Coperta: Mircia DUMITRESCU Tehnoredactare computerizată: Mariana MÎRZEA, Mihaela TUDOR Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României Dicţionarul general al literaturii române/Academia Română; coord. general: Eugen Simion. - Bucureşti: Univers Enciclopedic, 2004 -2009 7 voi. ISBN 973-637-070-4 Voi. 7: Ţ-Z. - 2009. - Bibliogr. ISBN 978-973-637-190-5 I. Simion, Eugen (coord.) II. Academia Română (Bucureşti) 81'374.2:821.135.1.09=135.1 Iconografia dicţionarului a folosit fotografii din fototecile B.A.R., Muzeului Literaturii Române, Editurilor Humanitas şi Minerva, precum şi din fototeca Ion Cucu; de asemenea, fotografii trimise de scriitori. ISBN 973-637-070-4 978-973-637-190-5 Ir. 3t- #23 32- * tt» nryiWB3.a,boyjt Şi anulari» * :'o*B*SrfrSŞ?TO*î«aSxlw; n^msîWnt servi . aţWjj» «Je -a efemeră*: Etecîv, nhni^tirPe urot pîâ*: : Mo* j» tru «ei îmbcbuKSO *; rea ntftO^Uîor ştiuta* •«**** ™. . tJ>jTţ.a iTitecHXx, spre a 1noo*t* : H»r : muhiî nu stmţ o-imeo» ai resemnări^ : virtute minora, ci aî djrre : ii : Sslotia dwrtâes» î wMjtit al Ncaiirtloi nostal.cwe «r pw. ţiras «.-imn. 5 achts p«rţi>e « iSteajMŞ. Tr ^ srăRd«l T-ifet «a SW iapre»™* I Si w «!Kim «HKtnfe ?.^11 : ţir« ™3am*î> Blaj, ta- a*» | rt«!» «OBSljintef Ic'In I* -.'Iu'.m-O 4 ic Retezeanu, Teodor Murăşanu, AL Negură, Florin Dumitrana, Valeriu Bora, Alex Tomici Severin, V. Oprescu Spineanu, Mihai Nanu, Ion Oană, Petre Bucşa, Petre Paulescu, I. U. Soricu, Ion Nicolae Marin, A. Rogneanu-Nepos, Ion Chisăliţă Severeanu, Victor Felea, Lucian Valea, Teodor Bocşa, Grigore Popa ş.a. Multe versuri se referă la realităţi imediate - războiul şi ţinuturile desprinse din teritoriul ţării: Ardealul de Nord, Basarabia şi Bucovina. Proza, inserată în rubrica intitulată „Foişoara", este reprezentată de schiţe duios-umoristice, majoritatea inspirate din viaţa satului, avându-i ca autori pe I. Cârja-Făgădaru, Vasile Găvozdea, O. Bălănescu, Stelian Manta-Jugăreanu, H. Trandafir, Ion Nicolae Marin. Numeroase materiale evocă personalităţi ale literaturii şi culturii române: Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Octavian Goga, Nichifor Crainic, Ion Pillat, G. Bacovia, Ion Agârbiceanu, Panait Istrati, Gala Galaction, Pavel Dan, Camil Petrescu, Mihail Dragomirescu, N. Iorga ş.a., iar într-o serie de articole din anii 1941 şi 1942, sub titlul generic „Profiluri ardelene", sunt prezentaţi Gh. Şincai, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Ioan Maiorescu, Petru Maior, Nicolae Drăganu, Ioan Slavici, G. Coşbuc. O preocupare constantă o constituie cronica literară, completată şi în cadrul rubricii „O carte pe zi"; sunt semnalate şi comentate lucrări de Paul Constant, Neagu Rădulescu, Vintilă Horia, 5 Dicţionarul general al literaturii române Ţara Bârsei Mihail Sadoveanu, Ion Agârbiceanu, Ben Corlaciu, Damian Stănoiu, Camil Petrescu, Anişoara Odeanu, Mircea Eliade, Victor Papilian, Ioana Postelnicu, Eusebiu Camilar, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Pillat ş.a., printre autorii cronicilor aflându-se Radu Stanca, Vasile Netea, Mihai Beniuc, I. Negoiţescu, Grigore Popa, Ştefan Aug. Doinaş, Romeo Dăscălescu, Victor Felea. De menţionat cronica semnată cu pseudonimul Gelu Vifor la Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G. Călinescu, calificată „perfidă manieră călinesciană de maltratare a creaţiilor literare autohtone" (în jurul unei cărţi de scandal 414/1942). Se realizează - la rubrica „O revistă pe zi", dar şi în afara ei - o panoramă a publicaţiilor din toate provinciile româneşti: „Revista Fundaţiilor Regale", „Dacia", „Dacia rediviva", „Transilvania", „Luceafărul", „Viaţa ilustrată", „Pagini literare", „Cele trei Crişuri", „Familia", „Claviaturi", „Ramuri", „Cetatea Moldovei", „Cuget moldovenesc", „Viaţa Basarabiei", „Revista Bucovinei" ş.a. O atenţie deosebită se acordă revistei „Gândirea". Ţ. publică articole şi studii de istorie, teorie şi critică literară, aparţinând lui Ovidiu Drimba, Manole Precup, Ion Oană, Romeo Dăscălescu, Mihai Mânu, Tuliu Racotă, I. Negoiţescu, Grigore Popa, Damian Silvestru, Traian Blajovici ş.a.; notabile sunt articolele lui I. Negoiţescu referitoare la antologia Poeţi tineri ardeleni, alcătuită de Emil Giurgiuca, dar şi Invitaţie la poezie de Grigore Popa, Răspuns gazetei „Ardealul" de Romeo Dăscălescu, privind „poezia refugiului", ori O nouă explicaţie sociologică a vechii noastre literaturi de Aurel Vasiliu. Este de reţinut faptul că în 1941 ziarul găzduieşte polemica dintre Lucian Blaga şi Dan Botta cu privire la paternitatea teoriei „spaţiului mioritic". L D. ŢARA, periodic apărut la Roma, lunar, între aprilie 1949 şi iunie 1950, cu subtitlul „Tribuna românilor liberi". Redactor responsabil: N. Di Girolamo. Articolul-program exprimă, prin chiar titlul său, Mai întâi unire l, dezideratul unui mare număr de intelectuali români şi al unor publicaţii culturale româneşti din afara hotarelor ţării: „Gazeta aceasta, care nu e a nici unui clan, face din coloanele ei schele pentru zidirea înţelegerii în dragoste românească. Ea cheamă pe cei realişti şi decişi la lucru". Pagina întâi poartă permanent semnătura lui George Racoveanu; între colaboratorii constanţi se numără Rosa Del Conte, Domnica Palade, Ion Făgărăşanu, Viorel Trifa, Petre Vălimăreanu, Al. Galeriu, D. Petrescu. Secţiunea literară sporeşte valoarea periodicului prin prezenţa, în fiecare număr, a lui Aron Cotruş şi a lui Vintilă Horia. Alături de grupajele permanente de informaţii din şi despre ţară şi exil - „Ţara pe rug", „Ţara în bejenie" -, trei rubrici sunt consacrate literaturii şi culturii: „Cultura în pribegie", „Publicaţii româneşti", care semnalează şi comentează periodicele apărute în exil, şi, sporadic, „Lângă tâmpla poeţilor", unde se dau reproduceri din literatura română clasică: Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu ş.a. Numărul special de Crăciun publică pe prima pagină un text al lui Vintilă Horia, Românii de sub Crucea Sudului (localizat şi datat Buenos Aires, noiembrie 1949), emoţionantă mărturie a înstrăinării trăite de unii scriitori români: „Noi nu suntem un popor de emigranţi, iar stelele străine ne umplu de groază. Tot ce e dincolo de spaţiul mioritic ar trebui deci să ne împrăştie şi să ne dizolve ca pe nişte călăreţi descălecaţi... Şi totuşi, un lucru ciudat ne salvează... Un imens simţ al întoarcerii". M. P. -C. ŢARA BÂRSEI, publicaţie apărută la Braşov, o dată la două luni, din mai 1929 până în decembrie 1938, sub conducerea lui Axente Banciu şi cu sprijinul Primăriei oraşului şi al Astrei. Un articol redacţional, intitulat Brazda noastră, precizează: „Programul acestei reviste îl cuprinde, în esenţă, numele ei. Vasăzică o revistă regională? Da. Decât că regionalismul nostru nu va fi regionalismul zidurilor chinezeşti, regionalismul exclusivist, orbit de patriotism local, ci un regionalism care, prin dezgroparea, dezmorţirea, evidenţierea valorilor şi specificului acestui colţ de ţară, caută să aducă -prin contribuţia sa - nota sa genuină, distinctă, în ansamblul sufletului românesc de pretutindeni, a cărui parte întregitoare şi indisolubilă este". Obiectivele se referă, astfel, la valorificarea trecutului, reflectarea actualităţii, selecţia valorilor, integrarea naţională. Nu se înregistrează nici un fel de modificări de conducere, de format sau de direcţie, Ţ.B. parcurgând un X „Astra“ Braşov. fwfl fiftasei Sub conducerea profesorului A. BANCfU Cuprinsul: * * * Brazda noastră Ax, Banciu: închinare făuritorilor Unirii Sextil Puşcariu: Ce e românesc In literatura noastră? Ecaterina Pitiş: Crinul Ecaterina Pitiş: Noapte de Mai A. A. Mureşianu: Episcopul Nestor loanovic» Dr. C. Lacea: Contribuţie ia istoria .Junilor* braşoveni ton Muştea: Pictura pe sticlă ia Românii din Şcheii Braşovului Or. V. L. Bologa: Musicescu, Dima şi muzica populară N. Orghidan: Observaţfuni morfo- logice în regiunea Braşovului G.Bogdan-Duică: Tipograful Popa ' . Petre. ? *Caius Bardoşi; Culisele Genevei (Cronică externă) Scrisori vechi, comunicate de A. Banciu I. C.: Dela ,Astra*; Şezătoarea „S.S.R.* Din lipsă de spaţiu numărul acesta apare fără cronică Anul I. Maiu 1929 No, 1 Ţara Crişurilor Dicţionarul general al literaturii române 6 deceniu de activitate constantă, de o seriozitate deplină. Şi totuşi, la sfârşitul numărului 4-6/1938, directorul-proprietar Axente Banciu publică un Avis care motivează încetarea apariţiei ca o necesară „pauză de reculegere", ceea ce indică speranţa unei posibile reluări a revistei. Rubricile sunt „Cronica externă" (sporadică), „De la Astra", „Reviste", „Cronică", „Bibliografie" (un inventar al apariţiilor editoriale româneşti şi străine), „Dări de seamă" (numeroase recenzii), „Diverse". Solidă este partea de istorie şi de ştiinţe. între colaboratori se remarcă, la capitolul istorie: Axente Banciu, Sextil Puşcariu, Aurel A. Mureşianu, Constantin Lacea, Octavian Giurgiu, Ioan Prişcu, Augustin Maior, N. Popea, Ioan Lupaş, Ernest Bernea, Elie Dăianu, Ion Moga, Horia Teculescu, N. Iorga, Onisifor Ghibu, Candid Muşlea, Carol Gollner ş.a. Preocupările lor se îndreaptă spre momentele importante ale istoriei României şi a Ardealului. Interesante sunt portretele dedicate unor înaintaşi: Aurel C. Popovici, Alexandru Mocioni, Aurel Ciortea, Zaharia Boiu, Amos Frâncu, Alexandru I. Lapedatu. în alte ştiinţe îşi aduc contribuţia Alex. Ceauşianu (economie), G. Bogdan-Duică şi Ion Breazu (istorie literară), D. I. Condurachi (drept), N. Orghidan (sociologie), Emil Ţeposu şi Emil Pop (biologie, medicină), D. D. Roşea (filosofie), Sextil Puşcariu, Sever Pop, Ştefan Pasca şi Emil Petrovici (lingvistică şi filologie). Cu studii de artă sau folclor sunt prezenţi Ion Muşlea, Valeriu L. Bologa, Virgil Vătăşianu ori se reproduc pagini aparţinând lui Horia Petra-Petrescu. Critica literară este susţinută de Ion Gherghel, I. Jura, C. Lacea, P. I. Teodorescu, D. Ganea. Partea de literatură propriu-zisă este mai puţin semnificativă. Sunt inserate în sumar versuri de Ecaterina Pitiş, Dumitru Olariu, Constantin Munteanu, Ion Focşeneanu, Horia Petra-Petrescu, Gheorghe Banu, Ernest Bernea, Aurel Martin, Vasile Netea, Florica Ciura, Ioan Diaconu, Marin Negrea, Ioan V. Boeriu, Sanda Opriş, Mihail Sturdza, Dimitrie Danciu, nume care îşi au locul lor într-o istorie a liricii transilvănene, dar de o mai restrânsă circulaţie naţională. Se publică (sau se retipăreşte) proză de Gheorghe Tulbure, Axente Banciu (sub pseudonimul S. Tamba), N. Vonica, A. P. Bănuţ, Al. Lascarov-Moldovanu, Ernest Bernea, Virgil Oniţiu, Victor Tufescu. Deşi sporadice, traducerile au în vedere nume celebre: Peto fi, Arany Jânos, Ady Endre, Heine, Lenau, Uhland, Goethe, Rilke, Longfellow, Alfred de Musset, Horaţiu. Deceniul de existenţă al publicaţiei certifică substanţialele posibilităţi ale comunităţii culturale din zona Braşovului şi, în general, din Transilvania după Unirea de la 1918. V. T. ŢARA CRIŞURILOR, revistă apărută la Oradea, lunar, din martie 1990 până în septembrie 1991, având subtitlul „Gazetă de informare şi opinie cultural-ştiinţifică". Redactor-şef: Stelian Vasilescu. Din colegiul de redacţie fac parte Mihai Alexei, Nicolae Brânda, Florian Chelu, Aurel Chiriac, Ion Derşidan, Elisabeta Pop, Alexandru Steer şi Petre Ştefan. Invocând realizarea în 1956 a unui număr din Ţ.C., continuarea apariţiei fiind blocată atunci de autorităţi, publicaţia '■f £. \KK4®Tg£k J a 1» «Mi rifi> fie fr*n(eain. «Reranitate» najjionah. Jgroci kanafer do la Manur, b kare {«ne-eoiul a im. somai, csie asit.r) ia nivercle Boajtre, oii amleaiiti smilit ka Romini rci;#i><>sfcu.->rr n> nasH #n Cervpntes karc s% kinic urnirea a doi şemenî ie ne adsk aminte no Rioskîsrt Cusfor mi îolltjx. Mi. Inkin dar Bot. IsicafcrI Ronmif In karcs’a sndatnnezeil toali aitiina» mi loati. «ir!»ica; «ii awtcfli *îo* în kare mijI netea serba kx nomm., k# H«Mifi*iclc SoBCispirrre, snre cdifikarra neam*l»f, no latnimuin ** itt Hi ka nurilor ssiws la ii%l**iir) mi hi r t.! %-«ilrile axlorid.uil istorii n e k!, /irit di> d*ut-rtcaHnsslri. ka nt doilea Mavonict llrorokal de o krc~ tlingi. amtuiloaro mi miniinoasi, n’am dc k>t si amtcnf ka f^Uia injjclen*ii«iiil isoasfrc s?. mu Is-minc/.c; mi s(. nii iVriiite ziit. un. -«l>t insera-n<>z do o k.im dat* toi ka kiiro om. al dsmneaima.dri ser»# K. S. Rriilnl». 1855). Fccr, ‘20. PROFESSIIMii DM OIOTIAŢ-J JISŢiHUAI. lî,; sndo n».tt «ine mi JJmji.irKl ? A'lcstcvi, sa« fe'to 'ivi k.n utn-î»J,rilc" oetul se autodefineşte: „eu sunt o sărbătoare fără sfârşit" (îmi pare că visez tot timpul, din volumul Sunt fericit că te iubesc). Paradisiacul provine din beatitudinea eului liric de a se regăsi într-o armonie universală, comunicându-şi neîncetat fericirea apartenenţei la marele tot: „Zilnic îmi bate în tâmple cu aripile/ o pasăre măiastră intră îi spun/ nu sunt decât un văzduh luminos/ în care se poate zbura în toate/ anotimpurile şi-n toate/ secundele/ iau şi puii mei cu mine mă-ntreabă/ cu glas mieros pasărea măiastră/ ia-i îi răspund şi învaţă-i să/ zboare prin sângele meu/ ca şi când ar fi al tău/ şi al lor" (Poem cu pasăre măiastră, din Cred în tine ca în Dumnezeu). Ambiguitatea temporală, în sensul plutirii peste timp, într-un amestec al trecutului şi al viitorului, recursul la logica proteică a basmului, laitmotivele care susţin cenzurarea carnalului (culoarea albastru, argintul etc.), trimiterea constantă la divinitate, ca personaj alături de cuplul celor doi îndrăgostiţi, sunt trăsături definitorii ale acestei lirici. începând cu anii 1997-1998, Ţ. îmbrăţişează poezia suprarealistă, în care crede că îşi regăseşte timbrul propriu. în masiva carte nicolae magnificul, dedicată în primul rând avangardiştilor Ion Vinea, Tristan Tzara şi Gellu Naum, el practică un discurs poetic 47 Dicţionarul general al literaturii române Ţopa neosuprarealist programatic, păstrându-şi însă hedonismul prin natura luminoasă şi stenică, omenescul euforizant, datorat echilibrului dintre joc şi luciditate. Apelează la insolit şi la retorica visului într-un text care, deşi nonconformist, rebel, este elaborat şi cultivă sentimentul. Poemele, ample, pot fi citite şi separat, dar sunt gândite să alcătuiască un poem-fluviu axat pe destinul fabulos al aceluiaşi personaj, înşirând ipostaze ale existenţei „magnificului", un alter ego: „eu nicolae magnificul scriu un tratat despre ştiinţa morţii şi a reînvierii / îl scriu pe coapsele donei juana cu degetele transformate în peniţă de iridium / dona juana plânge de durere ca un animal înjunghiat / frazele se aştern după fraze / memoria plină de văgăuni, vomită pământul putrezit..." (amănunte din viaţa de zi şi din vis a magnificului nicolae, V). Majoritatea textelor proiectează relaţia dintre nicolae magnificul şi dona juana într-un univers erotizat, carnavalesc, orgiastic, cu toată fervoarea şi bizareria oniricului. Introducerea tanaticului marchează îndeosebi personajul feminin, în care s-a descifrat o „figură feminină a Poeziei", ce converteşte fiorul tanatic în dorinţa de a genera text, astfel încât miza supremă a trăirii poetice ajunge să fie textualizarea, adică exorcizarea morţii, cu procedeele „unui barochist fantast care aminteşte, uneori, prin luxurianţa imaginilor sale, de Ilarie Voronca, un Voronca mai riguros, care ştie să-şi stăpânească delirurile imagisticii şi a învăţat o tehnică a construcţiei şi a configurării din cărţile de după război ale lui Gellu Naum" (Octavian Soviany). Proteismul personajelor duce la o serie de identificări, împinse până la acoperirea existenţei şi a literaturii, motiv pentru care nicolae magnificul trăieşte în fond fericirea că o iubeşte pe dona juana şi mărturiseşte acest fapt solicitând metafora: „sunt o carte care se scrie şi se citeşte singură care arde de bună voie şi nesilită de nimeni până la scrum". In sfârşit, al treilea personaj important al imaginarului este, şi aici, divinitatea: „voi vorbi cu dumnezeu pentru prima dată în limba română", mărturiseşte poetul în virtutea unei impresionante familiarităţi: „dumnezeu trece prin mintea mea obosită călare pe biblicul / inepuizabilul nemuritorul asin / acesta asinul adică uneori când îi e foame îmi paşte versurile dintre gânduri sărate şi hrănitoare" (războinic cu ziua poeţi mulţi ca peştii/ peşti frumoşi şi nebuni ca poeţii). Scriitor cu un imaginar extravagant şi bogat, Ţ. deţine forţa şi rafinamentul pentru a împlini surprinzător formulele lirice pe care le abordează. SCRIERI: Cred în tine ca în Dumnezeu, pref. Adrian Păunescu, Bucureşti, 1992; Eminescu al nostru, Bucureşti, 1994; Sunt fericit că te iubesc, postfaţă Constantin Sorescu, Bucureşti, 1996; Vianu fereastra luminată - Vianu lafenetre eclairee - Das erleuchtete Fenster, ed. trilingvă, pref. Vlad Alexandrescu, Bucureşti, 1998; nicolae magnificul, cu desene şi postfaţă de Nicolae Popa, Bucureşti, 2000. Ediţii: Ion Vinea, Moartea de cristal, pref. Ion Caraion, postfaţa edit., Bucureşti, 1995; Lucian Boz, Scrieri, voi. I: Masca lui Eminescu, Bucureşti, 1998; Gheorghe Pituţ, Celălalt soare, postfaţă Romul Munteanu, Bucureşti, 1998 (în colaborare cu Valentina Pituţ); Tudor Vianu, Arcadia, pref. Emil Mânu, postfaţa edit., postfaţă Ion Vianu, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Bucureşti, 1999, Shakespeare, Bucureşti, 1999; M. Blecher, întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate. Vizuina luminată. Corp transparent. Corespondenţă, pref. Radu G. Ţeposu, Craiova-Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Constantin M. Popa); Ion Caraion, Poezii arestate, pref. edit., Bucureşti, 1999; Daniel Bănulescu, Republica Federală Daniel Bănulescu, pref. Z. Ornea, postfaţa edit., Bucureşti, 2000; Paul Daian, Softwin, pref. edit., Bucureşti, 2001; Octavian Soviany, Cartea lui Benedict, pref. Nora Iuga, postfaţa edit., Bucureşti, 2002; Leonid Dimov, Pe malul Styxului, pref. Gheorghe Grigurcu, Bucureşti, 2003; Iustin Panţa, Obiecte mişcate, I-II, cuvânt de însoţire Mircea Ivănescu, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 2003; Cristian Popescu, Caiet de citire şi de caligrafie, postfaţa edit., Bucureşti, 2003; Sesto Pals, Omul ciudat, pref. edit., Bucureşti, 2003. Traduceri: Tristan Tzara, Vingt cinq poemes - Douăzeci şi cinci de poeme, ed. bilingvă, pref. trad., postfeţe Serge Fauchereau, Pierre Mazars, Laurenţiu Ulici, Marin Sorescu, Bucureşti, 1998. Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, „Eminescu al nostru", TR, 1995,15; Traian T. Coşovei, Exerciţii de adoraţie sau Arhitectura unui sentiment, „Aldebaran", 1996,2-4; Aurelian Titu Dumitrescu, Erezie, energie şi recurenţă, „Aldebaran", 1996, 2-4; Ioan Romeo Roşianu, O scriitură saturată de metaforă, TR, 1997,30; Dan Stanca, Nicolae Ţone sau „nicolaemagnificul", RMB, 2001,7august; Constantin Abăluţă, „nicolae magnificul", „Ziarul de duminică", 2001, 34; Şerban Axinte, Despre cartea /moartea donei juana şi a magnificului nicolae, „Timpul", 2001, 9; Geo Vasile, dona juana şi imaginificul său cavaler, CNT, 2001,41; Nora Iuga, La început a fost poetul, RL, 2001, 41; Gheorghe Grigurcu, Un postavangardist, RL, 2001,48,49; Grigore Chiper, Respiraţia ca supliciu, poezia ca viciu, „Contrafort", 2001,12; Ruxandra Cesereanu, Magnificul şi nordicul, ST, 2001,12; Traian T. Coşovei, Pagini argintii, CNT, 2002,5; Ion Chichere, Jurnalul stărilor de graţie, PSS, 2002, 1-2; Mircea A. Diaconu, Nicolae Ţone - Un tratat despre ştiinţa morţii şi-a reînvierii, CL, 2002, 2; Rina de Roman [Ecaterina Mihăilă], Magnificul, „Universul cărţii", 2002,3; Radu Voinescu, Neoavangarda, LCF, 2002,26; George Popescu, Nicolae. Ţone sau Avangarda continuă, „Cuvântul libertăţii" (Craiova), 2002, 3 970; Miron Kiropol, Despre poezia lui Nicolae Ţone, CNT, 2002, 47; Octavian Soviany, Despre viaţa şi moartea lui nicolae magnificul, „Ziua literară", 2002,34; Aurelian Titu Dumitrescu, Viaţa la zi. Cronologia unui amalgam, Bucureşti, 2003,123-126. M. In. ŢOPA, Sorana (14.11.1898, Podu Turcului - 1.XI.1986, Bucureşti), autoare dramatică. Ţ. (al cărei prenume la naştere era Ana) este fiica Ioanei (n. Boghiu) şi a lui Panaite Ţopa, negustor. învaţă la Podu Turcului, Bârlad şi Bucureşti (1906-1916) şi urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi (1918-1921), avându-1 profesor pe State Dragomir. Stagiară a Naţionalului ieşean din 1918, va deveni societară a Teatrului Naţional din Bucureşti (1926-1949). E prima interpretă a protagonistei din piesa Domnişoara Nastasia de G. M. Zamfirescu (1927) şi se afirmă cu roluri ca Amalia (Hoţii de Schiller), Hilda (Constructorul Solness de Henrik Ibsen), Anca (Năpasta de I. L. Caragiale), Tofana (Patima roşie de Mihail Sorbul) sau Alta (Act veneţian de Camil Petrescu). Prezenţă fascinantă a generaţiei '30, este eroina unor poveşti de iubire cu Mihai Codreanu, Sorin Pavel, Mircea Eliade şi Emil Cioran, trezeşte admiraţia lui E. Lovinescu (participă la şedinţele cenaclului Sburătorul), Nae Ionescu, Ion Vinea, Adrian Maniu, iar mai târziu îl va încânta şi pe Marin Preda, care o va imortaliza în „doamna Sorana" din romanul Intrusul. Publică sporadic versuri, eseuri şi articole în „Adevărul literar şi Ţopa Dicţionarul general al literaturii române 48 artistic", „Facla", „Viaţa", „Vremea", pentru ca la un moment dat să opteze pentru dramaturgie. Piesa de debut Călătorie-n întuneric, publicată de Ţ. în 1943, distinsă cu Marele Premiu al Teatrului Naţional din Bucureşti, se joacă sub pseudonimul Nicolae Bucur şi are parte de o receptare controversată: dacă N. Carandino o respinge vehement, considerând-o vulgară şi fără valoare, Dan Petraşincu o apreciază pentru faptul că e lipsită de orice sentimentalism feminin, „virilă" chiar, creaţie a unui spirit capabil să se mişte alert în lumea ideilor. Din trilogiile dramatice proiectate -Ciclul vieţii (Neguţătorul de iluzii, Omul ascuns, Călătorie-n întuneric), Ciclul morţii (Appassionata, Vila tăcerii, Adevărata moarte) şi Noi... urmaşii lui Iuda - după război nu apare decât Omul ascuns (1947). Piesele, admirate de unii contemporani pentru inteligenţă şi energie spirituală, ilustrează principii morale. Călătorie-n întuneric încearcă să probeze că într-o lume deviată nu pot răzbate spre lumină nici făpturile instinctuale, stăpânite de patimi, nici cele guvernate de un raţionalism maladiv. Omul ascuns este o pledoarie pentru egalitatea sexelor şi pentru căsnicia întemeiată pe dragoste, pe respect şi înţelegere. Impregnate de un lirism meditativ, aceste lucrări de introspecţie centrate pe problemele cuplului şi pe drama vârstelor trădează influenţa lui Henrik Ibsen, a lui August Strindberg şi a teatrului preexistenţialist, dar şi a gândirii lui Friedrich Nietzsche sau Sigmund Freud. Protagoniştii aduşi în scenă, indivizi însetaţi de puritate şi absolut, convinşi de nevoia sincerităţii totale în relaţiile dintre oameni, sunt dispuşi să se supună unor experimente riscante pentru a-şi determina partenerii să îşi clarifice sentimentele şi să îşi exprime liber opţiunile. Mai degrabă simboluri morale decât prezenţe vii, personajele se dovedesc de multe ori schematice, fără consistenţă, puţin plauzibile. Textele, notabile când şi când prin fineţea analizei psihologice, nu par operante scenic. Construite nesigur, cu o intrigă stufoasă, încărcată de digresiuni şi episoade parazitare, ele rămân teziste, artificiale. Tensiunea dramatică riscă să se piardă în reminiscenţe livreşti, în nesfârşite discuţii cu pretenţii filosofice, fiecare piesă fiind compusă parcă pe o singură arie, în care vocea autoarei se lasă recunoscută în replicile majorităţii personajelor. SCRIERI: Călătorie-n întuneric, Bucureşti, 1943; Omul ascuns, Bucureşti, 1947. Repere bibliografice: Sorana Ţopa, autoare dramatică, RP, 1929,3 319; [„Neguţătorul de iluzii"], RP, 1931, 4 012; E. Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932, 218-221; Ernest Verzea, De vorbă cu d-na Sorana Ţopa, „Duminica", 1943, 6; N. Carandino, „Călătorie-n întuneric", „Bis", 1943,26; Ion Marin Sadoveanu, Teatrul Naţional: „ Călătorie-n întuneric", VAA, 1943, 684; Dan Petraşincu, Concluzii la cazul „Călătoriei-n întuneric", piesa d-nei Sorana Ţopa, VAA, 1943,698; [Sorana Ţopa], TIL, 1943, 2 180; Dan Petraşincu, Sorana Ţopa, „Femeia şi căminul", 1947, 116; Ov. S. Crohmălniceanu, „Omul ascuns", CNT, 1947, 44; Piru, Panorama, 442-443; N. Carandino, Actori de ieri şi de azi, Cluj, 1973, 122-123; Ist teatr. Rom., III, 211-212; Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Bucureşti, 1979, 166-176; Massoff, Teatr. rom., VIII, 132-133; Mircea Eliade, Memorii, I, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1991, 248-251, passim; Emil Cioran, Exerciţii de admiraţie, tr. Emanoil Marcu, Bucureşti, 1993,115-125; Dosar Sorana Ţopa, îngr. Ion Vartic, APF, 1994, 3-4; Lovinescu, Unde scurte, IV, 305-308; Lovinescu, Sburătorul, II-VI, passim; Sorana Ţopa, DRI, V, 259-268; Emil Cioran, Caiete, III, tr. Emanoil Marcu şi Vlad Russo, Bucureşti, 2000,202,204-205,210-212, 216; Ion Vartic, Cioran naiv şi sentimental, Cluj-Napoca, 2000,284-315; Popa, Ist. lit., 1,308-309; Dicţ. scriit rom., IV, 645-646. A. C. ŢOPA, Tudor (27.V.1928, Cernăuţi - 10.VIII. 2008, Bucureşti), prozator şi traducător. Descendent pe linie paternă al unei familii de cărturari şi militanţi pentru drepturile românilor bucovineni, Ţ. este fiul Angelei Ţopa (n. Almăjanu), profesoară, directoare a Şcolii Normale din Cernăuţi, şi al lui Ovidiu Ţopa, profesor, doctor în istorie. învaţă la Cernăuţi şi, în timpul celor două refugii, la Bucureşti, unde este elev la liceele „Sf. Sava" şi „Cantemir Vodă". Absolvent al Facultăţii de Psihologie-Pedagogie a Universităţii din Bucureşti (1954), lucrează ca profesor la Liceul Pedagogic din Vaslui şi la Iaşi, apoi vine la Bucureşti, unde e ghid al unor expoziţii de pictură, bibliotecar la Biblioteca Centrală de Stat şi la Biblioteca Centrală Universitară „Nicolae Bălcescu" (fostele Aşezăminte Culturale Brătianu), inspector la Direcţia Bibliotecilor din Ministerul Culturii, cercetător la Institutul de Pedagogie şi Psihologie. Debutează în 1958 la „Gazeta literară" cu o cronică plastică, iar primele schiţe îi apar în 1968 la „Luceafărul". Mai e prezent în „Arta", „România literară", „Secolul 20", „Vatra", „Viaţa românească" ş.a. Face traduceri din Stendhal, Hippolyte Taine, Henri Focillon şi stilizează transpuneri din Boris Bednâi, Serghei Krutilin, Alexandr Ceakovski. Un timp realizează emisiunea radiofonică „Săptămâna unui meloman". 