinfectant, [în dispensar] mirosea a formol şi a creolină. DUMITRIU, N. 236. — Pronunţat: cre-o-. CREOZGT S. n. Lichid uleios, gălbui şi caustic, . extras prin distilare din gudronul de lemn, cu întrebuinţări în industrie şi în medicină. — Pronunţat: cre-o-. — Variantă: crouzdt s. n. CREP1 s. n. Cauciuc natural, de culoare albă-gălbuie, din care se fac tălpi pentru încălţăminte. Pantofi cu crep. CREP2 s. n. Ţesătură subţire, încreţită, de mătase sau, uneori, de lînă. Pe un pod păşeşte alene fiica unui mandarin, Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare. ALECSANDRI, P. III 88. + Bucată dintr-o asemenea ţesătură, de culoare neagră, care se poartă mai ales la braţ sau Ia pălărie în semn de doliu. Crepul de doliu face pată, mărginind lumina şi întunecind-o. ANGHEL, PR. 61. / CREPĂ vb. I v. crăpa. CREPÎDĂ, crepide, s. f. (La vechii greci şi la romani) încălţăminte asemănătoare cu sandalele. Crepidele-i împletite pe picior ca opincile plâieşilor noştri. ODOBESCU, S. III 55. CREPITĂNT, -Ă, crepitanţi,-te, adj. (Franţuzism) Care produce zgomote repetate la intervale scurte; care pîrîie. CREPITĂŢIE, crepitaţii, s. f. (Mai ales ca termen medical) Zgomot repetat produs de ciocnirea sau frecarea a două obiecte (extremităţile unui os fracturat, aerul pătruns în plămînii bolnavi etc.). — Pronunţat: -ţi-e. CREPON S. n. Ţesătură cu creţuri sau bobiţe în ' relief. CREP0NĂT, -Ă, creponaţi, -te, adj. (Despre ţesături, hîrtie etc.) Asemănător cu creponul, încreţit. Hîrtie creponată. CREPUSCUL s. n. Sfîrşit de zi (cînd lumina soarelui care apune scade treptat); înserare, amurg. Umbrele pădurilor şi ale« munţilor se deplasau pe faţa pămîntului, arătind... mersul orelor între răsărit şi crepuscul. BOGZA, C. O. 385. Un creptiscid... murea jos de tot peste nisipuri. GALACTION, O. I 242. Se auzea... strigătul monoton a ostaşilor de strajă, care intru lumina crepusculului se zăreau rezămaţi pe lungile lor lance. NEGRUZZI, S. I 160. CREPUSCULAR, -Â, crepusculari, -e, adj. De crepuscul, referitor la crepuscul. Istovit după douăsprezece ceasuri de muncă deasupra tomurilor cu ştiinţa aridă, cobora din mansarda săracă, pentru a-şi pempa din specta- colid acesta crepuscular o energie întinerită. C. PETRESCU, S. 192. în lumina crepusculară a zilei ce murea, se ridică de pe clapele candide ale pianului o armonie îndurerată. D. ZAMFIRESCU, R. 110. CRESCĂTOR1, -OĂRE, nescători, -oare, adj. Care creşte. Numere crescătoare. CRESCĂTOR2, -0ĂRE, crescători, -oare, s. m. şi (. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Persoană (mai rar întreprindere sau gospodărie) care se ocupă cu creşterea animalelor. Printre măsurile iniţiate de partid şi guvern se prevede acordarca unui puternic sprijin gospodăriilor colective şi întovărăşirilor agricole ca acestea să devină mari crescătoare de vite. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. <ţ> (Adjectival) în regiunile în carc creşterea vitelor constituie ocupaţia principală a ţărănimii muncitoareT organele de partid fi de stat trebuie să sprijine crearea de întovărăşiri de creştere a vitelor şi de gospodării colective crescătoare de animale. GHEORGHIU-EEJ, GOSP. AGR. 56. (Rar) Cel care creşte un copil străin; părinte adoptiv. Şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui' fi crescătorii săi, baba fi moşneagul. CREANGĂ, P. 102. CRESCĂTORIE, crescătorii, s. f. (Urmat de determinări introduse prin prep. « de ») Loc, stabiliment unde se cresc animale. O ramură importantă care e în plină dezvoltare este crescătoria de raţe. .. Sîntem hotărîţi ca să dezvoltăm cit mai mult această crescătorie, deoarece e foarte rentabilă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. CRESCENDO adv. (Indicaţie pentru executarea unui fragment muzical) Crescînd, sporind progresiv în intensitate. (Fig.) Iar începi? repetă Mogrea crescendo. C. PETRESCU, î. II 153. + (Substantivat) Creştere progresivă a intensităţii sunetelor produse de voce sau de instrumente muzicale. Un crescendo viguros. •CRESCÎND — 576 - CREŞTE CRESCÎND, -A, crescinzi, -de, adj. Care este în creştere. Satisfacerea nevoilor materiale şi culturale mereu ■crescînae ale oamenilor muncii constituie scopul regimului democrat-popular. GIÎEORGHIU-DEJ, î. DEM. 23. Forţele populare din ţările capitaliste opun o rezistenţă crescindă înrobitorilor americani şi guvernelor ce li s-au vîndut. ■GHEOR GHIU-DEJ, ART. CUV. 128. Nesecata iniţiativă creatoare a maselor, entuziasmul crescind cu care munceşte poporul nostru pentru a da viată cifrelor cincinalului izvorăsc din conştiinţa pe care o au oamenii muncii că acum muncesc pentru ei. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2360. CRESCtJT, -Ă, crescuţi, -ie, adj. 1. (Despre aluat) Care şi-a mărit volumul prin dospire. Plăcinte crescute şi rumenite. CREANGĂ, P. 290. 2. (Despre oameni) Ajuns la un oarecare grad de maturitate. Te simţeai crescut şi gindeai că ai găsit lumea pe care o căutai. PAS, Z. I 318. CRESOL, cresoli, s. m. Nume dat la trei substanţe care se extrag din gudronul de cărbune şi care intră în fabricarea bachelitei sau se întrebuinţează ca antiseptice. CRESfiN S. n. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori a\be mici, cultivată pentru frunzele ei comestibile (Lepidium sativum). CRESTĂ, crestez, vb. I. 1. Tranz. A face tăieturi pe suprafaţa sau pe marginea unui obiect; a tăia în ceva făcînd colţi, dinţi. Voicu Fomete, cel cu obraz crestat cîndva pentru o vină uitată. GALAN, Z., R. 36. Crestă friptura pe... toate părţile şi îi dete sare multă. ISPIRESCU, L. 340. Dacă cumva, din norocire, ai cu line o plătică... o crestezi d-a curmezişul cu cuţitul pe amîndouă laturile, o presari cu praf de sare... ODOBESCU, S. I 463. Fig. Munţii Gorjului îşi crestează pe albastrul închis al cerului vîrfurile lor înalte, negre, neregulate. VLAHUŢĂ, O. A. II 131. ^ (Tăietura se face cu scopul de a face un semn, o însemnare) (Refl. pas.) Pentru a deosebi oile, li se crestează urechile. <$■ E x p r. A cresta J)0 răboj = a face o tăietură pe răboj spre a ţine o socoteală; fig. a-şi nota ceva. Crestaţi pe răboj, copii! ISPIRESCU, U. 36. 2. R e f 1. A se tăia puţin, a se răni uşor. Se bărbieri fi, de grăbit ce era, se crestă. PAS, Z. III .79. Afin se crestă la un deget cu cuţitul. ISPIRESCU, L. 119. CRESTĂBE s. f. Acţiunea de a (se) cresta. CRESTAT1, crestaţi, s. m. (Glumeţ) Cocoş. Ei las’ că .ţi-oi da eu ţie de cheltuială, măi crestatule şi pinte- natule! CREANGĂ, P. 65. Iaca... crestatul! că nu-i mai tace pliscul! ALECSANDRI, T. 176. CRESTÂT2, -Ă, crestaţi, -te, adj. Cu crestături; însemnat cu tăieturi. Frunze cu marginea crestată. CRESTĂTORĂ, crestături, s. f. Semn făcut prin tăiere, prin crestare; tăietură, incizie. îţi plăcea să ronţăi ca un şoarece coaja [de pîine] bine rumenită, cu crestături. PAS, Z. I 139. Dintr-o crestătură. . . cursese singele şi peste rană lipise o foiţă de ţigară. C. PETRFSCU, î. II 171. înfipt în meşter-grindă, iată-l Răvaşul turmelor de oi; Şiragul lui de crestături Se uit-atît de trist la noi. GOGA, P. 20. Cînd e să te.biruie dragostea... să te tai şi să presari sare pe crestături... tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 23. La răbuş trage o crestătură şi asta vrea să zică o zi de lucru. SLAVICI, O. I 74. CRESTOMAŢIE, crestomaţii, s. f. Culegere de texte alese, în special din literatura veche. Crestomatie din autorii ¡afini. — Variantă: crestomaţie s. f. CRESTOMAŢIE s. f. v. crestomaţie. CREST(5S, -oâsă, crestaşi, -oase, adj. (Rar, despre păsări) Cu creastă (mare). întovărăşit de melodioasa cîn- tare a crestoasei ciocîrlii. NEGRUZZI, S. I 191. CRÎŞĂ, ereşe, s. f. Instituţie în care sînt lăsaţi spre îngrijire copiii mici, în timpul zilei, cînd părinţii sînt la lucru. Colhoznicii au club sătesc, bibliotecă, şcoli, creşă. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 12/3. Mina strin- sese împrejurul ei multe femei, le grăia răspicat despre creşe, despre case de naştere, despre grădiniţe sezoniere. CA- MILAR, TEM. 175. CRÎŞTE, cresc, vb. III. 1. I n t r a n e. (Despre oameni, animale, plante) A se mări treptat, ca rezultat al procesului vieţii; a se dezvolta. Ciripiţi acolo Păsăruici golaşe, Ciripiţi şi creşteţi Ca copilu-n faşe. GOGA, C. P. 13. Băiatul, de ce creştea d-aia se făcea mai isteţ. ISPIRESCU, L. ^ 41. Văd iarba cum creşte din pă- mint. CREANGĂ, P. 243. Şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. <ţ> (Determinat prin « mare ») De trei ani de cînd nu l-am văzut, o fi crescut mare şi m-o fi uitat. ALECSANDRI, T. I 183. <0” (Poetic) Vom creşte bogaţi şi puternici şi dîrji, Cum creşte în basm făt-frumosul. BANUŞ, B. 125. Dar amurgul palid a-nceput să scadă. Noaptea, ca un abur, creşte din zăpadă. TOPÎR- CEANU, S. A. 28. Fig. Din fiece piept de ogor Creşte poemid spicului roditor. DEŞLIU, G. 19. Expr. Să creşti mare! formulă cu care se răspunde la salut unui copil sau cu care i se mulţumeşte pentru un serviciu. Bună seara... ziseră copiii.— Să creşteţi mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II 34. A creşte văzînd cu ochii = a creşte neobişnuit de repede. Griul, păpuşoiul creşteau văzînd cu ochii. CAMILAR, TEM. 102. Tase e voinic şi creşte văzînd cu ochii. SADOVEANU, M. C. 196. Purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. (Despre păr, pene, unghii şi în general despre părţi ale corpului) A se ivi şi a se dezvolta; a deveni mare. Porni luceafărul. Creşteau în cer a lui aripe. EMINESCU, O. I 176. Ce-ai păţit, ce ţi-a crescut în spinare? ALECSANDRI, T. 438. Grijeşte-ne o Ipnă, două. Să ne crească pene nouă, Să putem şi noi zbura. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 205. Creşte barba fără veste. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 367. + (Despre o parte a corpului tăiată, ruptă; adesea determinat prin «la loc») A se reface, a se regenera. Unghia zdrobită creşte la loc. . 2. I n t r a n z. (Despre oameni, urmat de un adverb sau de determinări introduse prin prep. «Ia», «în», «pe», «cu ») A-şi petrece copilăria, a trăi primii ani ai vieţii. Cu mine şi cu ea aţi crescut. PREDA, î. 188. Şi eu am crescut pe cîmpul Bărăganului! ODOBESCUi S. III 14. -$■ (Despre plante) A trăi, a-şi duce viaţa. Peste flori ce cresc în umbră, Lingă ape, pe potici, Vezi bejănii de albine. EMINESCU, O. I 100. în ai Daciei munţi mari Cresc stejari lîngă stejari Şi viteji cu braţe tari. ALECSANDRI, T. II 204. . 3. Tranz. (Cu privire la copii) A îngriji în perioada copilăriei, a educa. Mama Anghelina, dadaca cea bătrină care mă crescuse. SADOVEANU, N. F. 6. M-ai crescut... şi mi-ai purtat de grijă ca un frate. ALECSANDRI, T. 260. O fată orfană crescută de o bunică a ei. NEGRUZZI, S. I 109. (Cu privire Ia animale) A prăsi, a înmulţi. Staţia nu avea un loc împrejmuit unde Tina să-şi poată creşte păsările. C. PETRESCU, A. 311. Creşte cai sălbatici şi-i prinde cu arcanul. ALECSANDRI, P. III 200. 4- (Neobişnuit, cu privire la plante) A cultiva. Ea creştea legumi şi... le ducea la tîrg de vîndut. SBIERA, P. 249. 4. I n t r a n z. Fig. (Despre oameni) A-şi ridica nivelul politic, profesional, cultural; a evolua. Cresc, la ¡ară, oameni noi, cum înainte vremf, nu au putut să crească. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 9. Maşini se nasc — dar ma’ cu osebire, cresc oameni, minţi şi braţe încordate. CASSIAN, H. 50. Şi dinsul, şi oricare dintre tractorişti, CREŞTERE — 577 — CREŞTINESC fi. uite fi Ştefan Turcu — creşteau mereu pe măsura sarcinilor, în lupta ce o dădeau pentru îndeplinirea lor. MIHALE, O. 295. «$> T r a n z. (în e x p r.) A creşte cadre — a ridica nivelul politic şi ideologic sau calificarea profesională a cadrelor; a forma cadre noi. 5. I n t r a n z. A se mări, a spori (ca număr, volum, intensitate, putere). In rîndurile milioanelor şi milioanelor de oameni simpli din toate ţările creşte dorinţa firească de apropiere, de cunoaştere şi colaborare între ţări şi popoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723. Parcă zăream crescînd spre zări belşugul. DEŞLIU, în POEZ. N. 143. Din ce în ce cîntarea in valuri ea tot creşte, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. E x p r. A creşte inima din cineva sau a-i creşte inima în piept sau a-i creşte sufletul, se zice cînd cineva simte o mare bucurie, o deosebită mulţumire. Cînd te văd zîmbind... sufletul îmi creşte. EMINESCU, O. I 120. Cît îmi creştea mie inima-n piept, auzind glasul ei! ALECSANDRI, C. 28. Cînd la joc se-mpodobeşte, Inima din tine creşte. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 31. A creşte carnea pe cineva v. carne. T r a n z. Steaua ciobanului părea a-şi creşte vîlvoarea în răsărit, întrecînd lucirea palidă a lunii. SADOVEANU, F. J. 546. F i g. (Despre corpuri în mişcare) A apărea din ce în ce mai mare, apropiindu-se. Din depărtări Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire. COŞBUC, P. I 56. în goana roibului un sol. .. Răsare, creşte-n zări venind, Şi zările de-abia-l cuprind. COŞBUC, P. I 145. Se iveşte-un negru nor Plin de zgomot sunător, Ce tot vine, ce tot creşte Şi pe cimpuri se lăţeşte. ALECSANDRI, P. II 14. 6. I n t r a n z. (Despre aluat) A se umfla dospind. Frămintat-a ş-a dospit, Şi cuptorul l-a umplut Şi colacii au crescut. ANT. LIT. POP. I 623. 7. I n t r a n z. (Despre ape) A-şi mări volumul, a se umfla. A crescut Murăşu mare De nu pot trece călare. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 129. — Forme gramaticale: perf. s. crescui, part. crescut. CRÎjŞTERE, creşteri, s. f. Acţiunea de a creşte. 1. Dezvoltare, mărire treptată. Creşterea părului. 2. (Determinat de obicei prin «de cadre» sau «a cadrelor») Ridicarea nivelului politic şi ideologic sau a calificării profesionale a cadrelor; formare de cadre noi. Trebuie să se acorde o atenţie deosebită muncii de creştere a cadrelor. 3. Sporire, mărire a numărului, a volumului, a puterii, a importanţei unui lucru, a unui eveniment etc. Creşterea sau scăderea plusvalorii este totdeauna urmarea şi niciodată cauza creşterii sau scăderii corespunzătoare a valorii forţei de muncă. MARX, C. I 472. O problemă de cea mai marc însemnătate pentru consolidarea şi dezvoltarea gospodăriei colective este creşterea permanentă a fondului de bază al gospodăriei colective. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 27. Mecanizarea agriculturii, pătrunderea largă a culturii îri sate, dezvoltarea schimbului intre oraş şi sat, întărirea cooperaţiei vor duce la o creştere simţitoare a nivelului material şi cultural al ţărănimii muncitoare. REZ. HOT. I 299. O dată cil creşterea continuă a producţiei, cu sporirea veniturilor obşteşti, se deschid noi perspective de ridicare a nivelului de trai material şi cultural al colectiviştilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. Vîntul de la sud şuşuia cu creşteri şi coborîri. SADOVEANU, B. 125. + (Despre ape) Sporirea volumului de apă, ridicarea nivelului apei. 4. Educaţie. Unii. .. numeau pe cei bătrini: « rugini... işlicari, strigoi» şi cile li mai venea în minte, după cum li era şi creşterea. CREANGĂ, A. 153. Lenţa... a primit o creştere care-o va opri totdeauna de a se abate din calea bunei-cuviinţi. ALECSANDRI, T. 1432. <ţ> Loc. adj. (Despre oameni) Fără creştero = fără educaţie, rău crescut. 5. Prăsire. Pentru gospodăriile agricole colective, creşterea animalelor înseamnă un izvor însemnat de venituri, care contribuie la mărirea avutului obştesc al gospodăriei. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2678. Terenţiu Varrone... ne vorbeşte pre larg despre creşterea şi îngrăşarea acestui soi de păsări. ODOBESCU, S. III 26. ... CRÎŞTET, creştete, s. n. 1. (Adesea determinat prin « al capului ») Vîrful capului. Omul care te-a scăpat, ameţind fiara cu o lovitură in creştet, a avut un curaj cum nu avea nimeni. PAS, Z. I 148. Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ţi desprind din creştet vălul. Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. Zărea creştetul delicat al dropiei mişcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III 14. El ţinea un paloş lat cu care lovea creştetul acelei nenorocite fiinţe. NEGRUZZI, S. I 295. <$> (Poetic) Copacii moţăiau din creştet ca nişte uriaşi cheflii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 36. Expr. Din (sau de la) creştet pînă-n tălpi (sau în talpă, rar în poale) sau din talpă pînă-n creştet = de sus pînă jos, în întregime, peste tot trupul. Ne-a uns peste tot trupul, din creştet pînă-n tălpi. CREANGĂ, A. 32. Şi de la creştet pîn-în poale Pluteşti ca visul de uşor. EMINESCU, O. I 117. Chintesenţă de mizerii de la creştet pînă-n talpă. EMINESCU, O. I 150. Am să-ţi descoper nişte lucruri care au să te-ngrozească din talpă pină-n creştet. ALECSANDRI, T. 1095. + Părul capului. Cu creştetele albe preoţi cu pleata rară Trezeau din codrii vecinici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare. EMINESCU, O. I 91. 2. Căpătîi. Cînd voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plingi. EMINESCU, O. I 129. 8. Punctul cel mai înalt, vîrf (al unui munte, al unei stînci etc.), culme, pisc. în creştetul dealului, şoseaua se desparte. C. PETRESCU, S. 197. S-a oprit pe creştetul colinei, înfricoşat de-această ameninţare. TOPÎRCEANU, S. A. 113. Deasupra capului păretele drept de stîncă îşi pierdea creştetul aerian în înălţimile albastre ale văzduhului. HOGAŞ, M. N. 182. Pe creştetul munţilor, zorile Zilei venise. BOLINTINEANU, O. 75. fPoetic) Soarele, din creştetul cerului, îşi revarsă pulberea strălucitoare. DELA- VRANCEA, T. 59. Din creştetul cerului dogorit, razele cad drept ca nişte săgeţi de arc. VLAHUŢĂ, O. A. 368. <$>• F i g. Dacă era noroi, călca din piatră in piatră, tot în creştetul pietrelor, sculurînd picioarele ca o pisică. DELA- VRANCEA, H. T. 39. CREŞTÎN, -Ă, creştini, -e, s. m. şi f. 1. Adept al creştinismului. + (Adjectival) De creştinism, al creştinismului. Religie creştină. 2. Bărbat (mai rar femeie); om, individ. Nu, altfel trebuia să facem,' uite, cum ziceau creştinii ăia din gară, meseriaşii ăia, că ei ştiu mai bine rosturile. DUMITRIU, B. F. 134. învăţătura, puţină şi neisprăvită... dar mai presus de a celorlalţi creştini din sat îi luminase altfel mintea. C. PETRESCU, R. DR. 23. Pînă la asfinţitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. Acolo poposim la un creştin, om de treabă. SADOVEANU, B. 115. CREŞTINĂ, creştinez, vb. I. T r a n z. A face creştin, a boteza în religia creştină. De micşor m-ai botezat, De mare m-ai cununat, Trei copii mi-ai creştinat. ŞEZ. VIII 170. <$>• A b s o 1. Creştinează Şi botează, Dă de fin Cite-un tretin Şi de fină O tretină. ALECSANDRI, P. P. 81. -f Refl. A adopta creştinismul, a trece la creştinism. Ştefan, regele Ungariei, s-a creştinat la anul 1000. $ CREŞTINĂRE s. f. Acţiunea de a (s e) creştina. în Bulgaria, creştinarea în masă a avut loc în secolul al IX-lea, sub cneazul Boris. IST. R.P.R. 59. CREŞTiNĂTĂTE s. f. Totalitatea creştinilor. El, Sobieţki, fala leşilor, eroul creştinătăţii, mîntuitorul Vienei, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor, a se trage dinaintea tătarilor şi a moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 168. CREŞTINESC, -EĂSCĂ, creştineşti, adj. De creştin, privitor la creştinism. Credinţă creştinească. 37 CREŞTINEŞTE — 578 — CREZĂMÎNT CREŞTINEŞTE adv. Ca un creştin, în felul creştinilor. Îngropat creştineşte. CREŞTINISM s. n. Religie la baza căreia stă cultul lui Hristos. CRETACEU, -£E, crctccei, -ee, adj. (Despre roci) De natura cretei, format din cretă. (RETĂCIC s. n. Perioadă geologică a erei secundare caracterizată prin depuneri de masive calcaroase. CRETĂ, crete, s. f. 1. Bucată dintr-o materie calca- roasă sau din altă compoziţie, preparată special pentru a putea fi folosită la scris pe tablă sau pe orice suprafaţă de culoare închisă. Citesc tablourile cu mtirzierea trenurilor, unde un impiegat vine să adauge altă cifră cu creta, la fiecare jumătate de oră. C. PETRESCU, A. 277. Părul încărunţit... împrăştia veşnic ca un praf de cretă împrejurul lui. ANGHEL, PR. 79. Iată-mă aşezat înaintea unei table cu creionul de cretă în mină, arătind tinerilor... proprietăţile cercului, ale elipsei, ale parabolei şi ale hiperbolei. GHICA, S. 251. 2. Rocă pămîntoasă-calcaroasă, albă, constituită în cea mai mare parte din cochiliile unor animale sau plante marine foarte mici., — Variante: (regional) cridă (NECULUŢĂ, Ţ. D. 113, CREANGĂ, A. 77, EMINESCU, N. 37), (învechit) cridă (NEGRUZZI, S. I 5) s. f. CRETÎN, -A, cretini, -e, s. m. şi f. Persoană care suferă de cretinism. Nicolai al II-lea era un biet cretin abrutizat de alcool. LIT. ANTIMONARHICĂ 161. -f Persoană stupidă, imbecil, idiot. CRETINISM s. n. Boală provocată de tulburări funcţionale ale glandei tiroide şi care se manifestă prin degenerarea tiroidei, oprirea dezvoltării glandelor genitale, imbecilitate sau idioţie. CRETÎNŢĂ s. f. v. catrintă. CRETIN S. n. Ţesătură înflorată, tare şi deasă, făcută mai ales din in sau din cînepă. Perdea de creton. Creton pentru mobile. CRETOS, -OĂSĂ, cretoşi, -oase, adj. (Rar) Care conţine cretă, care are aspect de cretă. Prin umbra începutului nopţii, drumul prăfos, cretos, lucea blind, alburiu. DUMITRIU, N. 230. Cretoase văi, cu ierbile mărunte, Le-adie briza mării mai uscat, Şi printre bălţi cu apele stătute Porumbii rari sug aerul sărat.' DRAGOMIR, P. 34. F i g. Privea arbuştii exotici... cu frunzele lor lucii, care. în bătaia luminii cretoase păreau tăiate artificial în zinc. C. PETRESCU, î. I 4. CREŢ1, creţuri, s. n. (2 şi) creţi, s. m. 1. Buclă, cîrlionţ; păr creţ sau încreţit. Părul lins, cu unde albăstrui, îl poartă-n Umple.. . obicei adus de pe obîrşia Ialcmiţei, unde nu se ştia de creţuri şi colţişori. DELA- VRANCEA, S. 9. Părul său de aur în creţuri lungi se lasă. ALECSÂNDRI, P. A. 165. 2. încreţitură la o ţesătură sau la un obiect confecţionat ; cută, fald. Ea părea că aduce în creţii rochiei ei de mătase ceva din... cochetăria balurilor la care fusese. VLAHUŢĂ, O. A. III 38. Fereastra se descliise-ncet, perdeaua se dete într-o parte şi dintre creţii ei apăru, frumos şi palid, capul blond al unui înger. EMINESCU, N. 63. Acea mindră şi sprintenă fecioară de marmură, care s-avintă, ageră şi uşoară, sub creţurile dese ale tunicii ei spartane. ODOBESCU, S. III 55. 3. încreţitură a pielei; zbîrcitură. O femeie slabă, cu faţa plină de creţuri, intră în casă. SANDU-ALDEA, D. N. 227. — PI. şi: (3) creţe (GOGA, C. P.,8). CREŢ2, CREAŢĂ, creţi, -e, adj. 1. (Despre păr) Răsucit în inele, cîrlionţat, buclat. Ieşi Zamfira-n mers isteţ, Frumoasă ca un gînd răzleţ, Cu trupul nalt, cu păritl creţ, Cu pas uşor. COŞBUC, P. I 56. Un tînăr frumuşel, cu părul blond, scurt şi creţ, se apropie de Dan. VLAHUŢĂ, O. A. 38. Flăcău de munte... cuplete creţe. CREANGĂ, A. 85. 2. (Despre blană, lînă sau obiecte confecţionate din aceste materiale) Cu fir răsucit, cîrlionţat. Cuşmă creaţă de miel. ŞEZ. I 10. Nouă ciobani Şi vătaful zece, Toţi cu căciuli creţe De pui de mistreţe. TEODORESCU, P. P. 76. Covor cu perii creţi. ALECSANDRI, P. P. 77. 3. Cu ridicături şi adîncituri sau cute; încreţit. Vîntule, Ui încotro te vei duce s-alini Durerea rănilor şi jarul frunţilor creţe? BENIUC, V. 75. Munţi tufoşi şi creţi ca freza unei marchize din veacul XIV. NEGRUZZI, S. I 195. Cit o ninge ş-o brumează, Ea [frunza] e tot mindră şi creaţă. JAItNÎK-BÎRSEANU, D. 21. Fig. Valuri străvezii de aburi sclipitori se rădicau în unde creţe. HOGAŞ, M. N. 172. Pe cer alunecă nori creţi. MACEDONSKI, O. I 59. -$> (Adverbial) In cămaşă şi cu iţăraşii strinşi creţ pe pulpă. C. PETRESCU, R. DR. 62. creţEsc, creţeşti, adj. n. (Numai în expr.) Măr creţesc — varietate de mere cu coaja verzuie sau gălbuie, acoperită parţial cu dungi roşii, cu miezul suculent, cu gust acrişor şi cu o aromă specifică. CREUZET, creuzete, s. n. Vas făcut dintr-un material rezistent la căldură, folosit pentru reacţii chimice la temperaturi înalte. Recipient în formă de oală, făcut dintr-un material refractar şi servind la topirea sau călirea metalelor. — Pronunţat: cre-u-, CREUZOT s. n. v. crcozof. CREVÂT s. n. v. crivat. creyEtă, crevete, s. f. Mic crustaceu marin comestibil (Cravgon vulgaris). [în băcănie] atîrnau iepuri şi fazani cu picuri de sînge îngheţat în nări. Un coş de crevete. Un snop de banane. C. PETRESCU, C. V. 118. CREZ s. n. 1. Totalitatea principiilor, convingerilor cuiva, concepţia despre viaţă a cuiva. Cu crezul ce-n inimi ne cintă, Front roşu al muncii, te-avîntă. TOMA, C. V. 460. 2. Expunere succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creştine; simbolul credinţei. CREZARE, (rar) crezări, s. f. 1. încredere (în cineva sau ceva). Nu-şi putea închipui de ce un om care ştie atîtea şi pricepe atîtea nu are credinţa pină la sfirşit în ceea ce merită nestrămutată crezare. C. PETRESCU, R. DR. 44. Expr. A da crezare = a se încrede în cineva sau în vorbele cuiva; a crede. Pentru că nu-mi dai crezare că numai ţie mă-ncliin... ALECSANDRI, T. 383. 2. (învechit) Credinţă. Lina-i lunecare cu nobile mişcări Reamintea de timpii anticelor crezări. ALECSANDRI, P. III 527. CREZĂMÎNT s. n. 1. (învechit şi arhaizant) Crezare. Nu lua acest aer de blîndeţe feciorească şi de crezămînt. NEGRUZZI, s. III 352. Expr. A da (sau a pune) crczămîllt (rar ereziiniîntul) = a da crezare. Nu punea crezămînt pe spusele fiicei sale. ISPIRESCU, L. 121. Rău la turci Că le părea: Crezămîntul Toţi îi da, Numai unul Nu credea. TEODORESCU, P. P. 637. A afla (sau a aTCa) crczămîllt =a se bucura de încredere din partea cuiva, a fi crezut.' Pir a ei află crezămînt; eu nici că cerc a mă dezvinovăţi. RETEGANUL, P. V 83. L o c. adv. Cu CrC- zămînt = cu adevărat, într-adevăr. Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. EMINESCU, O. I 173. 2. înţelegere (faţă de cineva sau ceva), consideraţie, milă. Înjuri ce-avcm noi drag şi sfint; Nici milă n-ai, viei crezămînt. COŞBUC, P. I 208. CRI — 579 — CRISTAL CRI interj. (De obicei repetat) Onomatopee care imită cîntecul greierului. Şi greerul cînta ca ¡i în vechi vremuri ale tinereţii, cri-cri-cri-cri! s/.r.GVEANU, M. 189. CRIC, cricuri, s. n. Aparat folosit pentru ridicarea la mică înălţime a unor greutăţi mari, prin împingere în sus. Cric cu pîrghie. Cric hidraulic. Cric pneumatic. CRICHET S. n. Joc sportiv între două echipe, fiecare străduindu-se să introducă mingea în poarta adveisarului, lovind-o cu nişte beţe speciale. CRÎDĂ s. f. v. crctă. CRÎER s. m. v. crcier. CRÎMĂ, crime, s. f. Fapt penal (omor, trădare de patrie etc.) considerat de lege ca fiind foarte grav şi atră- gînd pedepsele cele mai mari. Trădarea de patrie, călcarea jurămintului, trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului, spionajul constituie crimele cele mai grave faţă de popor şi de stat şi sînt pedepsite de lege cu toată asprimea. CONST. R.P.R. 42. Regilor pătaţi de crime, preoţimii desfrînate, Magul, paza răzbunării, a cetit semnul întors. EMINESCU, O. I 45. ■iy (Foarte des în legătură cu războaiele de jaf şi cotropire) Războiul mondial a fost o crimă împotriva umanităţii. BCGZA, A. î. 571. CRIMESĂL’, criminaluri, s. n. (învechit) Judecătorie, tribunal care judeca crimele; p.ext. puşcărie, închisoare. Tot am să-i zbor crierii, şi de-oi merge-n criminal atîta pagubă să am. CONTEMPORANUL, VI 113. CRIMINAL2, -A, criminali, -e, adj. 1, Care conţine o intenţie nelegiuită, care constituie o crimă, referitor îa o crimă. Clasele exploatatoare din ţara noastră au folosit totdeauna «problema evreiască » ca o diversiune criminală. REZ. HOT. I 40. + (Cu sens atenuat) Rău, dăunător. <£• (Adverbial) Ar fi păcat şi criminal să pună cineva zăbranic inimii atunci cind întreaga natură nu respiră decît... poezie. HOGAŞ, DR. II 187. 2. (Despre persoane) Care comite crime, vinovat de crimă, nelegiuit. CRIMINAL3, -A, criminali, -e, s. m. şi f. Persoană care comite crime. Criminalul şi-a mărturisit vina. <$> Criminal de război — persoană care în timpul războiului s-a făcut vinovată de jefuirea şi asasinarea populaţiei civile şi a prizonierilor sau care poartă răspunderea acestor crime. CRIMINALIST1, criminalişti, s. m. (învechit) Cel care a săvîrşit o crimă, criminal. Ce batjocură! Să te arăţi dinaintea unui tribunal împreună cu vinovaţii şi crimina- liştii. NEGRUZZI, S. III 143. CRIMINALIST2, -Ă, criminalişti, -ste, s. m. şi f. Specialist în dreptul penal. CREtflNALITĂTE s. f. Savîrşire de omoruri ; numărul dc omoruri comise într-0 societate în decursul unei perioade. CRIMINOLOGIE s. f. R amură a ştiinţei care studiază pe criminal şi criminalitatea ca fenomen social. CRIN, crini, s. m. Plantă erbacee din familia Iilia- ceelor, cu flori mari de o albeaţă strălucitoare şi cu miros puternic (Lilium candidum); floarea acestei plante. Se pleacă ameţită între florile umede, aspiră pai fumul otrăvit al crinilor care atîrnă plecaţi într-o parte, ca nişte măiestre cupe de argint. SADOVEANU, O. III 176. în straturi florile-s trudite ; un crin din cind în cînd se-ndoaie Şi lung priveşte-n sus să vadă: nu se purcede-un nor de ploaie? ANGHEL, î. G. 21. Din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. EMINESCU, N. 4. Priveşte pe ctmpie aceste mii de flori, Aceşti crini nalţi şi mîndri, aceste viorele. NEGRUZZI, S. II 278. CRINOLINĂ, crinoline, s. f. (învechit) Fustă lungă şi foarte largă, în formă de clopot, susţinută de arcuri subţiri de oţel, la modă pe la mijlocul secolului al XlX-lea; malacof. Portretele bunicilor cu cravate înalte, ale buni- celor decoltate în crinoline. DL'MITRIU, B. F. 44. CRÎNTĂ, crinte, s. f. Vas de lemn (în formă de albie) de care se servesc ciobanii cînd storc zerul din caş. CRITĂLCĂ, cripălci, s. ’ f. Scîndurică prevăzută cu mai multe crestături în care se fixează sulurile războiului de ţesut; cordenci (1). CRÎPTĂ, cripte, s. .f. Construcţie subterană (de obicei în formă de boltă) în care se depun sicriele morţilor. V. cavou. Ca într-o criptă doarme-n carne Pitica inimă-ngropată. GOGA, C. P. 24. Deasupra criptei negre a sfîntidui mormint Se scutură salcîmii de toamnă şi de vînt. EMINESCU, O. I 129. CRIPŢOGĂMĂ, criptcgame, s. f. (La pl.) Familie de plante care se caracterizează prin înmulţirea prin spori (şi nu prin flori): (la sg.) plantă care face parte din această clasă. (Adjectival) Plantă criptogaviă. ' CRIPTOGRAFIC, -Ă, criptcgrcfici, -e, f.c!j. Care ţine de criptografie. Semne criptografice. CRITTOGBAFÎE s. f. Scricie secretă, cu ajutorul unui cod de scrrr.e convcnţicr.ale. V. cifru. CRIPTO GRĂMĂ, aiptogreme, s. f. Document (scrisoare, însemnare etc!) scris cu caractere secrete. CRISALIDĂ, crisalide, s. f. Nimfa insectelor lepidoptere. Lucraţi dar, ca din vechile monumerlte să iasă, precum fluturul din crisalidă, monumente mai măreţe. ODOBESCU, S. II 244. F i g. Fetele sînt crisalide care provoacă surprize cînd se transformă. IBRĂILEANU, A. 85. CRISPA, crispez, vb. I. Refl. (Despre faţă, degete etc.) A se contracta în mod involuntar, a se zgîrci, a se încleşta (de obicei din cauza unei tensiuni nervoase). Stă lingă catafalc şi se gîndeşte că, după înmormîntare, va fi publicat testamentul... Figura i se crispează. PAS, Z. II 164. Faţa i se crispa într-o penibilă sforţare de reculegere. VLAHUŢĂ, O. A. III 193. Mînile i se crispase, pumnii i se închisese şi braţele luase poziţiunea unui atlet de box. GHICA, S. 180. CRISPĂRE s. f. Acţiunea de a se crispa; zgîrcire, încleştare, contractare. Brusc încruntat, fără nici un gest decît crisparea dură a miinii, o privi în ochi. CAM1L PETRESCU, N. 140. Mîinile mari, noduroase, sprijineau capela pe genunchi, împreunate într-o crispare stîngace, înfricoşate parcă să n-o turtească. REBREANU, R. I 67. CRISPĂT, -Ă, crispaţi, -te, adj. Contractat, zgîrcit, încleştat. Gura mare, bărbătească, s-a strîns, crispată, şi acum i se văd cîte două încreţituri la colţul buzelor. CAMIL PETRESCU, O. 186. [PereteleJ cu orbitele ferestrelor goale, arăta ca o faţă crispată. C. PETRESCU, î. II 16. Care manifestă încordare nervoasă. E nervos, chinuit, cu mîinile la tîmplă; după ce a rămas îndelung crispat, oftează. CAMIL PETRESCU, T. II 101. CRISPĂŢIE, crispaţii, s. f. Crispare. Bolnavul face sforţări să se ridice intr-un cot şi încearcă printre crispa- ţiile de durere să surîdă. C. PETRESCU, !. II 72. Degetele-i trosneau într-o crispaţie disperată. VLAHUŢĂ, O. A. III 121. Zibal urmărise cu nesaţiu toate contorsiunile, toate crispaţiile stranii ale degetelor. CARAGIALE, O. I 294. — Pronunţat: -ţi-e. CRISTĂL, cristale şi cristaluri, s. n. 1. Sticlă de calitate bună, transparentă şi absolut incoloră, cu un luciu special şi cu capacitatea de a refracta cu putere lumina, folosită pentru fabricarea lentilelor cptice şi a ur.or obiecte de lux CRISTALIN — 580 — CRITICA {Salonul] comunica prin porji de cristal cu alte două mici colonuri, unul mobilat in stil persian ţi celălalt In stil pompeian. ALECSANDRI, O. P. 140. (Poetic, evocînd transparenţa şi puritatea) Ne desfătarăm ca doi fericiţi.. . tn undele albăstrii de cristal rece şi curgător ale Bistriţei. HOGAŞ, M. N. 63. Ozana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul. CREANGĂ, A. 117. -f Obiect (mai ales vas) fabricat din cristal. Largi cristaluri, pline De vinuri şi de vutce, topaze şi rubine. ALECSANDRI, P. III 384. 2. Corp solid, omogen, avînd o structură internă regulată şi o formă exterioară geometrică de poliedru. Tăcerea încordată a cristalului de sare în care a încremenit tăcerea mării şi truda ocnaşului. BARANGA, V. A. 28. 3. Compus: cristal-dii-stîncă = varietate de cuarţ, care se prezintă în cristale mari, incolore şi transparente. CRISTALIN1, cristaline, s. n. Parte a ochiului avînd aspectul unei lentile transparente biconvexe, care este •aşezată îndărătul irisului. CRISTAL ÎN2, -Ă, cristalini,-c, adj. Curat, limpede, transparent (sau, f i g., sonor) ca cristalul. In liniştea care acoperă munţii, izvorul Oltului işiface cîntecul auzit. E un cintec subţire, un murmur cristalin. BOGZA, C. 0.75. Pe-afin- linei apălină, Cristalină, Se pleca, se oglindea. ALECSANDRI, P. II 60. <$• (Adverbial) Noaptea din geam s-a făcut viorie, verde, s-a decolorat cristalin ca bobul de rouă. C. PETRESCU, R. DR. 49. CRISTALIZA, cristalizez, vb. I. 1. I n t r a n z. şi refl. (Despre substanţe) A se transforma în cristale, a se solidifica în formă de cristale. Sulfatul de sodiu cristalizează cu zece molecule de apă. 2. R e f 1. F i g. A se închega, a lua o formă precisă. O dată cu dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste are loc.procesul unirii oamenilor în naţiune şi se cristalizează limba naţională. IST. R.P.R. 288. ^ Tranz. Nimeni dintre scriitorii romini n-a ştiut să-şi toarne şi să-şi cristalizeze gindurile in forme atît de severe şi desăvirşite [ca Eminescu]. VLAHUŢĂ, O. A. II 102. CRISTALIZARE, cristalizări, s. f. Acţiunea de a (se) cristaliza şi rezultatul ei. Cristalizarea soluţiei. CRISTALIZGR, cristalizoare, s. n. Vas de laborator sau aparat industrial întrebuinţat pentru cristalizarea soluţiilor. , CRISTALOGRAFIE s. f. Ştiinţă care se ocupă cu studiul formelor, însuşirilor şi legilor de formare a cristalelor. CRISTALOÎD1, cristaloizi, s. m. Substanţă care cristalizează uşor şi care, în stare de soluţie, poate trece prin membrane vegetale sau animale. CRISTALOÎD2, -Ă, cristaloizi, -de, adj. Care are înfăţişarea unui cristal, care seamănă cu un cristal. CKISTÎI, cristei, s. m. Pasăre călătoare care trăieşte prin fîneţe şi semănături şi se recunoaşte mai ales prin sunetele, scîrţîitoare pe care Ie scoate (Crex pratensis). Deodată apărură lingă stufuri bibelouri neclintite pe tablele verzi de frunze de nufăr: găinuşi şi cristei de apă. SADO- VEANU, O. A. II 146. Şi poate vă întrebaţi de n-ar fi fost mai bine să fi rămas in sătucul acela ... cu cîntec de cristei in dimineţile cu cer cristalin. C. PETRESCU, S. 8. Melodioasa cîntare a crestoasei ciocîrlii şi a fricoasei prepeliţe ... o precurmă din cînd în cînd cristeiul cu răgu- fitul glas. NEGRUZZI, S. I 191. — Variante: (regional) cîrst<$î (TEODORESCU, P. P. 283), crîstâi (sandu-aldea, u. P. 192), cristal (sado- VEANU, O. I 284) s. m. CRISTÎL s. m. v. cristei. CRISTELNIŢĂ, cristelniţe, s. f. (în ritualul bisericesc creştin) Vas cu apă în care preotul afundă copilul la botee. Popa satului a luat copilul în mîini şi l-a vîrit o dată-n cristelniţă. CARAGIALE, O. I 322. (Poetic) Soarele pătrundea numai ca nişte stele, care cădeau şi scăpărau ici în ierburi, dincolo în cristelniţa de cleştar a apelor. GALAC- TION, O. I 281. CRÎŞMĂ s. f. v. crîşmă.. CRlTfiliIU, criterii, s. n. Punct de vedere, normă, principiu pe baza căruia se face o clasificare, o apreciere, o definire. Unul din criteriile importante după care se apreciază valoarea unui membru de partid este activitatea pe care o depune în producţie şi tezultatele ei. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 5, 56. Atitudinea unui partid faţă de greşelile sale este unul din cele mai sigure criterii de apreciere' a partidului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. După ce culege florile, le clasifică în grupuri după criterii subiective. IBRĂILEANU, A. 48. CRtTIC1, critici, s. m. Cunoscător în problemele de literatură sau de artă, care analizează şi apreciază operele artistice cu scopul de a le lămuri publicului şi de a da artei o orientare justă. Articolele Iui Lenin sint un exemplu pentru criticii şi istoricii literari marxişti de pretutindeni în privinţa felului cum trebuie făcută valorificarea justă a clasicilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2702. Poporul, ale cărui exigenţe cresc pe zi ce trece, este cel mai ascuţit critic de artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 26, 3/3. Citise-n- tîmplător un critic într-o revistă cunoscută O laudă exagerată. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 8. CIiÎTIC2, -Ă, critici, -e, adj. 1. De critică, referitor la critică, în legătură cu critica. Artiştii sovietici ne-au arătat tovărăşeşte şi cu mult simţ artistic şi critic cum ne-am putea îmbogăţi tematica, cum să ne inspirăm şi mai adine din arta noastră populară. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2744. <$> Aparat critic — totalitatea notelor lămuritoare făcute de un editor la editarea unui text cu scopul de a permite cortrolul felului în care a fost alcătuită ediţia. Ediţie critică = ediţie a unui text literar (mai ales clasic), în care textul ştiinţificeşte stabilit este însoţit de aparat critic. Realism critic v. r e a 1 i s m. + Care se ocupă de critică, foloseşte critica, este înclinat să critice. Atitudine critică. Privire critică. Dare de seamă critică, a Adunările generale ale gospodăriilor colective au fost un bun prilej de a se face o analiză a muncii, de a examina în spirit critic şi autocritic problemele şi sarcinile principale care stau în faţa gospodăriilor colective. GHEORGHTU-DEJ, GOSP. AGR. 6. 2. Care se referă la un punct sau la un moment de criză, care premerge o schimbare bruscă (de obicei în rău); care poate determina o schimbare decisivă (de obicei în rău). Simptom critic. Moment critic. Situaţie critică, a Cu toată poziţia critică a oştilor sale şi îndemnurile multor curtezani... [Petru cel Mare] nu primi nicidecum a da turcilor pre prinţul Moldaviei. NEGRUZZI, S. II 141. <$> (Fiz.) Stare critică = starea unui corp în timpul în care el trece prin salt şi în toată masa lui din lichid în gazos (sau invers) dispărînd complet limita dintre cele două faze. Temperatură critică — grad de temperatură caracteristic pentru fiecare g?e în parte şi constituind limita de temperatură dedesubtul căreia el poate deveni lichid. . CRITICĂ, critic, vb. I. Tranz. 1. (Complementul indică opera înfăptuită sau persoana, gruparea, instituţia care a înfăptuit-o) A scoate la iveală lipsurile pentru ca, descoperind cauzele şi indicînd mijloacele de îndreptare, să se ajungă la lichidarea greşelilor. Organizaţiile de partid au datoria să analizeze periodic situaţia învăţămin- tuliii cadrelor din întreprinderea şi instituţia respectivă, să critice şi să tragă la răspundere fără menajamente pe acei activişti care au o atitudine înapoiată faţă de studiu. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. Re f 1. Marx spunea că revoluţia CRITICABIL — 581 — CRIZĂ proletară se deosebeşte, printre altele, de oricare altă revoluţie tocmai prin faptul că ea se critică singură şi, criti- cindu-se, se întăreşte. STALIN, O. X 345. 2. (în mentalitatea de altădată) A dezvălui lipsurile din acţiunile unor oameni, a arăta defectele unor stări de lucruri fără a indica mijloacele de îndreptare. Eminescu a criticat aspectele negative ale societăţii din timpul lui. + A dezvălui cu răutate (sau cu exagerare) părţile slabe, defectele unui lucru sau ale unei persoane; a comenta în chip răutăcios, născocind lipsuri şi greşeli. V. d e f ă i m a, bîrfi. Lumea e rea, critică orice pas al unei fete. CONTEMPORANUL, Vjj 488. îndată începu a o fi critica [piesa de teatru], NEGRUZZI, S. I 238. In loc să critici greşelile străine, în loc să rîzi de alţii, mai bine rîzi de tine. ALE- XANPRESCU, P. A. 93. CRITICĂIÎIL, -Ă, criticabili, -e, adj. Care dă prilej de critică, care poate fi criticat. Operă criticabilă. CRITICĂ, critici, s. f. 1. Metodă de bază în acţiunea de educare a cadrelor partidului şi a oamenilor muncii, constînd în dezvăluirea greşelilor şi lipsurilor, în descoperirea cauzelor care le-au provocat şi în indicarea mijloacelor pentru lichidarea lor. Noi nu ne-am temut niciodată fi nu ne vom teme să ne criticăm deschis pe noi şi greşelile noastre tn faţa întregului partid. Forţa bolşevhmului rezidă propriu-zis tocmai în faptul că nu se teme de critică şi că din critica lipsurilor sale îşi trage energia necesară mersului continuu înainte. STALIN, O. X 350. Critica şi autocritica este o metodă specifică, socialistă, de scoatere la iveală şi de biruire a greutăţilor şi contradicţiilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2563. «$■ Critică de jos — critică pornită din mase cu scopul de a dezvălui lipsurile organelor de conducere şi a contribui ca ele să fie lichidate. Cadrele de partid, organele şi organizaţiile partidului trebuie să plece cu atenţie urechea la glasul maselor, să fie gala nu numai să înveţe masele, ci să şi înveţe de la mase, să stimuleze critica de jos, să ducă o luptă necruţătoare împotriva celor care înăbuşă critica. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2754. 2. (în mentalitatea de altădată) Dezvăluire, arătare (şi judecare) a lipsurilor din acţiunile unor oameni sau a stărilor de lucruri dintr-o societate dată fără arătarea mijloacelor de îndreptare. Personajele operelor [lui I. L. Caragiale], .. întruchipează cea mai acerbă critică a regimului de exploatare, a caracterului odios şi ridicol al parlamentarismului burghez. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 278, 1/1. <$> E x p r. A fi sub orice critică = a fi Ia un nivel cu totul scăzut. A fi mai presus de orice critică = a fi la un nivel foarte ridicat. 8. Analiză care interpretează şi apreciază operele artistice sau ştiinţifice. « Contribuţii la critica economici politice» de K. Marx. + Articol, studiu, recenzie în care se face o asemenea analiză; totalitatea (sau majoritatea) unor astfel de articole. Critica a apreciat succesele noii noastre literaturi, cu Pretutindenea în Franţa, Germania, Anglia s-au născut in veacul nostru nişte şcoli literare pe care critica le cunoaşte sub felurite numiri. ICNESCU-RICN, C. 100. 4. (în e x p r.) Critică de text = comentarii şi discuţii asupra formei sau conţinutului unui text. CRIŢĂR s. m.-v. creiţar. CRÎŢĂ s. f. (Mold., Bucov., popular) Oţel. Dintr-o bucată de criţă cit degetul cel mic şi dintr-o zbură tură de cremene neagră, Caraiman a prins o seînteiuţă intr-un firişor de iască şi... a aprins focuşor slăbuţ din citeva vreascuri mărunte. SADOVEANU, N. P. 25. Timofti Gîţulca era un moşneag scund şi sfătos, 1 are cum e criţă şi de foarte multe lucruri ştiutor. C. PETRESCU, R. DR. 128. <0> (în "basme) Dară pe la miez de noapte auzi-n văzduh un glas, Vine-un zmeu în solzi de criţă cu trei capete. EMINESCU, L. P. 125. <$• (Metaforic) Duduca Leona are dinţi de criţă, nu de ciolan ca ceilalţi oameni. SAECVE/NU, N. F. 6. Ţara neagră a furnicilor cu dinţii de criţă. HCGAŞ, M. N. 13. La noi, bătrin, muiere, bărbat, copil.. . Nepăsători de moarte, au inimă de criţă. ALECSANDRI, P. III 254. E x p r. A fi criţă la minte = a avea minte ageră, a fi deştept. •+ (Adverbial) Din cale-afară, foarte, extrem. Minios criţă. Beat criţă. CRIVĂŢ, crivaturi, s. n. (Mold.) Pat. în fund, in crivat, doimea un bătrîn. SADOVEANU, D. P. 172. După pinza de painjăn doarme fata de-mpărat; înecată de lumină, e întinsă in crivat. EMINESCU, O. I 79. Haide s-o aşezăm [perna] pe crivatul lui. ALECSANDRI, T. 1732. — Variantă: crcvât (NEGRUZZI, S. I 17) s. n. CRÎYĂŢ s. n. 1. Vînt puternic şi rece care suflă iamb dinspre nord-est, aducînd scăderea temperaturii, mai rar vara, aducînd un aer dogoritor. Nu ştii niciodată cit o să ţie crivăţul. SLAVICI, V. P. 157. Cad săgeţile in valuri care şuieră, se toarnă Şi lovind în faţă-n spate, ca şi crivăţul şi gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. . . EMINESCU, O. I 148. Afară-i vijelie, Şi crivăţid aleargă pe cîmpul înnegrit. ALECSANDRI, O. 164. Din ce în ce mai mult crivăţul se înteţea şi frigul mă pătrundea. GHICA, S. 243. Criză de produse = lipsă de mărfuri pe piaţă. Criză monetară = fenomen economic caracteristic regimului capitalist, constînd în lipsa de bani şi de cred te pe piaţă datorită paralizării vieţii economice în epocile de stagnare a afacerilor. Criza generală a capitalismului sau a sistemului capitalist (mondial) => CR ICNEALĂ — 582 — CRÎNG epoca istorica a prăbuşirii capitalismului, cuprinsă între prima revoluţie socialistă şi victoria revoluţiei socialiste • în îritreâga’ lume şi caracterizată printr-o supraproducţie 'de* mari proporţii, printr-o paralizare a tuturor sferelor de activitate (socială, politică, literară, artistică), printr-o desfăşurare inegală, care loveşte ţările capitaliste în inomente diferite şi cu intensităţi diferite, prin împletirea crizei industriale cu criza agrară şi prin izbucnirea de conflicte şi războaie, al căror rezultat final este picirea . inevitabilă a capitalismului. Drept cel mai important rezultat economic al celui de-al doilea, război mondial şi al urmărilor lui economice trebuie socotită destrămarea pieţei mondiale unice atotcuprinzătoare. Această împrejurare a determinat o nouă adîhcire a crizei generale a sistemului capitalist mondial. STALîN, PROBL. EC. 33. Criza generală a capitalismului se caracterizează printr-o şi mai mare intensificare a procesului de putrezire a sistemului capitalist. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 348. Criză de regim = epocă ■ în care un regim devenit nestabil este pe punctul de a fi răsturnat (pe cale revoluţionară) şi înlocuit cu altul. Trecem prin a treia criză de regim. Prima a fost criza regimului ţarist, care nu mai există. A doua a fost criza primului Guvern Provizoriu, al cărei rezultat a fost demisia lui Miliukov şi Gucikov. A treia a fost criza guvernului de coaliţie, cînd instabilitatea regimului a atins'punctul culminant. STALIN, O. III-121. (în ţările cu regim parlamentar burghez) Criză de guvern (sau ministerială) — interval de timp (caracterizat prin agitaţie şi frămîntare politică) între demisia unui guvern şi formarea guvernului următor. 2. Moment critic, culminant, în desfăşurarea unei boli; dcclanşare bruscă a unei boli sau revenire, sub formă de acces brusc, a unei boli cronice. Criză de ficat. □ Are să-i tremure iarăşi buzele şi o să devină galben ca în timpul crizelor. SAHIA, N. 25. <$>• Fi g. Mă cuprind uneori gînduri triste şi nu mă mai stăpînesc. E o criză. Trece. PAS, Z. I 97. CRÎCNEĂL.A, crîcneli, s. f. Crîcnire. CRÎCNÎ, crîcnesc, vb. IV. Intra nz. (întrebuinţat mai ales în construcţii negative) A protesta prin vorbe, fără prea multă vehemenţă, a murmura cuvinte de protest, •a se împotrivi cu vorba. Nu admite să crîcnească nimeni. ¡REBREANU, R. I 188. Vasile nu îndrăznea nici să mai •crîcnească. BUJOR, S. 93. O dată să-i pună niîna pe gît şi nu mai crîcneşte! SLAVICI, O. I 340. Cum poci eu să crîc- mese? PANN, P. V. III 115. (Rar) T r a n z. A spune, a dezvălui o taină. Midas-împărat îl ameninţa că unde ii stau talpele îi va sta şi capul, dacă va crîcni o vorbă măcar către cineva. ISPIRESCU, U. 111. — Variante: cîrcill (ALECSANDRI, T. I 53), (regional) crîgni (POPE3CU, B. III 142) vb. IV. ^CRÎCNfjR-E s. f. Acţiunea de a crîcni. Era atîta fermitate în tonul lui, că Grigore se simţi întocmai ca odinioară cînd... îi primea dojenile fără o crîcnire. REBREANU, R. I 119. CRÎGNI vb. IV v. crîcnî. cbîmpEi, crîmpeie, s. n. (De obicei cu determinări introduse prin prep. «de») Parte ruptă, desprinsă sau rămasă din ceva; bucată, porţiune, fărîmă. Aveai patrusprezece ani cînd, într-un crîmpei de gazetă, ai citit că la clubul muncitorilor au dat poliţiştii năvală. PAS, Z. I 7. Zău, nu cunosc pe nimeni, cu voia dumitale, Un biet crîmpei de aţă să-l dea fără parale! MACEDONSKI, O. II 58. Un crîmpei de luminare ardea în sfeşnicul ce era înfipt într-o măsuţă de campanie. D. ZAMFIRESCU, R. 242. -f- (Fiind vorba despre fraze, gînduri, cîntece etc.) Fragment, 1 frîntură. în mintea ei, pe drum, i se încrucişau crîmpeie de fraze fără legătură. BART, E. 246. Crîmpeie de gînduri ii răsăreau în minte, luminau o clipă şi se stingeau ca lumî- .nărelele bătute de vînturi. SANDU-ALDEA, U. P. 19. Ce ochi frumoşi avea Margqreta în sar a aceea i Această cugetare a rămas... în sufletul lui Radu ca un crîmpei de cîntec. VLAHUŢĂ, N. 63. CRÎMPEJĂŞ, crîmpeiaşe, s. n. (Rar) Diminutiv al Iui crîmpei. Ca, să nu lipsească nici un măţişor, i le dete pe număr. Credincioasa spălîndu-le, se rupse un crîmpeiaş şi-l dete pe rîu. ISPIRESCU, L. 70. CRÎiMJ'EIĂT, -Ă, crîmpeiaţi, -te, adj. (Neobişnuit) Făcut crîmpeie, fragmentat, fărîmitat. Tjate gindurile îi erau tulburi şi crîmpeiate. VLAHUTĂ, N. 75. CRÎMPOŞÎE s. f. Varietate de struguri cu boaba albă- ruginie şi rotundă; vin făcut din aceşti struguri. CRÎMPOŢÎ, crimpoţesc, vb. IV. T r a n z. (Mold.) A tăia, a rupe, a sfîrteca, a sfîşia în bucăţi inegale, a ciopîrţi, a îmbucătăţi. A găsit iezii singuri, i-a ucis şi i-a crîmpoţit de le-am plins de milă. CREANGĂ, P. 30. + A mînca fără rînduială, de ici şi de colo, cîte puţin. Daţi-vă deoparte măi păcătoşilor, că numai aţi crîmpoţit mîncarea, ziseră atunci Flăminzilă şi Setilă, care aşteptau cu neastîmpăr, fiind rupţi în coş de foame şi de sete. CREANGĂ, P. 261. — Variantă: crompoţi (SBIERA, P. 74) vb. IV. CRÎNCEN, -Ă, crînceni, -e, adj. Cumplit, îngrozitor, înspăimîntător, înverşunat, aprig, crud, feroce, violent, nemilos. în lupta crîncenă care se dă pe plan ideologic între capitalism şi socialism, întărirea continuă a ideologiei socialiste, combaterea necruţătoare a putredei ideologii burgheze constituie o condiţie principală a victoriei ideologiei clasei muncitoare. CONTEMPORANUL, S. II, .1953, nr. 329, 1/1. îţi sînt mamă, te-am făcut şi te-am crescut în crîncene nevoi. CONTEMPORANUL, VIJ 504. Pavel izbind cu picioarele în. sobă, o şi darmă la pămînt. Şi în buimăceala aceea, trezindu-se cu Ion faţă-n faţă, unde nu se încinge între dînşii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. -if- F i g. Toro- ioagă, cale grea, Crîncenă-i costişa ta, Fără brad, fără izvor, Fără nici un firişor, Nunta piatră şi zănoagă Şi steiuri de stîncă seacă... DEŞLIU, M. 63. (Adverbial) Cîrmuindu-şi crîncen Şargul de zăbale, Şi-l aruncă fulger Pe întoarsă cale. TOMA, C. V. 101. Din naltul cerdac, împăratul Dă vîntului părul său nins Şi crîncen roteşte privirea Pe crunt înnoratul întins. TOMA, C. V. 65. Oh! Vlade, cît de crîncen ţi-a greşit, Iart-o, scap-o. DAVILA, V. V. 174. CRÎNCENĂ vb. I v. încrîncena. CRÎNCENÎE, crîncenii, s. f. (învechit) Cruzime, asprime. Matei pedepsi însă cu crîncenie pe cerbicoşii nobili unguri din Ardeal. BĂLCESCU, O. II 210. CRÎNCENÎT, -A, crînceniţi, -te, adj. (Rar) Crîncen, cumplit, feroce. Briar.... n-are-n lume decît un gros stejar, Un bun şi scump tovarăş de lupte crîncenite. ALECSANDRI, P. A. 193. CRÎNG, crînguri, s. n. 1. Pădurice de arbori tineri şi de lăstari. într-un crîng ce-l vezi, ca-n vis, Stins mijind spre zări de lumi, E o zînă fără nume Cu ochi mari— un cer deschis. TOMA, C. V. 140. Nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau... nu căuta nici la floricelele ce se ascundeau prin desişurile crîngurilor. ISPIRESCU, L. 58. E-un miros de tei in crînguri, Dulce-i umbra de răchiţi, Şi sîntem atît de singuri Şi atît de fericiţi! EMINESCU, O. I 210. Prin crînguri tăcute Âpa-i răcoroasă, Frunza e umbroasă. TEODORESCU, P. P. 435. + Loc acoperit cu arbuşti, cu tufe; tufăriş, desiş. Către seară cînd el cîntă, glasul lui tremurător Mină somnul în spre crîngul de tuf ani de iasomie, Unde mii de păsărele stau s-adoarmă printre flori. D. ZAMFIRESCU, la MACEDONSKI, O. IV 52. 2. (Rar, determinat prin « alcerului ») Boltă cerească, firmament. S-au dus sub crîngul cerului. SBIERA, P. 91. Şi noi ne-am luat Din conac în conac, Pe cai de olac, Pe crîngul cerului, Pe faţa pămîntului. SEVASTOS, N. 100. CRÎNGULEŢ — 583 — CRO CRÎNGULEŢ, cringuleţe, s. n. Diminutiv al lui c r î n g. Băiatul ruD'.nc adumbrit intr-un cringuleţ verde... iară cotoşmanul o rupse d-a fuga spre curtea boierului celui ntarc. ISPIRE3CU, L. 289. CRÎNG}UŞ()R, cringuşoare, s. n. Diminutiv al lui crîng; cringuleţ. Peste puţină vreme, o tristă păsărică Va face să răsune cel jalnic crînguşor. ALEXANDRESCU, P. 24. CRÎNŢĂNl vb. IV v. crănţuni. CRÎSNIC1, crisnici, s. m. (Transilv., Bucov.) Dascăl de biserică; paracliser, ţîrcovnic. In mijloctil secerătorilor i se ivea totdeauna Simina, fata crîsnicului de la Zimbru. SLAVICI, O. I 213. CRÎSNIC2, crisnice, s. n. (Mold., Transilv., Bucov.) Unealtă de pescuit alcătuită dintr-o plasă legată de două beţe aşezate în cruce şi fixate la o prăjină lungă, de care apucă pescarul. Noi luăm crisnicul şi, cit fumez o lulea, ajungem la baltă. SADOVEANU, N. F. 26. *$■ (Poetic) Cad aşchii de albastru in crisnicul pădurii. LESNEA, A. 52. CRÎSTir s. m. v. crîstci. CRÎŞCĂ, crişc, vb. I. I n t r a n z. 1. (Mold., Transilv., urmat de determinări) A scrîşni din dinţi (intr-un- acces de ciudă sau de mînie). Sălbatic crîşca din dinţi. COŞBUC, P. II 180. Văzind el, dracul, că şi aici n-a izbutit nimica, crîşca din măsele şi crăpa de ciudă. CREANGĂ, P. 145. 2. (Despre zăpada îngheţată) A scîrţîi, a trosni {sub piciorul trecătorilor). Adia asprul vînt al miezului nopţii şi omătul îngheţat crîşca ascuţit. SADOVEANU, O. V 441. (Prin exagerare) Iarna de gerul cel amarnic... crîşcau lemnele şi pietrele. EMINESCU, N. 41. CRÎŞCÂRE. crişcări, s. f. Acţiunea de a crîşca şi rezultatul ei. 1. Scrîşnire. Băiatul îşi strîngea fălcile de-şi simţea in creier crîşcarea măselelor, dar se stăpînea. SADOVEANU, M. C. 38. . 2. F i g. Nemulţumire, durere, nenorocire (care face pe cineva să crîşte din dinţi). O fost mare crîşcare pe capul ■omului. ŞEZ. XX 15. CRÎŞMĂR, crişmari, s. m. (Mold., Transilv.) Cîrciumar. Crişmarnl nostru Mihăilă L-a spinzurat pe Negrită In pivniţa cea mai adincă, Tot taie din el şi mănîncă (Porcul afumat). SADOVEANU, P. C. 15. Crîşmarii te mint şi nu ştiu lăutarii Aievea ce-i graiul din strună. GOGA, P. 44. Au luat de la crişmar cite trei lei, pe cîte trei băniţi de fasole, fără ştirea bărbaţilor. SP. POPESCU, M. G. 23. / „ . CRÎŞ5IA, crişme, s. f. (Mold., Transilv.) Circiumă. Duminica, crîşmele... par a fi nişte fiinţe vii, care vuiesc adine. SADOVEANU, O. VII 273. Crişmă bună, crîşmă veche lingă crucea de la moară, In zadar îţi caut rostul zilelor de-odinioară. GOGA, C. P. 36. Or fi fugit!... cine ştie?... La vro crişmă poate... ALECSANDRI, T. I 113. S-au dus la o crişmă, unde s-au pus să bea. NEGRUZZI, S. I 32. — Variantă: (regional) crişmă (AGÎRBICEANU, S. P. 16) s. f. CRÎŞMĂREĂSĂ, crîşmărese, s. f. (Mold., Transilv.) Cîrciumăreasă. Sărbătoarea şi duminica vezi toate crîşmăre- sele gătite. NEGRUZZI, S. I 315. CRÎiŞMĂRÎŢĂ, crîşmăriţc, s. f. (Mold., Transilv.) Cîrciumărcasă. Zi, măi Laie, înc-un cîntec De-o cămaşă cu altiţă Şi de-un drac cu ochii vineţi, De-o Aniţă crişmă- riţă. GOGA, P. 75. Crîşmăriţa, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte. CREANGA, A. 96. CRÎŞMUŞOĂRĂ, crîşmuşoare, s. f. (Mold., Transilv.) Crîşmuţă. O trimet la crîşmuşoara mea... colea, lingă drum. ALECSANDRI, T. 153S. CRÎŞMUŢĂ, crîşmuţe, s. f. (Mold., Transilv.) Diminutiv al lui crîşmă; crîşmuşoara. Oi vinde cojoacele Ca să-i fac soroacele Prin toate crîşmuţele. MARIAN, S. 22. La crîşmuţa de sub deal Bea Bugean şi cu Vargan. SEVAS- TOS, C. 315. CRÎŞNÎ vb. IV v. scrîşni. CROAT1, -A, croaţi, -te, adj. Care aparţine Croaţiei sau locuitorilor ei; originar din Croaţia. Poporul croat. Limba croată. — Pronunţat: cro-at. CROAT2, -A, croaţi, -te, s. m. ş: f. Persoană care aparţine populaţiei de bază a Croaţiei (o parte a Iugoslaviei). — Pronunţat: cro-at. CROĂZĂ s. f. (învcchit) Un fel de stofă ţesută în natru iţe. Rochia... de croază sau de percal. GOLESCU, î. 67. CilOAZlfÎRĂ, croaziere, s. f. CăIătorie'(de plăcere) pe mare. — Pronunţat: cro-a-zi-e-. CROCIIET s. n. Joc în aer liber, în care mai multe persoane lovesc, rînd pe rînd, cuv un ciocan nişte bile mici de lemn, făcîndu-le să treacă, după anumite norme, printr-o serie de arcuri înfipte în pămînt. Pe pajiştea unde se juca crochet. . . C. PETRESCU, î. II 242. în parcul de sub ferestrele otelului« Caraiman » s-a înfiinţat obişnuita partidă de crochet. VLAHUŢĂ, O. A. III 34. CROCHIU, crochiuri, s. n. Schiţă care indică în cîteva linii trăsăturile principale ale unei figuri, ale unui desen, ale unui plan. Aşa se fac crochiurile milităreşti: ici o pată, dincolo o roată de tun. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. CROCODÎL, crocodili, s. m. Reptilă de proporţii uriaşe care trăieşte de-a lungul fluviilor din ţările tropicale (mai ales pe malurile Nilului) (Crocodilus vulgaris). Geantă de piele de crocodil. Expr. (Familiar) Lacrimi de crocodil = plîns prefăcut, ipocrit. CROIIMĂL s. n. v. crolimală. CROJIMĂLĂ s. f. (Mold., Bucov.) Scrobeală albă. O broşură învăţătoare meşteşugului de a face... pine şi crohmală de cartofe. NEGRUZZI, S. I 3. — Variantă: Cl'olimâl s. n. CROIIMĂLÎ, crohmălesc, vb. IV. T r a n z. (Mold., Bucov.) A scrobi. — Variantă: crolimoli vb. IV. CROHMĂLÎT, -Ă, crohmăliţi, -te, adj. (Mold., Bucov., despre pînzeturi) Scrobit. Rufe crohmălite. F i g. Rigid, băţos, ţeapăn. (Atestat în forma crohinolit) Nu ştiu dacă cineva a cerut pină acum a descrie figura asta curioasă, originală şi crohmolită a boierului ţinutaş. NEGRUZZI, S. I 236. — Variantă: crohinolit, -ă adj. CR9HMOLÎ vb. IV v. crolimăli. CROIOÎOLÎT, -Ă adj. v. crolmiălit. CROI, croiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică un obiect care urmează să fie confecţionat, în special haine sau ¿hete) A măsura materialul necesar, a însemna dimensiunile sau forma bucăţilor alcătuitoare, a tăia după forma şi măsura indicată. Scoţind o piele de porc sălbatic din cămară şi croind cite o pereche de opinci. CREANGĂ, A. 24 .Jachete croite... pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Eu sînt lemn de treabă... Că pe mine mă cioplesc Şi iconiţe croiesc. JARN1K-BÎRSEANU, D. 508. <ţ> F i g. îmi dărui o puşcă.. . uşoară, croită şi cumpănită chiar dupe trupul şi dupe puterile mele. ODOBESCU, S. III 22. <$- Tranz. fac t. N-avea copii, femeie, Hiron stăpînul m zu, Şi curtea t CROIALĂ — 584 - CROMOLITOGRAFIE lui cea mare tot strimtă ii părea. Deşi cămări trei pline avea de haine scumpe. Pe toată sitia insă croia la straie nouă. NEGRUZZI, S. II 237. <0> A b s o 1. Pietrarii lui Manóle croiau, retezau, ciopirţeau. ODOBESCU, S. II 513. 2. Tranz. A plănui, a pune la cale (o lucrare care are nevoie de indicaţii, semne, planuri), a porni un lucru sau o lucrare. Pe o muche de deal pleşuvă, la citeva sute de paşi depărtare de sat, tranşeele erau croite. REBREANU, N. 48. Străbăturăm in lung şi-n lat vestitele grădini ale Pîngăraţilor, croite şi sădite mai din vechi. HOGAŞ, DR. II 22. Pină-n zori de zi Mie să-mi croieşti Şi să-mi isprăveşti Peste Marea Neagră Un pod de aramă. TEODORESCU, P. P. 423. (A b s o 1.) [Grădinarul! se apucă de croit din nou, şi in şase săptămini abia putu face ceva care să mai semene a grădină. ISPIRESCU, L. 153. F i g. (Cu privire la planuri, proiecte) Privi drept înainte, sforăi puternic şi începu să scurme cu copita in apă; părea că-şi croieşte un plan sau că se pregăteşte să întrupeze o hotărîre mai dinainte luată. HOGAŞ, M. N. 221. Ccmtemir croind la planuri din cuţite şi pahară... EMINESCU, O. I 31. (A b s o 1.) Toţi croiesc, fac şi prefac, Ca să ne vie de hac. ALECSANDRI, T. I 239. (în legătură cu alte abstracte) Cîrpind, văduva Lenea îşi croia mersul zilei de mîine şi poimline. POPOVICI-BĂNĂŢEANU, V. M. 95. Caragiale e o altă dovadă a artistului care nu încape in cadrul croit de mine. GHEREA, ST. CR. III 60. Vrea... să-şi croiasc-un nume. ALECSANDRI, P. III 327. + A potrivi, a ticlui. In Jaţă una-ţi vorbeşte Şi în dos alta-ţi croieşte. PANN, P. V. III 63. (Complementul, uneori subînţeles, indică o minciună) Cit vei auzi că încep a croi cite una mai deocheată, tu să mă tragi de minica hainei. ODOBESCU, S. III 46. Da late le croieşte badea Talpă-Lată! ALECSANDRI, T. 623. Pe-ntregul croieşte minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. In loc de adevăr el tot minciuni croia. DONTCI, F. 76. 8. T r a n z. A desfunda, a deschide (un drum, o şosea ctc.) înlăturînd obstacolele. Îşi sileau trupul... să-şi ■croiască drum prin stratul gros şi alb de zăpadă. DUMITRIU, "V. L. 85. Ursan năval’ s-aruncă în neagra tătărime. Croind o pirte largă prin deasa ei mulţime. ALECSANDRI, O. 215. F i g. Legea economică fundamentală a socialismului (şi croieşte în ţările de democraţie populară un drum din ce în ce mai larg, influenţind tot mai mult dezvoltarea economiei naţionale a acestor ţări. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3- 4, 74. Să croim brazde noi de baladă. DEŞLIU, G. 28. Vremea a venit acum Singur să-ţi croieşti un drum. CASSIAN, tn POEZ. N. 116. Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura rominilor. VLAHITĂ, O. A. 238. <)■ Refl. pas. Se croise o şosea cu pomi tineri, plantaţi pe marginea şanţurilor. C. PETRESCU, S. 123. 4. Tranz. (Familiar; complementul indică un animal, un om sau o parte a trupului, mai ales spinarea) A lovi, a bate (făcînd dungi sau vînătăi pe piele). Croi cu ■băţul spinările cailor... şi căruţa... intră in sat. DUMITRIU, N. 229. Ce-arfisă-l croiesc in moalele capului? CAMILAR, TEM. 209. Actişi iau varga din coardă şi vă croiesc, de vă merg petecile! CREANGĂ, A. 38. Ticălosul!... porunceşte să mă croiască tot dtumu cu un harapnic. ALECSANDRI, T. 50. (Complementul indică lovitura) Ii croieşte o palmă. (Complementul indică semnul lăsat pe piele) Caii la pas, şi surugii croindu-le cu bicele la dungi beşicate pe spinare. GHICA, S. 241. 5. I n t r a n z. (Familiar, în e x p r.) A o croi la fugă = a fugi în cea mai mare grabă (spre a scăpa de o primejdie). Iepurii o croiră la fugă şi fiarele se luară după ei. POPESCU, B. I 90. Incet-incet m-am furişat printre oameni şi unde am croit-o la fugă spre Humuleşti. CREANGĂ, A. 58. Croindu-o la fugă spre pustie amindoi, Tocma in crîng se opriră a se uita înapoi. PANN, P. V. III 55. CROIĂLĂ, croieli, s. f. 1. Felul cum e croită o haină; tăietură. T u ştii să potriveşti Croiala după modă. NEGRUZZI, S. II 190. 2. F i g. Fel de a fi; caracter. Ei, ai să vezi, Vavila-i altă croială, cu totul. HOGAŞ, DR. 251. 8. (învechit) Plan, arhitectură. Luîndu-se după croiala unor palaturi întortocheate ce văzuse... puse de scobi. intr-un munte de cremene ce era acolo, un sălaş. ISPIRESCU. U. 116. CR0ÍT s. n. Faptul de a croi; croire. CR0ITÓR, croitori, s. m. 1. Meseriaş sau muncitor care croieşte şi coase haine. Găsi o asemenea mătăsărie şi o şi dase la croitor. ISPIRESCU, L. 399. Vestmint lung Pină-n pămint, Croitor croitu-l-a, Zugrav zugrăvitu-l-a. TEODORESCU, P. P. 52. 2. Gîndac mare, cu coarne lungi în forma unor foarfece, care trăieşte mai ales pe stejari (Cerambyx heros). 8. Muşchi fixat între osul iliac şi faţa internă a tibisi (prin a cărui contracţie se produce încrucişarea picioarelor). — Pronunţat: cro-i-, croitoreăsă, croitorese, s. f. Meseriaşă sau muncitoare care croieşte şi coase rochii. Adusese o croitoreasă cu ziua. C. PETRESCU, C. V. 169. — Pronunţat: cro-i-. CR0IT0RÍE, (2) croitorii, s. f. 1. Meşteşugul, meseriac croitului şi cusutului. Învaţă croitoria. 2. Atelier unde se lucrează haine bărbăteşti sau rochii. — Pronunţat: cro-i-. CROM s. n. Metal dur, de culoare cenuşie-deschisă, folosit în cromaj la fabricarea oţelurilor speciale, la formarea de combinaţii colorate, oxidante şi tanante etc. <$>• Galben de crom = cromat de plumb folosit la prepararea vopselelor. CR0MÁ, cromez, vb. I. Tranz. A acoperi (im obiect) cu un strat subţire de crom. CR0MÁJ s. n. Operaţie industrială constînd în acoperirea metalelor cu un strat de crom, pentru a le mări duritatea şi rezistenţa faţă de agenţii chimici sau pentru scopuri ornamentale. CROMĂRE, cromări, s. f. Cromaj. CROMĂT1 s. m. Sare formată prin acţiunea tcidvlu» cromic asupra unei baze. CROMĂT-“, -Ă, cromaţi, -te, adj. Care conţine crom; acoperit cu un strat de crom. Oţel cromat. CROMĂTIC, -Ă, cromatici, -e, adj. 1. Care se refera la culori sau la colorit. Aspectul cromatic al tabloului. 2. (în expr.) Gamă cromatică — gamă formată din- tr-o serie succesivă de semitonuri. CROMĂTICĂ s. f. 1. Arta preparării şi folosirii culorilor. 2. Ansamblu de culori; colorit. Cromatica unui tablou- CROMATÍSM s. n. Proprietate a razelor albe de a sc descompune în raze de culori diferite. CROMOFOTOGRAPÎE s. f. Procedeu pentru obţinerea fotografiilor în culori. CROMOLITOGRAFIO, -Ă, cromolitografici, -e, adj. De- cromolitografié, obţinut prin cromolitografié. Se întunecă toată ca o reproducere cromolitografică de pisc înnourai. CAM1L PETRESCU, N. 115. CROMOLITOGRAFÍE, crcmolitografii, s. f. Procedeu, litografic prin care se tipăresc în serie desene în culori * desen, tablou sau portret obţinut prin acest procedeu» Un sipet ţărănesc şi o cromolitografié pe un alt perete întregesc mobilierul atît de modest al încăperii. V. ROM. iunie- 1952, 27. CROMOSFERA — 585 — CRONOMETROR. CROMOSFÎKĂ s. f. Strat de culoare roşie-aprinsă, I compus din gaze şi aburi incandescenţi, care înconjură soarele şi este vizibil numai în timpul eclipselor totale. CRoaiourtE s. f. Procedeu de leproduceie litografică în mai multe culori, pe cale fotochimică; imagine colorată obţinută prin iwest procedeu. CR0M07.6M, cromozomi, s. m. (Biol.) Corpuscul de 1 substanţă nucleară care se formează în timpul diviziunii celulei, variabil ca formă la fiecare specie. CROMPOŢÎ vb. IV v. crîmpoţi. CRONC interj. Onomatopee care imită strigătul corbului. Aude numai cronc) croncl prin văzduh şi un coşcogea corb se lăsa spre el. ŞEZ. II 55. CRONCĂN, croncăni, s. m. (Transilv., Bucov.) Corb. Croncan. . . după cit ştiu eu pină acuma şi după cum ne arată mai multe doine şi balade... se spune... numai despre corbi. MARIAN, O. II 15. CRONCĂI vb. IV v. croncf.ni. ' CRONIĂÎRE s. f. v. ci mei nii e. CRONC ĂNÎ, croncănesc, vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre ciori, corbi etc.) A scoate strigăte guturale (caracteristice acestui gen de păsări). Nici ţipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să cîriie. STANCU, D. 16. Zile umede şi reci vestiră apropierea iernii. Grădinile rămăseseră fără verdeaţă — şi uneori, tn tăcerea după-amiesilor, treceau tnvăluindu-se şi croncănind şiraguri de ciori. SADO- VEANU, O. IV 131. 2. F i g. (Despre oameni) A scoate strigăte nearmo- nioase, a vorbi articulînd cuvintele în mod dezagreabil. Eleonora croncăni, cu o lucire de rîs in ochii ei de nebună. DUMITRIU, B. F. 38. (în basme) Făt-Frumos aruncă buz- duganu-n nori şi lovi Miazănoaptea tn aripi. Ea căzu ca plumbul la pcmînt şi croncăni jalnic. EMINESCU, N. 24. <*> Tranz. fact. (Rar) Mură lua vioara, cu chip să le arate, şi după ce o croncănea şi o văienren ohacă,işi ridica ochii. . spre fereastra i.itacului Olenei. GALACTION, O. I 69. — Prez. ii d. pers. 3 şi: croncăne (AGÎRBICEANU, S. P. 30). — Variante: croncul (ALECSANDRI, P. A. 40, ŞEZ. i 109), cronconf (ALECSANDRI, P. P.' 141) vb. IV. CRONCĂNÎRE, croncăniriy s. f. Croncănit. ■ >' — Variantă: cronc&ire (SADOVEANU, B. 90) s. f. CRONCĂNIT s. n. Faptul de a croncăni; strigătul strident scos de corb, de cioară etc., croncănire. Corbii se strîng să ne pindească, Cu fîlfiiri domoale şi croncănit posac. LESNEA, I. 68. croncănitOr, -oAre, croncănitori, -oare, adj. (Despre unele păsări, p. e x t. despre sunetul scos de ele) Care croncăneşte. Salcîmii... leagănă ciori croncănitoare. STANCU, D. 72. Trec corbii-n stoluri, trec mireit, Croncănitori şi negri vin. LESNEA, I. 70. Cirduri de corbi negri, cu zvon croncănitor. ALECSANDRI, P. III 341. croncănitCră, croncănituri, s. f. Strigătul păsărilor cror.cânitoare; croncănit. CRIXCONÎ vb, IV v. croncăni. CR/lNIC, -A, cronici, -e, adj. (Despre boli; f i g. despre fenomene sociale) Care se prelungeşte vreme îndelungată, care are un caracter de durată, care s-a învechii şi nu mai poate fi uşor înlăturat. Bronşită cronică. cu Unul din cele mai vădite fenomene de putrezire a economiei capitaliste tl constituie nefolosirec cronică a capacităţii de producţie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 89. CRONICĂR, cronicari, s. m. 1. Autor de cronici şi letopiseţe. Radu Popescu a izbutit să se ridice la nivelul marilor cronicari moldoveni. IST. R.P.R. 219. De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii. EMINESCU, O. I 149. 2. Colaborator al unui ziar sau al unei reviste, însărcinat cu redactarea de cronici (2). Cronicar dramatic.. — Variantă: (1, învechit) hronicár (NEGRUZZI, s. 1 202) s. m. CRONICĂ, cronici, s. f. 1. Serie de însemnări, obişnuite mai ales în evul mediu şi cuprinzînd o înregistrare cronologică, de obicei lipsită de discernămînt critic, a evenimentelor sociale, politice şi familiare, făcute de un. scriitor (de obicei contemporan); scriere, uneori păstrată, în manuscris, cuprinzînd asemenea însemnări (şi servind adesea drept bază istoricilor moderni); letopiseţ. Cronica- întimplărilor mai însemnate, petrecute pînă la anul 1499, scrisă de un cronicar rămas anonim, s-a păstrat în traducere germană. IST. R.P.R. 137. Intriga în Hamlet e luată din cronicile Danemarcii. GHEREA, ST. CR. II 278. Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici. EMINESCU, O. I 151. 2. Articol dintr-un ziar sau dintr-o revistă care comentează evenimente de actualitate, politice, sociale şi culturale, interne sau externe. Cronică internaţională. Cronică locală. Cronică muzicală. 3. Comentariu, de obicei răutăcios, făcut asupra unor evenimente neînsemnate din viaţa particulară a cuiva. Cronica laşului, aşa de bogată pe acea vreme, nu-l ştia.- RUSSO, O. 48. — PI. şi: (învechit) cronice (EMINESCU, O. I 32r. BĂLCESCU, O. I 64). CRONOGRAF1, cronografe, s. n. Scriere cu caracter popular, care reprezintă o sinteză a istoriei generale,, alcătuită pe baza izvoarelor istorice combinate cu legende biblice şi cu legende populare. Cronograful lui Moxa.. CRONOGRAF2, cronografe, s. n. Aparat automat de- precizie, prevăzut cu un mecanism de ceasornic, *care- înregistrează începutul şi sfîrşitul unei acţiuni sau al unui fenomen în desfăşurare; se foloseşte în fizică, artilerie, aviaţie, sport etc. Cronograful serveşte la calcularea vitezei' unui proiectil. CR0N0GRAFÍE, crcncgrafii, s. f. Scricre de cronici,, de cronografe. CRONOLÓGIC, -A, cronologici, -e, adj. Dispus în. ordinea succesiunii în timp. Ordine cronologică a evenimentelor. CRONOLOGIE, cronologii, s. f. Disciplină (auxiliară a. istoriei) care se ocupă cu stabilirea epocilor şi datelor; succesiune în timp a evenimentelor (istorice); sistem adoptat pentru socotirea anilor. Cronologie relativă7 v. r e 1 a t i v. + Listă care cuprinde o succesiune cronologică. Deosebit de cronice, avem şi şase 'cronologii ale- domnilor întocmite după hrisoave, între care cele mai bune- sînt a lui Pîrvu Cantamzino, a clucerului Dumitrache şi a- ierodiaconului Naum Clococeanu. BĂLCESCU, O. I 64. CRONOMETRA, cronometrez, vb. I. T r a n z. A măsura durata unei acţiuni cu ajutorul unui cronometru. CRONOMETRAJ, cronometraje, s. n. Cronometrare. CRONOMETRARE, cronometrări, s. f. Acţiunea de a. cronometra. Cronometrarea cursei de 5000 de metric CRONOMETRIC, -Ă, cronometrici, -e, adj. De cronometru. Precizie cronometrică. CR0N0METRÍE s. f. Partea fizicii care se ocupă cu. studiul măsurării timpului; tehnica construirii de aparate- pentru măsurat timpul. CR0N0METRÓR, croncmetrori, s. m. Persoană care- măsoară timpul cu cronometrul, pentru a norma procesele de muncă, pentru a determina rezultatele întrecerilor sportive etc. ♦CRONOMETRU — 586 — CRUCE CRONOMETRU, croncnietre, s. n. Ceasornic prevăzut •cu un mecanism special care permite măsurarea timpului pînă la fracţiuni de secundă şi care se foloseşte la normarea •proceselor de muncă, la determinarea rezultatelor în întreceri etc. CllOS, crosuri, s. n. Cursă pedestră, pe teren variat, în cursul căreia participanţii trebuie să parcurgă peste cîmp o anumită distanţă, cu respectarea anumitor norme tehnice. Va începe desfăşurarea tutei mari competiţii sportive de masă, crosul « Să întîinpinăm 1 Mai». SCÎNTEIA, 1952, nr. 2282. CR6SĂ1, crose, s. f. Un fel de baston curbat la un capăt, folosit la jocul de hochei, polo şi golf. CROSA2, crose, s. f. Smoc de pene (albe sau vopsite în diferite culori) întrebuinţat altădată ca ornament la ■pălăriile femeilor sau la chipiele militarilor. CROSNA, crosne, s. f. Sarcină, mai ales de lemne sau de vreascuri, pe care o poartă cineva în spinare. Adusei ■vro cîteva crosjte de lemne. GORJAN, H. I 114. -4* Maldăr •de obiecte aşezate regulat, în ordine. Lăsai oamenilor viei cuvînt să facă iarăşi crosnele de scindări şi să le aşeze pe o altă plută. GALACTION, O. I 63. — Variante: croşnli (CREANGĂ, P. 151), crosnie (VIS- SA1UON, B. 268) s. f. CKOSNIE S. f. v. crosnă. CROŞET s. n. v. croşetă. CROŞETĂ, croşetez, vb. I. T r a n z. A împleti (dantele) cu croşeta. Perdele croşetate. CROŞETA, croşete, s. f. Ac lung de metal sau de os, cu vîrful îndoit ca un cîrlig, cu care se lucrează diferite Împletituri, în special dantele. -—Variantă: croş6t, croşete (VLAHUŢĂ, O. A. III 20), •s. n. CRGŞNĂ s. f. v. crosnă. CROTÂL, crotali, s. m. Numele ştiinţific al şarpelui- •cu-clopoţei, care trăieşte în America tropicală. CROTVLE s. n. v. craul. CRtiCE, cruci, s. f. 1. Obiect de lemn, de piatră, de metal etc., format din două bucăţi aşezate perpendicular şi simetric una peste alta, constituind simbolul credinţei creştine. Noile tractoare Înmormîntează fără cruci subt brazdă O lume putredă ce moare. BENIUC, V. 135. Face... o cruce şi o înfige in pămînt. CREANGA, P. 48. Două lemne-n- .călecate Stau la capu-ţi după moarte (Crucea). ŞEZ. XIII 19. (în vechiul regim obiectul servea în armată, în faţa instanţelor de judecată etc. pentru a depune un jurămînt) Dar pot spune cu mina pe cruce. REBREANU, R. I 14. Cînd gindesc că ieri, nu mai departe, luă crucea şi jură pe sănătatea lui! NEGRUZZI, S. I 51. ^ Expr. A pune, cruce cuiva (sau la ceva) =a considera ca mort, lichidat.' De prieteni m-am cotorosit, petrecerilor le-am pus cruce. m. i. caragiale, c. 92. Cruce de aur (cu noi) în casă! invocaţie făcută de oamenii superstiţioşi, . care cred că prin aceasta se pun la adăpost cînd se. pomeneşte numele diavolului. Sîntem patru fete de împărat, pe cari ne-au luat patru draci, — cruce de aur în casă! SBIERA, 1\ 149. N-am crezut că am a face cu dracul.— Ferească dumnezeu, cucoane; cruce de aur cu noi incasă! CREANGĂ, P. 160. (Mai ales ironic) A îl CU crucea în sîn = a fi evlavios; a face pe evlaviosul. 2. Figură sau desen (în general astăzi nemaifolosită) reprezentînd o cruce (1) şi avînd diferite semnificaţii: într-o listă de nume personale arată că numele însemnat astfel reprezintă un om decedat, în calendar marchează o zi de sărbătoare creştină etc. Este... sărbătoare mare şi cu cruce? CONTEMPORANUL, III 554. Îmi arată lista, însemnată cu cruci de sus pînă jos. GI-IICA, S. 427. Cruce roşie = cruce de culoare roşie, desenată, brodată sau aplicată pe un fond alb şi indicînd în război neutralitatea spitalelor, trenurilor şi avioanelor sanitare, ambulanţelor etc.; organizaţie internaţională pentru ajutorarea răniţilor şi bolnavilor (în timp de război) şi pentru popularizarea cunoştinţelor de prim-ajutor medical. 3. Simbol al ritului creştin, abstract sau concretizat printr-un gest făcut cu degetele la frunte, la umeri şi pe piept. Se ridică-n două rînduri Şi domol îşi face cruce. TOPÎRCEANU, B. 20. Moraru-şi face cruce Privind în urma mea. COŞBUC, P. I 60. Cum auziră sătenii, începură să-şi facă cruce şi să-şi scuipe în sîn de frică. ISPIRESCU, L. 13S. Se temeau [dracii] de turbincă. '.. mai rău decît de sfînta cruce. CREANGA, P. 310. (în imprecaţii) Se schimbă ades, ca să înşele mai lesne, ucigă-l crucea. ALECSANDRI, T. 61. Bată-mi-te crucea, drac! Cum te-oi prinde, te dezbrac. JARNÎIC-BÎRSEANU, D. 466. Frate de cruce — prieten ■ bun, nedespărţit. Din prietenia asta a noastră ne legasem fraţi de cruce. SADOVEANU, N. F. 36. Făt- Frumos ţi-i frate de cruce. EMINESCU, N. 13. Fraţi de cruce sc prindea Şi-mpreună voinicea. ALECSANDRI, P. P. 12. Frăţie de cruce — prietenie, tovărăşie strînsă. Om lega frăţie de cruce pe cit om fi ş-om mai trăi. EMINESCU, N. 7. Compus: ucigă-I crucoa = diavolul. 4. Religia, confesiunea creştină, creştinism. Pentru-a crucii biruinţă se mişcară rîuri-rîuri. EMINESCU, O. I 146. (în jurăminte) Cînd aş fi Por-împărat, pe crucea mea că te-aş lua giupîneasă-n casă. ALECSANDRI, T. 897. (Prin metaforă) Nu trage armata cruce-n cruce... Cine sîntem noi şi cine sînt ei? Tot oameni săraci, feciori de gospodari. DUMITRIU, N. 11. Se va bate crucea dreaptă cu crucea dreaptă. ŞEZ. III 97. Ziua crucii = numele unei sărbători creştine. — 5. (Intră în componenţa numelor a diverse insigne, medalii, decoraţii) Calică-i era haina, dar strălucea pe ea Şi Crucea Sfîntul Gheorghe, şi-a Romîniei Stea. ALECSANDRI, P. A. 210. G. Nume care se dă la diverse obiecte sau părţi ale unor obiecte formate din două lemne, două seînduri, două beţe sau laţuri încrucişate. Cruci dalbe de ferestre. TEODORESCU, P. P. 40. Se duse cu ea [cu vaca] acasă, o legă de crucea unei fereşti. ŞEZ. IX 50. (Tehn.) Cruce cardanică — dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permi- ţînd transmiterea mişcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. Crucea căruţei = bucată de lemn pusă de-a curmezişul în proţap. Ptru! ciii!... sai binişor pe ici, pe crucea căruţei. CREANGĂ, P. 123. (Popular) Crucea spinării — os de formă triunghiulară format din cinci vertebre, care continuă şira spinării. Crucea amiezii — punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază. Soarele scăpase din crucea amiezii; pe lanurile de grîie verzi, pe fîneţele de iarbă tînărăi, plutea o pace de lumină. SADOVEANU, O. IV 76. Loc. adj. şi a d v. In cruce = (aşezat) cruciş, încrucişat. Sfîr- şindu-şi cuvîntarea cu braţele în cruce, A lanţurilor sale verigi le scutură Ş-o palidă zîmbire pe buze-i flutură. MACEDONSKI, o. i 253. Expr. E cruce amiazăzi sau soarele c în cruci sau (în) cruce (amiazăzi) = e la amiază, e ora 12 din zi. Se bagă în tăul cel de lapte dulce şi se ’scaldă cîndti-i crucc amiazăzi. RETE- GANUL, P. V 61. Cînd va fi soarele cruce amiazăzi, atuncea te răpede iute. SBIERA, P. 25. La amiazi, cînd va fi soarele în cruci, să înalţe o prăjină. ISPIRESCU, L. 127. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc să ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. în crucea (sau, rar, crucile) nopţii =la miezul nopţii. Se intîmplă cîte- odată, în crucile nopţii, de curg neguri pe Prut. SADOVEANU, F. J. 429. Cunoştea cloşca cu pui şi mişcările ei în crucea nopţii. SADOVEANU, P. M. 148. Cină stai d-ta în crucea nopţii cu bufniţele. HOGAŞ, DR. II 59. + (Adverbial) Cruciş. Cu braţele albe pe piept puse cruce. EMINESCU, O. I 36. •CRUCI — 587 — CRUCIŞ • E x p r. A SC pune cruce = a se împotrivi unei acţiuni, a se pune de-a curmezişul spre a o zădărnici. + Instrument de tortură în antichitate, pe care osînditul îl purta adesea în spinare pînă la locul execuţiei şi pe care era apoi pironit cu cuie. <ţ> E x p r. A-şi purta •crucca = a îndura o suferinţă mare. 7. Numele popular al constelaţiei lebedei, formată din cinci stele aşezate cruciş. 8. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspîntie. Era aici, tinde se lăsa in vale capul satului, o cruce de drumuri. DUMITRIU, N. 86. Şovăi, în crucea drumurilor, dacă s-o ia spre Crîngaşu sau spre casă. CAMILAR, TEM. 29. Zimbeau toate rudele şi toţi prietinii lui Matei Dumbravă, la cruci de drumuri, sub streşina porţilor, pe prispele caselor. SADOVEANU, O. IV 387. Cum stăm'pe trunchiul âe fag răzimat, Lctios, avind capul pe spate lăsat, Priveam intr-un loc la o cruce de străzi. COŞBUC', P. II 204. ^ Esp r. A (la cu crucea peste cineva = a întîlni pe cineva din întîmplare, pe neaşteptate. Merge ea... prin codru... şi pe-o tihăraie dă cu crucea peste lup. CREANGĂ, P. 30. A i se face ■(sau a-i fi cuiva) calea cruce (sau cruci) =a se deschide înaintea cuiva o răspîntie; f i g. a se ivi piedici înaintea cuiva. Merseră.. . pînă ce li se făcu calea cruci, -nici se opriră. ISPIRESCU, L. 220. Dacă mergi Şi nu mă duci, Facă-ţi-se drumul cruci. BIBICESCU, P. P. 131. De urit m-aş duce, duce, Calea mi se face cruce. JARNlK- BÎRSEANU, d. 211. A i se face (cuiva) calea cruce (cu cineva) = a-i ieşi cuiva cineva în cale, a se încrucişa •drumurile mai multor persoane. (Despre vehicule, cu orar fix) A faCC cruce = a se întîlni într-o staţie, venind din direcţii diferite. Trenul nostru face cruce la Teiuş. 9. (învechit) Echipă compusă din doi pînă Ia patru soldaţi, pedestraşi sau călăraşi, care erau obligaţi să plătească căpeteniilor, în mod solidar, o anumită cotă de impozite. Toate puterile pămintene, şi roşiorii şi ferentarii. . . şi toate crucile de pedestraşi. . ODOBESCU, S. A. 122. [Dorobanţii] erau in număr de 5000 cruci, sau 10000 oameni, şi alcătuiau pedestrimea cea grea a ţării. BĂLCESCU, O. I 13. 10. E x p r. Cruce de voinic = bărbat în toată puterea, voinic. Dar nici nu ştiau ele, fetele din sat, ce cruce de voinic era Bodea. AGÎRBICEANU, S.'P. 19. Fruntea Jlăcăilor totuşi era Nicolaie Dragoş, fratele învăţătorului, o cruce de voinic, cu mustăcioara pana corbului, înalt şi spătos, deştept şi harnic cit patru. REBREANU, R. I 130. Ăştia să fie cruci de voinic? ei să ţie potera în loc? DELAVRANCEA, S. 171. Se ruşină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, aşa puţin la inimă. ISPIRESCU, L. 388. 11. Compus: crucca-pămîntului = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe sau roze (Heracleum Sphondylium) ; brînca-ursului. CRUCÎ, crucesc, vb. IV. 1. R e f 1. A se mira foarte tare de un lucru ciudat, neobişnuit, a rămîne cu gura căscată; a se minuna. Nu cumva ai învăţat carte acolo la militărie? s-a crucit nenea Ghiţă. SADOVEANU, M. C. 76. Oamenii se cruciră, le puseră toate la loc, cutremuraţi ca în faţa unei taine, şi îngropară iar lădiţa. AGÎRBICEANU, S. P. 27. Mamă-sa... s-a crucit privind Cusătura fetei. COŞBUC, P. I 24S. El se cruci cînd văzu pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 101. 2. T r a n z. (Rar) A aşeza în formă de cruce, a încrucişa. Cu-a sale braţe sub capul lui crucite... Priveşte. ALECSANDRI, P. A. 194. : ' ^ — Variantă: (regional) în cruci (CREANGĂ, A. 34, SEVASTOS, N. 332, ŞEZ. VI 14) vb. IV. CRUCLÎDĂ, cruciade, s. f. Fiecare din seria de expediţii cu caracter militar, organizate în evul mediu de Europa occidentală în Orientul Mediteranei sub pretextul de a elibera mormîntul lui Iisus Hristos de sub turci (în realitate pentru acaparare de teritorii). — Pronunţat: -ci-a-. — Variantă: cruciită s. f. CRUCIĂL, -A, cruciali, -e, adj. Care este de o importanţă capitală, care determină o schimbare radicală; hotărîtor. Punct crucial. Moment crucial. i=n Anul 1881 [cînd apare revista « Contemporanul»] este astfel, în istoria mişcării noastre muncitoreşti, un an crucial. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 3/5. — Pronunţat: -ci-al. CRUCIĂT, cruciaţi, s. m. Cel care participa la o cruciadă. —-Pronunţat: -ci-at. CRUCIATĂ s. f. v. cruciadă. CRUCIFliR, -Ă adj. (Despre plante) Cu florile alcătuite din patru sepale şi patru petale dispuse în formă de cruce. Rapiţa este o plantă cruciferă. •+■ (Substantivat, f. pl.) Familie de plante dicotiledonate cu astfel de flori. CRUCIFICĂ, crucific, vb. I. T r a n z. (în trecut) A executa un condamnat la moarte prin pironire pe cruce; a răstigni.-(F i g.) «Onorabili domni proprietari» — aşa începuse [Kogălniceanu] a vorbi la 13 aprilie 1864, pentru a-i crucifica, apoi, pe stăpînii de pămînturi... ca pe tîlliari. PAS, t. I 219. CRUCIFICĂRE s. f. Acţiunea de a crucifica; pironire pe cruce, răstignire. CRUCIFIX, crucifixe, s. n. Obiect de cult (la catolici) reprezentînd pe Iisus Hristos răstignit; (prin restricţie) imaginea reprezentată pe cruce. S-a aşezat pe un scaun de rugăciune, la picioarele crucifixului. GALACTION, O. I 231. Gelu, cu capul proptit în piept ca un crucifix, ocoli răspunsul. CAMIL PETRESCU, N. 156. — Pl. şi: (s. m., neobişnuit) crucificşi (GALAN, Z. R. 166). CRUCIFORM, -Ă, cruciformi, -e, adj. Care are formă de cruce. CRUCIŞ1 adv. 1. în cruce, întretăindu-se în chip de cruce. îşifrămînta mîinile neliniştit, parcă-i lipsea ceva; şi le strînse cruciş la piept, se plesni cu ele peste genunchi. CAMILAR, TEM. 15. Căluşei Tot mărunţei, Cu frine cruciş pe ei. HODOŞ, P. P. 201. E x p r. (Despre drumuri) A se face cruciş = a se bifurca. Ne-am dus pînă unde ne-am dus Şi ni s-a făcut drumul cruciş Şi nu ne-am mai putut duce. TEODORESCU, P. P. 181. 2. în direcţie piezişă, în diagonală, oblic. Cu dreap- ta-i molatică... arătă, vag şi cam cruciş... spre un deal închipuit. HOGAŞ, M. N. 146. îngroapă cruciş capetele mieilor in două colţuri a casii. ALECSANDRI, P. P. 194. <$■ Loc. adv. Şi (în) cruciş şi (în) curmsziş = în toate părţile, în lung şi în lat, pretutindeni; cu de-amănuntul. După ce timblară lumea în cruciş■ şi în curmeziş, ajunseră la muma crivăţului. ISPIRESCU, L. 117. Se uitară toţi la dînsul şi cruciş şi curmeziş. PANN, P. V. III 56. (Regional) Din cruciş şi CUrmsziş = din toate părţile, de pretutindeni. Din veacuri uitate stau aici în capătul acestei păduri privind la tineretul care aleargă din cruciş şi curmeziş. POPESCU, B. ii 29. E x p r. A se pune (în) cruciş şi curmeziş = a-şi da toată osteneala, a încerca prin toate mijloacele, a lupta din toate puterile (pentru a realiza ceva pozitiv sau pentru a se împotrivi Ia ceva negativ). Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu ştiu cine în cruciş şi curmeziş. ISPIRESCU, L. 63. A sta cu mîinile cruciş = a sta cu mîinile încrucişate, v. încrucişat. Dacă stăm cu mîinile cruciş au să ne blesteme copiii, că am văzut adevărul şi n-am luat din el mai repede. CAMILAR, TEM. 394. CRUCIŞ — 588 — CRUPĂ CRUCÎŞ“, -A, crucişi, -e, adj. 1. (Despre ochi, p. e x t. despre persoane) Saşiu; f i g. duşmănos. Intră în vorbă ■Coţuşcă, pindindu-şi mai cu străşnicie vtrful nasului ascuţit, cu ochit lui crucişi. CAMILAR, N. II 268. Au fost nevoiţi să se înghesuie prin birourile lor strimte. . . pentru a face Ioc noilor camarazi pe care îi priviră cu ochi crucişi. PAS, Z. III 29. <0> (Adverbial, în e x p r.) A se uita cruciş = ■a avea privirile încrucişate, a fi saşiu; fig. a privi (pe cineva) pieziş, cu duşmănie. Nu se poate stăpini să nu se uite la ea cruciş. STANCU, D. 34. 2. Care se întretaie. Drumuri crucişe, a Două triun- .ghiuri' crucişe. EMINESCU, N. 45. <$> Loc. a d v. în cruciş = în cruce, v. cruce. Au arat Ţăranii gospodari _plnă-n prundiş Şi brazda au semănat-o în cruciş. Să lege spicul greu, cu rod bogat. POEZ. N. 385. CltUCIŞATfe, crucişătoare, s. n. Navă de război rapidă, •mai uşoară decît cuirasatul, servind ca avangardă într-o escadră, la recunoaşteri, la protejarea ţărmului sau la acţiuni active împotriva navelor de luptă inamice. (In forma crucişelor) Crucişetorul Elisabeta, venit de la Sevas- topol, trebuia să încarce cărbuni. BART, E. 359. — Variantă: crucişcfdr s. n. CRUC1ŞET6R s. n. v. crucişător. CRUCÎT, -A, cruciţi, -te, adj. Mirat, uimit, încremenit. Doniţa punînd-o după uşă-n cui, Mă-sa stă crucită: «Păi acol-o pui? I). COŞBUC, P. I 249. — Variantă: incrucit, -ă (NEGRUZZI, S. II 85) adj. CRUCIULÎŢA, cruciuliţe, s. f. 1. Diminutiv al lui cruce. [La crini] staminele apar ca nişte cruciuliţe de aur. GALACTION, O. I 340. 2. Nume dat mai multor plante erbacee din familia compozcelor, cu flori galbene (Senecio). Foaie verde cruciuliţă, Dragostea de copiliţă, Ca zeama de chiseliţă. TEODORESCU, P. P. 338. CRUD, -A, cruzi, -de, adj. I. 1. (Despre alimente, în «poziţie cu fript sau fiert) Care n-a fost supus (suficient) acţiunii focului; nefiert, nefript, necopt (suficient), ie mînca [păsările] aşa crude, cu pene cu tot. CREANGĂ, P. 245. Pe deasupra dă-i să beie lapte crud. ALECSANDRI, T. I 106. Furi dovleacul din foc, Mai mult crud decît copt. TEODORESCU, P. P. 131. 2. (Despre fructe, în opoziţie cu copt) Neajuns la maturitate, insuficient dezvoltat; verde, necopt. încep ■a cărăbăni la cireşe în sin, crude, coapte, cum se găseau. CREANGA, A. 48. (Despre plante sau părţi ale lor) Care a răsărit de curînd, care e încă în dezvoltare; tînăr, fraged. O dată fac: zupl în nişte cînepă... crudă şi pină la brîu de înaltă. CREANGĂ, A. 49. Trandafir cu foaia crudă. ŞEZ. I 290. Două lemne crude... se sfădesc în codru. TEODORESCU, P. P. 353. F i g. (Despre culori, în special despre culoarea verde a vegetalelor) Pină la cositul finului sau praştia porumbului... pămîntul intreg se îmbracă in auriul sau verdele crud al holdelor. MIHAI.E, O. 185. + (Despre oameni şi animale) în vîrstă fragedă, nedez- voltat, neajuns la maturitate (fizică sau psihică); plăpînd, tînăr. Cei doi pui de hamal cu umeri cruzi... ţipă. . . -îngroziţi. SAHIA, N. 42. Pentru copiii mei care rămîn cruzi şi fără ajutor, nu mă osindiţi să pier tînăr. SADOVEANU, Z. C. 163. Crud la trup şi brudiu la minte. SBIERA, P. 152. -$■ F i g. Din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. El dă gînduri ne-nţelese vristei crude şi necoapte. EMINESCU, O. I 108. 3. (Despre materiale, în opoziţie cu fasonat, prelucrat) în stare naturală, brut, neprelucrat. Casa iăbăcarului fiind la zidul dinafară, vulpea se strecura in tăbăcărie şi rodea pieile crude. SADOVEANU, D. P. 166. II. F i g. 1. (Despre fiinţe şi manifestările lor) Care simte plăcere cînd vede pe altul suferind; neomenos, jieîndurat, cumplit. Cic-a •fost un împărat Lacom, crud şi îi cruntat. CASSIAN, în POEZ. N. 107. Crudă mamă mai eta lelea Nastasial RETEGANUL, P. I 51. <$> (Poetic) Mă- dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde. EMINESCU, O. I 172. + Vitreg, rău. Traiul crud şi ne-mpăcat Te- sfărimă ne-ncetat. MACEDONSKI, O. I 41. 2. Violent, intens. Luptă crudă, a Împăraţii au- datorii mari şi griji crudc. S/DCVEANU, D. P. 23. <$» (Adverbial) Lampa ... le lumina crud feţele şi-i orbea. DUMITRII;, V. L. 28. CliUDICrONE, crudiciuni, s. f. (Regional) Aliment care nu trebuie fiert sau fript, care se mănîncă crud.. In loc de mîncare îi puneau în traistă crudiciuni, prune acre şi ceapă, şi-i dădeau diurnul. PREDA, î. 19. Clît'G, cruguri, s. n. (învechit şi popular) 1. Orbită, a lunii sau a unei planete. Văzind că se răsucesc stihiile pe crugul lor, n-a mai aşteptat pină a doua zi. SADOVEANU,. P. M. 91. In tării Sta soarele in crugu-i spre-a saluta planeţii. EMINESCU, O. IV 340. <)> Crugul cerului (sau cerescJ = bolta cerească, firmamentul. Şi-nainte ne-a minat, Prr crugul cerului, Pre semnele pămintului. TECDORESCU, P. P. 163. 2. Ciclu solar (sau lunar) după trecerea căruia zilele săptămînii (sau fazele lunii) cad la aceleaşi date ale anului. Cunoaşte mersul anotimpurilor, crugul lunii. SADOVEANU, V. F. 34. + Curs, circuit. In crugul prînzurilor, apa Sucevii se zărea ca un balaur vinăt. CAMILAR, N. II 407. CRtJMPENĂ, crumpene,' s. f. (Regional) Cartof. CRUNT, -A, crunţi, -te, adj. 1. (Despre oameni sau manifestările lor) însetat de sînge, de fapte crude, de omoruri; violent, crud, neomenos. Iar Negruzzi... Zugrăveşte din nou iarăşi pînzele posomorite Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. EMINESCU, O. I 32. Păcat de aşa frumuseţe şi mîndreţe de femeie, să fie aşa de cruntă. CARAGIALE, O. I 309. (Despre animale, mai ales despre fiare) Zimbrul... Fiara cruntă şi turbată. ALECSANDRI, P. II 93. + încruntat. Zile întregi sta nemişcat şi crunt, cu botul pe laba frîntă. GALACTION, O. I 311. 2. Care inspiră groază; ameninţător, grozav, înfiorător. I-au trimes peste munţi crunţi., unde se bat munţii cap in cap. SBIERA, P. 64. De crunta-mi vijelie tu te aperi c-uir toiag? EMINESCU, O. 1 147. Sentinelă, priveghează, Norul crunt înaintează. ALECSANDRI, P. II 14. <£> (Adverbial) Crunt viscolul îşi fluiera balada. TULBURE, V. R. 12. Ofta duios, Dar lung şi crunt de nemilos In ochii fiului privea. COŞBUC, P. I 270. In zid de marmur negru se uită crunt şi drept. EMINESCU, O. I 94. Baba... privi crunt pe toţi mesenii. ŞEZ. II 190. + F i g. Foarte mult, foarte tare, straşnic, grozav. (Adverbial) Ii luă în primire majurul Codău, care se îmbătase crunt. CAMILAR, N. I 65. 3. (Despre războaie, lovituri etc.) Care face să curgă mult sînge; sîngeros, crîncen, teribil. Prin ciunt bubuit de granată luptau Sub roşul stindard muncitorii. TOMA, C. V. 179. Cruntele războaie a lui Napoleon. NEGRUZZI, S. I 295- Dracul-voievod ţinu mai mulţi ani, cu mirarea tutulor popoarelor, războaie crunte cu turcii. BĂLCESCU, O. I 193- 4. (învechit şi regional) Plin de sînge, muiat, scăldat în sînge; însîngerat. Se-ntoarce apoi cu ochipăgîni Şi-aruncă fierul crunt din mini. COŞBUC, P. I 114. (Pleonastic) Scînteie desperarea in oclni-i crunţi de singe. EMINESCU, O. ] 88 Rană cruntă = rană adîncă, grea. Am crunte răni—simt sitigele curgind. TCMA, C. V. 185. CIiUNTĂ vb. I v. încrunta. CRUNTĂT, -A adj. v. încruntat. CRUP s. n. Anghină difterică localizată pe trahee şi faringe; (popular) guşter. CRUpA, crupe, s. n. Partea de dinapoi a corpului unui cal, de la şale pînă la coadă. Punînd rnîna dreaptă pe cntpa ■CRUPE — 589 — CU 4aiului şi sucind capul, văzu nourii care se îmbulzeau deodată din apus. SAD JVEANU, Z. C. 39. Un vintubţ răcoros ■ii înfăşură Bitul şi crupa ca intr-o pinză udă. GÎRLEANU, L. 29. Un călăreţ rotaş împingea de crupa calului său. .. desperat că gloaba nu vrea să intre în vagon. D. ZAMFI- RESOJ, R. 71. CRÎÎPE S. £. pi. (Regional) Boabe de porumb, de orz, -de orez, de hrişcă etc., măcinate mrre, din care se prepară găluşte, ciorbe şi alte mîncări. Din mers, oamenii... mai horpăicu din gamele borşul lung, fiert cu urzici.. . şi crupe. •CAMILAR, N. 1 271. Se amestecă acest lapte cu crupe, se Jierbe. ŞEZ. Iii 18. CRUI’ON, crupoanc, s. n. 1. Partea centrală, mai groasă ii mai rezistentă, a unîi piei de tăbăcărie (după ce s-au îndepărtat gitul, picioarele şi coada). Pitile crude trec la « spalt-maşin », cuţitul de spintecat, ca apoi să iasă cru- poane. ARDELEANU. D. 102. 2. Placă de cauciuc asemănătoare cu talpa de piele, F i g. Ne pecetluieşte fiecare intr-o crustă, cum îşi închid mclcii cutia cind dă frigul. C. PETRESCU, î. II 97. CRUŞĂŢEĂ, cruşătele, s. f. Plantă erbacee din familia crucifcrelor, cu flori gălbene-cenuşii, ale cărei frunze amare se mănîncă uneori ca salată sau se pregătesc ca spanacul (Barbarea vulgaris). CRUŞEALA s. f. (Regional) Prelucrare a pieilor de animale, macerate în extracte de scoarţă de stejar sau de salcie ori în soluţii chimice speciale; (concretizat) lichid cu care se argăsesc (p. e x t. se colorează) pieile; ■argăseală. — Pronunţat: -¡ea-. CRUŞÎ, cruşesc, vb. IV. T r a n z. (Regional) A ■argăsi, a tăbăci. CllUŞÎT, -Ă, cruşili, -te, adj. (Regional) 1. (Despre pielea unui animal) Argăsit, tăbăcit. 2. înroşit; p. e x t. pătat (cu sînge). — Variantă: îucruşit, -U (EMINESCU, O. I 62) adj. CRÎÎŞÎN s. m. Arbust cu flori albe-verzui din a cărui scoarţă se prepară o băutură laxativă (folosită mai ales pentru vite); lemnul ars al arbustului dă un cărbune care se foloseşte la fabricarea prafului de puşcă (Rhamnus frangula). CRUŢA, crut, vb. I. T r a n e. 1. (Complementul indică o persoană) A ierta, a scuti (de pedeapsă), a se indura de... De altfel (sigur nu sînt insă) Se poate să vă cruţe. BEN1UC, V. 95. A ocrotit pe nevinovat, cruţîndu-l de osinda ce era să-l răpuie. ISPIRE3CU, M. V. 8. Căci tata, bătrîmd, Nu cruţă păgînul Cind s-arttncă-n foc. ALEC- SANDIîI, P. I 54. E x p r. A cruţa viaţa cuiva = a lăsa pe cineva în viaţă, a nu ucide. Frate, crută-mi viata şi mă iasă slobod. RETEGANUL, P. I 3. Crută-mi viata, Aleodor. JSPIRESCU, L. 44. <$» (Complementul indică vina sau greşeala iertată) Ţi-aş fi cruţat multe din rătăcirile netrebnice. .. dii: minciunile vrednice de cel mai îndărătnic vulpoi. CDOBE3CU, S. III 165. 2. A trata (pe cineva) cu milă, cu înţelegere; a menaja. A vegheat toată noaptea lingă bolnav, ca să-şi cruţe prietenul. c= Abia ridicat de pe cumplita boală care nu-l cruteise... NEGRUZZI, S. I 293. + A păzi, a feri. Mai bine crută-ji capul, că poate ¡i-o mai trebui. CREANGA, P. 170. 3. (Cu privire la obiecte care se cheltuiesc, se consumă, se uzează) A folosi cu prevedere, a" economisi. Trase alte pietre scumpe, pe care nădăjduise să le cruţe. SADOVEANU, Z. C. 225. Cine nu cruţă paraua nici de galben nu i-e milă. 4. (învechit) A se da în lături; a se codi, a ezita. Noi n-om cruja a zice cătră omeneasca fire.... CONACHI, P. 278. CRUŢARE s. f. Faptul de a cruţa; iertare, milă, îndurare. ^ Loc. a d v. Fără crufaro = fără milă, fără îndurare, cu străşnicie, cu cruzime. Călcările pravilei erau fără cruţare pedepsite. GALACTION, O. I 212. împăratul. .. pe toii i-a tăiat, fără cruţare, de le plinge lumea de milă. CREANGĂ, P. 78. în zădar tot cu ocară ne mustri fără cruţare. CONACHI, P. 281. CRUŢItGR, -OÂRE, cmţători, -oare, adj. (Despre oameni) 1. Milostiv, îndurător, iertător, bun (la suflet). 2. Econom. CilUZÎE, cruzii, s. f. (învechit) Cruzime. I se părea că vede toate jertfele cruziei sale. NEGRUZZI, S. I 159. CRUZÎME, cruzimi, s. f. Purtare, atitudine, faptă crudă, lipsă de milă, de omenie; ferocitate, barbarie. Zimbetul i se ştergea încetişor de pe faţa rotundă făcînd loc cruzimii şi fricii. DUMITRIU, V. L. 41. Descoperi deodată cruzimea oamenilor şi mizeriile vieţii. BART, E. 305. Cruzimea voastră de pagini Pe drumuri ne aruncă, cind sîntem bolnavi ori bătrîni. NECULUŢĂ, Ţ. D. 115. CTÎTOR, -Â, ctitori, -e, s. m. şi f. Persoană care suportă (sau contribuie la) cheltuielile pentru ridicarea şi înzestrarea unei biserici sau mănăstiri; fondator de biserici sau de mănăstiri; p. e x t. întemeietor al unei instituţii, organizaţii, asociaţii etc. Ctitori de aşezăminte. EMINESCU, O. I 150. Radu Racovită vel-logofăt, cu a lui solie Maria, ctitori. NEGRUZZI, S. I 314. — Variantă: (regional) titor, -ă (SLAVICI, N. I 49) s. m. şi f. ctitoreAsâ, ctitoresc, s. f. Ctitoră. Icoană de ctitoreasă, in cine ştie ce mînăstirc voievodală. C. PETRESCU, R. D3. 65. CTITORÎ, ctitoresc, vb. IV. Tranz. (Cu privire la o biserică, o mănăstire, p. cxt. la o instituţie, organizaţie, asociaţie etc.) A întemeia, a fonda. Schituri ctitorite de voievozi şi cneji. LESNEA, I. 8. Mi-a rămas drag acest tîrg... ctitorit de Mihai Viteazul. GALACTION, O. I 13. CTITORIClÎSC. -EA.SCA, ctitoriceşti, adj. (Rar) De ctitor, carc depinde de o ctitorie. Asemenea drepturi ctitoriceşti, nimic nu ne spune... prin ce fel de daruri sau de întăriri şi le căpătase. CDOEE3CU, S. I 416. CTIT0RÎE, ctitorii, s. f. Aşezămînt (mai ales bisericesc) întemeiat de un ctitor. Mănăstirea Putna este o ctitorie a lui Ştefan cel Mare. CU prep. I. (Cu sens asociativ) 1. (Exprimă o asociere propriu-zisă; în opoziţie cu fără) împreună, însoţ't de... O vie cu livadă frumoasă. CREANGA, P. 3. <*> (întărit prin alte conjuncţii, adverbe sau locuţiuni adverbiale) Şi CU. Cinci şi cu cinci fac zece. c=i Iar cel ungurean Şi cu cel vrîncean Mări, se vorbiră... Ca să m'.-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. La un Ioc CU. Culege o poală de somnoroasă, cu — 590 — CUARTIR. pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. Cil... OU tot. Ipate îşi ia femeia cu zestre cu tot. CREANGĂ, P. 168. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. Am cu ce să te cumpăr pe tine cu nas cu tot. ALECSANDRI, T. 154. Cu toţii (sau cu toatele). Se pun la masă cu toatele. CREANGĂ, P. 10. Ca viumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni. EMINESCU, O. I 155. Noi cu toţii adormisem şi horăiâm. NEGRUZZI, S. 1 252. Cu toţii (mai rar cu toţi) împreună. în ora de pornire cu toţii împreună Doresc l-a tale păsuri călătorie bună. AI.EC- SANDRI, P. I 138. <ţ>Dc fată CU = în faţa, în prezenţa cuiva. (Repetat, legînd două noţiuni opuse) Cu. .. cu... = toţi, fără deosebire, Ia un loc. Mesenii, cu buni, cu proşti, se plecară. ISPIRESCU, L. 40. Atunci mulţimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. (între două substantive care se repetă arată că o acţiune continuă este săvîrşită cu încetul) întorcea foaie cu foaie. EMINESCU, N. 45. «v* (Precedînd un substantiv repetat) Picurii cu strop de strop Fac alinărilorpotop.COŞWC, P. 1156. 2. (Formează cu cuvîntul următor o locuţiune atri- butivă care exprimă o caracterizare) E dimineaţă ca-n poveşti, Cu cerul clar ca o fîntină, Cu soare proaspăt în fereşti, Cu limpezi fluiere la stină, Şi-n depărtări, cu o luminei De care sufletul se-anină. DEŞLICJ, M. 17. Care cu poveri de muncă Vin încet. COŞBUC, P. I 47. Duse pe Făt-Frumos în cămara cu armele. ISPIRESCU, L. 21. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. . 3. (Exprimă reciprocitatea; mai ales după verbe reflexive) Femeile se salută cu Ana. DAVIDOGLU, M. 17. Se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1. + (Uneşte două substantive pentru a arăta că persoanele respective sînt legate printr-o legătură de rudenie sau de prietenie) Sîntem pe moşia unei scorpii, soră cu Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 5. Ochilă, frate cu Orbilă. CREANGĂ, P. 244. II. (Cu sens modal) 1. (împreună cu substantivul care urmează, formează complemente de mod) Vin neveste de la rîu; Şi cu poala prinsă-n brîu, Vin cîntînd in stoluri fete De la grîu. COŞBUC, P. I 47. Toţi se uită cu mirare. EMINESCU, O. I 87. Frumoasă copiliţă! spune-mi de unde vii Cu zimbet pe guriţă. ALECSANDRI, P. I 208. <$■ (în legătură cu substantive, formează loc. a d v.) Cu binişorul. Cu fuga. Cu graba. Cu cale. Cu grijă. (Rar, înlocuieşte prep. «în '>, « de», «prin > etc.) îi despoia [pe boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. Ne arătă... chipul cu care ne putem mîntui. BĂLCESCU, O. II 9. Pieriră cu aceeaşi moarte ca Andrei. BĂLCESCU, O. II 260. 2. (Introduce complementul instrumental propriu-zis şi complementul materiei) Cu ajutorul..., folosind..., întrebuinţînd..., servindu-se de... Cu mîinile tale, cu mîinile mele, Cu mîinile miilor de mii Am dărimat temniţi, şi-am ridicat schele. CASSIAN, H. 20. Cu pasul meu lacom de drumuri, Eu deapăn distanţele ghem. BENIUC, V. 63. Din căsuţa lui de humă A ieşit un greieruş, Negru, mic, muiat în tuş Şi pe-aripi pudrat cu brumă. TOPÎRCEANU, B. 54. Dacă vede lupul şi vede că nu mai găseşte nimic... unge toţi pereţii cu singe. CREANGĂ, P. 25. + (Introduce complementul care arată conţinutul) O farfurie mare, încărcată cu fructe. HOGAŞ, DR. 282. Un poloboc cu vin Mergea in car, pe drum, încet şi foarte lin. DONICI, F. 35. 3. (Introduce complementul de măsură) Aceea e femeie ; mai naltă cu două palme decit mine. NEGRUZZI, S. I 59. Golea-mi sta Şi-mi petrecea... Bmd la vin Cu vedrile, Pelin Cu ocalele. TEODORESCU, P. P. 587. + (împreună cu un numeral, un pronume nehotărît sau un adverb, arată cantitatea, preţul, numărul etc.) Se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier. ISPIRESCU, L. 1. S-au dus şi moşneagul cu vaca la tîrg şi-au vîndut-o cu treizeci de lei de argint. SBIERA, P. 274. Ai să laşi cu nouă lei, moş Nichifor. CREANGĂ, P. 113. <0> Loc. adv. Cu droaia = în număr mare. Numai iacă au şi început a curge furnicile cu droaia. CREANGA, P. 264. 4. (în comparaţii, precedat de « asemenea », «Ia fel», « potrivit f>, « deopotrivă », « egal », « în rînd ») Haina asta■ e la fel cu cealaltă. c=j Să-i zici Păsărî-Lăţi-Lungilă,. mi se pare că e mai potrivit cu năravul şi apucăturile lui. CREANGĂ, P. 245. HI. (Cu sens temporal) 1. (în opoziţie cu înainte sau după, exprimînd simultaneitatea) în timpul, la, pe la, în acclaşi timp, o dată cu... Precum pulberea se joacă■ în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează. EMINESCU, O. I 133. Cu întemeierea acestor state,, evoluţiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Sub o rîpă stearpă, Pe un rîu în spume... Cu vărsarea serii un străin sosi. BOLINTINEANU, O. 58. -4- (Precedat de prep. « de ») Începînd cu, din (timpul): Doarme făr-a se trezi De cu zori şi pînă-n seară, De cu- seară pînă-n zi. ALECSANDRI, P. III 396. De-ar fi lună de cu seară, M-aş duce la badea-n ţară. JARNÎK-BÎR- SEANU, D. 141. -f (De) eînd CU v. cînd. 2. (împreună cu anumite cuvinte cu sens temporal, ca « lună », « an », « ceas » etc., arată durata) De multe- ori 11U venea cu zilele p-acasă. ISPIRESCU, L. 123. S-a dus neică cu carul Nu l-oi mai vedea cu anul. BIBICESCU, P. P. 35. ^ Loc. adv. (în legătură cu verbele « a ţine « a angaja », « a lucra i etc.) Cu anul (sau cil ziua ctc.) = pe (termen de) un an (sau de o zi etc.). Apoi eu.. . nu met tocmesc cu anul. CREANGĂ, P. 151. Cu vreme (sau cil vremea), cu timpul sau cu zăbavă = încetul cu încetul, o dată şi o dată, cîndva. Şi cu vreme de-oi trăi, Pîn-în- tr-unul ţi-oi plăti. ALECSANDRI, P. P. 162. An CU an sau zi CU zi etc., exprimă o succesiune. An cu an împărăţia tot mai largă'se sporeşte. EMINESCU, O. I 144. Cu îiecarc zi = mereu, într-una. IV. (Cu sens cauzal) Din cauza, din pricina, pentru, de. Se luase de gînduri cu atîta cheltuială. ISPIRESCU, L. 232. Eu mă las puţin, că mi-a trecut ciolan prin ciolan cu nunta voastră. CREANGĂ, P. 5. V. (Cu sens concesiv, în loc. conj.) Cu toate că = deşi, admiţînd că..., chiar. Cu toate că înserarea se lăsase, ne-am continuat drumul. <$>' (Urmat de un substantiv) Cu tot (sau toată).;. = chiar ţinînd seamă de... După ce-au mai crescut puţin, l-au dat... cu toată sărăcia sa, la şcoală. SBIERA, P. 130. Din inima lor nu s-a şters purtarea necuviincioasă a spinului, cu toate îndreptările şi înrudirea lui. CREANGĂ, P. 209. (Corelativ al unei propoziţii concesive) Cu toate acestea = totuşi. Marea era agitată, dar cu toate acestea barca a ieşit în larg. VI. (Exprimă relaţia) în ce priveşte..., referitor la:.. Faptul că Mimi se schimbase cu ei îi umplea inima de mulţumire. D. ZAMFIRESCU, Ia TDRG. Cum rămîne cu moşti- tău? CREANGĂ, P. 187. CUANTA, cuante, s. f. Cea mai mică cantitate a unei energii, a unei mărimi fizice, legată de radiaţie şi depin- zînd de frecvenţa radiaţiei. Teoria cuantelor. — Pronunţat: cuan-. CUANTIC, -A, cuantici, -e, adj. (Mai ales în c x p r.) Mecanică cuantică — ramură a fizicii teoretice care studiază legile mişcării în lumea atomilor. Electrodinamică cuantică—ramură a fizicii teoretice care studiază procesele elementare discontinue din cîmpul electromagnetic şi interacţiunea dintre cîmpul electromagnetic şi substanţe sau corpuri. ■—-Pronunţat: cuan-. CUANTUM s. n. (Rar) Cantitate, mărime, număr, sumă (neprecizată) la care se urcă o’ cheltuială, un credit etc. Cuantumul datoriei. — Pronunţat: cuan-.— Variantă: cvitntrm s. n. CUARTÎR S. n. v. cvarlir. CUARŢ — 591 — CUCERIRE: CUAIiŢ, cuarţuri, s. n. Mineral care se găseşte în natură în stare amorfă, ca nisip sau în formă de cristale exagopale, transparente şi incolore în stare pură sau diferit colorate cînd conţin şi substanţe străine. — Variantă: cvai'ţ s. n. CUATEI!NA 1!, -Ă, cuaternari, -e, adj. (în e x p r.) Era cuaternară — ultima dintre erele geologice, în care apare omul şi care continuă şi astăzi. Teren cuaternar = strat geologic datînd din era cuaternară şi cuprins între terenurile pliocene şi cele actuale. — Pronunţat: ctia-. CUB, cuburi, s. n. 1. Corp geometric cu şase feţe pătrate, egale între ele. 2. Produs al înmulţirii unui număr cu sine însuşi de două ori. Cubul lui 5 este 125. (Adjectival, în e x p r.) Metru cub (sau centimetru cub etc.) = unitate dc măsură pentru volume, egală cu a unui solid cubic avînd latura de dimensiunea liniară respectivă. CUBAJ, cubaje, s. n. Măsurare şi calculare în unităţi cubice a volumului unui corp, al unei încăperi etc.; p. e x t. volumul sau capacitatea unui corp, a unei încăperi etc. CUBIC, -A, cubici, -e, adj. Care se referă la cub, de forma unui cub. Figură cubică. <> Zahăr cubic = zahăr în formă de mici prisme regulate cu baza pătrată. cuim/tu, cubilouri, s. n. Cuptor vertical cilindric, înalt de 5-6 m, căptuşit cu cărămizi refractare, în care se încălzeşte metalul împreună cu combustibilul şi materialele auxiliare: pentru a obţine fuziunea metalului sau pentru topirea şi turnarea lui în forme. CUBÎSM s. n. Curent decadent în arta burgheză (mai ales în pictură) la începutul secolului al XX-Iea, care reprezenta obiectele din realitate descompuse în cele mai simple figuri geometrice, fără a ţine seamă de asemănarea exterioară cu obiectele reprezentate. CUBÎST, -Â, cubişti, -ste, adj. Care aparţine cubismului, care se conformează regulilor şi formulelor lui. Desen cubist. Mobilă cubistă. 1=1 Compoziţiile cubiste... nu au nici un grăunte de conţinut viu. V. ROM. decembrie 1950, 182. CUBITĂ1, -Ă, cubitali, -e, adj. (Anat.) Care ţine de cubitus. Nerv cubital. CTJBITUS S. n. (Anat.) Osul principal al antebraţului, de la cot pînă la încheietura mîinii. CUC1, cuci, s. m. 1. Pasăre călătoare din ordinul agăţătoarelor, cu penele de culoare cenuşie, cu coada lată şi răsfirată, cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate; trăieşte singuratică şi nu-şi cloceşte singură ouăle, ci le depune în cuiburi străine • (Cuculus canorus). Cum auzeam cucul în livada noastră, declinarea zbura în albul amiezii ca un fluture. SADOVEANU, N. F. 32. Un cuc cu glasul sever şi mecanic îşi chema perechea în răstimpuri. C. PETRESCU, S. 142. îşi aţinti urechile... şi auzi glasul dc cuc. BUJOR, S. 46. (Familiar, eufemistic, în imprecaţii) Bată-te cucu, mangositule. AI.EC- SANDRI, T. II 179. Ceas cu cuc — ceasornic de perete ale cărui bătăi, la fiecare ceas (sfert sau jumătate de ceas şi la 45’), imită cîntecul cucului; fi g. lucru extravagant. Expr. Lapte do cuc = ceva imposibil. (A mnbla) do flori dc CUC v. floare. ^ (Adverbial, adesea deter- minînd pe «singur») Fără rude şi fără prieteni, străin, izolat. Se duce pe ici în colo, lăsîndu-mă cuc în mijlocul unei lumi streine. HOGAŞ, DR. II 138. Bietul băiet se văzu străin cuc în mijlocul unei păduri. POPESCU, B. IV 35. Şedeau singuri-singurei cuc şi le ţiuia urechile de urtt. CREANGĂ, P. 35. 2. Compuse: (Bot.) ciulioţica-cuculm v. ciubo- ţică; Inptole-cucului v. lapte; limlja-cucului , v. limbă. CUC2, cuci, s. m. (în jocurile de copii) Lovitură cu, mingea în înălţime (în direcţie verticală). A da un cuc.. A prinde mingea din cuc. (F i g.) Nourii cenuşii bătînd în argint cucereau albastrul cerului şi urmăreau luna albă. SADOVEANU, O. I 520. Bogăţia de verdeaţă a livezii a cucerit zidurile, a sfărîmat lemnăria■ cerdacului cu totul. SADOVEANU, O. III 350. 2. A smulge prin forţă, a dobîndi printr-o luptă (revoluţionară) susţinută; a cîştiga. Proletariatul are nevoie de partid tiu mimai pentru a cuceri dictatura, dar mai ales pentru a menţine dictatura. REZ. HOT. I 167. 3. F i g. A cîştiga; a-şi atrage (simpatia, dragostea, bunăvoinţa cuiva). V. subjuga. Glasul metalic, energic şi totuşi cald te cucerea. REBREANU, . R. I 81. Te plîngi de public? Dar ce-ai făcut ca să-l cucereşti?' VLAHUŢĂ, O. A. 332. CUCERÎ2, cuceresc, vb. IV. (învechit; construit cu dativul) 1. R e f 1. A se supune cu umilinţă, a se smeri, a se pleca, a se închina; a se ruga umilindu-se. Nu va zicc lumea că o cetate s-a arătat dinaintea lui Sobieski fără a i se cuceri! ALECSANDRI, T. II 17. 2. T r a ri z. A închina, a preda în semn de supunere. Măria-sa.... vă face cunoscut ca să vă închinaţi şi să-i cuceriţi cetatea. NEGRUZZI,- S. I 172. CUCERÎE s. f. (învechit) Cucernicie. Nu îndrăzni: să intre, respectînd cuceria stăpîne-sei. NEGRUZZI, S. I 26. CUCERÎRIÎ. cuceriri, s. f. Acţiunea dc a cuceri şi rezultatul ei. 1. Ocupare, supunere. O parte dintre şefii militari ai triburilor dace, pentru a nu cădea în sclavia romană, după cucerirea oraşului se retrag în afara zonei de ocupalie romană. IST. R.P.R. 38. 2. Dobîndire, cîştigare, obţinere prin luptă. Visind să cucerească dominaţia asupra altor popoare, imperialiştii americani duc o politică de subminare a păcii şi de pregătire a noului război, ştiind că pe cale paşnică, fără dezlănţuirea unui nou război, cucerirea dominaţiei mondiale este cu neputinţă. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 19. Cea mai însemnată dintre cuceririle oamenilor muncii este aceea că puterea de stat a fost smulsă din mîinile claselor exploatatoare — fabricanţii, bancherii, moşierii—şi ale partidelor reacţionare şi fasciste aflate in slujba lor. Puterea de stal în R.P.R. se află •CUCERIT — 592 — CUCULEAS .in mîinile clasei muncitoare aliată cu ţărănimea muncitoare. REZ. HOT. I 290. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare şi după naţionalizarea principalelor mijloace de producţie, partidul nostru, mobili- ~ind masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. > Progres, reuşită. Cuceririle ştiinţei. i=i Măreţele cuceriri ale .ştiinţei şi tehnicii sovietice şi experienţa tehnico-organi- zatorică sovietică devin un bun al tuturor ţărilor de ■democraţie populară. GHEORGHIU-DEJ, R. I. 17. 3. (Familiar, în e x p r.) A face o cucerire = a-şi atrage simpatia sau dragostea unei persoane de sex opus. CUCERÎT, -A, cuceriţi, -te, adj. (învechit) Cucernic, ■smerit. înălţă ochii către cer şi rosti cucerită această rugă. ODOBESCU, S. I 144. CUCERITOR, -OĂRE, cuceritori, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care face sau a făcut cuceriri (1). Ştefan nu-şi poate împlini frumosul plan; trage numai toate oardele turceşti asupra sa, comandate de falnicul cuceritor a Con- stantinopolii. NEGRUZZI, S. I 272. -$> (Adjectival) Anul ■cînd Bizanţul cădea sub puterea cuceritoare a otomanilor. ODOBESCU, S. I 403. 2. (Adesea ironic) Bărbat sau femeie care încearcă să atragă simpatia sau dragostea unei persoane de sex opus. (Adjectivul) Zimbet cuceritor. (Adverbial) ,[îşi făcu] frizura aşa ca un cirlionţ să-i atîrne cuceritor pe frunte. REBREANU, R. I 111. CUCÎRNIC, -A, cucernici, -e, adj. Care are o atitudine evlavioasă; cuvios, pios, religios. V. bigot. Amurgul învesmintă-n umbre Smerita frunzei frămîntare, Şi pare tînguiosul Jreamăt Un glas cucernic de tropare. GOGA, P. 50. Era odată un sihastru... cucernic fi evlavios. RETEGANUL, P. II 65. CUCERNICIE s. f. Smerenie, evlavie, religiozitate. ■Cucernicie mincinoasă. cucoânA, cucoane, s. f. (Azi pe cale de dispariţie, uneori cu nuanţă dispreţuitoare; şi în forma cocoană, sau familiar, prescurtat, coană) 1. Denumire pentru femeile din clasele dominante, titlu cu care cineva se adresa acestora; doamnă. Da unde-i dus boierul, cucoană? ISPIRESCU, L. 180. Pe drum se întîlnesc ei cu o trăsură in care era o cucoană. CREANGĂ, P. 329. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane. EMINESCU, O. I 137. Lenea e cocoană mare, Care n-are de mîncare. PANN, P. V. I 105. 2. Soţie a unui reprezentant al claselor exploatatoare. Du-te, mă, la cucoana domnului director. PAS, Z. I 284. <ţ> Cucoană (mai adesea coană) - mare = denumire pe care o dau subalternii unei femei mai în vîrstă dintr-o familie, de obicei soacră sau mamă, pentru a o deosebi de fiica sau nora ei. 8. (învechit) Fată tînăra dintr-o familie domnitoare •dc la noi. Astfel se petrecută aici la noi cununiile cocoanelor doamnei Chiajna. ODOBESCU, S. I 137. — Variante: cocoană, coâna s. f. CUCOĂrA S. f. V. cocoară. cuc<5n, cuconi, s.' m. (Azi pe cale de dispariţie, uneori cu nuanţă familiară sau dispreţuitoare; articulat, şi în forma prescurtată conul) Denumire dată bărbaţilor din clasele dominante, titlu cu care cineva se adresează acestora; domn. în fine, sint « cuconii o, marii potentaţi. Cuconu Mihai, cuconu Alexe, cucomt Fănică. BOGZA, A. î. 349. Nepoţii lui conu Costache. BASSARABESCU, N. 129. Conul Leonida faţă cu reaefiunea [titlu], CARAGIALE. Mare luptă avea unia dintre boierii tineri cu cuconul Alecu Forăscu, care una-două ii tolocănea, mustrindu-i. CREANGĂ, A. 153. Cuconul Andronache era unul dintr-acei oameni din norocire rari... NEGRUZZI, S. I 71. — Variantă: Clînnl s. m. art. CUCONĂŞ s. m. v. coconaş. CUCONfiT, cuconeturi, s. n. (Şi în forma coconet, cu înţeles colectiv; dispreţuitor) Mulţime de cucoane. Studenţii.făcuseră scandal la teatru, unde cuconetul juca în spectacole... pe limba franţuzească. PAS, Z. II 66. Fusese însurat printr-un complot... al coconetului. C. PETRESCU, î. II 213. + (La P!0 Cucoane. Unde sînt cuconeturile de la Crucea Roşie, care se fiţîiau gătite pe podul Mogoşoaici? PAS, Z. II 113. Copii de care... au să poarte grijă coconeturile cu baluri, tombole şi toate mofturile. C. PETRESCU, î. II 125. — Variantă: coconât s. n. CUCONÎ, cuconesc, vb. IV. (Şi în forma coconi; învechit, uneori cu nuanţă dispreţuitoare) 1. T r a n z. A se adresa cuiva cu « cucoane ». Da ce nu şezi, cucoane Nicule ?. . . — Mări, nu-l mai tot cuconi, că s-a diochea! ALECSANDRI, T. I 42. 2. Refl. A-şi da aere (sau ifose) de cucoană (sau de boier), a se îngîmfa. Iar s-a cuconit Florica. ALECSANDRI, T. 198. — Variantă: COCOUÎ vb. IV. CUCONIŢĂ, cuconiţe, s. f. (Şi în forma coconită sau prescurtat, familiar, coniţă; pe cale de dispariţie) Diminutiv al lui cucoană. 1. v. cucoană (1). Coniţă!... Veniţi aici la lumină. SEBASTIAN, T. 245. Coconiţă... dumneata ai luat un capriţ drept amor. NEGRUZZI, S. I 25. 2. v. cucoană (2). Aflînd că boierul nu este acasă şi văzînd pe cuconiţa într-un cerdac... începură să se jeluiască la dînsa. ISPIRESCU, L. 180. Coniţă-mare = cucoană-mare. Spuneaţi că vă duceţi mîine la ceai la coniţa- mare. CAMIL PETRESCU, T. II 138. — Variante: coniţă, coconiţă s. f. CUCOR S. m. v. cocor. CUCOŞ s. m. şi n. v. cocoş. CUCOŞEŞTIÎ adv. v. cocoşcştc. CtJCU interj. Onomatopee care imită cîntecul cucului. + Strigătul copiilor cînd se joacă de-a v-aţi ascunselea. CUCtJI, cucuie, s. n. 1. Umflătură, proeminenţă care se face la cap, provocată de lovirea cu un corp tare. V. contuziune. Cucuiul îi teşise in frunte ca o nucă. CAMILAR, TEM. 96. Braţele... erau pline de vînătăi, capul plin de cucuie. PAS, Z. IV 114. Fugea greoi şi cu palma stîngă se freca la cucuiul ce i se iscase de lovitură. SADOVEANU, M. C. 17. 2. (Regional) Moţ de pene la capul păsărilor. Fui, pui, pui, Vin la cuşcă să te-ncui, Să-ţi pun mina pe cucui. SEVASTOS; N. 305. CUCUIĂT, -A, cucuiaţi, -te, adj. (Atestat şi cu pronunţarea regională cucuiet) 1. (Despre păsări) Cu moţ, moţat; (despre pui de animale cornute) căruia încep să-i crească coarnele. Găini cucuiate rătăceau in poiană. SADOVEANU, O. I 126. Trei iezi cucuieţi... CREANGĂ, P. 20. Păsări care de care mai frumoase, mai cucuiete ţi mai boghete. CREANGĂ, P. 68. în cămăruţa-ncuiată Am o puică cucuiată (Cîinele). GOROVEI, C. 57. 2. (Despre persoane) Urcat pe ceva (unde nu-i e locul), cocoţat. Aşa e tineretul ista, bată-l să-l bată, zise Moş Bodrîngă şezînd cucuiet pe nişte buci. CREANGĂ, A. 97. Am dat de un pehlivan cucuiet tocmai sus... sus pe scaunul preşidenţiei. ALECSANDRI, T. 1439. CUCULEĂSA, cuculese, s. f. (Rar) Cucă2. Comisoaia Ilisafta iar s-a tinguit că rămîne singură ca o cuculeasă, •CUCULEŢ — 593 — 'CUFUNDA ■¿ăci i se duc şi feciorii şi i se duce şi soţul ăomniei-sale intr-o .altă nebunie. SADOVEANU, F. J. 422. CUCULiLŢ, cuculeţi, s. m. (în poezia populară) Diminutiv al lui cuc. Cuculeţ cu pene verzi, Ce caţi vara prin livezi? Vara vii, vara te duci, Mă mier iarna ce mininci? ■-ŞT.Z. I 290. Floricică din polog, Cuculeţ din Topolog, Mai coboar’ din deal in Olt, De-mi mai potoleşte-un foc. ŞEZ. HV 219. Cuculeţ, pasăre sură... ALECSANDRI, P. P. 245. WJCHRĂ1, cucure, s. f. (învechit şi arhaizant) Tolbă ■de săgeţi. Strălucitul Mehmet avea In mînile sale arc ji la şold cucura de săgeţi. SADOVEANU, Z. C. 275. După ce-şi inchingă bine calul şi-şi cercetă săbia şi cucura .de săgeţi, lonuţ se zvîrli {n şa fără să atingă scările. SADOVEANU, F. J. 46. Dar braţele-i goale, unul se. înco- •voaie in sus, ca să scoată o săgeată din cucura de pe umeri; .celalt se reazimă pe creştetul cornut al ciutei. ODOBEPCU, S. III 55. CtfCURĂ2, cucute, s. f. (Regional) Bucată de fier sau de lemn care leagă între ele brăzdarul, cormana şi plazul şi care e prinsă la capătul de sus de grindeiul plugului. Uitin- ■du-mă după dinsa, S-a rupt cucura.. . Cucură am făcut nouă, Dar s-a rupt grindeiu-n două. JARNÎK-BÎRSEANU, ¡D. 390. CUCURBĂTĂ s. f. v. curculictii. CUCURBITACEE, cucurbitacee, s. f. (La pl.) Familie •de plante dicotiledonate, din care face parte dovleacul, pepenele, castravetele etc.; (la sg.) plantă făcînd parte •din această familie. S-a ivit pe culme Toamna, Zina -melopeelor, Spaima florilor şi doamna Cucurbitaceelor. TOPÎRCEANU, B. 52. CUCURIGĂT s. n. Cîntecul rncoşului. Cucurigatul .cocoşilor pluti peste satul adormit, vestind apropierea zilei. ■SANDU-ALDEA, U. P. 173. CUCURIGÎ, cucurigesc, vb. IV. I n t r a n z. (Despre ■cocoş) A striga cucurigu. Cucoşul dracului!... parcă •il-ar pune înadins... vecinul meu ca să cucurigească. .ALECSANDRI, T. 252. CUCURÎGU1 interj. Onomatopee care imită cîntecul •cocoşului. începu un. cucoş să cxnte din pod: cucurigu! :SBIERA, P. 215. Cucurigu! boieri mari, Daţi punguţa cu .doi bani! CREANGĂ, P. 65. Cucoşul însă mergea ţanţoş, .iar păsările după dinsul! şi merge el cit merge, ptnă ce .ajunge acasă la moşneag şi de pe la poartă începe a cînta: cucurigu!!! cucurigu!!! CREANGĂ, P. 68. + (Substantivat, m.) Cîntecul cocoşului; p. ext. (s. m.) cocoş. [Cocoşul] trimbiţă de două ori, mirindu-se el singur de mîndreţa •cucurigului. SADOVEANU, P. M. 45. Hiş, cucurigu dracului, ■că-i trezi cuconiţa! ALECSANDRI, T. 175. CUCURIGU2 s. n. (Glumeţ) Etajul cel mai înalt al ■unei case, mansardă; galeria unui teatru. îl vedeai... de .la aicurigu, în stal. PAS, Z. I 188. Lasă că e bine şi aici! .răspunse unul de peste balustradă. Noi sîntem învăţaţi .să stăm la cucurigu. PAS, Z. IV 164. CUCURUZ, (1, 8) cucuruzi şi cucuruji, s. m., (2) .cucuruze, s. n. 1. (Regional) Porumb. Am semănat cu .îndestulare cucuruz. SADOVEANU, N. F. 92. Griul răscopt, cu spicul plin şi aplecat, abia se zărea de cucuruzul înalt şi verde-închis ce se ridica măreţ lîngă nişte holde de trifoi. POPOVICI-BĂNĂŢEANU, V. M. 175. 2. (La pl.) Holde semănate cu cucuruz. Fug vacile-n ■cucuruze. BIBICESCU, P. P. 184. 3. (Determinat prin « de brad » sau « al bradului ») Fructul conic al coniferelor, între solzii căruia sînt seminţele; con (2). De-ar fi fost, cel puţin, aşternută pădurea pe jos cu jir in Ioc de cucuruzi de brad, calea- valea. HOGAŞ, M. N. 98. -§>• (Cu sens colectiv) Pică ■cticuruzul bradului. SBIERA, P. 6. CUCURUZĂŞTINĂ s. f. (Transilv., cu înţeles colectiv) Porumbişte. Bătrînul venea pe marginea cucuruzaştinii, şi, cînd răsări înainte noru-sa, tresări. DAN, U. 6. CUCUŞOR, cucuşori, s. m. Cuculeţ. Cucuşor frumos de munte, Vină-n curtea mea şi-mi cîntă. ŞEZ. II 9. Foaie verde trei agude, Cucuşor frumos de munte, Rătnli în curte şi-mi cîntă. ŞEZ. III 157. CUCtÎTA, cucute, s. f. Plantă erbacee din familia umbeliferelor, foarte otrăvitoare şi cu miros caracteristic, întrebuinţată ca medicament (Conium maculatum). Cucuta creşte prin ogradă Şi polomida-i leagă snopii. GOGA, P. 19. Ştiţi ce i-am dat să beie? Ceai de cucută, fiert la un loc cu un snop de pipăruşi roşi şi dres cu puţintică terbentină. ALECSANDRI, T. 103. Rău e dealul cu cucute Şi badea cu mîndre multe. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 407. E x p r. (Familiar) Doar n-am mîncat cucută (ca să...) = doar n-am înnebunit (ca să...). — Accentuat şi: cucută. CUCtJŢ, cucuţi, s. m. (Popular) Cuculeţ. Cticuţule po- rumbac. Dacă vrei să-mi fii pe plac, Netezeşte-ţi penele. Ca mîndra sprîncenele! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 400. Cucuie, cucuţule, Cucuie drăguţule, Cîntă dimineţile Pe ia toate porţile. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 422. CUCUYAIE, cucuvăi, s. f. Cucuvea. Palatul administrativ era o hardughie cu tencuiala neterminată. Cîntau cucavăile-n ea. PAS, Z. III 63. Vin pe vînt din văi ecouri De lătratul vrunui cîne, Iar* din gangul care fu Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii.— Uhu, hu! COŞBUC, P. II 99. Şi ţintirimul singur cu strimbe cruci veghează, O cucuvaie sură pe una se aşază. EMINESCU, O. I 69. CUCUVEA, cucuvele, s. f. Pasăre de noapte cu penele de culoare cenuşie; trăieşte pe lîngă casele părăsite, în coşuri, prin scorburile copacilor etc. (Athene noctua). V. bufniţă. Cînta cucuveaua cu glas cobitor. ALEXANDRESCU, M. 40. • CUCUVÎICĂ, cucuveici, s. f. (Regional) Cucuvea. Stafii despletite, Cucuveici, iele zburlite. ALECSANDRI, P. II 122. Cîntă cucuveica pe casă. ŞEZ. III 115. CUDĂ1B, -Ă adj. v. codalb. CtÎFĂR, cufere, s. n. Ladă făcută din scînduri subţiri, de obicei cu capac şi cu încuietoare, care serveşte la păstrarea şi transportarea diverselor obiecte, mai ales a hainelor. Oare i-am lăsat cheia să scoată din cufăr paharele? CAMILAR, N. I 356. Parte din public venea [la gară]... să expedieze cufere. D. ZAMFIRESCU, R. 78. CUFĂRĂŞ, cufăraşe, s. n. Diminutiv al lui cu fă r. CUFtJND s. n. (în loc. a d v.) De-a cufundulo = dîndu-se la fund, cufundîndu-se. Mai zvîrleam cîteva [pietre], de incuiam pe dracul în fundul ştioalnei... ş-apoj, huştiulic! şi eu în ştioalnă, de-a cufundul. CREANGA, A. 65. CUFUNDĂ, cufund, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la obiecte sau la fiinţe) A face să intre (cu totul) într-un lichid, a afunda, a adînci; a scufunda. Şlepul era cufundat pe sfert în apă. DUMITRIU, N. 135. Se urcă pe o buturugă zbîrlită de salcie înecată şi cufundă căldarea în apa galbenă şi rece. DUMITRIU, N. 277. F i g. Pădurile, cufundate în liniştea de iarnă bogată, ţineau pe vîrfurile arămii pete mari de ceaţă fumurie. SADOVEANU, O. III 113. Noaptea, cînd toată natura era cufundată în tăcere, Zamfira începea a cînta. ALECSANDRI, C. 83. Refl. Mă cufundam [în apă] de trei ori în rînd. CREANGĂ, Â. 65. Azvîrle -o, maică, [inima] pe apă. De-a sta şi s-a cufunda, Maică, nu mai aştepta! ŞEZ. I 46. + A înfige într-o materie moale. N-a auzit alt răspuns decit foşnetul opincilor cufundate in zăpadă. GALAN, Z. R. 211. + A scufunda în adînc 38 i CUEUNDAC — 594 — CUHNIE (pentru a îneca). Unii zicea să-l nmoare Cu laţ de spânzurătoare, ' Alfii — să-l cufunde-n apă, Alţii — să-l infigă-n ţeapă. ALECSANDRT, P. P. 136. 2. R e f I. A intra în adînc, a se adînci, a dispărea. Fierul strălucitor se cufundă în pămînt şi începu să-l taie statornic. DUMITRIU, V. L. 6. Curţile zinelor se cufundaseră înpămînt cu zine cu tot. RETEGANUL, P. II 17. Cotoşmanul făcu un culcuş stăpînului său... numai din fulgi. .. de se cufunda în puf cînd se culca. ISPIRESCU, L. 287. Mi-ar fi părut mai bine-n pămînt să mă cufund. EMINESCU, O. I 91. 4- A prezenta o adîncitură. Şoseaua se cufunda puţin. DUMITRIU, N. 57. > (Despre ochi) A fi (sau a părea) înfundat în orbite. Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită. EMINESCU, O. I 50. >• (Poetic) A se pierde. Trăsura se cufunda în ceasurile tîrzii ale nopţii. DUMITRIU, N. 53. Deodată calea coti pe o costişă, printr-un făgiţel tînăr, în care razele se cufundau pline de taină. SADOVEANU, O. I 228. Privirile i se cufundară in negurile cenuşii, pe păduri. SADOVEANU, O. III 104.+ F i g. (Despre aştri) A trece dincolo de orizont, a apune. Soarele se cufundase după cimpiile depărtate şi în văzduhul înalt mai plutea ca o pulbere de aur. SADOVEANU, D. P. 127. [Soarele] se lăsa tot spre apus, Şi-n mare se cufunda. ALECSANDRI, P. P. 28. -tf (Despre pămînt) A se prăbuşi, a crăpa. Cum nu se cufundă pămîntu sub el! ŞEZ. III 100. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit (de o activitate, de somn etc.), a se adînci, a se pierde. M-am cufundat în lectură. c=i Se cufundase în gîndurîle lui amare şi părea că nu mai vede şi nu mai aude nimic. V. ROM. noiembrie 1953, 118. La beut ei se-ntrecea... Şi-n somn greu se cufunda. ALECSANDRI, P. P. 131. -fy (Poetic) Iar te-ai cufundat în stele Şi în nori şi-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalţe, Sufletul vieţii mele. EMINESCU, O. I 54. 4. T r a n z. F i g. (Rar) A compromite, a distruge. [Faptele] aa să mă cufunde ori au să mă izbăvească. SADOVEANU, D. P. 19. Gheorghe Bibescu... a publicat... o broşură... al cărei scop era d-a cufunda pe Gliica. GHICA, S. 691. — Variantă: acufundă (RUSSO, S. 16) vb. I. CUFUNDÂC s. m. Cufundar. CUFUND Alt, cufundări, s. m. Nume dat la două păsări călătoare de apă: a) pasăre mai mare decît raţa, cu penele negre-strălucitoare, cu puncte albe pe spate (Colymbus arcticus); b) pasăre de mărimea raţei, cu penele castanii-închis pe spate şi, albe pe burtă, cu un smoc de pene în formă de guleraş (Podiceps cristatus); bodîrlău. Raţele sălbatice, lişiţele, cufundării înotau în mijlocul întinderilor de lintariţă. DUMITRIU, V. L. 120. CUFUNDARE, cufundări, s. f. Acţiunea de a (s e) cufunda; scufundare, adîncire. CUFUNDĂTUBĂ, cufundaturi, s. f. 1. Faptul de a se cufunda; cufundare. Se cunoaşte că peştele s-a prins în cîrlige după cufundătura deasă a plutelor. I. IONESCU, M. 86. 