49 Dicţionarul general al literaturii romane Ţopa Deşi de origine bucovineană şi stabilit în Bucureşti, Ţ. poate fi situat, ca modalitate literară, printre „târgoviştenii" Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu. Apropierea s-a făcut, după cum scriitorul a fost aşezat şi în tradiţia lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian sau Anton Holban. O afirmaţie proprie îl caracterizează: „Eu povestesc o promisiune!" încercarea scriitorului (1975) şi Punte (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor), cuprinzând un jurnal scris între optsprezece şi douăzeci şi patru de ani, publicat însă, în conformitate cu o regulă instituită împreună cu confraţii săi literari, abia după vârsta de patruzeci de ani, anunţă şi pregătesc în aparenţă un roman, dar devin prin ele însele pagini de roman. E vorba de formarea unui tânăr intelectual capabil să trăiască scrisul ca pe un act vital, dar agresat de o lume - aceea mizeră şi absurdă a anilor 1947-1953 - pe care scriitorul o captează dispunând de un fin instrument senzorial (vizual, auditiv, olfactiv) şi cu o sensibilitate acută de psiholog şi moralist. Studentul Teofil A., protagonistul din încercarea scriitorului, în acelaşi timp autor şi personaj de roman, este un tânăr inteligent şi cultivat, cu o mare poftă de cultură şi dornic să se pătrundă de viaţă, să experimenteze limitele proprii în nesfârşite discuţii cu amicii, ca şi în excese bahice sau în escapade prelungite în natură. El priveşte lucrurile dintr-un unghi adesea pieziş, dându-le o faţă nouă, neaşteptată, de multe ori grotescă. Pe cât de decis în judecăţi livreşti, pe atât de fragil în structura sa interioară, Teofil alternează gesturile intempestive cu ezitarea şi deruta. Soluţia narativă aleasă îi dă lui Ţ. o mare libertate compoziţională, conducându-1 spre soluţii moderne, stăpânite pe deplin: el face din jurnal - care nu e scris din fuga cotidianului, ci, cum ar fi spus Roland Barthes, lucrat a mort - o „încercare a scriitorului", dar una a cărei raţiune de a fi rămâne, în cele din urmă, tot jurnalul. Ca atare, „lucrarea" diaristului, practicând detaşarea de contingent chiar atunci când îl evocă, nu pregăteşte altceva, ci dobândeşte virtuţile ficţiunii, devine un produs elaborat. în Punte, unde Teofil A. reapare, complexitatea creşte prin suprapunerea mai multor partituri şi prin subtile note de subsol. Cu o aspiraţie nemărturisită spre măreţie şi soliditate - trădată, poate, de fascinaţia pentru Homer, Cervantes sau Goethe cu ambiţia atingerii totalităţii, personajul-autor rămâne însă închis în lumea meschină a provizoriului şi a precarităţii, surprinsă fugitiv şi fragmentar. Deşi de ţinută „călinesciană" şi adăpostită de jurnal, opera lui Ţ., îngăduind cititorului să asiste nemijlocit la transformarea insului obişnuit în scriitor, o întâlneşte pe aceea a prozatorilor din ultimul val al modernităţii, cei care fac ca romanul să nu fie predeterminat, ci să se nască pe măsură ce se scrie. Stilist fără cusur, asemenea lui Radu Petrescu, Ţ. dovedeşte aceeaşi virtuozitate în practicarea minuţioasă a autoscopiei prin examinarea lucidă a viselor, senzaţiilor fiziologice, spaimelor sau revoltelor, precum şi în înregistrarea rapidă şi pregnantă, cu ştiinţa detaliului revelator, a fizionomiilor şi evenimentelor din lumea exterioară. Primit favorabil de critici, prozatorul nu a putut să intre imediat în conştiinţa unui public deprins mai degrabă cu reţeta romanelor realiste. Ca şi membrii grupului de la Târgovişte, de care se distinge pentru că la el „existenţa pre- valează, ca temă de reflecţie, asupra scriiturii" (Eugen Simion), va fi preţuit la adevărata sa valoare de optzecişti. SCRIERI: încercarea scriitorului, Bucureşti, 1975; ed. 2, îngr. Ruxandra Mihăilă, Piteşti, 2001; Punte, Bucureşti, 1985; ed. 2, îngr. Ruxandra Mihăilă, Piteşti, 2002. Traduceri: Boris Bednâi, Fetele, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Simion Alterescu); Serghei Krutilin, Amintiri din Lipiaghi, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Maria Roth); Hippolyte Taine, Pictura Renaşterii în Italia şi alte scrieri despre artă, pref. trad., Bucureşti, 1968, Filosofia artei, introd. Silvian Iosifescu, postfaţa trad., Bucureşti, 1973; Alexandr Ceakovski, Logodnica, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu R. Vasilescu-Albu); Stendhal, Roma, Neapole, Florenţa, pref. trad., Bucureşti, 1970; Henri Focillon, Anul o mie, Bucureşti, 1971. Repere bibliografice: Mihai Dinu Gheorghiu, Biografie şi roman, CL, 1975,11; Virgil Nemoianu, Reuşita încercării, VR, 1975,11; Ulici, Prima verba, II, 169-172; Manea, Contur, 44-48; Mihai Dragolea, Gravor spontan şi perpetuu, TR, 1986,26; Şerban Foarţă, Călimara lui Tudor Ţopa, VR, 1986,8; Rodica Zafiu, „Punte", TBR, 1986,326; Holban, Literatura, 166-170; Simion, Scriitori, IV, 351-360; Mihai Dragolea, Exerciţul ficţiunii, Cluj-Napoca, 1992,64-73; Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Bucureşti, 1994, 158-161; Ion Buzera, Literatura faţă cu postmodernismul, Craiova, 1996,143-146; Ioana Pârvulescu, încercarea cititorului, RL, 1997,3; Cosma, Romanul, II, 250-251; Manolescu, Lista, II, 132-138; Popa, Ist. Ut, II, 987-988; Marius Chivu, Reuşita scriitorului, RL, 2002,8; Gheorghe Crăciun, „încercările" lui Tudor Ţopa, OC, 2002,144; Dicţ. scriit. rom., IV, 646-648; Negriei, Lit rom., 392-393; Ion Bogdan Lefter, Mereu despre jurnal, OC, 2003,167. A. C. Ţuculescu Dicţionarul general al literaturii române 50 ŢUCULESCU, Radu (1.1 .1949, Târgu Mureş), prozator şi traducător. Este fiul Măriei (n. Manta) şi al medicului Dumitru Ţuculescu şi nepot al pictorului Ion Ţuculescu. Urmează cursul primar în limba germană la Reghin, apoi, la Cluj, va fi elev al Liceului de Muzică (1960-1967) şi student al Conservatorului „Gheorghe Dima", secţia vioară (1967-1972). După absolvire se angajează redactor la Studioul de Radio clujean (1972-1985), în acelaşi oraş face parte, în calitate de violonist, din Orchestra Filarmonicii (1985-1989), iar în 1990 trece la Studioul TVR, ca redactor, apoi realizator de emisiuni. Debutează cu versuri la „Steaua" în 1965, iar editorial cu volumul de proză scurtă Portocale şi cascadori, apărut în 1978. Mai colaborează la „Echinox", „Amfiteatru", „Tribuna", „Vatra", „Orizont", „Cinema" ş.a. încă din studenţie conduce trupe de teatru, ulterior regizează spectacole la Teatrul „Radu Stanca" din Sibiu, secţia germană, realizând şi filme de televiziune. între 1990 şi 2002 obţine mai multe burse de specializare la Paris, Berna, Basel şi Viena. A fost distins cu Premiul „Saeculum" (1982) şi cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca (1984,1995). Ţ. este un spirit calofil şi un cititor subţire, privind literatura de sus, pe deasupra frontierelor care o despart de celelalte produse ale spiritului. Povestirile şi romanele sale suferă de o anume supradeterminare culturală, ceea ce le face dificile pentru neavizaţi. Există în ele o rezistenţă subterană, o inerţie moale ce se împotriveşte unei lecturi sprintene şi superficiale. Reţeta ficţiunii se modifică în mai multe etape, pe măsură ce, în naraţiune, balanţa dintre fabulaţie şi reflecţie se echilibrează într-un fel sau altul. Vânzătorul de aripi (1982) e un roman enigmatic, cu final deschis. Fără a lipsi cu totul, reflexivitatea este extrem de discretă, iar în final intriga se dovedeşte doar promisiunea şi materialul unui roman omonim. Construcţia epică în două planuri alternante - „prezentul prezentului" şi „prezentul trecutului", cum le numeşte prozatorul - se păstrează şi în Degetele lui Marsias (1985), unde interesul pentru enigme, echivoc, pentru imaginaţie şi vis este o prezenţă de fundal, fără să mineze coerenţa realului. Nu trebuie trecută cu vederea căptuşeala mitologică discretă a epicului - ca o dublură culturală suplă şi fină: istoria străveche a lui Apolo şi a flautistului Marsias. Conform adagiului din Ecleziast: „Tot ce a fost va mai fi...", iteraţia e dătătoare de profunzime şi ecou. Procedeul - aplicat cu parcimonie - aminteşte de evoluţia lui Gheorghe Crăciun, între fabulaţia lui Longos despre Daphnis şi Chloe şi propriul său text narativ. Alt roman, Ora păianjenului (1984), pare să fi avut iniţial un final deschis căruia, sub presiune, i-a fost lipit un pasaj de încheiere, deopotrivă şi încheiere a destinului protagonistului. Textul nu iese din orizontul de referinţă al celorlalte cărţi: jocul între aparenţă şi realitate. „Asta numai la prima vedere" este refrenul rostit ritual de personajul central, straniul arivist Miş Dron, a cărui identitate, marcată de o labilitate proteică, atinge schizofrenia. în rest, accidentalul, coincidenţele, întâmplarea se instituie în logică a povestirii. Evenimentele debutează simbolic la o oră incertă, când lumea îşi arată faţa ambiguă; penumbra, mediu propice nefirescului, tipic pentru prozele lui Ţ. Blocul de locuinţe pe care se străduieşte să îl domine Miş Dron e un univers simbolic. Imobilul - care încadrează şi pecetluieşte providenţial destinele - devine, în esenţă, protagonistul naraţiunii. Şi în volumele de proză scurtă acest tip de clădire e o întruchipare a cotidianului, aparent neproblematic şi solid, dar în care se infiltrează anomalia. Romanul Umbra penei de gâscă (1991) se dezvoltă ca o variaţiune liberă pe o temă din Numele trandafirului de Umberto Eco. Fără ca relaţia dintre cele două scrieri să fie univocă, memoria cărţii autorului italian regizează global înscenarea epică a lui Ţ. Textul permite atât lectura inocentă, cât şi pe cea avizată. Pentru lectura genuină frapante rămân capacitatea fabulatorie nestingherită, ştiinţa de a crea atmosferă, de a evoca pitorescul medieval al mediului ardelenesc. în schimb, pentru lectorul iniţiat în dedesubturile literaturii livrescul are rolul unui spaţiu de ecou, unde sensurile se amplifică, devenind o cutie de rezonanţă. Cuptorul cu microunde (Romanul unui bloc în zece secvenţe horror) (1995) pare să întoarcă foaia cu bruscheţe. Reperele celor zece povestiri de aici ar fi cu totul altele: romanul de groază şi mister, epicul de aventură, poliţist sau SF. De fapt, se desăvârşeşte o mişcare deja existentă la Ţ., fie că este vorba de proza scurtă sau de romane. Substanţa din care scriitorul îşi confecţionează lumea fictivă e cotidianul sufocant, banalul, lumea din provincia abrutizantă şi din blocurile-dormitor, pensionarii resemnaţi, micii funcţionari, gospodinele bovarice. E un cotidian luat progresiv în stăpânire de neoplasmul nefirescului. Marcat de simptome ale unor maladii terifiante, realul din Cuptorul cu microunde se comportă ca vedenia sau visul, ca fantasmagoria, nebunia sau coşmarul, ca fantezia sau literatura: pereţi care frig, telefoane şi fotografii ce ucid, apartamente unde aerul se transformă într-o masă vie şi frigidere al căror conţinut alimentar ingurgitează realul, 51 Dicţionarul general al literaturii române Ţugui suflete bântuind de la un corp la altul, vise ce asasinează etc. Chiar şi atunci când istorisirea evoluează destul de aproape de tipicul literaturii cu stafii sau de fantezia onirică, paradigma rămâne neschimbată - anomalia, distorsionarea realului. Cartea se încheie cu o retrospectivă: viata devine reversibilă, la fel ca literatura. Un personaj-povestitor retrăieşte sau reciteşte tot filmul în zece secvenţe (câte etaje are blocul care îi serveşte drept scenă), căpătând o perspectivă distanţată asupra întregului. Căci pivniţa clădirii, unde se preumblă, ca într-un coşmar lucid, protagonistul, întruchipează dedesubturile aşa-numitei realităţi. In Uscătoria de partid (1997), cuprinzând tot proză scurtă, unitatea narativă minimală nu mai este secvenţa filmată, ci mai curând instantaneul de tip fotografic. Renunţând să se mai travestească în regizor sau în cameraman, povestitorul-reporter se plimbă prin lume înarmat cu un aparat Polaroid de ultimul tip şi confecţionează p(r)oze la minut. Faţă de scrierile precedente, Ţ. se redimensionează. Venind către literatură din domeniul muzicii, el ştie că şi în naraţiunea literară decupajul în sine poate deveni o sursă autonomă de sens. Teritoriul prin care circulă naratorul amator de instantanee este cel al prezentului, dar şi cel al trecutului apropiat, într-o cordială devălmăşie, căci, explorate în aspectele lor derizorii, cele două universuri se confundă. Lumea fictivă a cărţii ascultă de aceeaşi regulă a jocului -simularea - şi se supune principiului lui „ca şi cum". în naraţiunea titulară mistificarea este ridicată la puterea a doua, mimând o formă deja golită de sens. Refugiat în lumea sordidă de bloc, un grup de nostalgici comunişti debusolaţi imaginează un grotesc simulacru de democraţie al unei lumi definitiv apuse: adunarea de partid. Maimuţărindu-i pe adulţi, copiii care mişună pe maidanele promiscue din jurul locuinţelor-ghetou nu se mai travestesc în hoţi şi în vardişti ca altădată, ci în mineri şi în scutieri, semn că au prins şi ei din zbor regula jocului. Diverse repere ludice ale realităţii apar, emblematic, la tot pasul: jocul cu mingea şi cu cercul, jocul de popice, jocurile infantile. Mai mult decât în cărţile anterioare, în Uscătoria de partid se manifestă nestrunit instinctul ludic al prozatorului. Făcând echilibristică pe graniţa fină dintre normal şi anormal, dintre grav şi ilar, patetic şi zeflemitor, real şi fantastic, dintre umorul negru şi cel bonom, naratorul şi personajele sale se joacă de-a restauraţia şi de-a democraţia, de-a libera iniţiativă de piaţă şi de-a călătoria de afaceri, de-a propaganda electorală şi de-a calomnia, de-a viaţa sau de-a moartea (cum face cu viclenie baba Safta), de-a greva foamei, de-a transportul public şi de-a conştiinţa civică. Cele zece crochiuri care îl au drept protagonist pe Popică oferă o morală sui-generis. Aparent, personajul este individul standard, de astăzi şi de ieri, de aici şi de oriunde. I. L. Caragiale îl numeşte Mitică. La o privire mai atentă, se dovedeşte mai curând excentric decât un oarecare. în lumea în care trăieşte, mai întâi stupoarea candidă, apoi lehamitea lui cronicizată au un singur leac: internarea într-un ospiciu, unde recalcitrantul va fi redus la tiparul anonimatului. Captiv în plasa de păianjen a scena-riadei, el devine un simplu popic. Ca traducător, Ţ. a transpus în colecţia „Poeţi elveţieni contemporani", pe care o iniţiază la „Biblioteca revistei «Familia»", cu precădere selecţii, în ediţii bilingve, din scriitori precum Werner Lutz, Tadeus Pfeifer, Alois Bischof, Rainer Brambach, Gerhard Meier, Rudolf Bussmann, Frank Geerk, facilitând cunoaşterea lor în România. A tălmăcit şi din povestirile lui Peter Bicsel, iar în 1998 a alcătuit o cuprinzătoare antologie din proza elveţiană contemporană. SCRIERI: Portocale şi cascadori, Cluj-Napoca, 1978; Grădina suspendată, Bucureşti, 1981; Vânzătorul de aripi, Cluj-Napoca, 1982; Ora păianjenului, Bucureşti, 1984; Degetele lui Marsias, Cluj-Napoca, 1985; Portrete în mişcare, Bucureşti, 1986; Umbra penei de gâscă, Cluj-Napoca, 1991; Cuptorul cu microunde (Romanul unui bloc în zece secvenţe horror), Cluj-Napoca, 1995; Uscătoria de partid, pref. Petru Poantă, postfaţă Monica Spiridon, Oradea, 1997; Aventuri în anticameră, Piteşti, 2001. Traduceri: America nu există (Antologie de proză elveţiană contemporană de expresie germană), Oradea, 1998; Werner Lutz, Grăserstille Einfachheit -Doar liniştea ierbii, ed. bilingvă, cu grafica autorului, Oradea, 1999; Tadeus Pfeifer, Der Dichter lacht - Poetul râde, ed. bilingvă, Oradea, 1999; Alois Bischof, Unterwegs - Pe drum, ed. bilingvă, Oradea, 2000 (în colaborare cu Mirela Pop); Rainer Brambach, Kopfoder Zahl ? - Cap sau pajură?, ed. bilingvă, Oradea, 2000; Peter Bicsel, Povestiri, pref. trad., Oradea, 2001; Gerhard Meier, Die Strasse lang pfeift eine Amsel - De-a lungul străzii fluiera o mierlă, ed. bilingvă, Oradea, 2002; Rudolf Bussmann, Nimm die Dinge - Ia lucrurile, ed. bilingvă, Oradea, 2003 (în colaborare cu Mirela Pop); Frank Geerk, Circulum vitae, ed. bilingvă, Oradea, 2003. Repere bibliografice: Petru Poantă, „Portocale şi cascadori", ST, 1978, 8; Constantin Hârlav, Povestiri ironice şi sentimentale, T, 1978,12; Mircea Iorgulescu, Autori de proză scurtă, RL, 1981,50; Piru, Debuturi, 135-137; Moraru, Semnele, 171-174; Poantă, Radiografii, II, 165-169; Ioan Holban, Un roman de investigaţie socială, CRC, 1984,33; Dana Dumitriu, Un diavol meschin, RL, 1984, 43; Moraru, Textul, 206-209; Marian Papahagi, Intre povestire şi roman, TR, 1985, 42; Ion Simuţ, Concert pentru flaut şi orchestră, RL, 1986,14; Vasile Chifor, Biografie şi destin, VR, 1986, 12; Al. Călinescu, Proza scurtă, CRC, 1987, 7; Holban, Profiluri, 369-373; N. Steinhardt, Escale în timp şi spaţiu sau Dincoace şi dincolo de texte, Bucureşti, 1987,250-258; Tania Radu, „Umbra penei de gâscă", LAI, 1991,4; Ioan Holban, Scriitorul şi puterea, CRC, 1991,32; Ioana Bot, Seismograful, TR, 1991,34; Steinhardt, Monologul, 203-207; Ulici, Prima verba, III, 211-212; Ţeposu, Istoria, 156-157; Monica Spiridon, Un prozator neliniştit, TR, 1996, 1; Simuţ, Critica, 168-178; Monica Spiridon, Jocul de-a nimicul, R, 1998,4; Perian, Pagini, 188-194; Adrian Oţoiu, Proza generaţiei '80. Strategii transgresive, I, Piteşti, 2000, 221-226; Lefter, Scriit rom. '80-90, III, 243-245; Popa, Ist lit, II, 870; Irina Petraş, Un fel de „teritorii", CNT, 2002, 29-30; Claudiu Groza, Hoţul de imagini, APF, 2002, 7-8; Dicţ. scriit. rom., IV, 648-649; Dicţ. analitic, IV, 348-350. M. S. ŢUGUI, Grigore (25.1 .1939, Secuieni, j. Bacău), critic şi istoric literar. Este fiul Luţei (n. Donosă) şi al lui Gheorghe Ţugui, ţărani. Urmează şcoala elementară în comuna natală (1946-1955), Şcoala Medie nr. 1 din Bacău, absolvită în 1959, şi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, devenind licenţiat în 1964. îşi susţine doctoratul în 1981. Va fi cadru didactic la Catedra de literatură română a Universităţii ieşene, cu excepţia perioadei 1978-1981, când funcţionează ca lector la Institut National de Langues et Civilisations Orientales din Paris. Debutează în Ţugui Dicţionarul general al literaturii române 52 1966 la „Cronica", iar editorial în 1984 cu lucrarea Ion Heliade Rădulescu, îndrumătorul cultural şi scriitorul, la origine teză de doctorat. De la întâia sa carte, Ţ. se dezvăluie ca un exeget informat al fenomenului literar, demersul critic parcurgând cel puţin două direcţii de investigare: personalitatea lui Ion Heliade-Rădulescu şi orizontul sociocultural în care se structurează activitatea acestuia. Beneficiind de modele consacrate, pe care nu le ignoră, monografia se deschide cu un capitol biografic al „heliadismului", unde e surprins spectacolul unei individualităţi complexe, contradictorii, care a făcut istorie, într-un efort creator de pionierat apt, în elanurile şi înfrângerile sale, să capete dimensiune romanescă. „Personajul" Heliade creşte, îşi acumulează substanţa din documente variate, din contemporaneitate, din istoria culturii româneşti şi, nu în ultimul rând, din corespondenţa sa, amplu citată, iar istoria omului Heliade luminează pas cu pas compartimentele operei de teoretician şi critic, publicist, prozator, om de teatru. Autorul monografiei dezvoltă un discurs comprehensiv şi echilibrat, sintetizează documente biografice, de istorie culturală, dar şi politică. Privirea diacronică şi pasajele analitice dovedesc un spirit mobil, temperat însă de luciditatea documentaristului. în cursul universitar Scriitori români de la sfârşitul secolului al XLX-lea (1990) Ţ. se opreşte la autori ca Alexandru Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Barbu Delavrancea sau George Coşbuc, păstrând aceeaşi manieră de abordare a istoriei literare, în încercarea de a descifra impactul personalităţii fiecărui scriitor cu epoca. De o factură cu totul diferită, Interpretarea textului poetic (1997) e un ghid util privitor la istoria unor concepte şi orientări literare - de la sociologie la semiotică -, precum şi la o serie de repere teoretice pe care autorul încearcă să le ilustreze cu eşantioane de analiză şi interpretare din scrieri reprezentative. Notabilă este valorificarea „sceptică" şi critică a metodelor, cărora Ţ. le intuieşte nu numai valoarea, ci şi limitele. între istorie literară şi interpretare, combinând teoria genurilor cu analiza comparată, alt studiu, Balada romantică (2001), are în vedere configurarea şi evoluţia speciei în romantismul românesc, îi surprinde specificul, întrevăzut în depăşirea modernă a epicului prin lirism şi urmărit în contextul literaturii europene, de la Villon la Goethe, de la Uhland la Puşkin. Istoricul literar consideră balada romantică un moment semnificativ în edificarea literaturii române moderne cu fond autohton şi o consolidare a romantismului în datele sale esenţiale. SCRIERI: Ion Heliade Rădulescu, îndrumătorul cultural şi scriitorul, Bucureşti, 1984; Scriitori români de la sfârşitul secolului al XlX-lea, Iaşi, 1990; Interpretarea textului poetic, Iaşi, 1997; Balada romantică, Iaşi, 2001. Repere bibliografice: Gabriela Drăgoi, O nouă carte despre Heliade, CRC, 1984,51; Constantin Pricop, Acelaşi Heliade, CL, 1985,1; Al. Piru, Pionier al literaturii române moderne, FLC, 1985,4; Antoaneta Macovei, „Ion Heliade Rădulescu, îndrumătorul cultural şi scriitorul", AUI, literatură, t. XXXI, 1985; Daniel Dimitriu, Un ghid al lecturii, ATN, 1998, 3; Adrian Tudorachi, „Interpretarea textului poetic", ST, 1999,2; George Bădărău, „Interpretarea textului poetic", CL, 1999,12. S. D. ŢUGUI, Haralambie (10.11.1916, Dorohoi - 12.X.1996, Iaşi), poet. Este fiul Nataliei (n. Turcu) şi al lui Teodor Ţugui, grădinar. îşi începe învăţătura în oraşul natal (1924-1931), urmează apoi Liceul Militar la Cernăuţi (1931-1934) şi la Iaşi (1934-1936). Absolvent al Şcolii de Ofiţeri din Bucureşti (1937) şi al Academiei Militare de Infanterie din Sibiu (1939), face stagii ca ofiţer în garnizoanele Cahul, Brăila şi Panciu, iar din 1941 luptă pe Frontul de Răsărit; în 1943 şi 1944 este instructor la Şcoala de Subofiţeri din Radna. Trimis din nou pe front, cade prizonier în vara anului 1944 şi este internat într-un lagăr militar sovietic, împreună cu Constantin Ciopraga, Laurenţiu Fulga ş.a. în 1948 se întoarce în ţară şi lucrează pe diverse şantiere ca tehnician, normator, şef al serviciului de pază, iar din 1963 ca metodist la Biblioteca Regională Banat. Pensionat pentru invaliditate în 1968, se stabileşte la Iaşi. îşi publică primele versuri în 1933, în paginile revistei şcolare „Muguraşi". Placheta Liane crude îi apare în 1935, tot pe când era elev de liceu, fiind urmată de Prohod pentru zi (1939), volum bine primit de critică. După 1956 reintră în viaţa literară şi începe să publice în „Scrisul bănăţean", iar în 1966, după mai bine de două decenii şi jumătate de la ultima carte, i se editează culegerea Poezii. Mai colaborează cu versuri, reportaje şi traduceri la „Glasul singurătăţii" (devenită „Fulgerul", apoi „însemnări"; face parte din gruparea acestei reviste doro-hoiene), „Flamuri", „Lanuri", „Crai nou", „Familia", „Pagini basarabene", „Luceafărul", „Universul literar", „Curentul literar", „Viaţa românească", „Steaua", „laşul literar", „Orizont", „Tribuna", „Convorbiri literare", „Ateneu", „Cronica" ş.a. în 1979 i s-a decernat Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru volumul Confesiunile pământului. Cu excepţia unei singure cărţi de proză, Memoria timpului (1977), ce cuprinde „mărturii şi evocări literare", de fapt amintiri despre Otilia Cazimir, D. Popovici (profesorul său de la Iaşi), Ion Pillat, Magda Isanos, Eusebiu Camilar şi câteva pagini de jurnal, Ţ. publică numai versuri. încă din placheta Liane crude, el se dovedeşte un poet delicat, imagist inspirat care, servindu-se de metrul clasic, creează, pe linia sentimentalismului minor, o atmosferă de limpiditate şi echilibru. Lirica lui emană o senzaţie de linişte şi mulţumire, rar înfiorată de întrebări sau de îndoieli. Prohod pentru zi relevă aceeaşi apetenţă pentru imaginile clare, luminoase, trasând contururi hieratice în decor de alb imaculat, dar accentuează latura angoasată, exprimând, în manieră bacoviană, nostalgia edenului pierdut - copilăria - sau tristeţea „iubirilor ucise în toamna putredă". Ceea ce diferenţiază acest volum e accentuarea situării tradiţionaliste şi implicit potenţarea anumitor particularităţi de limbaj. Abundă cuvinte devenite fetişuri, ca „fruntarii", „năier" (cu sensul „cântăreţ din nai"), „zodier", „tropar" ş.a., nu lipsesc vocabule stridente, inventate sau regionalisme. Tânărul poet cultivă metaforismul convenţional, banalizat ori pe cel artificios, obţinut prin materializarea forţată a unor abstracţii sau prin utilizarea excesivă a cuvântului „alb". Sunetul liric devine mai autentic şi pare mai nou atunci când, precum în Adolescenţă, rezonanţe din Blaga autohtonizează tonuri rilkeene şi incantaţii ce amintesc de 53 Dicţionarul general al literaturii române Ţugui Cântarea Cântărilor. Vidul bibliografic dintre Prohod pentru zi şi antologia Poezii are în spate în primul rând o bogată producţie lirică nevalorificată în acest interval, ce reflectă îndeosebi experienţa traumatizantă a războiului. Ca fragmente ale unui jurnal liric de front, poemele din ciclul Pasărea morţii devin o posibilă replică la Ciclul morţii al lui Camil Petrescu. Eludând spectaculosul macabru, senzaţionalul terifiant, poetul comunică tragicul individual, suferinţa înnebunitoare a cărnii, exasperarea neputincioasă şi resemnarea amară a nervilor epuizaţi, ţipătul mut al conştiinţei defuncţionalizate. Maxima expresivitate se realizează în Visul negru, poem care, având ca moto versul lui E. A. Poe: „Răspunse corbul: Nevermore", cuprinde ca refren un cuvânt german cu sonoritate asemănătoare: Hungertod („moarte prin foame"). Cu procedee tehnice analoage celor din Erlkonig, balada lui Goethe, se construieşte un scenariu de coşmar. Imaginea structurantă e un „tren de fantome" care, ieşit din noaptea grozavă a timpurilor, străbate lumea înfiorând-o cu „dangătul" roţilor, „desperat, dureros, de prohod [...]: Hungertod". Dar multe versuri antologate în 1966, ca şi altele din volumele ce urmează la intervale scurte, marchează efortul poetului de a-şi adapta stilul la noile realităţi. Ţ. dedică circumstanţial, fără exigenţe estetice, stihuri tinerilor patriei, muncitorilor, eroilor neamului, invocând solidaritatea cu strămoşii etc. Piese caracteristice compun un atlas liric de privelişti precis localizate: Delta, Sulina, Cotnari, Criva, Dorna, schitul Brazi, Miorcani, Câmpulung Moldovenesc, Oituz, Mărăşeşti, Sarmizegetusa, Ţebea, Lancrăm. în năzuinţa de a da versurilor „sunetul bronzului", Ţ. adoptă adesea forma fixă a sonetului, în schimb, ultimele cărţi - Confesiunile pământului, Pe o apă visând (1982), Ochii copiilor (1984) - exprimă frecvent sentimentul curgerii ireversibile a timpului, poetul trăind din amintirile trecutului, obsedat de copilărie, de adolescenţa demult pierdută. Cercurile tot mai strânse pe care moartea le desenează în „sarabandă cu timpul" îi provoacă adânci nelinişti şi presimţiri amare. SCRIERI: Liane crude, pref. Dumitru Furtună, Dorohoi, 1935; Prohod pentru zi, Bucureşti, 1939; Poezii, pref. Eusebiu Camilar, Bucureşti, ^ 1966; Contrapunct, în toamnă, Bucureşti, 1969; Sub cerul Mioriţei, Iaşi, 1971; înalt prin stemă, Bucureşti, 1972; Luminile zilei, Bucureşti, 1972; Lângă vetrele sacre, Iaşi, 1974; Sunetul bronzului, Bucureşti, 1974; Ţărm de legendă, Bucureşti, 1975; Memoria timpului, Timişoara, 1977; Poemele triumfului, Bucureşti, 1978; Confesiunile pământului, Bucureşti, 1979; Mâinile de lumină, Bucureşti, 1979; Al soarelui şi-al umbrei, cu un portret de Dan Hatmanu, Iaşi, 1980; Pe o apă visând, Bucureşti, 1982; Ochii copiilor, cu ilustraţii de Dragoş Pătraşcu, Iaşi, 1984. Repere bibliografice: George D. Râncă, „Liane crude", „însemnări" (Dorohoi), 1935,19; Siomin Doru [Dorian Grozdan], „Liane crude", „Luceafărul", 1935, 11; Erasm [Petru Manoliu], „Liane crude", „Credinţa", 1935, 535; Paul I. Papadopol, „Liane crude", PL, 1936, 3; Robert Cahuleanu [Andrei Ciurunga], „Prohod pentru zi", „Bugeacul", 1939,1-2; Mihail Chirnoagă, Ofiţeri care scriu, CL, 1939,10-12; Dimitrie Costea, „Poezii", CRC, 1966,44; Şerban Foarţă, „Poezii", 0,1966,11; Constantin Călin, „Poezii", ATN, 1967,2; Dumitru Micu, „ Contrapunct, în toamnă", RL, 1969,45; Liviu Leonte, „ Contrapunct, în toamnă", CRC, 1969,52; Constantin Ciopraga, Poezie: Haralambie Ţugui, CRC, 1971,19; Dan Verona, „înaltprin stemă", RL, 1972, 27; AL Raicu, „Luminile zilei", RL, 1972,42; Andriescu, Disocieri, 148-152; Martin, Pro Patria, 98-99; Piru, Poezia, 1,149-152; Adrian Popescu, „Ţărm de legendă", ST, 1976,5; Mircea Popa, Falsă memorialistică, VR, 1978, 4; Andrei Ciurunga, „Memoria timpului", CNT, 1978,26; Al. Jebeleanu, „Poemele triumfului", 0,1978,46; Virgil Cuţitaru, „Poemele triumfului", CRC, 1978, 50; Ion Cristofor, „Memoria timpului", ST, 1979, 1; Dorian Obreja, „Poemele triumfului", CL, 1979,4; Andrei Ciurunga, „Mâinile de lumină", CNT, 1979,22; AL Călinescu, „Confesiunilepământului", CL, 1980,9; Lit. rom. cont., 1,136-137; Simion Bărbulescu, „Al soarelui şi-al umbrei", RL, 1981, 18; Ioana Rauschan, Visul şi trecerea, 0,1982,38; Aurel Martin, „Pe o apă visând", CNT, 1982,42; Virgil Cuţitaru, „Pe o apă visând", CRC, 1983, 12; Taşcu, Poezia, 295-301; Rotaru, O ist, III (1987), 90-91; Maftei, Personalităţi, VII, 309-312; Popa, Ist. lit, II, 282; Dicţ. scriit. rom., IV, 649-651; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 421. D. Gr., D. Mc. ŢUGUI, Ion (24.XII.1933, Vicovu de Jos, j. Suceava - 20.11.2002, Bucureşti), poet, prozator şi eseist. Este fiul Domnicăi (n. Perdeică) şi al lui Vasile Ţugui, ţărani; istoricul literar Pavel Ţugui este fratele său vitreg. Urmează şcoala primară şi gimnaziul în localitatea natală (1940-1949), Şcoala Tehnică de Cooperaţie la Rădăuţi, liceul şi, concomitent, Şcoala Medie de Muzică la Bucureşti, unde va frecventa şi Conservatorul „Ciprian Porumbescu", Facultate^ de Instrumente şi Canto Ţugui Dicţionarul general al literaturii române 54 (1954-1959). încă student, din 1957 e angajat contrabasist în orchestra Teatrului de Operă şi Balet din Bucureşti. Redactor literar la Radiodifuziunea Română (din 1967), predă, în acelaşi timp, contrabasul la Şcoala de Muzică nr. 2 din Capitală (1969-1971). Două decenii şi jumătate (1971-1995) este comentator-publicist la „România liberă". Va fi director şi purtător de cuvânt al Ministerului Culturii (1995), redactor-şef la revista „Magazin". Debutează în 1958 la „Luceafărul" şi va mai colabora la „Contemporanul", „Tribuna", „România literară", „Viaţa românească", „Ateneu", „Steaua", „Ramuri" ş.a., la emisiuni radiofonice şi de televiziune. Prima carte, Versuri, îi apare în 1967, urmată de alte culegeri, de două poeme ample, Iniţiere şi elogiu (1978), Viaţa şi privelişti din Infern (1993), de reportaje, nuvele, romane şi o seamă de scrieri consacrate unor fenomene paranormale, domeniu de care după 1990 scriitorul e cu deosebire atras. în 2001 înfiinţează Editura Esoteria, unde îşi va publica ultimele cărţi. în poezie Ţ. a adoptat o variantă aparte faţă de cei numiţi de G. Călinescu „suprarealişti bucovineni": amalgamează figuraţia tradiţională (motive de basm şi baladă) cu onirisme bizare, intimismul cu demitizarea, confidenţa mistificată cu incoerenţa conceptuală şi artificiozitatea construcţiei frastice. îndatorat formulelor ermetizante, autorul Lavei intermediare (1970) urmează mai ales principiul marinettist al „cuvintelor în libertate". Vidate de sens, cuvintele „eliberate" compun imagini „în libertate", aproape nişte monştri imagistici. Poemele sunt tot atâtea monologuri aparent ezoterice, în realitate doar gratuit logoreice. Intermitent apar reprezentări şi asocieri de o expresivitate stranie, percutantă: „luna putrezind pe scoarţe / fetele din sat o iau drept floare", „profeţiile sunt duse la fierar". Proza lui Ţ. are ca principală sursă viaţa din Bucovina, mai ales cea rurală, desfăşurată pe aproximativ două secole. Primul roman, al cărui titlu, Voivodeasa (1976), aminteşte de lumea ţărănească a lui Cezar Petrescu, se vrea fresca unui tărâm sătesc în convulsii. Notaţiile unui tânăr fixează momente din vara anului 1945, istorică prin confruntarea dintre promotorii recentelor transformări sociale şi inamicii acestora, retraşi în munţi, de unde acţionează împotriva noii ordini de stat. Romanul, conformist ideologic, e dezavantajat şi de hibriditatea formulei narative, aliaj de monografie sociografică şi epos baladesc. Discontinuitatea relatării, ambiguitatea artificială a comportamentului unor personaje, vălmăşagul de întâmplări tind să sugereze starea de provizorat, atmosfera confuză a anilor de după război. Confruntarea politică violentă din aceeaşi perioadă este o componentă esenţială şi în romanul Solemnităţile umiliţilor (1991), care încheie o trilogie istorică menită să reflecte destinul românilor din Bucovina de la intrarea ţinutului, în 1775, sub austrieci până prin anii '60 ai veacului trecut - primele două cărţi fiind Solemnităţile supuşilor (1980) şi Solemnităţile fericiţilor (1983). Fluxul epic nu reconstituie evenimentele istoriei, ci dezvăluie consecinţele acestora, implicaţiile în viaţa obişnuită. Venetici de pretutindeni speculează în interesul rapacităţii lor tot ce poate fi adjudecat cu rea-credinţă; viaţa provinciei se deteriorează: sărăcie, schimbarea în rău a mentalităţilor, decăderea moravurilor. Rezistenţa la rău e personificată îndeosebi de clanul ţărănesc al Vicovanilor din Vicuseni, în primul rând de Ieronim, intelectual călit în lupta naţională, înţelept venerat de ai săi. Volumul al doilea detaliază situaţii din timpul primului război mondial. Unul din Vicovani, Vasile, ajunge tocmai în Taşkent, el fiind şi protagonistul din ultimul roman al trilogiei, acum în chip de bolşevic angrenat în lupta cu „duşmanul de clasă" ascuns în munţi şi de primar comunist în Vicuseni. Şi Solemnităţile umiliţilor e o carte puţin structurată, constituită prin aglutinare de episoade şi situaţii eteroclite, unele artificios dramatice, altele incluzând dialoguri lungi, discuţii filosofarde sau cu un caracter mai curând parazitar: intimist, romanţios, banal sentimental, pe alocuri melodramatic şi senzaţional. Notabil e punctată, totuşi, malefica activitate a funcţionarilor de partid acţionaţi de la Moscova, unii având modele în nomenclatura de vârf din vremea guvernării dejiste. în celelalte romane - Exerciţii de existenţă (1982), Inocenţii şi blidul Satanei (1994), Strania iubire (1994), Intoleranţă şi ultimul înger (1995), Fratele Negru - Fratele Roşu (1998), Păstorul de păsări. Romanul adolescenţei (2002), Manechini şi sentimente (2003) - prozatorul experimentează modalităţi variate, nu întotdeauna fericite. în Exerciţii de existenţă, bunăoară, textul produce absurd cu mijloacele ludicului, prin intervertirea numelor şi prin schimbarea vârstei personajelor, în real inserându-se forţat anormalul, coşmarescul şi fabulosul, după cum, ostentativ, naratorul preia numele romancierului, căruia îi atribuie o identitate fictivă, menţionează „prieteni" scriitori ca Marian Popa, Platon Pardău, Adrian Păunescu, Dorel Dorian, invocă pictori şi compozitori celebri (Gericault, Berlioz), adoptă ca laitmotiv ascultarea Simfoniei fantastice. în Inocenţii şi blidul Satanei autorul romanţează fantezist ultima perioadă a existenţei unui poet, Eugen Zimbreanu, în care este identificabil A. E. Baconsky. Ţ. apelează uneori la ficţiune şi în cărţile de speculaţie. De pildă, prevestirile spăimoase din Şapte ani apocaliptici (1992), prima parte a unei „trilogii escatologice", sunt prezentate ca „dezvăluiri" ale unui aventurier al cunoaşterii, contele Incapucciato, care ar fi avut privilegiul de a trăi câteva luni în mitologica Shambala. SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1967; Lava intermediară, Bucureşti, 1970; Cânturile marelui pod, Bucureşti, 1972; Ochii fastului, Cluj, 1973; Petrol şi oameni, Bucureşti, 1973; Drumuri prin Ţara Moţilor (în colaborare), Bucureşti, 1973; Voivodeasa, Bucureşti, 1976; Iniţiere şi elogiu, Bucureşti, 1978; Călător în zările de acasă, Bucureşti, 1979; Solemnităţile supuşilor, Bucureşti, 1980; Exerciţii de existenţă, Bucureşti, 1982; Solemnităţile fericiţilor, Bucureşti, 1983; Din tot sufletul pentru fericire, Iaşi, 1987; Solemnităţile umiliţilor, Bucureşti, 1991; Şapte ani apocaliptici (Dezvăluirile contelui Incapucciato), Bucureşti, 1992; Viaţa şi privelişti din Infern, Bucureşti, 1993; Apocalipsa defecare zi sau Lumea în care trăim, Bucureşti, 1994; Iad contra Rai sau Frontul cosmic (Confesiunile contelui Incapucciato), Bucureşti, 1994; Inocenţii şi blidul Satanei, Bucureşti, 1994; Strania iubire, Bucureşti, 1994; Intoleranţă şi ultimul înger, Bucureşti, 1995; Invocaţiile Fericitului fără chip, Bucureşti, 1995; Apocalipsa şi generaţia următoare (Viziunile intergalactice ale contelui Incapucciato), Bucureşti, 1996; Fratele Negru - Fratele Roşu, Constanţa, 1998; Inocenţa şi păcatele. Reflecţii despre lumea în care murim, Bucureşti, 1998; Arta fascinaţiei, Bucureşti, 2002; Păstorul de păsări. Romanul adolescenţei, 55 Dicţionarul general al literaturii romane Ţugui Bucureşti, 2002; Simbolistica viselor. Dicţionar: interpretări, semnificaţii, ipoteze, Bucureşti, 2002; Manechini şi sentimente, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Andrei Apolzan, „Versuri", GL, 1967, 34; Zaharia Sângeorzan, „Lava intermediară", CRC, 1971, 2; Nicolae Prelipceanu, „Ochii fastului". „Cânturile marelui pod", TR, 1973, 18; Dinu Flămând, „Cânturile marelui pod", ARG, 1973, 5; Ovidiu Ghidirmic, Invocaţia orfică, R, 1973, 5; Mihai Minculescu, „Ochii fastului", RL, 1973,29; Adrian Popescu, „Ochii fastului", ST, 1973,12; Constantin, A doua carte, 257-259; Aureliu Goci, „Ochiifastului", CRC, 1974, 6; Piru, Poezia, II, 283-285; Nicolae Ciobanu, Proza de analiză; pastelul poetic, LCF, 1976, 46; Dumitru Micu, Romane de debut, CNT, 1976, 51; Mihai Ungheanu, „Voivodeasa", LCF, 1977, 6; Ulici, Prima verba, II, 183-185; Alex. Ştefănescu, Experiment şi autenticitate, LCF, 1979, 8; Lit. rom. cont., I, 723-724; Marian Popa, O saga bucovineană, LCF, 1981,16,17; George Arion, „Solemnităţile supuşilor", FLC, 1981, 22; Mircea Tomuş, „Solemnităţile supuşilor", T, 1981, 6; Alex. Ştefănescu, Reconstituirea trecutului, RL, 1981,31; Emil Mânu, Exerciţii de rezistenţă, RMB, 1983, 11 930; Sultana Craia, Tradiţia romanului-frescă, LCF, 1984,20; Mihail Iordache, „Solemnităţile fericiţilor", CL, 1984, 6; Mircea Constantinescu, Un roman istoric, RL, 1984, 30; Tania Radu, între istorie şi utopie romanescă, FLC, 1984, 43; Mihai Ungheanu, „Din tot sufletul pentru fericire", LCF, 1987, 39; Alex. Ştefănescu, De la solemnitate la dezinvoltură, RL, 1988,7; Eugen Istodor, Spulberarea solemnităţilor, RL, 1991,44; Dan Perşa, Apocalipsa domnului Ţugui, TMS, 1993,4; Bogdan Ghiu, Există un specific al best-seller-ului românesc? (interviu cu Ion Ţugui), „Dilema", 1993, 38; Constantin Cubleşan, „Şapte ani apocaliptici", ST, 1993, 11; Popa, Ist. lit., II, 875-877. D. Mc. ŢUGUI, Pavel (1.XI.1921, Vicovu de Jos, j. Suceava), istoric literar şi editor. Este fiul Anei (n. Muntean) şi al lui Vasile Ţugui, ţărani; scriitorul Ion Ţugui este fratele său vitreg. Urmează şcoala primară şi gimnaziul în localitatea natală (1928-1935), continuându-şi învăţătura la Şcoala Normală din Cernăuţi şi la Şendriceni (1935-1943). Ulterior este elev la Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă din Ineu, fiind trimis pe frontul din Transilvania de Nord şi Ungaria. Lăsat la vatră la sfârşitul războiului, se înscrie în Frontul Plugarilor. Tot acum îşi susţine bacalaureatul la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuţi. Se înmatriculează la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, unde frecventează cinci semestre, în paralel fiind secretar al Comitetului Judeţean al Partidului Comunist Român Rădăuţi. în 1947 e cursant la Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu" din Bucureşti, ajungând instructor la Secţia de propagandă şi agitaţie a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (1948-1951), şef al sectorului de literatură şi artă din aceeaşi secţie (1951-1953), şef (locţiitor de ministru) în cadrul Ministerului Culturii, la Departamentul artelor, muzeelor, monumentelor şi învăţământului artistic (1953-1955), şef al Secţiei de ştiinţă şi cultură a Comitetului Central al PMR (1955-1960), de unde va fi destituit şi ulterior exclus din partid, acuzele fiind „idei naţionaliste", „legături clandestine cu colegi foşti legionari" etc. Intermitent, cât era în funcţie, predase materialismul dialectic şi istoric, apoi estetica generală la instituţii bucureştene de învăţământ artistic universitar. Din 1961 este profesor de limba română la o şcoală generală din Băneasa, concomitent urmând, la cursuri fără frecvenţă, Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1965. Numit în 1966 lector suplinitor la Catedra de literatură română a Facultăţii de Filologie din Craiova, îşi susţine doctoratul în 1972 cu o monografie despre Grigore H. Grandea. Este promovat conferenţiar, iar în 1977 profesor, şef al Catedrei de literatură română şi universală, unde funcţionează până în 1984, când este obligat să se pensioneze. Debutează în 1950 la „Contemporanul", iar editorial în 1971 cu o ediţie I. G. Sbiera. De-a lungul anilor e prezent în „Contemporanul", „Lupta de clasă", „Veac nou", „Cronica", „Ramuri", „Analele Universităţii din Craiova" (pe care le-a condus între 1971 şi 1982), „Manuscriptum", „Revista de istorie şi teorie literară", „Analele Universităţii Bucureşti", „Tribuna", „Luceafărul", „Vatra", „Convorbiri literare", „România literară", „Limbă şi literatură", „Arhivele Olteniei", „Ateneu", „Adevărul literar şi artistic", „Glasul Bucovinei", „Caiete critice", „Literatorul", „Jurnalul literar", „Analele Bucovinei". Spirit meticulos, Ţ. a avut grijă să adune, în perioada cât a ocupat funcţii înalte în nomenclatura comunistă, copii după scrisori, rapoarte, tot felul de documente de la cei cu care a intrat în contact, unii nume de prim rang ale culturii noastre. Acest fond documentar va constitui baza câtorva cărţi de „restituiri" şi de „memorii" ale „unui fost şef de secţie a CC al PMR". Astfel, despre Lucian Blaga reuşeşte să scoată o broşură la Tipografia Universităţii din Craiova, cu titlul Restituiri. „Cazul Blaga" (1983), celelalte lucrări fiind publicate abia după 1989. în Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu (1998) comentează, uneori subiectiv, alteori cu „revizuirea" atitudinilor proprii, numeroase pagini de epocă, volumul având şi caracter memorialistic, întrucât realizează o imagine din interiorul sistemului politic oficial asupra destinului literaturii române. Deşi ţine să specifice nu o dată că a „acţionat ferm pentru eradicarea nedreptăţilor şi abuzurilor comise", Ţ. va fi avut un rol de executant în recuperarea unor mari scriitori, rămânându-i intacte mentalităţi şi reflexe de odinioară, când se afla în preajma potentaţilor politici ai vremii. Din aceeaşi sferă a dosarelor „obsedantului deceniu" fac parte Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej (1999), Tinereţea lui Petru Dumitriu (2001) şi Dosarul Brâncuşi (2001). Pe de altă parte, Ţ. îşi canalizează interesul spre consultarea arhivelor sau a periodicelor, încercând să completeze cu date noi biografia marilor clasici. Un volum precum Eminescu-Creangâ. Documente biografice inedite (1996) înscrie efortul de a completa datele ascendenţei lui Eminescu pe linie maternă ori de a scoate la iveală acte ale unor instituţii cu care Ion Creangă a intrat în relaţie, ceea ce are drept rezultat completări şi corecţii ale unor informaţii. Altă carte, Arghezi necunoscut. Zbuciumul vieţii şi zidirea operei (1998), se impune tot prin minuţie, cercetarea atentă a colecţiei „Gazeta Bucureştilor" (1916-1918) oferind elemente inedite în legătură cu o împrejurare de viaţă despre care Tudor Arghezi s-a dovedit extrem de parcimonios în declaraţii: istoricul literar găseşte în paginile versiunii româneşti a ziarului patruzeci şi şase de articole semnate de poet cu pseudonimul Sigma. Ţ. se mai ocupă de istoria şi cultura ţinuturilor natale: Contribuţii la o istorie a mişcării Ţurcanu Dicţionarul general al literaturii române 56 cultural-ştiinţifice din ţinuturile bucovinene (1977) şi Bucovina. Istorie şi cultură (2002). Dintre ediţiile pe care le-a alcătuit se detaşează Scrieri de A. E. Baconsky (I-II, 1990) şi volumele de documente referitoare la activitatea diplomatică a lui Lucian Blaga (I-III, 1995). Alte ediţii, de folclor (I. G. Sbiera) şi din opera câtorva scriitori (Grigore H. Grandea, Alice Călugăru, D. Ciurezu, Iulian Vesper), vin să întregească acest efort. SCRIERI: Grigore H. Grandea. Omul şi opera, Craiova, 1977; Contribuţii la o istorie a mişcării cultural-ştiinţifice din ţinuturile bucovinene, Craiova, 1977; Restituiri. „Cazul Blaga", Craiova, 1983; Eminescu-Creangă. Documente biografice inedite, Bucureşti, 1996; Amurgul demiurgilor. Arghezi, Blaga, Călinescu, Bucureşti, 1998; Arghezi necunoscut. Zbuciumul vieţii şi zidirea operei, Bucureşti, 1998; Istoria şi limba română în vremea lui Gheorghiu-Dej, Bucureşti, 1999; Dosarul Brâncuşi, Cluj-Napoca, 2001; Tinereţea lui Petru Dumitriu, Cluj-Napoca, 2001; Bucovina. Istorie şi cultură, Bucureşti, 2002. Ediţii: I. G. Sbiera, Poveşti şi poezii populare româneşti, pref. edit., Bucureşti, 1971; Grigore H. Grandea, Scrieri, pref. edit., Bucureşti, 1975; Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, pref. edit., Craiova, 1983; Alice Călugăru, Scrieri, tr. Virgil Tiberiu Spânu, pref. edit., Bucureşti, 1987; A. E. Baconsky, Scrieri, I-II, introd. Mircea Martin, Bucureşti, 1990, Biserica Neagră, Bucureşti, 1995; D. Ciurezu, Sus la nunta stelelor, postfaţă Al. Piru, Craiova, 1994 (în colaborare cu Matei Constantin); Lucian Blaga, Din activitatea diplomatică (rapoarte, articole, scrisori, cereri, telegrame). Anii 1927-1938,1-III, pref. şi postfaţa edit., Bucureşti, 1995; Teodor V. Ştefanelli, Radu I. Sbiera, Samoil I. Isopescu, Amintiri despre Eminescu. Profesori şi colegi bucovineni ai lui Eminescu, pref. şi postfaţa edit., Craiova, 1996; Iulian Vesper, Memorii, pref. edit., Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: George Muntean, Ediţii critice de folclor, RL, 1972, 5; Valentin F. Mihăescu, Un scriitor de tranziţie, LCF, 1975, 21; Marin Beşteliu, „Grigore H. Grandea", R, 1977,6; Piru, Debuturi, 24-26; Eugen Negriei, Sentimentul autenticităţii, R, 1987,2; Teodor Vârgolici, Alice Călugăru, „Scrieri", VR, 1987, 7; Piru, Critici, 155-158; Eugen Simion, Romanul parabolic, RL, 1990, 23; Ornea, înţelesuri, 158-162; Teodor Vârgolici, Activitatea diplomatică a lui Lucian Blaga, ALA, 1995, 277; Ovidiu Ghidirmic, Un mare poet oltean: Dumitru Ciurezu, „Cuvântul libertăţii", 1996,21-22 ianuarie; Florin Constantiniu, Mihail Roller voia să suprime şi numele de român, „Curierul naţional magazin", 1996,234; Geo Şerban, Poetul şi filosoful Lucian Blaga în slujba diplomaţiei, LCF, 1996, 14; Constantin Cubleşan, Eminescu în perspectivă critică, Oradea, 1997, 66-70; Nicolae Manolescu, Din nou despre „cazul" Arghezi, RL, 1998,10; Constantin Cubleşan, Amurgul demiurgilor ieri şi azi, ST, 1998, 4-5; Ion Bălu, „Amurgul demiurgilor", APF, 1998, 6; Z. Ornea, Luminiţe în întuneric, RL, 1998,28; Mihai Ungheanu, Din burta Leviatanului. Sociometrii literare, L, 1999, 1; Mihai Iacobescu, Personalităţi ale Bucovinei de astăzi - Pavel Ţugui, „Codrul Cosminului", 1999,5; Vladimir Tismăneanu, Comuniştii români şi falsa destalinizare, „22", 2000, 29; Alexandru George, Alte întâlniri, Bucureşti, 2000, 28-32; Micu, Ist. lit., 740; Valeriu Râpeanu, Petru Dumitriu şi câteva din paradoxurile sale de scriitor, „Curierul naţional", 2001, 3 080; Mircea Popa, Petru Dumitriu şi tinereţea lui Pavel Ţugui, ST, 2001,10-11; Popa, Ist. lit., II, 1108-1109; Mircea Popa, Multiple inadvertenţe, nu mai puţin, ST, 2003,1-2; Teodor Vârgolici, Caleidoscop literar, I, Bucureşti, 2003, 18-21,97-101. ' S.l. ŢURCANU, Andrei (1.IX.1948, Cigârleni, j. Chişinău), critic literar şi poet. Este fiul Eudochiei (n. Cvaţuc) şi al lui Afanasie Ţurcanu, ţărani. A absolvit Şcoala Medie din Hânceşti (1966) şi Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău (1971). Lucrează un an în calitate de redactor la Direcţia emisiunilor pentru copii a Televiziunii din Chişinău. în 1972 se înscrie la aspirantură la Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova, unde în 1996 va obţine titlul de doctor în filologie cu teza Evoluţia poeziei postbelice din Moldova. între 1975 şi 1990 este cercetător ştiinţific la Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de Ştiinţe din Chişinău. Ales în 1990 deputat în primul Parlament democrat, în 1993 va fi numit consilier prezidenţial, apoi din nou consilier şi purtător de cuvânt al preşedintelui Republicii Moldova (1997-1999). Din 2002 funcţionează ca profesor la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă" din Chişinău. După debutul, în 1971, cu cronici literare la revista „Nistru", continuă să colaboreze la această publicaţie şi să semneze versuri, note critice, studii în „Limba şi literatura moldovenească", „Codrî", „Tinerimea Moldovei", „Literaturnaia gazeta" ş.a. Alături de cărţi de critică literară -Martor ocular (1983), Regăsirea numelui (în limba rusă, 1990) sau Bunul simţ (1996) -, Ţ. a tipărit mai multe culegeri de versuri, între care Cămaşa lui Nessos (1988), Elegii pentru mintea cea de pe urmă (2000), precum şi eseul Sabatul sau Noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti (2000). I s-au decernat Premiul Centrului Independent de Jurnalism (1999) şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2000). 57 Dicţionarul general al literaturii române Ţurcanu Zgârcit în aprecieri atunci când face comentarii referitoare la scrisul din Basarabia, conştient de anacronismul unei literaturi „acefale", Ţ. răbufneşte adesea categoric şi maliţios. A fost, în consecinţă, sancţionat oficial, luându-se măsuri drastice de temperare a pornirilor sale pamfletare. Acid şi dur, incapabil să se iluzioneze, de o îndărătnicie învecinată cu disperarea, cu un accentuat gust de amărăciune defetistă, el ratează totuşi, ca şi Vasile Coroban, o vocaţie de polemist, găsindu-şi salvarea în studii ample de analiză a fenomenelor generale, îndeosebi a celor ce ţin de evoluţia literaturii. Configurează cu exactitate şi cu o perspectivă de sinteză corectă tendinţe şi orientări, tipologii tematice şi simbolice, practică o interpretare fenomenologică subtilă şi nuanţată, meticuloasă. Textele au un pronunţat caracter eseistic, un aer de meditaţie lucidă, dezabuzată, ţintind să surprindă sensuri mai adânci, privitoare la transformări istorice şi de conştiinţă, schimbări de mentalitate. Mai cu seamă eseurile publicate în revista „Contrafort" şi adunate în volumul Bunul simţ impun în primul rând o conştiinţă dramatică. Disocierea rece, sceptică, uneori chiar fatalistă, atroce, conjugată cu ardenţa nevoii de repere călăuzitoare şi orizonturi deschise, individualizează şi reflecţiile de aici. Spirit sagace, Ţ. este dublat în poezie de un vizionar vibrând la pragul limită al trăirii. Versurile din Cămaşa lui Nessos aparţin unui autor sofisticat, pesimist, care îşi împânzeşte pagina cu simboluri şi aluzii mitologice sau livreşti, explicate într-un Cuvânt înainte: Arcadia, „ţară mitică a armoniei idilice, aici - expresie a spiritului bucolic frivol şi calofil", Ababua, „oraş imaginar, e o sugestie a absurdului unei civilizaţii inumane", Lemuria „are un sens alegoric adecvat celui originar mitologic - tărâm al duhurilor rele". Ţ. cultivă lirismul dominat de imagini apocaliptice sau proiectând nostalgia după paradisul inaccesibil, imaginat ca „o necontenită uitare de sine,/ o contopire continuă cu floarea/ de măr, cu izvorul, cu fuga/ mieilor în luncă, cu zumzetul/ dulce al ţărânii fecunde.. ."(Et in Arcadia fui). Poetul dă asigurări că ar fi vorba despre un jurnal de călătorie „absolut autentic", „zămislit într-un efort de a rezista repaosului, [...] civilizaţiei crepusculare, experienţei umane bântuite de tenebrele angoasei şi disperării, viziunilor escatologice, violenţei anarhice a sângelui-vitriol". Cartea, o construcţie labirintică, plină de capcane semantice, propune înţelesuri ce se concentrează într-un discurs fragmentar, ambiguu, provocator, intertextualist, negativist, afin cu spiritul optzecist: „Otravă rumenă mi-e fructul/ ce l-am dat luminii" (Ars poetica). Cele mai multe poeme au un subtitlu care îi permite autorului să se dedubleze, să intre în pielea „personajelor" inventate de el sau de alţii: Din elegiile lui Simplicissimus (Majorat, Plecarea), Din viziunile Profetului (Sara pe deal), Din „Antologia poeziei de dragoste", Din tânguirile lui Abelard, Ultima rugă a Cavalerului de la Mancha Don Quijote cel Bun (Sete), Scrisoarea lui Harap Alb către fata împăratului Roş (Nu cerca). Deşi procedeul pare ludic, se exprimă, grav şi trist, o stare aproape agonică: „Sub paşii moi e ziua o povară./ Cucuta-i verde-verde. Intr-o sferă/ plină cu mercur mă scald. E frig./ E început de eră./ Sunt singurul exemplar din speţă ce mai speră" (Elegia Cavalerului Tristei Figuri). Volumul Elegii pentru mintea cea de pe urmă, influenţat de activitatea politică a lui Ţ., se caracterizează prin implicare intensă, printr-o vehemenţă îndurerată, ce se revarsă asupra politicienilor din stânga Prutului, unii indivizi corupţi şi iresponsabili. Poemele pierd din rafinament, făcând loc discursului direct, cvasiprozaic, alteori unei dezlănţuiri cu adresă prea transparentă, ca în Ghid turistic „R.M. 2050": „Priviţi aceste cirezi de vite sătule,/ Astăzi ele sunt aici singurele vieţuitoare,/ în mersul lor legănat, în ochii lor plini de o mahnă adâncă/ se mai resimte melancolia stăpânilor de altădată". SCRIERI: Martor ocular, Chişinău, 1983; Cămaşa lui Nessos, Chişinău, 1988; ed. 2, Chişinău, 1996; Bunul simţ, Chişinău, 1996; Elegii pentru mintea cea de pe urmă, Chişinău, 2000; Sabatul sau Noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti, Chişinău, 2000. Repere bibliografice: Gheorghe Mazilu, „Cămaşa lui Nessos", „Tinerimea Moldovei", 1989,26 februarie; Gheorghe Mazilu, Riscul experimentului, „Nistru", 1990, 2; Vladimir Beşleagă, Mitul ca un avertisment sau Resurecţia unei conştiinţe critice, LA, 1995, 36; Valeria Grosu, Teroarea lucidităţii, „Sud-Est", 1996,2; Grigore Chiper, Disecţia calotei îngheţate, „Contrafort", 1996,3; Emilian Galaicu-Păun, Cămaşa de transpiraţie, „Basarabia", 1996,3-4; Vitalie Ciobanu, întoarcerea celui risipitor, „Contrafort", 1996, 4; Nicolae Leahu, Poezia tragicului mesianic şi apocaliptic, parabola mitico-biblică, „Contrafort", 1996, 5; Iulian Ciocan, „Bunul simţ", „Basarabia", 1996, 5-6; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 254, 275-276; Alexandru Burlacu, Proza basarabeană, Chişinău, 1999,131-133; Emilian Galaicu-Păun, Poezia de dupăpoezie. Ultimul deceniu, Chişinău, 1999, 71-77; Popa, Ist. lit., II, 1198; Ion Ciocanu, Dincolo de literă, Timişoara, 2002, 150-155; Theodor Codreanu, Basarabia sau Drama sfâşierii, ed. 2, pref. Mihai Cimpoi, Galaţi, 2003,256-263. ' A. B., L Cr. ŢURCANU, lanoş (26.VII.1951, Pelânia, j. Bălţi), poet. Este fiul Elisavetei (n. Zaiţu) şi al lui Andrei Ţurcanu, ţărani. Urmează Colegiul de Medicină din Bălţi (1968-1970) şi Institutul de Medicină din Krasnodar (1972-1976). Angajat la un centru de pregătire şi antrenament al piloţilor şi cosmonauţilor din Soci (1976-1980), frecventează concomitent Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova, luându-şi licenţa în 1980. Din 1992 se întoarce la Chişinău şi lucrează ca director adjunct la Departamentul Cultură al Primăriei. Debutează cu versuri în 1973 la revista „Moldova", iar prima carte, Oglindă stranie, îi apare în 1993. Mai scrie la „Cultura", „Literatura şi arta", „Basarabia" (unde semnează şi proză), precum şi la „Luceafărul", „Tomis", „Tibiscus" ş.a., fiind totodată redactor la publicaţia „Moment poetic". I s-au decernat Premiul Bibliotecii Naţionale din Chişinău (1995) şi Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2001). Lirica lui Ţ. se caracterizează prin simplitate, câteodată chiar prin simplicitate, înregistrând reacţii sufleteşti de moment, „întâmplările" naturii şi pe cele ale inimii într-o perindare de imagini vizibil desuete. Versul, lucrat cu migală, beneficiază intermitent de recursul la ludic sau de propensiunea aforistică. Adesea „iubirea şi tristeţea sunt puse într-o ecuaţie, într-o cumpănă ce balansează permanent" (Mihai Cimpoi). Multe poezii ale lui Ţ. au devenit texte pentru Ţurcanu Dicţionarul general al literaturii române 58 melodiile unor compozitori cunoscuţi. De succes se bucură şi numeroasele sale scrieri adresate copiilor. SCRIERI: Oglindă stranie, Chişinău, 1993; în palat la Verde împărat, Chişinău, 1993; Insomnii, Chişinău, 1994; Oră de anatomie, Chişinău, 1995; Doi lei, Chişinău, 1996; Ploaie la plus infinit, Chişinău, 1996; Cântec de-nceput, Chişinău, 1997; Contur, Chişinău, 1997; Fulgul fermecat, Chişinău, 1997; Motanul navigator, Chişinău, 1997; Alfabetul vesel, Chişinău, 1998; Insula Madagascar, Chişinău, 1999; Zece fraţi neastâmpăraţi, Chişinău, 1999; Cioburi de cristal, Chişinău, 2000; Desprindere inutilă, Timişoara, 2000; Songuri de buzunar, Chişinău, 2000; Animale sentimentale, Timişoara, 2001 ; Apropo, Chişinău, 2001; Iepuraşul Timică, Chişinău, 2001; Măscărici şi Măzgălici, Chişinău, 2001; Priviri în oglindă, Chişinău, 2001; Şi atât, Chişinău, 2001; Linişte nu va mai fi, Chişinău, 2002; Piţigoiul în ciubote, Chişinău, 2002; Cucul cu cucui, Chişinău, 2003; Eu + tu... sau încă o dată despre dragoste, Chişinău, 2003; Tatuaje pe nisip, Chişinău, 2003. Antologii: Aduceri aminte, I, pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1996. Repere bibliografice: Iulian Filip, Un poet cu ieşire la mare, „Lanterna magică", 1993, 2; Eugenia David, Un tânăr prozator: lanoş Ţurcanu, „Basarabia", 1994, 7-8; Ion Ciocanu, Cetăţile din noi, „Patria tânără", 1995, 14 octombrie; Ion Ciocanu, Neuitarea înaintemergătorilor, LA, 1996,3 octombrie; Corina Apostoleanu, Patria noastră - limba română, TMS, 1997,7; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 237; Ion Roşioru, „Ploaie la plus infinit", TMS, 1998,1; Grigore Grigorescu, Cuvintele - tunele între suflet şi între stele, LA, 2000, 11 mai; Andrei Stratulat, Rafinamentul aforismului, RR, 2001, 2; Eugenia David, Devotat fecior al baştinei, „Moldova suverană", 2001, 28 iulie; Vasile Pruteanu, Prizonierul copilăriei, LA, 2001,10 octombrie; Popa, Ist. lit., II, 1194; Tudor Palladi, Inimetria songului sau Imposibila întoarcere a liniştii, LA, 2002, 31 octombrie; Iulian Filip, Elementară curiozitate, apoi cunoaştere, LA, 2003, 6 noiembrie. A. B. ŢURCANU, Nicolae (21 .1.1918, Nezavertailovca- Transnistria - 17.VIII.1985, Nezavertailovca-Transnistria), poet. învaţă la Şcoala Pedagogică din Balta şi la Institutul Pedagogic din Tiraspol, fără a-1 termina. Din 1942 funcţionează ca secretar literar la Biblioteca Institutului de Statistică din Tiraspol. în iunie 1944 este arestat, fiind învinuit de naţionalism românesc, şi deportat la Norilsk, în Siberia, loc în care va rămâne până în 1952. Se întoarce în satul natal, unde va fi învăţător şi profesor de limba română. Tipăreşte plachetele întâiul pahar (1940), Cântări din tinereţe (1941), Rod (1963), Vânjosul pământ (1968), Poezii (1983). în 1992 Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova îi decernează, post-mortem, Premiul Opera Omnia. Versurile lui Ţ. conţin tablouri pitoreşti de natură, ţinuturile natale fiind văzute în contrast cu cele nordice, siberiene. Lirismul este descriptiv, cu accente pe culoarea locală şi pe umor. SCRIERI: întâiul pahar, Tiraspol, 1940; Cântări din tinereţe, Chişinău, 1941; Rod, Chişinău, 1963; Vânjosul pământ, Chişinău, 1968; Poezii, Chişinău, 1983. Repere bibliografice: Nicolai Costenco, Creaţie autentică, „Cultura Moldovei", 1964, 6 septembrie; Grigore Ciugut, Cu Nicolae Ţurcanu despre sine şi despre alţii, „Basarabia", 1993, 2; Agnesa Roşea, Cel ce semăna cu lacrimi, „Basarabia", 1993,3; Ion Diordiev, Soartă vitregă, LA, 1994, 3 februarie; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 218-219; Popa, Ist. lit., II, 1185. V. C. ŢURLEA, Stelian (6.1.1946, Filipeştii de Pădure, j. Prahova), jurnalist şi prozator. Este fiul Constanţei Ţurlea (n. Cioblea) şi al lui Constantin Ţurlea, muncitori. Urmează şcoala generală şi liceul la Ploieşti (1952-1963). Frecventează la Bucureşti Facultatea de Limbi Străine, secţia franceză-spaniolă (1963-1968) şi Facultatea de Filosofie (1971-1976). Din 1968 este redactor de politică externă la revista „Lumea", unde va lucra până în 1991, când va deveni redactor-şef al săptămânalului „Zig-zag". Intrat în sistemul jurnalismului privat, deţine funcţiile de redactor-şef adjunct şi redactor-şef al cotidianului „Meridian" (1992-1994), director al Departamentului de ştiri la postul de televiziune Antena 1 (1994-1996), director editorial la PRO TV (din 1996), director al Editurii Fundaţiei PRO (din 2001). Concomitent, din 2000 se numără printre jurnaliştii de la „Ziarul de duminică" (supliment cultural al „Ziarului financiar"). Debutează în 1980 cu volumul de reportaje La nord şi la sud de Tejo, consacrat unor „itinerarii portugheze". I s-a decernat în 2003 Premiul Uniunii Scriitorilor. Comentator al actualităţii internaţionale, Ţ. dezvoltă eseistic teme generatoare de controverse şi dezbateri, precum asasinatele politice, discrepanţele economice între societatea capitalistă şi „lumea a treia", poluarea, şomajul, problematica înarmării ş.a. în Cadmos şi clipa cea repede (1988) acestea sunt integrate unei perspective filosofice speculative, axată pe reflectarea în paralel a conştiinţei subiective asupra lumii în raport cu realitatea dură a cotidianului. Observaţiile făcute în timpul călătoriilor prin Europa se transformă într-un text în intenţie obiectiv, întemeiat pe relativizarea euforiei culturale şi pe critică socială. Aprecierea istoriei unor popoare din Occident, a civilizaţiei şi valorii unor lucrări de artă cu statut de capodopere ale umanităţii nu poate camufla - în opinia jurnalistului - disfuncţiile contemporane, prezentate drept „calamităţi", „inechităţi", „convulsii". Notaţiile se îndepărtează totuşi de calea percepţiei rezonabile, accentuând clişee ale discursului politic antedecembrist, unde opoziţia Europa de Vest/Europa de Est devenea stricta antinomie lumea decadentă a capitalului/lumea socialistă, aceasta din urmă în ipostaza de „cea mai bună dintre lumile posibile". Romanele Pavană în peisaj marin (1988), Iubire interzisă (1995), Fă-ţi patul şi dormi! (1997), Martorul (2000) şi Orbi în tranziţie (2003) sunt construite ca dosare ficţionale, intriga lor lăsând impresia preluării secvenţelor esenţiale din materialul unor articole de presă. Cel mai adesea proza se referă la eşecuri sentimentale provocate de contextul istoric sau de praguri sociale. Tematic precară prin redundanţă şi banalitate, epica lui Ţ. se evidenţiază totuşi prin construcţia de ansamblu, cu ecouri de jocuri textualiste (personaje-călătoare dintr-o carte în alta, autoreferenţialitate, autotematizare), dar şi cu pasaje reuşite, în spiritul alert al romanelor poliţiste, dezvăluiri înflashback şi dozaj adecvat al suspansului. Dramele, neîmplinirile în dragoste sunt proiectate în contexte asupra cărora naratorul exercită o atitudine critică, strecurând judecăţi ori expunând mărturii în care rolul principal îl deţin evenimentele din decembrie '89, tulburările deceniului următor, meandrele unei societăţi debusolate de tranziţie. Luate în