2. Loc cufundat, adîncitură. CUGET, cugete, s. n. 1. Capacitatea de a gîndi; gîndire. De-aceea-n al tău cuget orice bun romîn se-ncrede. DAVILA, V. V. 60. 2. Gînd. l-a ascuns Sub aceste vorbe foarte naturale Cugetele triste care l-au cuprins. BOLINTINEANU, O. 50. Dacă vreun cuget de gelozie mă necăjeşte NE3RUZZI, S. I 75. <§• E x p r. (învechit) A-i bato (cuiva) cugetul = a-i veni (cuiva) o idee; a-l bate pe cineva gîndurile să... Zău, cugetul îmi bate Din străin să-mi fac un frate. ALECSANDRI, P. P. 308. + închipuire, imaginaţie, fantezie. Vreau prin cuget universul să-l străbat în înălţime. MACE- DONSKI, O. T 272. 3. Minte, intelect. Gînduri fără de noroc şi fără veselie ■umpleau cugetul meu. GALACTION, O. I 346. 4. Intenţie, plan, proiect. Teama lui era să nu se deştepte voinicul şi să-i ghicească cugetele lui cele viclene. ISPIRESCU, L. 128. Mihai... simţise cugetele viclene ale emirului. BĂLCESCU, O. II 45. lată ce înţelesuri şi ce cugete rele Vrăjmaşii fără lege dau scrierilor mele. ALEXAN- DRESCU, P. A. 84. 5. Sentiment al responsabilităţii morale; conştiinţă. Iţi... încredinţez fata, cu cuget împăcat. SBIERA, P. 190. Ne-a exploatat pe amîndoi fără nici un pic de cuget. ALECSANDRI, T. 815. Nu ai cuget, eşti un rău. DONICI, F. II 40. Cuget curat = sentiment de îndeplinire a răspunderilor şi obligaţiilor. Cit mi-a fi cugetul curat, nu-mi pasă de cele ce-ar zice moşul meu şi alţii. ALECSANDRI, T. I 65. ^ E x p r. A-l mustra (pe cineva) Cugetul = a-l chinui (pe cineva) remuşcarea, regretul, părerile de rău. Soldaţii îl priveau lung şi unul rosti: Pe domnul colonel îl mustră cugetul. CAMILAR, N. 1-291. Acum i s-au deşteptat şi mai tare cugetul şi o mustra cumplit. SBIERA, P. 111. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri să dau pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. CUGETĂ, cuget, vb. I. I n t r a n z. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la i> sau, învechit, «asupra») A avea gîndurile concentrate asupra unui subiect; a urmări o idee, a medita; a se gîndi. Era un om care citea şi care cugeta în singurătatea lui. SADOVEANU, O. VIII 7. A stat aşa singur, cu ochii îngheţaţi, cugetind la o răzbunare cruntă, însă încă nedesluşită. SADOVEANU, M. C. 44. Dan cugeta de mult la un roman tras din viaţa de la ţară. VLAHUŢĂ, O. A. 285. Ercule... prinse a cugeta asupra vorbelor celor două muieri. ISPIRESCU, U. 27. -f- Refl. (Rar) A sta pe gînduri, a chibzui, a cumpăni; a se gîndi. E un moment mare, să mă cuget mai întăi— gîndi el. EMINESCU, N. 58. -ţ* (Urmat de o completivă directă) A-şi da seama, a ţine seamă de..., a lua în considerare. Cugetă că de mă vei părăsi, voi muri negreşit. NEGRUZZI, S. I 19. + Tr a n z. (Neobişnuit) A-şi închipui ceva sau pe cineva. Ş-acum, cînd închid ochii şi-l cuget, pare că mă uit la dinsul. VLAHUŢĂ, O. A. 145. CUGETARE, cugetări, s. f. Acţiunea de a cugeta şi rezultatul ei; gîndire, gînd, idee. Am surprins cugetările cari-l preocupau [pe Dionis]. EMINESCU, N. 36. Cugetări adînc ascunse, idei drepte şi înalte... Vor vedea lumina zilei. ALEXANDRESCU, P. 139. + Judecată, raţionament. Dondănind foarte repede, bîlbîit şi fără pic de cugetare... CREANGĂ, A. 90. Meditaţie, reflecţiune. Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă in asfinţit. ISPIRESCU, L. 34. CUGETAT01Î, -OÂEE, cugetători, -oare, s. m. şi f. Gînditor. V. filozof. Cugetătorii antici, cn In prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte. EMINESCU, O. I 133. •fy- Compus: libcr-cugctător v. liber. CUHÂ1M s. n. v. colialm. CtJHNE s. f. v. cuhnie. CÎJHNTE, cuhnii, s. f. (Regional) 1. Bucătărie. La cuhnia conacului lui Grigore Vîrnav s-au tăiat în acele zile... douăzeci şi opt de curcani. GALAN, Z. R. 75. Dimineaţa, cînd a vîrît capul în cuhnia strimtă a gospodinei, căutînd apă... Ana Cişcova cînta, potrivindu-şi în spelci de sîrmă cozile. SADOVEANU, N. P. 185. Cucoana Paraschiva, din cuhnia în care priveghea bătutul putineilor, îl zărea cu coada ochilor. MACEDONSKI, O. III 5. 2. Clădire modestă, cu încăperi mici; cameră sărăcăcioasă. Cînd se uită în colţul cuhniei şi văzu patul strîmb, tare ca piatra, o cuprinse frica de noapte. CAMILAR, TEM. 244. Flăcăul intră intr-un fel de cuhnie străveche. CAMILAR, N. II 21. — Pronunţat: -ni-e.— Variante: Clilme (SADOVEANU* N. F. 14, NEGRUZZI, S. II 236, I. IONESCU, D. 206), CUI — 595 — CUIER cfiină (DUMITRIU, V. l. 19, ODOBESCU, s. I 126), cuine' (CARAGIALE, O. VII 37), Ctiinie (ODOBESCU, S. A. 130) s. f. CUI, cuie, s. n. 1# Mică piesă cilindrică sau în patru muchii, de metal sau de lemn, turtită la un capăt şi ascuţită la celălalt, cu care se leagă sau se fixează două sau mai multe părţi între ele, care se bate în lemn sau în zid pentru a servi ca suport etc. Mi-oi cumpăra... o mină de cuie. CAMILAR, N. I 166. înfipse’ repede luminarea intr-un cui de pe colţu lăzii. BUJOR, S. 110. <$> (Tehn.) Cui spintecat — piesă de siguranţă care împiedică desfacerea piuliţelor. E x p r. A-i. inlrn cuiva un cui în inimă = a se strecura în sufletul cuiva o teamă. Cili pe cui scoate sau cui cu cui S0 BCOatC = o suferinţă face să se uite cea dinainte. (Familiar) A face (sau a tăia) cuio= a dîrdîi de frig. O să vă pui să faceţi niţele cuie, clărtţănindu-vă dinţii. ISPI-. RESCU, L. 323. ■+■ (Mai ales în legătură cu verbele «a pune», « a atîrna ») Cuier simplu de perete, îşi puse in cui paltonul ud. EMINESCU, N. 35. Bătrinul Dan desprinde un paloş vechi din aii. ALECSANDRI, P. A. 163. Cuiul lui Pepelea = cui pe care Pepelea (personaj din basmele populare) îl poseda în casa altuia şi care-i servea drept pretext ca să intre în casa aceluia de cîte ori voia; fig., drept pe care şi-l creează cineva pe baze şubrede, pentru a stingheri pe altul, -fy- E x p r. A-şl pune pofta în cui = a renunţa la un lucru mult dorit. Ba cit despre ■ fata lui Papură-îtr.părat, punc-ţi pofta in cui. ALECSANDRI, T. 396. 2. Nume dat mai multor piese de lemn sau de metal (Ia car, la jug, la plug, Ia războiul de ţesut etc.) asemă-, nătoare ca formă cu cuiul (1). Scoase cuiul din capul: osiei de dindărăt. ISPIRESCU, L. 226. CUIB, cuiburi, s. n. 1. Culcuş de paie, fulgi şi ' găteje, făcut de păsări, în copaci, în scorburi, sub streşinile caselor ctc. pentru a se adăposti, a-şi depune ouăle, a le cloci şi a scoate pui. Dintr-un cuib cenuşiu de rindunele, sub streaşină, spinzurau citeva fire de paie legănate de vtnt. C. PETlîESCU, S. 13. Ca-ntr-un cuib v-adorm in suflet, dntecele mele! GOGA, C. P. 13. Sub straşina veche şi-naltă Slnt cuiburi — şi-n ele S-ascund rindunele ... DEMETRESCU, O. 79. O pupăză care-şi făcea cuib de mulţi ani intr-un tei foarte bătrin şi scorburos. CREANGĂ, A. 52. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună. EMINESCU, O. 1 207. + Cuibar. Bătrîna începu să se vaiete că i-a murit găina pe cuib. ISPIRESCU, L. 395. + F i g. Culcuş. Tupilat în cuibul tău, legănat de mersul domol al căruţei, iţi umpleai urechile cu zvonurile nopţii adinei. PAS, Z. I 45. 2. Fig. Locuinţă, sălaş. Cuibul tractoriştilor era scufundat în întregime in întuneric. De nicăieri nici o mişcare. M1HALE, O. 187. Ei hai, fiindcă tot am venit, să vedem cuibul poetului. REEREANU, R. I 184. înlăuntru, în colibă, Chira' l-aşteaptă... voinicul. Păretii cuibului sînt nălbiţi şi daţi ' la mistrie. DELAVRANCEA, S. 165. «0» F i g. Donici, cuib dc-njelepciune. . . EMINESCU, O. I 31. O! cuib al fericirilor! O! ţară luminoasă! ALECSANDRI, O. 257. -+• Reşedinţă. Ştefan, Ştefan domn cel mare, în Suceava cuibu-şi are. ALECSANDRI, P. P. 173. 8. Fig. (Cu sens peiorativ, urmat de determinări) Loc (ascuns) unde se ticluieşte şi de unde se propagă o acţiune duşmănoasă intereselor unei colectivităţi, unei naţiuni, unui stat. V. speluncă. Aici a fost odată cuibul tilharilor. DEŞLIU, G. 37. + Focar. Ca să se sece influinţa boierilor şi să stirpească cuiburile feudalităţii [Alexandru Lăpuşneanu] ti despoie de averi. NEGRUZZI, S. I 143. 4. Groapă în pămînt în care se seamănă legume sau cereale. A însăminţa porumbul tn cuiburi aşezate în pătrat înseamnă a pune porumbul pe rînduri drepte în cuiburi care au între ele aceeaşi distantă. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2917. + Muşuroi făcut, prin prăşit, în jurul firelor de porumb sau dc cartofi. [Cartofii] se prăşesc, făcindu-se ţi tuţin i cuib împrejurul tufelor. I. IONESCU, D. 300. Spaţiu i restrîns în care se găseşte o îngrămădire de plante de ' acelaşi fel. Cuib de viorele. Cuib de ciuperci. ! o. Cantitate de fermenţi care produc acrirea vinului, . a borşului, a laptelui. V. mai a. G. (Mii.; determinat prin « de mitralieră », « de armă ; automată» sau «de foc *) Loc adănostit care asigură I tragerea unei arme automate în condiţii bune. + (Deter- ; minat prin «de rezistenţă ») Porţiune mică de teren i amenajată pentru adăpostirea uneia sau mai multor arme : automate. cuibA, cuibez, vb. I. Intranz. A avea cuibul, ; a-şi aşeza cuibul (într-un loc). Un stîrc dintre cei care ! cuibează in arbori prinsese un şarpe în plisc şi-l aducea la I pui. SADOVEANU, D. P. 141. La poalele lor [a movilelor] ! exiibează vulturii cei falnici. ODOBESCU, S. III 16. ' CUIBÂR, cuibare, s. n. 1. Loc pregătit în paie, în fîn *, sau în pămînt, unde pasările de curte (mai ales găinile) ! îşi depun ouăle; cuib. Caută în cuibare vreo două ouă. j SADOVEANU, B. 21. (Cu pronunţarea regională cuibări) Găina... se pune pe cuibări. CREANGA, P. 70. + Ou Jcare se lasă în cuib pentru ca păsările ouătoare să-şi ¡regăsească locul. A luat toate ouăle, cu cuibar cu tot. Cuib. Altădată, drumul acesta... al păsărilor, pribegind peste mări ţi pustietăţi să-şi găsească aiibarele din vara trecută, ii părea un episod oarecare, simplu şi neînsemnat. C. PETRESCU, R. DR. 47. (Poetic) Vilvoarca răsări- tului creştea; din taina acelor adinei locuri necunoscute, se pregătea să nască cttibarul de foc al soarelui, pe un cer cu apa albastrului ştearsă pregătit parcă pentru arşiţa unei sile de cuptor. SADOVEANU, O. I 506. Izvoare... sar in bulgări fluizi peste prundul din răstoace, în cuibar rotind de ape, peste care luna zace. EMINESCU, O. I 85. + F i g. Culcuş. Dc ce rîzit mă? l-a întrebat maicăi~sa, care îşi făctise cuibar de paie lingă el în căruţă. SADOVEANU, M. C. 6. \ 2. F i g. Sălaş, locuinţă. Se bucură mai ales copiii, că rora începuse a li se urî în cuibarul lor. SLAVICI, N. I 333, CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-şi face loc în cuibar, a se aşeza cît mai bine. |+ Fig. (Despre oameni, uneori şi despre animale) A |se aşeza comod într-un spaţiu restrîns (moale şi cald); a jse ghemui. S-a cuibărit bine in sanie. SADOVEANU, P. S. ¡215. Pisica leneşă, friguroasă, se cuibăreşte înăuntru la căldură. BART. E. 331. Fetiţa se cuibări tn poala mă-sii. ■VLAHUTĂ, O. A. III 173. F i g. Cuibărite intre stinci, casele cu acoperişul ţuguiat de fin fumegă in asfinţit. C. PpTRESCU, S. 226. Un orăşel drăguţ, cuibărit pe apa Trotilului, intre măguri acoperite cu vii şi cu livezi. VLAHUTĂ, O. A. II 152. -f F i g. A se adăposti. Ceilalţi ofiţeri, la popasuri, se cuibăreau prin case calde. CAMILAR, N. 1,31. •+• F i g. A se pripăşi, a se aciua. Călugării [sînt] o adunătură de zamparagii... din toată lumea, cuibăriţi pfin minăstire. CREANGĂ, A. 120. 2. T r a n z. (Rar) A duce găinile la cuibar, a |aşeza în cuibar. Da [găinilor] de mincare, apoi le cuibărea, \punea cloştile. ISPIRESCU, L. 309. | CUIBULCŢ, cuibuleţe, s. n. Cuibuşor. Brazii ce se \legănau Cuibuleţul mi-l stricau. JARNÎK-BÎRSEANU, D. '204. M-am înşelat De mi-am aşezat Cuibuleţul meu La ■margini de drum. TEODORESCU, P. P. 457. ; CUIBUŞOR, cuibuşoare, s. n. Diminutiv al Iui cuib (1); icuibuleţ. Şl voi sparge cuibtişorul, Şi voi rupe pliscu- Iforul [cucului]. ALECSANDRI, P. P. 298. Sturzul iar zicea, \Mierliţei vorbea: Cuibuşorul tău Ţi l-oi face eu, Copilaşii :tăi Fir-or puii mei. TEODORESCU, P. P. 454. i CUIER, cuiere, s. n. Suport de lemn sau de metal, ¡mobil sau fixat în perete, prevăzut cu o poliţă şi mai t CUINĂ — 596 — CULCAT multe cîr'lige sau braţe, de care se atîrnă hainele şi pălăriile. CtîENĂ s. f. v. cuhnie. CtjlNE s. f. v. cuhnie. CÎJINIE s. f. v. cuhnie. ■ CUIRASĂT, cuirasate, s. n. Navă de război de mare tonaj, protejată de o cuirasă şi înarmată cu artilerie grea. [Norii] se clatină... asemeni unor cuirasate grele, venite la asediul unui port. BOGZA, C. O. 60. ^ — Pronunţat: cu-i-. — Variantă: cllillTasăt s. n. CUIRĂSĂ, cuirase, s. f. Armătură formată din plăci de oţel special, cu care se blindează cuirasatele pentru a le face să reziste focului inamic. — Pronunţat: cu-i-. — Variantă: chiurăsă (REBREANU, R. I 281) s. f. CUIŞOARE s. n. pl. Mugurii unui arbust exotic care conţin o substanţă aromatică şi se întrebuinţează ca condiment în bucătărie. Au luat un ţip cu vin şi l-au fiert... cu cuişoare fi cu zăhar. SBIERA, P. 219. —■ Pronunţat: cu-i-. CUIŞOR, cuişoare, s. n. Diminutiv al lui cui (1). — Pronunţat: cu-i-. CIÎ.TBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn, uneori îndoită la un capăt, care se înfige în pămînt sau se fixează într-un zid şi de care se atîrnă sau se leagă, cu un lanţ, ceaunul. După ce se încredinţa prin întuneric că toate-s în bună rînduială, scăpără, aprinse foc şi anină ceaunul de mămăligă în cujbă. SADOVEANU, O. A. II 174. Pină ce Ghiţă să aşeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări... luai şaua şi desagii din spetele Pisicuţii şi o priponii de un ţăruş. HOGAŞ, M. N. 66. Să mulg laptele-n găleţi Şi să-mi fac eu singur slujbă, Crestături făcînd pe cujbă. COŞBUC, P. II 167. 2. (Mold.) Nuia bine răsucită şi pîrlită în foc, întrebuinţată în loc de frînghie; gînj. — Variantă: glijllă (PĂSCULESCU, L. P. 176) s. f. CULĂC, culaci, s. m. (Rar) Chiabur. Pe cîmpiile noastre lucrează, fără moşieri şi fără culaci, muncitori ai pămîntului. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 106, 3 /4. ■ CIILÂNT, -Ă, culanţi, -te, adj. (Franţuzism rar, despre oameni) Cu care te poţi înţelege uşor. V. a m a- bil, serviabil. CULĂSTRĂ S. f. v. coraslă. CtÎLA, cule, s. f. (învechit) 1. Turn circular, cupolă, boltă. Din brîul superior... se porneau pe rotunjeala culelor numeroase ciubuce sau nervure. ODOBESCU, S. I 442. + Turn boltit în palatul domnesc, în care se păstra vistieria. Cămări boltite, purtînd o culă rotunjită pe d-asupra, in care se aflau, d-a rîndul, paraclisul, haznaua sau comoara şi patul domnesc. ODOBESCU, S. I 128. ■+• Vistierie, tezaur. Se zice că, cu Gruie, strînge-n cula-i o comoară. DAVILA, V. V. 35. Din cula domnească Lefuri să-mpăr- ţească. TEODORESCU, P. P. 50. 2. Beci boltit, subterană. Căpitanul de tîlhari îşi adună ceata într-o culă sub nişte dărâmături de ziduri. ISPIRESCU, L. 143. 3. Casa proprietarului unei moşii. Albeşte, aşezată cam la sfertul dealului, cula cu pridvor de zid a boierului Sţambulachie. MACEDONSKI, O. III 4. culbEc, culbeci, s. m. (Regional) Melc. Şapte coarne cumu-s coarnele culbecilor creşteau şi scădeau. C. PETRESCU, î. II 9. Culbeci înseamnă melci. ALECSANDRI, T. 1770. . CULCĂ, culc, vb. I. 1. Refl. (Subiectul este o fiinţă) A se întinde, a se aşeza în poziţie orizontală (de obicei Spre a dormi sau a se odihni). D-ta te-i culca in căruţă şi eu te-oi străjui toată noaptea. CREANGĂ, P. 128. în pat se-ntinde drept Copila să se culce. EMINESCU, O. I 168. Neştiind încotro să apuce, se culcă pe iarba verde de la rădăcina unui copaci şi adormi. POPESCU, B. IV 36. Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 12. <$■ E X p r. A SC culca pe lauri v. lauri. A se culca pe-o ureche (sau pe urechea aceea) = a dormi fără grijă, a nu se sinchisi de nimic. Nu crez să se fi culcat pe urechea aia şi să fi stat numai aşa, cu degetul în gură. ISPIRESCU, L. 257. Culcă-tc sau poţi să te culci pe o (sau pe acea) ureche = mută-ţi gîndul, ia-ţi nădejdea, nu mai păstra nici o speranţă. Cum văd eu, frate-meu se poate culca pe-o ureche, din partea noastră. CREANGĂ, P. 188. Tot eu am să-ţi fiu clironom... Culcă-te pe-acea ureche! ALECSANDRI, T. 819. Ase culca (o dată) CU găinile v. găină. Tranz. (De obicei cu privire la copii sau la bolnavi) Cînd venea la urmă seara ne duceau ca să ne culce. MACEDONSKI, O. I 10. îl îngrijiră şi-l culcară între ei în pat. ISPIRESCU, la TDRG. + Tranz. A adăposti peste noapte; a găzdui. Dă poruncă să-i culce în casa cea de aramă înfocată. CREANGĂ, P. 249. ^ Tranz, fact. A pune (pe cineva) să se întindă la pămînt cu faţa în jos (în cadrul unor exerciţii militare). Comanda elevilor drepţi, îi culca prin clasă sau îi punea să facă pas alergător printre bănci. SAHIA, N. 58. 2. Tranz. (Cu privire la obiecte, părţi ale corpului etc.) A aşeza, a pune, a aşterne, a întinde. Mi-am culcat capul pe lutul' străbun. BENIUC, V. 27. Fruntea albă-n părul galben Pe-al meu braţ încet s-o culci. EMINESCU, O. I 75. îi veni-n gind carul alături să-l puie, Ca tăind [copacul] să-l culce, drept în car să cază. PANN, P. V. I 87. F i g. Plopii... Stau de veghe la fereastră Şi pe marmura zăpezii Culcă umbra lor albastră. TOPÎR- CEANU, S. A. 30. Refl. Brazda mergea înainte, se culca tot lîngă altă brazdă şi nimic n-ar mai fi putut ţine in loc desţelenirea pămîntului. CAMILAR, TEM. 89. Cu ochii plînşi stelele toate se duc Pe patul de nori să se culce. GOGA, P. 53. O lasă-mi capul meu pe sin. Iubito, să se culce. EMINESCU O. I 179. 3. Tranz. (De obicei cu determinarea «la pămînt »; cu privire la fiinţe) A ucide. O ridică [furca], o răsuci şi dintr-o singură lovitură îl şi culcă la pămînt. MIHALE, O. 508. C-o lovitură îl voi culca la pămînt. ISPIRESCU, L. 222. Vine unul şi-ţi istoriseşte, bunăoară, că... a culcat la pămînt pe ursul care se răpezise asupră-i. ODOBESCU, S. III 48. + (Cu privire la plante sau arbori) A tăia (cu coasa sau cu securea), a doborî. Valuri de oameni tălăzuin- du-se pe deasupra munţilor se abat... şi culcă pădurile la pămînt. BOGZA, C. O. 372. M-am pus rău încă de pe timpul războiului cu o chestie pe care o dibuisem: culcase un moşier la pămînt o pădure a statului şi lemnele le vînduse tot statului. PAS, L. II 125. + Refl. Despre plante) A se pleca, a se îndoi spre pămînt. CULCĂRE, culcări, s. f. Acţiunea de a (s e) culca. 1. întindere, aşezare în poziţie orizontală (de obicei spre a dormi sau a se odihni). Să taci şi să te duci la culcare. SADOVEANU, N. F. 22. + Momentul în care se petrece acţiunea de a se culca. Purcelul... noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc. CREANGĂ, P. 86. 2. (Mii.) întindere la pămînt a soldaţilor, la un ordin dat. CULCĂT1 s. n. Culcare. Hai la culcat, băieţi, că trece noaptea. CREANGĂ, O. A. 52. Cînd le găteam de legat, Venea vremea de culcat. MARIAN, S. 60. Deodată cu culcatul găinilor, o tulesc la fugă. ŞEZ. III 179. CULCĂT2, -A, culcaţi, -te, adj. 1. (Despre fiinţe, construit mai ales cu verbul « a Bta ») întins (de obicei spre a dormi sau a se odihni), aşezat în poziţie orizontală. Nimeni n-are voie să stea culcat pe spate sau pe CULCUŞ — 597 — CULME pintece. SAHIA, N. 114. Căruţa în care stă culcat abia , înaintează pe căi fără de urme. ODOBESCU, S. III 15. Olga dormea culcată pe o canapea. NEGRUZZI, S. I 60. F i g. Oraşul sta pe vale culcat cu nepăsare. MACE- DONSKI, O. I 48. Cînd ajunserăm a doua zi de dimineaţă in dealul numit Repedea, văzurăm capitala Moldovei culcată cu lene pe o coastă lină, spre nord-vest, ca un călător obosit de cale şi de suferinţe. BOLINTINEANU, 0. 276. (Cu valoare de imperativ) Comandă folosită în armată pentru executarea mişcărilor de culcare. 2. (Despre obiecte care de obicei stau vertical) Aflat în poziţie orizontală, răsturnat. (F i g.) Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate. ALEXANDRESCU, P. 132. ; CUlCtJŞ, culcuşuri, s. n. 1. Loc unde se culcă saii unde se adăpostesc păsările şi animalele. V. cuib,: b î r 1 o g. El ştie doar poteca şi urcuşul Spre vîrfttl către : care năzuiesc. Pe care pajuri mari îşi au culcuşul. BENIUC, . V. 72. Pot să prind şerpele din culcuş, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul. CREANGĂ, P. 122. Culcuş de iepuri. TEODORESCU, P. P. 374. 2. Loc (improvizat) de odihnă sau de dormit pentru ; oameni. Cu ochii închişi in culcuşul lui, Mitrea a făcut semn din cap că nu-l dor şalele nici spatele. SADOVEANU, M. C. 50. Dimineţile stetea, după ce se deştepta din somn, pînă tîrziu în culcuşul lui şi nu se scula decit pe timpul , cit ştia că lumea începe să vie. SLAVICI, O. II 180. -+• Adă- : post, locuinţă. Pentru la noapte trebuie să-mi caut alt , culcuş. PAS, Z. IV 236. Îşi cătară un culcuş unde să miie peste noapte. ISPIRESCU, L. 162. -+■ Ascunzătoare. Vină- torii... au sărit iute din culcuşurile lor de pîndă şi au încunjurat pasărea. SBIERA, P. 69. 3. (Rar) Strat moale (de paie, de frunze etc.) pe care 1 se aşază fructe, ouă sau alte lucruri fragile sau alterabile. : Chelnerul aduse două fructiere cu struguri... pe culcuş : de frunze. C. PETRESCU, !. I 4. 4. Strat din baza unei formaţii geologice. Culcuşul de mamă verde... ar face să se presupună existenţa sării 1 acolo. I. IONESCU, P. 31. CULEGÂR, ctilegare, s. n. Instrument de metal (prevăzut cu un dispozitiv pentru stabilirea lungimii rîndurilor) în care tipograful aşază una cîte una literele, formînd textul care urmează să fie imprimat. CULEGĂTOR, -OĂRE, culegători, -oare, s. m. şi f. 1. Persoană care adună recolta de cereale, de fructe etc. Culegător de bumbac. 2. (Cu determinări introduse prin prep. « de ») Colecţionar. Eminescu a fost un pasionat culegător de folclor. 3. Muncitor tipograf care compune în culegar textul care urmează să fie imprimat; zeţar. A intrat la un tipograf. La optsprezece ani era culegător. VLAHUTĂ, O. A. I 147. [Heliade] creează tipografii şi ziare, improvizează un personal de ucenici zeţari, de ucenici culegători. MACEDONSKI, O. IV 118. CULEGE, culeg, vb. III. Tranz. 1. A lua, a aduna, a strînge (cereale, fructe, flori etc., tăindu-le sau rupîn- du-le). V. recolta. Din treacăt, ici şi colo, să culegi Sînziene cu tulpinele întregi. TOPÎRCEANU, B. 44. Culese in poale o mulţime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. Să iasă tot satul pentru ca să-mi cttleagă pînea de pe cîmp. ALECSANDRI, T. I 249. Să crească pelin şi iarbă, Puiculeana să culeagă. HODOŞ, P. P. 50. F i g. Cine seamănă vint culege furtună. A b s o 1. Rînduirăm pravilă şi lege Că numai cine seamănă ctdege. DEŞLIU, G. 31. (Poetic) Grădina ta atît de mult mi-e dragă, Sînt flori acolo, visurile mele, Şi sufletului dat e să ¿uleagă. GOGA, C. P. 127. -+■ F i g. A dobîndi. Atacînd chestia cu multă ardoare, culege aplauze. CARAGIALE, S. U. 53. Din cărţi culegi multă înţelepciune. CREANGĂ, A. 22. 2. A strînge, a ridica ceva de pe jos. In urmă servitoarea fără glas, cu paşi de pîslă, închidea şi mergea să culeagă hainele împrăştiate. C. PETRESCU, A. 355. Ctdege bolovani ca să te ucidă. SBIERA, P. 241. Îşi culegea boarfele de pe jos. CREANGĂ, P. 148. Mireasa se pleca... Şi inelul culegea. ALECSANDRI, P. P. 177. 3. A aduna laolaltă, din diferite locuri; a colecţiona. Anticarul... Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. Absol. (în expi.) Alege pînă culege = alege mult, pînă ce i-o iau alţii înainte, rămînîndu-i partea cea mai proastă. Eu gîndesc că tot om alege, om alege, pîn-om culege. CREANGĂ, P. 166. 4. A aduna din casete literele necesare şi a Ie aşeza în culegar, formînd rîndurile textului care urmează să fie imprimat; a zeţui. Cronica mea este deja culeasă, la tipografie. CARAGIALE, S. U. 77. — Forme gramaticale: perf. s. culesei, part. cules. CULEGERE, culegeri, s. f. Acţiunea de a culege şi rezultatul ei. 1. Strîngere, adunare; cules. 2, Colecţie. Pentru cînticele romîne, cele două mict^ volume publicate de d. Vasile Alecsandri... sînt cele mai însemnate culegeri. ODOBESCU, S. I 182. CULES s. n. Acţiunea de a culege; strîngerea cerealelor, a fructelor etc.; recoltă. Cu evlavie cînt auriul cules. TOMA, C. V. 268. + Timpul cînd se face strîngerea cerealelor, fructelor etc. Era toamna, după culesul porumbului, intr-o duminecă. PREDA, î. 117. Să te bată, badea, bată Nouă boale dintr-o dată... Din culesul cînepii Pînă-n ruptul cămăşii! JARNÎK-BIRSEANU, D. 265. CUTjEŞÎ'R, culeşeri, s. n. (Regional) Făcăleţ, melesteu. Să nu mă faci, ia actiş, să ieu culeşerul din ocniţă şi să te dezmierd cît eşti de mare. CREANGĂ, A. 119. CTJLINĂR, -Ă, culinari, -e, adj. Care ţine de bucătărie, privitor la prepararea mîncării. Domnul abate de Marenne înţelegea că au loc jertfe şi încep oficii ctilinare. SADOVEANU, Z. C. 44. Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ. EMINESCU, O. I 155. Artă culinară = pricepere, meşteşug în pregătirea mîncărilor. De mic, fiind copilul unui rob, bucătar vestit pe vremea lui, a învăţat arta culinară de la tată-său. CARAGIALE, O. II 226. CTJLlON, culioane, s. n. (învechit) Potcap mic de pîslă sau de catifea, rotund şi fără margini. înainte mergea popa Ghiţă cu cttlion în cap. STANOIU, C. I. 35. Culionul în cap, şi erai popă de cind lumea. ŞEZ. XVIII 171. — Pronunţat: -li-on. CULÎSĂ, culise, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Partea scenei situată îndărătul decorurilor, unde aşteaptă actorii înainte de a intra în scenă. Stănică se duce pîn'la culise şi strigă: Condurache!... fă degrabă nişte pîrjoale. NEGRUZZI, S. III 78. + F i g. (Numai la pl.) Dedesubturile unei întîm- plări, ale unei situaţii. Care ar fi culisele acestei afaceri? Loc. a d v. în culise = în secret, în ascuns. Parlamentarii burghezi fac în culise tranzacţii pe spinarea poporului. 2. (Mec.) Scobitură rectilinie (sau sistem de scobituri rectilinii paralele) de-a lungul căreia alunecă o piesă mobilă; p. e x t. piesa care alunecă de-a lungul acestei scobituri. CTÎLME, culmi, s. f. 1. Partea de sus, înălţimea ascuţită şi prelungită orizontal a unui munte sau a unui deal; creştet. V. creastă, coamă, spinare. Din culmea pleşuvă cu creştetul alb Privirea mea zboară departe. GOGA, C. P. 52. In loctU griului de pe cîmp, vede acum o gireadă mare şi două mai mici, aşezate pe culmea dealului. CREANGA, P. 158. Este şi măreţie şi sublim în culmile care se înalţă încununate de brazi întunecaşi. RUSSO, O. 100. <$> F i g. CULMINA — \598 — CULT Vedea culmile strălucite ale unui oraş. EMINESCU, N. 70. , + Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ! ceresc. Mulţimea s-adunase ca-n zi de sărbătoare, Era o j zi senină; era măreţul soare Ajuns in culmea sa. BOLLIAC, O. 201. | 2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge.; i apogeu. Partidul arată maselor că drumul spre culmile ! luminoase ale socialismului nu este un drum uşor, că el este legat de greutăţi inerente perioadei de trecere de la capitalism la socialism, căci în această perioadă lupta de clasă se ascute şi mai mult. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2547. Ţăranii erau în culmea fericirii. Aplaudau din răsputeri. SAHIA, N. 66. <$> L o c. a d v. La culme = cît se poate de mult, la maximum. Cînd auzeam noi pe moş LuCa pomenind cu drag de. casă, şi cînd mai vedeam cum rămin satele şi locurile frumoase în urmă, şi tot altele necunoscute se înfăţoşează înainte-ne, supărarea noastră creştea la culme. CREANGĂ, A. 124. Răbdarea vînătorului era ajunsă fa' culme, odobescu, s. iii 47. <ţ* E x p r. Culmea culmilor! sau asla-i culmea! = (asta) întrece orice margini, orice închipuire, e nemaipomenit. 3. (Popular) Prăjină lungă, atîrnată în casele ţărăneşti | de grinzi sau aşezată în preajma cuptorului, pe care se | aşază haine, obiecte casnice etc. De-a lungul prispelor j atîrnă pe culmi velinţe vărgate, cămăşi înflorite, scurteici | şi zăvelci cusute cu fluturi. VLAHUŢĂ, O. A. II 132. Căută... j pe sub pat, pe culme, şi-i dete ni}te ţoale de pus pe dînsa. ! ISPIRESCU, L. 396. Deasupra patului o culme, pe care stau aruncate citeva haine ponosite. CONTEMPORANUL, Vii 490. CULMINA, pers. 3 culminează, vb. I. Intranz. A atinge stadiul cel mai înalt al unei situaţii, a ajunge Ia apogeu. Măreţia luptelor desfăşurate de proletariatul i romîn în anii 1929-1933, lupte care au culminat cu \ marile acţiuni revoluţionare din ianuarie-februarie 1933, j au dovedit încă o dată că numai clasa muncitoare condusă i de partidul ei de avangardă este în stare să mobilizeze | întregul popor muncitor la lupta împotriva exploatării. I LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 55. ! CULMINANT, -Ă, culminanţi, -te, adj. Care culmi- \ nează, care atinge gradul cel mai înalt, care ajunge la i apogeu. Punct culminant = a) partea cea mai de sus, j cea mai înaltă a unui loc. M-am suit pînă la galeria cea j mai înaltă, care este în punctul cel culminant al insulei. I GHICA, S. 536; 1)) momentul cel mai încordat din desfă- j şurarea unei acţiuni într-o operă literară sau artistică. ; Punctul culminant al acţiunii din piesă. CTILMINARE s. f. Acţiunea de a cui mina; atin- : gerea unui punct culminant. j CUMUNĂŢEE, culminaţii, s. f. Trecerea unui astru :! la meridianul unui loc. CULOARE, culori, s. f. 1. Totalitatea radiaţiilor de lumină de diverse frecvenţe, pe care le reflectă corpurile şi care creează asupra retinei ochiului o impresie specifica; (în vorbirea curentă) aspectul colorat al corpurilor. Culoare roşie. Culoare albastră, ca O bărcuţă, vopsită în culoarea oului de raţă, cobora fluviul spre mare. BART, E. 132. Culori complementare v. complementar. Culoare moartă v. mort. Culoare viev. viu. -{►Loc. adj. (Despre oameni) De culoare = care are pigmentaţie neagră, galbenă etc. Epoca sîngeroasă a cuceririlor coloniale şi înrobirii popoarelor de culoare. ' CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 12/2. Expr. A avea culoare = a fi roşu în obraz, a arăta bine. A-şi pierde culoarea = a) (despre faţa omului) a deveni palid; d) (despre stofe) a se spălăci, a se decolora. 2. Fig. Fel de a descrie sau de a prezenta ceva; , nuanţă, ton. M-a descris în culorile cele mai întunecate. Culoare locală — trăsăturile caracteristice ale unei epoci, ale unei ţări etc. redate într-o operă literară. In versurile '.dinţii numele Calavryta şi mai ales Venus Pandemos dau multă culoare locală. MACEDONSKI, O. IV 56. (în trecut) Culoare politică = apartenenţa Ia un partid politic. 8. Substanţă întrebuinţată pentru a vopsi, a picta etc.;. materie colorantă. V. v o p s e a, boia. 4. Fiecare dintre cele patru categorii în care se împart cărţile de joc după culoarea şi forma punctelor. . — Variantă: coloăre (DEŞLIU, G. 43, MACEDONSKI, p. .1 60, ODOBESCU, S. I 448) s. f. CULOGLUj culogli, s. m. (învechit) Soldat pedestru (la turci). Lăsă in Bucureşti... o mie de ianiceri şi o mie culogli drept garnizoană. BĂLCESCU, O. II 99. CULPĂBIL, -Ă, culpabili, -e, adj. (Jur.) Care a săvîr- şit o culpă, un delict; vinovat. CULPABILITATE, culpabilităţi, s. f. (Jur.) Starea .celui care a comis o culpă; vinovăţie. CULPĂŞ, -A, culpaşi, -e, s. m. şi f. (învechit) Persoană vinovată de o infracţiune. Pedeapsa butucului, obicinuită în Orient, se aplica culpaşilor chiar la romani. ALECSANDRI, P. P. 95. CÎJLPA, culpe, s. f. (Jur.) Călcare a unei prescripţii Regale; delict. -f- Greşeală, vină, vinovăţie. Evantia, sub culpa-i închipuită, simţea o dorinţă de sacrificiu. BART, E. 162. în tonul ei era parcă conştiinţa unei culpe. IBRĂI- LEANU, A. 196. CtJLPEŞ, -A, culpeşi, -e, adj. (învechit) Culpaş, vinovat. De am fost culpeşă ţie, m-ai osîndit. ODOBESCU, S. I 168. (Substantivat) Culpeşul îşi va simţi vina şi se va îndrepta. ODOBESCU, S. I 504. CULT1, culte, s. n. 1. Totalitatea ritualurilor unei religii. Cult creştin. 2. Religie, confesiune. Ministerul Cultelor. 3. Sentiment de admiraţie, de respect, de consideraţie şi de dragoste adîncă faţă de cineva sau de ceva. Eu am cUltul prietiniei. C. PETRESCU, C. V. 188. <$> Cultul personalităţii — tendinţă exclusivistă şi dăunătoare de a acorda personalităţilor un rol exagerat în făurirea istoriei şi care are la bază concepţia greşită că personalităţile de seamă — şi nu masele, popoarele—făuresc istoria. , Trebuie combătută orice manifestare a cultului personalităţii, pe care marxismul îl respinge ca dăunător şi inadmisibil. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. CULT — 599 — CULTURĂ CULT2, -A, culţi, -te, adj. Care are un înalt nivel de cultură şi de cunoştinţe; instruit. V. învăţat. Noi ■vrem să facem din toţi muncitorii şi din toţi ţăranii oameni culţi şi instruiţi, şi o vom face cu timpul. STALIN, PROBL. LEN. 621. Nu se poate construi socialismul fără ■oameni culţi. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 340, 1/3. CULTIVĂ, cultiv, vb. I. 1. T r a n z. A lucra pă- mîntul şpre a-1 face să dea roade. Suprafeţe intre ■50 fi 200 ha vor fi cultivate cu legume. SCÎNTEIA, 1955, nr. 3183. + (Cu privire la plante) A semăna, a planta şi a îngriji să se dezvolte şi să dea roade. Cultiva florile cele mai rari şi mai frumoase. NEGRUZZI, S. I 73. «$- Refl. pas. Trebuie să dăm o mare atenţie cultivării porumbului de siloz, care se cultivă pe suprafeţe întinse in sectorul socialist al agriculturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. 2. Tr anz. F i g. (Complementul este un abstract) A ocupa cu rîvnă de ceva, a face să crească, să se dezvolte; a dezvolta. Partidul nostru, clasa noastră muncitoare cultivă dragostea şi stima pentru glorioasele tradiţii revoluţionare ale proletariatului romin şi ale poporului romîn. GHEORGHIU- DEJ, CONSF. C.F.R. 53. Poporul nostru cultivă dragoste şi respect faţă de tradiţiile revoluţionare, tradiţiile glorioase ale luptelor din februarie 1933. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 74. Cine n-are dor să vază ţara sa în fericire... Cultivînd artele păcii pe al său pămînt bogat? ALEXAN- DRESCU, P. 166. + (Franţuzism) A se ocupa în chip special de cineva sau de ceva, a căuta să capeţi sau să întreţii bunăvoinţa, prietenia unei persoane; a simţi atracţie pentru un scriitor sau o operă, a citi cu interes deosebit. Un călător \străin... e încurcat în trebi ce nu-l lasă a cultiva cunoştinţa locuitorilor. NEGRUZZI, S. I 69. 3. R e f 1. A se îngriji de dezvoltarea sa intelectuală, a se instrui. Nedeprinsă să dorm la concert, am profitat de ocazie şi ni-am cidtivat. IBRĂILEANU, A. 58. Ce viaţă-l aşteaptă pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate. EMINESCU, N. 36. «$■ T r a n z. (Cu privire la o persoană sau la facultăţile ei) Aţi cidtivat şi aţi întărit inima şi mintea dv. GHICA, A. 787. CULTTVĂIÎIL, -Ă, cultivabili, -e, adj. (Despre pămînt ■sau plante) Care poate fi cultivat. Să mărească suprafeţele cultivabile prin îndiguirea terenurilor inundabile. STAT. ■GOSP. AGR. 14. CULTIVĂJîE, cultivări, s. f. Acţiunea de a (s e) c u 1 - t i v a. , 1. Lucrarea pămîntului. Prin desţelenirea şi cultivarea cu plante de nutreţ a izlazurilor din regiunile de stepă se poate mări considerabil producţia de furaje. SCIN- TEIA, 1953, nr. 2755. 2. Educare, instruire, dezvoltare. Aşa cum grădinarul ■se îngrijeşte cu dragoste de creşterea florilor sale, tot astfel partidul şi guvernul nostru se îngrijesc de cultivarea talentelor artistice ale oamenilor muncii. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 340, 2/6. CULTIVĂT, -Ă, cultivaţi, -te, adj. (Despre oameni sau facultăţi sufleteşti) Educat, instruit, cult. Acel spirit ■cultivat Ce adesea-n convorbire M-a pătruns de mulţumire. ALEXANDRESCU, M. 189. CULTIVATOR', cultivatoare, s. n. Maşină agricolă •care serveşte la mărunţirea şi afînarea pămîntului arat. CULTIVATÎ)R3, -OĂRE, cultivatori, -oare, s. m. şi f. Persoană care cultivă pămîntul, plante etc. V. agricultor. CULTUC S. n. v. coltuc. CULTURĂL, -Ă, culturali, -e, adj. De cultură, referitor la cultură, din domeniul culturii. Activitate culturală de masă. ca Statul de democraţie populară, procla- mtnd ca principală sarcină a sa construirea socialismului, iîntăreşte şi lărgeşte neîncetat formaţiunea socialistă, asigură creşterea neîntreruptă a bunei stări materiale şi a nivelului cultural al oamenilor muncii. CONST. R.P.R. 11. în staţiile balneo-climatice, care in trecut erau adevărate lăcaşuri de huzur şi desfrîu pentru tot felul de îmbuibaţi şi paraziţi, se desfăşoară astăzi o bogată activitate culturală spre a face cit mai plăcută şi folositoare odihna oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 26S2. Cămin cultural = instituţie care desfăşoară o operă de culturalizare a maselor, orga- nizînd conferinţe şi spectacole artistice, popularizînd cărţi şi reviste etc. în munca de educare comunistă a maselor muncitoare, un rol de seamă revine căminelor culturale. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 312, 2 1. în tinda căminului cultural se adunau... delegaţii. DUMITRIU, N. 281. CULTURALICÎiŞTE adv. (Rar) Din punct de vedere cultural. CULTURALIZÂ, culturalizez, vb. I. T r a n z. (Cu privire la colectivităţi de oameni) A ridica din punct de vedere cultural, a instrui. CULTURALIZARE S. f. Acţiunea de a culturaliza; răspîndire a culturii, instruire. Operă de culturalizare. c=i Culturalizarea maselor este o condiţie esenţială a triumfului noii orînduiri, a construirii socialismului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2698. CULT(jRĂ, culturi, s. f. 1. Totalitatea valorilor materiale şi spirituale create de omenire în procesul muncii sociale desfăşurate de-a lungul istoriei. Experienţa şi sprijinul Uniunii Sovietice le ajută [ţărilor de democraţie populară] să-şi construiască o cultură cu adevărat populară, să stîrpească printr-o luptă necruţătoare influentele ideologiei burgheze, să creeze o cultură nouă, luminată de măreţele idei ale lui Lenin-Stalin, o cultură socialistă în conţinut şi naţională in formă. GHEORGHIU- DEJ, R. I. 19. Necesitatea unei juste orientări ideologice în ştiinţă, învăţămînt, literatură, artă este o problemă pe care trebuie să şi-o pună cu ascuţime fiecare om de •ştiinţă, fiecare profesor, fiecare scriitor sau artist care militează cinstit pentru progresul ştiinţei şi culturii noastre. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 1/1. Cultură materială v. material. Cultură generală v. general. + Faptul de a poseda cunoştinţe variate în diverse domenii; totalitatea acestor cunoştinţe; nivel (ridicat) de dezvoltare intelectuală la care ajunge cineva. Şeful, domnul Struţescu, n-avea cultură, dar era om deştept şi ţinea mai presus de toate la iubirea subalternilor. BASSARABESCU, S. 40. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe ţăranul nostru ca el să aibă cunoştinţă profundă şi energică de drepturile şi de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. Om de cultură = persoană care posedă un nivel intelectual ridicat. Oamenii de cultură din ţara noastră sînt conştienţi de rolul lor în lupta pentru victoria noului in viaţa noastră culturală şi socială. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/6. 2. Totalitatea lucrărilor pe care le întreprinde omul pentru ca solul să producă roade; arta de a lucra pămîntul şi de a îngriji plantele. Că metodă nouă în cultura bumbacului s-a introdus polenizarea artificială cu polen străin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2759. <$- Cultură intensivă v.inten- s i v. Cultură extensivă v. extensiv. + Teren cultivat cu un anumit fel de plante. V. plantaţie, semănătură. Cultură de porumb. Cultură de bumbac. i=> Asolamentul ne va da putinţă să sporim recolta la hectar la toate miturile agricole. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755. [Primăvara] prinde putere şi leagă rod semănătura de toamnă, acuma zvîcnesc şi înfloresc culturile. MIHALE, O. 482. -4- Creştere, prăsire (a anumitor animale). Cultura viermilor de mătase. Creştere în laborator a bacteriilor; colonie de bacterii obţinută pe această cale. 3. (în e x p r.) Cultură fizică = dezvoltare armonioasă a corpului prin sport şi gimnastică. Cultura fizică trebuie să alcătuiască o parte inseparabilă a educaţiei şi CULUAR — 600 — CUM! instrucţiunii generale politice şi culturale, a luptei pentru sănătatea maselor. REZ. HOT. I 117. CULUĂR s. n. v. culoar. CUM1 adv. I. (Interogativ) 1. în ce mod ? în ce fel ? în care chip ? Cum ai făcut de ai venit după noi, de nici una dintre surori nu te-a văzut? ISPIRESCU, L. 239. Cum oare din noianul de neguri să te rump, Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump? EMINESCU, O. I 213. Foaie verde de trifoi, Cum să vorbim amin- doi? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 68. <>,Expr. Cum şi în CC cllip sau cum şi ce Ici = în ce fel. Nu ştiu însă cum şi ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri. ODOBESCU, S. III 23. (Eliptic, urmat de un conjunctiv sau, mai rar, de un infinitiv) A nu avea (sau a nu şti) cum= a nu avea modalitatea, posibilitatea, mijloacele de a... Pentru atîta încredere, nu am cum să-ţi mulţumesc. ODOBESCU, S. III 9. Dulce ţi-i guriţa, lele, Mai dulce n-are cum fi, Că-i ca strugurul din vii. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 25. <$* (Interogativ- exclamativ, urmat de cuvinte ca « focul i>, « naitia », « dracul », « dumnezeu ») Dar oare pe acesta cum mama dracului l-a mai fi chemînd? CREANGĂ, P. 245. + (Repetat, în propoziţii enunţiative) într-un fel oarecare (pe care vorbitorul nu ţine să-l precizeze). In cele din urmă, cum, cum, băgă de seamă că o broască ţestoasă se ţine după vîrful nuielei lui. ISPIRESCU, L. 34. (însoţit de un verb, de asemenea repetat) Trecurăm cum trecurăm pînă aci, stă- pîne. ISPIRESCU, L. 6. Era bucuroasă... să-l vadă cum l-a vedea urnit de-acasă. CREANGĂ, P. 111. <$>,(Cînd verbul repetat este Ia forma negativă, arată că nu interesează felul cum se face o acţiune, ci numai faptul că se face) Cum îl prinse, cum nu-l prinse Aripă-Frumoasă pe zmeu, destul că îl trinti. RETEGANUL, P. III 70. + (în întrebări retorice, uneori cu nuanţă optativă) De ce ? Cum nu vii tu, Ţepeş, doamne... ? EMINESCU, 0.1151. Cuculeţule năuc, Cum n-am puşcă să ţepuşe? ŞEZ. I 46. <$> (întrebarea este legată de o motivare, o justificare, o explicaţie a unei acţiuni) Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese şi el cu mîinile de vatră. CREANGĂ, P. 140. Cum nu-i dorul mare cine, Că de la Oşorhei vine ? JARNÎK- BIRSEANU, D. 305. Ba zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 32. (Motivarea este subînţeleasă) Mai ţin minte — cum să uit? CASSIAN, în POEZ. N. 101. Nu mai chiui. — Ba nu!.,. tu cum ai chiuit de trei ori? CREANGĂ, P. 55. <$> E x p r. Cum de...= cum se face că..., cum se poate, cum e posibil că... Plesni de necaz cum de să fie el ocărit. ISPIRESCU, L. 48. Bunele bătrîne nu se puteau dumiri cum de sînt atît de învăţaţi drăguţii lor. NEGRUZZI, S. I 6. Trandafir ş-un fir subţire, Rău m-ai scos, dragă, din fire ; Trandafir ş-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 29. (Cu o nuanţă de regret) Cum de să se prăpădească o aşa bunătate de june? ISPIRESCU, L. 102. (Retoric) Cum de nu cade trăsnetul, să ardă pe nişte asemenea necredincioşi! NEGRUZZI, S. I 49. (Urmat de «aşa», se aşteaptă o explicaţie) Cum aşa, de nu ştii nici de unde vii, nici încotro te duci? CREANGĂ, A. 141. (Da) cum (să sau do) nu! = a) desigur ! fireşte ! mai încape vorbă ? se poate altfel ? vezi bine ! Tu, ciocîrlane, nu cumva ştii unde se află Mănăstirea de Tămîie?—Da cum să nu ştiu, stăpînă? CREANGĂ, P. 93. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! — Da cum, foc, n-or sămăna, Că-s făcuţi pe seama tă. JARNÎK- BIRSEANU, D. 402; b) vorbă să fie! da de unde?! Acum cred că... mi-i da drumul să intru la dumnezeu, că tare mare treabă mai am. — Da, cum nu; ia mai pune-ţi pofta la o parte, că doar nu piere lumea. CREANGĂ, P. 314. Apoi (sau, popular, păi) cum! = desigur! se înţelege! 2. (Exprimînd o părere de rău, o contrarietate) Se poate ? adevărat să fie ? Mămuca ne vede. — Cum ? Eu o văd că doarme. CREANGĂ, P. 8. Cum? Ai abandonat pe Sinziana? ALECSANDRI, T. I 458. Eu nu pot ceti romî- iteşte. — Cum! Apoi dar ce înveţi tu? NEGRUZZI, S. I 4. 3. (Cu intonaţie ascendentă, întrebuinţat pentru a face pe cineva să repete cele spuse şi neauzite sau neînţelese bine) Ce? poftim? Cum? mai spune, te rog, o dată. 4. (în legătură cu verbul « a da r>, întrebuinţat pentru a se informa despre preţul unui lucru) Cu cît ? cu ce preţ ?* Cum dai roşiile? U. (Exclamativ) Cît de (mare, mult, tare etc.)! Cum■ cîntă toate luncile în floare! CERNA, P. 160. Dragii mămu- cuţei, dragi! Cum aşteaptă ei cu bucurie! CREANGĂ, P. 25- Cum revarsă luna plină■ liniştita ei splendoare! EMINESCU,. 0. I 136. <$> (Urmat de un adverb introdus prin prep. e de ») O, cum fulgeră de straşnic! NEGRUZZI, S. I 58. CUM2 conj. (Stabileşte raporturi de subordonare)- 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Ma ierţi, te rog, dar tot nu pricep cum ai ajuns dumneata aici... N-am auzit clopoţei de sanie. Zgomot... Nimic!' C. PETRESCU, A. 281. Privind în urma lor Cum se duceau.. . Rămase ginditor. COŞBUC, P. I 231. El nu ştia cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Dar deodat-un punct se mişcă celîntic şi singur, lată-l Cum din chaos face mumă, iară el deyine- tatăl. EMINESCU, O. I 132. -i>Loc. conj. (După verbe de declaraţie şi de simţire) Cum că = că. Să cunoască' şi ei cum că intr-adevăr a fost ucis. SADOVEANU, B. 235. Din inima lui simte un copac cum că răsare. EMINESCU, O. I 142. Ai uitat cum că la vinătorie... eu mă pricep. ODOBESCU, S. III 9. <£• L o c. adj. şi adv. Nu ştiu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, neobişnuit,, bizar. Măi Chirică, tare mai eşti şi tu nu ştiu cum; scoţi omul din minţi cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162- Tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu ştiu cum. CREANGA, P. 203. -i? (Substantivat) De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură'■ E-un « nu ştiu cum » ş-un « nu ştiu ce ». EMINESCU, O. I 208- 2. (Urmat de un indicativ sau un conjunctiv, introduce o propoziţie modală) M-ait văzut cuscrii cum dormeam?' CREANGĂ, P. 11. + (Introduce o propoziţie comparativă)' a) (Urmat de un indicativ) Precum. Vei ride, tată, cum ai rîr şi de surioarele mele. ISPIRESCU, L. 15. Bună să-ţi fie inima, cumătre, cum ţi-i cătătura. CREANGĂ, P. 30. Rău îmi pare, cum iţi pare şi ţie şi cum trebuie să le fi părînd tuturor. NEGRUZZI, S. I 30. Loc. conj. După cum = în felul în care, precum. Să-i culce in casa cea de aramă' înfocată, ca să doarmă pentru veşnicie, după cum păţise şi alţi peţitori. CREANGĂ, P. 249. De cum = de cît. Mai bine de cum s-au lămurit lucrurile, nu se poate. <=i> [Lucrurile] nu mi-ar părea nici mai mari nici mai mici de cum îmi par azi. EMINESCU, N. 31. In acea zi [a răscoalei poporului] se vor auzi mai multe vaiete der cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, S. 131. <$• E x p r. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calităţi. Avea omul acela o fată, dar aşa fată frumoasă, cum nu era în toată lumea ca ea. RETEGANUL, P. V 16. Broasca se dete de trei ori peste cap şi se făcu o zînă gingaşă, şt plăpîndă, şi frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. b) (Urmat de un condiţional) Ca şi cînd. Omul începe din nou să meargă de la un perete la altul.. . intinzînd gitul într-un tic monoton, cum nu i-ar ajunge aerul.. C. PETRESCU, C. V. 277. ^ Loc. conj. Cil (şi) cum = ca şi cînd, (de) parcă. Tu eşti uitat, uitat ca cum n-ai fi mai' fost. NEGRUZZI, s. I 65. E x p r. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziţie cauzală) Deoarece, întrucît. Tată-său, cum îi supărăcios, are să zică... să iei băietul şi să-l dai. CREANGĂ, P. 173. Cum ei, mergînd alături, se ceartă şi se-ntreabă, Nu văd în fundul nopţii o umbră de roşeaţă EMINESCU, O. I 97. 4. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziţie concesivă) Deşi, cu toate că. Uscăţiv aşa cum este, gîrbovit şi de nimic, Universul fără margini e în degetul' CUMAŞ — 601 — CUMINECĂTURĂ lui mic. EMINESCU, O. I 132. Şi cuniu-i de păcătoasă, Tot se ţine că-i frumoasă. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 440. 6. (Urinat de un indicativ, introduce o propoziţie relativă) Care. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. ISPIRESCU, L. 1C4. G. în măsura în care, pe cît. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai in gropi de prost ce eşti. CREANGĂ, P. 52. Nu mă vrea ţara ? Nu mă vreţi voi, cum înţeleg ? NEGRUZZI, S. I 139. 7. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziţie tem porală) Pe cînd, în timp ce. Şi cum privesc ei amindoi, înduioşaţi, nevoie mare, l-apucă dorul de părinţi, Of tind, se string la braţ mai tare. IOSIF, V. 31. Cum mergea el gin- dindu-se... se pomeni la marginea unui eleşteu. ISPIRESCU, L. 43. Iată, mări, cum grăia, Că-n departe auzea Un nechez ce necheza. ALECSANDRI, P. P. 72. + îndată ce. Cum trec cei din urmă nouri de omăt ţi vin zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale ţi pot rămînea mai sprinteni. SADOVEANU, B. 105. Cum ajunserăm in odaie, Grigoriţă iute se dezbrăcă, iute se descălţă ţi iute se trinti în pat. HOGAŞ, DR. 254. Adormi cum puse capul jos. ISPIRESCU, L. 212. Cum ieşi din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului. ALECSANDRI, T. 606. (Precedat de « de») De cum se insera, închideau poarta. DUMITRIU, N. 190. Urmărea, însufleţită de speranţă, mersul fiecărui vapor, de cum apărea la orizont. BART, E. 385. Se indră- ¡ostt de dînsa de cum o văzu. ISPIRESCU, L. 26. (Precedat de « care ») Care cum venea, înapoi nu se mai întorcea. ŞEZ. II 154. + (Repetat în propoziţia următoare sau în corelaţie cu «îndată », « o dată », « şi », « aşa », « pe loc », arată că două acţiuni succesive se petrec aproape simultan) Cum ieşiră călăreţii în cîmpie, cum se zări sclipind la orizont • grămadă mare miţcătoare, care se apropia din ce în ce. SADOVEANU, O. I 182. Cum zice, şi vine la uşă; şi cum vine, şi începe: Trei iezi, cucuieţi. Mamei uşa descuieţi. CREANGĂ, P. 21. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga şi-l vor lăsa [pe Tomşa]. NEGRUZZI, S. I 138. 8. (Rar, urmat de un conjunctiv, introduce o propoziţie finală) Pentru ca. îşi va pune toate puterile cum să-şi sfîrşească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 0. (După cuvinte care exprimă noţiuni temporale, introduce o propoziţie atributivă) în care, cînd. Din ceasul cum te-am văzut, duducuţă Marghioliţă, m-ai agiuns la inimă. ALECSANDRI, T. I 54. CUMĂŞ s. n. 1. (Mold., învechit şi arhaizant) Stofă (mai ales de mătase) pentru rochii. Numai cu beizade Alecu se împăca... Aştepta de la el cumaş de rochie pentru sine ţi galbeni pentru salbă. SADOVEANU, Z. C. 213. 2. Soi rău de om; poamă, pramatie. Ii ţtiu pe toţi ce cumaţ sînt. CARAGIALE, S. U. 54. CUMĂTRĂ, cumetre, s. f. (Popular) 1. Naşa, în raport cu părinţii copilului botezat. Bună vremea, cumătrq. Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. I'' i g. Venit-am să văd înc-o dat’ Senina şi vesela horă, Cumătră cu sufletul vostru curat, Cu biata mea inimă, soră. GOGA, P. 45. 2. Titlu dat de ţărani (mai ales de femei) unei femei de aceeaşi vîrstă, în semn de familiaritate sau prietenie. Dă, cumătră Ilincă, zicea mama Paraschiva, să vă fie cu noroc casa care-o faceţi! BUJOR, S. 95. Ho, cumătră! că mai sînt ţi eu pe-aici! ALECSANDRI, T. I 93. (Glumeţ) în vreme ce straja desfăcea lanţurile, el a văzut vulpea. Aha! a zis el, iacă ţ-o cumătră vulpe. SADOVEANU, D. P. 167. + (De obicei la pl.) Femeie (care face parte dintr-un grup de femei vecine sau prietene). Citeva cumetre se strîngeau în fiecare sară ţi stăteau la pîndă. SADOVEANU, O. I 444. CUMĂTRÎE s. f. v. cumctrie. CUMĂTRÎŢĂ s. f. v. ciimelriţă. CUMĂTRU, cumetri, s. m. (Popular) 1. Naşul, în raport cu părinţii copilului botezat. Cum dorm acum neputincioase Supt vreascurile stinse-a vetrii, Poveţtile- nşirate sara De-atîtea ctiscre şi cumetri. GOGA, P. 20. Iarna, cînd e lungă noaptea, s-adun finii ţi cumetrii Şi-apoj povestesc de-a dragul, stînd pe laviţele vetrii. COŞBUC, P. II 135. Atit de midţi copii îi dăruise dumnezeu, cit amu nu voia nime să se prindă cumătru ţi să-i boteze. SBIERA, P. 187. 2. Titlu dat de ţărani bărbaţilor de aceeaşi vîrstă, în semn de familiaritate sau de prietenie. Cumătru Ion unde-i? ALECSANDRI, T. 1534. + (Glumeţ) Nume dat lupului. Cumătrul lup se şi arătă în prag. CREANGĂ, P. 27. — Forme gramaticale: voc. cumetre şi (regional) cu- mătre (C. PETRESCU, R. DR. 244, CREANGĂ, P. 30). CUMBARĂ, cumbarale, s. f. (învechit) Obuz. Mortie- rele se numeau pive ţi obuzurile, cumbarale. BĂLCESCU, O. I 126. — Variantă: Jmmbard (TEODORESCU, P. P. 482) s. f. CUMETRÎL, cumetrei, s. m. Diminutiv al lui cumătru. li zice, rînjind măsele: Cale bună, cumetrele. PANN, P. V. I 69. CUMETRI, cumetresc, vb. IV. Refl. reciproc. (Popular) A se face cumătru (unul cu altul), a se înrudi prin cumetrie. îl rugă să se cumetrească, şi ciobanul primi- ISPIRESCU, L. 208. — Variantă: încumetrl (la TDRG) vb. IV. CUMETKÎE, cumetrii, s. f. (Popular) 1. Relaţie de înrudire între cumetri; calitatea de cumătru sau de cumătră. 2. Petrecerea, ospăţul de la botez (dat în cinstea naşilor). (Atestat în forma cumătrie) Povestea asta o spunea uneori Nechifor Lipan la cumătrii ţi nunţi, la care, în vremea iernii, era nelipsit. SADOVEANU, B. 7. Cumătria fu...plină de bunătăţi, căci moşnegii se ţineau bine. ŞEZ. II 200. — Variantă: (Mold.) cumătrie s. f. CUMETRÎŢĂ, cumetriţe, s. f. Diminutiv al lui cumătră. Să te găsesc sănătoasă, Vochiţo, ţi pe dumneata, cumetriţi1 NEGRUZZI, S. III 18. (în forma cumătriţă) Hai la treabă, cumătriţă, că lupul ţi-a dat de lucru. CREANGĂ, P. 29. — Variantă: (Mold.) cumătriţă s. f. CUMINClOR, -OĂRĂ, cuminciori, -oare, adj. (Despre copii) Diminutiv, al lui cuminte. Văzînd... pe acel copil... că-i atit de cumincior ţi de curăţel, l-au luat la sine. SBIERA, P. 73. CUMINECĂ, cuminec, vb. I. Refl. (în practicile religiei creştine; şi în forma cuminica) A primi cuminecătura; a se împărtăşi, a se griji. Cînd m-oi cumineca, Să vie ţi vlădica. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 458. + Tranz. A da cuiva cuminecătura, a săvîrşi asupra cuiva ritualul cuminecăturii. La mine vii cu cartea, cu gînd să-mi dai canoane, Şi vrei să mă cumineci, părinte Solomoane. GOGA, P. 99. Nu-i slobod a-i spinzura, Pîn’nu i-i cuminica. ŞEZ. I 109.+ Tranz. (Rar, cu privire la greşeli, păcate) A anula, a face să fie iertat prin cuminecătură. S-ar mira de tine-altarul. Ce păcat ai să cuminici! COŞBUC, P. I 97. — Variantă: cumillică vb. I. CUMEvECĂIiE, cuminecări, s. f. (în practicile religiei creştine) Acţiunea de a (s e) cumineca; cuminecătură, împărtăşire. CUMINECĂT(JRĂ, cuminecături, s. f. (în practicile religiei creştine) Tair.ă care constă din gustarea de către credincioşi a vinului şi pîinii sfinţite de preot, simbolizînd sîngele şi trupul lui Hristos; împărtăşire, grijanie. •+- Vinul şi pîinea care servesc în acest scop; împărtăşanie. CUMIN ICA — 602 — CUMPĂNĂ CUUUNTCĂ vb. I v. cumineca. CUMINTE, cuminţi, adj. 1. (Despre persoane, în special despre copii) Cu purtări bune, liniştit, calm, aşeeat. Cum m-am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta, Şi m-am trezit pe nesimţite Că-mi zice satul: dumneata. GOGA, P. 21. Ai mai văzut v'un băiet cuminte fi babă frumoasă? ŞEZ. II 74. (Adverbial) Stai cuminte, Petrilor! DAVIDOGLTj, M. 10. Masa de invalizi stă acum cuminte în faţa mausoleului. SAHIA, N. 19. 2. Cu judecată, deştept, înţelept. îmi rămase deodată stăruitoare, înaintea ochilor, figura cuminte fi deşteaptă a măgăruşului meu. SADOVEANU, O. VI 65. Să ne-a- şezăm în sat la noi, S-avem în deal o casă, Să jiu cel mai cuminte-n sat Şi tu cea mai frumoasă. GOGA, P. 41. A fost Cuminte om ; dar nu ştiu cum, Aşa i-a mzrs de prost. COŞ- BUC, P. I 229. Se vedea cît de colo că vorbea cu înţelepciune şi supunere. Văzind împăratul un tînăr aşa de cuminte, prinse dragoste de el. ISPIRESCU, L. 22. F i £. Eu văd de-a- titea dăţi Ce cuminte-i firea! COŞBUC, P. I 264. Bistriţa, cuminte, îl ocoleşte [muntele], făcînd un cot larg în dreapta. VLAHUŢĂ, O. A. II 168. în al umbrei întuneric, Te asamăn unui prinţ Ce se uit-adinc în ape Cu ochi negri şi cuminţi. EMINESCU, O. I 110. <$> (Adverbial) Nică-şi zise-n sine: Nu-i cuminte, nici nu-i bine, Să mă pun cu toţii-acum. CASSIAN, în POEZ. N. 111. (Substantivat) Un nebun arunc-o piatră-n baltă şi zece cuminţi n-o pot scoate. CREANGĂ, A. 70. Prevăzător, prudent. Cei doi fraţi mai cuminţi şi-au făcut nişte ocoale frumoase de răzlogi. SBIERA, P. 1. Iedul cel cuminte tăcea molcum în horn. CREANGĂ, P. 25. •$> (Adverbial) Ţi-ai păstrat cuminte jumătate din avere. CARAGIALE, O. III 61. CUMINŢENIE s. f. 1. Purtare de om aşezat, seriozitate. Alte dăţi auzeau din poartă gura Lorii; acum o găsiră tăcută, de o neobicinuită cuminţenie. VLAHUŢĂ, O. A. III 153. 2. Deşteptăciune, înţelepciune; prudenţă. Lică... mai mult se bizuia pe chiar a sa cuminţenie. SLAVICI, O. I 174. — Pronunţat: -ni-e. CUMINŢI, cuminţesc, vb. IV. Refl. A se linişti, a se potoli, a deveni mai aşezat; a căpăta minte, a se face mai înţelept, mai ¿efrios. De ce nu te cuminţeşti.. .'să vii între ai tăi? CAMILAR, TEM. 57. După ce bat puţin din picioare, [copiii] se cuminţesc. C. PETRE3CU, î. II 89. M-am cuminţit de-atunci; Rîd aşa de-arare! COSBUC, P. I 260. Adie mintea numai c-un deget pe om, şi-ndată se cuminţi omul nostru. RETEGANUL, P. IV 25. T r a n z. Lasă că te cuminţesc eu, să vie Dinu, ş-om vorbi noi, jupîneasă Ilinco! VLAHUŢĂ, O. A. II 50. CUMINŢ'ÎE s. f. (Azi rar) 1. înţelepciune, deşteptăciune. Adunase-n creier Toată cuminţia lumii. COŞBUC, P. I 71. Asculta... la cuminţia trecutului, la acele veşti din bătrini. EMINESCU, N. 47. 2. Cuminţenie (1), seriozitate. Ne-am lăsat amîndoi de nebunii ca să 'intrăm în calea cuminţiei. ALECSANDRI, T. 1221. Alei! doamne, din domnie Ieri ai fost dat la beţie; Astăzi veniţi la trezie, Dar n-ai prins la cuminţie. ALECSANDRI, P. P. 208. CUMINŢIT, -Ă, cuminţiţi, -te, adj. Care a devenit mai aşezat, mai serios, cu purtări mai bune; care s-a făcut mai înţelept, mai cu judecată. Alecsandri pune... [asemenea cuvinte] şi in gura lui Iorgu cel cuminţit, pocăit şi serios. IBRĂILEANU, SP. CR. 126. Fi g. E în amurg, cînd marea, cuminţită, îţi culcă valul, lenef, la picioare. CASSIAN, în POEZ. N. 125. CUMÎS s. n. Băutură preparată din lapte de iapă fermentat, întrebuinţată şi în medicină, în anumite afecţiuni de stomac sau ca tonic. CUMNĂT, -A, cumnaţi, -te, s. m. şi f. Rudă prin alianţă, considerată în raport cu soţii şi soţiile fraţilor şi surorilor sale sau cu fraţii şi surorile soţiei sale (şi cu soţii şi soţiile acestora); termen de adresare între persoane cu acest grad de rudenie (adesea însoţit ds numele persoanei respective). Ai pus fi pentru cumnatu- meu Haralambie tacim, mătufăi Anghelină? SADOVEANU, N. F. 11. Mitrea a găsit acolo numai pe cumnata cea mică, Nastasia. SADOVEANU, M. C. 62. Trăia în pace fi în linifte cu soţia fi cumnatele sale. ISPIRESCU, L. 8. Se trezea la Ufa ei cu Dănilă, cumnatu-său. CREANGĂ, P. 38. CUMNĂŢEL, cumnăţei, s. m. (Familiar) Diminutiv al lui cumnat. Fă colaci mari de doi saci, Pentru cumnăţei burlaci. ALECSANDRI, P. P. 97. Alei! frate Badiule! Cumnăţele Mar cule! ALECSANDRI, P. P. 127. CUMNĂŢfCĂ, cumnăţele, s. f. (Familiar) Diminutiv al lui cumnat ă. Trebuie să ştii, cumnăţică, că de cînd m-am dezbărat de Calipsiţa fi Aristiţa... am întinerit. ALECSANDRI, T. I 174. — Forme gramaticale: gen.-dat. sg. cumnăţelei şi (rar) cumnăţicăi (ALECSANDRI, T. I 71). CUMNĂŢÎE s. f. (Rar) Calitatea de cumnat sau de cumnată; înrudire între cumnaţi şi cumnate.. CUMPĂNĂ, cumpene, s. f. 1. înjghebare simplă pentru scos apă din fîntînă, alcătuită dintr-o' bîrnă de lemn aşezată pe un stîlp înalt; funcţionează ca o pîrghie cu braţe neegale, de cel mai lung fiind agăţată găleata, iar de cel mai scurt fixîndu-se greutăţi pentru păstrarea echilibrului. Cumpenele fîntînilor ţipă, din cimpiile rodnice fi din satul plin de viaţă vine zvonul înserării. SADOVEANU, O. I 50. Plinge-un pui de ciocirlie Sus pe cumpăna fintînii. GOGA, P. 104. Fîntîna era adîncă şi nu avea nici roată, nici cumpănă. CREANGĂ, P. 204. Ograda... se-ntindea gălbuie in lună fi numai o fîntînă îfi mişca gemînd cumpăna ei în vint. EMINESCU, N. 51. O cumpănă se-nalţă aproape de un puţ Şi-n orizon se-ndoaie ca gîtul unui struţ. ALECSANDRI, O. 189. 2. Cîntar format dintr-o pîrghie cu braţe egale şi o limbă sensibilă care oscilează la cea mai mică aplecare a talerelor. Mintea lui ca o cumpănă se clătina. CONTEMPORANUL, Viu 213. îi va da atîţi galbeni care să tragă la cumpănă cît şi mătăsăria. ISPIRESCU, L. 399. Cumpăna de cîntărit 'mostrele de producţie. I. IONESCU, P. 536. F i g. Cumpăna gîndirii-mi şi azi nu se mai schimbă. EMINESCU, O. I 203. Sint tainice plăceri Ce-n cumpănă vieţii plătesc ani de dureri! ALECSANDRI, P. I 125; ■(}■ E x p r. A arunca (ceva) în cumpănă = a aduce (ceva) ca argument decisiv în rezolvarea unei probleme. Fiecare se crezu obligat să arunce în■ cumpănă cîte-o vorbă. REBREANU, R. 1142. A trage (greu) în cumpănă = a reprezenta o valoare, a avea importanţă. Declaraţia martorului în faţa justiţiei a tras greu în cumpănă. A fi (sau' a sta) în cumpănă (rar în cumpene) = a şovăi în luarea unei hotărîri, a fi nedecis, a se afla în dilemă. Stătu puţin in cumpănă, plimbîndu-şi ochii asupra mobilelor orăşeneşti din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gîndurî şi stă in cumpene cum să dreagă' şi ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. S-o scoale nu cuteza, Gîndu-n cumpănă-i era. TEODORESCU, P. P. 451. (învechit) A pune pe cineva în cumpănă — a-1 pune în încurcătură, a-1 face să şovăie (înainte de a lua o hotărîre). Cererea lor puse în mare cumpănă şi ameţeală pe Bathori. BĂLCESCU, O. II 103. + Echilibru. Cînd s-au întors ca să se caute îndărăpt, au prăpădit cumpăna şi au picat în apă. SBIERA, P. 290. 4- Loc. adj. (Despre arme) în cumpănă = în cumpănire. Rămase de pază, cu flinta in cumpănă. GA- LACTION, O. i 297. <£• E x p r. A {ine (ceva) în cumpănă = a ţine (ceva) în poziţie suspendată, făcînd să balanseze. (F i g.) Nimic nu garantează mai bine propriele drepturi ale fiecăruia ca respectul ce trebuie să avem noi înşine pentru drepturile care le ţin în cumpănă. GHICA, S. 194. 4- (în e xp r.) Cumpăna apelor sau cumpănă de ape = CUMPĂNEALĂ — 603 — CUMPĂNIT linie sau punct înalt de teren de unde apele îşi trag izvorul şi de unde se separă, pornind la vale pe unul din cele două versante. (Poetic) Zorii mijesc şi stăm la cumpăna apelor. ' Ape se-afundă-n trecut, ape curg în viitor. BANUŞ, B. 94. Cumpăna nopţii = miezul nopţii. Cumpăna nopţii se pleacă spre zori Şi pilcuri de pîclă încep a se pierde Cînd scapără-n zare înalte-aurori. DEŞLIU, N. 76. Tirziu, in cumpăna nopţii, aude o voce pe şoptite. ŞEZ. XX 104. +Fig. Limită, măsură; moderaţie. Vasile Pomîrl ă a vrut întîi s-arunce un răspuns mînios, dar ascultînd, a aflat in vorba lui Dima o cumpănă şi o bunătate care i-au topit mînia pe loc. GALAN, Z. R. 376. Folositoare sînt cunoaşterile şi învăţăturile, dar mai presus de ele trebuie să aibă omul, in fiinţa lui, bună cumpănă a înţelepciunii şi a inimii. SADOVEANU, D. P. 173. 3. Simbol al justiţiei, reprezentat printr-o balanţă. Dacă soarta l-ar fi pus într-o treaptă mai naltă, unde... să ţie cumpăna Temidei, asupriţii şi împilaţii —• atît de mulţi la număr—ar fi pierdut pierzîndu-l. NEGRUZZI, S. I 244. + A noua dintre cele 12 constelaţii ale zodiacului, reprezentată printr-o balanţă. 4. (Neobişnuit) Braţ pe care stă aşezat (sau de al cărui cîrlig se agaţă) receptorul telefonului; furcă. Telefonul, ridicat din cumpănă, nu răspundea chemărilor. C. PETRESCU, C. V. 142. 5. Soartă (în special rea), primejdie, nenorocire, încercare la care este supus cineva. Oamenii îşi aminteau... (Ec. pol.) Putere de cumpărare = capacitatea de a achiziţiona bunuri, pe care o are, într-un moment dat, moneda unei ţări sau salariile populaţiei (în comparaţie cu preţurile pieţei). In statele capitaliste preţurile sint în creştere şi puterea de cumpărare a salariilor in scădere. t=i Vînzare- cumpărare = procesul de circulaţie a mărfurilor prin mijlocirea banilor ca echivalent general. CUMPĂRĂTOR, -0ĂRE, cumpărători, -oare, s. m. şi f. Persoană care face o cumpărătură. V. client. In grădină e răcoare şi cumpărătorii, după ce au stat în arşiţa tîrgului, vin aici să petreacă. V. ROM. noiembrie 1953, 60. (învechit; obiectul cumpărăturii era o funcţia în stat) Isprăvniciile, sameşiile... polcovniciile, acestea, zic, toate vînzîndu-se, cine poate zice că cumpărătorii nu iau din toată ţara pe tot anul o sumă foarte mare şi făr' de nici o dreptate. GOLESCU, î. 89. + (Adjectival, rar) Care este de cumpărat, care poate fi cumpărat. De-ar fi dorul vînzător Şi badea cumpărător, Eu pe dorul vinde-l-aş, Pe badea cumpăra-l-aş. ALECSANDRI, P. P. 300. COMFARĂTÎÎRĂ, cumpărături, s. f. Faptul de a c u m- păra, cumpărare; (concretizat, de obicei Ia pl.) obiect cumpărat, tîrguială. Ţi-a ajuns o vorbă... in auz şi ai zăbovit după ce făcuseşi cumpărăturile. PAS, Z. I 193. Spuneau unii şi alţii că ar fi nevoie să vie vreun judecător de la tîrg, să cerceteze... dacă se află hlrtia lor de cumpărătură de la Dorna. SADOVEANU, B. 216. Da, da... vorbi moşul, lăsind cumpărătura pe masă. DUNĂREANU, CH. 14. Am dat 30 [de galbeni] pentru tipărirea istoriei mele şi pentru cumpărătura unor cărţi trebuincioase. KOGĂL- NICEANU, S. 101. CIÎMPAT s. n. t. (Adesea în construcţii cu verbele « a avea », « a ţine P, * a căpăta », « a pierde d etc.) Echilibru sufletesc, judecată dreaptă, măsură, stăpînire de sine; cumpătare. îşi pierduse cumpătul; tăcea stînjenit. CAMILAR, TEM. 32. Simţeai în el o tărie, un cumpăt, ceva solid— care îţi impuneau. GALACTION, O. I 207. Voinea nu-şi pierduse cumpătul şi stătu locului lipit cu burta de spinarea calului şi cu mtinile încleştate de coama lui. POPESCU, B. III ÎS. E iute! n-are cumpăt. Aminteri, bun băiat, deştept, cu carte, dar iute. CARAGIALE, O. I 111. 2. (Rar) Vreme de primejdie, nenorocire, încercare grea la care este supus cineva. V. cumpănă (5). Da— Da— se întoarse baciul către ascultători. Atunci marc cumpăt a fost. CAMILAR, T. 17S. 3. (învechit, în e x p r.) Pe sub cumpăt = pe ascuns, pe furiş, cu vicleşug. S-ar fi zărit intr-acea noapte oameni d-ai lui Sloica... strecurindu-se pe sub cumpăt in casele răposatului Ilie comisul. CDOBESCU, S. A. 94. CUMPĂTĂRE s. f. Măsură, moderaţie (mai ales cu> privire la mîncare şi băutură); înfrînare, sobrietate. Lcr mincare să ai cumpătare şi la băutură să fii cu măsură. POP. CUMPĂTĂT, -Ă, cumpătaţi, -te, adj. (Despre oameni şi despre manifestări ale lor) Cu'măsură, stăpînit, sobru, aşezat, cuminte. Cu rostul ei cel blajin, cu purtarea• cea cumpătată, se făcu de o iubiră pină şi cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. CUMPENEĂLĂ s. f. v. cumpăneai». CUMPENÎ vb. IV v. cumpăni. CUMPENÎRE S. f. v. cumpănire. CUMPENÎT, -Ă adj. v. cumpănit. CUMPLÎT, -Ă, cumpliţi, -te, adj. (Despre oameni)1 Groaznic, înspăimîntător, teribil; crud, nemilos, feroce. Să se aleagă unul dintre voi, care să meargă şi să afurisească pe acest proclet şi vrăjmaş cumplit. CREANGĂ, P. 57. Crud şi cumplit este omul acesta. NEGRUZZI, S. I 162. Lăpuşneanul cel cumplit Stă pe scaun poleit. ALECSANDRI, P. P. 175. (Despre fenomene şi despre abstracte) Zile cumplite de pîndă. BANUŞ, B. 83. Şi tot palatul plin era De plîns cumplit. COŞBUC, P. I 146. Şi cum a pornit el din pădure, pe loc s-a şi stîrnit un vifor cumplit. CREANGĂ, P. 143. Dor cumplit inima-i seacă, Plîns de jale mi-l îneacă Cînd zăreşte despre soaţe Cirduri, cîrdurt de cucoare. ALECSANDRI, P. P. 145. + ^Familiar, despre mîncări şi băuturi) Foarte bun, gustes. Mergem la cumătrul Grigore care ţine restaurant în Moşi.,. cu mititei cumpliţi şi cu ţuică servită in căni de pămint. PAS, Z. I 19- Avram Bucluc... servi mai întîi două rînduri de rachiuri cumplite. C. PETRESCU, î. II 135. + (Adverbial, cu valoare de superlativ) Tare, straşnic, mult, mare, bine. Puseră căldarea cu laptele pe foc şi-o lăsă ca să fiarbă aşa de cumplit, de săreau stropii tot cit curtea. RETEGANUL, P. III 24. Neastimpăr ce-l chinuia mai cumplit decît moartea. ISPIRESCU, L. 45. Cic-auzind moş Nichifor de aceasta„ cumplit s-ar fi mîhnit in sufletul său. CREANGĂ, P. 110. Liniile semnului astrologie se mişcau cumplit. EMINESCU, N. 48. Pămîntul clătindu-se şi cutremurîndu-se cumplit, pe unele locuri a crăpat tare. ŞEZ. I 232. CUMPLITĂTE s. f. (învechit) Zgîrcenie (excesivă). Despre cumplitate sau zgîrcenie. PANN, P. V. III 77. CUMSECĂDE adj. invar. 1. (Despre oameni) De treabă, cinstit, cu purtări bune. Ne cresc copiii oameni cumsecade. DAVIDOGLU, M. 88. Cînd vreun lucrător cumsecade chema pe un ucenic lîngă el, şi-i arăta ceva... băiatul pizmuia pe ceilalţi ucenici care îşi pierdeau vremea pe-afară. PAS, Z. I 258. Intîmplări din viaţa oamenilor cumsecade. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 270. De-acum ai femeie cumsecade. CREANGĂ, P. 177. 2. (Despre obiecte) Care este aşa cum se cuvine, cum trebuie, cum se cere, potrivit, bun. Mare lucru e să ai o hainit cumsecade, parcă altfel te simţi. REBREANU, R. I 62. (Adverbial; Spune cumsecade Şi fără ocol Adevărul gol. BANUŞ, B. 104. Stropind piatra cu sînge, începu să se mişte, apoi învie cumsecade. ISPIRESCU, L. 119. Limba noastră, pre care toţi socot că o ştiu, dar nime nu o ştie cumsecade, nu este fără gramatică. NEGRUZZI, S. I 5. CU3I SE CĂI) Î NIJÎ s. f. (Rar) însuşirea sau caracterul omului cumsecade. N-a fost ferită, prin cinste şi cum- secădenie, de nici una din loviturile pe care le indurăm laolaltă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 308. — Pronunţat: -ni-e. CUMUL — 605 — CUNOAŞTE CUMUL, cumuluri, s. n. Deţinerea mai multor funcţii sau atribuţii de către o persoană. Cumulul de funcţii ■este reglementat prin lege. — Accentuat şi: cumul. CUMULA, cumulez, vb. I.' Tranz. 1. A deţine tn acelaşi timp două sau mai multe funcţii, atribuţii, sarcini. Cumulează funcţia de inginer cu aceea de cercetător. Un angajat nu poate cumula două funcţii decit in anumite condiţii. 2. A aduce laolaltă, a face un singur tot din două sau mai multe condiţii, situaţii, sume de bani etc. CUMULĂM), -Ă, cumularzi, -de, s. m. şi f. Persoană ■care deţine mai multe funcţii sau atribuţii; (peiorativ) persoană care deţine mai multe funcţii, fără să lucreze •efectiv (primind salarii nemeritate). Se va arăta numărul •cumularzilor, a Noi avem in z: ca cui nostru acel soi ciudat de barzi, Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi Jnchinind ale lor versuri la puternici, la cucoane. EMINESCU, O. I 137. CUMULĂRE, cumulări, s. f. Acţiunea de a cumula şi rezultatul ei. 1. Deţinerea mai multor posturi sau atribuţii în acelaşi timp. Cumulare pe baza unei aprobări speciale. 2. Contopirea mai multor condiţii, situaţii, sume de bani etc. CUMULATIV, -A, cumulativi, -e, adj. (Jur.) Care implică cumulare. (Adverbial) Pentru anumite delicte legea prevede cumulativ pedeapsa închisorii corecţicmale şi amenda. CtJjMULUS s. m. Formaţie de nori groşi albicioşi (semănînd cu nişte munţi acoperiţi de zăpadă). CUMVA adv. (Uneori, familiar, precedat de «care » sau «ceva o) 1. într-un fel oarecare, oarecum. Şi eu m-am gindit aşa, Să-i mai întărim cumva: Să le-aducem noi aminte Amarul de mai nainte. DEŞLIU, M. 49. Mie unuia, dacă cumva mi-a plăcut vreo vînătoare, apoi a Jost tocmai din acelea in care picioarele şi minele au mai puţin de lucrat. ODOBESCU, S. III 15. <$> Expr. (Ameninţător) (Să) nu (care) cumva să... = în nici un caz, sub nici un motiv să nu ... Să nu cumva să deschideţi, pînă ce nu-ţi auzi glasul meu. CREANGĂ, P. 19. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici tn borta şoarecului nu eşti scăpat de mine. CREANGĂ, P. 212. 2. Poate, din întîmplare, eventual. Pantelimon era soldat şi uniforma îi şedea bine şi se purta ca o fată, să nu fie cumva pedepsit. REBREANU, R. I 282. De n-au murit cumva vreunul din ei, apoi de bună samă că trăiesc cu toţii încă şi astăzi. SBIERA, P. 48. După aceea, cînd ii spunea cumva cineva cîte ceva de pe undeva, care era cam aşa şi nu aşa, Ipate flutura din cap. CREANGĂ, P. 179. însă, de vă e teamă ca nu cumva prin mine Să se-ndrepteze lumea, greşeala vă e proastă. ALEXANDRE3CU, P. 85. Iar cumva de n-ei voi... Apoi foarte vei greşi. TEODORESCU, F. P. 117. -¿y Expr. (în construcţii negativ-interoga- tive) (Oare) nu (care) cumva...? = oare (din întîmplare) nu... ? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinereţile. .. să le închizi, ca într-o ocnă? DELAVRANCEA, S. 111. Oare nu cumva nenea Martin a dat raita pe la d-ta pe-acasă? CREANGĂ, P. 31. Nu cumva aş putea să-l angajez in trupa mea? ALECSANDRI, T. 281. CUNEIFORM, -Ă, cuneiformi, -e, adj. (Mai ales în expr.) Scriere cuneiformă — mod de scriere al unor popoare orientale antice, cu literele în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăbliţe de argilă. [Cărămizile] sînt încă umede şi moi, şi netezimea lor e susceptibilă de a păstra orice urmă, evocînd timpurile cînd a fost născocită chaldeeana scriere cuneiformă. BOGZA, C. O. 219. (Substantivat) Descifrez cu măre uşurinţă hieroglifele egiptene şi cuneiformele asiriene şi babiloniene. HOGAŞ, H. 93. CUNOĂŞTE, cunâsc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoştinţă în mod just de obiectele şi fenomenele înconjurătoare, reflectate în conştiinţă; a stabili în chip obiectiv relaţiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decit lumea percepută prin simţuri, că lumea este materia in mişcare, că lumea exterioară pe care o cunoaştem cu toţii şi fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, MAT. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută şi cunoştinţele noastre despre legile dezvoltării naturii sînt cunoştinţe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viaţa socială, dezvoltarea societăţii, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele ştiinţei asupra legilor de dezvoltare a societăţii sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoştinţe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienţei. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producţiei, legile de dezvoltare economică a societăţii. STALIN, PROBL. LEN. 568. <0> (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaşte că toate animalele... nu se ating de brinduşa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că eşti străin şi nu cunoşti locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoştea poeţii greci vechi şi moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. A b s o 1. Eu cunosc bine pe-aici şi poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A şti cine este, a identifica, a recunoaşte, a fi făcut cunoştinţă (personală). A cunoaşte pe cineva din vedere. A cunoaşte pe cineva personal. c=j Toţi vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaşte pe tata. Spune şi el după noi, bătind din palme: tata, vine tata — insă habar n-are cine-i. SAHIA, N. 48. Mă cunoşteau vecinii toţi— Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc in ţări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNIK-BIR- SEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chiteşti dumneata că nu ne cunoaştem noi cu Ştefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ^ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stă- pîna lui... se repezi cel dintîi cu bita. CAMILAR, TEM. 63. (Cu privire la obiecte) Eşti şi d-ta ca Cresus, care nu-şi cunoştea averile. ALECSANDRI, T. I 288. (Cu privire la stări, situaţii, împrejurări, sentimente) Nu cunoşti ce va să zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simţire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoşti rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. <£- E x p r. A nu cunoaşte moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neştearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Şi nu cunoaştem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-şi cunoaşte (sau a nu-şi cunoaşte) lungul nasului = a-şi da sau a nu-şi da) seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-şi cunoaşte lungul nasului. ISPIRKSCU, Ti. 109. A l'itce cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoştinţa cuiva, a da de ştire, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinaţi. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toţi fură de părere şi îndemnară pe Mihai ca să ţină domnia acestei ţări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a ţării, Mihai ii trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. + A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoştinţă de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, îi sînt nespus de scumpe independenta şi pacea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 473. i, T r a n z. A şti felul de a fi al cuiva, a avea cunoştinţă despre caracterul cuiva. Să încerce şi, cit îl CUNOAŞTE — 606 — CUNOSCUT cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blind, că te. cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti! EMiNESCU, O. I 147. -fy- E x p r. A cunoaşte lumea = a avea experienţa vieţii. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, ctitd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, şi de ce merge se măreşte, pînă ce intră iarăşi în sînul matcei de unde a ieşit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă era acum toată numai un sloi de gheaţă ţi nu se mai cunoştea pe din afară nici tisă, nici uşori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoştea de unde au mîncat si au băut, că doar mîncare şi băutură era acolo, nu şagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur şi se cunoştea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. + A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul, se cunoaşte. DEŞLIU, G. 25. -4- Tr an z. (în exp r.) A cu&oaşto ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croşna în spate, din stăpîn în stăpîn, şi vreau să cunosc ceva, cind voi ieşi de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. T r a n z. A recunoaşte. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulţumit cu gingăşie, cunoscînd intr-insul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; şi ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu ? — Poate că l-oi fi văzut. Dară , nu l-am cunoscut. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu \ arătarea mijlocului de recunoaştere, introdus prin prep. - «după», « de pe », «pe ») De pe bici l-am cunoscut. COŞBUC, P. I 93. După năframă si turtă l-au putut cunoaşte ca frate. SBIERA, P. 134. -Jf- (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Şi-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOŞ, P. P. 62. ^ Refl. pas. Te cunoşti de pe cosiţă Că eşti de-a maică-ta viţă. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 249. -4- A distinge, a deosebi, a recunoaşte o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de acelaşi -. fel. Puse mîtia pe una şi zise: tu eşti!—Ai avut noroc ,că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoşteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. ^ Refl. pas. S-a gindit mult cttm să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaşte unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. T ra n z. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaşte. Cunosc că eşti mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. însuşi învăţaţii Ardealului sînt astăzi uimiţi de rodurile şi confuzia produsă... cunosc că sistemele [Şcolii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. Refl. impers. Se cunoştea că de-abia se ţinea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i aşa că se cunoaşte că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă şi musteţi, se cunoştea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. -$> Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ŞEZ. I 107. 8. I n t r a n z. (Astăzi rar) A-şi arăta recunoştinţa pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, şi pe urmă o să cunosc şi eu. T r a n z. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaşte bine, apoi să ştii că pînă mine ţi-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ţi cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulţămesc întîi ziditorului mieu şi apoi mă voi întoarce a cunoaşte şi facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 0. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement se introduce prin prep. « ca », «de », « drept *) A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietăţile pămîn- . tului se temea de dinsul şi-l cunoştea ca stăpîn. SBIERA, i P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al ţării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tranz. A-şi da seama (din anumite indicii) | de ceva, a înţelege, a şti. Nimeni nu cunoaşte Ce-i in sufletul ; femeii. COŞBUC, P. I 72. Fata... îşi aduse aminte de poveţele calului, şi cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrşitul său cunoscînd Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112. CUNOAŞTERE, cunoaşteri, s. f. Acţiunea de a cunoaşte şi rezultatul ei. 1. (Fii.) Reflectare activă în conştiinţă a lumiireale, a e- senţialului şi generalului din fenomene şi a legăturilor obiective ale realităţii.«Experienţa o noastră şi cunoaşterea noastră se adaptează din ce în ce mai mult spaţiului şi timpului obiectiv, reflectîndu-le din ce in ce mai just şi mai profund. LENIN, MAT. EMP. 207. Cunoaşterea poate fi utilă din punct de vedere biologic, utilă omului in viaţa' practică, pentru conservarea vieţii, pentru conservarea speciei, numai dacă ea va reflecta adevărul obiectiv, independent de om. LENIN, MAT EMP. 150. Atît arta cit şi ştiinţa au ca scop ■ cunoaşterea realităţii obiective. V. ROM. decembrie 1950, 183. <$> Teoria cunoaşterii = ramură a filozofiei, tratînd despre posibilitatea nelimitată a omului de a cunoaşte realitatea, despre izvoarele cunoştinţelor omeneşti, despre formele în care se efectuează procesul de a cunoaşte; gnoseologie. Dialectica, în concepţia lui Marx, ca şi in aceea a lui Hegel, cuprinde ceea ce se numeşte astăzi teoria cunoaşterii, gnoseologia, care trebuie să-şi considere şi ea obiectul din punct de vedere istoric, studiind şi sintetizind originea şi dezvoltarea cunoaşterii, trecerea de la necu- ; noaştere la cunoaştere. LENIN, O. XXI 40. In domeniul teoriei cunoaşterii, ca şi de altfel în toate celelalte domenii ale ştiinţei, trebuie să raţionăm în mod dialectic, să nu considerăm adică cunoştinţele noastre ca ceva definitiv şi invariabil, ci să analizăm in ce mod apare cunoaşterea din necunoaştere, in ce mod cunoştinţele incomplete, neprecise, devin mai complete şi mai precise. LENIN, MAT. EMP. 107. Teoria cunoaşterii a apărut şi s-a dezvoltat mai întîi la filozofii materialişti şi nu la filosofii idealişti. CONSTAN- TINESCU, HERACLIT 12. 2. Faptul de a poseda cunoştinţe, date, idei, informaţii asupra unui subiect, unei teme, unei probleme. Cunoaşterea genialelor idei ale ştiinţei lui Marx-Engels- Lenin-Stalin dă membrilor de partid putere de orientare i şi siguranţă în munca practică, le lărgeşte perspectivele muncii şi sporeşte energia şi combativitatea lor revoluţionară. REZ. HOT. I 256, A te îndrepta cu rîvnă către ; cunoaşterea materialismului dialectic şi istoric, a munci zi de zi in spiritul ştiinţei marxist-leniniste constituie chezăşia izbînzii în ştiinţă, literatură şi artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 339, 1/1. Domnia-ta eşti între noi cel mai tînăr, şi cunoaştere a patimilor omeneşti ai mai puţină decît noi. SADOVEANU, D. P. 35. CUNOSCĂTOR, -OĂRE, cunoscători, -oare, adj. (Adesea substantivat) (Persoană) care posedă cunoştinţe speciale într-un domeniu; priceput, expert. Era unul din cei mai adinei cunoscători ai limbii şi literaturii noastre. VLAHUŢĂ, O. A. 238. Cunoscător de oameni sînt eu la bătrîneţe. ALECSANDRI, T. II 97. Se găsiră Alţi vlnători, Mai cunoscători, Şi zis/'ră că-i urmă de căprioară. TEC DORESCU, P. P. 174. + (Persoană) care are gust rafinat. Cunoscător în artă. CUNOSCUT, -Ă, cunoscuţi, -te,adj. 1. Care se ' cunoaşte, care este ştiut, despre care cineva are o idee clară. Nu există şi nici nu poate exista absolut nici o deo CUNOŞTINŢĂ — 607 — CUNUN IŢĂ sebire principială intre fenomen şi lucrul in sine. Nu există decit diferenţa dintre cele cunoscute şi cele necunoscute 'încă. LENIN, MAT. EMK 107. -tf- (Substantivat) A merge de la cunoscut la necunoscut. + Care a rriai fost văzut sau ştiut o dată, care poate fi uşor recunoscut. In ograda conacului dădu peste un flăcău care i se păru cunoscut. REBREANU, R. I 159. Nu cumva ţi-i cunoscut ceva pe aici? Atunci ea... se uită mai cu băgare de samă şi îndată cunoaşte podul cel minunat din ceea lume, şi palatul în care trăise ea cu Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 95. 2. (Despre persoane) Care a legat cunoştinţă cu cineva, pe care cineva îl cunoaşte, despre care se ştie cine este. Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. CREANGĂ, A. 143. -fy- (Substantivat) Eu prieten cu Scarlat Măinescu ?. .. Cunoscut, dai Nu prieten. C. PETRESCU, î. II 115. Eu îs cunoscut şi prietin al soţului dumitale. SADOVEANU, B. 96. + Care se bucură de o anumită reputaţie (de obicei bună). V. celebru, renumit. Eu sînt fecior vestitului Slrîmbă- Lemne... El era un om foarte învăţat şi cunoscut pe vremea lui. NEGRUZZI, S. I 245. CUNOŞTINŢĂ, cunoştinţe, s. f. 1. Cunoaştere. (Mai ales în e x p r.)  avea (sau a lua) cunoştinţă de ceva = a şti, a cunoaşte, a fi informat. N-am decit să iau cunoştinţă de ce s-a intîmplat. DUMITRIU, N. 121. Ajungînd la curtea împăratului vecin, luă cunoştinţă... de împrejmuirea curţii. ISPIRESCU, L. 76. Pasămite aveau zmeii cunoştinţă de vitejia lui. ispirescu, l. 221. Aaduce (ceva) !a cunoştinţa «lliVa = a informa pe cineva despre ceva, a face cunoscut. M-o trimis... să aduc la cunoştinţa măriei-voastre, că el, cică, poate să vă facă podul. CREANGĂ, P. 80. A adtlCB la cunoştinţa publică = a da de ştire tuturor. în cunoştinţă de cauză = cunoscînd bine ceva. Liberul- arbitru nu este deci nimic altceva decit capacitatea de a decide în cunoştinţă de cauză. ENGELS, A. 134. A-şi pierde ounoştinţa = a nu mai şti de sine, a leşina. + (Rar) i Minte, raţiune, judecată. E x p r. A-şi veni în cunoş- tinţi = a-şi veni în fire după o rătăcire a minţii, a recăpăta judecata normală. Să o lăsăm singură... poate că şi-a veni în cunoştinţi. ALECSANDRI, T. I 208. 2. (La pl.) Totalitatea noţiunilor, ideilor, informaţiilor pe care Ie are cineva într-un domeniu oarecare. Bogate cunoştinţe lexicografice. 