parte, romanele lui Ţ. au 59 Dicţionarul general al literaturii române Ţuţea caracterul unor scenarii de succes: doi foşti iubiţi se revăd la Paris la începutul anilor '90, el (căruia i se spune Popeye) este trimisul special al unui ziar din ţară, ea (Anamaria) fugise peste hotare cu alt bărbat, în timpul manifestaţiilor de la Timişoara (Iubire interzisă); un mut, batjocorit de cei din jur pentru handicapul lui, se îndrăgosteşte iremediabil şi obsesiv de o tânără din vecini, implicată în relaţii cu persoane proaspăt îmbogăţite după '89 (Martorul). Parcurse în succesiune, cărţile se leagă între ele prin personaje şi referinţe încrucişate: mutul apare nu doar în Martorul, ci şi în Pavană în peisaj marin; Popeye recunoaşte în Iubire interzisă că a scris romanul Fă-ti patul şi dormi/ şi, în egală măsură, el este „personajul folosit de un oarecare scriitoraş Stelian Ţurlea". Trecând în domeniul literaturii pentru copii, Ţ. alcătuieşte din 1998 o serie care poate fi numită „a lui Daniel". Ocoleşte capcanele îngroşat-didac-ticiste ale genului şi promovează naraţiuni ce au capacitatea de a deschide micilor cititori un spaţiu unde totul se dovedeşte posibil, de vreme ce magia reprezintă singura lege în acţiune. Atractive sunt şi piesele de teatru pentru copii Planeta portocalie, Daniel şi Dracula, Magicianul în Pădurea Uitării, reunite în 2003 într-un singur volum. SCRIERI: La nord şi la sud de Tejo. Itinerarii portugheze, Bucureşti, 1980; America celor trei asasinate (Dalias, Memphis, Los Angeles) (în colaborare cu Dumitru Constantin), Cluj-Napoca, 1982; O lume bolnavă. Dosare nesecrete ale violenţei. Realităţi din lumea capitalistă, Bucureşti, 1987; Cadmos şi clipa cea repede, Timişoara, 1988; Pavană în peisaj marin, Bucureşti, 1988; Iubire interzisă, Bucureşti, 1995; Fă-ţi patul şi dormil, Bucureşti, 1997; Pasărea nopţii. Poveşti cu Daniel, Bucureşti, 1998; Cavalerul spaţial. Aventuri cu Daniel, Bucureşti, 1999; Revoluţia în oglindă, Bucureşti, 1999; Călătorie fantastică în vreme de eclipsă, Bucureşti, 2000; C.I.A., „compania" cu uşile deschise, Bucureşti, 2000; Martorul, Bucureşti, 2000; Virusul mileniului, Bucureşti, 2000; Daniel şi Dracula, Bucureşti, 2001; Italia mea, Bucureşti, 2001; Iubire în decembrie '89, Bucureşti, 2002; Magicianul în Pădurea Uitării, Bucureşti, 2002; Orbi în tranziţie, Bucureşti, 2003; Planeta portocalie, Bucureşti, 2003. Traduceri: Dallas, 22 noiembrie 1963: un dosar deschis, îngr. şi introd. trad., Bucureşti, 1986; SOS / Natura în pericol, îngr. trad., postfaţă Elena Mureşan, Bucureşti, 1989; Bomba drogurilor, îngr. trad., Bucureşti, 1991; Jean Bourdier, Comandourile deşertului, Bucureşti, 1991; Jacques de Launay, A cincea valiză: Titulescu şi Europa, Bucureşti, 1993. Repere bibliogrfice: Nicolae Jianu, „La nord şi la sud de Tejo", RL, 1980,38; Sultana Craia, Călătoria ca labirint, LCF, 1980,39; Mihai Matei, „La nord şi la sud de Tejo", CNT, 1980,43; Gheorghe Tomozei, Drumul spre Mare, LCF, 1989,6; Ulici, Prima verba, III, 224-225; Alex. Ştefănescu, „Iubire interzisă", RL, 1996, 6; Alex. Ştefănescu, La al treilea roman, RL, 1998,16; Alex. Ştefănescu, în vârtejul publicisticii, RL, 1999,46; Dan C. Mihăilescu, O muţenie cât moartea, „Ziarul financiar", 2000, 28; Alex. Ştefănescu, Un profesionist al scrisului, RL, 2001, 9; Mariana Criş, Un martor lucid, LCF, 2001, 20; Dan C. Mihăilescu, Curajul simplităţii, „Ziarul financiar", 2002,11; Cristina Ionică, Aventuri cu Popeye, RL, 2002, 11; Tudorel Urian, Discursul amoros al tranziţiei, RL, 2003,33; Horia Gârbea, Vacanţă în Infern, II, Bucureşti, 2003,33-34. C. M. B. ŢUŢEA, Petre (6.X.1902, Boteni, j. Argeş - 3.XII.1991, Bucureşti), eseist. Este fiul Anei Ţuţea şi al lui Petre Bădescu, preot. îşi începe studiile secundare la Gimnaziul „Dinicu Golescu" din Câmpulung, finalizându-le, din cauza războiului, la Liceul „George Bariţiu" din Cluj (1920-1923). Frecventează Facultatea de Drept la Universitatea din acelaşi oraş (1923-1926), unde îşi va susţine şi doctoratul în drept administrativ (1929). Va îndeplini diverse funcţii: funcţionar la judecătoria din Pui (judeţul Hunedoara), referent în Ministerul Comerţului şi Industriei, ataşat la Legaţia Economică Română din Berlin (1933-1934), unde audiază cursuri de politologie la Universitatea „Friedrich Wilhelm", şef de secţie în Ministerul Economiei Naţionale (1936-1939), şef de secţie, apoi director în Ministerul Comerţului Exterior (1940-1941), şef de secţie în Ministerul Apărării Naţionale (1941-1944), director de studii în Ministerul Economiei Naţionale (1944-1948). în 1929 debutează cu un pamflet în „Chemarea tinerimii române", organul clujean al Partidului Naţional Român, în care până în 1932, folosind şi pseudonimul Observator, dă numeroase texte. în 1932-1933, venit la Bucureşti, scrie la săptămânalul „Stânga", subintitulat „Linia generală a vremii" (unde iscăleşte cu pseudonimul P. Boteanu, alături de Petre Pandrea, Sorin Pavel, Mircea Grigorescu, Petru Comarnescu ş.a.), iar în 1935 publică, împreună cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă, Manifestul revoluţiei naţionale. în 1938 îşi începe colaborarea la „Cuvântul", în care va figura cu articole prolegionare. Pentru acestea, ca şi pentru funcţiile avute în perioada guvernării de extremă dreapta, în 1948 va fi închis (fără proces) la Ocnele Mari, apoi la Jilava. Eliberat în 1953, este arestat din nou în 1956, sub acuzaţia de uneltire contra ordinii sociale. Va fi condamnat la zece ani de închisoare, însă în urma unui nou proces, din 1959, va primi sentinţa de optsprezece ani de muncă silnică. Iese în urma amnistiei generale din august 1964 şi trăieşte până la sfârşitul vieţii din ajutor social. Elaborează numeroase proiecte, eseuri şi dialoguri filosofice, teologice şi antropologice, majoritatea rămase în manuscris, în perioada comunistă semnând sporadic texte de mici dimensiuni, cu precădere în revistele „Familia" şi „Tribuna". După 1989 este „descoperit" de media şi devine „vedeta" mai multor documentare, care îi vor pregăti notorietatea postumă. Mai mult decât un autor, Ţ. este un personaj. De altfel, în această ipostază a intrat în memoria publicului, prin intermediul interviurilor scrise sau televizate în perioada Ţuţea Dicţionarul general al literaturii române 60 imediat postdecembristă, acest gânditor care înainte era cunoscut doar de un cerc restrâns de admiratori. Iar condiţia de „personaj" presupunea câteva elemente. In primul rând, un rol, în cadrul căruia ambientul dezolant contrasta frapant cu spectacolul de vervă şi de inteligenţă desfăşurat de intervievat: de o parte, o cămăruţă sărăcăcioasă, dominată de cărţi, dar mai ales de patul unde, îmbrăcat în pijama, în halat sau în pulover, în orice caz cu o nelipsită tichie neagră pe cap, Ţ. părea condamnat la o nesfârşită agonie; de cealaltă, un spirit viu, un „geniu al oralităţii" (Mircea Eliade), care, mizând fie pe naivitatea jucată, fie pe inspiraţia profetică, însă întotdeauna pe spontaneitatea inegalabilă, lăsa impresia că are răspunsuri atât pentru problemele temporare, cât şi pentru cele atemporale. Impresia venea apoi dintr-un stil, deopotrivă al discursului şi al gândirii. Sub raportul discursului, stilul „ultimului Socrate" (cum a fost numit adesea) implică tocmai eludarea demonstraţiei în favoarea „zicerii"; opiniile nu se întemeiază pe stringenţa argumentelor, ci pe abilitatea de a plasticiza abstracţiunile, pe tonul apodictic şi pe plăcerea de a-şi contraria auditoriul: „Americanii nu mor în război. Sunt supraînarmaţi. Dau lovituri zdrobitoare. La ei cine face economie de muniţie răspunde în faţa Senatului", „I-am asemănat odată pe ruşi cu vacile care dau douăzeci şi cinci de kile de lapte pe zi şi apoi se baligă în şiştar". Sub raportul gândirii, metoda unică a lui Ţ. o constituie „tăierea nodului gordian"; într-o confruntare aparent insolubilă între două principii sau valori, gânditorul tranşează de fiecare dată dilema prin proclamarea superiorităţii absolute a uneia din ele: „Dumnezeu e român. Sau, dacă nu, sunt împotriva lui!", „între un laureat al Premiului Nobel care nu s-a idiotizat complet şi a rămas religios şi un ţăran analfabet nu există nici o diferenţă", „Shakespeare, pe lângă Biblie, - eu demonstrez asta şi la Sorbona - e scriitor din Găeşti". De altfel, această tranşare e posibilă pentru că la Ţ. gândirea nu revendică un sistem „obiectiv", ci e reductibilă la o atitudine „subiectivă", pe care eseistul o rezumă astfel: „Să vă spun eu cine sunt: sunt român, naţionalist, creştin, ortodox şi militarist". E vorba, cu alte cuvinte, de o atitudine pur idiosincratică, în care „vorbele de duh" sunt amestecate cu (sau se bazează pe) numeroase prejudecăţi culturale, stereotipuri etnice sau fanatisme mărunte. Oricum, e o atitudine perfect compatibilă cu resurecţia misticismului şi a naţionalismului la începutul anilor 7 90, ceea ce explică popularitatea cunoscută de Ţ. în epocă, avertizând însă şi asupra limitelor eseisticii sale, unde ideile se susţin (când şi mai ales dacă detaşarea de obiect e posibilă) aproape exclusiv prin retorica în care simt întreţesute. SCRIERI: Manifestul revoluţiei naţionale (în colaborare cu Sorin Pavel, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu şi Petre Ercuţă), Sighişoara, 1935; ed. îngr. Marin Diaconu, Bucureşti, 1998; Bătrâneţea şi alte texte filosofice, postfaţă Ion Papuc, Bucureşti, 1992; Mircea Eliade, îngr. Ioan Moldovan, pref. Crăciun Bejan, postfaţă Dumitru Chirilă, Oradea, 1992; Intre Dumnezeu şi neamul meu, îngr. Gabriel Klimowicz, pref. şi postfaţă Marian Munteanu, Bucureşti, 1992; Omul (tratat de antropologie creştină), I-II, îngr. şi postfaţă Cassian Maria Spiridon, Iaşi, 1992-1993; Philosophia perennis, îngr. Horia Nicolescu, postfaţă Matei Albastru [Matei Gavril], Bucureşti, 1992; Proiectul de tratat. Eros, pref. Aurel Ion Brumaru, Braşov - Chişinău, 1992; Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, pref. şi postfaţă Aurel Ion Brumaru, Bucureşti, 1992; Lumea ca teatru. Teatrul seminar, îngr. şi pref. Mircea Coloşenco, Bucureşti, 1993; 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, pref. Gabriel Liiceanu, Bucureşti, 1993; Nelinişti metafizice, îngr. şi pref. Petre Anghel, Bucureşti, 1994; Filosofia nuanţelor, îngr. Mircea Coloşenco şi Sergiu Coloşenco, pref. Mircea Coloşenco, postfaţă Sorin Pavel, Iaşi, 1995; Ieftinirea vieţii. Medalioane de antropologie economică, îngr. şi pref. Mircea Coloşenco, Bucureşti, 2000; Ultimile dialoguri cu Petre Ţuţea, îngr. şi pref. Gabriel Stănescu, cu o evocare de Ion Papuc, Norcross (SUA), 2000; Reformă naţională şi cooperare, îngr. şi pref. Mircea Coloşenco, postfaţă Mihai Sora, Bucureşti, 2001; Anarhie şi disciplina forţei, îngr. şi pref. Mircea Coloşenco, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Ştefan Aug. Doinaş, Ultimul Socrate, SXX, 1988, 4-6 [apărut în 1991]; Lucian Chişu, Fluxul şi refluxul memoriei, L, 1992, 16; Alex. Ştefănescu, Viaţa ca operă, RL, 1992, 23; Diana Adamek „Mircea Eliade", TR, 1992, 32; Virgil Leon, Petre Ţuţea, APF, 1992,12; Horia Stanca, Petre Ţuţea între extreme, APF, 1992, 12; Dorin Popa, Convorbiri euharistice, Iaşi, 1992, 11-45; Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Bucureşti, 1992; ed. Sibiu, 2002; Dumitru Trancă, Clubul pensionarilor. File din dosarul Petre Ţuţea..., Bucureşti, [1992]; Ultimul Socrate: Petre Ţuţea, Bucureşti, 1992; Z. Ornea, Nevroza Ţuţea, RL, 1993, 4; Gh. Vlăduţescu, Petre Ţuţea şi puterea de interogaţie, VR, 1993,2-3; Al. Surdu, Petre Ţuţea - un maestru al discursului impresionist, CC, 1993,3; Tania Radu, Un model retroactiv, LAI, 1993,23; Lucian Chişu, Un proiect de antropologie creştină: Petre Ţuţea, „Reflecţii religioase asupra cunoaşterii", L, 1993,29; Octavian Soviany, „Presocraticul" Ţuţea, CNT, 1993,36; Simion, Mercuţio, 316-320; Valeriu Cristea, „M-amfâţâit aşa, un pic, în epocă...", CC, 1994,4-5; Mircea Popa, „Clujeanul" Petre Ţuţea, TR, 1994,41; A. I. Brumaru, Pariul cu legenda sau Viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, Bucureşti, 1995; Victor Stoica, Memorii, Iaşi, 1998,87-92; 61 Dicţionarul general al literaturii române Ţuţuianu Simion, Fragmente, III, 177-188; Radu Sorescu, Petre Ţuţea. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1999; ed. Craiova, 2003; Alex. Ştefănescu, Gândirea exclamativă, RL, 2000,7; Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea şi primirea certitudinii, CL, 2000, 6, 7; Constantin Albuţ, Metafizica absolutului la Petre Ţuţea, Iaşi, 2000; Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea, Bucureşti, 2000,213-224; Vasile C. Nechita, Petre Ţuţea şi provocarea sa economică, Iaşi, 2000; Popa, Ist. lit., II, 1056-1058; Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea şi stilurile culturale, CL, 2002,9,10; Andrei-Iustin Hossu, Tăinuind cu Petre Ţuţea, Norcross (SUA), 2002; Alex. Ştefănescu, Petre Ţuţea, RL, 2003, 40; Ion I. Brătianu, Mereu actualul Petre Ţuţea, Bucureşti, 2003; Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea între legendă şi adevăr, Bucureşti, 2003. A. Tr. ŢUŢUIANU, Floarea (5.VIII.1951, Slobozia Moară, j. Dâmboviţa), poetă. Este fiica Elenei (n. Grigorescu) şi a lui Constantin Ţuţuianu, ţărani. Urmează primele clase în comuna natală, Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Târgovişte (1962-1966) şi Liceul de Artă din Bucureşti (1966-1970), unde va absolvi şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu", secţia pictură monumentală (1974). Va lucra la Departamentul de grafică publicitară din industria alimentară (1974-1987), apoi va fi liber profesionistă, iar din 1994 grafician la Editura Fundaţiei Culturale Române şi din 2003 la Institutul Cultural Român. Debutează în 1995 la „România literară", iar editorial în 1996 cu placheta Femeia peşte. Mai colaborează la „Vatra", „Steaua", „Apostrof", „Contrapunct" ş.a. Colegă de generaţie cu nouăzeciştii Ioan Es. Pop, Mihail Gălăţanu, Simona Popescu, Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Ţ. se apropie de biografismul şi religiozitatea plină de „oroare" a lui Ioan Es. Pop, iar prin violenţa limbajului de Daniel Bănulescu şi de mai vechea linie a liricii agresiv feminine a Angelei Marinescu. Poeta propune un joc ambiguu de-a limbajul şi realitatea, uzând de procedee familiare nouăzeciştilor, precum dezarticularea limbajului cotidian, recontextualizarea metaforică, (auto)ironia cu substrat tragic: „Alb ca varul peretele se holbează la mine", „Trupul îşi face de cap", „La început ea era o femeie cu picioarele pe umeri // Ii lua capul în mâini îl dădea de-a dura /[...] Trupul ei îi făcea cu ochiul interior //O privea printre rânduri". Dincolo de această congeneritate se află modelele biblice: Vechiul Testament, Evangheliile, Cântarea Cântărilor, metafora ordonatoare a universului său poetic fiind cartea ca realitate (pre)scrisă, dar deopotrivă intens vie: „între noi doi stă o carte / (înaintăm în ea în timp ce trăim) / Filele ei foşnesc precum pielea mea / când buzele tale învaţă să citească // E vie îţi spun: / (toate cuvintele ei trăiesc într-o limbă ascunsă) / Dacă-ţi pui urechea pe ea / Duhul apa şi sângele încep să vorbească..." (Cartea vieţii, din volumul Arta seducţiei, 2002). în această personală „carte a cărţilor" totul devine text: existenţa cotidiană, dragostea, singurătatea, corporalitatea, spiritul. Deşi transcris prin intermediul unui limbaj dominat de erotism şi sexualitate, poemul seduce prin metalimbajul său, prin reţeaua de trimiteri şi aluzii pe care o creează. Seducţia nu e a feminităţii nude, ci a textului feminin, frivol anamorfotic şi narcisiac, multistratificat simbolic, mizând pe jocul semnificaţiilor. Dacă s-a vorbit de un misticism al poemelor (Octavian Soviany), acesta nu se disociază de componenta livrescă, autoarea ţesând cu bună ştiinţă, prin aluzii, răstălmăciri, citate (unele false), un spaţiu al intertextualităţii ambigue. Scopul nu pare reluarea unei „mistici a sexului", ci mai degrabă mistificarea şi demisti-ficarea sexualităţii într-o cheie personal simbolică, mistic-livrescă. Cuvântul, ambiguu sacru şi sexual, ocupă centrul lumii poetice, e revelaţia care se lasă aşteptată, salvarea care se refuză ori care poate ucide. Poetica se articulează coerent în jurul ambiguităţii de fond viaţă-poezie, de unde şi tema dublului ori motivul oglinzii; de aici şi alte ambivalenţe perechi de contrarii: trup-poem, sexualitate-spiritualitate, erotism-mistică. Ostentaţia ludică a limbajului, modalităţile lirice aparţin textualismului nouăzecist, cu precizarea că miza rămâne existenţială: autoarea nu insistă pe „acum scriu un poem", ea pare a spune că poemul pe care îl scrie e însăşi viaţa ei. încă din primul volum, Femeia peşte, se dezvăluie un „crip-toromantism" (Al. Cistelecan) funciar; nu este vorba doar de simbolistica livresc religioasă, ci şi de un neputincios lamento, de sentimentul ratării şi al singurătăţii, care ţâşnesc din vers dincolo de jocurile frivolităţii şi de camuflajele ironiei. în cărţile următoare melancolia dulce-amară se estompează, cedând treptat în faţa etalării dramelor erotico-livreşti ale existenţei „textualizate", ca în Arta seducţiei din volumul Leul Marcu (2000). De la început, dar mai ales în Libresse oblige (1998) şi în Leul Marcu, eul poetic tinde să se transforme din victimă romantică în mantis religiosa, răzbunându-se pe viaţă în fiecare carte, devorând bărbaţi reali-imaginari, propria existenţă şi poezie. Schimbând, ascendent, doar registrul ostentaţiei, poeta îşi inventează o biografie coerentă - cotidiană, erotică, livrescă -ori bovarică, ori jucat apocaliptică, seducătoare prin senzualitatea ei, prin jocul de-a v-aţi ascunselea cu realitatea. Lectura pe care o propune rămâne însă ludică, ironică şi autoironică, intertextuală, dezvăluind că „arta seducţiei" practicată de Ţ. este în primul rând o artă a textului. SCRIERI: Femeia peşte, pref. Marta Petreu, Bucureşti, 1996; Libresse oblige, ed. bilingvă, tr. Angela Tarantino, cu ilustraţiile autoarei, Bucureşti, 1998; Leul Marcu, pref. Eugen Negriei, cu ilustraţiile autoarei, Bucureşti, 2000; Arta seducţiei, pref. Nicolae Manolescu, cu ilustraţiile autoarei, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Grigore Chiper, Perechea lui Otto, „Contrafort", 1997,5-6; Dan Silviu Boerescu, Grafică livrescă, „artPanorama", 1997, 2; Adrian Popescu, Dragostea în epoca intemetului, ST, 1997, 7; Al. Cistelecan, O „mantis religiosa" criptoromantică, VTRA, 1998, 3; Alex. Ştefănescu, „Libresse oblige", RL, 1999, 2; Adrian Popescu, Tandresse oblige, ST, 1999, 2; Iulian Boldea, Femeia în faţa oglinzii poemului, „Cuvântul", 2000, 1; Cistelecan, Top ten, 148-151; Al. Cistelecan, Mimosa impudica, „Cuvântul", 2001,5; Marius Chivu, „Sexul din inima cuvântului", RL, 2001, 24; Octavian Soviany, Căpcăuna şi lebăda, LCF, 2001, 29; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 248-249; Dan C. Mihăilescu, Scriitorincul, Cluj-Napoca, 2001, 106-110; Gheorghe Grigurcu, Denudări, defulări şi precară sublimare livrescă, VR, 2002, 1-2; Irina Marin, Textualitate şi sexualitate, RL, 2002,49; Simona Sora, „Sexul din inima cuvântului", „Dilema", 2003, 521; Grigore Chiper, Doi poeţi, „Contrafort", 2003, 5-6; Mircea Iorgulescu, Erotografi şi erotograme, „22", 2003, 683; Irina Petraş, Fond (erotic) secret în câteva cărţi ale zilei, „22", 2003,702. ' R. D. Ureche, Grigore 65 Dicţionarul general al literaturii române Udrea UBA, Traian (30.V.1921, Tumu Măgurele - 5.1.1990, Bucureşti), prozator şi gazetar. Este fiul Clemenţei şi al lui Anastase Uba, comerciant. Urmează şcoala primară şi Liceul „Sf. Haralambie" din Turnu Măgurele (1931-1940), Şcoala de Ofiţeri Activi de Infanterie (1940-1942), Facultatea de Drept (licenţiat în 1948) şi Academia Militară (absolvită în 1961) la Bucureşti. Participă la război ca sublocotenent, în 1944 fiind rănit în luptele de pe Mureş, la Iernut. Urcă în ierarhia militară până la gradul de colonel (1961). Este director al Teatrului de Estradă al Armatei (1948), redactor la revista „Viaţa militară" (1950-1965) şi la Televiziunea Română, redacţia pentru emisiunile militare (1965-1967), trimis special al Radiodifuziunii în Cehoslovacia şi Polonia. Debutează cu articole la ziarul „Drum nou" din Turnu Măgurele (1939), iar editorial în 1949 cu O zi frumoasă, culegere de schiţe şi nuvele. Participase la un concurs pentru nuvelă organizat de Ministerul Artelor şi s-a numărat printre câştigători, alături de Paul Anghel, Vera Hudici şi Dragoş Vicol. Colaborează cu proză scurtă, piese de teatru şi articole la „Teleormanul", „România liberă", „Albina", „Tribuna" şi în cadrul propriilor emisiuni la radio şi televiziune („Album duminical", „Ora veselă", „Radio magazin"). în 1958 este penalizat temporar pe linie de partid, din dispoziţie superioară (ca şi Radu Theodoru), prin ridicarea calităţii de membru al Uniunii Scriitorilor. Perioada sa cea mai productivă e în anii '50-60, când se manifestă ca un activ prozator „de serviciu", după model sovietic. Cărţile (unele traduse şi în ţări vecine, ca romanul Până dincolo de pădurea vieneză din 1957, apărut în 1963 la Moscova) îi sunt în majoritate publicate de editurile Militară şi a Direcţiei Superioare Politice a Armatei, în colecţia „Biblioteca ostaşului". în proza scurtă din O zi frumoasă, ca şi în romane, U. abordează tema războiului antifascist, încercând să confere un aer de autenticitate versiunii privitoare la desfăşurarea evenimentelor de pe fronturile din Transilvania şi Europa Centrală, întâmplările prin care trece o divizie alpină în ultimele zile ale războiului prevestesc apropiatele schimbări politice şi sociale din România: „Era o zi frumoasă, care grăbea moartea fasciştilor şi aducea înaintarea celor care vor binele şi fericirea omenirii". De la fapta glorioasă a unui caporal-erou care capturează singur nouă soldaţi duşmani, e rănit şi apoi decorat cu Ordinul sovietic Krasnaia Zvezda, şi până la „bucuria oropsiţilor" că a fost numit un nou guvern, al „lor", concluzia nu poate fi decât aceea că „eroi sunt doar cei care mor". U. publică în 1951 un microroman, Flăcăul de pe tanc, care, având aceeaşi intenţie de manipulare ce urmează indicaţiile partidului, este, poate, cel mai semnificativ din seria sa de producţii repetitive. „Flăcăul de pe tanc" este o cătană din popor, slobod la gură şi voinic, în conflict cu un boier şi cu fiica acestuia. Portretul bătrânului boier incestuos şi cel al fiicei sale nimfomane nu sunt singurele „pete de culoare" ce stigmatizează „burghezo-moşierimea coruptă". Partidul va lua pământurile de la „netrebnicii" latifundiari şi îl va da săracilor cinstiţi şi harnici, pentru ca ei să aleagă lupta pe front, „antrenaţi" de bravii soldaţi ai Armatei Roşii; marşul tancurilor sovietice în munţii Tatra Mică se dovedeşte de neoprit, ofiţerii nemţi sunt inva- riabil personaje negative, iar cei români şi ruşi plini de calităţi etc. Pe aceeaşi linie, reprezentând cerinţele ideologice ale momentului, se situează şi Ora de istorie (1953), unde U. reia subiectul „eliberării" - cu misiuni şi cercetări, probe de prietenie şi vigilenţă, cu bravura „pandurilor" şi mândria de a fi „elev matroz" - într-o serie de povestiri inspirate,probabil, de evenimente reale, din biografia sa de combatant. In aceste naraţiuni cu personaje conturate maniheist, copiii învaţă de mici să urmeze exemplul taţilor căzuţi pe câmpul de luptă, iar ofiţerii români conlucrează pentru binele ţării cu „tovarăşii sovietici" şi cu simplii soldaţi. Până dincolo de pădurea vieneză este un scurt roman compus tot pe o pânză autobiografică. Ultima bătălie (1964), cea mai mediatizată carte a sa, cuprinde povestiri precum Caseta (reluată în 1966), unde formula proletcultistă predilectă nu pare să se fi schimbat. U. scrie despre cei care se războiesc cu legionari transfugi sau cu ofiţeri nazişti, despre femei care luptă neînfricate alături de bărbaţi. Autorul nu îşi schimbă prea mult registrul nici în perioada de dezgheţ a anilor '80, când revine, după un deceniu şi jumătate de tăcere, cu Primăvara victoriei (1980) şi cu Drumul eliberării (1981), încercând variaţiuni pe aceeaşi aparent inepuizabilă temă. Totuşi, în ciuda valorii literare scăzute, chiar şi în aceste proze se pot găsi unele pagini reuşite, cum este prima parte, cu iz de roman senzaţional, din Flăcăul de pe tanc, amintind de proza lui G.M. Zamfirescu. SCRIERI: O zi frumoasă, Bucureşti, 1949; Flăcăul de pe tanc, Bucureşti, 1951; Un moş, o fată şi un ostaş, Bucureşti, 1958; Ora de istorie, cu ilustraţii de S. Vladimir, Bucureşti, 1953; Până dincolo de pădurea vieneză, Bucureşti, 1957; Agentul, Bucureşti, 1958; Ultima bătălie, Bucureşti, 1964; Caseta, Bucureşti, 1966; Primăvara victoriei, Bucureşti, 1980; Drumul eliberării, Bucureşti, 1981; Pe drumul victoriei, Bucureşti, 1982. Repere bibliografice: Traian Uba, „Scânteia", 1949, 1501; Aurel Martin, „Ultima bătălie", „Viaţa militară", 1965, 4; Ion Al. Stănescu, Dicţionar al oamenilor de cultură, artă şi ştiinţă din judeţul Teleorman, Piteşti, 1993, 159-160; Noe Smirnov, In memoriam. Traian Uba, „Panoramic radio-TV", 1995,25; Cristea, Teleorman, 500; Popa, Ist. lit., 1,821,1037-1038. A. Ml. UDREA, Cornel (27.111.1947, Gheorgheni), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Carolinei (n. Kostandi) şi al lui Ioan Udrea, subinginer la CFR. După şcoala generală, începută la Bucureşti (1953) şi terminată la Cluj (1960), urmează aici Liceul „Mihai Eminescu" (1960-1964) şi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii „Babeş-Bolyai" (absolvită în 1969). Face parte din redacţiile revistelor „Amfiteatru" (1965-1967) şi „Echinox" (1969-1971). Redactor la Studioul de Radio Cluj din 1970, se vede obligat, în 1985, să încerce alte locuri de muncă (administrator de cinematograf, instructor la Casa Municipală de Cultură) până în decembrie 1989, când studioul teritorial de radio îşi reia activitatea şi U. va reveni în redacţie. Debutează în 1961 cu o poezie la ziarul clujean „Făclia", iar editorial în 1972 cu volumul de versuri Iasomia. Mai e prezent în „Tribuna", „Viaţa românească", „Steaua", „Orizont ", „România literară", „Convorbiri literare", „Familia", „Cronica" ş.a. Este autor de spectacole de revistă, de teatru Ugliş-Delapecica Dicţionarul general al literaturii române 66 pentru copii, de teatru radiofonic şi de televiziune. A publicat o masivă antologie - în premieră mondială - de proză umoristică tipărită în alfabet braille (Clepsidra cu minutare, I-II, 1997). In ciuda faptului că este cunoscut în principal ca autor de proză umoristică, U. a debutat cu versuri. Placheta Iasomia cuprinde poezii de factură sentimentală, cu accente uşor ironice şi autoironice, sau cu subiecte abordate destul de convenţional (patria, istoria transilvană, căutarea de sine, moartea, trecerea anotimpurilor), compensate din loc în loc de o atitudine parodică. Portretele luminii, Albastrul nisip de acasă, Iasomia se îndreaptă mai ales spre un lirism de tip simbolist, cu sonuri parcă împrumutate de la Ştefan Petică şi Ion Minulescu. Filonul parodic e mult mai vizibil în următoarea plachetă, Respiraţia ceasornicelor (1975), cu precădere în ciclul Vitralii, unde lirismul este copleşit până la manierism de ludic şi ironie. U. se va exprima şi pe linia exultării patriotice, scriind versuri declamatorii, chiar agitatorice. Dar scriitorul se va consacra aproape total genului umoristic în proză, în schiţe ce amintesc de Ion Băieşu. Textele adunate în opusculul intitulat Cu alte cuvinte... (1975) pun un accent special pe comicul de situaţie şi pe jocul lingvistic. Odată cu această carte apare şi un personaj - acelaşi în aproape toate schiţele -, Ahile Bilă (uneori Ahilebilă, Ahile sau Ahile B.), cu numele decalchiat după al lui Bulă, figură populară a bancurilor citadine înainte de 1989. Acesta este un ins mucalit, iubitor de şotii şi răstălmăciri ale înţelesurilor vieţii, făcând totul cu nonşalanţa unei naivităţi ce lasă impresia imbecilităţii. U. sancţionează astfel moravuri, atitudini, persoane, metehne specifice societăţii „constructoare a socialismului". El însuşi îşi expune „programul", neezitând să se autoridiculizeze în Ce faţă (în loc de prefaţă), din Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi (1979). în Mersul pe jos (1988) U. schimbă din nou registrul umoristic: prelucrează basme arhicunoscute şi le transformă în „basme economicoase pentru părinţi grăbiţi" (Capra cu trei nurori), parodiază balade ca Toma Alimoş, dar şi zodiacul chinezesc, alcătuieşte o savuroasă Carte de bucăţi cu reţete culinare absurde sau închipuie un „dicţionar amuzant". în alte cărţi, fie că este vorba despre Duminică la iarbă verde (1985) sau despre Dinastiada (1990, în colaborare cu Virgil Tomuleţ), predominant este umorul de factură politică. U. va apela la aceleaşi mijloace din registrul comic, la figura lui Ahile Bilă, la tablete sau la definiţii hazlii, reuşind să creeze o tipologie caracteristică, ilustrată de chipuri pitoreşti. Teatrul lui U. , concretizat atât în volume, cât şi în piese pentru radio şi televiziune, este tot umoristic. în comediile din Cufărul Pandorei (1997), Transsiberianul de Feteşti (1997) sau în cele din Salina de cărbuni (2002), el încearcă să confere un caracter funcţional glumei, îndepărtându-se programatic de umorul facil. Râsul însoţeşte dramele cotidianului, vieţile banale ale unor oameni mărunţi. SCRIERI: Iasomia, Cluj, 1972; Cu alte cuvinte..., cu ilustraţii de Tia Peltz, Bucureşti, 1975; Respiraţia ceasornicelor, Cluj-Napoca, 1975; Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi, cu ilustraţii de Mărgărit Chelbea, Cluj-Napoca, 1979; Duminică la iarbă verde, Cluj-Napoca, 1985; Mersul pe jos, Cluj-Napoca, 1988; Dinastiada (în colaborare cu Virgil Tomuleţ), Cluj-Napoca, 1990; Verişorii siamezi, Cluj-Napoca, 1994; Marele zid chinezesc german, Cluj-Napoca, 1995; Cufărul Pandorei, Cluj-Napoca, 1997; Transsiberianul de Feteşti, Cluj-Napoca, 1997; Reproducerea la bufniţele împăiate, Cluj-Napoca, 1998; De serviciu în clepsidră, Cluj-Napoca, 1999; La pas cu deltaplanul, Cluj-Napoca, 1999; Lebăda mahmură, Cluj-Napoca, 2000; Privighetoarea ciocuşă, Cluj-Napoca, 2000; Duminica de luni, Cluj-Napoca, 2001; Intravilane, Cluj-Napoca, 2001; Ciroza la ţânţari, Cluj-Napoca, 2002; C.U. 55 (autografe pe suflet), Cluj-Napoca, 2002; Salina de cărbuni, Cluj-Napoca, 2002; Republica Valentin, Cluj-Napoca, 2003; Românie dragă, Elveţia mea, Cluj-Napoca, 2003; S-a întâmplat ieri, Cluj-Napoca, 2003; Umflaţi-l pe Mozart, pianul rămâne, Cluj-Napoca, 2003. Antologii: Clepsidra cu minutare, I-II, Cluj-Napoca, 1997; Umorul reformei, reforma umorului, Cluj-Napoca, 2001. Repere bibliografice: Petru Poantă, Două debuturi: Mircea Opriţă şi Cornel Udrea, ST, 1972,13; Victor Felea, Debuturi poetice la Editura Dacia, TR, 1972,25; George Pruteanu, „Cu alte cuvinte...", CRC, 1975,36; Dana Dumitriu, Orologii şi ceasornice, RL, 1975, 38; Nicolae Prelipceanu, Poezie şi umor, TR, 1979,16; Dumitru Obreja, „Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi", CL, 1979, 7; Valentin Taşcu, „Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi", „Făclia", 1979,10 213; Virgil Nistor, „Duminică la iarbă verde", ST, 1986, 7; Poantă, Dicţ. poeţi, 206-207; Bogdan Ulmu, O rara avis, CL, 1999,10; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000,327; Ghiţulescu, Istoria, 462-464; Popa, Ist lit., II, 1009; Dicţ. scriit rom., IV, 652-653. Ct C., C. Dt. UGLIŞ-DELAPECICA, Petre (1.IX.1885, Pecica, j. Arad -20.VII.1978, Gurahonţ, j. Arad), folclorist. După studii pedagogice la Arad (1898-1904), devine învăţător în satele Bodrogu Vechi, judeţul Arad (1904-1911), Bara, judeţul Timiş (1911-1919), şi Gurahonţ, judeţul Arad (1919-1941). S-a făcut cunoscut printr-o activitate publicistică întinsă pe aproximativ patru decenii, din care o parte importantă (uneori şi sub semnătura Petre Uglişiu-De la Pecica sau numai De la Pecica) a rămas în paginile revistelor şi ziarelor din Sibiu, Timişoara, Lugoj, Arad, Bârlad ori Budapesta, la care a colaborat: „Baba satului", „Gazeta învăţătorului", „Cucu", „Drapelul", „Foaia poporului român", „Sfatul", „Tribuna", „Ion Creangă", „Poporul român", „Românul", „Ţara noastră", „Zărandul", „Plugarul român", „Zorile" ş.a. Reprezentative în activitatea lui U.