3. Persoană pe care vorbitorul o cunoaşte, cu care are legături de prietenie. Lipseau tocmai cunoştinţele cu care ai fi putut să faci conversaţie, să te înveseleşti. Nu fuseseră invitate sau ţinuseră să lipsească într-adins. PAS, L. I 227. Judecătorul îmi era veche cunoştinţă. C. PETRESCU, S. 182. Şi ce frumos scrisesem, domnule! a zis Niţă, mîhnit, cunoştinţei sale. CARAGIALE, O. II 244. E x p r. A Taco cunoştinţă cu cineva =a lega relaţii sociale cu o persoană. Acolo am făcut cunoştinţă cu o mulţime de conteseşi de prinţese. ALECSANDRI, P. 313. Generalul Mavru a făcut cunoştinţă cu Nicu Bălcescu. GHICA, S. A. 144. (Familiar) A lacc cuiva cunoştinţă cu cineva = a înlesni cuiva să intre în relaţii sociale cu altul, a prezenta pe cineva cuiva. Am să-ţi fac cunoştinţă şi cu doi prieteni ai mei. PAS, Z. I 126. — Pl. şi: cunoştinţi (SADOVEANU, Z. C. 188, NEGRUZZI, S. II 148). CUNUNĂ, cunun, vb. I. 1. Re f I. A se căsători (dupa ritualul religios). Şi-n vremea cit s-au cununat S-a-n- tins poporul adunat Să joace-n drum. COŞBUC, P. I 57. Apoi Ţugulea... se cunună cu fata, iubita lui, şi făcu o nuntă de se duse vestea peste tot pămîntul. ISPIRESCU, L. 332. A treia zi se cunună îtnpăratul cu fata Genarului. EMINESCU, N. 29. Foaie verde iarbă rea. Dragă, drăguleana mea, Tu pe mine m-ai uitat, Cu urit te-ai cununat, ^Ţi-ai luat urit pe-o si, Şi ţi-o fi pină-i trăi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 247. <$> (Poetic) Voi, munţilor tnîndri, moşnegi cununaţi Cu stelele bolţii albastre... GOGA, C. P. 51.^:Expr. (Familiar) A nu fi cununat cu cineva (sau cu nimeni) = a nu avea nici o obligaţie faţă de cineva. 2. T r a n z. (Despre preoţi) A declara (pe miri) căsătoriţi din punct de vedere religios. Haide, mîndro, să fugim, Amîndoi să ne-nsoţim Unde-s munţii rouraţi, Că-i un popă printre brazi Şi cunună ne-ntrebaţi. JARNÎK- BÎRSEANU, D. 58. + A asista pe cineva în timpul serviciului religios al cununiei, în calitate de naş. Era vorba de Florea Lingurarul, pe care îl cununase bunicul dinspre mama. PAS, Z. I 159. Mai bine vă voi cununa, ca să fac fericirea voastră. ALECSANDRI, T. 367. Poruncit-a bădiţa. .. Să mă duc ca să-l cunun; Cununa-l-aş, cununa, Da la fină ce-i voi da? JARNÎK-BÎRSEANU, D. 99. + (Despre părinţi) A-şi căsători fiul sau fiica. El dorise... să-şi cunune toţi copiii intr-o zi. ISPIRESCU, L. 39. CUNUNĂT, -Ă, cununaţi, -te, adj. Căsătorit (după ritualul religios). CUNtJNĂ, cununi, s. f. 1. împletitură (lanţ, ghirlandă) în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune de obicei pe cap); coroană. Norii erau întotdeauna cenuşii, iar hulubii albi zburau în stoluri, ca o cunună de trandafiri, în jurul turlelor cu dantelă de piatră. G. M. ZAMF1RESCU, M. D. 192. O cunună de mărgăritărele era aşezată pe fruntea ei netedă. EMINESCU, N. 8. Cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase. ALECSANDRI, P. II 92. <}> (Poetic) Obrazul părea b înflorire albă, gingaşă, în cununa grea de păr negru. SADOVEANU, O. III 589. Pe deasupra voastră împletesc cunună Razele de soare, Razele de lună. GOGA, C. P. 14. Soarele răsare, punînd cununi de aur pe crestele codrilor. VLAHUŢĂ, O. A. II 171. <0* E x p r. (Despre un grup de persoane) A sta cunună îinprejnrrl cuiva = a sta împrejurul cuiva formînd un cerc închis. Cînd se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. ISPIRESCU, L. 393. -tf F i g. (Complinit prin « de raze », « de lumină ») Cerc luminos, aureolă. Te-aş privi o viaţă-ntreagă in cununa ta de raze. EMINESCU, O. I 152. + (Complinit prin « de munţi D, « de păduri » etc.) Lanţ, şir de munţi, de păduri dispuse în cerc, înconjurînd un Ioc. Lac albastru ce oglindea în adîncu-i toată cununa de dumbrave ce-l incunjura. EMINESCU, N. 65. 2. (Uneori determinat prin « de lauri ») Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (poeţi, sportivi, eroi în lupte). (F i g.) Din voi fieştecare poartă-n frunte o cunună Şi de gloria de astăzi şi de gloria străbună! ALECSANDRI, O. 248. Cununile de lauri Ce-n războaie-am aaunat. NEGRUZZI, S. I 116. 3. Coroană care se pune pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. Să le spui curat Că rn-am însurat. .. Că la nunta mea Au căzut o stea; Soarele şi luna Mi-au ţinut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. 1. (Complinit prin « de ceapă », * de usturoi ») Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc. CUNUNÎE, cununii, s. f. 1. Căsătorie (făcută după ritualul religios). V. nuntă. Hai, mîndră, la cununie Pină-i frunza verde-n vie. JARNlK-BIRSEANU, D. 49. L o c. adj. (Despre soţ sau soţie) Cu cununie = unit prin căsătorie legitimă. O avea [pe nepoată] de la o soră a ei, care nu avusese bărbat cu cununie. PAS, Z. I 183. ^.Expr. A lua (pe cineva) cu cununie = a se căsători cu cineva. 2. (Concretizat) Cunună care se pune pe capul mirilor în timpul slujbei religioase a cununiei E x p r. A-şi pune (sau a-i pune cuiva) cununiile pe cap = a se căsători, a se cununa (sau a cununa pe cineva). CUNUNIŢĂ, cununiţe, s. f. 1. Diminutiv al Iui c u n u n ă. Dă-mi, Voico, cheiţele, Să-mi descui lădiţele, Să-mi scot cununiţele, Să-mi cunun fetiţele. TEODORESCU, P. P. 193. 2. Ciritel (2). i CUPAR — 608 — CUPON CUPĂR, cupari, s. m. (învechit şi arhaizant,' în orîn- duirea feudală) Boiernaş ajutor al paharnicului. Stolnicii şi cuparii mici slujeau in puţin număr, după rînduiala condicii. SADOVEANU, Z. C. 107. Cuparul îi ducea cupa [împăratului! fi pivnicerul purta ulciorul de vin. SADOVEANU, D. P. 26. Oi spune... cuparilor să împle cupele cu vin. EMINESCU, N. 7. Cuparul îi aduse potirul de aur din care beau domnii. ODOBESCU, S. A. 95. CUPĂ1, cupe, s. f. 1. Vas mai mult larg decît adînc, de sticlă, cristal, metal sau (la ţară) de lemn (cu toartă), din care se bea sau cu care se ia un lichid (v. pocal, ulcică); pahar cu picior, în formă de potir cu gura largă, din care se bea vin sau alte băuturi alcoolice. Un- cheşul Haralambie umpluse o cupă mică de sticlă albastră cu rachiul lui de afine. SADOVEANU, N. F. 15. Trăieşte încă floarea frumoasă de ieri sară, Surîde lingă mine, pe-o margine de cupă. ANGHEL, P. 21. La fiecare zină... mari cupe de aur pline cu băuturi scumpe. RETEGANUL, P. II 15. în cupe, vin de ambră. EMINESCU, O. I 56. «$> (Poetic) Viaţa va ieşi in cale Să bea cu buzele aprinse din cupa dăruirii tale. TOMA, C. V. 127. Din cupa desfătării amărăciunea naşte. ALEXANDRESCU, P. 105. -+■ F i g. Caliciu. Răsăreau ici colo din ţărîna săracă... florile brumei... Cupele lor, in care nu venea să se adape nici o gîză, aveau albăstrimea palidă a cerului. SADOVEANU, F. J. 364. Albinele se scufundau ameţite în cupa florilor. C. PETRESCU, î. II 19. 2. Conţinutul unei cupe (1). Bea in toată seara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. Şapte raţe cu curechi Şi cinci cupe de vin vechi. MARIAN, S. 42. Adă-mi o cupă de miere, Şi-mi adă-o cupă de vin, Durerea să mi-o alin. ALECSANDRI, P. P. 310. 8. Unitate de măsură pentru lichide (mai mare de un litru). O oală care era ca de-o cupă de mare. RETEGANUL, P. III 56. 4. Vas, de obicei de metal, care se dă ca premiu cîşti- gătorului unei competiţii sportive; p. ext. competiţie sportivă (desfăşurată în vederea cîştigării unui astfel de premiu). Cupa tineretului muncitor. 5. Piesă metalică (în formă de vas) montată la diferite maşini (elevatoare, drage, excavatoare, betoniere etc.) care serveşte la ridicarea cerealelor, a pămîntului, a pietrei. CTÎPĂ2, cupe, s. f. Una dintre culorile cărţilor de joc (în formă de inimă şi de culoare roşie). CUPEĂ s. f. v. cupcu. CUPfiŢ, cupeţi, s. m. (Regional) Negustor. Eu n-am prăvălie, domnule; eu na sînt cupeţ. CARAGIALE, O. I 235. CUPfiU, cupeuri, s. n. 1. Trăsură de lux, închisă (cu geamuri), de obicei numai cu două locuri alăturate în interior. Bulevardul este larg şi trec trăsuri şi cupeuri în sus şi în jos. PAS, Z. I 17. Lanţul trăsurilor şi cupeurilor se prelungea atît in urmă, incit tramvaiele se îngrămădeau imobilizate. C. PETRESCU, C. V. 293. 2. (învechit) Compartiment într-un vagon de cale ferată. Goe îşi pierde un moment centrul de gravitate şi se reazimă in nas de clanţa uşii de la cupeu. CARAGIALE, O. II 161. — Variantă: cupcu, cupele (PAS, L. I 144, BELDI- CEANU, P. 120), s. f. CUPÎD, -Ă, cupizi, -de, adj. (Franţuzism rar) Lacom, hrăpăreţ, nesăţios de cîştiguri; interesat. Cine ştie dacă la căpătîiul tanti Matildei nu s-au adunat de pe acum rubedenii îndepărtate şi cupide. C. PETRESCU, C. V.’ 172. CUPIDITATE s. f. (Franţuzism) Lăcomie mare de bani, dorinţă nemăsurată de îmbogăţire, sete de cîştig. Ii tresar în minte numai crimpeie... Şi cupiditatea din ochi, de cîte ori deschidea poşeta să plătească. C. PETRESCU, î. II 228. CUPÎT, -Ă, cupiţi, -te, adj. (Regional) Zgîrcit, avar. Bogaţii cei cupiţi şi calici. VISSARION, B. 144. CUPLĂ, cuplez, vb. I. T r a n z. A lega, a reuni două sau mai multe elemente (ale unui sistem tehnic, vehicule etc.) într-un sistem care acţionează sau este acţionat în mod solidar şi simultan. — Variantă: acuplá vb. I. CUPLÁJ, cuplaje, s. n. Dispozitiv demontabil pentru legarea a două circuite electrice sau a două elemente aparţinînd unui sistem tehnic. CUPLARE, cuplări, s. f. Acţiunea de a cupla. Cuplarea locomotivei cu tenderul. Cuplarea vagonetelor. — Variantă: acuplărc s. f. CUPLĂT, -Ă, cuplaţi, -te, adj. (Despre elementele unui sistem tehnic) Prins, legat printr-un sistem de cuplaj. CtfPLĂ, cuple, s. f. 1. Dispozitiv demontabil pentru legarea al două vehicule sau a două elemente aparţinînd unui sistem tehnic. V. cuplaj. 2. Piesă de legare făcînd parte din aparatul de tracţiune al vehiculelor de cale ferată. Cuplă automată. Cuplă cu şurub. c=3 In cuptoare oţelul şi fonta se topesc... pe jos se îngrămădesc —corpuri de frînă, juguri, cuple. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 7/1. CUPLÉT, cuplete, s. n. Cîntec (sau poezie) cu conţinut satiric, inspirat din actualităţile zilei şi cuprinzînd mai multe strofe cu acelaşi refren. Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă, In cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I 137. Era un cîntec pe care îl cînta... cu un glas atît de dulce!... Mai virtos cupletul acela ce mi-l adresa mie. NEGRUZZI, S. III 439. Strofă a unui cîntec sau a unei poezii. Cei strînşi în jurul trubadurilor... reiau în tor, cuplet cu cuplet, cîntecul nou al anotimpului. ANGHEL, PR. 190. CUPLETÍST, -Ă, cupletişti, -ste, s. m. şi f. (Rar) Persoană care cîntă sau recită cuplete. Mii şi zeci de mii de formaţii, alcătuite din cupletişti, scamatori... oferă mici spectacole de varietăţi. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 126, 11/2. + Compozitor de cuplete. CÜPLU, cupluri, s. n. 1. Pereche alcătuită din două persoane pe baza unei legături constante sau a unei apropieri întîmplătoare. Cuplu de dansatori. 2. (Fiz.) Sistem de două forţe antiparalele. CUP0LĂ, cupole, s. f. Partea interioară concavă, bombată, a unui dom, a unei turle sau a unui mare edificiu; boltă. între două erupţii feroviare ale munţilor cîntecul Ollului se aude ca sub o cupolă. BOGZA, C. O. 172. -$>■ (Metaforic) Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier Şi zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger. COŞBUC, P. I 206. CUPÓN, cupoane, s. n. 1. (în ţările capitaliste) Parte a unui titlu de rentă sau a unei acţiuni bancare care se taie Ia scadenţă pentru a servi ca bon la încasarea do- bînzii, respectiv a dividendelor. <^Expr. A tăia cupoane = a încasa procentele titlurilor de rentă. Capitalistul nu mai are altă activitate socială decît să încaseze venituri, să taie cupoane şi să joace la bursă, unde diferiţi capitalişti îşi sustrag unii altora capitalurile. MARX-ENGELS, O. A. II 134. 2. Parte detaşabilă dintr-un bilet,' de pe un cotor etc. care conferă deţinătorului anumite drepturi. Cititorii aveau dreptul să schimbe... corespondenţe intre ei, pe baza unui cupon valabil pentru zece cuvinte. PAS, Z. I 279. 3. (Termen comercial) Bucată de metraj mic, rămasă dintr-un val de pînză sau de stofă; rest, rămăşiţă. CUPRINDE — 609 — CUPRINZĂTOR CUPRÎNDE, cuprind, vb. III. I. T r a n z. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. « cu » sau •« în ») A prinde ceva apucînd de jur împrejur, pe toată grosimea, cu mîinile sau cu braţele. Se răsuceşte pe genunchii lui, îi cuprinde obrazul în palme şi il priveşte in ochi. C. PETRESCU, A. 297. Cind voia, aşa se lăţea de tare, de cuprindea pămîntul in braţe. CREANGĂ, P. 245. + (Cu privire Ia persoane) A strînge în braţe în semn de afecţiune, a îmbrăţişa. Grigore Oanea ■a venit lingă mine, cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. încearcă să ne cuprindă pe toţi la pieptul lai. SAHIA, N. 52. Se alipi de bătrînă; o cuprinse pe după gît cu braţele ei. DELAVRANCEA, S. 16. Tată-său, cuprinzindu-l în braţe, il sărută. CREANGĂ, P. 198. Nu si ba de te-oi cuprinde. EMINESCU, O. I 209. ■if- Refl. reciproc. Tainic se-ntilneşte-n prag, Dor cil dor să se cuprindă, Drag cu drag. COŞBUC, P. I 49. -4f- ■(învechit şi arhaizant) A prinde, a captura (prin învăluire). L-au cuprins slujitorii şi l-au dus. SADOVEANU, O. P. 32. 2. F i g. A îmbrăţişa cu privirea, a vedea. Pretutindeni, cit cuprindeau ochii, abureau şesurile, dealurile, văile. CAMILAR, TEM. 7. Bieţi ochi, slabi şi numai doi, Puţine zări cuprind COŞBUC, P. I 232. Atiţi zmei veniră, incit nu i-ar fi putut nimeni cuprinde cu ochii. RETEGANUL, P. II 53. + A închide în sine, a îngloba. Mina care-au dorit sceptrul universului şi gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri. EMINESCU, O. I 134. 3. (Popular, despre o haină) A fi destul de larg pentru cineva. Ntt-l mai cuprinde sumanul. 4. (Popular;. cu privire la drumuri) A închide, a tăia; a bara, a bloca. înainte t-o ieşit... năfrămi înainte i-o întins, calea i-o cuprins. ŞEZ. I 177. Absol. Iute ia pindă, la ţiitoril Cuprindeţi bine din muche-n vale! La ODOBESCU, S. III 88. II. 1. T.r a n i. A acoperi, a învălui în întregime, a încinge. Focul mă cuprinde, Carnea mi-o aprinde. ALECSAN- (DRI, P. P. 118. (Cu pronunţare regională) Un nor de ■colb îi cuprinsă. EMINESCU, N. 15. -if- (Poetic) O! vin pe marea ce-o cuprinde Un cer înalt de stele plin, Şi vîntul serii va întinde A luntrei pînză în senin. EMINESCU, O. IV 540. Pe cînd era în pădure la vînat, l-a ■cuprins un întuneric de nu ştia el încotro s-apuce. ŞEZ. I 225. 2. T r a n z. A pune stăpînire; a cuceri. S-o sorbi pînă-n străfunduri, să o cuprinzi întreagă Această sevă tare, ţişnită din ogor. DEŞLIU, G. 7. Nilul mişcă valuri blonde pe cîmpii cuprinşi de maur. EMINESCU, O. I 43. -4- (Despre idei, concepţii, mişcări sociale) A se întinde, a pătrunde în..., a atrage, a cuceri. Revoluţia democratică cuprinde poporul întreg. + F i g. (Despre stări fizice sau psihice) A prinde, a apuca, a stăpîni. Se strînse lîngă sobă cuprinsă de frig. C. PETRESCU, A. 462.1-a cuprins O jale pe-amîndoi. COŞBUC, P. I 228. Un tremur o cuprinse în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. + Refl. (Rar) A fi sau a lăsa să fie pătruns de un sentiment. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfînt, Şi noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pămînt. EMINESCU, O. I 192. V-aţi cuprins de groasă şi de descuragiare. ALECSANDRI, T. II 36. 3. Refl. A-şi *ace (sau a-şi mări) averea; a se îmbogăţi, a se înstări, a deveni chiabur. De n-ar fi fost oastea, ■era cum era, te mai cuprindeai, apucai vreo păreche de juncănaşi, vreo viţică. CONTEMPORANUL, Vii 496. III. T r a n z. 1. (Despre corpuri) A ocupa, a umple (un ■spaţiu) cu volumul, cu dimensiunile. Acelaşi loc iubit umbreşti Şi-un colţ de cer întreg cuprinzi — Nuc fcinic, strajă din poveşti, D-asupra casei părinteşti. IOSIF, PATR. 7. 2. (Despre numere) A închide în valoarea, în semnificaţia, în mărimea pe care o reprezintă. Numărul nouă cuprinde de trei ori numărul trei. •+■ Refl. A intra, a încăpea (în alt număr). Numărul doi se cuprinde de două siri in numărul patru. (Despre texte scrise) A fi (parţial) alcătuit din..., a avea în compoziţia sa..., a implica. Romanul cuprinde numeroase descrieri de natură. + (Despre epoci istorice, geologice) A se întinde pe o perioadă de (în forma coprinde) Cea dinţii epocă a înteme ierii 'Principatelor... coprinde tot secolul al XlV-lea. BĂLCESCU, O. II 12. — Forme gramaticale: perf. s. cuprinsei, part. cuprins. — Variantă: coprinde vb. III. CUPRÎNDERE, cuprinderi, s. f. (Rar) Acţiunea de a cuprinde şi rezultatul ei. 1. încadrare, atragere într-o muncă, într-un domeniu de activitate. Partidul cere tuturor organizaţiilor sale să lupte pentru larga cuprindere a membrilor de partid in diferite forme de învăţămînt. SCÎNTE1A, 1953, nr. 2702. 2. (învechit) Conţinut, cuprins (al unei opere). Am început a-i spune în scurt cuprinderea broşurii. NEGRUZZI, S. I 223. ■+• (Rar) Interior. în cuprinderea zidurilor înnegrite, prin găurile ferestrelor se vedea clocotul flăcărilor, cu răsuciri minioase de scîntei. REBREANU, R. II 209. — Variantă: (învechit) coprinderc (BĂLCESCU, O. II 12) s. f. CUPRÎNS1, (I 2, II 1) cuprinsuri, s. n. I. 1. Conţinut. Cuprinsul cărţii. 2. (Cu determinări în genitiv) întindere, suprafaţă, Se-ntoarse din poartă, se uită lung la cuprinsul ogrăzii părinteşti, îşi trecu ochii asupra merilor, asupra păpuşoilor graşi semănaţi de el astă-primăvară. CAMILAR, TEM. 152. Era o zi senină şi soarele lumina cuprinsul întunecat al morii, pătrunzind prin crăpături in suluri de raze. ANGHEL- IOSIF, C. L. 26. N-o lasă tatăl său in aretul (cuprinsul) grădinii aceleia. RETEGANUL, P. V 68. Jţ- Spaţiu înconjurător. în liniştea mare a cuprinsurilor s-a auzit fn depărtare sunînd ploaia. SADOVEANU, N. F. 74.- Dorm încă vietăţile cuprinsului. Numai ciocîrlanii, mai harnici, păşesc mărunţel pe marginea şanţului. VLAHUTĂ, O. A. II 125. Din larg cuprins de multe zări Nuntaşi din nouăzeci de ţări S-au răscolit. COŞBUC, P. I 55. (învechit) Loc, ţinut. Vino, dar, de ai răbdare şi ascultă să-ţi descriu Un cuprins unde-ntîmplarea astăzi voieşte să fiu. ALEXANDRESCU, P.- 53. II. (învechit, în forma coprins) 1. Stăpînire, Aleodor întinse coprinsul său şi peste moşia lui Jumătate-de-om. ISPIRESCU, L. 48. -fy- (Concretizat) Proprietate. într-o zi... o porni spre partea moşiilor zînei şi, intrînd în coprins uri le ei, se abătu din cale. POPESCU, B. IV 53. Spun d-un nobil oarecare Ce avea coprinsuri, stare. PANN, P. V. III 40. 2. Curte întărită a unui castel. Au spart porţile de la al doilea coprins. NEGRUZZI, S. III 370. — Variantă: (învechit şi popular) coprins s. n. CUPRÎNS’, -Ă, cuprinşi,-se, adj. (Despre două sau mai multe persoane) 1. îmbrăţişat (unul cu altul). Aşa uimiţi, cuprinşi, ne lipim strins unul de altul. NEGRUZZI, S. I 77. 2. Cu dare de mînă, înstărit, bogat. Taica era om cuprins, ţinea circiumă la Păuna, avea cu ce să mă poarte. SADOVEANU, P. M. 62. Atit era de cuprins, de s-au umplut munţii... de turmele şi tamazlicurile lui. CREANGĂ, A. 19. <$>• (Substantivat) N-am avut în companie decit săraci... Cei cuprinşi uite-i tinde stau. CAMILAR, N. II 72. (Despre casă, gospodărie) Prevăzut cu cele necesare, bo^at. Altă casă mai mare şi mai cuprinsă era casa lui Păun Ozun. GALACTION, O. I 155. CUPRINZĂTOR, -OĂRE, cuprinzători, -oare, adj. Care cuprinde mult (v. larg); care are un conţinut bogat, substanţial, care conţine esenţialul. Mişcarea pentru pace, care a luat naştere după cel de-al doilea război mondial, a devenit cea mai puternică şi cuprinzătoare mişcare de mase din întreaga istorie a omenirii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 221. Lenin )i Stalin, conducătorii revoluţiei socialiste, au elaborat o învăţătură larg cuprinzătoare, care a dezvăluit adevăratele rădăcini 39 CUPRU — 610 — CURAT- fi izvoare ale mişcării de eliberare naţională şi conţinutul ei intern de clasă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2607. <$> Expr. Scurt şi cuprinzător, formulă prin care se arată că o expunere este redusă la esenţial, că se spune mult (sau tot) în puţine cuvinte. Scurt şi cuprinzător, sărut mina mătuşei, luîndu-mi ziua-bună, ca un băiat de treabă. CREANGĂ, A. 48. — Variantă: COprinzutdr,-ofire (CARAGIALE, O. VII 166) adj. CTÎPRU s. n. Metal de culoare roşiatică, foarte ma- leabil, ductil şi bun conducător de electricitate, între- buinţat în cazangerie, în galvanoplastie, la fabricarea conductoarelor electrice şi a numeroase aliaje (bronz, alamă etc.); aramă. CUPTlOR S. n. v. cuptor. CUFTIORĂŞ s. n. v. cuptoraş. CUPTOR, cuptoare, s. n. 1. Construcţie de cărămidă, piatră sau metal (la ţară uneori şi de lut), în care se coace pîinea.. Dogorea soarele pe acoperişul subţire de dea- supra şi era in pod ca-ntr-un cuptor. PAS, Z. IA 272. Cu bărbatul băutor Nu-iface pită-n cuptor. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 465. ■if- F i g. XJn cuptor e roşiul soare Şi cărbune sub picioare E nisipul. COŞBUC, P. I 222. + (Determinat prin « de pîine », » de plăcinte » etc.) Cantitate de pîine, de plă- cinte etc. care se poate coace într-un cuptor. Să-mi măninci nouă cuptoare de pîine. ISPIRESCU, L. 322. -4- Platformă, zidită în prelungirea vetrei pe care se doarme, la ţară, la căldură. Cînd eram la mama fală, Mă culcam destul pe vatră, Pe vatră şi pe cuptor. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 443. «$> E x p r. A sta (sau a zăcea) po cuptor = a trîndâvi. A so muta de pe vatră pe cuptor = a lenevi, a trîndăvi. (în forma regională cuptori) Aşa numai să se mute de pe vatră pe cuptori ştie şi hleabul de baba mea. CREANGĂ, P. 130. A aduce (părinţilor) noră pe cuptor = a se însura, a aduce noră în casă. Intr-o bună dimi- neaţă feciorul mamei îi şi aduce o noră pe cuptiori. CREANGĂ, P. 8. Despărţitură Ia maşinile de gătit în care se coc prăjiturile sau se rumenesc mîncările. 2. (în industrie) Construcţie specială de încălzire a unui material care trebuie supus la transformări fizice, chimice sau fizico-chimice. V. furnal, topitoare. Un topitor aduse în cupă o probă de la un alt cuptor ce fusese încărcat de schimbul de noapte. CĂLUGĂRU, O. P. 241. Am să-i înştiinţez... că tot trupul [locomotivei] a fost cărat de mine cu podul rulant din inima cuptorului, în ghearele lami- noarelor. SAHIA, N. 30. -$> F i g. Vom lucra maşini Iar la Stejar, Bistriţa-şi va dărui năvala Ca să clocotească albul jar în cuptor înalt— Hidrocentrala. CASSIAN, H. 16. <§■ Cuptor de cărămizi — construcţie de cărămizi clădite în aşa fel ca să poată fi încălzite pînă la incandescenţă de un foc central înăbuşit. Cuptor de var = construcţie de- zid în care se încălzeşte piatra de var spre a o preface în var; varniţă. ' 3. F i g. Căldură mare, dogoritoare; arşiţă, caniculă. Tocmai pe la unu după miezul nopţii, parcă s-a mai potolit puţin cuptorul, parcă începe să mai poată respira omul. CARAGIALE, O. II 176. + (Popular; mai ales în expr. luna lui cuptor) Luna iulie. Striga că moare de frig, deşi era pe la nămiezi şi soarele ardea ca în luna lui cuptor. ISPIRESCU, L. 321. Cărămida se lucrează de la sfîrşitul lui cireşar pînă la sfîrşitul lui cuptor. I. IONESCU, M. 707. — Variante: cuptidr, coptor s. n. CUPTORĂR, cuptorari, s. m. 1. Lucrător la un cuptor industrial. V. f u r n a 1 i s t. Cuptorar topitor de metale. 2. Meseriaş care face cuptoare (1). CUFTORĂŞ, cuptoraşe, s. n. Diminutiv al lui cuptor (1). — Variantă: CUptiorăş (NEGRUZZI, S. I 311, SEZ. IV 106) s. n. CURĂ1, cttres, vb. I. Tranz.' (Franţuzism; cu pri- vire la bolnavi sau la boli) A îngriji, a trata. + Refl. (Despre bolnavi) A se supune unui tratament, unei cure; a se căuta. * CURĂ2, curez, vb. I. Tranz. (Regional, cu privire la porumb) A desface boabele de pe ştiuleţi, a curăţai de boabe sau de frunzele care-1 înfăşoară; a desface. îşi adunau în beciurile culelor pe ţărancele de pe moşii la clacă să toarcă, să depene ori să cure porumbul. MACEDONSKI, O. III 134. — Prez. conj. pers. 3 şi: să cure. CURĂBEL, -Ă, curabili, -e, adj. (Rar, despre boli şi despre bolnavi) Care se poate vindeca. CURAGlOS, -OĂSĂ adj. v. curajos. CURĂJ s. n. (în opoziţie cu frică, laşitate;, adesea în construcţie cu verbele « a avea », « a dovedi », « a prinde », «a căpăta » etc.) Forţa morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile şi neajunsurile de orice fel* îndrăzneală, fermitate în acţiuni sau în manifestarea ideilor, a convingerilor. V. bărbăţie. Curajul de care- au dat dovadă partidele comuniste în timpul celui de al doilea război mondial, îndrăzneala cu care au dus lupta pentru- adevăratele interese naţionale ale popoarelor lor le-a cîştigat stima şi simpatia a milioane de oameni. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 190. Hei! de-aş avea curaj... ce i-aş mai spune prin întuneric! ALECSANDRI, T. I 53. Ochii lui albaştri ca azurul, plini de foc, dovedeau curaj. NEGRUZZI, S. I 30. •+■ (Cu valoare de interjecţie) Fii îndrăzneţ, tare P nu şovăi I nu te lăsa 1 — Variantă: (popular) eorăj (PREDA, î. 10, SADOVEANU, B. 98, ALEXANDRESCU, M. 32) s. n. CURAJOS, -OĂSĂ, curajoşi, -oase, adj. (în opoziţie cu fricos, laş) Plin de curaj, de îndrăzneală; care- nu şovăie în faţa primejdiei, nu se teme de dificultăţi; îndrăzneţ, ferm, viteaz. Mărunt, cu nasul şi ochii mari, Ghigu era curajos şi iute în mişcări. BASSARABESCU, V. 10. + (Despre acţiuni, gesturi) Care exprimă, care vădeşte- curaj. O faptă curajoasă. . —Variantă: (învechit) CUragioS, -OitSH (CARAGIALE, O. VII 27) adj. CURABIĂ s. f. (învechit) Colectă. Avea să alerge de la untd la altul ca să facă curama, iar pedeapsa înceta îndată ce starostele venea la curte cu un porcoi de mahmu- dele. GHICA, S. 38. CURĂjN’T, curanţi, adj. m. (Numai în e x p r.) Medic (sau doctor) curant — medicul sub îngrijirea căruia se află un bolnav. CURARISÎ, curarisesc, \b. IV. Refl. (învechit) A. face o cură, a urma un tratament, a se îngriji; p. ext. a se vindeca, a se lecui. Odinioară se duceau.. . la apele de la Văcăreşti ca să se curarisească. MACEDCNiKI, O. IV 109. (Glumeţ) Se curarisea... cu ţuică fiartă cu zahăr. CONTEMPORANUL, VIJ 145. CURĂŢ1 adv. Chiar, precis, într-adevăr, întocmai, absolut. [Tipătescu:] Eu vampir, ai?... Caraghioz! [Pris- tanda:] Curat caraghioz! CARAGIALE, O. I 102. Asta-i curat vorba ceea: poftim pungă la masă, dacă ţi-ai adus- de-acasă. CREANGĂ, P. 234. Casa asta cum mai samănă cu casa mea! curat casa mea! ŞEZ. I 54. CURĂŢ2, -Ă, curaţi, -te, adj. Î. Lipsit de murdărie, de pete; care nu mai are murdărie, praf etc. îşi luă nişte haine curate. ISPIRESCU, L. 16. Nurorile aşezară baba într-un aşternut curat. CREANGĂ, P. 13. <$■ (Adverbial). Mîncînd tot lucruri simple, dar sănătoase şi curat gătite, e învederat că nu se cade ca el să ceară mai mult. ODOBESCU, s. ni 39. <0* E x p îl A trece (sau a serie.- | a copia) pe curat = a transcrie (fără greşeli) pe altă foaie CURAT — 611 — CURĂŢA sau caiet. A ieşi sau a scăpa cu laţa curată (sau cu obrazul curat) v. faţă. A ieşi (sau a scoate pe cincya) basma (sau batistă) curată v. basma. + (Despre aer) Lipsit de impurităţi, pur, proaspăt, plăcut de respirat. Aerul curat al dimineţii ii pătrunse in piept ca o băutură răcoritoare. DUMITRIU, V. L. 71. (Despre o încăpere, 0 gospodărie) Ţinut în curăţenie, îngrijit. Am intrat pe urmele mamei Anghelina în ■ bucătăria curată. SADOVEANU, N. F. 23. + (Despre fiinţe) Care nu se murdăreşte sau nu murdăreşte nimic în jur; care iubeşte, care respectă curăţenia. Un copil curat. 2. F i g. Fără vină, ftră greşeală, ireproşabil ca comportare, ca ţinută. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieţi curate. VLAHUŢĂ, O. A. III 36. Au de patrie, virtute nu vorbeşte liberalul, De ai crede că viaja-i e curată ca cristalul? EMINESCU, O. I 150. 8. F i g. Lipsit de perfidie, cinstit, sincer, leal. Aducea, cu veselia curată a chipului }i a vorbei lui, nu ştiu ce aer proaspăt fi sănătos. VLAHUŢĂ, O. A. 511. Azi cind a mea iubire e-atita de curată Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţeleşi! EMINESCU, O. I 233. Mori, min- dră, să mor şi eu... Şi să ne facă o groapă. Să ne-ngroape totodată... C-a fost dragoste curată. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 57. 4. (Despre vase) în care nu sînt murdării, din care se poate mînca sau bea. o. (Despre cer, văzduh) Fără nori, senin, clar, luminos. Prin văzduhul curat şi care începuse să se umple de umbra albastră a serii, trecu o fluturare grăbită şi statornică de aripi. DUMITRIU, B. F. 133. Cerul era curat şi luminos ca-n zorii zorilor; doar cîteva stele mari mai pîlpiiau, înfricoşate şi mirate, gata parcă şi ele să vioară. RKBRKANU, R. II 105. Mai dulce steaua luceşte-n miez de noapte, Şi-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. 1 125. + (Despre apă, lacrimi, pietre preţioase etc.) Transparent, limpede. Plînse lacrimi curate ca dia mantul. EMINESCU, N. 27. C. (Despre voce, glas etc.) Limpede, clar, sonor, cristalin. Un glas aşa de dulce şi de ctirat incit părintele Sosoi la cea întîi notă zisă de Pisălog începea să plingă ca un copil. CONTEMPORANUL, Vi 197. <> (Adverbial) Vei binevoi a Ic învăţa pe de rost, pentru ca să le poţi cuvînta curat şi pe înţeles. NEGRUZZI, S. I S. 7. F i g. Lămurit, desluşit, clar, cinstit, deschis. Cu ăştia o s-avem o dată şi-o dată O răfuiala! Şi socoteala curată O s-o scriem cu altă cerneală! DEŞLIU, G. 10. <$>■ E x p r. (Familiar) Curată socotcală = lucru clar, indiscutabil. De-i lovi bărbatul cu lopăţica... Se duce de-a tumba peste nouă mări şi nouă ţări... curată socoteală. ALECSANDRI, T. I 104. Vorbă curată = vorbă spusă fără înconjur, pe şleau, categoric. Vorbă curată! nici un al doilea Nimrod, vînătorul biblic, nici un al doilea sfint Hubert, vinătortil minunat al creştinilor, eu unul n-am să mă fac. ODOBESCU, S. III 13. «0» (Adverbial, construit cu verbul «a spune*) Soare luminat, Spune-mi tu curat Şi adevărat: Văzut-ai ori ba... Fată ca a mea? RETEGANUL, P. IV 3. Atunci ctirat iţi spun că nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. Iar tu de omor Să nu le spui lor. Să le spui curat Că m-am însurat Cy-o mîndră crăiasă, A lumii mireasă. ALECSANDRI, P. P. 21. 8. (în opoziţie cu amestecat) Fără corpuri străine, pur. Ne-or dărui C-tttt colac De griti curat. TEODO- RESCU, P. P. 16. • Expr. A puno (pe cineva) sub curatclă = a încredinţa (pe cineva) unui curator. CURATIV, -A, curativi, -e, adj. Care lecuieşte, vindecă; locuitor, tămăduitor. Izvoarele şi apele cu efecte curative sint supuse regimului sanitar stabilit de organele indicate in art. 13. B. O. 1953, 101. CURATOR, curatori, s. m. Persoană însărcinată cu o curatclă. V. tutor, epitrop. Mihai porni şi pefitt-său Pătraşcu în Ţara Romînească... spre a cirmui ţara în locul lui şi-i dete de curator pe Pancratie Sennyei. BĂLCESCU, O. II 264. Ct'RĂ, cttre, s. f. Tratament medical constînd din aplicarea metodică a unuia sau a mai multor mijloace terapeutice (băi, regim, schimbare de aer ctc.). A-şi face ctira. A urma o cură. Muncitorii bolnavi din ţara noastră sînt trataţi şi trimişi să-şi facă cura in cele mai bune condiţii in staţiunile de odihnă. *$• (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» şi arătînd scopul urmărit) Cură de slăbire. Cură de îngrăşate. «$• (Urmat de determinări introduse prin prep. « de » şi arătînd mijlocul terapeutic aplicat) Cură de soare. Cură de aer. Cură de struguri. CURĂtOR, -OĂRE adj. v. curgător. CURĂTtJRĂ, curaturi, s. f. 1. Loc dintr-o pădure curăţat de arbori, de rădăcini, de mărăcini etc. pentru a putea fi arat sau plantat cu vie; loc desţelenit. V. r u n c,. arsură. Urşii... fac mari stricăciuni la porumbii din curăturile oamenilor. I. IONESCU, M. 96. Cind te văd in bătătură, îmi uit plugtt-n arătură, Sapa-nfiptă-n curăiură. ALECSANDRI, P. P. 243. 2. Deal sau povîmiş acoperit cu vii. .Iepurele a zbughit-o la jucat. încet, asadtînd, ispitind, a ieşit tiptil- tiptil din curătură. GÎRLEANU, L. 18. O iau repegior pe curaturi, mă las singurel în valea pustie, largă, luminoasă, cu totul nouă pentru mine. VLAHUŢĂ, O. A. II 178. CURĂŢA, curăţ, vb. I. (Şi în forma curaţi) I. 1. Trane. A face (să fie) curat, a face să dispară murdăria de pe ceva, a îndepărta impurităţile, a înlătura ceca ce e dăunător. După ce puse de spălă pe Prîslca şi-l curaţi, îl îmbrăcă. ISPIRESCU, L. 93. Mogorogea, băiet grijuliu, îşi curăiţă ciubotele frumos şi le pune la uscat pe vatră. CREANGĂ, A. 105. îndată am găsit caiete... negreală bună, nimic n-ant uitat; întocmai ca bravtil soldat care îşi perie uniforma, freacă bumbii, curăţă armele. NEGRUZZI, S. I 7. Eu de-aş şti c-ar mai veni, Drumul i l-aş curaţi. ŞEZ. II 82. (Cu determinări introduse prin prep. « de») Se apucă însuşi cu mina lui să le cureţe [armele] de rugină. ISPIRESCU, L. 3. învăţătorul este pentru un tinăr aceea ce este şi grădinarul pentru pom, sau ca plugarul bun care curăţă de mărăcini ţarina sa. NEGRUZZI, S. I 8. Hai să ne grăbim Ca să curăţim Grădina de schinuri (= spini). ALECSANDRI, T. 655. Refl. F i g. Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Romin s-a călăuzit de învăţătura lui Lenin şi Stalin asupra partidului de tip nou, ca şi de măreaţa experienţă istorică a P.C. (b) al U.R.S.S., care a confirmat in repetate rinduri justeţea CURĂŢARE — 612 — CURBĂ ideii că partidul se întăreşte curăţindu-se de elementele oportuniste, străine şi duşmănoase. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 459. + (Cu privire la fructe, legume, ouă) A îndepărta coaja, pieliţa, găoacea etc.' înfipse un cuţit intr-o pară şi o curăţă cu răbdare minuţioasă. C. PETRESCU, Î.I 9. 2. Refl. A scăpa, a se vindeca de o boală (infec- ţioasă sau de piele). I s-a curăţat faţa de eczemă. + Tranz. A înlătura (o boală). Am o gîscă potcovită. .. Cu gura pahar clăteşte, Multe boale curăţeşte (Fîntîna). GOROVEI, C. 144. II. F i g. 1. Tranz. A scăpa sau a salva ceva sau pe cineva (de ceva rău). Spune-mi ce voieşti... că m-ai curăţit de duşmanul meu. SBIERA, P. ZI. Aista e un leneş... şi-l ducem la spinzurătoare ca să curăţim satul de un trîndav. CREANGĂ, P. 330. Sini alţi trintori de care trebuie curăţit stupul. NEGRUZZI, S. I 141..+ Refl. A scăpa, a se descotorosi de cineva. Nu te teme, împărate ne curăţim noi de el! ISPIRESCU, L. 327. 2. Refl. (în concepţia mistico-religioasă; adesea determinat prin « de păcate i>) A se mîntui, a se purifica. 3. T r a n z. (Cu privire la oameni) A omorî, a ucide. Cum trageţi un foc, vă curăţim. CAMILAR, N. I 238. Mai întîi, mă hotărîsem să te curăţ. CARAGIALE, O. I 274. Refl. (Familiar)'A muri, a se prăpădi. Bietul om s-a curăţat in cîteva zile. 4. T r a n z. (Familiar) A despuia pe cineva de bani sau de alte obiecte; a fura* a şterpeli. De bani pe mine chiar m-a curăţit. CONTEMPORANUL, II 731. [Jianu] prinde la boieri De-i curăţă de averi. ALECSANDRI, P. P. 159. — Variantă : curaţi, ct’irăţ şi curăţesc (ALECSANDRI, T. I. 366, PANN, P. V. I 157, GOROVEI, C. 144), vb. IV. CURĂŢĂRE s. f. v. curăţire. CURĂŢAT s. n. (Şi. în forma curăţit) Faptul de a (s e) c u r ă ţ a. 1. îndepărtare a murdăriei; curăţire. Curăţatul hainelor. 2. îndepărtarea elementelor dăunătoare (buruieni, spini, omizi etc.) depe un ogor, de pe un pom etc. Prăşitul, care se mai numeşte şi curăţit, se face cu o sapă. PAMFILE, A. R. 144. 3. îndepărtarea cojii, găocii, solzilor, foilor etc. de pe fructe, ouă, peşte, porumb etc. [Păpuşoiul] se adună grămadă, fir lîngă fir, in ogradă sau sub un adăpost şi acolo ce face curăţitul. PAMFILE, A. R. 220. — Variantă: curăţit s. n. CURĂŢfil, -ÎCĂ, -EĂ, curăţei,-ele, adj. (Despre persoane) Diminutiv al lui curat; destul de curat, îngrijit, prezentabil; p. ext. frumuşel, drăguţ, simpatic. Fiindcă avea darul de a fi curăţel, toţi flăcăii din sat îl pizmuiau. ISPIRESCU, L. 229. (Despre animale) Curat, bine îngrijit, li plăcea moşneagului să aibă tot iepe tinere şi curăţele. CREANGĂ, P. 166. (Despre lucruri) Curat, ordonat. Casa nu era mare, dar era curăţică. PAS, Z. I 82. Ţinuta de tîrg a lui Culai se alcătuia dintr-un surtuc curăţel, pantaloni întregi şi o cămaşă albastră. SADOVEANU, N. F. 148. Intrarăm intr-o ceainărie ce se părea mai curăţea. CONTEMPORANUL, III 570. -f F i g. (Despre reali zări ale oamenilor) Făcut cu grijă, îngrijit, bunicel. A rostit două cuvîntări mai curăţele. C. PETRESCU, î. II 260. Făcea... poezioare... uneori destul de curăţele. CARAGIALE, N. F. 100. CURĂŢENIE, curăţenii, s. f. 1. Calitatea de a fi curat; starea, înfăţişarea unei persoane curate sau a unui lucru curat;' lipsă de murdărie, de impuritate. Era un om care, pe lîngă rînduiala scrisului, avea şi plăcerea curăţeniei. SADOVEANU, B. 177. Se bucura de frumuseţea florilor şi de dulceaţa şi curăţenia aerului. ISPIRESCU, L. 8. F i g. Calitatea de a fi curat sufle teşte, puritate, nevinovăţie, sinceritate, cinste. El ne iubeşte din toată curăţenia inimii sale. DACIA LIT. 275. + Castitate. ' 2. Dereticare. Făcea curăţenie mare in casă. 3. Purgativ, laxativ. — Pronunţat : -ni-e. CURĂŢÎ vb. IV v. curăţa. CURĂŢÎE s. f. (învechit şi arhaizant) Nevinovăţie, cinste; castitate. Avînd ea, pe lîngă curăţia sufletească, şi multă înţelepciune, a ştiut să se apere cu blindeţă. SADOVEANU, D. P. 39. îşi ridică bustul... ca şi cum o secretă dorinţă ar fi îndemnat-o să se arate in toată curăţia ei. D. ZAMFIRESCU, R.-31. Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată Trupul alb in goliciunea-i, curăţia ei de fată. EMINESCU, O. I 79. CURAŢÎRE s. f. Acţiunea de a (se) c u r ă ţ i şi rezultatul ei. 1. înlăturarea murdăriei, a impurităţilor. Curăţirea petelor de pe haine. 2. F i g. înlăturare, eliminare a elementelor oportuniste, duşmănoase din rîndurile unei organizaţii politice sau de masă. Sarcina organizaţiilor de partid este de a nu privi lupta pentru curăţirea rîndurilor partidului ca o campanie, ci ca o preocupare permanentă, de zi cu zi, a fiecărei organizaţii de partid, a fiecărui organ de partid şi a fiecărui membru de partid în parte. GHEORGHIU- DEJ, ART. CUV. 465. Curăţirea rîndurilor sale de elemente duşmane străine şi oportuniste este o sarcină permanentă a partidului de tip nou. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 51. — Variantă: curăţire s. f. CURĂŢÎT s. n. v. curăţat. CURĂŢITOR, -OĂRE, curăţitori, -oare, adj. Care curăţă, purificator. CURB, -Ă, curbi, -e, adj. (Despre linii) în formâ de arc; arcuit, încovoiat; (despre un plan) boltit (concav sau convex). Flăcăul... cerceta cu luare-aminte ascuţişul curb şi părţile late [ale baltagului], SADOVEANU, B. 275. Oglinda era cu rame aurite... Consola cu picioarele curbe, zvelte, fragile. C. PETRESCU, A. 338. CURBĂ, curbez, vb. I. Tranz. A încovoia ceva drept, apropiindu-i capetele; a face curb; a arcui, a îndoi. V. s t r î m b a. O izbitură puternică a curbat bara automobilului. CURBATlÎRĂ s. f. (Franţuzism) Durere musculară ca urmare a unei oboseli mari sau a unei boli. Gripa începe uneori prin curbatură. CtÎRBĂ, curbe, s. f. 1. Linie curbă. + Cotitură în formă de arc (a unui drum, a şinelor de cale ferată, a unei ape curgătoare). V. sinuozitate, şerpui re. Dar Oltul însuşi, braţul cel puternic şi adevărat prin care vin plutaşii, se plimbă în curbe largi. BOGZA, C. O. 382. •fy- (Poetic) Marea îşi schimba treptat culoarea: la ţărm bande purpurii, în larg o pînză violetă, şi în fund, pe curba imensă a orizontului, o linie subţire trasă c-un negru de cărbune. BART, E. 170.' -if- Expr. (Despre vehicule) A lua curba = a vira, a coti. Luînd curba prea repede, automobilul a derapat. 2. Linie care descrie grafic fazele succesive prin care trec variaţiile unui fenomen. Medicul a văzut curba temperaturii bolnavului, a Lupta continuă, urmînd o curbă de ascensiune pînă în 1905. SAHIA, U.R.S.S. 204. <$’• Curbă de sacrificiu = măsură de scădere a salariilor, ca urmare a politicii de jefuire a maselor largi muncitoreşti din Romînia, aplicată de guvernele burghezo- moşiereşti în perioada crizei economice din 1929-1933. La manifestaţia paşnică a miilor de muncitori contra noii reduceri a salariilor lor prin aplicarea curbei de sacrificiu, CURBILINIU — 613 - CURELUŞĂ guvernul fascist a răspuns cu gloanţe. DOC. PART. 175. Încercînd să iasă din criză pe spinarea maselor muncitoare, burghezia i moşierimea din ţara noastră au trecut la aplicarea curbelor de sacrificiu, la concedieri în masă, la înăsprirea terorii poliţieneşti. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 332, 1/1. 3. (Top., în e x p r.) Curbă de nivel «= linie care uneşte punctele de aceeaşi altitudine. CURBILÎNTU, -IE, curbilinii, adj. Care urmează o linie curbă; alcătuit din (sau închis între) linii curbe. Suprafaţa sferei o putem descompune într-un număr foarte marc de poligoane curbilinii. CTJRIÎIjIwV, curburi, s. f. îndoitură în formă de arc; locul unde ce află o îndoitură. Curbura unei linii ferate sau a unei şosele. CURCAN, curcani, s. m. 1. Pasăre domestică mare din familia galinaceelor, cu coada lată care se desfăşoară în formă de evantai; masculul curcii. După dînsa alergau curcanii leorbăind din guşa cu mărgele roşii. C. PETRESCU, R. DR. 242. Căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan. ISPIRESCU, L. 142. La curcani vînătă-i creasta Şi cu păsuri melancolici meditînd umblă-n ogradă. EMINESCU, N. 42. [Vulpea] zise-ndată: Prinţule, în loc de plată Aş pofti cîţiva curcani. ALEXANDRESCU, P. 33. K x p r. A 6c nrnlla iu pene (sau, mai rar, a se îngîmfa) ca un curcan = a-şi da aere, a face pe grozavul. [Fiul împăratului] se rotea pe lîngă dînsa şi se îngîmfa ca un curcan. ISPIRESCU, L. 311. •+• (Depreciativ) Sergent de stradă, vardist. Jucau barbut, cu ochii în patru să nu-i prindă curcanul. PAS, Z. I 166. 2. F i g. Poreclă dată dorobanţilor romîni din războiul de la 1877-1878 (din cauza penei de curcan pe care o purtau la căciulă). Peneş Curcanul [titlu]. ALECSANDRI. Ne dase nume de curcani Un hîtru bun de glumei ALECSANDRI, P. A. 204. CtfRCĂ, curci, s. f. Femela curcanului. De e curcă, Ce se-ncurcă, La revărsatul sorilor, In calea vlnătorilor ? ODOBESCU, S. III 9. Pe valea lui Ivănuş, O curcă cu două guşi (Desagii). ŞEZ. IV 105 «$> E x p r. A îi (sau a sta, a şedea, a umbla) ca o curcă beată (sau plouată) = a fi (sau a sta, a şedea, a umbla) fără vlagă, zăpăcit, lipsit de curaj, abătut, trist. Rîd şi curcile = e din cale-afară de caraghios, stîrneşte rîsul tuturor. CUKCĂNÎE, curcanii, s. f. (Familiar) Furtişag, potlogărie, găinărie. Bine că ţi-am aflat coţcăriile şi curcăniile. ALECSANDRI, T. 529. CURCIOĂICĂ, curcioaice, s. f. (Rar) Curcă. Să ştii că de s-tă Mărie o să tai curcioaica a mai grasă. DELA- VRANCEA, H. T. 133. — Pronunţat: -cioai-. CURCUBETĂ, curcubete, s. f. (Transilv.) 1. Tigvă. 