-D. nu sunt volumele Din literatura poporană (I—III, 1909-1910), ce la tipărire „au suferit foarte multe modificări din partea editorilor, care, convinşi că dau o versiune originală, au eliminat pasaje întregi" din textele culese, ci colecţia Poezii şi basme populare din Crişana şi Banat (1968), îmbogăţită simţitor prin îndelungate şi răbdătoare strădanii, de unde se detaşează, ca având o valoare aparte prin „coloratura eroică", balada Trei păcurari, o variantă a Mioriţei. Volumul este alcătuit din colinde, oraţii şi cântece de nuntă, cântece de înmormântare, descântece, balade, cântece de dragoste şi dor, cântece de jale şi înstrăinare, cântece satirice şi strigături, poveşti, legende şi snoave. Acestea au fost culese între 1906 şi 1961 de prin comunele şi satele bănăţene şi crişene pe unde folcloristul a copilărit ori şi-a desfăşurat activitatea, în cea mai mare parte din Bodrogu Vechi, Bara şi Gurahonţ şi câteva din zona Aiudului. Textele sunt redate cât se poate de fidel, cu toate particularităţile de limbă, culegătorul străduin-du-se „a nu adăuga nimic, dar nici a lăsa neclar ceea ce e frumos", opinie împărtăşită şi de critica de specialitate. Ovidiu 67 Dicţionarul general al literaturii române Ulea Bârlea observă că U.-D. „s-a ţinut destul de aproape de oralitatea folcloristică. Se vede la tot pasul cum ţâşneşte formularea populară, anumite exprimări caracteristice. Fraza este în genere simplă, neîncărcată de ornamente şi perioade lungi, încât se citeşte cu vădită plăcere". Culegeri: Din literatura poporană, voi. I: Poezii poporane, voi. II: Poveşti din popor, Lugoj, 1909-1910, voi. III: Glume din popor, Timişoara, 1910; Minciuna minciunilor. Poveşti culese din Banat, Bucureşti, 1968; Poezii şi basme populare din Crişana şi Banat, pref. Ovidiu Bârlea, Bucureşti, 1968; Pipăruş-Pătru. Poveşti populare culese din Banat, Bucureşti, 1969; Isprăvile lui Pipăruş, cu ilustraţii de Nicolae Hilohi, Timişoara, 1975; Feciorul împăratului Roşu şi împărăteasa-fără-de-moarte, Bucureşti, 1977; Basme şi poezii populare, îngr. Gavril Matei Albastru, Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Dumitru Lazăr, „Poezii şi basme populare din Crişana şi Banat", O,1968,11; Virgiliu Florea, „Poezii şi basme populare din Crişana şi Banat", ST, 1968,11; I.L. Hedeşan, Cartea unui folclorist arădean, „Flacăra roşie" (Arad), 1968,7 542; Bârlea, Ist. folc., 425-426; Datcu, Dicţ. etnolog, II, 261-262. I. D. UIUIU, Alexandru (20.111.1962, Feldru, j. Bistriţa-Năsăud), prozator, dramaturg şi poet. Este fiul Măriei (n. Ileni) şi al lui Grigore Uiuiu, contabil. Urmează şcoala generală în localitatea natală, Liceul de Chimie şi Facultatea de Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai" la Cluj-Napoca (1982-1986). După absolvire este profesor la Şcoala Generală din Dorolea, judeţul Bistriţa-Năsăud (1986-1990), apoi la Liceul Agricol din Bistriţa (1990-1996). Până în 1998 va fi redactor-şef adjunct al cotidianului „Actualitatea BN", iar ulterior director la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare. Debutează în 1988 la „Vatra" cu un grupaj de proze scurte, şi editorial cu volumul Felia amară (1993). A mai colaborat la „Cadran", „Minerva", „Euphorion", „Familia", „Contrapunct", „Luceafărul", „Steaua", „Hyperion", „Convorbiri literare", „Mişcarea literară", „Discobolul", „Echinox", „artPanorama" ş.a. Este director-fondator al revistei de etnologie „Zestrea" (1998). Principiul disoluţiei pare să caracterizeze toate scrierile lui U. Mai întâi e vorba de o disoluţie a genurilor: indiferent de (sub)titlurile anunţate, autorul se complace în a topi convenţiile generice într-un continuum discursiv, în care se amestecă deopotrivă fragmente dramatizate, secvenţe lirice şi, mai ales, numeroase reflecţii aforistice. De altfel, ultimele trimit deja spre cealaltă formă de transgresiune: oricare ar fi destinaţia imaginară spre care se îndreaptă ficţiunea, cert este că realul apare aici doar în postura de pistă de decolare a ideii. E drept, asta nu înseamnă că volumele lui U. ar fi teziste sau gău-nos-filosofarde, doar că uneori efectul de real e spulberat înainte de a lăsa asupra cititorului amprenta unui make-believe. Astfel, între povestirile din volumul de debut, Felia amară, textul titular demarează cu o reuşită evocare melancolică a mamei şi sfârşeşte cu o scenetă parodică şi parabolică, uşor facilă, în care se întâlnesc Istoria, Poporul Român, Dumnezeu, Preşedintele, Mătuşa Măriuca, Eu şi Străinul. Mult mai izbutită e proza Aşteptând-o pe Godette, unde o intrigă erotică se inserează pe fundalul unei lumi absurde, cu diferenţa că de data aceasta subversiunea mimesisului e asumată de la început (când naratorul primeşte vizita unui necunoscut enigmatic) până la finalul ce proclamă distincţia între „fapt" şi „imaginaţie" ca „nesemnificativă şi inutilă". Interesante prin potenţialul lor alegoric sunt şi povestirile „de deşteptat copiii", care încheie cartea şi care se vor transforma, odată cu Poveşti din pădurile fanteziei (1998), în feerie pură. în schimb, o miză mult mai ambiţioasă are romanul Ridicarea în genunchi (1999), ce se deschide cu programarea unei sinucideri şi se termină cu o epifanie neprogramată; între ele se dezvoltă o amplă criză existenţială, oscilând între un pol metafizic şi unul social. Captivantă prin observaţia caracterologică şi prin dialectica ideilor, cartea pierde ca urmare a tonului demonstrativ anunţat din primele rânduri: „Omul este lup pentru sine. Aceasta este condiţia pentru ca într-o vreme omul să devină lup pentru om. Autodevorarea se află în conţinutul fiecărei clipe şi este energia care face ca timpul să pulseze, istoria să se nască şi natura să dăinuie". Sub un pretext erotic, „prozo-poemele" din Socrate poetul (2000) configurează şi ele o parabolă ironică privitoare la raportul între „natură" şi „cultură", între „viaţă" şi „idee". Temperamentul scriitorului pare a se împlini însă în formula dramatică a (post)absurdului, materializată în volumul Aşteptând-o pe Godette (2003; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu), din care se distinge în primul rând piesa omonimă, unde melanjul de mitologeme biblice, de pamflet şi grotesc, de registre stilistice, de livresc şi metateatru creează imaginea unei umanităţi în derivă. SCRIERI: Felia amară, Sibiu, 1993; Poveşti din pădurile fanteziei, Deva, 1998; Ridicarea în genunchi, Bucureşti, 1999; Socrate poetul, Bistriţa, 2000; Aşteptând-o pe Godette, pref. Claudiu Groza, Cluj-Napoca, 2003. Repere bibliografice: Ileana Urcan, între amărăciune şi candoare, TR, 1994,13-14; Octavian Soviany, între verism şi parabolă, CNT, 1994,34; Tania Radu, Un debutant cam sceptic, LAI, 1994,39; Ada D. Cruceanu, „Felia amară", „Timpul", 1994,10; Miruna Nicolae, între felii amare, RL, 1994, 43; Mihaela Ursa, „Felia amară", ST, 1994,12; Eugenia Tudor-Anton, Felia dulce şi amară a debutului, LCF, 1995, 28; Dan Silviu Boerescu, „Felia amară", „Cartea", 1996, 3; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 368-369; Aura Christi, „Ridicarea în genunchi", CNT, 2000, 40; Paul Ungureanu, „Socrate poetul", „Hyperion", 2001,2; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 250-251. A. Tr. ULEA, Traian (1.1.1896, Iaşi - 1.XII.1987, Bucureşti), prozator. Este fiul Margaretei (n. Mânu) şi al lui Dimitrie Ulea, moşier. A urmat, în oraşul natal, doi ani Şcoala Militară, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept, dar a întrerupt-o, fiind mobilizat pe frontul primului război mondial. Ulterior rămâne ofiţer de cavalerie activ; totodată îşi încheie studiile în 1921. în 1940 intră în magistratura militară cu gradul de maior, îndeplinind funcţia de şef al Cenzurii presei militare. Confundat pe peronul gării din Iaşi cu fratele său, generalul Octav Ulea, fost mareşal al Curţii regale, în 1952 este arestat şi în urma unei sentinţe eronate rămâne întemniţat la Văcăreşti până în 1955. Este autorul unei singure cărţi de beletristică, Amintiri de vânătoare (1969), care se înscrie în lunga tradiţie a literaturii cinegetice româneşti. în anii 70 a intenţionat să continue firul rememorării isprăvilor vânătoreşti, dar nu a reuşit mai mult Ulici Dicţionarul general al literaturii romane 68 decât publicarea, în 1971, în revista „Convorbiri literare", a povestirii Odaia din livadă. U. scrie literatură ocazional, iar paginile sale se resimt de timiditatea celui care nu se socoteşte scriitor, îşi cenzurează orice efect de originalitate, intrând cu bună ştiinţă sub tutela unui model. Volumul Amintiri de vânătoare, aflat la graniţa dintre pseudomemorialistică şi pseudoficţiune, face figură anacronică în peisajul literar al deceniului al şaptelea din secolul trecut. Prima secţiune, Vânători din codri, este excesiv îndatorată naraţiunilor cu subiect cinegetic ale lui Mihail Sadoveanu (care figurează şi ca personaj, istorisindu-i-se o peripeţie vânătorească), cu deosebirea că U. are tendinţa de a înghesui întâmplările în calapodul prea strâmt al unei verosimilităţi convenţionale, deşi o oarecare iscusinţă de povestitor, care se lasă simţită, ar fi promis mai mult. Povestirile reunite aici îl au ca protagonist pe Moşu Gheorghe, replică palidă a eroului sadovenian, tip de ţăran hâtru, spirit lumesc şi legat prin fire imperceptibile de tainele naturii. Din secţiunea a doua, Vânători moderni, în care sunt înşirate aceleaşi povestiri terminate în poantă, reţine atenţia Salmi de ciori, unde scriitorul promite reconstituirea unei anecdote folosite şi de Al. O. Teodoreanu într-o schiţă omonimă: este relatată o farsă de proporţii, nu tocmai benignă, în care un ins crede că e ospătat cu salmi de sitar, dar de fapt i se serveşte cioară gătită după faimoasa reţetă franţuzească de preparare a vânatului cu pene. Mai dezvoltată, cea de-a treia secţiune, Evocări, pro-priu-zis memorialistică, unde nu se mai simte tirania modelului, ar fi fost realmente interesantă, mai ales datorită caracterului documentar. Apropiat al grupării „Vieţii româneşti" din perioada ieşeană, U. surprinde nuanţat atmosfera boemă de la Academia liberă, adăpostită într-o încăpere din faimoasa băcănie a lui Samoilă, sau ambianţa de la crâşma Bolta Rece şi creionează afectuos-nostalgic câteva portrete ale membrilor şi colaboratorilor revistei (Mihai Codreanu, N.N. Tonitza). Se reţine în special portretul lui G. Topîrceanu (cu o bună intuiţie a psihologiei „personajului") şi acela al bunului său prieten ALO. Teodoreanu, zis Păstorel. Dar mai înainte de a se încerca în literatură şi parcă tot într-o descendenţă a scriitorilor moldoveni exersaţi în faţa cuptorului şi a grătarului, U. a întocmit şi o „pravilă" modernă pentru pregătirea vânatului şi a peştelui, chiar aşa intitulată: Cum să preparăm vânatul şi peştele (1966). După bine-cunoscute reţete bătrâneşti transmise de la o generaţie la alta prin viu grai, câteva savuroase, deşi scurte, consideraţii de gastronomie cinegetică, unde, dovedind erudiţie în domeniu, îl citează pe faimosul gastronom şi bucătar francez Ali-Bab (pe numele său real Joseph Babinski), dau seamă despre vesela înfrăţire între vinuri, fripturi şi peşti de tot felul, vânat - de baltă, cu pene, cu blană etc. -, crustacei şi tocături, ce le inspiră convivilor bună dispoziţie şi îi transportă într-o plăcută euforie. Această „probă" teoretico-practică preludează fericit amintirile vânătoreşti date tiparului trei ani mai târziu. SCRIERI: Amintiri de vânătoare, pref. Demostene Botez, Bucureşti, 1969. Repere bibliografice: ALA. Philippide, O lectură delectabilă: „Amintiri de vânătoare", CL, 1970,2; Gheorghe Zâne, Memorii, îngr. Alexandru Bârlădeanu, Daniela Poenaru, Irina G. Zane-Marcu, introd. Dan Berindei, Bucureşti, 1997,201,206. o. S. ULICI, Laurenţiu (6.V.1943, Buzău - 16.XI.2000, Părău, j. Braşov), critic literar. Este fiul Elisabetei (n. Capeţi) şi al lui Petru Ulici, şef de gară. După absolvirea, în 1960, a Liceului „I. L. Caragiale" din Ploieşti, urmează facultăţile de Limba şi Literatura Română şi de Filosofie la Universitatea din Bucureşti, luându-şi licenţele în 1966 şi în 1970. îşi susţine doctoratul (1973) cu o teză de teoria literaturii. începând din 1959 mai multe încercări poetice i-au apărut în „Luceafărul", în vreme ce primele texte critice îi sunt găzduite din 1965 în „Contemporanul", în redacţia căruia va lucra peste două decenii (1966-1989). în 1990 devine directorul seriei noi a revistei „Luceafărul". între 1992 şi 1994 e vicepreşedinte şi din 1994 preşedinte al Uniunii Scriitorilor, activitatea fiindu-i întreruptă de moartea prematură. A mai fost prezent în „Amfiteatru", Argeş", „Ateneu", „Astra", „Convorbiri literare", „Familia", „România literară", „Tomis", „Tribuna", „Transilvania", „Viaţa românească", „Vatra" ş.a. Unele contribuţii - versuri, recenzii, articole de critică literară - le-a semnat Laurenţiu Buga, Igorescu, Laborios, Mircea Moga, AL Rona. în legislatura 1996-2000 este senator, ales pe listele Convenţiei Democratice Române. 69 Dicţionarul general al literaturii române Ulieru Volumul de debut al lui U., Recurs (1971), reuneşte o serie de eseuri împărţite în trei secţiuni: prima e dedicată miturilor întemeietoare ale culturii române (Mioriţa, Meşterul Manole, Luceafărul), a doua celor mai de seamă poeţi moderni autohtoni (Tudor Arghezi, Ion Barbu, Lucian Blaga, G. Bacovia, Ion Pillat, Al. A. Philippide), iar ultima analizează versuri emblematice precum „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată" sau „Sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el". în ceea ce priveşte teoria literară propriu-zisă, U. afirmă existenţa a două situaţii lirice fundamentale, implicit a două feluri de poezie: „poe-zia-existenţă", tributară îndeosebi atitudinii romantice, în cazul căreia eul liric trăieşte exclusiv înăuntrul fiinţei poetului, şi „poezia-interpretare", unde eul liric se arată preocupat cu deosebire de lumea exterioară, poezia născându-se aici din „proiecţia lumii aparente în microcosmosul lăuntric". Se poate observa că împărţirea propusă se suprapune peste bine cunoscuta dihotomie psihologică introvertit/extrovertit. Prima verba (I-III, 1975-1991) însumează cronicile lui U. la cărţi de debut, apărute mai ales în „România literară", unde din 1973 a fost titularul rubricii omonime. Confort Procust (1983; Premiul Uniunii Scriitorilor) cuprinde eseuri consacrate unora dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani - Marin Preda, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Augustin Buzura, Mircea Horia Simionescu ş.a. Cronica literară este un risc, spune U., iar cel care o practică, departe de a fi un om fericit, trăieşte într-o goană continuă, într-o stare de nelinişte perpetuă: confort procustian. Literatura română contemporană (I, 1995; Premiul Uniunii Scriitorilor), văzută de autor ca „însumare de profiluri, biografie comentată şi sinteză ideologică", se doreşte a fi, asemenea cărţii de debut, un volum atotcuprinzător: U. îşi propune să scrie o istorie exhaustivă a literaturii române, convins că „orbirea" unor critici de mare autoritate înaintea unor opere a căror valoare a fost recunoscută fără dificultate de posteritatea imediată are drept cauză pur şi simplu necitirea scrierilor în discuţie. Prin urmare, criticul este dator să citească „totul": chiar dacă demersul său nu poate avea sorţi de izbândă pentru o întreagă literatură, ideea poate fi aplicată cu succes unei perioade scurte a acesteia; literatura contemporană devine, în acest context, un domeniu de aplicabilitate exemplar. Trecerea în revistă a argumentelor şi criteriilor axiologice care fundamentează istoria literară îl conduce pe U. la o periodizare a literaturii şi culturii întemeiată pe ideea de generaţie, categorie având ca subdiviziuni promoţiile. Astfel, promoţia 70, căreia îi este dedicat primul volum - rămas singurul -, se defineşte, în viziunea criticului, prin creditul acordat individualităţii, prin mobilitatea ideatică şi concepţia relativistă, în cadrul acesteia esteticul fiind reconciliat cu eticul, socialul şi politicul. SCRIERI: Recurs, Bucureşti, 1971; Prima verba, I-II, Bucureşti, 1975-1978, III, Timişoara, 1991; Biblioteca Babei, Bucureşti, 1978; Confort Procust, Bucureşti, 1983; Puţin, după exorcism..., Bucureşti, 1991; Dubla impostură, Bucureşti, 1995; Literatura română contemporană, voi. I: Promoţia 70, Bucureşti, 1995; Scriitori români din afara graniţelor ţării, Bucureşti, 1996; Mitică şi Hyperion, îngr. Aurelia Ulici, pref. Doina Uricariu, Bucureşti, 2000. Antologii: Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga, Fundoianu, Maniu, Pillat, Vinea, Voiculescu, introd. edit., Bucureşti, 1974; Al. Macedonski, Cartea de aur, postfaţa edit., Bucureşti, 1975; George Coşbuc, Poezii alese, postfaţa edit., Bucureşti, 1979; Nobel contra Nobel, I-II, Bucureşti, 1988; O mie şi una de poezii româneşti, pref. edit., I-X, Bucureşti, 1997. Repere bibliografice: Constantin, Prozatori-critici, 124-125; Grigurcu, Idei, 231-240; Ion Lotreanu, Critica debutului, „Scânteia tineretului", 1976,8 427; Cornel Ungureanu, „Prima verba", 0,1976,8; Al. Dobrescu, „Prima verba", CL, 1976,3; Cornel Moraru, O carte despre debutanţi, VR, 1976,4; Culcer, Citind, 14-17; Vasile Chifor, Critica de întâmpinare, T, 1978, 1; Petru Poantă, „Prima verba", II, ST, 1978, 10; Iorgulescu, Scriitori, 348-350; Ungheanu, Lecturi, 301-306; Costin Tuchilă, „Prima verba", II, „Scânteia tineretului", 1979,9 352; Alex. Oproescu, Scriitori buzoieni. Fişier istorico-literar, Buzău, 1980, 110-112; Culcer, Serii, 104-109; Grigurcu, Critici, 389-399; Tomuş, Mişcarea, 324-326; Valentin Taşcu, Fuga fiului risipitor, ST, 1983, 5; Gheorghiu, Reflexe, 121-126; Grigurcu, între critici, 226-230; Constantin Trandafir, „Confort Procust", T, 1984, 9; Iorgulescu, Prezent, 292-295; Tihan, Apropierea, 175-181; Alexandru Vlad, Nobel vs. Nobel, ST, 1990, 7; Toma Roman, Opoziţia - o poziţie, RL, 1992,14; Eugen Istodor, Ulici cel sângeros şi coarnele de taur, RL, 1992,35; Octavian Soviany, Debuturi în costum de epocă, APF, 1992,9-10; Dan Cristea, Criticul la cincizeci de ani, RL, 1993, 18; Mircea Mihăieş, Bolnavii lui Ulici, 0,1995, 7; Monica Spiridon, Paradigmele literaturii contemporane, LCF, 1995,23; Geo Şerban, Hartă în relief, LCF, 1995,23; Dan Silviu Boerescu, Istorie literară en gros, critică istorică en detail, LCF, 1995,23; Caius Dobrescu, Monument şi sentiment, RL, 1995, 48; George Pruteanu, Un puzzle bine drămuit, RL, 1995, 48; Florin Mihăilescu, Dilemele lecturii critice, ST, 1996, 11-12; Simuţ, Critica, 146-148; Ioan Buduca, La o antologie, VTRA, 1998,2; Romulus Diaconescu, O lume a dialogului, Bucureşti, 1998,87-92; Nicolae Breban, Laurenţiu, CNT, 2000,45; Iosif Naghiu, Niciodată la timpul trecut, CNT, 2000, 45; In memoriam. Laurenţiu Ulici, CL, 2000, 11; Cassian Maria Spiridon, Laurenţiu Ulici, de la prima până la ultima verba, CL, 2000,12; Sergiu Adam, Un semn de adio, o şoaptă, o lacrimă. Cântec de leagăn, ATN, 2000,12; Dicţ. esenţial, 850-852; Dimisianu, Lumea, 275-279; Micu, Ist. lit., 716-717; Octavian Soviany, Testamentul lui Ulici, LCF, 2001,7; Paul Cemat, Bridge peste ape tulburi, OC, 2001, 74; Grigor, Moromete, 74-78; Valeriu Nicolescu, Buzău-Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, II, partea I, Bucureşti, 2001,535-537; Popa, Ist. lit., II, 1119; Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, îngr. Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Ioana Petreuş, Cluj-Napoca, 2002; Laurenţiu Ulici - 60 de ani de la naştere, LCF, 2003,17 (semnează Vasile Andru, Mariana Criş, Gheorghe Istrate, Stelian Tăbăraş, Dumitru Radu Popa); Horia Gârbea, Vacanţă în Infern, II, Bucureşti, 2003,67-71; Mihai Cimpoi, Critice, HI, Craiova, 2003,201-205. L H. ULIERU, George (8.IX.1884, Câmpulung - 28.VIII.1943, Câmpulung), prozator şi traducător. Este al doilea născut din cei şaptesprezece copii ai Elenei şi ai lui Ghiţă Ulieru, cojocar. După şcoala primară şi Gimnaziul „Dinicu Golescu" urmate în oraşul natal, în 1903 absolvă Liceul „I.C. Brătianu" din Piteşti şi se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde formarea sa va fi influenţată de savantul Gh. Marinescu. îşi încheie studiile în 1909, iar în 1913 îşi susţine doctoratul. Primeşte un post la Turtucaia, de unde se va muta în scurtă vreme, trecând prin mai multe localităţi. Mobilizat în 1916, face războiul ca locotenent medic. Ulterior reîncepe odiseea Ulieru Dicţionarul general al literaturii române 70 mutărilor din loc în loc, deseori din cauza unor sancţiuni disciplinare. Simpatizant socialist, la 1 mai 1925 i se confiscă un manifest tipărit în o mie de exemplare, este anchetat de poliţie şi consemnat la domiciliu. A debutat în 1914, sub pseudonimul George din Muscel, la revista „Valuri" din Iaşi. A editat revistele „Rândunica" (1925-1928, Alexandria), „Facla Muscelului" (1926-1927, Câmpulung) şi „Piatra Craiului" (1928-1929, Dragoslavele) şi a colaborat cu articole pe teme sociale, politice, de igienă şi educaţie sanitară, precum şi cu traduceri la numeroase publicaţii: „Analele Dobrogei", „Gazeta Alexandriei", „Muguri", „Muscelul nostru", „Curierul nostru", „Presa", „Revista noastră", „Steaua poporului", „Junimea", „Glasul ţării" ş.a., cele mai multe editate în oraşele prin care a peregrinat, şi efemer la „Adevărul literar şi artistic". Stabilit la Alexandria, spre sfârşitul anului 1927 redactează prima formă a jurnalului Din carnetul unui medic de plasă, intenţionând să-l publice sub pseudonimul dr. Ion Cicoare, cu titlul Din viaţa de apostol însemnările unui medic de plasă. Abia odată cu a treia variantă, încheiată la Câmpulung, unde se retrăsese în 1938, după ieşirea la pensie, renunţă la pseudonim în favoarea identităţii reale. Din cauza morţii premature, jurnalul va apărea postum, în 1946, la insistenţele fratelui său şi prin grija lui Al. Rosetti, în „Revista Fundaţiilor Regale", iar în 1948 în volum. Mare admirator al lui Rabindranath Tagore, a tradus, prin intermediar, din creaţia acestuia - Poeme, în „Analele Dobrogei", 1921, Prinos de cântece (Gitanjali), 1923 - şi s-a numărat printre intelectualii care i-au urmărit conferinţele ţinute în 1926, la vizita în România. A mai tradus din nuvelele lui Ivan Turgheniev (După moarte. Clara Milici Două zile prin codrii seculari 1922), o interesantă broşură de popularizare a regulilor unei vieţi lungi şi sănătoase de A. Gueniot, Arta de a-ţi prelungi zilele. Poveţele unui medic care a depăşit vârsta de o sută de ani (1931), şi îndrăgiţi natura (1932), o „culegere de gânduri alese asupra naturei" aparţinând unor scriitori şi cugetători străini (John Ruskin, Wordsworth, Emerson, Goethe, Shelley, D'Annunzio, J.-J. Rousseau, Amiel, Taine, Voltaire, Mistral ş.a.). O promisiune de orginalitate este şi manuscrisul intitulat Jurnalul sorei Olimpia, datat 1931 şi rămas necunoscut până în 1967, pagini de un umor savuros, ce întredeschid o uşă spre traiul copleşit de năravuri laice al unor tinere măicuţe şi al stareţei lor. A mai folosit pseudonimele N. Dumitriu, Ion Pravăţ, George din Muscel, Van Ryd, Ion Retevei, Tugomir, Alma Deodor, I. Pretor, Eriantus. Descoperite întâmplător, însemnările Din carnetul unui medic de plasă aparţin unui om care aproape treizeci de ani a dus o existenţă seminomadă, obligat de autorităţile locale, nemulţumite de dârzenia şi de lipsa lui de docilitate la injoncţiunile oficialităţilor, să-şi schimbe frecvent domiciliul. Migălite ani de zile, acestea „zugrăvesc din punct de vedere sanitar rural epoca 1918-1938", sunt interesante ca perspectivă de viaţă, dar mai ales ca document asupra condiţiilor igienice de la sate şi a stării sociale şi de spirit care le explică. G. Călinescu întrevede în însemnări... şi o „vagă undă de mizantropie" ce se degajă din situaţii comice şi totodată triste în sine, dar mai cu seamă din mentalitatea unei categorii sociale funciar sceptice, dacă nu chiar refractară în special la binefacerile ştiinţei medicale. Din această respingere altoită pe superstiţii şi prejudecăţi ancestrale se trage, de pildă, moartea unui copil împachetat de părinţi în balegă, după obiceiul locului, în loc să i se administreze medicamente, astfel se justifică revenirea in corpore la cârciumă a sătenilor abia ieşiţi de la o conferinţă-lecţie de igienă asupra ravagiilor alcoolismului. Materialul, viu şi divers, cules la sursă (tematic, unele însemnări reiau subiecte din articolele şi pamfletele publicate de U.), este transcrierea fidelă a unor experienţe, dar pe măsură ce autorul îşi conturează o conştiinţă a scrisului, el se lasă furat de plăcerea de a rotunji prin comentariu faptele şi întâmplările, de a le nuanţa cu portrete trasate din doar câteva linii, iscusit realizate. „însemnările", numerotate până la 136, ca nişte fişe de observaţie medicală, socială, politică, de viaţă sau doar comportamentale, capătă coerenţă narativă prin raportare la câteva figuri - adevărate caricaturi în acvatintă, cum sunt doctorul Barbete, agentul sanitar Nae Ţăpoi, medicul primar al judeţului, Popescu-Căpuşe. Observând că scrierea lui U. ridică şi „problema jurnalului literar", a distincţiei între realitate şi ficţiune, dând indicii clare despre „eventualitatea ca în perspectivă medicul de plasă să fi putut ajunge un savuros umorist", Perpessicius se opreşte şi asupra numelor proprii, a căror autenticitate poate fi concurată doar de realitate: 71 Dicţionarul general al literaturii romane Ulise Filodorma e o copilă de ţăran botezată de nevasta unui funcţionar bancar, Mândricioaia e o moaşă meşteră în „trasul de rânză" şi datul „în zodii", Gâţă e un soi de şantajist rural, doctorii Popescu-Căpuşe şi Cicoare schimbă între ei localităţile de reşedinţă - Noroaiele de Sus cu Croncăni şi Smârcuri -, o ţărancă e Silistra, alta e Safta lui Briceag. Spirit riguros, doctorul U. a deprins în perioada de formaţie calităţile de căpetenie ale profesionistului: observarea atentă a realităţii, gândirea raţională, dragostea de semeni, dorinţa de a ajuta oamenii în suferinţă, toate regăsibile în jurnal. Paginile lui alcătuiesc mărturia unei conştiinţe etice, prin acuitatea şi exactitatea observaţiei ele având semnificaţia unui document social, întregit adeseori de perspectiva asupra psihologiei şi a moravurilor din epocă şi mai ales de notarea superstiţiilor şi a incuriei ce stăpâneau încă lumea satului românesc în prima jumătate a secolului al XX-lea. însemnările... sunt diarium-ul unui om de două ori înzestrat, ca medic-apostol şi ca „fin literat amator" (Alexandru Piru), din generoasa stirpe de me-dici-scriitori întâlnită în toate literaturile lumii. Asumată necondiţionat în 1948 de oficialităţile culturale ale noii puteri prin tipărirea în colecţia „Cartea poporului", scrierea lui U. a avut o carieră de invidiat în anii '50 ai secolului trecut: a fost tradusă într-un singur an, 1951, în maghiară şi polonă, a cunoscut trei ediţii girate de Al. Rosetti la intervale relativ scurte (1948,1949,1958) şi două dramatizări, pentru scenă şi pentru televiziune, ambele cu titlul Medicul de plasă. SCRIERI: Amintiri, Constanţa, 1921; Din carnetul unui medic de plasă, însemnări, pref. Al. Rosetti, Bucureşti, 1948; ed. I-II, Bucureşti, 1949; ed. 3, Bucureşti, 1958; Scrieri, îngr. Mihail Robea, pref. Ion Biberi, Bucureşti, 1967; Pagini de dor, fi, f.a. Traduceri: Ivan Turgheniev, După moarte. Clara Milici. Două zile prin codrii seculari, Piteşti, 1922; Comori sufleteşti, Câmpulung, 1923; Rabindranath Tagore, Prinos de cântece (Gitanjali), Piteşti, 1923; îndrăgiţi natura. Culegere de gânduri alese asupra naturei, Câmpulung, 1932; [Henryk Sienkiewicz, Ivan Turgheniev, Francis Jammes], Trei povestiri duioase, Câmpulung, 1933. Repere bibliografice: Dr. G. Ulieru, U, 1943, 236; Red., [Notă bibliografică], RFR, 1946, 7; Ieronim Şerbu, „Din carnetul unui medic de plasă", „Veac nou", 1946, 40; V. Cristian, însemnările d-rului Ulieru, „Apărarea", 1946, 12; Petre Bellu, însemnările doctorului Ulieru, „Era nouă", 1946, 593; Cezar Petrescu, Mărturisirile unui medic de ţară, „Semnalul", 1948,1866; Ov. S. Crohmălniceanu, „Din carnetul unui medic de plasă", CNT, 1948,113; Constant Ionescu, „Din carnetul unui medic de plasă", RMB, 1948,1318; Adrian Marino, însemnările doctorului Ulieru, „Naţiunea", 1948,225; Mihail Meria, Lucrările dintâi ale doctorului Ulieru, CNT, 1948, 116; Perpessicius, Opere, XI, 349-353; Călinescu, Gâlceava, II, 852-855; Mihail Robea, 15 ani de la moartea lui Ulieru, „Secera şi ciocanul", 1958, 27; Fănuş Neagu, Pe urmele doctorului Ulieru, LCF, 1958,10; Paul Georgescu, „Din însemnările unui medic de plasă", „Informaţia Bucureştiului", 1959,1 840; Mihail Robea, Ulieru şi administraţia vremii sale, VR, 1959, 9; Mihail Robea, Completări la un jurnal, VR, 1961, 2; Mihail Robea, George Ulieru scriitorul, LL, 1962; Gheorghe Petrovici, Medicul de ţară Gheorghe Ulieru, Bucureşti, 1963; Marin Voiculescu, Mircea Anghelescu, Medici scriitori... Scriitori medici, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1964,252-255; Augustin Z. N. Pop, Din istoria culturii argeşene, Piteşti, 1965, 56-57; Eugen Barbu, Jurnal, Bucureşti, 1966, 161; Dumitru Micu, Doctorul Ulieru, GL, 1967, 15; Ştefan Marinescu, Ulieru şi noi, medicii moderni, „Muncitorul sanitar", 1967, 28; Piru, Panorama, 314-315; Mircea Scarlat, Doctorul Ulieru la Alexandria, „Teleormanul", 1970,687; Al. Rosetti, Note din Grecia. Diverse. Cartea albă, Bucureşti, 1970, 135-137; Silvestru Voinescu, Argeşeni în spiritualitatea românească, Piteşti, 1980, 105-110; Apolzan, Aspecte, 359-360; Stelian Ceampuru, George Ulieru (1884-1943), „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice", 1984; Cristea, Teleorman, 695-697; Radu Rene Duda, Un medic de ţară: George Ulieru, ATN, 1997,3; Popa, Ist. lit., I, 265; Dicţ. scriit. rom., IV, 656-658; Grigore Constantinescu, Confesiuni literare, Bucureşti, 2003,221-232. I.M., R. P. ULISE, publicaţie apărută la Bucureşti, ca lunar, între 15 mai şi octombrie 1932 (trei numere) şi în ianuarie 1933. Redactor: Lucian Boz; responsabil cu corespondenţa: Emil Ungher, care devine redactor pentru numărul din 1933. Revistă modernistă, U. îşi propune să fie expresia tinerei generaţii, încercând să dea o replică celor care, neîncrezători, contestau apariţia „noii spiritualităţi" (Arşavir Acterian, Discuţii). Poezia, destul de bine marcată ca pondere în economia fiecărui număr, este semnată de Dan Botta (Lai - în franceză), Eugen Jebeleanu (Răscoala), Simion Stolnicu (Hebron funerar), Barbu Brezianu (Rondel, atribuit lui Villon), Emil Botta, Al. Robot, Horia Stamatu, Corneliu Temensky, Emil Ungher, Horia Groza. Proza este reprezentată de fragmentul Liuba din Los Angeles, cocotă cu zurgălăi şi un peşte de Neagu Rădulescu, indicând timpuriu şi neechivoc direcţia inspiraţiei pe care se va instala ANUL 1 No. I 15 MAJ 1932 REVISTĂ DE LITERATURĂ - APARE LUNAR ~ DESCHIDERE de Horja Qroza. despărţită liană, dodecadon floral întâmplare sonoră pe-aulic Eticlid cum din singurătate '« boreal crescut aspect dnm îţi deschid Bi, hă Singur gândul hâd e frumos Jfe aşeeăm lângă ochi şi privim, în mteji: Scrisul e rotund fi itmecă tn pipăit bolnavii de minte sânt cei din urmă treji buba, obraz nou sărutat pe dosit In Nipon o păpuşe de carton. Am aşteptat-o de când ne-arn scos ghetele Şi-am uitat-o ca pe-un vals monoton Sântem singuri, săntem proţti, deseheiam [boschetele lumina Hifeleyerii din mare vrea să ne dwreze JVu mai mn‘.em oţtiri viteze Săntem br/ldut logicei sugând chiurile inimifo mţti vw, braţele nu mal strâng: Ist wc întreg in n/A, sensul n&t&ngi Te uită, cu puterea stăpânei uleiurile fi »iltai din lumină umbra atelsl căzătoare. Sântem pociţi, modul e dar lăzile soarelui îs goalt pentru noi găteli de, sticleţi wi mai dăm cuvântului pur descântecul silabei e ’n coarde ăi picroiu Aşteptăm pumnul cu spini să ‘nghiţim sângele să gonească păstrăv prin trupuri brăţara ţipătului să se spargă să n’auzim Călugărul dwerei noastre dintre stopuri. Să ne spânzurăm toţi de-oda!