2. Dovleac. Fiind pleşugă adică cu capul gol ca o curcubetă, n-o putea vedea tatăl-său in ochi. RETEGANUL, P. II 67. — Variantă: (regional) CUCUrbătă (SLAVICI, N. I 33) s. f. CURCUBEU, curcubee, s. n. Fenomen datorit refracţiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă, avînd aspectul unui imens arc multicolor desfăşurat pe cer. Curcubee subţiri tremură in pulberea străvezie a stropilor bătuţi de soare. VLAHUŢĂ, O. A. II 134. Cînd plouă, vara, cîte odată Un briu de foc pe cer s-arată, Iar noi ii zicem curcubeu. COŞBUC, P. I 125. F i g. Cerul încinge cununa Unui nou curcubeu: Dreptate, Pace, Libertate. BENIUC, V. 129. Tu împleteşti in curcubee Comoara lacrimilor noastre Şi cel mai scump nisip tu-l duci în vadul Dunării albastre. GOGA, P. 16. + Fascicul de raze luminoase care apar uneori noaptea pe bolta cerească. V. halo. Pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte. EMINESCU, O. I 142. — PI. şi: curcubeuri (DRAGOMIR, S. 28), (s. m.) curcu- bei (ALECSANDRI, P. III 6). CURE A, curele, s. f. 1. Fîşie lungă tăiată dintr-o piele (argăsită) sau, mai rar, făcută din alt material (cînepă, şnur etc.), avînd diferite întrebuinţări: a) Ia încins. V. cingătoare, centură, cordon, chimir, brîu. Era descins, căci nu apucase a-şi lua cureaua de pe laiţă. CAMILAR, TEM. 128. Caligraful. .. îşi trase pieptarul de pe cureaua veche, lată, încheiată în cătărămi şi bumbi sclipitori. CAMILAR, T. 71. Se încinse... cu o curea lată. NEGRUZZI, S. I 23. Noaptea şopîrlă şi ziua cerc (Cureaua). ŞEZ. IV 103. ^ Expr. A-l ţine (pe cineva) cureaua =’a-i da (cuiva) mîna, a cuteza, a avea curaj. Mai poftească de-acum şi alţi leneşi in ^satul acela, dacă le dă mîna şi-i ţine cureaua. CREANGĂ, P. 332; b) la împletit bice. Ne aduce dar de şcoală nouă un drăguţ de bicişor de curele, împletit frumos. CREANGĂ, A. 3; c) la ascuţit briciul; (1) la legatul unui obiect sau al mai multor obiecte laolaltă, spre a fi duse sau purtate mai uşor. Curelele raniţei. c=i Rău mă doare-n piept şi-n şele De puşcă şi de curele! JARNÎK-BÎRSEANU, D. 303. Arză-te focul, răchită, Că eşti neagră şi pîrlită, Şi nu eşti incă-nfrunzită, Ca să-mi fac curea la flintă Din coaja ta nedubită. ALECSANDRI, P. P. 312; e) la legatul opincilor pe picior. V. n o j i ţ ă. 2. (în expr.) Curea de transmisie (sau transmisiune) = bandă continuă de piele sau de pînză rezistentă cu ajutorul căreia se poate transmite mişcarea de rotaţie şi puterea corespunzătoare de la un scripet (sau arbore) de maşină la altul. în subsol duduia motorul care punea in mişcare, prin curele de transmisie, secţia de maşini de la parter. PAS, Z. I 290. El stătea... deasupra, curelelor de transmisiune care învîrtesc roţi vîjîitoare. SAHIA, N. 33. 3. (învechit şi popular) Măsură de lungime de aproximativ 16 picioare; p. ext. fîşie lungă şi îngustă de pămînt. Cînd se întimplă să vîndă cineva o curea de moşie, se vinde stînjenul cu 5 pînă la 6 galbeni. I. IONESCU, M. 528, CURE (HI s. n. (în jumătatea de nord a ţării) Varză. Neculuţă Cringurel a zăcut pînă-n primăvară cu picioarele in foi de curechi. GALAN, Z. R. 223. Du-te şi te îndoapă la Soltana lui Ştefan cu raţă pe curechi. HOGAŞ, H. 16. Să semănăm ceapă, morcovi, fasole... şi curechi. SLAVICI, O. I 64. Slănină şi făină în pod este deavolna; brînză în putină, asemenea; curechi în poloboc, slavă domnului! CREANGĂ, A. 38. E x p r. Ar vrea să fie şi cu cure- cliiul uns, şi cu slănina-n pod v.- slănină. CURELĂR, curelari, s. m. Meşter care face curele şi alte articole de piele. E om şi are drept egal cu patronul lui curelar, la pîine şi la libertate, la ciştig îndeosebi şi la odihnă. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 31. CURELĂR tE, (2, 3) curelării, s. f. 1. Meşteşugul sau meseria curelarului. 2. Atelierul curelarului sau secţie într-o întreprindere unde se lucrează articole de piele; magazin unde se vînd astfel de articole. 3. (Cu sens colectiv) Obiecte fabricate din piele (curele, hamuri etc.); p. e x t. grămadă, mulţime de curele. Productele manufacturate erau numeroase: pielăriile, cojo- căriile fi curelăriile. ODOBESCU, S. I 480. Piei de tot felul, blănuri, curelărie şi altele. ODOBESCU, S. II 95. CURELUŞĂ, cureluşe, s. f. Diminutiv al lui c u r e a (1) . Locotenentul Ghenea sări în picioare... îşi trecu pe sub bărbie cureluşa [căştii] şi ieşi din bordei. C. PETRESCU, î. II 3. Cureluşă unsă, Pe sub pămînt dusă (Rîma). SBIERA, P. 321. CURENT — 614 — CURGE CURÎNT1, curenţi, s. m. 1. Mişcare, deplasare a unei mase de aer (mai rece) dintr-un loc în altul, cauzată de o diferenţă de temperatură. Cînd deschise uşa, frunza uscată, tîrită de curent, fugi. C. PETRESCU, î. II 61. Am deschis geamul vagonului. Mă izbeşte în obraz un curent puternic şi picături uşoare de ploaie. SAHIA, N. 26. Abia cind trenul iese din gară, năvăleşte pe fereşti un curent mai răcoros. VLAHUŢĂ, O. A. 232. 2. Mişcare a apei în direcţia pantei, curgere, curs. Barca înainta... împotriva curentului tare al apei. BART, E. 188. Fig. Arareori se încălzea într-un curent mai impetuos de gînduri. VLAHUŢĂ, O. A. III 11. Curent marin = mişcarea apei în mări şi oceane, sub formă de cursuri, uneori de dimensiuni enorme. (Adverbial) Vorbeşte curent limba rusă. a Nu pricep curent limba arabă. EMINESCU, N. 85. 2. (Despre an, lună) Care este în curs, în care ne aflăm acum; prezent. Anul curent. <ţ> (Eliptic) La 25 curent. + Zilnic, de fiecare ei; actual. Lucrări c.urer.tc. Monedă curentă — monedă care circulă, care are curs legal. + F i g. Care circulă, obişnuit, uzual. Metodă curentă de prelucrare a bumbacului. Expresii curente. 4. (Numai în e x p r.) Apă curentă = instalaţie de apă potabilă adusă prin conducte într-o locuinţă unde poate fi folosită în permanenţă. CURENTĂ, pers. 3 curentează, vb. I. Tran z.(Despre un fir conducător de electricitate) A atinge pe cineva, produeîndu-i o comoţie. V. electrocuta. Sîrma electrică neizolată curentează pe cel care pune mînape ea. CUEGĂN s. n. v. gorgan. CURGĂTOR, -OĂRE, curgători, -oare, adj. 1. (Despre ape, în opoziţie cu stătător) Care curge necontenit. Suflet ţine, suflet n-are, Umblă fără de picioare, Nici pe drum nici pe cărare, Nici pe apă curgătoare (Avionul). «SADOVEANU, P. C. 9. Dragu-mi era satul nostru cu Osana cea frumos curgătoare şi limpede ca cristalul. CREANGĂ, A. 117. Iar in care ce avut, Ce merinde-s de vîndut? Peşti de apă curgătoare. ALECSANDRI, P. A. 93. 2. Fig. (Despre vorbire, frază, stil) Care se înşiră armonios. Poezia d-lui Alecsandri e frumoasă, tabloul gingaş, versurile curgătoare şi armonioase. GHEREA, ST. CR. II 86. Rămîi uimit in faţa acestui talent puternic care a concretizat o epocă şi o lume într-un stil simplu şi curgător ca un fluviu maiestos. DEMETRESCU, O. 166. (Adverbial) Vorbeşte curgător şi la locul lui. ŞEZ. II 72. 3. (învechit, despre an, lună) Curent3 (2).<ţ> (Substantivat) Aşteptăm venirea curierului de la 20 ale curgătoarei. GHICA, A. 747. — Variantă: curătdr, -oare (ŞEZ. III 79) adj. CtÎRGE, pers. 3 curge, vb. III. I n t r a n z. 1.1. (Despre ape) A se mişca în direcţia pantei, a înainta necontenit la vale. Pirăul Nichitului curgea grăbit şi limpede. HOGAŞ, M. N. 131. Unde nu dă o căldură ca aceea, şi se topeşte omătul şi curg pîraiele şi se umflă Bistriţa. CREANGĂ, A. 28. Pîraiele umflate curg iute, şopotind. ALECSANDRI, P. A. 118. Că nu curge ceea vale, Să mă pot spăla de jale ; Că nu curge cel izvor, Să mă pot spăla^de dor! JARNÎK- BÎRSEANU, D. 217. (în metafore şi comparaţii) Sus flutura steagul roşu, zbîrnîia■ lin vintul curglnd ca o apă străvezie pe sub pilpîirile depărtate ale stelelor. CAMILAR, TEM. 235. Curgea lumina amiezii şi florile îşi istoveau miresmele. SADOVEANU, F. J. 37. Afară ninge, ninge... Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună Revarsă-un val de aur ce curge printre flori. ALECSANDRI, P. A. 110. *$■ Expr. A curge gîriă = a veni din belşug, din plin, abundent. In scripca lui Buruiană... carboavele, irmilicii şi galbenii celorlalţi curgeau girlă pe acelaşi drum. HCGAŞ, H. 45. Va curge multă apă pe gîriă (sau pe Dunăre) = va trece mult timp. Nu te supăra, domniţă... Are să curgă multă apă pe girlă pînă să ajungi a cunoaşte tainele împărăţiei ca noi. ISPIRESCU, L. 307. Dacă (sau de) nu curge, pică (sau picură) = chiar dacă cîştigul nu e mare, tot te alegi cu ceva. Mai mult cu şeihcul ne hrănim; şi apoi, de nu curge, măcar picură, şi cine mişcă tot pişcă. CREANGĂ, P. 110. + (Despre ploaie) A cădea din abundenţă, într-una. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi o curs ploaia ca din cofă. ŞEZ. II 3. 2. A pluti. Curgeau pe riu seînduri rupte. <ţ> Expr. Ce pe apă nu curge = nimica toată. 3. (Poetic) A se înşira, a se întinde (la vale), a se desfăşura. Pădurea, care curge de pe coasta dealului ca un rîu de primăvară, se apropie. SADOVEANU, O. III 84. Calea noastră curgea capricioasă pe poalele pădurii. GALACTION, O. I 38. 4. (Despre sînge) A circula. In vinele lui curge sînge de om sănătos. 5. (Despre unele secreţii, ca lacrimile, sudoarea etc.; p. e x t. despre sînge) A picura, a se scurge, a se prelinge. S-a lăsat în genunchi şi a început a geme. Şi-i curgeau lacrimile ca un pîrîu. SADOVEANU, O. I 234. Sîngele cerbului o dată a şi-nceput a curge. CREANGĂ, P. 226. + (Despre unele organe ale corpului sau despre răni, bube) A supura. îi curg urechile. 6. (Despre unele materii care, sub acţiunea căldurii, trec în stare lichidă) A se prelinge după topire. A curs luminarea. 7. (Prin metonimie) A lăsa să se scurgă (sau să iasă, să picure) lichidul dinăuntru. Am aşteptat să pornească a curge streşinile şi a se topi omătul. SADOVEANU, B. 18. Manole, Manole, Meştere Manole... Zidul că mă strînge, Ţiţişoara-mi curge, Copilaşu-mi plinge. TEO- DORESCU, P. P. 466. 8. A se desprinde din ceva, a se desfăşura de pe ceva, a cădea de undeva jos, bucată 'după bucată. Un teanc de dosare se prăvăli şi curse imprăştiindu-se pînă sub picioarele colonelului. SAHIA, N. 81. Începu a curge de prin încreţiturile hainei■' sale mărgăritare, de umplu locul. ISPIRESCU, L. 40. De sub piatră in covată Curgea făină curată. ALECSANDRI, P. P. 390. ■CURGERE — 615 — CURÎND 9. A atîrna, a fi lăsat în jos; a spînzura. Părul... cam prea lung, curgea in viţe pînă pe spate. EMINESCU, N. 35. ^ E x p r. A-i curgo (cuiva) pctecolo = a fi îmbrăcat în haine zdrenţuroase. Mai era la Hagiu unul Laie, poreclit Săracul, pe care nu l-am văzut niciodată alt- Jel îmbrăcat decit cu opinci sparte fi c-o zeghe de-i curgeau petecele. SADOVEANU, M. C. 70. <$> Fi g. Se clătina pe picioare, capul îi bănănăia pe umeri, braţele-i curgeau ■moi fi grele de-a lungul trupului. VLAHUŢĂ, O. A. I 155. 10. (Despre grupuri de oameni, de animale sau de vehicule) A se înşira unul după altul, a se succeda necontenit, a veni mereu în număr mare, din toate părţile; a năvăli, a năpădi. Acum ajungeau din urmă cară cu boi şi întreceau căruţe uşoare cu cai mărunţi. Curgeau din multe părţi şi se înşirau pe drumul mare. SADOVEANU, O. I 508. Băieţii încep a curge toţi care dincotro. CREANGĂ, P. 59. Au început să curgă peţitorii pentru Sinziana ? ALECSANDRI, T. I 409. F i g. Au interes să fie război toţi acei care doresc să mai fie iar cum a fost: să tragă din pipă şi să le .curgă veniturile. SADOVEANU, P. M. 230. 11. F i g. 1., (Despre vorbe, fraze, discursuri, stil, idei etc.) A se succeda, a se înşira cu uşurinţă, fără sforţare.'Aceste rînduri curg sub impresia momentului şi poate cu ele ajung să învederez mai clar maniera intimă ■cu care încerc să vorbesc asupra poetului. DEMETRESCU, O. 156. Vorba îi curgea din gură ca mierea. ISPIRESCU, L. 20. Ne blăstăma, de-i curgea foc din gură! CREANGĂ, A. 101. Curgeau gîrlă minciunile din el. ŞEZ. III 184. (Poetic, despre sunete) Lunca-i goală; la fîntînă E pustiu; şi nu se-ngînă Nici o boare. Numai zumzetul de-albine, Fără-ncepere şi-adaos, Curge-ntr-una. COŞBUC, V. I 221. 2. (Despre timp, viaţă, zile etc.) A trece, a se desfăşura, a se scurge. în vremea asta, ziua curgea cu grăbire spre şfîrşitul ei şi Hurda gîdele sta cu sabia gata întru îndeplinirea poruncii. SADOVEANU, i>. P. 125. Şi clipele-aşteptării curg tot mai trist, mai greu, Căci nu mai licăreşte îndepărtatul geam. CERNA, P. 13. Iată Hinovul; în el s-ascunde Potopul de secoli ce-a curs. MACEDONSKI, O. I 13. 3. (Despre termene, dobînzi) A se socoti, a începe ■(de la o dată oarecare). Dobînzile la C.E.C. curg de la data «depunerii sumei respective. 4. (învechit, despre apariţia unui fenomen) A rezulta, a proveni, a decurge. Vitele sînt mari, şi de o grăsime necrezută; şi aceasta curge iarăşi din buna orîn- duială, după cum mai nainte să va cunoaşte. GOLESCU, î. 144. — Forme gramaticale: perf. s. curse, part. curs. — Prez. ind. pers. 3 şi: (învechit şi regional) cură F i g. în curgerea lină a văii, o poieniţă se deschidea, dormind parcă intr-o pulbere de lumină, intr-o neclintită singurătate. SADOVEANU, O. III 360. H. F i g. 1. Desfăşurare, trecere de timp, curs, răstimp. în curgerea vremii inimile războinicilor se moleşesc ■de bunătăţile dobînzilor. SADOVEANU, D. P. 7. în toată curgerea vieţii mele şi la cel mai de pe urmă minut, voi ■căuta ca să mă fac vrednic de purtările de grijă a domitale pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 54. în toate lucrările noastre dreptatea să căutăm, şi după ea curgerea traiului nostru să o îndreptăm. ARHIVA R. I 53. 2. Evoluţie istorică, înlănţuire a evenimentelor. + (în opoziţie cu stare) Schimbare continuă, trecere de la o stare la alta, devenire. CtfKIE, curii, s. f. Administraţia pontificală a bisericii romano-catolice. Curie papală. — Pronunţat: -ri-e. CURl£R, (1) curieri, s. m., (2) curiere, s. n. 1. Factor poştal. + Persoană (în serviciul unei instituţii) însărcinată să transporte corespondenţă, mesaje etc. V. ştafetă, mesager. Curierul de la colonie îşi îndeplinise însărcinarea. SADOVEANU, P. M. 290. -$> Curier diplomatic = persoană oficială a Ministerului Afacerilor Externe care duce corespondenţa diplomatică. Recurgea la serviciile curierilor diplomatici. PAS, Z. IV 137. Ştafetă. Iacă un curier că se înfăţişează înaintea lor şi dă împărătesei inelele cu pricina. ISPIRESCU, L. 111. 2. (învechit) întreaga corespondenţă care se trimite sau se primeşte deodată; cursă, poştă. Răspunde-mi cu întoarcerea curierului. c=i Iubite Ohica, curierul din urmă mi mi-a adus nimic de la tine. BĂLCESCU, la GHICA, A. 588. 3. (învechit) Nume dat unor rubrici de jurnal sau unor publicaţii periodice care cuprind dări de seamă sau informaţii asupra unui domeniu. Curier de ambe sexe (al lui Heliade). Curierul de Iaşi. Curier teatral. — Pronunţat: -ri-er. CURIOS, -OÂSĂ, curioşi, -oase, adj. 1. (Despre oameni) Care manifestă curiozitate sau e cuprins de curiozitate; (în sens defavorabil) indiscret. Trebuie să vă mărturisesc că eram curios de a gusta plăcerile voiagiului pe Dunăre. ALECSANDRI, T. I 371. Un împărat curios Vrea să afle-n ce chip este omul cel mai lenevos. PANN, P. V. I 109. <$* (Adverbial) Deodată se opreşte, Peste ochi îşi pune-o mină Şi, zîmbind, copilăreşte, Curios şi lung priveşte Spre fîntînă. COŞBUC, P. I 223. 2. Care stîrneşte sau provoacă curiozitate; ciudat, straniu; rar, neobişnuit, original. Curios lucru, însă în tot timpul războiului n-am văzut o furnică. SAHIA, N. 61. Enache Damian... are un curios mod de a pricepe mîncarea «pîinii şi sării o Moldovei, IBRĂILEANU, SP. CR. 120. — Pronunţat: -ri-os. — Variantă: (învechit) Clirioz, curiozi (RUSSO, S. 10), adj. m. CURlOZ adj. m. v. curios. CURIOZITATE, (2) curiozităţi, s. f. 1. Dorinţă de a vedea, de a afla, de a cunoaşte amănunţit ceva nou sau neobişnuit; manifestare a interesului pentru un lucru deosebit. V. interes. Femeia priveşte cu oarecare curiozitate în jurul ei. SEBASTIAN, T. 267. Primind « Literatură şi ştiinţă», a vrut mai înainte de toate să citească progranml, o curiozitate foarte explicabilă. GHEREA, ST. CR. III 65. Se uită cu oarecare curiozitate la faţa visătoare a lui Dan. EMINESCU, N. 52. Interes mărunt, meschin pentru orice, chiar pentru amănunte neesenţiale; indiscreţie. Are o curiozitate bolnăvicioasă. 2. Caracterul ciudat, curios al unui lucru sau al unei fiinţe; (mai ales la pl.) lucru interesant care se întîlneşte rar; ciudăţenie, raritate, minunăţie. Cum să nu se socoată curiozitate un călugăr care nu-i ipocrit ? NEGRUZZI, S. I 313. — Pronunţat: -ri-o-, CURÎND adv. 1. (Cu sens temporal) Peste puţin timp; p. e x t. îndată, numaidecît, imediat. Curînd, curînd apri- lul Va topi ce-a mai rămas din ger. BENIUC, V. 59. Curînd veni-vor pluguri in ogoare Şi-or rupe brazde negre. GOGA, C. P. 49. Vremea e turbure, curînd a să tune. NEGRUZZI, S. I 58. Calfe şi zidari, Curînd vă siliţi Lucrul de-l porniţi. ALECSANDRI, P. P. 187. <ţ. Loc. adv. în (sau, învechit, peste) curînd = în scurt timp, nu peste mult timp. Nădăjduiesc să mă întorc peste curînd. ISPIRESCU, L. 9. Şi cu venirea ta I CURM — 616 — CURMEI (care cred că va fi in curind) te vei încredinţa că prietenul tău a făcut pentru tine mai mult decîl tine. NEGRUZZI, S. I 63. Trimisu-mi-ai la scrisori, Că-n curind, bade, te-nsori. JARNÎK-BÎRSEANU, d. 251. De curind = cu puţin timp înainte, nu de mult, recent. Oaspeţi de curind sosiţi în capitală. 2. (Cu sens modal) Degrabă, repede, fără zăbavă. Zilele treceau curind: zăpezile se topiseră. Fata se înzdră- venea văzînd cu ochii. SADOVEANU, O. V 668. S-ajung curind în cale, s-alătură călări. EMINESCU, O. I 97. Loc. a d v. Mai curind = a) mai repede, mai degrabă. Dorea să-l vadă cit mai curind. c=j Tot aştepta, doar o veni FlăcăuI mai curind. COŞBUC, P. I 282. Şi-l mina un singur gînd Să se-ntoarcă mai curind. COŞBUC, P. I 133; b) mai uşor, mai lesne, mai bucuros, mai bine, mai degrabă. Mai curind întorci apa din drum decît pe el. CURM, curmuri, s. n. (Regional) Bucată de funie cu care se leagă vitele; curmei Mă duc cu capra de curm să pască iarbă pe ţanţ. STANCU, D. 45. CURMĂ, curm, vb. I. I. 1. T r a n z. (Subiectul este o legătură, o sfoară etc.) A strînge tare, a pătrunde în carne, a tăia la... De la un timp [rîşniţa] l-au curmat la mină ţi au scăpat-o jo-:. SBIERA, P. 6. Mi s-a umflat piciorul in botină şi nu pot călca... Mă curmă găitanul. ALECSANDRI, T. 282. <$» Expr. (Transilv., Bucov.) A «urma (pe cineva) foamea, se spune cînd cineva simte dureri în stomac din cauza foame', cînd e foarte flămînd. Ii curmase foamea de flăminzi ce era. SBIERA, P. 148.-^ (Cu privire Ia părul femeilor) A lega (cu o panglică), a strînge. Eu să-ţi dau părul pe spate... să ţi-l curm pe la mijloc c-o panglică albastră. DELAVRANCFA, H. T. 201. 2. Tranz, A tăia un lemn (un trunchi, un buştean) de-a curmezişul cu ,scopul de a-1 scurta. Au înhăţat toporul ţi au început a o tăia de la rădăcină, ţi cînd au fost curmat partea cea mai tare... haşca... se izbeşte jos. SBIERA, P. 3. Văzîndu-l curmînd lemne, se puse... cu dinsul de,vorbă. ŞEZ. VIU 65. A frînge, a rupe. Se treziră strîngindu-se în braţe, d-ai fi crezut că braţele le curmă trupid. DELAVRANCEA, S. 28. Refl. Cercevelile ferestrelor se curmau sub presiunea zidurilor vechi. EMINESCU, N. 38. 3. Refl. (Despre oameni) A se îndoi, a se apleca de mijloc. Hagiul se curmă de mijloc... ţi căzu pe spate. DELAVRANCEA, H. T. 28. n. F i g. T r a n z. 1. (Complementul indică o stare sau o acţiune) A întrerupe brusc. V. conteni, înceta, sfîrşi. Cînd Roibu îţi curmă cîntecul, tăcerea tractoriştilor deveni adincă ţi apăsătoare. MIHALE, O. 184. Năvala cailor a fost curmată dintr-o dată. GALAN, Z. R. 8. Tăcea, aşteptînd timpul în care va curma bănuielile aduse asupra ei, arătînd adevărul. RETEGANUL, P. II 28. Să arăt... cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înţelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale; ODO- BESCU, S. III 39. <*> Re f I. Vintul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. GÎRLEANU, L. 30. Cind ajung cu ea alături, Răsuflarea-mi mi se curmă. EMINESCU, O. IV 235. Dar cîntecul se curmă in noaptea cea adincă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLIN- TINEANU, O. 7. Toate nădejdile solilor se curmară. BĂLCESCU, O. II 143. (Cu privire Ia viaţă sau zile) A pune capăt, a face să nu mai existe, să înceteze. E miţelnic lucru singur zilele să-ţi curmi. VLAHUŢĂ, O. A. 44. Gin- dindu-se cum să-şi curme viaţa, ca unul ce i se urise cu sărăcia, iată că vine soţia lui. 'ISPIRESCU, L. 206. Părea un junghi că-i curmă suflare şi viaţă. EMINESCU, O. 1 95. A! Dac-a ta viaţă de lume admirată, Cînd naţiei gemînde veniseşi ajutor... nu ar fi fost curmată... ALEXANDRESCU, P. 142. + Refl. (Despre J[ucruri concrete) A se termina. Ca şi cum cineva i-arfi tăiat capul, [poteca] se curma, işi dădea sufletul ţi murea la marginea unui desiţ incîlcit. HOGAŞ, M. N. 158. 2. (Cu privire Ia conversaţii, discuţii) A încheia, a pune capăt, a închide; a întrerupe, a reteza. Pe urmă se gîndeţte că la urma urmei e mai bine să curme discuţia. SADOVEANU, P. M. 232. Şi-a curmat povestea moţul, Şi-i tăcere mută-n casă. GOGA, P. 88. Zgomotul gloatei ne curmă vorba. NEGRUZZI, S. I 41. Absol. Şi ai putut lua o asemenea sumeaţă hotărire? am curmat eu. NEGRUZZI, S. I 45.' CURMAL, curmali, s. m. Arbore din familia palmierilor, cu trunchiul gros şi înalt pînă Ia 20 m, care creşte în regiunile calde; se cultivă şi Ia noi, ca plantă decorativă, pentru frumuseţea frunzelor sale penate (Phoenix dactylifera). Curmalii o-nfăţoară c-o umbră albăstrie. MACEDONSKI, O. I 143. CURMALĂ, curmale, s. f. Fructul curmalului, comestibil, cu gust dulce şi plăcut. Frunză verde trei curmale, Drum pe deal ţi drum pe vale. SEVASTOS, C. 122. CURMĂRE S. f. Acţiunea de a curma; încetare, contenire, sfîrşit. Loc. a d v. Fără curmare = neîncetat, neîntrerupt. Făcu chipul lui Greuceanu... din fier, apoi porunci să ţină chipul acesta fără curmare în foc. ISPIRESCU, L. 220. CURMĂT, -Ă, curmaţi, -te, adj. 1. (Despre o parte a corpului încinsă cu o legătură) Strîns prea tare, pătruns pînă în carne. Aste mîini curmate-N sîrmă-nfăşurate, N-au cu cin’ se bate. TEODORESCU, P. P. 499. -f (Despre braţele copiilor graşi) Cu îndoituri, cu cute la încheieturi. O fetiţă cu trup, mîini, cap şi gură de miniatură înainta, deschizînd braţele grăsulii, curmate. C. PETRESCU, î. II 254. Bombonica... avea obrazul grăsuţ, mînuţele curmate. CONTEMPORANUL, IV 394. (Despre corpul unor insecte) Frînt, sugrumat de mijloc. Ariciul ia un beţişor ţ-o loveşte peste mijloc, şi de-atunci albina e curmată la mijloc. ŞEZ. VII 14. 2. (Despre un drum sau o cărare) întrerupt, frînt. Cărăruşe... curmate in cursul lor de muţunoaie de cîrtiţe. EMINESCU, N. 95. 3. (Despre un munte, un deal sau un plai) Care prezintă o depresiune, o adîncitură, o scobitură. Se desfăcea in lumină un plai... curmat la mijloc, ca o ţa. GALACTION, O. I 62. CURMAtOR, -OĂRE, curmători, -oare, adj. (învechit) Care curmă, care întrerupe. Leşine necontenite ţi de viaţă curmătoare. CONACHI, P. 85. CURMĂTURĂ, curmături, s. f. Depresiune, adîncitură pe culmea unui deal, a unui munte (care serveşte ca trecătoare); despicătură, prăpastie între doi munţi sau două dealuri. Colo-n fundul curmăturii, Dormitînd pe-o buturugă, S-a ivit Muma-Pădurii. TOPÎRCEANU, B. 24. Linia de hotar este trasă sărind din curmătură la poale, din pîraie în munte. I. IONESCU, M. 36. Cucuie, pasăre sură... Să nu-mi cînţi la curmătură. SEVASTOS, C. 206. ■+■ îndoitura căciulii. Fundul pălăriei mele... nu izbutea nici într-un chip să se înalţe dincolo de curmătura căciulilor vreunuia din ei.. HOGAŞ, M. N. 202. CURMÎiI, curmeie, s. n. 1. Capăt, crîmpei, bucată de funie sau de frînghie întrebuinţată la încins, Ia legat şi mai ales Ia priponitul vitelor; funie de calitate proastă făcută mai ales din coajă de tei. Era desculţ, încins peste sumăieţul scurt cu un curmei de funie. CAMILAR, TEM. 336. Căruţa lui... era ferecată cu teie, cu curmeie. CREANGĂ, P. 106. Cu copitele crăpate, Cu curmei de tei legate. MARIAN, S. 316. Expr. A lega teic de curmeie = a căuta subterfugii. Nunul cel mare nu prea vrea, ţi tot leagă teie de curmeie, dar la urma urmei n-are încotro. SEVASTOS, N. 317. <(> (Adverbial, în e x p r.) A lega curmei = a lega strîns, a lega cobză, burduf. CURMEZIŞ — 617 - CURSĂ Cumetre, mi se pare că sint legat curmei De fiecare cracă c-o funie de tei. MACEDONSKI, O. II 69. 2. (Munt.) Mlădiţă care creşte în fiecare an din tulpina vifei de vie. N-am putea duce l-alde Bălaşa ceva curmeie de viţă şi vreascuri? DELAVRANCEA, S. 183. CTJRMEZÎŞ adv. De-a latul, transversal; pieziş. Din dosul gării brişcă, după ciţiva paşi, coti pe drumul nepietruit care taie cîmpia curmeziş pînă la Curteanca. REBREANU, R. I 69. Fraţii [miresei]... stau cu securea curmeziş in uşă... şi nu-l lasă... [pe mire] să treacă, pînă cînd nu se răscumpără cu vreun dar. KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. 41. -ţ-Loc. a d v. în (sau de-a) curmeziş sau (loc. p r e p.) în (sau de-a) curmezişul = în lat, în lăţime, în diagonală. ,A adormit aşa, trintit de-a curmezişul laiţei. GA- LAN, Z. R. 257.Parcurse... cu ochii calea-laptelui, boltită de-a curmezişul cerului. C. PETRESCU, î. I 18. Aud deodat-o larmă P-aproape, colea-n stejeriş: Pun mina repede pe armă Şi iau pădurea-n curmeziş. IOSIF, V. 84^ O ta de-a curmeziş: De la nouri cătră soare. CREANGA, P. 221. Trece sate-n curmeziş Şi dumbrăvile-n lungiş. ALECSANDRI, P. P. 240. în lungiş şi (sau şi-n) curmeziş = de-a lungul şi de-a latul, în lung şi-n lat. Şcolarii trăgeau cu rigla in caiete linii în lungiş şi curmeziş. I. BOTEZ, ŞC. 27. Curînd s-a apucat Cîmpul neted de arat, In lungiş şi-n curmeziş. ALECSANDRI, P. P. 387. Să te duci Jar a în lungiş şi în‘curmeziş. ŞEZ. VII 107. ^ Expr. A SC pune în curmeziş = ase pune în calea cuiva sau a ceva; a împiedica. Aurora-ntîrziată nu s-arată sub frunziş, Intunerecul în cale i s-a pus în curmeziş. MACEDONSKI, O. I 115. A se pune (şi) cruciş şi curmeziş v. cruciş. <£- (Adjectival, rar) O lovitură de (apină, desfacerea a trei buşteni curmezişi deschide închisoarea şi toată îmbulzeala [buştenilor] merge la vale. SADOVEANU, V. F. 138. Laturile curme- zişe sau transeptul nu mai sint terminate în linie dreaptă. ODOBESCU, S. I 389. <$> (Substantivat, rar) Tazlăul... scăldat in raze de soare îşi frîngea strălucirea gălbie a undelor sale in curmezişul negru şi încîlcit al rariştii de brazi. HOGAŞ, M. N. 217. — Formă gramaticală: (în locuţiuni) curmezişul. CtRPĂN S. m. v. curpen. CtTRPEN, curpeni, s. m. 1. Mlădiţă Îungă şi subţire a viţei de vie sau a altor plante agăţătoare, care, crescînd, se încolăceşte şi se agaţă de alte plante, de araci etc.; (mai ales la pi.) tulpina unor plante tîrîtoare, ca dovleacul, pepenele etc.; lujer, vrej; p. ext. ramuri tinere, nuiele, ¡oarde. Iată şi căsuţa albă! în mijlocul poienei stă veselă, împrejmuită de gardul înalt ţesut de curpeni de iederă. SADOVEANU, P. 80. Mergeau acum prin pădure, pe de-a-n- tregul, prin stufişuri, peste cioate şi prin curpeni. GALAC- TION, O. I 300. Hăţişurile, curpenii de aguridă, astupau cărările. VISSARION, B. 98. 2. (Transilv.) Arbust cu tulpina mlădioasă, agăţătoare, noduroasă şi ramificată, cu flori mari, violete sau albe (Clematis vitalba). —r Variantă: (regional) Clirpun (CAMILAR, N. I 395) s. m. CURS1, cursuri, s. n. 1.1. Mişcarea unei ape curgătoare în direcţia pantei; p. ext. albia, întinderea sau direcţia unei ape curgătoare. Dunărea are un curs foarte lung. t=i Las fi gindul şi privirea să lunece un minut pe cursul fugător al undelor. HOGAŞ, M. N. 55. TJn torent ce-şi prăvăleşte cursul de-apă peste stăvili. MACEDONSKI, O. I 105. Prin cursul apei, cu gleznele lor sfîşiau valurile. EMINESCU, N. 16. Luîndu-şi cursul paşnic din nou se-ndreaptă Rinul Prin sate şi oraşe, prin munţi şi văi frumoase. ALECSANDRI, O. 204. Să mă întorc? Mai degrabă îşi va întoarce Dunărea cursul tndărăpt. NEGRUZZI, S. I 139. 2. (învechit) Mers (repede), umblet (grăbit). N-au avut încotro biata iapă, ci au trebuit să fugă de unde era ascunsă! Atunci corbii toţi după ea, şi i-au îndreptat cursul să meargă pe unde sta boierul la pîndă. SB1ERA, P. 60. Dragoş merge nainte Pe un cal cu ager curs. NEGRUZZI, S. II 24. Mişcare (reală sau aparentă) a corpurilor cereşti. Astronomul ar dori ca cursul Uranului să se pripească. BĂLCESCU, O. II 10. IJ. F i g. 1. Trecere, scurgere, durată, interval (de timp). Atît de lungă fu noaptea, fiindcă voinicul ii oprise cursul. ISPIRESCU, L. 202. -$» L o c. prep. în cursul... = în timpul cît ţine, cît durează ceva. în cursul zilei, roaba babei s-apropie de el. EMINESCU, N. 21, în tot cursul călătoriei noastre de treizeci de zile aproape ne tîrîră prin acest mijloc. BOLINTINEANU, O. 265. Ea se afla într-unul din aceste momente rari în cursul scurtei noastre vieţi. NEGRUZZI, S. I 78. în curs de... = în timp de .. . Minunile făcute... de om — în ctirs de două-trei mii de ani — minunile arătate de istorie, mă miră dar nu mă amcţesc. IONESCU-RION, C. 49. 2. Desfăşurare, mers, direcţie a unor evenimente. Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie a exercitat o înrîurire deosebit de puternică asupra cursului dezvoltării istorice a poporului romin, care a avut fericirea să facă parte din rîndul popoarelor eliberate de Armata Sovietică, dobindind astfel putinţa unei libere dezvoltări democratice şi cîştigînd pentru prima dată in istoria sa o reală independenţă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 511. Expr. Ai!» curs nnei cereri = a lua în considerare cele cuprinse într-o cerere, a da urmare unei cereri, îndrumînd-o spre rezolvare. HL Preţ al monedei unei ţări în raport cu moneda altei ţări sau cu un etalon convenţional; (în ţările capitaliste) preţ variabil, stabilit la bursă, pentru valută, hîr- tii de valoare, poliţe şi mărfuri. Cursul stabil al rublei. (în economia capitalistă) Curs forţai (al unei valori) = curs impus, ducînd la obligaţia legală de a primi ca plată hîrtie-monedă neconvertibilă în aur. •+• Putere de circulaţie (a unei monede). Anticarul, la patima-i supus, Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. CURS2, cursuri, s. n. 1. Expunere, predare a unei materii de studiu, făcută într-un institut de învăţămînt sub forma unui ciclu de lecţii sau prelegeri; p. ext. oră sau totalitatea orelor de prograrn şcolar destinate acestei expuneri. Tata şi-a reluat cursurile la liceu. SAHIA, N. 58. în Academia Mihăileană organizasem cîteva cursuri libere. GHICA, S. A. 104. Kogălniceanu începu a preda un curs de istorie. NEGRUZZI, S. I 334. <$> Curs seral v. seral. Curs inferior v. inferior. Curs superior v. superior. 2. Ciclu de lecţii sau de prelegeri prezentate în formă de manual; tratat. Am cumpărat un curs de mecanică, a « Cursul scurt de istorie a Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice» constituie un important mijloc de rezolvare a problemei însuşirii principiilor bolşevismului, a înarmării membrilor partidului cu teoria marxist-leninistă. REZ. HOT. I 265. CUBSĂNT, -Ă, cursanţi, -te, s. m. şi f. Cursist. Lecţii şi consultaţii interesante, atractive, vor fi acelea care vor ţine seama şi de întrebările şi cerinţele cursanţilor. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2978. CtjRSA1, curse, s. f. 1. Distanţă parcursă regulat de un vehicul (tren, autobus, vapor etc.) după acelaşi itinerar şi conform unui orar stabilit; drum făcut regulat de un vehicul pentru a transporta muncitori şi materiale la (şi de. la) locul de muncă. Ceruse îmbarcarea pe un vapor de marfă care făcea curse regulate. BART, E. 119. + Vehicul care face o cursă. Hai... că pierd cursa. DAVIDOGLU, M. 19. 2. (Familiar) Drum, alergătură. Am avut de făcut mai multe curse in oraş. CURSĂ — 618 — CURTEAN 3. (La pl.) Alergare de cai. A fost la curse. 4. (Sport) întrecere constînd în parcurgerea rapidă a unei anumite distanţe de către un singur sportiv sau de către mai mulţi concurenţi. Schiorii sovietici au ocupat primele locuri în cursa de schi. Cursa de 100 tn plat. Cursă cu obstacole. 5. (în e x p r.) Cursa înarmărilor — goană înverşunată de militarizare a industriei unui stat capitalist, în vederea unui nou război de cotropire dus de guvernele statelor imperialiste. Cursa înarmărilor are consecinţe dezastruoase pentru economia ţărilor capitaliste. SCINTEIA, 1952, nr. 2331. C. Mişcarea unei piese mecanice între cele două puncte moarte. CtÎRSA2, curse, s. f. 1. (Adesea în construcţii cu verbele «a întinde», «a pune», «a cădea») Dispozitiv (de lemn, fier, sîrmă, sfoar") de diferite forme şi mărimi, pentru prinderea de vii a animalelor şi a păsărilor; teren pregătit anume pentru ca animalul care intră în limitele lui să fie prins; capcană. V. laţ. [Păsărică] priveşte, ascultă, dar fără veste Tainica cursă ce i s-a-ntins, Se-ncliide... roabă ea se găseşte. ALEXANDRESCU, M. 63. Capcana (cursa) se închise şi prinse laba lupului ca într-un cleşte. ŞEZ. III 113. 2. F i g. Mijloc viclean de a prinde pe cineva, de a-1 da de gol sau de a-i face rău; manevră, uneltire iscusită, dibace pentru ademenirea unui duşman, pentru atragerea lui într-o situaţie dezavantajoasă, periculoasă; capcană. [Mihai Viteazul] căzu în cursa ce i-o întinsese generalul Basta. BĂLCESCU, O. I 29. Badiului voinic nu-i pasă Nici de cursă duşmănească, Nici de oaste-mpărătească! ALEC- sandri, p. p. 124. 4- E x p r. A întinde (sau apune) cuiva o cursă = a căuta să ademeneşti pe cineva pentru a-1 prinde, a-1 da de gol. Să nu fi pus cursă altuia, n-ar fi căzut singură într-însal SBIERA, P. 215. A atrage (pe cineva) în cursă = a momi, a ademeni. A cădea (sau a SC prinde) în cursă = a intra (prosteşte sau din greşeală) într-o mare încurcătură din care nu mai poţi scăpa. Ana însă, mai puţin subtilă, căzu în cursă. C. PETRESCU, C. V. 97. + Primejdie, pericol. Drum bun, cucoane, şi fără nici o cursă. ALECSANDRI, T. 1380. Cit am fost eu neatins, Multe curse am învins. ALECSANDRI, P. P. 315. CTÎRSA3, curse, s. f. (învechit, mai ales la pl.) Pastă aromatică importată din Orient, întrebuinţată ca mirodenie. Intîia călţunăreasă intra la mireasă purtînd o căţie de argint cu flori suflate în aur, din care ieşea fum de udagaci şi de curse. GHICA, S. A. 58. CUBSlfiE, cursieri, s. m. (Franţuzism învechit) Cal falnic. Pintenii-mi d-oţel Impinteneau cursieru-mi in luptă şi măcel. MACEDONSKI, o. I 252. Se ţinea de coama cursiertdui. NEGRUZZI, S. I 42. — Pronunţat: -si-er. CUKSÎST, -Ă, cursişti, -ste, s. m. şi f. Persoană care urmează (sau a urmat) un curs special (de obicei de scurtă durată); cursant. CUBSÎV, -Ă, cursivi, -e, adj. 1. (Despre scriere sau vorbire) Curgător, uşor, fluent. Scris cursiv. Vorbire cursivă. <£» (Adverbial) Vorbeşte cursiv mai multe limbi străine, 2. (Despre caractere de tipar) Care imită scrisul de mînă. aplecat spre dreapta; italic. Gravai cu litere latine cursive fine. ODOBESCU, S. I 459. (Substantivat) Exem-' piele din acest dicţionar sînt tipărite cu cursive. CURSIViTÂ'l’Ji s. f. Caracterul cursiv (1) al vorbirii, al scrierii sau al formulării ideilor. CURSOÂRE, cursori, s. f. (învechit) Curent, forţă, flux. Cursoarea ce tira pe Mihai şi-l împingea în Ardeal era puternică. BALCESCU, O. II 225. cmsGu, cursoare, s. n. Dispozitiv (mic) de metal sau de alt material dur care alunecă de-a lungul unei rigle sau a unei tije gradate sau se învîrteşte în jurul unei piese circulare gradate, permiţînd citirea gradaţiilor, după caz. Cursorul riglei de calcul. CTJRTĂ, curtez, vb. I. T r a n z. (învechit) A face curte (unei femei). Jupîn Dumitrache crede, şi crede şi Chiriac, că Rică o «curtează» pe Veta. 1BRĂI- LEANU, -S. 51. Ea ştie că o.curtează [Mişu] de atîta vreme. CARAGIALE, S. U. 45. CURTAJ, curtaje, s. n. (în sistemul "economic capitalist) Ocupaţia profesională a curtierului. + Remuneraţia curtierului pentru săvîrşirea unei tranzacţii. CtjRTE, curţi, s. f. I. 1. Spaţiu împrejmuit în jurul unei clădiri, al unei case de locuit, al unei gospodării; ogradă. V. bătătură, ocol. Nu vom părăsi curtea şi nici in uzină n-are să intre nimeni. SAHIA, N. 37. Fata ieşi din curte ca fulgerul. ISPIRESCU, L. 13. Mergînd in curte ca să se joace cu Capişoana, căţeaua, a găsit-o culcată pe un mindir de paie. ODOBESCU, S. III 42. Loc. adj. De curte = care trăieşte pe lîngă casa omului. Păsări de curte, dine de curie. 2. (în regimul burghezo-moşieresc) Locuinţa dintr-un sat a proprietarului sau boierului; totalitatea acareturilor care, împreună cu casa, constituiau o gospodărie bogată. Da ce, Irino, tată-tău s-o băgat la curte? L-am văzut ducîndu-se cu boieriu la Galaţi. BUJOR, S. 58. îşi ia el inima-n dinţi şi se duce la curte să vadă ce are să fie; şi cum ajunge, se înfăţişează înaintea boierului. CREANGĂ, P. 156. Apucă peste cîmpi de-a dreptul,< spre nişte curţi mari. CREANGĂ, P. 301. Curţile albe că argintul, cu cer- dacuri şi scări a căror scînduri curate şi ceruite sclipeau in lună. EMINESCU, N. 56. 3. (în ţările monarhice; adesea cu determinări în genitiv) Palatul de reşedinţă al unui suveran. Trecură dealuri, trecură munţi şi văi... şi ajunseră la curtea împăratului. ISPIRESCU, L. 22. Baluri la curte şi loje la teatru! Cit sînt de fericită! ALECSANDRI, T. I 37. Ş-am mai fost, oameni buni, pe la curtea lui Lăcustă-vodă. ALECSANDRI, T. I 389. + Totalitatea nobililor şi boierilor cu funcţii înalte la palatul unui suveran; suita unui suveran sau a membrilor familiei sale. In ziua aceea, bucătarii curţii se îmbătaseră. ISPIRESCU, L. 23. împăratul, chiar în puterea nopţii, se scoală, ridică toată curtea în picioare. CREANGĂ, P. 101. Craiul sta ocolit d-o numeroasă curte. ALEXANDRESCU, P. 128. (învechit, în orînduirea feudală) Totalitatea clădirilor întărite care formau locuinţa domnitorului şi a boierilor şi care în caz de primejdie servea drept loc de refugiu pentru populaţie. Curtea de Argeş (— curtea domnească de pe Argeş). II. (Cu determinări) Numele unor instanţe (superioare) judecătoreşti sau administrative azi desfiinţate. Curte de casaţie. Curte de apel. Curte de conturi, a Pornea spre tribunal şi curtea de apel, unde se tocmea... cu avocaţii. C. PETRESCU, R. DR. 28. + Totalitatea membrilor unor ' astfel de instanţe. Curtea s-a retras pentru deliberare. III. (Adesea construit cu verbele «a face »şi «a primi») Omagiu măgulitor acordat unei persoane sus puse sau unei femei spre a-i cîştiga bunăvoinţa, simpatia, favoarea. O să fiu silit a-i face şi curte acum. ALECSANDRI, T. 270. Intre roiul neînsemnaţilor tineri ce o supărau cu curtea lor, ea deosebi pe Iancul. NEGRUZZI, S. I 25. CURTEĂN, -Ă, curteni, -e, s. m. şi f. 1. (în orînduirea feudală) Persoană care îndeplinea o anumită slujbă pe lîngă un domnitor, sau un nobil, avînd un anumit rang şi care locuia chiar la curtea domnească; boier sau boieroaică făcînd parte din suita domnitorilor. V. sfetnic. Toţi curtenii şi toate curtenele intrară numaidecît pe rînd, şi se aşezară binişor, în tăcere, fiecare după treapta sa. ■CURTEANCĂ — 619 — CUSTODE CARAGIALE, P. 132. Cînd au intilnit pe ceilalţi curteni şi pe împărăteasa, au zis că fratele lor a plecat mai nainte la moşia sa. POFESCU, B. IV 16. împărat slăvit e codrul. .. Imprejuru-i are dame Şi curteni din neamul Cerb. EMINESCU, O. I 100. Curteni sau ciocoi de curţi să cheamă, Soi de oameni vicleni, fără lege Invirtiţi, şireţi şi plini de intrige. BUDAI-DELEANU, Ţ. 356. 2. (învechit; mai ales la pl.) Oştean depinzînd de o curte domnească, fiind împămîntenit pe un lot mic de pămînt în schimbul serviciului militar. Se coboară-o mindră oaste Cu trei steaguri de oşteni Şi trei cete de curteni. ALECSANDRI, P. A. 96. CURTEĂNCĂ, curtence, s. f. (în orînduirea feudală) Nobilă care stă Ia curtea regală (sau domnească) îndeplinind anumite îndatoriri de ceremonial; doamnă de onoare. Se plimba cam razna de curtencele sale. ISPIRESCU, U. 12. Smulse pe biata Ancuţa din sadarnicile îngrijiri ale jupa- niţelor curtence. ODOBESCU, S. I 138. CURTENESC, -EĂSCĂ, curteneşti, adj. De (la) curte, ca de la curte, de curtean. Avea strai curtenesc, a Şi-mi cintă un ctntecel, Şi nu-i cintec curtenesc, Şi-i cintec împărătesc. PĂSCULESCU, L. P. 56. CURTENI, curtenesc, vb. IV. T r a n z. (învechit) A face curte (mai ales unei femei), a căuta să intre în graţiile cuiva (măgulindu-1, linguşindu-1). V. curta. Mare ghiduş era şi nostim... s-o cercat să mă curtenească o bucată de drum. ALECSANDRI, T. I 311. Ea dacă vede că alt ti zîmbeşte. Umblă după dînsa şi o curteneşte. PANN, P. V. II 97. + (Neobişnuit) A felicita (căutînd să cîştige bunăvoinţa cuiva), a omagia (prin linguşiri). Sosi la 12 noiemvrie la Alba-Iulia, spre a curteni pe Mihai- •vodă despre norocita sa biruinţă. BĂLCESCU, O. II 267. CURTENÎE s. f. (Rar) Curtoazie. Dintr -un sentiment permis de curtenie venisem să-i urez călătorie bună. GALAC- TION, O. I 97. CURTENITOR, -OĂRE, curtenitori, -oare, adj. Politicos, amabil (mai ales faţă de femei). (Glumeţ) [Florile] încredinţară taina lor unui curtenilor flutur albastru. EMINESCU, N. 29. ■if- (Adverbial) Tineri se ridicau pentru a oferi curtenitor femeilor jilţurile de paie. C. PETRESCU, î. I 12. CURTEZÂN, curtezani, s. m. 1. (Azi ironic) Persoană care face curte, care aduce omagii cuiva) mai ales unei femei) pentru a-i cîştiga favoarea. Se văzu încunjurată de o droaie de curtezani. NEGRUZZI, S. I 20. De să duce la vro treabă mai des: unde sint femei, Curtezan îl fac în grabă. PANN, P. V. II 115. 2. (învechit) Curtean (linguşitor, viclean, intrigant). Ce socoţi, Bogdane izbîndi-vom oare ? — Să nu te îndoieşti, măria-ta, răspunse curtezanul. NEGRUZZI, S. I 138. Curtezanii, in mirare, Ascultau cu supărare, Căci aşa vrea prinţul lor. ALEXANDRESCU, P. 32. CURTEZANĂ, curtezane, s. f. (în lumea antică şi feudală) Femeie de moravuri uşoare care trăia la curtea unui suveran sau a unui nobil; p. ext. femeie cu conduită imorală. V. favorită. Am iubit Veneţia prea mult. M-a înşelat ca o simplă curtezană. CAMIL PETRESCU, T. II 264. CURT1CÎCĂ s. f. Diminutiv al lui curte (I 1). Toată ziulicajn curticica lui stetea. CARAG1ALE, S. 44. Ne băga într-o curticică ascunsă a palatului. GORJAN, H. I 127. CURTIÎR, curtieri, s. m. (în sistemul economic capitalist) Mijlocitor de profesie între vînzător şi cumpărător, pentru realizarea unei tranzacţii comerciale la bursă. CURTÎNĂ, curtine, s. f. (Rar, învechit) Zid care uneşte flancurile a două bastioane. De pre bastioanele şi de pre curtinele fortului lor... fiecare puşcaş turc poate secera cu înlesnire, la un asalt, cel puţin cinci-şase agresori. ODOBESCU, S. III 591. CURTOAZIE, curtoazii, s. f. (Franţuzism) Politeţe (exagerată), amabilitate, complezenţă; curtenie. Se înclină... cu o curtoazie, larg gesticulată, de muşchetar. C. PETRESCU, C. V; 337. Răspundeau foarte crud curtoaziei melc. GHICA, A. 637. — Pronunţat: -toa-zi-e. CURUl s. m. v. coroi. CUSĂTOREASĂ, cusătorese, s. î. (Rar) Croitoreasă, lenjereasă. CUSĂTORIE, (2) cusătorii, s. f. (Rar) 1. îndeletnicirea, meşteşugul de a coase. 2. Atelier unde se cos rufe, albituri, haine. CUSĂTtJRĂ, cusături, s. f. 1. Acţiunea de a coase; cusut. [Cîntau] cu toatele cînd erau la furcă ori la cusătură. ISPIRESCU, L. 51. Şi nu-mi coase Şi să-mi tacă, Ci din gură Viers îi cură; Lin, mai lin... Să nu-mi turburi Cusătura. TECD'IRESru. P. P. 61. 2. Locul, linia unde se împreună prin cusut două bucăţi de stofă, de pînză etc.; aţa cu care e cusut ceva. Cusătura minecii s-a desfăcut. (Tehn.) Linie de împreunare prin nituire sau sudare a marginilor a două tole. 3. Felul cum e cusut ceva, modelul, punctul cu care se coase; p. ext. ornamentele cusute pe o pînză, pe o stofă etc. A învăţat o cusătură nouă. ca La doisprezece ani era miniţfiea satului — un maestru in cusături ţărăneşti. VLAHUŢĂ, O. A. 510. 4. Lucru la care coase cineva. Multe-i spun Cînd nu m-ascultă, Dar tresar şi tac din gură Cînd, c-un zîmbet, îşi ridică Ochii de pe cusătură. TOPÎRCEANU, B. 58. A luat în urmă cusălura ei Cea cu flori — cămaşă, soare de frumoasă, — Şi s-a dus în pragul tindei, ca să coasă. COŞBUC, P. I 245. M-a trămis doamna de sus La a de jos Ca să-i dea o cusătură Fără pic de tivitură (Hîrtia). TECDORESCU, ?. P. 220. Tu ţi-ai lăsat Cusătura ta Pe grinduţa mea. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 502. — Variantă: CDSUtliră (CREANGĂ, A. 111) s. f. CUSCRĂ, cuscre, s. f. Mama unuia dintre soţi în raport cu părinţii celuilalt soţ. Cuscră-n leş ca să mă fac, Lui Bîrzoi să-i vin de hac. ALECSANDRI, T. I 167.' CUSCRÎNTE, cuscrenii, s. f. Cuscrie. + (Familiar) Legătură îndepărtată de rudenie. Le rupse jalba, zicînd că, cu toată cuscrenia ce ei arată că ar avea cu dînsul, nu poate călca datoria postului său. NEGRlizZI, S. I 281. — Pronunţat: -ni-e. CUSCRÎE, cuscrii, s. f. înrudire prin alianţă, legătură de rudenie între părinţii a doi soţi; încuscrire. Pune-ţi pofta-n cui despre cuscrie cu mine! ALECSANDRI, T. I 49. CtJSCRU, cuscri, s. m. Tatăl (sau, la pl., părinţii) unuia dintre soţi, în raport cu părinţii celuilalt soţ. Acu, la inserat, a picat oaspete cuscru Haralambie de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 10. M-ou văzut cuscrii cum dori meam?— D-apoi cum să nu te vază, mămucă? CREANGĂ, P. 11. Cuscrul şi ginerele? Pofteşte-i sus! ALECSANDRI, T. I 41. Te faci cuscru şi cumătru cu un tîrg întreg. NEGRUZZI, S. II 239. CUSCtJTĂ s. f. (Bot.) Torţei. CUSTODE, custosi, s. m. Persoană însărcinată cu paza şi păstrarea unui lucru. + Persoană însărcinată de justiţie sau de altă autoritate cu paza unui obiect pus sub ] sechestru. CUSTODIE — 620 — CUTA CUSTODIE, custodii, s. f. Pază, supraveghere, păstrare (uneori administrare) a unui obiect (de obicei pus sub sechestru). Lucruri sechestrate şi lăsate in custodia debitorului. CUSTURA, custuri, s. f. 1. Limbă de metal ascuţită, lamă, tăiş; cuţit rudimentar, de obicei fără plăsele. Simţind paşi, (şi ascunse repede custura sub brîu, căci... cum s-o vadă cineva tăind? CAMILAR, TEM. 161. C-o custură alcătuită dintr-o frintură de coasă, lelea Ileana curăţi cîţiva peşti. SADOVEANU, I. A. 93. Geamurile îi sint îngheţate tun, cu frunze geruite, de nu le-ai răzui nici cu custura. DELAVRANCEA, S. 184. Spinii s-ar. putea tăia din grîu cu o custură pusă în vîrful unui băţ. I. IONESCU, M. 344. 2. (Regional) Vîrf ascuţit de munte, de stîncă sau de colină. De la custura Godeanului pină la căpătîiul muntelui Scărişoara. I. IONESCU, M. 37. ' CUSÎJR, cusururi, s. n. 1. Imperfecţiune, lipsă, defect, meteahnă. Mă mulţămii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba. HOGAŞ, M. N. 13. N-au dat nici peste una care să-i fi fost după plac, pentru că fiecăreia ii găsea cîte un cusur oarecare. SBIERA, P. 216. Ăsta e cusurul tău—eşti violent... — Cusur, necusur, numaidecît să-mi spui la cine a făcut aluzie. CARAGIALE, O. II 128. Să facem între noi o învoială ca să scap de aşa urît cusur. ODOBESCU, S. III 45. Eu n-am din natură Nici limbă, nici gură, Dar spun la oricare Cusurul ce-l are (Oglinda). GOROVEI, C. 255. 2. (învechit) Rămăşiţă, test, lipsă dintr-o sumă de bani, în special dintr-o datorie (bănească). Auzi? să mă deie la mănăstire pentru un cusur de două sălaşe de ţigani! ALECSANDRI, T. I 52. Din cusurul acelor 185 taleri îmi rămăsese numai zăci galbeni, pe care i-am întrebuinţat de a-mi cumpăra o canapea. KOGĂLNICEANU, S. 79. Sumă de bani care i se cuvine cuiva drept rest cînd face o plată. (Arhaizant) Făcea semne cu mîinile... şi se holba cu ochii, pînă ce ajungea să se facă înţeles şi să dobîn- dească marfa ce poftea şi cusurul ce i se cuvenea. SADOVEANU, z. C. 313. Ado (= adă) cusurul, zise Romano, aruncînd cu galanterie galbenul pe masă. HOGAŞ, DR. II 160. 3. (învechit, de obicei determinat prin « subp’re ») Aluzie. îl lua cu voiba pe departe şi cu un cusur subţire îl făcea să priceapă că are să fie fericii. ISPIRESCU, L. 289. Cu un cusur subţire, îţi bătuşi joc de agaua turcească. ODOBESCU. S. I 436. cusmmioArcĂ, cusurgioaice, s. f. (Familiar) Femeie înclinată să găsească cusururi la orice. V. cîrcotaşâ. — Pronunţat: -gioai-. CUSURGIU, cusurgii, s. m. (Familiar) Cel care este înclinat să găsească cusururi la orice, care caută nod în papură. V. cîrcotaş. CUStTs. n. Acţiunea de a coase. Cînd m-a văzut... intrind, a încetat cusutul. IBRĂILEANU, A. 108. Un teanc de sumane croite... aştepta cusutul. CREANGĂ, A. 62. + (Concretizat) Cusătură. Să te-ajungă, mîndro, ajungă, Să te-ajungă un dor ş-un drag, Să-mi ieşi cu cusutu-n prag. BIBICESCU, P. P. 51. CUSUTVjRĂ s. f. v. cusătură. CŢ0ŞCĂ, cuşti, s. f. 1. Adăpost în formă de cutie cu gratii sau ca o căsuţă de lemn pentru cîini, iepuri de casă, păsări etc. V. coteţ, cotineaţă. Grijeam de-o pasăre care era închisă. în cuşcă de drot. RETEGANUL, P. V 81. Pui, pui... Vină-n cuşcă să te pui. ALECSANDRI, P. P. 331. + Construcţie făcută din gratii de fier asemănătoare cu o colivie mare, în care se ţin fiarele sălbatice. Se mişcă să aşeze bucata de zahăr intre gratiile cuştii. C. PETRESCU, î. II 184. Duţu se simţea ca într-o cuşcă de lei. SLAVICI, O. I 162. Pe el îl închide in o cuşcă de fier. RETEGANUL, P. III 78. + F i g. încăpere strimtă. Să fiu slobodă, să scap de cuşca asta in care mă ustic. ALECSANDRI, T. I 37. 2. încăpere mică, sub nivelul scenei, unde şade suflerul în timpul spectacolului. A căzut de pe scaunul lui din cuşcă sub scenă. CARAGIALE, O. III 15. CUŞCHEBAP s. n. Chebap. Abia îşi mîncase cuşche- bapul de batal şi alunele prăjite şi se tolănise sub o umbră de pom. SADOVEANU, D. P. 145. CUŞCtfŞ s. n. Pastă făinoasă în formă de bobiţe, întrebuinţată ca adaos în supă, ca garnitură la carne etc. CtJŞMĂ, cuşme, s. f. 1. (Mold., Bucov., Trinsilv.) Căciulă. Luîndu-şi cuşma, a trecut puntea îngîndurat. GALAN, Z. R. 51. Se opri, îşi îndesă mai tare cuşma, îşi strinse pumnii. CAMILAR, TEM. 167. S-ar duce la acel cneaz, i-ar smulge cuşma din cap şi ar trînti-o de pămînt. SADOVEANU, N. F. 63. El tufleşte cuşma pe cap, o îndeasă pe urechi şi habar n-are. CREANGĂ, P. 145. F i g. îmi amintesc... de munţii noştri cu cuşme de zăpezi veşnice. SADOVEANU, o. V 609. ^ Espr. A umbla cu cuşma-» mînă după cineva = a se umili, cerşind protecţia sau favoarea cuiva. Cu cuşma-n mînă iarna să îmbli după dînsul. NEGRUZZI, S. II 253. 2. (Ban.) Pătură groasă de Iînă, care serveşte de aşternut sau la învelit. Şi-şi şterse dinadins bocancii pe « cuşmă», pe pătura de dimie albă. DUMITRIU, V. L. 26. CUŞMDLÎB s. f. v. coşmelie. CÎÎŞNIŢĂ, cuşniţe, s. f. 1. Vatră (de piatră) pe care lucrează fierarul, unde, suflă cu foalele şi unde-şi aşază instrumentele. Porunci să arză cuşniţa ziua şi noaptea. ISPIRESCU, L. 220. 2. Atelier al fierarului; fierărie, potcovărie. Se vede un depozit mare de zgură, ceea ce face a se crede că acolo a fost o cuşniţă, la care venea apa şi învîrtea roata ce purta foile. I. IONESCU, M. 51. CUTAKAT, -A, cutanaţi, -te, adj. Care ţine de piele, relativ la piele; (despre un tratament medical) care se aplică pe piele. Ţesut cutanat. Fricţiuni cutanate. cutanEu, -îe, cutanei, -ee, adj. (Anat.) Cutanat. CUTARE pron.nehot. (înlocuieşte numele unei persoane sau al unui lucru atunci :înd nu vrem, nu putem, sau nu-i necesar să le numim) Cine sînteţi dumneavoastră? mă întreabă... — Sînt cutare, ii răspund eu, declinîndu-i numele şi pronumele. GHICA, S. 241. Ai pro- cesuri cu cutare? ALECSANDRI, T. 144. Să ie vezi în tipar dat Şipeuliţi, citeodată, cu degetul arătat, S-auzi: ăsta e cutare! ALEXANDRESCU, P. 88. + (Repetat) Unul... altul, acesta... acela. Am avut pe cutare şi pe cutare la casa mea. SLAVICI, N. 1 89. (Adjectival) Cînd literaţii francezi... au scăpat de nevoia de a scrie vreo odă pentru cutare conte... şi pentru graţiile cutărei contese... trebuie să li se fi părut şi lor că-s liberi. IONESCU-RION, C. 115. Taci, fiule, că ţi-oi da de soţie pe cutare sau cutare fată. ISPIRESCU, L. 2. CUTAT, -A, cutaţi, -te, adj. Cu cute; încreţit. Flori cu marginea petalelor cutată. CÎJTA, cute, s. f. 1. îndoitură adîncă într-un obiect de îmbrăcăminte; încreţitură, creţ, fald. îndată cucoana Cristina ridică bărbia şi scoate din cutele capotului ochelari mărginiţi cu aur. SADOVEANU, P. S. 175. Stăm în jurul mamei— prinşi în cutele rochiei ei. SAHIA, N. 48. Fusta in cute e îngustă şi compusă din două bucăţi. ODOBESCU, S. I 418. (Poetic) Trăsnet ţişnit din cutele norilor încărcaţi cu electricitate. MACEDONSKI, O. IV 73. F i g. Vorbise CUTĂRICĂ — 621 — CUTRĂ iar cu— acea voce care nu era a lui, ci a unei sălămizdre otrăvite şi reci care era in el, ascunsă adine de tot în cuta ¿ea mai lăuntrică a inimii. DUMITRIU, B. F. 34. O veche ■vioară a cărei binefăcătoare sonoritate e totdeauna gata să ne mingiie sufletul pînă in cele mai profunde şi tainice cute. CARAGIALE, N. F. 16. + Urmă, dungă rămasă pe o ţesătură sau pe o hîrtie în locul unde au fost îndoite. încreţitură, îndoitură a scoarţei pămîntului. [Soldaţii] se tîrau, folosind orice cută a terenului. CAMILAR, N. I 245. 2. Zbîrcitură (în pielea de pe obraz). I se cutremurau umerii şi i se încreţeau cutele mărunte de pe lingă ochi. DUMITRIU, V. L. 9. Aceste feţe... pirlite in focul luptelor..'. nu prind cute. DELAVRANCEA, S. 174. CUTĂRÎCĂ pron. nehot. (Familiar) Diminutiv al lui cutare. CUTĂRÎŢĂ pron. nehot. (Familiar) Cutărică. (Cutare, cutăriţă), Făt de bun plăieş, Ce te glăsuieşti... ? TEODO- RESCU, P. i. 390. CfiTE, cute, s. f. Piatră de ascuţit instrumente tăioase (în special coasa); gresie. Moşneagul... scoase cutea... şi începu să-şi ascută coasa pe palmă. HOGAŞ, M. N. 71. Cosaşii mergeau înainte... oprindu-se din cînd în cind, ca să-şi scoaţă cutea din teacă şi să tragă cu ea de-a lungul coasei. SLAVICI, O. I 238. Ea scoase din fundul unei lăzi... o cute, o perie şi o năframă. EMINESCU, N. 21. COTER, cutere, s. n. Ambarcaţiune mică cu aburi sau cu pînze, avînd forma alungită, pentru a atinge viteze mari; serveşte pentru curse scurte sau pentru sportul nautic. CUTEZĂ, cutez, vb. I: T r a n z. (Urmat de un infinitiv sau de o completivă cu verbul la conjunctiv) A avea curajul de a spune sau de a *ace ceva nepermis sau neobişnuit; a îndrăzni, a se încumeta. Ţipenie de om nu ■cuteza să mai treacă pe aici. CREANGĂ, P. 121. Am cutezat a trage cu puşca şi-n cîrdurile de gişte sălbatice. ODOBESCU, S. III 23. Cunosc firea badii, Că cu mine s-ar iubi, Dar nu cutează-a grăi. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 50. A b s o 1. Spăriet la el se uită... i se pare că visează, Ar ztmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează. EMI-. NESCU, O. I 84. Dar înţelepciunea fără-a cuteza, E ca cutezarea fără a cugeta. BOLINTINEANU, O. 55. Ne-am iubi, nu cutezăm, Ne-am lăsa, nu ne-ndurăm. JARNIK- BÎRSEANU, D. 61. CUTEZĂNŢĂ, (rar) cutezanţe, s. f. Atitudine cutezătoare ; îndrăzneală, curaj de a face sau de a spune lucruri neîngăduite; semeţie. J-ai răspuns cu o cutezanţă pe care nu o arătaseşi pînă atunci. PAS, Z. I 252. Popa Tonea, tulburat şi întunecos, a certat-o pentru cutezanţa ei. GALAC- TION, O. I 183. CUTEZĂRE s. f. (Rar) Faptul de a cuteza; cutezanţă. A născocit mii de planuri, fără cutezate să se oprească la unul. POPA, V. 320. Ah! doamna mea! îmi zise... iartă cutezarea mea. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii ii scinteiau de viaţă şi cutezare. RUSSO, O. 108. CUTEZĂTOR, -OĂRE, cutezători, -oare, adj. Care cutează, care dovedeşte cutezanţă sau are o atitudine sau o comportare curajoasă, îndrăzneaţă, hotărîtă. Străinul care privea cu ochii săi cutezători, cenuşii, întoarse capul spre fereastră. DUMITRIU, N. 265. Ieri leahul cel fudul... a spus cuvlnt prea cutezător omului meu. SADOVEANU, O. VII S. Mintea mea se limpezeşte, e din nou aitezătoare. MACEDONSKI, O. I 275. Duli neastîmpăraţ şi cutezător, in predicele sale [Popa Duhu],.. înţepa ca viespea. CREANGĂ, A. 136. -v> (Rar despre obiecte concrete) l-oi închina eu capul C-un paloş cutezător. TEODORESCU, P. P. 103. ■£}■ (Substantivat, învechit) Negreşit că ceasul morţii ar fi sunat pentru acel cutezător, dacă în căderea sa turbanul nu i s-ar fi desfăşurat. NEGRUZZI, S. I 21. CUTÎCULĂ, cuticule, s. f. Membrană sau strat foarte subţire şi rezistent care acoperă şi protejează smalţul dinţilor, corpul, tija sau foile plantelor. CUTÎE, cutii, s. f. 1. Obiect de lemn. de metal, de carton etc., uşor transportabil, de obicei în formă de cub sau paralelipiped gol în interior, în care se păstrează diverse lucruri sau care protejează o piesă sau un mecanism. Cuţitul de desfăcut cu.ii de conserve. C. PETRESCU, î. I 3. Abramovici scoase din buzunar cutia de tutun. SAHIA, N. 90. Nici un fenomen nu poate sta stingher pe lume, despărţit de celelalte, ca intr-o cutie. IONESCU-RION, C. 54. Parcă-l văd pe astronomul... Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din haos. EMINESCU, O. I 140. <$- Fig. Cutia strimtă a cămării s-a umplut de furtunoase dezbateri. C. PETRESCU, S. 6. <$■ Expr. (Scos) ca din cutie, se zice despre persoanele foarte dichisite, foarte îngrijit îmbrăcate, gătite în mod afectat. Ginere ca din cutie. CONTEMPORANUL, Vin S. (Familiar) Bagă capul Ia cutie! = strînge capul între umeri, propteşte-1 bine în piept (recomandare care se face celui peste care se sare, la jocul «de-a capra», ca să nu fie lovit de cei care sar); f i g. fereşte-te, păzeşte-te, fii precaut. Cutie de scrisori — cutie publică în care expeditorii introduc scrisorile ce urmează a fi transmise la adresă de către serviciul poştal; cutie particulară în care factorii poştali depun corespondenţa adusă la domiciliu. Cutie de rezonanţă = cutie (cu aplicaţie mai ales la instrumentele muzicale) • astfel construită îneît să amplifice sunetele. Cutie de rezistenţă — aparat pentru măsurarea rezistenţei opuse unui curent electric. Cutie de viteză — cutie în care se află mecanismul schimbătorului de viteză la automobile. Cutie craniană = cavitatea osoasă în care e aşezat creierul; ţeasta capului. 2. (De obicei urmat de determinări în genitiv) Sertar (de masă, de dulap etc.). Găseşti cheile tu cutia mesei. 3. (Familiar) Ladă în care hingherul bagă cîinii prinşi. Să mai iasă [cîinele], ziua, după ciolanul problematic : însemna să meargă de-a dreptul la cutie. GALACTION, O. I 311. 4. (învechit) Casă de bani; casetă. Capitaţia şi leafa lor [a dorobanţilor]... de la 1834 se plătesc din cutiile satelor. BĂLCESCU, O. I 37. Cheltuielile... se făceau din venitul cutiilor săteşti. I. IONESCU, D. 101. CUTIOARĂ, cutioare, s. f. Cutiuţă. O mtncare ce ţi se va prezenta intr-o gingaşă cutioară de hlrtie velină albă. ODOBESCU, S. 1)1 24. Cutioară deschidea Şi tabac deaca lua, Murgului la nas îi da. TEODORESCU, P. P. 451. — Pronunţat: -ti-oa-. CUTIUŢĂ, cutiuţe, s. f. Diminutiv al lui c u- tie. (1). Scotea cîte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea intr-o cutiuţă. NEGRUZZI, S. I 280. Am o cutiuţă, Şi-n cutiuţă o răţuşcă (Luntrea). GOROVEI, C. 215. — Pronunţat: -ti-u-. CUTNIE, cutnii, s. f. (învechit) Stofă de mătase, amestecată cu bumbac. Ba, încă şi ce antereie de cutnie ca acelea. HOGAŞ, M. N. I 144. Două oghealuri de cutnie. ALECSANDRI, T. I 141. Ţi-a cumpărat... O cutnie pentru rochii, Cea mai aleasă, Ca să-ţi fie de mireasă. TEODO RESCU, P. P. 164. COTRĂ, cutre, s. f. (Depreciativ) Persoană prefăcută, făţarnică, nesinceră, intrigantă. Erau cutre in ateliere şi-n fabrici, recrutate dintre beţivi... şi cartofori. PAS, Z. IV 248.. CUTREIER — 622 — CUŢIT CUTREIER S. n. (Rar) Faptul de a cutreiera; cutreierat. (Atestat în forma culrier) Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier. EMINESCU, O. I 152. — Variantă: (regional) culrier s. n. CUTREIERĂ, cutrâier, vb. I. 1. Tranz. A străbate (în lung şi în lat), a colinda (de la un capăt Ia altul), a umbla (din loc în loc); p. ext. a hoinări, a vagabonda. Vom cutreiera amîndoi lumea. CAMIL PETRESCU, T. II 46. Fiind băiet, păduri cutreieram Şi mă culcam ades lingă izvor. EMINESCU, O. IV 354. Voinicelul pribegea: Nouă ţări Cutreiera. TEODORESCU, P. P. 438. Sărmanul om... cutreieră lumea în lungiş şi-n curmeziş. ŞEZ. V 50. (Prin exagerare) Cutreieră la miezul nopţii încăperile, pipăind pereţii şi căutînd mînerele uşilor. C. PETRESCU, R. DR. 303. Intranz. Vreo trei ceasuri ai cutreierat cu Bică prin centru şi mai departe. PAS, Z. I 167. -4- (Rar) A traversa, a străbate. Tresări, cutreierat de un fior. SADOVEANU, M. 107. O vie rază de lună... cutreieră aerul. EMINESCU, N. 8. Un fel de foc... îi cutreieră... toţi muşchii. EMINESCU, N. 10. ’<$• Refl. (Neobişnuit) Voim acum să ne cercăm a descurca iţele istorice prin care s-a cutreierat această legendă, ca să treacă din imaginaţiunea vechilor cimpeni eleni, pînă in gura poporului nostru. ODOBESCU, S. I 213. , 2. Tranz. A lua la rînd, a umbla (adesea) prin..., a frecventa. Cutreierase ulicioară cu ulicioară... CAMILAR, N. I 102. Cutreiera Circiumile, Şi tot cerca Vinurile. TEODORESCU, P. P. 561. 3. Refl. (Neobişnuit) A se perinda. Au fost multe, au fost felurite acele popoare ce s-au cutreierat pe aci. .ODOBESCU, S. II 252. — Variantă: (regional) cutrierâ (GOGA, C. P. 9, CREANGĂ, P. 117, ODOBESCU, S. III 14, I. IONESCU, P. 11) vb. I. CUTREIERAT s. n. Faptul de a cutreiera. — Variantă: (regional) cutricrat (RUSSO, S. 102 ) s. n. CUTREMUR, cutremure, s. n. 1. (Adesea determinat prin « de pămînt i>) Mişcare oscilatorie puternică a scoarţei pămîntului, provocată de dizlocări subterane, de erupţii vulcanice etc. De prin văi ajungea... un vuiet surd... ce prevestea apropierea unui cutremur de pămînt. HOGAŞ, M. N. 216. Prin cutremurpămîntulrovini deschide. CONACHI, P. 265. Cînd se întîmplă cutremure de pămînt, omul e foarte îngrijat. ŞEZ. II 193. 2. F i g. înfiorare, cutremurare, fiori (de spaimă, de scîrbă, mai rar de plăcere); p. ext.' frică, groază. S-a scuturat in întreaga-i făptură de un cutremur şi a închis ochii ca şi cum ar fi poftit să moară. SADOVEANU, N. F. 15. Zău, mamă, de cîte ori mă gîndesc la boierul acela, parcă m-apucă un fel de cutremur. BUJOR, S. 87. Flori cîntau în aer... şi murmurul lor împlea lumea de un cutremur voluptos. EMINESCU, N. 66. Se duse acasă, plin de frică şi cutremur. ŞEZ. V 35. <£■ F i g. Văile gem şi geme şi urlă pămîntul, Plin de cutremur şi el, de spaima cumplitului urlet. COŞBUC, P. II 61. CUTREMURĂ, cutremur, vb. I. Refl. 1. (Despre pămînt) A se zgudui din cauza unui cutremur, a suferi o zguduire seismică. Se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sparie. GREANGĂ, P. 54. 4- (Despre obiecte acţionate de cineva) A se zgudui, a se clătina, a se scutura, a tremura. I se cutremurau umerii şi i se încreţeau cutele mărunte de pe lîngă ochi. DUMITRIU, V. L. 9. <$> (Prin exagerare) Cerurile clocoteau subt descărcările zguduitoare ale tunetelor şi pămîntul înfricoşat se cutremura nemernic... sub ropotul de trăsnete._ HOGAŞ, M. N. 176. Răcnea de se cutremurau codrii. ISPIRESCU, L. 17. Tranz. Tresărind în cercuri albe, El [lacul] cutremură o barcă. EMINESCU, O. I 74. (Prin exagerare) Porunca lui Dima a izbucnit cutremurînd... zidurile vechi- GALAN, Z. R. 247. Trîmbiţa de alamă cutremura castelul- VLAHUŢĂ, O. A. 152. 2. F i g. (Despre oameni) A se înfiora, a tresări (de spaimă, de scîrbă); p. e x t. a se înspăimînta, a se îngrozi- Se cutremurară la un astfel de gînd. SAHIA, N. 105. Să te- miri, să te cutremuri De cite-au fost-nainte vremuri. IOSIF, PATR. 5. Auziră, la o depărtare, o strigătură puternică.. Toţi se cutremurară. RETEGANUL, P. II 41. Sufletul lui se cutremura la gîndirea că nu va putea scutura greutatea acestui amor. EMINESCU, N. 71. Tranz. Un fulger şi-a deschis cărare, Cutremurîndu-mi pieptul şubred. GOGA,. C. P. 11. Mai aruncă-ţi o privire... Peste vechea zbuciu- mare ce cutremură-al meu piept. MACEDONSKI, O. I 272- Cu focul blind din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri. EMINESCU, O. I 155. CUTREMURĂRII, cutremurări, s. f. Acţiunea de a. se cutremura şi rezultatul ei; cutremur. (F i g.) Simte o cutremurare puternică a corpului. SAHIA, N. 34. CUTREMURĂT, -Ă, cutremuraţi, -te, adj. Care tremură (de spaimă); înspăimîntat, îngrozit. Dar cei ce se mar zbat? întrebă un glas cutremurat. CAMILAR, N. I 93. CUTREMURĂTOR, -OĂRE, cutremurători, -oare, adj. Care înduioşează, impresionează, înfioară, zguduie. Ochir ei erau de o cutremurătoare duioşie. V. ROM. noiembrie 1953, 34. (Adverbial) Primele cuvinte căzură rai\ cutremurător, cum cad cîteodată, vara, aproape din senin^ boabe mari de gheaţă. DAN, u. 93. CUTRÎER s. n. v. cutroicr. CUTRIERĂ vb. I v. cutreiera. CUTREERĂT s. n. v. cutreierat. CUTROPÎ vb. IV v. cotropi. CUTRUPl vb. IV v. cotropi. CUŢÎT, cuţite, s. n. 1. Instrument de tăiat, alcătuit dintr-o lamă metalică, de obicei de oţel, şi dintr-un mîner cu sau fără plasele, avînd întrebuinţări diferite în gospodărie, în ateliere etc. Scoase de sub cingătoare un cuţit. CAMILAR, TEM. 186. Moşul scoase cuţitul de la brîu şi începu a săpa. SANDU-ALDEA, U. P. 220. Scoase un cuţit de vînătoare; şi cu sîngele rece al său, împlîntă fierul în coastele fiorosului animal. BOLINTINEANU, O. 331. lat» cuţitul să-mi tai pită. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 175. <ţ> F i g. Producţia noastră este poate cel mai cumplit cuţit pe care-l înfigeam zi de zi în inima duşmanului. DAV1DO- GLU, C. 61. Vorbele lui erau loviri de cuţit pentru Zoe.. NEGRUZZI, s. I 19. <$> Expr. Cuţit cu două tăişuri v. tăiş. A avea (sau, rar, a-i fi cuiva) pîinea (sau pita) şi; cuţitul în mînă = a avea la îndemînă toată puterea, toate- mijloacele. Acuma mi-i pita şi cuţitul in mînă. SBIERA, P. 108. (Eliptic; Tu să fi-nceput iubitul, Că-i făceam eu- isprăvitul. Tu, cu pîinea şi cuţitul, Mori flămînd, nepriceput. coşbuc, P. I 52. A fi (certat) Ia cuţite sau a se aven. Ia cuţite (cu cineva) = a fi sau a ajunge duşman neîmpăcat (cu cineva). El şi Burtă-Verde se aveau la cuţite. PAS, Z- III 31. A pune (cuiva) cuţitul în gît = a sili cu tot dinadisul (pe cineva) să > facă ceea ce n-ar vrea. A-i ajunge (cuiva) cuţitul la OS = a i se sfîrşi (cuiva) răbdarea sau puterea, a ajunge la capătul răbdării sau puterii; a se afla la mare strîmtoare. A-i da (cuiva) un cuţit pritt inimă = a simţi o durere adîncă (fizică sau morală). Atita ii trebui unchiaşului să auză, ca să-i dea un cuţit ascuţit prin inimă. O grijă mare îl cuprinse. ISPIRESCU, L. 97. (A fi) pe o muchie de cuţit = (a fi) foarte aproape de o primejdie, (a se afla) într-o situaţie critică sau într-un moment critic. + Instrument de os "sau de metal cu care se taie hîrtie sau foile unei cărţi. Se juca c-tm CUTITAR — 623 — CUVIOS cuţit de os. SADOVEANU, B. 78. + Bisturiu; p. ext. operaţie. A murit sub cuţit. 2. Piesă tăioasă de metal la diverse maşini şi unelte. Cuţit de strung, cn Cuţitele tractoarelor au spart adine in. trupul stepei. SAHIA, U.R.S.S. 95. Mirosul pămintului răscolit se împrăştia pe urma cuţitelor biruitoare [ale .plugurilor]. ANGHEL, PR. 83. •+■ Piesă principală a cîntarului, care se deplasează la cea mai uşoară atingere şi face ca cîntarul să fie sensibil. CUŢITĂR. cuţitari, s. m. (Familiar) Scandalagiu gata să scoată cuţitul în timpul certei sau încăierării. CUŢITĂŞ, cuţitaşe, s. n. 1. Diminutiv al lui cuţit (1). Cuţitaş de fructe. 2. (Popular) Briceag. Scoase cuţitaşul şi tăie cră- ctdiţa de care erau atirnate [rodiile]. ISPIRESCU, L. 359. Na cuţitaşul meu, taie încetişor cusutura de la mineca lui Mogorogea. CREANGĂ, A. 111. Mina sub briu Că băga, Cuţitaşul Că scotea, Sfori de mătase tăia, Badiul că se desfăcea. TECDORESCU, P. P. 547. CUŢITĂRÎE, cuţitării, s. f. 1. Atelier sau prăvălie unde se ascut sau se vînd cuţite, bricege, foarfece etc. 2. (Cu sens colectivi Tot felul de cuţite; modele variate de cuţite. Au a figura în această expoziţiune... sticlăriile, • tăriile... cuţityria, argintăria. ODOBESCU, S. II 94. CU'l'iTOÂIE, cuţhoaie, s. f. Un fel de cuţit format dintr-o lamă ascuţită de oţel, de obicei cu două mînere perpendiculare pe capetele ei, folosit de dulgheri, dogari, tăbăcari etc. ca unealtă de cioplit şi răzuit. Lucrează un om înarmat cu o cuţitoaie enormă. BOGZA, A. î. 99. Dacul ţine mai adesea în mînă un mare cuţit in forma unei secere puţin încovoiată, pe care cu nedrept cuvînt unii autori au semuit-o cuţitoaiei cu cirlig a lui Chronos. ODOBESCU, S. II 283. Rotarii fac toate... servindu-se cu instrumentele următoare: toporul, barda... cuţitoaie, sfredel. I. IONESCU, M. 7H. ■ CTJŢOYLĂH, -A, cuţovlahi, -e, s. m. şi f. Nume care se dă uneori populaţiei aromîne din Macedonia. CUŢU interj. (Adesea repetat) Strigăt cu care se cheamă cîinii, mai ales căţeii. Cît pentru ogar, trebuia ... să-i fi dat ceva de tt.incare şi să-l fi chemat: cuţu! cuţu! ISPIRESCU, la TDRG. + (Substantivat, m.) Nume dezmierdător pentru cîini; cîine mic,-căţel. Na, cuţu! Na, mă cuţule! C. PETRESCU, î. II 93. <$■ Expr. (Familiar) Să-mi zici cutu, dacă... = să mă tratezi ca pe un cîine, să nu-mi spui pe nume dacă... Dacă ţi s-o întîmpla ceva, să-mi sici mie cuţu. GALAN, Z. R. 266. CUŢULĂCIIE s. m. (Rar) Diminutiv al lui cuţu; căţeluş. CUŢCLĂN, cuţulani, s. m. (Neobişnuit) Cîine. Un cuţulan de stină, lăţos mergea pe lingă calul lui Dan. VLAHUŢĂ, O. A. 276. CtJVA, cuve, s. f. Vas putînd avea mărimi şi forme variate, care serveşte la diferite operaţii tehnice. Cuvă de developare. CUVENI, pers. 3 cuvine, vb. IV. Refl. 1. (Construit cu dativul) A-i reveni cuiva de drept ceva, a avea drept la ceva, a merita. Unul aicea că i se cuvine numai, lui bourul. SBIERA, P. 1. Acest măr se cuvine celei mai frumoase seiţe. ISPIRESCU, U. 5. Mie mi se cuvine această cinste. CREANGĂ, P. 184. Ostaşii mei cer plata ce lor li se cuvine. ALECSANDRI, T. II 152. 2. (De obicei urmat de o propoziţie cu verbul la conjunctiv) A fi conform cu cerinţele morale, a se cădea, a fi cu cale, a sta bine (cuiva). Bucuros, cumnate, numai cit se cuvine să se aşeze mai întii şi mai intii cumnata Leona. SADOVEANU, N. F. 14. O prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine. EMINESCU, O. I 159. Poveţe în privinţa timpului cînd se cuvine ca vinătorul să-şi pună puşca şi pofta în cui. ODOBESCU, S. III 38. <> Loc. a dv. Cum so cuvine = aşa cum trebuie, după cum se cere, cum se cade. Caută de casă cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZ- ZI, S. I 147. Te-nvaţă de la mine Ca să mori cum se cuvine! ALECSANDRI, P. P. 101. CUVENÎT, -Ă , cuveniţi, -te, adj. Corespunzător, potrivit. Guvernul a luat măsurile cuvenite. c=j Sătenii duc pe leneş la locul cuvenit. CREANGĂ, P. 332. CUVERTURĂ, cuverturi, s. f. învelitoare de pînză, de postav etc., cu care se acoperă o masă, un pat sau cu care se înveleşte cineva (cînd doarme). CUVIINCIOS, -OĂSĂ, cuviincioşi, -oase, adj. 1. Care respectă regulile bunei-cuviinţe, care corespunde (pe deplin) acestor reguli; decent, politicos. Vorba «leliţă o e cuviincioasă la noi la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 7. Intre ţăranii fruntaşi... era şi moş Ion Roată, om cinstit şi cuviincios. CREANGĂ, A. 151. <0- (Adverbial) Harap-Alb ... se înfăţişează cuviincios înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 257. 2. (învechit şi arhaizant) Potrivit, nimerit, corespunzător, convenabil. N-am nimerit totdeauna florile cele mai cuviincioase. GALACTION, O. I 33. I-au dat sfat cuviincios- CONTEMPORANUL, I 162. Merse cătana-n palatul împărătesc şi, după ce făcu cele cuviincioase, şi după ce-l salută cum se cade.. . zise... RETEGANUL, P. III 18. Acum sosind vremea cuviincioasă... împlinim şi cea... de pe urmă datorie. DACIA LIT. 40. CUVlÎNŢĂ, cuviinţe, s. f. 1. Regulă de bună conduită, atitudine sau purtare cuviincioasă; politeţe, decenţă. Copiii respectă... cuviinţa mesei. GALACTION, O. I 180. E atîta cuviinţă in ţinuta ei, atita siguranţă în fraza ei limpede şi curgătoare. VLAHUŢĂ, O. A. 438. <> L o c. a d v. După cuviinţă = după cum se cuvine, aşa cum trebuie. El le întimpină după cuviinţă. ISPIRESCU, M. V. 27. Expr. A găsi (sau a crede, a Socoti) dc cuviinţă = a găsi, a crede etc. că e bine, nimerit, potrivit. M-am oprit unde am crezut de cuviinţă. SAHIA, U.R.S.S. 17. Mă rog, ia măsuri cum crezi de cuviinţă. CARAGIALE, O. VII 201. Am făcut şi eu praznic şi am găsit de cuviinţă să te poftesc şi pe d-ta, cumătre. CREANGĂ, P. 30. Tu, autor al Manualului de vinătoare, n-ai socotit de cuviinţă a număra şi turturica printre păsările de vînat. ODOBESCU, S. III 37. A Ii de cuviinţă = a se cuveni. Nu e de cuviinţă unui om. .. a lăuda astă... patimă. NEGRUZZI, S. I 74. Cele de cuviinţă = cele trebuincioase, necesare, indicate. Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gindul său, după ce orîndui cele de cuviinţă. CREANGĂ, P. 301. 2. (Franţuzism neobişnuit) Ceea ce e convenabil; convenienţă. Artele folositoare şi cuviinţele vieţii civilizate. BĂLCESCU, O. 11,12. i CUVINŢEL, cuvinţele, s. n. Diminutiv al lui c u v î n t; vorbă, şirul vorbei. Văzură că el nu răspunde nici un cuvin- ţel. ISPIRESCU, L. 247. Nu-ţi iuta cuvinţelul. ALECSANDRI, T. I 341. Spune, mîndră, maică-ta Să-ngrădească uliţa, Tot cu pari şi cu nuiele Şi cu cuvinţele grele. JARNIK-BIR- SEANU, D. 268. CUVIOS, -OĂSĂ, cuvioşi, -oase, adj. (Despre oameni şi despre manifestări ale lor) 1. Cucernic, evlavios, pios. Au gindul drept şi cuvios Şi cîntă versuri din psaltire. COŞBUC, P. I 115. Să ceară iertare de la cuviosul bătrîn. CARAGIALE, O. III 90. Cind ţăranii îi ziceau că prea e cuvioasă, ea se roşea. ODOBESCU, S. I 6. F i g. Biserica-n ruină Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrînă. EMINESCU, O. I 69. Titlu care se dă călugărilor şi călugăriţelor. Lasă, cuvioase Dionis, că vorbim noi la Brăila. GALACTION, O. I 89. Aşa-i Agapia noastră!— tlngui cuvioasa Velasia cu mîna osoasă ca moaştele ta gura cu buze subţiri. C. PETRESCU, î. II 242. Fost-a scris părintelui Duhu să nu CUVIOŞIE — 624 — CUVÎNT asculte... sfaturile cuviosului stariţ. CREANGĂ, A. 76. <£- (Substantivat) Maica Rahila... era bunica dulce a cuvioaselor din schitul Roşioara. GALACTION, O. I 316. Lasă- mă-n pace, cuvioase, că se învîrteşte lumea cu mine. CREANGĂ, A. 139. 2. (învechit şi arhaizant) Decent, cuviincios, politicos, •omenos. Stăpîna casei... îndată i s-a arătat, cu înfăţişare cuvioasă, poftindu-l înlăuntru. SADOVEANU, D. P. 116. Tu slujeai la masă, Cu faţă voioasă, Vorbă cuvioasă. TEODORESCU, P. P. 430. — Pronunţat: -vi-os. CUVIOŞÎE, cuvioşii, s. f. Bună-cuviinţă, omenie; (în legătură cu credinţa şi practicile bisericeşti) cucernicie, evlavie. Faptele bune şi cuvioşia acestui bărbat potoliră cîrtirile poporului. NEGRUZZI, S. I 241. (însoţit de un pronume posesiv) Titlu dat călugărilor şi altor slujitori ai bisericii. Cuvioşia-ta eşti preot ori numai călugăr? STĂNOIU, C. I. 11. — Pronunţat: -vi-o-. CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omeneşti (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuinţare gramaticală şi care poate fi înţeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! învăţaţi pruncii voştri înainte de cuvintul mamă, înainte de cuvintul pîine— cuvintul pace! POEZ. N. 92. Se sfărima a jale blîndă în tremuratele cuvinte Şi povestea încet moşneagul, mişcîndu-şi pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiţă de-alarmă. -ANGHEL- IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, eşti mort. ALECSANDRI, T. I 82. <^> Joc de cuvinte=spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucişate — joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. f o n d. {Gram.,| impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. p a r t e . ■$> E x p r! Á nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndeşti. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd acelaşi lucru în altfel; aşadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi şi să-i iau pe dînşii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. îutr-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, aşadar. într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuşi de puţin «graurele i> rominesc. ODOBESCU, Ş. III 29. în puţine cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînl ou cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-Ull cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-tm cuvînt, Făr’să pun ochii-n pămînt. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl,) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; «puse, zise. Fierbinţi cuvintele lui Gorki sînt, Le simţi pulsînd in vine, bărbăteşte. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta ■chiu şi cînt, Cum nu s-a pomenit cuvînt. COŞBUC, P. I 58. Ca-:: basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ţi face din păreri. VLAHUTĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din ■cel iutii cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. «0* Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojană, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefaţă. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizaţii oficiale. E x p r. în (toată) puterea cuvîntului = în înţelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrşire. îşi descarcă minia in toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune lin •cuvînt (bun) --- a face o intervenţie (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul şi prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun şi să obţină o mutare într-o staţie mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cnvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. împăratul ii tăie cuvintul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntul din gnră= a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-aţiluat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuţie, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, lise lungise urechile de foame, aşteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăşi cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. + Subiect de vorbă, de povestire; 'istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferinţă. Cuvînt de deschidere. t=i Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegaţie a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Şovietice. în cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră. Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. <0* (Rar la pl.) Trimite-mi o colecţie a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, s. 200. <$- E x p r. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (învechit) A face cuvînt = a ţine o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. învăţătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziţie, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ■v’ Loc. a d v. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Jpate, de cuvînt, se prinde în joc lingă o fată. CREANGĂ, P. 163. -f? Expr. A înţelege,(sau a şti) de CUVÎnt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înţelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziţie dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituţie). 5. (învechit şi arhaizant) Ştire, veste, informaţie; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I' 188. Şi s-a pornit apoi cuvînt! Şi patru margini de pămînt Ce strimte-au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor A.cest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COŞBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ţi-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ţi aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÎK-BÎRSEANU, D. -267. Omul se leagă cu cuvintul, nu cu friul. Expr. Om de cuvînt = om care îşi ţine făgăduielile, pe a cărui promisiune poţi pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Des- poţii n-au inimă şi n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-şi) da cuvîntul (de onoare) =a promite, a făgădui, a se lega. Ţi-am dat o dată cuvîntul... in mine poţi avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse şi în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-şi ţine cnvîntul sau a se ţine de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ţine de angajamentul luat. Te-ai ţinut de cuvînt, moş Nichitor. CREANGĂ, P. 114. 7. (învechit şi arhaizant) înţelegere, pact, acord, convenţie. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. <$* Expr. (Regional) A se înţelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi; a cădea de acord. Mihai se înţelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. CUVÎNTA — 625 — CVARTET 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetă- I ţenilor Republicii Populare Romtne li se garantează prin \ lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) liber- j tatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. -fy Expr. A-şi j spune cuvin tul ~ a-şi manifesta părerea, opinia. ■+■ Liber- > tate, drept do a se plînge, de a formula revendicări. Aţi pus cu toţii jurămînt Să n-avem drepturi şi cuvînt; Bătăi şi chinuri cînd ţipăm, Obezi şi lanţ cînd ne mişcăm. COŞBUC, P. I 209. 9. Discuţ’e, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. <$> Expr. Schimb de cuvinte = discuţie aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvîlit = nu încape vorbă, ; nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... — Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 16S. i 10. Motiv, raţiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede. . . că n-ar fi fost străin şi de-o ■oarecarc ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit. departe în ţara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulţumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba şi fără cuvînt. HOGAŞ, M. N. 13. O frunză veştedă nu-ţi dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COŞBUC, P. . I 79. Am eu cuvinte să mă port aşa. CARAGIALE, O. III J 61. Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, Ai vedea j că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. <0- E x p r. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că. . . Comisia de plasă a constatat numărul clă- caşilor; advocatul. . . a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcaşi şi 28 de oameni cari n-au făcut clacă. i. ionescu, d. 414. Sub acest cuvînt ca ... = cu condiţia ca. . . Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SB1ERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici uit cuvînt. C. PETRESCU, î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N, 33. Cu drept cuvînt te aşteptai să fii răsplătit.. . pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt. CUVÎNTĂ, cuvintez, vb. I. (Mai ales arhaizant) 1. T r a n z. (Folosit şi absolut) A vorbi, a spune, a grăi, a zice; a declara, a exprima. Simeon Bîrnovă... cuvîntă cu îndrăzneală: Eu, măria-ta, nu cer nimica. SADOVEANU, O. VII 17. Sufletul mi-e dornic să te-asculte. Cuvin- tează. DAVILA, V. V. 182. In fine să mai cuvîntăm ceva şi despre numele. .. acestei păsări. MARIAN, O. II 292. Cuvîtt- tînd aceasta, s-au acăţat de lanţ şi s-au suit pînă în ceri. SBIERA, P. 91. (Determinat prin «din gură ») Merge badea.. . Din gură cuvintînd. HODOŞ, P. P. 45. Irina din gură a cuvîntat: Turcilor.. . Ia lăsaţi-mă-napoi. ŞEZ. I 44. <$> (Cu complement intern) Cînd se apropie... de dînsul şi începu să-l mingîie. . . cînd îşi deschise gura spre a-i cuvînt a nişte vorbe... nu mai ştiu ce face. ISPIRESCU, U. 93. 2. Tranz. A ţine un discurs; a recita. Vei binevoi a le învăţa pe de rost, pentru ca să le poţi cuvînta curat şi pe înţeles. NEGRUZZI, S. I 8. 3. Intranz. A avea facultatea de a articula cuvinte (ca omul). Din lumea celor care nu cuvînta [titlu]. GÎRLEANU. Toate juvinele cuvîntau omeneşte. DELA- VRANCEA, S. 240. — Prez. ind. şi: cuvintez (SADOVEANU, F. J. 43, ISPIRESCU, U. 15, TEODORESCU, P. P. 51), cuvînt (C. PETRESCU, C. V. 267). CUVÎiYTĂRE, cuvîntări, s. f. 1. Vorbire în public, desfăşurată cu oarecare solemnitate; discurs. Cuvîntarea istorică a tovarăşului Stalin înaripează pe comuniştii din toate ţările in lupta lor nobilă pentru binele popoarelor lor, pentru binele omenirii, pentru triumful cauzei lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 10. 2. Spusă, vorbă; vorbire, conversaţie. Tu n-ai şir în cuvîntare.. . Eu i-oi spune Lucrul neted şi băiatul va pricepe de minune. DAVILA, V. V. 144. CUVÎNTĂTâR1, -oăke, cuvîntători, -oare, adj. Cart* are însuşirea de a vorbi; care vorbeşte; vorbitor. Ciută Cuvîntătoare, nu mutăt Cu cizme roşi încălţată, Cu ţundrâ neagră-mbrăcată. TEODORESCU, P. I\ 180. CUVÎNTĂTOR2, -0ÂI1E, cuvîntătâri, -oare, s. m. şi f. (Rar) Persoană care vorbeşte în public; vorbitor, orator. De la tribună coboară, greu, ce! din urma cuvîntător. SAHIA, N. 21. cuzmftr, cuzineţi, s. m. Piesă de metal moale, cu suprafaţă cilindrică, în cnre intră fusul sau axul unei maşini. CVADRAGENAR, -Ă, cvadragenari, -e, adj. (Rar, despre oameni) Care a împlinit patruzeci de ani, în vîrstă de patruzeci de ani. CV ADR ĂST, cvadranţi. s. m. 1. A patra parte din circumferinţa unui cerc. 2, Instrument de precizie, alcătuit dintr-un sfert de cerc gradat, întrebuinţat la măsurarea unghiurilor. CVADRĂT, (1) cvadraţi, s. tn., (2) cvadrate, s. n, I. | Bucăţică de fontă întrebuinţată în tipografie spre a umple j golurile între cuvinte sau între rînduri. j 2. (Latinism rar) Pătrat. Această zidire este un cvo- I drat. KOGĂLNICEA.VtJ, S. 83. -$■ (Adjectival) Loatrile de se- ! mănături toate sini... cvadrate, adecă în patru colţuri. GO- j LESCU, î. 129. S —Variantă: cuadrât.(EMINESCU, N. 38, ALECSANDRI, ! P. III 219) s. n. I , _ 1 CVADRATURA s. f. (Geom.) Operaţie de integrare . j definitivă a unei funcţii. <ţ> E x p r. Cvadratura cercului — I problema (încă nesoluţionată) de a găsi un pătrat care să aibă aceeaşi suprafaţă cu un cerc dat şi a cărui latură să aibă vn raport raţional cu ra^a cercului; fi g. problemă imposibil de rezolvat. 0VADRUMĂN, -Ă, cvadnimani, -e, adj. (Mai ales despre maimuţe) Care se serveşte de cele patru piciqarc ca de mîini. + (Substantivat, f. pl.) Maimuţe. CVADRUPLĂ, cvadruplez, vb. I. T r a n z. A face ca ceva să devină de patru ori mai mare sau mai mult; a înmulţi cu patru, a împătri. CVADIttîPLU, -Ă, cvadrupli, -e, adj. De1 patru ori mai mare sau mai mult; împătrit. CVĂNTUM s. n. v. cuantum. CVARTĂL, cvartale, s. n. (învechit) 1. A patra parte dintr-un oraş; cartier, mahala. (Atestat în forma cfartal) Comisar de cfartal! ALECSANDRI, T. 1097. 2. A patra parte dintr-un an; trimestru. — Variantă: cîartfil s. n. CVĂRTĂ, cvarte, s. f. 1. (Muz.) Intervalul dintre patru note consecutive. Intervalul dintre « doi> şi «fa » alcătuieşte o cvartă. 2. A patra dintre cele opt poziţii principale de apărare la scrimă. CVARTET. cvartete, s. n. Ansamblu compus din patru persoane (instrumentişti sau cîntăreţi), care executfi împreună o bucata muzicală; bucată muzicală scrisă pentru acest ansamblu. GVARTIR — 626 - CVlNTESENjA CVARTÎR, cvartiruri, s. n. 1. (Astăzi rar) Locuinţă temporară a unui grup de oameni (în special a unor trupe) în trecere pe undeva; p. ext. locul unde cineva îşi aşază locuinţa. Erau două străzi: Birjarii Noi şi Vechi, aşezate la depărtare destul de măricică, însă aceasta care da in Făinari le fusese totdeauna cvartir [birjarilor]. PAS, Z. I 223. Dădui ocol casei, spre a chibzui un loc mai potrivit pentru cvartirul vieu de noapte; HOGAŞ, M» N. 84. 2. (Transilv.) Locuinţă cu caracter provizoriu (de obicei într-o familie străină); gazdă. — Variantă; CUartir (I. IONESCU, D. 522) s. n. CYARŢ s. n. v. cuarţ- CYAS s. n. Băutură acrişoară, răcoritoare, obişnuită îa ruşi, preparată din fructe, sau din apă, pîine şi malţ. într-o oală mare, cu borş acru ori cu cvas> fierb mai mulţi crapi de cite trei ori patru ocă, SADOVEANU, O. A. II 128. —■ Scris şi; cfas (NEGRUZZI, S. II 76) s. n. CVĂSI adj. invar. (Franţuzism; precedă adjective şi substantive) Aproximativ..., cam...; oarecum, pe jumătate. Cvasi unanim. CYINTĂL s. n. v. cllintal. CYÎNTĂ, cvinte, s. f. (Muz.) Intervalul dintre cinci note consecutive. Intervalul dintre «don fi «sol» alcătuieşte o cvintă. CVINTET, cvintete, s. n. Ansamblu compus din cinci persoane (instrumentişti sau cîntăreţi), care execută împreună o bucată muzicală; bucată muzicală scrisă pentru acest ansamblu. CVINTESfiNŢĂ S. f. v. cliintescnţu. ?? ??