ă Să gând.'m urât dşspre Domnul Dumnezeii spatele să-l culegem ca de flori, de băşici in faţa frumuseţii să stăm departe ca de-u,n port leit cătină Ne cunoaştem, după batistele glasului-agăţate {■pe urzici Sântem cu vederile desfrunzite, ne deschiem * {unghiile din epidermă tăiem fălfăetoore pangUai nt-i statul în lumină puturos săntem numai inele şt os ne-am iminent trecutul, trăim 'numai azi Mâine-o să fimnoui şi vom înjura ps coi de-o » [mai târek Să-şi wghită urmele calda lăsate intre &na*{ m,h& Şingur gândul hâd -e fnmos. Ulmeanu Dicţionarul general al literaturii române 72 foarte tânărul scriitor, precum şi resursele umoristice ale scrisului său, şi de scurta proză avangardistă a lui Jonathan X. Uranus (Mihail Avramescu), intitulată Despre şapte. Mic studiu cu consecinţe nebănuite, plasată sub absurdul motou propriu „Cel mai mare număr e şi cel mai vechi". Mai sunt de menţionat fragmentele selectate din jurnalul lui Eugen Ionescu (Carnet intim) şi din cel al lui Arşavir Acterian (Din jurnalul unui pseudofilosof). La „Cronica literară", la „Pancronica" sau în afara acestor rubrici e prezent Horia Groza, care se hazardează într-o execuţie a debutului editorial al lui Mihail Sebastian, acuzând autorul, confesiunile şi notaţiile sale estetice adunate în volumul Fragmente dintr-un caiet găsit de „suficienţă intelectuală", incapacitate „de investigaţie critică", „poză", „infantilism", „lipsă de maturizare" şi indicând scrierea ca una „de trucaj romantic". Puţin mai blând este acelaşi semnatar cu versurile lui Ilarie Voronca din Act de prezenţă, admiţându-i aproape concesiv talentul şi placheta drept „certificat de naştere al unui nou poet". O examinare critică mult mai nuanţată se află în Glose la poezia „Flori de mucigai", fiind aplicată de Lucian Boz liricii argheziene, dar mai ales esteticii poetului, totuşi recunoscut fără ezitare „cel mai modern poet român", iar Flori de mucigai ca o etapă de clarificare a scrisului său. O abilă punere în pagină este şi încercarea revistei de a situa anul 1932 sub semnul exegezei eminesciene, deoarece alături de recenzia răuvoitoare a lui Emil Ungher la Viaţa lui Eminescu de G. Călinescu - deşi apreciată drept „cea dintâi carte care tradusă ar putea prezenta străinilor, în sfârşit, în pagini de înaltă tensiune chipul tragic al marelui genitor al poeziei româneşti actuale" - se află o analiză elogioasă şi marcat partizană a cărţii lui Lucian Boz, Eminescu. încercare critică, semnată Liviu Teodoru, şi precedată, pentru a fi pe deplin convingătoare, de un fragment din caietele intitulate Masca lui Eminescu. Alte cronichete şi semnalări de noutăţi editoriale, iscălite de Emil Ungher, Octav Şuluţiu, Lucian Boz ş.a., prezintă Itinerar sentimental de Perpessicius, primele trei volume din romanul în preajma revoluţiei de C. Stere, Bizu de E. Lovinescu, Zbor alb de Radu Boureanu, Domnul Negoiţă sau Individul contra statului de Tudor Teodorescu-Branişte, Soliloquii de Mircea Eliade şi Omul de după uşă de Ion Călugăru. Sub semnul lui Urmuz este un nuanţat portret dual, om - scriitor, făcut de Lucian Boz cu prilejul apariţiei volumului Pagini bizare, conţinând cele opt proze urmuziene editate de Saşa Pană, pe care le defineşte „ca un fel de rimbaudian Saison en Enfer, adică testament". Destul de bine reprezentată este şi eseistica, prin Anton Holban (Contribuţii la specificul românesc), Emil Botta (Stilul cinematografic) şi Horia Groza (Scurtă geografie asupra Evului Mediu, Motive pentru o critică modernistă: I, Domnul Lovinescu şi feţele sale). Au mai colaborat Petru Comarnescu, Mircea Grigorescu, Pericle Martinescu, V. Cristian. R. P. ULMEANU, Radu (25.1.1946, Ulmeni, j. Maramureş), poet. Este fiul Elenei (n. Miclăuş) şi al lui Matei Ulmeanu, contabil; prenumele la naştere: Radu Florian. Urmează şcoala generală (1952-1959) şi liceul (1959-1963) la Satu Mare, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1963- 1965), pe care o continuă la Iaşi (1965-1968); revine la Cluj, unde îşi trece licenţa în 1975. Intră în jurnalistică la „Cronica sătmă-reană" în 1968 şi concomitent în învăţământ, ca profesor în judeţele Cluj şi Satu Mare, iar din 1975 la o şcoală generală din oraşul Satu Mare. După 1989 este director al Studioului de Radio şi Televiziune Samtel din Satu Mare, director-fondator al Casei de Editură Pleiade şi al revistei culturale omonime (1990-1994), al publicaţiilor „Arena" (1990-1994) şi „Acolada", comentator politic în presa locală („Gazeta de Nord-Vest", „Informaţia zilei"). Debutează la „Luceafărul" în 1964 cu versuri, la rubrica „Poşta redacţiei"; abia după doi ani, în 1966, revine cu poezie în „Contemporanul"; debutul editorial, cu un grupaj de versuri prezentat de Geo Dumitrescu, îl face în antologia colectivă Eu port această fiinţă (1972), alcătuită de Nicolae Prelipceanu. Prima plachetă personală, Patinoar (1979), este urmată de altele, între care Un domeniu al meu (1982) şi Sonete din Nord (1990). Mai colaborează la „România literară", „Amfiteatru", „Cronica", „Viaţa românească", „Tribuna", „Steaua", „Echinox" ş.a. Poeziile lui U. definesc un cadru imaginar, caracterizat printr-o concepţie clară a articulării, un rol semnificativ în structura de ansamblu avându-1 recurenţa metaforelor şi a simbolurilor. întreg parcursul liricii sale este jalonat de predilecţia pentru contraste vizuale puternice în proiecţia scenelor de haos apocaliptic, însoţite de violenţa exprimării, de nostalgii paseiste ce acutizează dezamăgirile prezentului şi crizele de identitate ale eului liric. Ca prim context de transpunere a apo-calipselor personale, acordate perfect celor ce bulversează lumea, Patinoar trasează direcţiile pe care le va urma opera autorului, introducând în acelaşi timp poncifele ulterioare ale scriiturii: poetica „privirii" ca mecanism al miraculoasei descoperiri de sine, termenii „piatră" şi „pom" trimiţând la antiteza între staticul mineral şi dinamica vegetaţiei, metaforele -„climatul fulgerului", „roata care se-nvârte". Clădit pe baza opoziţiilor copilărie / maturitate, trecut / prezent, angoasele existenţei lipsite de sens / purificarea prin cufundare în iubire, procesul evaluării de sine se prezintă în toată spontaneitatea desfăşurării sale, o atenţie aparte fiind atribuită înregistrării momentelor de impas ontologic, concretizate în eşecuri şi îndoieli, în conştiinţa inutilităţii. Mizând pe jocul identităţilor şi pe numeroase trimiteri livreşti, U. interpreteză, în tablouri de o subtilitate meşteşugită, condiţia poetului, voce sortită să rătăcească prin infernul unui prezent al imaginaţiei sterile („De la o vreme începi să mori scriind epopei / te-ntrebi despre climatul fulgerului, cu gândul / la roata care se-nvârte" -Tu, orb ca Homer; „Din momentul când ai început să cânţi ţi-ai asumat / infernul / din momentul când ai început să-ndrugi primele cuvinte / rimate / cazanele cu smoală au devenit îngrozitor de banale" - Către Orfeu). La fel ca în cazul sonetiştilor italieni ai Evului Mediu şi ai Renaşterii, în versurile lui U. iubirea devine soluţie soteriologică, numeroasele poeme construite în jurul acestui nucleu tematic venind să reducă anxietatea provocată de excesul imaginilor centrate pe reflectări ale cataclismelor (Stele albe se-aprind, Visul de aur, Atât de suavă, Bântuiam universul). Poezia Unde eşti, glorie, rezultat al sintezei influenţelor - 73 Dicţionarul general al literaturii române Ulmu mai evidente fiind cele preluate din Ecleziast şi din Vita nuova a lui Dante se remarcă prin acurateţea adaptării la contextul modernist, poetul găsind actualizarea optimă a substanţei lirice tradiţionale: „Unde eşti, glorie şi vanitate, / unde, iubito, ai dispărut / cu picioarele tale ce sprijineau universul / unde-ai plecat, ce drumuri ai mai bătut, / ce gropi aprinse ai sărit, / pe unde ai mai plâns cu pumnii în gură?" Obstinaţia de a păstra formula odată descoperită în structura plachetelor ulterioare -Un domeniu al meu, Astrele negre (1983), Sintagmele nopţii (1987), Ce mai e nou cu Apocalipsa (1997) - nu diminuează valoarea operei, în majoritatea situaţiilor discursul având resurse de a fi aparent acelaşi, dar în realitate diferit ca modalitate interpretativă. O variabilă semnificativă o reprezintă miza fiecărui volum, marcând nuanţele semantice ale constructului de ansamblu: în Patinoar este exploatată latura autobiografică, în Un domeniu al meu e privilegiat aspectul filosofic, Astrele negre inserează dimensiunea religioasă, Ce mai e nou cu Apocalipsa accentuează dramatismul condiţiei umane, determinat direct de tulburările sfârşitului de mileniu. Nu doar un scriitor creativ, vizual, ci şi posesor al unei bune culturi poetice, U. îşi exersează meşteşugul artistic în diverse registre, abordând inclusiv specii consacrate prin tradiţie, de tipul „apărărilor" renascentiste (Scrisoare din intermundii - pledoarie pentru libertatea imaginaţiei, rezultat al desprinderii de raţional şi convenţionalism), al psalmilor (Psalm) ori al artelor poetice (Să urc). Rafinată şi constituind o excepţie faţă de tematica generală, căreia i se asociază poemele angoaselor de proporţii apocaliptice, scrise cel mai adesea pe un ton furibund, culegerea Sonete din Nord închipuie o „istorie" a creaţiilor cu formă fixă, ritmată la nivelul substanţei poetice de zbuciumul îndrăgostitului când sfâşiat de durere, când amăgit de speranţă, când extaziat de renaşterea iubirii. „Umblu pe străzi ploioase şi te caut", „Ce rană am acum în piept căscată", „Vreau depărtării moarte să te smulg", „Ce mângâieri îmi dai cu o privire", „Parcă-i blestem, iubita mea", „Eram turbat de ură şi durere" fac să se desfăşoare sub privirile „martorilor" - Dante, Baudelaire, Mallarme, V. Voiculescu - eterna căutare a desăvârşirii spirituale, împlinirea iubirii profane fiind o primă piatră de încercare. SCRIERI: Patinoar, Bucureşti, 1979; Un domeniu al meu, Bucureşti, 1982; Astrele negre, Bucureşti, 1983; Sintagmele nopţii, Bucureşti, 1987; Sonete din Nord, Bucureşti, 1990; Ce mai e nou cu Apocalipsa, Timişoara, 1997; Climatul fulgerului, Cluj-Napoca, 2001. Repere bibliografice: Dan Ciachir, Un debut remarcabil, SPM, 1979, 470; Nicolae Ciobanu, Un elegiac modem, LCF, 1979, 14; Gheorghe Pituţ, „Neobosita căutare a luminii", LCF, 1979,14; Ion Murgeanu, Ceva foarte aproape de torţă, RMB, 1979,10 864; Adrian Popescu, Ipostaze lirice, ST, 1979, 6; Laurenţiu Ulici, Un poet..., RL, 1979, 25; Eugen Simion, Tineri poeţi, RL, 1979,33; George Vulturescu, Radu Ulmeanu, „Geneze", 1980, august; [Ion Bledea], Starea de poezie, „Cronica sătmăreană", 1982, 3 836; George Alboiu, Un domeniu poetic, LCF, 1982, 25; Radu Săplăcan, „Un domeniu al meu", TR, 1982,27; Nae Antonescu, Moment literar sătmârean, TR, 1982, 29; V. Fanache, „Un domeniu al meu", ST, 1982, 7; Nae Antonescu, „Un domeniu al meu", RL, 1982,37; Constant Călinescu, „Un domeniu al meu", LCF, 1983,6; Victor Niţă, Trei poeţi din Satu Mare, FLC, 1984,3; Cristian Livescu, „Astrele negre", CL, 1984,4; Ştefan Melancu, „Astrele negre", ST, 1984, 7; Alexandru Zotta, O eropoetică, „Cronica sătmăreană", 1984, 4 489; Miron Blaga, „Astrele negre", F, 1985, 1; Marian Papahagi, O cale a poeziei, TR, 1987, 32; Constant Călinescu, La „cumpăna apelor", LCF, 1987, 40; Nicolae Manolescu, Doi poeţi, RL, 1987,43; Valentin F. Mihăescu, „Sintagmele nopţii", LCF, 1987,46; Gheorghe Glodeanu, „Sintagmele nopţii", F, 1987, 11; Nae Antonescu, „Sintagmele nopţii", ST, 1987,12; Radu G. Ţeposu, „Sintagmele nopţii", TBR, 1988, 363; Alexandru Pintescu, Diptic liric, „Atitudinea", 1990,2; Ulici, Lit. rom., I,158-160; George Vulturescu, „Ce mai e nou cu Apocalipsa", PSS, 1997,7-8; Rotaru, O ist., V, 523-525; Vulturescu, Cultură, 243-248; Popa, Ist.lit., II, 545; Dora Mircea-Radu, Geometria unui „sistem" poetic?, ST, 2002, 1; Dicţ. scriit. rom., IV, 658-659. C. M. B. ULMU, Bogdan (pseudonim al lui Bogdan Ştefan Ghiţă; 29.IV.1951, Bucureşti), teatrolog, prozator şi eseist. Este fiul Măriei Ghiţă (n. Cataramă), funcţionară, şi al lui Vasile Ghiţă, contabil. După absolvirea liceului în Bucureşti (1970), se înscrie, dar nu imediat, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", pe care îl termină în 1978. Ocupând mai întâi o catedră de actorie la Şcoala Populară de Artă din Ploieşti, din 1980 începe să facă regie de teatru, montând spectacole pe scene din Capitală şi din ţară (Brăila, Petroşani, Timişoara, Bârlad). în 1991-1992 e lector la Facultatea de Arte „George Enescu" din Iaşi, iar între 1992 şi 1994 regizor-asociat la Teatrul Luceafărul din Chişinău. Din 1999 e conferenţiar la Facultatea de Teatru a Universităţii Ecologice din Bucureşti, în 2002 devenind profesor la Universitatea de Vest din Timişoara. în 1998 obţine doctoratul în istoria teatrului cu teza Caragiale, ludicul. Debutând încă de pe băncile şcolii în „Preludiu" (1968), U. păstrează de-a lungul anilor cadenţa productivităţii. Cu eseuri, comentarii teatrale şi cinematografice, reportaje, file de jurnal, sfaturi gastronomice colaborează la numeroase publicaţii: „Amfiteatru", „Ateneu", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Cronica", „Dacia literară", „Familia", „Luceafărul", „Opinia studenţească", „Orizont", „România literară", „Steaua", „Teatrul" („Teatrul azi"), „Tomis", „Tribuna", „Urzica", „Vatra", „Viaţa românească", „Ziarul de Iaşi" ş. a. A făcut parte din conducerea revistelor „Scorpion" (1990), „Rampa şi ecranul" (1990), „Cetăţeanul turmentat" (1991), „Timpul" (1993-1995), „Scena şi lumea" (1996), „Revista română" (din 1996). în 1994 a scos foaia umoristică „Sacoşa". A alcătuit, ca „umorolog român", o antologie de umor universal din secolul al XX-lea, Revelionul abstinenţilor (1996). U. este, indubitabil, un artist pluriînzestrat. A produs scenarii (pentru teatre de copii, teatre de revistă, teatru radiofonic), a conceput scenografia unor mizanscene arătându-se priceput în schiţele de costume şi în alegerea fondului muzical, a ilustrat, ca grafician, cărţi şi a realizat afişe. Incidental a compus versuri de reflex parodic. îl pasionează regia, şi în această ipostază (ca de altfel şi în aceea de umorist) a cucerit, la diferite festivaluri, multe premii. Ludic impenitent, cu febrilităţi postmoderne, U., exhibând disponibilităţi de autor dramatic, e, ca director de scenă, un inventiv pândit întrucâtva de excesul de orgoliu. Aproape nimic în romanul Saltul (1975), debutul lui U. cu un volum propriu, nu-1 prevesteşte pe condeierul acid de mai Ulmu Dicţionarul general al literaturii române 74l târziu. Pusee lirice, mici patetisme, ca şi livrescul ingenuu împing în conformism o naraţiune confesivă care tocmai îşi propune să torpileze „şabloanele" ce ar fi parazitând opurile de evocare a stagiului ostăşesc. O carte cu farmec este cea intitulată Poveşti de adormit părinţii sau Carte cu copii pentru părinţi (1990). Şi pentru cei mici, şi pentru cei mari sunt cele cinci scenarii îngemănate în volumul Ion Creangă, dramaturg fără voie (2001). Fidel mai mult în spirit poveştilor marelui humuleştean, U. meştereşte un montaj cu racorduri hazlii la o actualitate fistichie şi bazacoană. Că (im)previzibilul autor, rămânând acelaşi, poate lua diferite înfăţişări, o dovedeşte şi romanul poliţist Ce oameni originali ! (1994). Stârnit de poli-cier- urile trăsnite ale lui San-Antonio, el însăilează cu vervă uşure o intrigă rocambolescă, într-o manieră înrâurită de dicţia torenţială a lui Frederic Dard. Semnată cu apropont Freddy Dardara, naraţiunea îşi trădează autorul nu doar prin coloritul întorsăturilor de condei, ci şi prin ispititoarele liste de gustări. Nu e de mirare, un rol pe care U. îl interpretează cu talent fiind acela de... maestru bucătar. E, cum singur se prezintă, un „Pierrot cu bonetă", duhliu, cordial şi rafinat (Gastronomice... â la Păstorel, 1998). în „gastronomicele" lui sfârâie conotaţiile, aromesc aluziile culte presărate cu „goange", îşi împrăştie izul pişcător calamburul, iar comparaţiile nu sunt doar de ornament, ci au feculenţa lor parşivă. Un recital la fel de plăcut de urmărit este Spectacolul gastronomic sau Arta & Arta culinară (2000), unde un „periplu" prin „bucătăriile literare ale lumii" vădeşte erudiţie în domeniu. Şi aici suveniruri, anecdote, istorioare, pilde lasă să se întrevadă darul de memorialist. E, într-adevăr, postura care îi vine „regizautorului" -Jurnal (de) ludic (2000), Proze trăite... proze auzite (2002), File dintr-un jurnal teatral (2003). Ochi acut şi ureche aşijderea, U. glosează succint, cu maliţie şi de multe ori cu miez, ghiduş sau amărui, pe marginea unor întâmplări comicoase (cărora le imprimă o tuşă de caricatural), a unor fapte de senzaţie decupate de prin ziare şi a fel de fel de pătăranii despre care „nu multă lume ştie". Trezeşte interes curiozitatea diaristului pentru fenomenele stranii, care depăşesc înţelegerea imediată. Suculente sunt secvenţele din lumea teatrului, ce tind să se rotunjească încet-încet într-o istorie anecdotică şi pitorească a scenei româneşti. între şarjă şi „autoşarjă", U., pe cale de a deveni el însuşi un personaj, îşi dezvăluie, dar rar şi cu fereală, filonul de gravitate. Dacă îi plac hoinăreala şi câte o prelungită zăbavă cu amicii e şi din „teama de singurătate", ce poate deştepta, din întunecatul ei cotlon, „teama de ratare". Ciudate crispări la un glumeţ cu limbă ascuţită, care pare să ia multe în joacă. O joacă fără pretenţii, dar cu o doză de insolit este Epistolar cu 3 proşti (2001), împricinaţii ce se recomandă astfel fiind Mircea Cavadia, Ananie Gagniuc şi Bogdan Ulmu, „un reşiţean din Brăila, un bucovinean din Constanţa şi un bucu-reştean din Iaşi", cum zice în prefaţă Cornel Udrea. Un simpatic trialog, hârjoană a unor „proşti" veselindu-se nevoie mare (chiar şi când pomenesc de Cumătră), tachinându-se cu buruienoase voroave, insultându-se cordial, până la urmă ajunge un epistolar cu trei deştepţi. Ca eseist, dominanta explorărilor lui U. o reprezintă, bineînţeles, teatrul. Cronicile în care el se avântă se sprijină pe „relecturări" cu sondaje în adâncime ale unor capodopere din dramaturgia universală, Cehov şi Caragiale exercitând asupra-i un magnetism aparte (Sub semnul teatrului, 1980, Caiete de regie, 1985). Cu un aer teribilist pe alocuri, se războieşte cu prejudecăţile, caută să evite căile bătătorite, etalând, când i se iveşte prilejul, unghiuri noi de vedere. „Iluminările" sale ca analist sunt o sursă de sugestii pentru punerile în scenă pe care le plănuieşte. Repri-mându-şi o anume pornire spre frivolitate, cronicarul nu prea se abate de la o linie a sobrietăţii, personalitatea lui, cu atributele unui homo ludens, abia prinzând contur. Sub uşurătatea pe care eseistul, ca să se distreze, o afişează, se piteşte un neaşteptat simţ al echilibrului şi, ciudat pentru un sturlubatic, un gust al rigorii. Aşa, în Mic dicţionar Caragiale (2001), la origine teza sa de doctorat. O exegeză vie, un eseu surâzător şi incitant, nonşalant şi ingenios, cu o seamă de replici la lecturile critice mai vechi. Hălăduind în Caragialia, scrupulosul şugubăţ pus pe „detectivistică teatrală" descoperă un „land" forfotind de noime, unele încă ascunse, care cer o neuzată „cheie de citire". „Caragialeologul" practică o hermeneutică jovială, dă cu tifla unor opiniuni ruginite, dar cedează şi slăbiciunii pentru extravaganţe. Cântărind semnificaţia obiectelor, evaluând „limbajul" costumului cu simbolistica lui, întorcând pe faţă şi pe dos (non)sensurile, dezghiocând onomastica şi, de asemenea, etimonul din cuvinte şi expresii arhicunoscute, dar nelămurite, stăruind, ca un expert ce este, asupra gastronomiei, exegetul obţine, în „chisnovatul" lexicon, spre surpriza celor ce îl ştiu doar ca publicist, o performanţă de minuţiozitate analitică. Şi în Dicţionar de personaje din teatru (2002) se află aceeaşi jucăuşă sagacitate. Iscoditorul lexicograf se angajează într-un slalom printre „dileme" şi „interogaţii". E, poate, prea mult răsfăţ, dar este şi o reconfortantă prospeţime în galeria aceasta de personaje româneşti şi străine, înfăptuită cu îndemânare portretistică. Sub pana neastâmpăratului U., ele îşi revelează, răsfrânte în oglinda modernităţii, noi accente ale fizionomiei. SCRIERI: Saltul, Bucureşti, 1975; Sub semnul teatrului, Bucureşti, 1980; Caiete de regie, Bucureşti, 1985; Poveşti de adormit părinţii sau Carte cu copii pentru părinţi, Focşani, 1990; Ce oameni originali!, Iaşi, 1994; Gastronomice... â la Păstorel!, Iaşi, 1998; Jurnal (de) ludic, Iaşi, 2000; Spectacolul gastronomic sau Arta & Arta culinară, Cluj-Napoca, 2000; Epistolar cu 3 proşti (în colaborare cu Mircea Cavadia şi Ananie Gagniuc), pref. Cornel Udrea, Reşiţa, 2001; Ion Creangă, dramaturg fără voie (Cinci scenarii destinate teatrului), Vaslui, 2001; Mic dicţionar Caragiale, pref. Ileana Berlogea, Iaşi, 2001; Dicţionar de personaje din teatru, Iaşi, 2002; Proze trăite... proze auzite, Iaşi, 2002; File dintr-un jurnal teatral, Iaşi, 2003. Antologii: Revelionul abstinenţilor (umor universal din secolul XX), pref. edit., Vaslui, 1996. Repere bibliografice: Ulici, Prima verba, II, 172-173; Marian Popescu, Preocupări teatrologice, RL, 1985, 44; Iorgulescu, Prezent, 172-173; Teodor Pracsiu, Clepsidrele Thaliei, Iaşi, 1985, 123-126; Romulus Diaconescu, „Caiete de regie", TTR, 1986,11-12; Liviu Antonesei, Puţină decrispare, puţin detectivism, „Monitorul" (Iaşi), 1994,176; Florin Faifer, „Păcăleli şi mucaleli" sau... D-ale Ulmului, CRC, 1995,6; Teodor Pracsiu, Transparenţe critice, Vaslui, 1997,172-175; Ioan Holban, Despre cultură, cu dragoste, „Evenimentul zilei" (Iaşi), 1998, 2 039; Vasile Popa 75 Dicţionarul general al literaturii române Ultima oră Homiceanu, Fascinaţia ludicului, CL, 1998, 6; Flavia Bucov [Ioana Lupu], Bucătăria lui Ulmu, „Urzica", 1998, 10; Sorina Bălănescu, „ Jurnalul" lui Bogdan Ulmu, „Timpul" (Iaşi), 2000,5; Ioan Holban, Din ludicitate, viaţa mi-o pierdui, RL, 2000, 43; Valentin Ciucă, Vernisaje elective, Timişoara, 2000,365-367; Cristian Pepino, Dicţionarul teatrului de păpuşi, marionete şi animaţie din România, Galaţi, 2000,177; Valentin Ciucă, La masă cu Bogdan Ulmu, CL, 2001,1; Vasile Popa Homiceanu, Spectacol gastronomic, ATN, 2001, 7; Calistrat Costin, „Ion Creangă, dramaturg fără voie", ATN, 2001, 12; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 252-254; Mircea Morariu, „Mic dicţionar Caragiale", F, 2002, 6; Ştefan Oprea, Curat... mic dicţionar, „Monitorul", 2002,203; Florin Faifer, Un ludic în Caragialia, CRC, 2002,10; Ion Truică, Spectacolul lecturii, CL, 2002,12; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 422-423; Nicolae Turtureanu, Ulme, „Ziarul de Iaşi", 2003,109; Carmen Mihalache, Un suflet sterp, ATN, 2003, 4; Vasile Popa Homiceanu, Caractere. Despre realitate cu obstinaţie, CL, 2003,12; Ion Truică, Arta scenografilor români, Iaşi, 2003, 222-226. ' F. F. ULTIMA ORĂ, cotidian apărut la Bucureşti între 28 decembrie 1928 şi 30 iunie 1930. Girant responsabil: I. Popescu, înlocuit din 27 ianuarie 1929 de Toma Marian. „Ziar popular de informaţii" (subtitlu menţionat de la numărul 3), U.O. se vrea a fi o expresie „a tuturor curentelor politice şi populare, a orientărilor de gândire şi de opinie publică". Pagina a doua, suprain-titulată „Ultima oră. Literară. Teatrală. Artistică. Culturală", aflată sub responsabilitatea lui Petru Comarnescu, promite chiar din primul număr că va avea, „în toate diversele aspecte sub care se va înfăţişa, un fir conducător, care-i va da coeziune şi libertate [...]. Din această pagină vor respira adevărul şi puternicul, de la informaţiile critice până la articolele de idei. Poziţiunea noastră va fi cea criticistă. In numele spiritului şi al valorilor vom lua atitudini faţă de toate manifestările culturii" (Programul paginii culturale). Ponderea principală revine criticii literare, dublată de recenziile de întâmpinare (întotdeauna cu observaţii la obiect, cu aprecieri de valoare nuanţat contextua-lizate), difuzată prin rubricile „Aspecte literare" (Ionel Jianu, Les Thibault), „Pe marginea cărţilor", „Cronica literară" (Emanoil Bucuţa, Eminescu în manuscrise şi în viaţă) sau prin articole mai ample, autonome în pagină (Petru Comarnescu, Citind „La bal cu Marcel Proust", Al. Negură, Poezia lui Aron Cotruş). Tot în zona literaturii intră „Cronica revistelor", ţinută de Constantin Noica alternativ cu Octav Şuluţiu, care şi-o personalizează schimbându-i titlul în „Consideraţii pe marginea revistelor", şi de Petru Comarnescu. Aici apar analize pertinente, chiar execuţii fără menajamente la adresa unor confraţi şi a opiniilor pe care le emit, uneori completate la „Cronica literară", unde se inventariază polemic sumarele la zi ale unor publicaţii ca „Adevărul literar şi artistic", „Kalende", „Săptămâna literară", „Gândirea", „Tiparniţa literară", „Contimporanul" sau se ia poziţie faţă de câteva „foi dubioase", adevărate instrumente de pervertire a simţului critic, a ierarhiei valorilor, calificate ca „reviste-pistol". Informaţii culese dintr-un spectru mai larg -cărţi în pregătire sau recent apărute, ştiri din teatru, conferinţe ţinute de cercul „Gândirii", de gruparea Poesis, Liga Culturală sau de Ateneul „N. Iorga") - sunt grupate sub miscelanea „Semnele Minervei", care adăposteşte, uneori sub semnăturile incisive ale lui C. Noica şi Petru Comarnescu, scurte puncte de vedere pe subiecte dezbătute în epocă, de pildă despre „noua spiritualitate", sau replici în controverse iscate între redacţii (Petru Comarnescu, Un caz anormal, C. Noica, Când ai vedenii). Sectorul artistic - teatru, plastică, muzică, film - este acoperit după o structură gazetărească identică: rubrici consacrate sau texte în afara rubricilor. La „Cronica teatrală", destul de întâmplătoare ca periodicitate, se remarcă aceeaşi atitudine critică de ansamblu, ce dă şi vivacitate materialelor, care examinează în special repertoriul Teatrului Naţional. „Cronica plastică" (iniţial „Plastica") nu are un responsabil unic, dar evenimente ca Salonul de desen şi gravură, expoziţia lui H. Catargi şi a Margaretei Cosăceanu, expoziţia de grafică şi caricatură a lui Sell sunt sugestiv prezentate de Petru Comarnescu, semnatar şi al eseului Un moment culminant al plasticii româneşti, despre creaţia şi arta lui Marius Bunescu, Oscar Flan, Francisc Şirato, I. Teodorescu-Sion şi Theodor Pallady. Cam la acelaşi nivel de frecvenţă se prezintă sectorul muzical, prin semnalări de spectacole sau prin puncte de vedere pe subiecte din domeniu (C. Brăiloiu, Debussy, Emil Rigler Dinu, Din fluctuaţiile muzicii româneşti). Alte rubrici efemere sunt „Atitudini", „Punere - sau puneri, după împrejurări - la punct", susţinută exclusiv de Petru Comarnescu. Articolul Detractorul lui Mihai Ralea, apărut aici, este o situare netă în favoarea criticului de la „Viaţa românească" în faţa atacului din „Cuvântul" datorat lui Mihail Sebastian, „improvizat cenzor" al personalităţii şi activităţii lui Ralea, „printr-o teorie a suficienţei aplicată fără cunoaşterea necesară". Se adaugă, rar, o „Cronică cinematografică", „între mici şi mari", unde Mihail Polihroniade bagatelizează amabil evenimente şi personaje ale zilei, „Cronica mondenă", „Lumea saloanelor", care iau pulsul high-life-uhii bucureştean. O alternativă ingenioasă la rubri-caţia cotidiană, de altfel destul de inventivă, o aduce iniţiativa de a ocupa integral pagina culturală cu omagierea unei personalităţi. E vorba în special de numărul 24/1929, dedicat lui Lucian Blaga, alcătuit în apropierea apariţiei volumului de versuri Lauda somnului, unde se reunesc condeiele lui Ion Pillat (Lucian Blaga şi specificul românesc), Ion Barbu (Legenda şi somnul în poezia lui Lucian Blaga), Emanoil Bucuţa (Cronicarul de pe Vistula), Petru Comarnescu (Blaga dramaturgul), flancate de un Aad î No, 5 4 PAGINI C Miercuri 2 I&suaHe 1929 aşi a m POP’mt.Ate hvfoxmath Ultima oră Dicţionarul general al literaturii române 76 desen-caricatură al lui Marcel Iancu. Numărul 54/1929 îl omagiază pe Alexandru Davila, fiind prilejuit de împlinirea a şaizeci şi şapte de ani de viaţă şi a douăzeci şi şapte de ani de la premiera cu Vlaicu Vodă. Din interviul De vorbă cu Alexandru Davila, iscălit cu iniţiala N., din articolul Fiorul din ruine al lui Petru Comarnescu - despre valoarea de recuperare istorică a dramei Vlaicu Vodă din textul omagial Prometeu înlănţuit de Barbu Brezianu, dar mai ales din evocarea Viaţa de durere şi creaţie a lui Al. Davila de Arşavir Emin (Arşavir Acterian), răzbat atât mâhnirea şi disperarea neascunsă a unui om bolnav irecuperabil, ţintuit în cărucior, cât şi a unei individualităţi creatoare ignorate de oficialităţi şi de confraţi. Sub genericul „De vorbă cu...", concurat de „Ancheta pregătitorilor", apar interviuri cu Eugen Goga, Lucian Grigorescu, Olga Greceanu, Constantin Baraschi, Tony Bulandra, Lucia Sturdza Bulandra, Ion Minulescu. Promisiunea de a tipări „producţie originală (eseuri, schiţe, poate şi poezii)" s-a realizat doar prin câteva versuri de Barbu Brezianu, Radu R. Florescu, Alexe Robu şi naraţiuni anoste, mimetice (de Marius Nestor şi acelaşi Alexe Robu, veleitar şi ca prozator), dar se înviorează cu fragmentele de roman oferite de Mircea Damian (Jurnalul unui condamnat şi Devălmăşie), Octav Şuluţiu (Lulu), Ion Călugăru (Copilăria unui netrebnic), Paul B. Marian (Etajul V) şi mai ales de Grigore Cugler (Despre educaţie, „din romanul Apunache"); Petru Comarnescu, vorbind în prezentare despre sâmburele de noutate absolută a acestei proze, adaugă despre semnatar că e un tânăr diplomat şi compozitor, autor „al câtorva nuvele scrise modernist, cu o uimitoare putere de descripţie paralogică". „Omul" - de asemenea avut în vedere de programul literar al cotidianului - se regăseşte cu deosebire în aportul teoretic al lui C. Noica (Agonia Helladei, Sinteza religioasă, Gândirea unui condamnat la moarte, Cine se smereşte) şi în câteva discuţii combative: Noua spiritualitate (Stelian Mateescu), Peisajul generaţiilor tinere (Petru Comarnescu), Caracteristicile secolului (Octav Şuluţiu). Este de consemnat ca o contribuţie preţioasă numărul 87/1929, consacrat artei moderne, cu opinii coordonate de Petru Comarnescu şi aparţinând lui Mattis Teutsch, Victor Brauner, Miliţei Petraşcu. Interesantă e şi iniţiativa de a deschide un concurs pentru sonete (câştigat de Mircea Pavelescu) şi altul pentru schiţe (în 1930). Spre sfârşitul perioadei de apariţie a gazetei, pagina literară scade în calitate, apelându-se la autori ocazionali. Totuşi, şi acum simt de reţinut contribuţiile tinerilor Eugen Jebeleanu, Ion Biberi, Virgil Carianopol, Nicolae Roşu. De altfel, trebuie remarcată în general ţinuta materialelor, valoarea ideilor şi seriozitatea subiectelor, iar din cercul colaboratorilor şi dintre susţinătorii reali ai colectivului redacţional, pe lângă Petru Comarnescu, e de evidenţiat Ion Jianu (devenit aici Ionel; iscăleşte şi cu pseudonimul Vivian Bel), dar mai ales C. Noica. Mai semnează Marcel Romanescu, Ioan Gh. Diamandy, Tita Bobeş, B. Jordan, Laura Vampa, Al. Sahia, A.D. Broşteanu. V. T., R. P. ULTIMA ORA, cotidian apărut la Bucureşti între 19 septembrie 1944 şi 22 februarie 1948, cu subtitlul „Ziar ilustrat de informaţiuni". Director: Nicolae Deleanu. Ieşit pe piaţa presei politice româneşti imediat după 23 august 1944, cotidianul are o orientare prosovietică apăsat exprimată. U.O. îşi declară în primul număr, într-un entrefilet programatic în chenar, „hotărârea de a sluji poporul, de a fi alături de el acum, când reintră în drepturile sale" şi de a participa „la toate marile şi generoasele lui jertfe pentru ziua de mâine, pentru libertate". Pagina a doua, consacrată prin tradiţie literaturii în gazetele politice interbelice, debutează sub genericul „Zigzag", acoperind un conţinut firav, dispersat în câteva rubrici, păstrate ca titulatură aproape fără modificări până la dispariţia ziarului, dar mai ales ca semnatari, ceea ce presupune că aceştia erau angajaţi în redacţie. Foarte multe anunţuri, ştiri şi informaţii felurite - subsecvente structurii publicaţiei - ţin la curent cititorii cu şezătorile şi conferinţele ARLUS-ului din ciclul „Literatura rusă şi cea sovietică din secolul XX" (Al. A. Philippide, Despre Cehov, Despre darul povestirii la scriitorii ruşi, Zaharia Stancu, Despre marele poet sovietic Vladimir Maiakovski), cu manifestările de la Societatea Scriitorilor Români (pentru comemorarea lui G.M. Zamfirescu, B. Fundoianu ş.a.), Sindicatul Artiştilor (N.D. Cocea, Marile epoci ale teatrului), Ateneul Român (Radu D. Rosetti, Poetul cetăţean) sau de la Uniunea Patrioţilor (Mihai Ralea, Intelectualii şi problemele actuale); se adaugă premierele teatrale şi cinematografice, vernisajele, apariţiile editoriale, semnalări privind înfiinţarea unor instituţii culturale (după stagnarea impusă de anii războiului) etc. Rubricile, structurate pe direcţii artistice, reiau şi uneori detaliază până în marginea reportajului aceste evenimente, în majoritate orientate spre Răsărit şi spre „realizările" magistrale obţinute de Uniunea Sovietică, numele aduse în faţa publicului fiind de cele mai multe ori ale unor obedienţi ai timpului, filmele şi ele exclusiv sovietice, iar cărţile îndeobşte traduceri apărute la Editura Cartea Rusă. „Vitrina cărţii" este dedicată cronicilor şi recenziilor literare. Scriu aici Isaiia Răcăciuni (Lucian Boz, „Franţa 1938-1944", 15 ani de la moartea lui Maiakovski), Al. Cerna-Rădulescu (însemnări despre literatura sovietică), Zaharia Stancu (N. Cobar, Homer antifascist). Comemorări sau apariţia unor volume considerate speciale prilejuiesc articole mai substanţiale în nuanţări estetice sau de evocare literară, cele mai multe semnate de Zaharia Stancu (Bacovia, Gib I. Mihăescu, Perahim, Dumitru Drăghicescu, Bogza), AL Cerna-Rădulescu (Ultimul sămănătorist: D. Tomescu, Evocarea lui Eminescu, Taina lui Cincinat), Gr. Silvian (Amintin-du-mi de Alexandru Sahia) şi V. Cristian (Elena Văcărescu). Zona superioară a paginii o împart „Colţul lui Jap" - un spaţiu alăturând materiale compozite, cu un singur titular: C. Ignătescu, aflat şi în spatele iscăliturilor Jap (pentru cronica rimată şi pentru câteva catrene-epigramistice), şi Toader Gătej (pentru cronichetele de film) - şi „Grădina lui Dumnezeu", pentru care Mircea Iordache dă tablete umoristice nu lipsite de vioiciune stilistică (Muştele, Puricii, Modă). In 1945 C. Nani semnalează cu mare satisfacţie acordarea Premiului Naţional de Poezie lui Tudor Arghezi (Invincibilul Arghezi). O rubrică încăpătoare este „Arta şi cultura", unde se include o „Cronică teatrală" cu mai mulţi semnatari (Rubio Liviu - director de scenă la Teatrul Gioconda ~, Al. Cerna-Rădulescu), transfor- 77 Dicţionarul general al literaturii române Umanism mată în „Cronica dramatică" odată cu trecerea ca titulară a Constanţei Trifu de la „Cronica cinematografică" şi, în cele din urmă, când este încredinţată unei Xantipa, devenită „Bazar teatral". Bine documentate sub aspectul jocului actorilor, ca şi asupra valorii literare a textului dramatic sunt comentariile Despre teatrul lui Mihai Sebastian de C. Nani, Camil Petrescu, „Mitică Popescu" sau despre spectacolul cu O noapte furtunoasă (consideraţii ample asupra literaturii dramatice a lui I.L. Caragiale şi chiar o alunecare pe teren polemic cu G. Călinescu) de Al. Cerna-Rădulescu. Constanţa Trifu izbuteşte să obţină un scurt interviu de la T. Arghezi, aflat la ultimele repetiţii cu Seringa. Cea mai consecventă e rubrica plastică, singura rezistentă până la dispariţia ziarului, care semnalează fervoarea creatoare a unui număr mare de pictori, sculptori, ceramişti ş.a. şi prezintă o reţea de galerii şi săli de expoziţii, unde figurează cu lucrări Gh. Vânătoru, Magdalena Rădulescu, Kimon Loghi, Aurel Jiquidi, W. Sigfried, Demian, Rodica Maniu, Cecilia Cuţescu-Storck, Marius Bunescu, Theodor Pallady, Oscar Han ş.a. Puţin productive sunt „Cronica muzicală", dar e de remarcat aici colaborarea compozitorului Constantin C. Nottara (în special cu o impresionantă rememorare a talentului dirijoral al lui George Enescu), şi repede dispăruta „Actorii au cuvântul", sub acroşajul generic „Azi ne vorbeşte...", unde s-au perindat cu amintiri Constantin Maximilian, Constantin Tănase, Dina Cocea, Maria Filotti, G. Storin. Cu satisfacţie orgolioasă cititorii sunt anunţaţi în numărul 357/1945 că ziarul „şi-a asigurat colaborarea marelui scriitor şi vechiului democrat Gala Galaction, distinsul fruntaş al scrisului românesc şi venerabilul slujitor al altarului", care promite un ciclu de douăsprezece articole-amintiri literare, Povestea cărţilor mele (au apărut numai notaţii sumare despre Bisericuţa din Răzoare şi La Mangalia). Mai colaborează Mihai Tican-Rumano (O după-amiază la tropice, Nuevas iâeas), foarte tânărul Horia Stancu (Paul Valery, Anton Cehov şi noi), George Franga (Mărturii despre originea teatrului românesc), Ion Pas, George Lesnea, Silvan (cu caricaturi), Paul Teodorescu, Nicolae Lazăr. După 1945 se înmulţesc reportajele având ca subiect „marea literatură sovietică", e incriminată „corupţia actorilor", iar anunţul Cenzurarea pieselor de teatru şi reviste şi prezentarea comisiei înfiinţate în acest scop nu mai lasă nici o îndoială cu privire la libertatea de creaţie: „Ministerul Artelor, constatând că unele piese ce se reprezintă la teatrele particulare din Capitală şi provincie nu sunt cercetate în amănunt, iar cuprinsul lor nu totdeauna este în spiritul vremii prin care trecem, a instituit prin Direcţiunea generală a teatrelor o comisie compusă din domnii Alexandru Ciorănescu, inspector general al teatrelor ca preşedinte, Florica Şelmaru - publicistă, Mihai Beniuc, Alex. Şahighian, Dinu Negreanu, Geo Dumitrescu -membri", având atribuţia „să cenzureze toate textele propuse spre reprezentare de orice teatru particular sau revistă". In 1947 rubricile culturale sunt tot mai rare şi inconsistente, iar în numărul 2/1948 reproducerea integrală a conferinţei lui Nicolae Moraru, neobosit activist în domeniul propagandei, al îndrumării şi controlului artei şi culturii, intitulată Critica şi sarcinile ei, este dovada de necontestat a dogmatismului epocii. „Sarcinile criticului de tip nou - nu ezită să prescrie acesta -trebuie să fie situarea ideologică a fenomenelor de artă, atacarea problemelor de fond după metode ştiinţifice, mersul în pas cu vremea, de natură să transforme pe fiecare om al artei într-un exponent al luptei şi aspiraţiilor poporului." Expresia imediată a însuşirii acestor sarcini de noii critici este o recenzie la cartea losif Vissarionovici Stalin. Scurtă biografie. R. P. UMANISM. Continuator firesc în Apus al celor mai importante programe renascentiste, înlocuitor în bună măsură al Renaşterii pentru spaţiul est- şi sud-est european, cu preluarea şi exercitarea funcţiilor ei de înnoire şi modernizare, reven-dicându-se, cel puţin la nivelul elaborării textelor literare, dintr-un scientism pertinent ce transformă adesea arta în artificiu şi discursul în structuri retorice savante, barocul -singurul curent cu răspândire continentală - nu putea să ocolească exerciţiile de factură umanistă. Textele compun şi comentează acum o altă imago mundi, în termeni împrumutaţi din surse ce se despart de cele tradiţionale, dar fără a „divorţa" definitiv. în ierarhia făpturilor „zidite" de Dumnezeu, omul îşi află locul imediat după cele celeste („cu puţin oarece mai micşorându-1 decât îngerii" - mitropolitul Theodosie Veştemeanu, 1680), dar în lumea sensibilă („simţitoare", zicea Antim Ivireanul în Psaltirea din 1694), calitatea lui, mereu ameliorabilă trupeşte şi sufleteşte, este supremă, şi statutul său Umanism Dicţionarul general al literaturii române 78 CiotJ* ţux&Mwfm vă m\f • QînHtţlMIIoyC* G&E&I M4p*|4V * flgÎH&tYi (ICXAUHHMOA * f 4cn^Tic ED , ItOrftS hs#o nftA^cTwm muCâm» BxejroTt * H&xcKţicf S^MjJ&TBUJk f CÎicfMm E^A&lfJ<**iXf£4 \ * e cric*» «im», fmf h4hm p^K0HH€4Hii njurgu^M ^ kJt$ p4C^fcS4 * HCEMfT» AfMK4ft!t Qyflf 43ttHtt H T Ocioih, 1574 nu poate fi decât acela de „stăpân". Antim Ivireanul (care disertase aplicat asupra dublei naturi a fiinţei umane: „Pentru căci iaste omul făcut de Dumnezeu, îndoit, de suflet cuvântă-toriu şi de trup simţitoriu şi are şi bunătăţi îndoite: sufleteşti şi trupeşti") găseşte din nou o formulare potrivită: „Iar mai vârtos de toate, fericita şi mai aleasa cuvântătoare zidire omul sileşte de aduce nu numai un feliu de roadă, ce foarte multe, câte trupeşti, iar mai multe sufleteşti, de vreme ce şi el doao ori s-au zidit, adecă den suflet şi den trup. Şi toate pentru el s-au făcut şi i s-au dat adastă simţitoare lume cu toată frumuseţea ei, ca o grădină cu multe feluri de flori, ca să-şi aleagă cele de folos, să să împodobească trupeşte. Şi i s-au dat şi lumea cea de sus den suflarea dumnezeiască, den care cât va vrea să-şi înfrumuseţeze icoana cea sufletească şi cât va putea să o asemene cu chipul icoanei ziditorului său". în perfecţiunea sa (cei vechi spuneau „desăvârşire"), temei incontestabil al superiorităţii, omul devine analogul terestru al organizărilor sublime universale - „cât şi macrocosm să cheamă" -, o analogie fondată pe identităţi de structură între „lumea mică" şi „lumea mare": „Ziceau la aceasta cum că sânt 4 stihii dintre carele s-au făcut omul şi toată lumea, şi iar întru acelea stihii va să se topească omul, până la a doao venire a Domnului Hristos, dintru carele însă va să se închiiage. Deci stihiia cea dintâi şi mai de treabă iaste vântul, că fără de răsuflare nu poate trăi omul nici un ceas. A doua stihie şi mai înaltă iaste focul, nu numai acest ce vedem cu ochii şi ne slujim de dânsul, ce şi focul cel din văzduh. A treia stihie iaste apa şi a patra stihie iaste pământul. Deci într-aceste 4 stihii iaste omul făcut şi, pentru căci sânt alcătuirile trupului omenesc, era cu cale să se sfinţească cu pogorârea Domnului" (Antim Ivireanul). în jurul aceloraşi corespondenţe între cele patru elemente primordiale ce au configurat universul şi substanţele din care s-a constituit corpul omenesc brodează şi alcătuitorul unei predoslovii din 1683 (textul este semnat de voievodul Şerban Cantacuzino). în aceste compuneri tipărite sunt distribuite în circulaţie informaţii de bun nivel, ce aparţin evident altui registru. Ele se află într-o strânsă relaţie cu preţul tot mai mare pus, începând din deceniile brâncoveneşti, pe cărţile de înţelepciune, cu naşterea spiritului laic în cultura românească (Alexandru Duţu), chiar dacă „protecţia" ideologică rămâne deocamdată neschimbată. Cărturarii, din ce în ce mai informaţi şi tot mai cutezători (unii aparţinând Bisericii), dispunând de forţe variate şi de capacităţi diverse - reprezentanţi ai palierului mediu, nu performantul Dimitrie Cantemir, care aducea în româneşte ştiinţa unui Vitruviu şi a unui Leonardo da Vinci -, simt tot mai acut nevoia împărtăşirii achiziţiilor unui cerc cât mai larg de receptori, aparţinând unui popor decăzut acum, dar care odinioară, prin strămoşi, fusese purtătorul unei strălucite civilizaţii. Transmiterea cunoştinţelor (de orice soi) în limba vernaculară le apare cărturarilor drept capitală pentru eliminarea „neînţelegerii" (barieră creată de limba străină), inteligibilitatea (cerută de renascentişti) fiind apoi premisa eradicării „neînvăţăturii". Nici un lucru nu li se arată mai „jalnic" şi mai „plânguros" decât absenţa instrucţiei. Pentru aceşti cărturari, laici ori clerici, pregătiţi în şcoli din ţară (structurate însă după modele europene, cu programe didactice mobile, mereu cu disponibilităţi de adecvare, cum se întâmplă cu Academia Domnească din Bucureşti în 1694 şi în 1707) şi din străinătate (la Stambul, la Padova, în Polonia), dispuşi să filtreze informaţiile prin grile filosofice tot mai puţin rigide (proprii unui raţionalism ortodox în plină coagulare), înzestraţi cu o acribie filologică pe care o folosesc în tălmăcirea textelor sacre şi profane, eliberaţi în bună măsură (fie şi sub forma unor îndoieli pronunţate în legătură cu unele „adevăruri" tradiţionale) de presiunea unor autorităţi confesionale până atunci de necontestat, pentru aceşti cărturari se limpezesc în spirit modern şi alte imagini şi concepte însemnate. Spaţiul etnic, de pildă, este descoperit ca loc al genezei (renascentiştii afirmaseră cu entuziasm romanitatea poporului şi latinitatea limbii), al solidarităţii naţionale, al organizărilor politice. „Moşie" întâi, hereâitas, „moştenire" lăsată de înaintaşi, acest spaţiu capătă curând semnificaţiile din câmpul semantic al ideii de patrie şi devine cu timpul un concept prioritar al dezbaterilor intelectuale şi al dovedirii pe care o întreprind istoriografii (Alexandru Duţu). Trecutul acestui „loc", depozit până atunci de „pilde", de „învăţături" pentru urmaşi, toate prilejuri de moralizare, este sondat pentru procurarea elementelor ce pot alcătui un model politic - model ale cărui suban- 79 Dicţionarul general al literaturii române Umanism sambluri sistematizau sugestiile bizantine, o „clasicitate" a zonei şi izbânzile tradiţiei proprii -, oricând convenabile într-un model cultural capabil să preleveze exemplarităţile, ordonate de regulă într-o imagine a monarhului. Resuscitarea în forme tot mai rafinate, mai complexe şi mai elocvente a tradiţiei, care legitima şi îi înregistra în paradigmă pe candidaţii la statutul de personaj exemplar, instalează un soi de emblemă configurativă a marilor iniţiative (îndeobşte culturale) puse la cale de aura princiară. Matei Basarab, Vasile Lupu, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu (dar nu numai ei) pricep temeinic rosturile unei monarhii ce revendică un prestigiu asigurat de istorie. Zidirile înfăptuite de ei, demersurile literaţilor, programele celorlalţi artişti, pentru care Curtea (Regnum) constituia un nucleu organizator stabil, mărturisesc aceste convingeri. Bisericile ridicate de voievozi, plănuite a fi necropole de familie (Trei Ierarhi de la Iaşi ori Hurez), lăcaşuri menite să impresioneze prin fast şi podoabă arhitectonică („răscumpărări", compensaţii artistice în cel mai autentic duh baroc ale unor vremuri de frământare politică şi socială), repetă „planuri" consacrate (mănăstirea Cotroceni a lui Şerban Cantacuzino refăcea „desenul" impus de Neagoe Basarab şi preluat de catedrala mitropolitană din Bucureşti, ctitorie a voievodului Constantin Şerban) tocmai pentru a stabili legătura cu înaintaşii, năzuind însă, în aceeaşi vreme, să devină embleme ale unor noi dinastii, cu nimic mai puţin ambiţioase decât cele ale întemeietorilor. Atitudinea istoristă pronunţat umanitară, cu corespondenţe semnificative în spaţiile vecine (sarmatismul polon sau rădăcinile hune şi scitice căutate de nobilii unguri) şi chiar mai departe, în Apus, atitudine proclamată de Aulă, dar fundamentată de cărturari şi artişti, răzbate decisiv în „tituluşurile" pe care le compun acum hrisoavele domneşti, în programele iconografice ce îi convoacă pe strămoşii cutărui prinţ, strămoşi autentici ori închipuiţi, în somptuoase galerii voievodale (precum cea de la Hurez, „dunga cea mare şi blagorodnă a rodului şi neamului", unde Basarabeştii, înaintaşi pe linie paternă ai lui Constantin Brâncoveanu, sunt zugrăviţi alături de Cantacuzinii din care cobora mama principelui şi de rudele domneşti ale soţiei aceluiaşi), în „mobilele" ce compun steme tot mai complicate, în textele ce etalează genealogii domneşti, în versurile heraldice, în compuneri literare precum Poemul cronologic alcătuit de Dosoftei şi completat în câteva rânduri. U. baroc a reuşit să definitiveze o relaţie (ţinând, de fapt, de acele programe renascentiste ce nu au putut penetra la timpul lor către Est) capitală pentru remodelările din structurile culturale româneşti şi pentru integrarea unor seturi de idei, convingeri şi atitudini propice acestor restructurări, şi anume contactul de durată, sistematic şi profund cu valorile adăpostite în tezaurul de gândire şi sensibilitate al Antichităţii şi, mai larg, cu tezele promovate de u. european. Aceste complexe de idei, receptate mai ales prin instituţiile şcolare fondate într-un fel sau altul de catolicism (nici filiera reformată nu poate fi ignorată), au pătruns în spaţiul românesc (şi în Răsăritul ortodox slav) după ce într-o primă etapă unele suferiseră „purificări" solicitate de deciziile Conciliului de la Trento (1545-1563). Dar „curăţirile", operate printr-o sită ale cărei spaţii libere se extindeau pe Tâmpla mănăstirii Curtea de Argeş trecerii vremii, priveau mai cu seamă aspectele morale proprii scrierilor celor vechi. Dincolo de aceste precizări, valabile în genere pentru raporturile dintre u. şi ideologia Contrareformei, trebuie menţionat că foarte mulţi cercetători admit între sarcinile pe care şi le-a asumat u. în Europa de Est şi pe aceea a continuării - în învelişuri artistice modificate şi într-o altă etapă a dezvoltării europene - multora dintre procesele şi tendinţele inaugurate de Renaştere, promovând pe aproape întreg continentul o cultură atentă şi sensibilă la valorile generoase ale u. Chiar purificările operate de Contrareformă (şi difuzate printr-un sistem bine articulat de instituţii şcolare) au fost departe de a amenda fondul inventarului clasic. Bunăoară, Miron Costin, care învăţase la iezuiţi, a nutrit o admiraţie statornică pentru scriitorii Antichităţii; este adevărat că nu îi trece cu vederea lui Ovidiu compunerea unor „versuri necuviincioase", cauză - crede el - a exilului la Pontul Euxin, dar este departe de a face mare caz de lucrul acesta. Antichitatea pătrunde în aria culturală românească după ce fusese „implicată" cu creştinismul. Asimilarea de tip nonconflictual pe care circumstanţele o asigură lămureşte convieţuirea în cultura noastră a elementelor laice cu cele religioase, sprijinite de o tradiţie încă puternică. Se poate înţelege astfel de ce Udrişte Năsturel, cărturar cu vădite simpatii pentru Contrareformă (a tălmăcit din latină şi slavonă scrierea religioasă de mare faimă De imitatione Christi, discuta cu emisarii Romei posibilitatea unor „aplatizări" ale diferenţelor de dogmă între catolicism şi ortodoxie, şi-a dat copiii să înveţe la şcoli catolice), face ca izvoarele clasice să domine elementele ce proveneau din surse sacre în tratatul (atribuit lui) Despre generozitate, cu care se deschide Triodul Penticostar slavon din 1649. Devine limpede de ce înşiruirea de titluri pe care o realizează Miron Costin spre a da substanţă apelului „Cercetaţi scripturile!" începe cu textele sfinte, dar face loc imediat unor opere ale Antichităţii elene şi latine. Ideile u., noua stare de sensibilitate ce se instaurează în mediile cărturarilor români (clerici sau laici, proveniţi din rândurile unei aristocraţii ce solicită compensaţii exerciţiilor scriitoriceşti Umanism Dicţionarul general al literaturii române 80 Nicolaus Olahus pentru frustrările pe care le acuză pe alte paliere, propulsaţi şi din alte medii sociale, deloc înalte, în urma eforturilor de instruire făcute) au croit traseele pe care urma să le străbată literatura, cultura română în necesarul lor efort de modernizare. U. a marcat o deschidere spirituală reală, punând „probleme", inaugurând „dezbateri", a facilitat depăşirea unor obstacole demult artificializate şi a barierelor (nu lipsite încă de susţinători) impuse de anacronicele deja tradiţii bizantino-slave, a sprijinit consistent strădaniile (născute încă în veacul al XVI-lea sub imperiul unor impulsuri lăuntrice de europenizare) de gravitare către acea arie culturală latină şi europeană căreia poporul român îi aparţinea prin rădăcini etnice şi aşezare geografică. U. românesc, care la vârsta lui barocă impune printr-un civism relevabil (u. civic cu conceptele lui predilecte, „politiia", „fapta bună", „folosul de obşte" - transformate în criterii de validare - a fost definit de Mihai Berza şi apoi remarcabil descris de Virgil Cândea şi de Alexandru Duţu), scoate în evidenţă aplecarea celor care l-au promovat şi practicat spre gestul militant, către demersul angajant şi de intensă ardoare patriotică. Cei ce slăbiseră primii chingile medievalităţii (pot fi numiţi renascentişti, cu grija de a nu pierde „culoarea" răsăriteană şi ortodoxă) descoperiseră patria ca istorie, scrutând începuturile fiinţării poporului şi elaborând primele sinteze. Istoricii u., ascultând aceleaşi comenzi de sorginte naţională, extind constructul către examinarea lumii ca istorie, conferind trecutului propriului popor locul ce i se cuvenea în desfăşurarea evenimentelor unei curgeri universale. Tendinţa spre universalism, particularitate barocă, îşi face loc în contribuţiile de pretenţie savantă, cum sunt sinteza rămasă de la stolnicul Constantin Cantacuzino sau lucrările erudite ale lui Dimitrie Cantemir (din care se vor nutri mai târziu învăţaţii Şcolii Ardelene), ca şi în lucrările apăsate cumva de o asimilare nu prea sistematică a izvoarelor şi de presiunea cronografiei bizantine, cum e Letopiseţul Ţârii Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 de Nicolae Costin. Fluxul de informaţii şi sensibilitate umanistă, participant decisiv la desăvârşirea procesului de naţionalizare a actului cultural început în epoca anterioară, îndemnător şi iniţiator al dificilului demers de laicizare a lucrărilor spirituale (la care scriitorii clerici participă din plin), a adus şi acele atât de necesare deschideri prin care cultura română începe să comunice şi să pretindă confirmări. Umaniştii Renaşterii româneşti iniţiaseră dialogul lăuntric cu conaţionalii (şubrezind insistent temeiurile „lipsei de înţelegere" la care ducea folosirea unei limbi străine şi propunând soluţii), în cadrul efortului de transmitere a adevărurilor fundamentale ce ţineau de fiinţa neamului şi a limbii. Cărturarii u. vor continua acest dialog (proclamând statutul privilegiat al cărţii şi al învăţăturii), dar se vor adresa şi învăţaţilor din alte ţări, comunicând cu ei lipsiţi de orice fel de complexe („cazul Cantemir", românul care mânuieşte la fel de degajat ştiinţele Apusului şi ale Răsăritului, este ilustrativ pentru calea pe care se angajase spiritualitatea noastră), dorind să le furnizeze date cât mai exacte despre istoria veche a poporului român şi despre destinul său particular. Demersurile atât de felurite ca modalitate şi capacitate de circumscriere întreprinse de Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu, Miron Costin, Constantin Cantacuzino ori Dimitrie Cantemir nu pot fi înţelese deplin decât abordate din această perspectivă. Descoperirile fundamentale pe care le fac în domeniul istoriei umaniştii români din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea şi pe care se grăbesc să le treacă semenilor lor şi străinilor se află la originea patrimoniului vibrant, tensionat, ce animă operele istoriografice (patetismul fiind altă trăsătură a demersului cărturarilor timpului). Capătă acum un contur bine precizat, având toate caracteristicile unei atitudini (şi toate consecinţele în planul propulsării valorilor), preocuparea pentru tezaurul propriei culturi, pentru izbânzile culturale ale epocilor trecute. în prelungirea unor selecţii ghidate de gustul şi sensibilitatea literară a veacului al XVII-lea (cu indicii limpezi ale mutaţiilor ce se petrec în structurile profunde ale ansamblului de idei), multe dintre operele literaturii medievale, scrise în slavonă, sunt repuse în circulaţie în înveliş românesc. Sunt definitiv trecute „probele" capitale ale culturii române, precum traducerea Sfintei Scripturi. Se consolidează convingeri care convoacă şi mobilizează strădaniile de cultivare şi impunere a limbii naţionale, convingeri adunate într-un principiu de căpătâi al „politicii culturale" iniţiate şi desfăşurate de u. secolului al XVII-lea şi de mai târziu. 81 Dicţionarul general al literaturii române Umanitatea Repere bibliografice: Tudor Vianu, Die Rezeption der Antike in der rumănischen Literatur, în Renaissance und Humanismus in Mittel- und Osteuropa, I, Bucureşti, 1962,328-334; Tudor Vianu, Studii de literatură universală şi comparată, Bucureşti, 1963, 559-563; Panaitescu, începuturile, 202-211; Duţu, Coordonate; passim; P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, introd. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 2000, 308-328; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Renaşterea. Umanismul şi dialogul artelor, Bucureşti, 1971, 7-18; Panaitescu, Contribuţii, 477-531; Ştefan Pascu, L'Humanisme et la culture roumaine ancienne, Cluj, 1971; I.C. Chiţimia, Umanism occidental şi umanism sud-est european, RITL, 1972, 1; Petre Vaida, Dimitrie Cantemir şi umanismul, Bucureşti, 1972, 73, passim; G. Lăzărescu, N. Stoicescu, Ţările Române şi Italia până la 1600, Bucureşti, 1972, passim; Alexandru Duţu, Sinteză şi originalitate în cultura română (1650-1848), Bucureşti, 1972, 90-168; Alexandru Duţu, Umaniştii români şi cultura europeană, Bucureşti, 1974; Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976; Muthu, Lit. rom., 55-92; Alexandru Duţu, Cultura română în civilizaţia europeană modernă, Bucureşti, 1978, passim; Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Cluj-Napoca, 1979; Virgil Cândea, Humanisme, Baroque, Lumieres. UExemple roumain, Bucureşti, 1984,44-76; Dan Horia Mazilu, Literatura română în epoca Renaşterii, Bucureşti, 1984; Mihai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, îngr. şi introd. Andrei Pippidi, Bucureşti, 1985, passim; Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi modern, I-II, Bucureşti, 1987, passim; Mazilu, Recitind, I, 309-316; Sorohan, Introducere, 83-109. D. H. M. UMANITATEA, publicaţie apărută la Iaşi, lunar, între 1 iunie şi noiembrie 1920, cu subtitlul „Revistă literară, socială şi ştiinţifică". Redactor: Eugen Relgis. Colaborează cu poezie Ion Barbu (Dezrobire, în ceaţă, Toiagul), Tudor Arghezi (Prinţul, localizată şi datată Văcăreşti, 1919), Al. A. Philippide (Desen murdar), Ion Vinea (Nocturnă, Iarnă, subintitulată Sat rusesc în Basarabia şi datată 1917), F. Aderca (Remuşcări, Mea culpa..., Stegarii, Ruga de seară a unui revoluţionar), Tudor Vianu (închinare, Lemn, Pe stânci), Enric Furtună, A. Dominic, Marcel Romanescu, Mihail Celarianu, G. Spina, Virgiliu Moscovici (Virgiliu Monda). Se reproduc sonete din placheta Frontul roşu de A. Steuerman-Rodion, de la a cărui moarte se împliniseră doi ani. Proză semnează Ionel Teodoreanu (câteva miniaturi „pentru Lili" - Corbii, Puricele; Vrăbiile, Albinele ş.a. -, sub titlul generic Privind iarna), Ioan Slavici (Pascal, săracul, nuvelă), Ion Pas (Răvaş..., schiţă), I. Peltz (Fericiri), Eugen Relgis (Parabola omului de azi, Pe muntele vieţii, proză poematică), C.R. Ghiulea (Oişie Haham în război, nuvelă). Publică eseuri Ioan Slavici (Umanitarism raţional, în care pledează pentru găsirea obârşiei umanitarismului, a iubirii de oameni în sentimentul religios), Tudor Teodorescu-Branişte, sub pseudonimul Andrei Branişte (Războiul în literatură, fragment), Alexis Nour. în rubricile „Recenzii", „Glose", „Cărţi noi", „Cronici" (subdivizată în „Literare", „Filosofie", „Artă" şi „Sociale") se prezintă volume de I. Al. Brătescu-Voineşti (în slujba păcii), Lucian Blaga (Poemele luminii), Ion Pillat (Grădina dintre ziduri), A. Dominic (Revolte şi răstigniri). Sunt de semnalat ampla recenzie făcută de Ion Barbu la volumul de versuri Darurile pământului de Nichifor Crainic şi alta, semnată de C.R. Ghiulea cu pseudonimul Renovatus, la Amintiri universitare de Ion Petrovici. Fără un program enunţat ca atare, dar prezentându-se drept „o revistă care corespunde noului spirit al vremii", U. îşi propune să facă „o revoluţie spirituală", să se articuleze la noua intelectualitate a Europei, la Internaţionala Intelectuală, aflată sub semnul pacifismului şi considerată „un larg suflu de vijelie prin pulberea de lumi vechi, de strigăte de durere, de revoltă, de milă, covârşite de alte strigăte ale omului revenit la conştiinţa menirii sale superioare". S-ar zice că e vorba de un crez creştin, misionar, dar U. stă în mod evident sub influenţa ideilor pacifiste susţinute de grupul francez Clarte, întemeiat de scriitorul Henri Barbusse după primul război mondial, pe care le comunică până şi în cronicile de prezentare a revistelor aflate ideologic în zona lui. Mai colaborează C.I. Parhon, Constantin Motăş şi Florin Lazăr cu articole ştiinţifice, B. Fundoianu, B. Luca, Gala Galaction. R. P. UMANITATEA, publicaţie apărută la Bucureşti, ca săptămânal, între 2 septembrie şi 29 octombrie 1934 (trei numere). Fondator şi conducător: Petre Gh. Meiţoiu; redactor: Vasile Ol. Stere. Subtitlul „Ziar independent în slujba muncii şi umanitarismului" şi sloganul de deschidere „Umanitatea înseamnă descătuşare" indică fără dubiu intenţia redacţiei de a se racorda la problemele clasei muncitoare. De altfel, articolul-program Crezul nostru, semnat de P.Gh. Meiţoiu, este o autodefinire declarată în această direcţie: „Deci cine suntem şi ce vrem? Noi suntem nişte muncitori [...]. Doctrina de care suntem însufleţiţi este umanitarismul şi pe temeiul acestui crez n-avem nimic de ascuns. Pacea este cultul nostru, justiţia şi adevărul fac parte din principiile fundamentale ale credinţei noastre şi lupţa este viaţa noastră". Şi mai apăsat apare opţiunea sub condeiul lui Bogdan Amaru, el însuşi tip de intelectual proletar, care crede că „scriitorul de azi se îndreaptă mai mult către viaţa oamenilor mărunţi şi năpăstuiţi. Pentru că oamenii aceştia vor moşteni împărăţia cerului şi a pământului". Articolul, în esenţa lui un text teoretic care motivează social apariţia literaturii proletare, se intitulează chiar Artiştii proletari. Fiind un periodic esenţialmente politic, în ciuda promisiunii că „orice talent înăbuşit în domeniul literaturii umanitariste poate să respire larg în coloanele sale", U. nu publică decât o nuvelă (sau un început de roman) în foileton, Leliţa. Povestea unui legionar din Africa, iscălită Maxim Hoinara şi lăsată neterminată. O cronică având şi nuanţe de analiză contextuală pe marginea traducerii făcute de Zaharia Stancu poeziilor lui Serghei Esenin îi aparţine lui Vlaicu Bârna (sub pseudonimul Bunea Vornicu), care explică reuşita „de o senzaţională originalitate" a tălmăcirii printr-o oarecare înrudire spirituală între cei doi poeţi (Un poet revoluţionar: Esenin). Dar textul cel mai surprinzător în portofoliul revistei, Pontifii culturii, este o dezicere de modernism cu accente de manifest venind de la Gherasim Luca, scriitor recunoscut în cercurile avangardiste: „Opera de artă, poezia nouă, teatrul de avangardă şi romanele de disecţie interioară nu sunt scrise decât pentru minorităţi din ce în ce mai concentrate şi mai privilegiate. Se scrie, se gândeşte astăzi numai pentru satisfacţia câtorva subtili cunoscători, şi măsura de valorificare a Umbră Dicţionarul general al literaturii române 82 unei opere de artă e numărul limitat de admiratori, de pricepuţi. Hermetismul poeziei, teatrul suprarealist de la Paris şi romanul lui Proust sunt exemple clare ale fascismului cultural, ale îndepărtării maselor de la preocupări care nu vin în contact direct cu maşina şi cu forţa ei de muncă". Alţi colaboratori: Miron Radu Paraschivescu, Ştefan Roii, B. Fundoianu, Petre Bellu, Silviu Cernea (Vasile Boldeanu). R. P. UMBRĂ, Ada (pseudonim al Eugeniei FI. Ionescu; 21.1.1885, Turnu Severin - 8.X.1928, Ianca, j. Brăila), poetă. Urmează cursurile Şcolii Normale „Elena Doamna" din Bucureşti, pe care le încheie în 1903, şi devine învăţătoare în comuna Ianca. în 1908 debutează cu poezia La răscruci în „Ramuri", şi editorial în 1921 cu placheta Sub plopi. Colaborează, în primele decenii ale secolului al XX-lea, la „Drum drept", „Flacăra", „Luceafărul", „Năzuinţa", „Viaţa literară", „Teatrul de mâine" (Iaşi), „Revista noastră", iar după război la „Sburătorul", semnând un timp cu numele real, apoi cu pseudonimele Ada Umbră şi - mai rar - Ada din Coştilă. Intimistă, vag simbolistă în expresie, pe alocuri cu ecouri din D. Anghel („Se duc şi tufănelele precum / S-au dus şi cei din urmă trandafiri"), incluzând şi consonanţe cu lirica Elenei Farago, punctată ici-colo de articulări reflexive, poezia scrisă de U. se păstrează în marginile unei palide cuminţenii: „Coboară uşurel/ Din lună mii de stropi/ Şi cad punând scântei/ Pe frunzele de plopi". Sunt versuri de vibraţie scurtă, cu o tonalitate minoră, deşi câteva nu lipsite, mai ales sub aspectul prozodic, de o mică notă personală, dată de cadenţări dactilice şi rime mai puţin obişnuite. Figuraţia celor cincizeci de poezioare, miniaturi sufleteşti brodate pe reţeaua unei fantezii metrice variate, e construită în special din elemente de recuzită a naturii (plopii înalţi, grâul verde, florile de mac, anotimpurile), dorurile, visul, tristeţea fiind legate de anumite stări, care nu devin întotdeauna stări poetice. Uitată azi cu desăvârşire, desconsiderată în perioada interbelică, dintre criticii importanţi U. este menţionată doar de E. Lovinescu, pentru „sonurile fluide, cele mai multe în ton popular, fără ruralism însă". SCRIERI: Sub plopi, Craiova, [1921]. Repere bibliografice: T.R., „Sub plopi", R, 1921,8; V.C. „Sub plopi", „Lamura", 1921,12; I.U. Soricu, Ada Umbră, R, 1929,10; Lovinescu, Ist. lit rom. cont., III, 231-232; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 283; Ciopraga, Lit. rom., 290; Florea Fir an, Marta Mitran, „Ramuri". 1905-1947, Craiova, 1971,336-338; Micu, Ist. lit., 180. L T. G. UMORISTUL, revistă apărută la Pesta, de trei ori pe săptămână, între 13 octombrie 1863 şi 13 decembrie 1866, editată de Georgiu Ardeleanu şi Iosif Vulcan; la 1 ianuarie 1865 Georgiu Ardeleanu anunţând că părăseşte oraşul definitiv, U. „va ieşi numai sub redacţiunea lui Iosif Vulcan", devenit şi proprietar. Alături de „Tutti frutti", U. este una din primele publicaţii satirice din Transilvania. Programul se conturează în poeziile In loc de prevorbire şi Programa mea, în care Iosif Vulcan îşi propune să-i combată pe toţi cei „vrednici de satiră", ca şi Pcst’a »/„ Optorrc 1863. - UMORISTELE Foia In loco de prevorbire, tsoiu că no şo pron cuvine, Ca se ridu de cine-va ; ToUi-sî cnte-odats-e bine, Case ’ncepi a satir»; Câ-oi aici la noi iu tiera Prea mulţi omeni mai g&simu, Vrcduiei de satira-amara, Vrednici se-i Jjatjooorimu; Si câta tempu e« voiu trafj I v-oiu totu batjocori I Unii strig» ’ti gura mare, Totu de patria vorbeseu, Pentr’a patriei s&hţhse Multe planuri msi croiesiju,: inse deea câte-odata, I provoci a condona: Pentru „patri’a asnata“ Nu-ti mai dau neci o pară; Deci «âtu tenjpu eu voiu t» I voiu totu batjocori! Alţii carii soiu prea bine Cumca e misiunea loru r Ca s£ faca numai bine Cu sermanulu nostu poporu; Inse dens» misielesce I tragu panea de roancatu; fiar1 poporulu p×ee, Bîasteraandu-i ne ’ncetatu. Pana oandu ea voiu trai I voiu totu batjocori1 Mulţi aru trebui se oresca Si se ’d ic-acestu poporu, Domnedieu ne fereses De invetiatur’a loru Câ-ct in loc» de fapte bune Si escrople de moralu B’in pre» sant’a religiune, Si ne-areta totu scandalu; Deci câtu tempu eu voiu ti I voi« t&tu batjocori 1 CS se dicu de-aceia ore, Carii pentru banisiori, Vendu sciintia si onore La contrarii’npilatorî; Cari sierbeaeu de instrumiote In man’a dusraamioro, Chiar iif contr’a^acelei ginte Carea este raaro’a Ioni? Pana oandu eu voiu trai, I voiu tot» batjocori! Toti acestia-su’ oale-vale, Dar' sunt si mai blastemati, Neace (î’ntie infernale, Ce făcu inimioi d’in frati ; Ce faou ura blasîemata Intre consângenii mei ... Bata-i Domnedieu, se-i bata, Câ*ci sunt omeni prea misiei î Pana candu e« voiu trai, I voiu totu batjocorii şarlatania, bigotismul, ciocoismul şi alte asemenea tare. Vulcan rămâne cel mai fervent susţinător al gazetei, aproape în fiecare număr publicând câte o poezie. în paginile U. au apărut versuri semnate de moldoveanul Gh. Tăutu, de ardelenii P. Draga şi Ion Pop-Florantin, precum şi câteva prelucrări după versurile lui Andrei Mureşanu, Vasile Alecsandri şi Gh. Sion. în numărul din 29 septembrie/11 octombrie 1866 lui Mihai Eminescu i se tipăreşte poezia Asta vreu, dragul meu, cel de-al şaptelea text publicat după debutul în „Familia". Scriitorului bănăţean Iulian Grozescu îi aparţin scurte scrieri în proză şi balada Ioan Cotoară sau Duelul. Genul dramatic este reprezentat doar de comedia în versuri Un candidat pentru Dieta din Pesta în mijlocul alegătorilor săi, iscălită cu pseudonimul Frunză Verde. Deseori articolele şi versurile satirice care vizează direct anumite chestiuni sociale sau naţionale sunt asumate cu pseudonime sugestive: Spiriduş, Păcală, Tiridala, Strâmbălemne, Tanda şi Manda, Pişpiriciu, Cenuşotcă, Teaica Ilie ş.a. Sub aceste semnături a apărut un bogat material inspirat din moravurile epocii. Nu puţine sunt poeziile şi caricaturile care satirizează aspecte ale societăţii româneşti de dincolo de Carpaţi. în acelaşi timp, colaboratorii U. comentează lovitura de stat dată de domnitorul Al. I. Cuza şi reforma agrară. Referirile la evenimentele politice externe sunt mai rare. Gazeta dovedeşte însă receptivitate faţă de principalele iniţiative 83 Dicţionarul general al literaturii române Ungaria culturale ale vremii. Situaţia învăţământului în Transilvania este analizată în articole acide. De asemenea, U. pledează pentru încurajarea teatrului în limba română. In ce priveşte controversele ortografice, se susţine unificarea diverselor sisteme de scriere, introducerea alfabetului latin fiind salutată printr-o caricatură intitulată înmormântarea azbuchelor. U. s-a opus constant exagerărilor lingvistice de orice natură. Revista se numără printre puţinele publicaţii ale timpului care iniţiază concursuri literare pentru descoperirea şi încurajarea tinerelor talente. Ca modalitate de exprimare sunt folosite satira, parodia şi caricatura. Sporadic apar şi poezii cu referire la elemente mitologice, balade şi chiar romanţe. Ironia îşi află locul şi în povestirea scurtă, în anecdotă şi în epistolă. O formă adecvată pentru afirmarea unor opinii critice îndrăzneţe, des folosită de redactori, este schimbul de replici pline de subînţeles. Şarja este de multe ori rezultatul unor parafrazări după proverbe şi maxime. însoţite, de cele mai multe ori, de texte versificate, caricaturile sunt destul de reuşite. Cel mai adesea acestea ilustrează alegerile de deputaţi pentru Dietă, divergenţele politice şi moravurile familiale. în 1865 şi 1866 Iosif Vulcan a editat „Calendariul «Umoristului»". Tradiţia inaugurată de U. va fi continuată, până în primii ani ai secolului al XX-lea, de „Gura satului". /. H. C. UMORUL LITERAR, revistă apărută la Iaşi, săptămânal, între 14 mai şi 9 iulie 1933. Director responsabil: George Manea Hagiu, urmat, de la numărul 5, de Victor Gr. Constant. Fără să-şi precizeze programul, considerând că titlul este în sine un program, U.l. tipăreşte proză umoristică lejeră, fără pretenţii stilistice, uneori la limita vulgarului, semnată de Adrian Pascu (Gura lumii), Al. Voitinovici (Anigdotul lui Ghiţă Porcul), Aurel Leon, Emil Istrati (Acces de nervi), Costel Ioanid (Mulaje de primăvară). Dintre poeziile originale menţionabile sunt sonetele actorului Ştefan Ciubotăraşu (Don Juan, Hrisovul, Adevăr şi minciună) şi sonetul Poveste de Al. Pogonat. Câteva pastişe â la maniere de... Otilia Cazimir, G. Topîrceanu, Mihai Codreanu şi George Lesnea compun Adrian Pascu şi Aurel Leon. Epigrame de Al. G. Doinaru şi Adrian Pascu, umor, anecdote evreieşti (witz-mi şi întâmplări amuzante din viaţa de gazetar, evocate de B. Ceauşansky) sau din teatru (trăite de actorii Victor Handoca, I.C. Damira, Bruno şi Any Braeschi) sunt completate armonios de desenele scenografului Th. Kiriakoff şi de caricaturile lui Ion Sava sau ale lui Brudea. Culese din ţară şi din străinătate, sub rubrica „Teatru. Cinema" sau risipite printre altele, informaţiile teatrale şi cinematografice sunt mereu proaspete şi obiective. Un „Bazar sportiv" alătură cronici sumare redactate de Emil Ronea şi Mircea Manole. Diversitatea paginilor este susţinută de mai multe traduceri, una din idiş (Shalom Alehem, Cei doi Basarabeţi), aparţinându-i lui C. Săteanu şi celelalte din rusă (Mihail Zoşcenko, Ziaristica şi Suferinţele tânărului Werther), datorate lui Jean Pascal şi lui George Lesnea. Singura notă tristă în cele şase numere ale U.l. este necrologul Umorul îndoliat. Al Gh. Doinaru, scris de C. Săteanu şi însoţit de reproducerea unui fragment din poemul Smaraida şi de câteva epigrame ale celui dispărut. în scurta sa existenţă U.l. nu a reuşit să câştige cititorii, unica performanţă fiind interviurile cu Ionel Teodoreanu, directorul Teatrului Naţional din Iaşi, şi cu regizorii aceluiaşi teatru, George Mihail Zamfirescu şi Ion Sava. Mai colaborează Maur Săveneanu, N. Ioanid, Mircea Ioanid, N. Gr. Constantinescu. Unii colaboratori îşi ascund identitatea sub pseudonime: Ion Brambură, de pildă, este Constantin Argeşanu, dar altele, ca Qmbra, Poznaşul sau N'importe qui, sunt, astăzi, aproape imposibil de identificat. R. P. UNGARIA, revistă apărută la Cluj, de zece ori pe an între octombrie 1891 şi septembrie 1892 şi bilunar odată cu numărul 10/1892 până în decembrie 1898. în perioadele octombrie 1894 - decembrie 1895 şi ianuarie 1897 - decembrie 1898 publicaţia e scrisă integral în ungureşte, cu subtitlul „Magyar-român szemle" şi cu numele redactorului-editor, Grigoriu Moldovan, maghiarizat: Moldovăn Gergely; în 1896 revine la limba română, dar conţinutul este de interes exclusiv maghiar. în fiecare an ultimul număr publică sumarul general al revistei, materialele fiind riguros repartizate în opt secţiuni: „Scrieri politico-sociale", „Lingvistică", „Istorie", „Beletristică", „Literatură", „D-ale poporului", „Scrieri polemice", „Bibliografii, diverse". Articolul-program Datorinţele noastre, semnat de Grigoriu Moldovan, semnifică în esenţă un act de supunere şi fidelitate faţă de statul ungar, deşi declarativ se poziţionează pentru susţinerea culturii româneşti: „Ca români suntem datori a susţine caracterul român, limba dulce a moşilor şi strămoşilor, datinile, obiceiurile, lăsămintele noastre". Pledoaria cetăţenească e circumspectă, mizând pe „tradiţia bunelor relaţii româno-maghiare" şi avertizează că orice conflict ar putea aduce neajunsuri chiar naţiei române. De altfel, sectorul sociopolitic al U. adoptă o atitudine neagresivă faţă de ideile Memorandumului din 1891, atacând chiar aripa radicală a tinerimii române emigrate la Bucureşti. Literatura este reprezentată exclusiv de traduceri în serial din Jokai Mor, Vorosmarty Mihâly, Petofi Săndor, Arany Jânos ş.a., textele româneşti rezumându-se la legenda îngerul şi ghiocelul a Iuliei Hasdeu, la Viitorii miniştri, Chimiţă şi Duică C. Buleandră, alese din volumul Din goana vieţii al lui Al. Vlahuţă, şi la două poezii, în seara de Crăciun şi La Anul Nou, semnate R.. .a. Mult mai bogată este secţiunea „D-ale poporului", cu lirică populară, descântece, chiuituri, ghicitori, oraţii (de nuntă, de înmormântare, de Paşte, de Crăciun), colinde, doine, balade (Femeia vândută, Ana Ardeleana, Fata neamţului, Gruia lui Novac), culese de Vasile Rebreanu, Traian Moldovan, Alexiu Viciu ş.a. Din reţetele terapeutice, intitulate generic Medicini populare româneşti, însoţite uneori şi de descântece adecvate, s-ar putea alcătui aproape un manual de leacuri tradiţionale. Lungi studii, unele întinse pe mai multe numere, sunt Monumente limbistice ale Măhaciului din comitatul Turda-Arieş (în principal despre Codicele Sturzan), Elemente ungureşti în limba română (pe baza Lexiconului de la Buda şi a lucrării lui B.P. Hasdeu Etymologicum Magnum Romaniae), Elemente române în limbile străine şi Curentul latinist (o analiză aprofundată pornind de la gramatica lui Ungheanu Samml Micu, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae), ambele de Lazăr Şăineanu. Interesant prin amănuntele inedite comunicate despre adevăratul descoperitor al Codicelui Voroneţean, despre tribulaţiile manuscrisului intrat în cercetarea lui I.G. Sbiera până la publicare este studiul însemnătatea monumentelor de limbă şi Codicele Voroneţean şi, complementar, Rotacismul în genere şi în Codicele Voroneţean (iscălit Dan). Preocupări filologice mai ilustrează articolele Limba română (despre locul, modul şi timpul de formare al românei, evoluţia şi influenţele străine receptate în provinciile istorice, tendinţele latiniste şi rolul normativ al Academiei) şi Principiile lui Cipariu (despre principiul etimologic aflat la baza sistemului filologic al acestuia şi contribuţia gazetei „Organul luminărei" din Blaj la propagarea ideilor şcolii etimologico-istorice) - ambele nesemnate. Se mai pot menţiona necrologurile George Sion şi George Bariţiu şi reproducerea unei conferinţe a lui B.P. Hasdeu, Noi în 1892. Interesul pentru etnografie vine în completarea activităţii culegătorilor de folclor, prin articolele Portul ţăranului de A. Bucur, Casa, curtea şi mobilierul românului de Al. Coltor, Schiţa monografică a comunei Bucium (despre organizarea gospodăriei, familiei, obiceiuri religioase, ocupaţii, alimentaţie) de G. Lupu, O nuntă (ospet) românească de pe Ampoi de Petre Micul. „Bibliografii" este obişnuita rubrică unde se semnalează publicarea unor volume recente, apar-ţinându-le lui Titu Maiorescu, T.T. Burada, Carmen Sylva, Moses Gaster (Chrestomaţie română, I-II), A. Philippide (.Principii de istoria limbii), Lazăr Şăineanu (Istoria filologiei române) ş.a. U. găzduieşte nu puţine atacuri imunde şi replici sub pragul polemicii de idei, până la insulte, falsuri şi mistificări, îndreptate împotriva unor instituţii şi personalităţi din România. Denaturarea realităţii apare în articole ca Părintele Şaguna, Basme ştiinţifice (o ironie ridicolă la adresa Chestionarului istoric al lui Nicolae Densuşianu), 1848. Liberalism. Reacţionarism (răstălmăcire a trei scrisori expediate de C. A. Rosetti şi N. Bălcescu lui Ion Ghica, aflat în exil la Constantinopol, extrase din Amintiri din pribegia după 1848), dar mai ales Ţăranul nostru şi ţăranul mizeriei (scoatere din context tendenţioasă şi falsificare grosolană a unui fragment dintr-o mai veche conferinţă a lui B. Delavrancea). Răspunsul indignat al scriitorului este teribil, iar degetul acuzator pus pe semnatarul ignobil - Grigoriu Moldovan - îl arată „trădător de neam". Pe aceeaşi linie este redactată rubrica „Lupta noastră", excelând nu doar în obedienţa faţă de autorităţi, cât mai ales în insanităţi, atacuri la persoană şi răfuieli - cele mai multe ale redactorului -, vizând cu precădere instituţii din Bucureşti, pe Ioan Slavici şi revista „Tribuna" din Sibiu, alte periodice româneşti din Blaj sau de aiurea. Criptonime şi pseudonime îşi asumă secţiunea „Scrieri polemice" (Crix, Crax, A. de la Heşdate), adică minirubricile „Argumente cu bâta", „La fântână", „ Verzi-uscate", „Urzici", „Prostii d-ale noastre". V. T., R. P. UNGHEANU, Mihai (17.111.1939, Slobozia - 12.111.2009, Bucureşti), critic şi istoric literar. Este fiul Anetei (n. Ardelean) şi al lui Ion Ungheanu, muncitor la CFR. A urmat şcoala pri- Dicţionarul general al literaturii romane 84 mară şi şcoala medie la Slobozia (1945-1955). După absolvirea Facultăţii de Filologie la Universitatea din Bucureşti (1958— 1963), lucrează ca redactor la „Viaţa studenţească" (1963-1965), „Scânteia tineretului" (1965-1974; şef al secţiei culturale în 1972-1974), „Ramuri" (1966-1968), „Luceafărul" (1968-1990; secretar general de redacţie şi redactor-şef adjunct în 1974-1990), „Contemporanul" (1970-1972). Ulterior este redactor-şef la Editura Globus (1990-1993) şi la revista „Tricolorul" (1990-1991), secretar de stat în Ministerul Culturii (1993-1996), director la „Noua revistă română" (1996), profesor de sociologia literaturii la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Bucureşti, profesor de culturi comparate (1993-1998) şi şef de catedră (1997-1998) la Facultatea de Ştiinţele Comunicării a Institutului Naţional de Informaţii, apoi profesor la Catedra de sociologie şi literatura română a Universităţii „Spiru Haret" din Bucureşti. în 2000 este ales senator din partea Partidului România Mare şi secretar al Biroului Permanent al Senatului. Debutează la „Contemporanul" în 1962 cu cronici de film, şi editorial cu volumul Campanii, apărut în 1970. Este doctor în filologie cu teza Posteritatea lui C. Dobrogeanu-Gherea (1983). A colaborat cu recenzii, articole, cronici, note polemice şi la „România literară", „Viaţa românească", „Cronica", „Astra", „Familia", „Flacăra", „Convorbiri literare" ş.a. I s-au decernat, între altele, Premiul Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist (1973) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1973, 1978). Adept în anii '70 al ideii că integrarea culturii române în cultura universală a fost un proces firesc, realizat 85 Dicţionarul general al literaturii române Ungheanu fără pierderea trăsăturilor definitorii, naţionale, de multe ori anticipând momente creative importante, U. s-a numărat -alături de Dan Zamfirescu, Paul Anghel şi de grupul din jurul revistei „Săptămâna", condusă de Eugen Barbu - printre promotorii şi susţinătorii activi ai protocronismului autohton, transformat în teză ideologică. U. este un critic literar care aspiră să impună demersului său alte mize decât cele convenţionale. Modelele sunt G. Ibrăileanu şi G. Călinescu, care au înţeles critica în sensul unei colaborări interdisciplinare - istorie, estetică, sociologie şi antropologie -, fără fetişizări de metodă. De altfel, Campanii, primul său volum, este expresia dilemei anilor 70: a fi sau a nu fi călinescian, o carte interesată de istoria ideilor, de promovare a unei modalităţi istorice legate de marea tradiţie a literaturii române, de distanţarea critică faţă de dogmatism şi proletcultism. Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie (1973), o monografie originală, scrisă în timpul vieţii scriitorului, când opera nu îşi încheiase evoluţia, este importantă prin analiza principalei proze a lui Preda, Moromeţii, dar mai ales a structurii autorului şi a voinţei lui bovarice de a-şi impune alt orizont de creaţie, altă traiectorie profesională. Tensiunea dintre vocaţie, adică ceea ce ţine de structură, şi aspiraţie, ca proiect voluntar de ascensiune profesională, este utilizată ca ax al personalităţii lui Marin Preda. Studiul s-a bucurat de un ecou favorabil, nuanţând optica asupra romancierului. Ediţia a doua a monografiei (2002) dezvoltă această optică la proporţiile întregii literaturi a lui Preda. Pădurea de simboluri (1973) porneşte de la o sugestie baudelairiană pentru a vorbi despre „cifrul" literaturii. Cartea propune o lectură nouă a unor critici şi istorici literari de altădată, fără restricţii ideologico-politice: N. Iorga, E. Lovinescu, G. Ibrăileanu ş.a. Interesant ca hermeneutică este eseul despre Ochi de urs de Mihail Sadoveanu, citit în paralel cu Ursul lui William Faulkner, pe linia raporturilor sacru-profan. Arhipelag de semne (1975) şi Lecturi şi rocade (1978) includ studii, cronici literare, articole care dovedesc evantaiul larg al preocupărilor criticului, mai ales atenţia dată călinescianismului. Textele din Interviuri neconvenţionale (1982) fixează starea de spirit a literaturii române prin câţiva lideri ai ei din trei generaţii, faţă în faţă cu mizele timpului, în vreme ce Exactitatea admiraţiei (1985) evidenţiază mai pregnant militantismul pentru protocronism, ca şi preocupările de istoric literar ale lui U., formula sa de revizuire a valorilor, reacţia polemică faţă de tratamentul demolator aplicat de dogmatici, în epocă, lui Tudor Arghezi şi G. Călinescu. Articolele privitoare la cele două cazuri (Mărţişorul ostracizat şi Sensul histrionismului) sunt sinteze percutante asupra unei traume sociale şi literare de lung ecou în conştiinţele scriitoriceşti. în Fiii risipitori. Noi şi secolul XIX (1988) sunt reunite studii şi eseuri care încearcă să acrediteze ideea că imaginea asupra secolului al XlX-lea (scriitori, opere, idei, paradigme) este staţionară, chiar deformată, şi că e necesar un nou examen, o lectură „originară". Textele propun, urmând o opinie a lui Constantin Noica, dialectica tensiunii dintre „fiii risipitori" ai secolului al XlX-lea şi „fratele fiului Edgar Papu, Mihai Ungheanu, George Ivaşcu şi Nicolae Ciobanu Ungheanu Dicţionarul general al literaturii române 86 risipitor", cel din urmă fiind Titu Maiorescu ca exemplar de vârf, iar ceilalţi, Densuşienii, familie de literaţi şi istorici, paradigmă fertilă prin posibilităţile de încadrare şi de sugestie pe care le oferă. Eseul pune în balanţă două tipuri de construcţie culturală, cu rezultate diferite ca aspect, dar nu şi ca importanţă, şi pledează pentru înţelegerea ambelor formule de creaţie. Relevantă este abordarea lui L L. Caragiale din unghiul personalităţii şi al operei, văzut ca victimă a liberalismului politic, dar şi a propriului „liberalism" în viziunea literară, dovadă stând atacurile la adresa scriitorului venite de la proaspeţii modernişti. O lacună de cunoaştere este eliminată prin reexaminarea polemicii dintre socialişti şi Al. Vlahuţă la 1894, polemică premonitorie, care anunţa conflictul represiv dintre critica de partid a anilor postbelici şi creaţia scriitoricească. Eseul Umbra lui Tudor Vladimirescu, o înnoire a interpretării eminescologice, se sprijină pe volumele de publicistică ale lui Eminescu apărute în ediţia academică. Cu exemple elocvente se demonstrează că ochiul poetului nu era întors, cum credea Gherea, numai către 1400, ci şi către etape mult mai apropiate, mai moderne, cum ar fi perioada lui Matei Basarab sau revoluţia lui Tudor Vladimirescu, una din mizele sacre pentru poet. U. operează şi o reexaminare în context cultural, istoric şi social a sămănătorismului, infirmând etichetările politice cu care a fost mistificat de proletcultism şi eviden-ţiindu-i apartenenţa la un curent complex, sincretic şi sincronic, care este cel al „noii arte", al „stilului 1900", răspândit în toată Europa. Aceste studii completează restituirea fizionomiei unor scriitori denaturaţi de interpretări politice, aducând o viziune mai largă, la scara întregii literaturi române, asupra unor personalităţi doctrinare, a unor evenimente şi orientări. După 1989 U. e interesat să dezvolte vechi premise, dar introduce şi direcţii noi. Cărţile tipărite acum relevă aceeaşi apetenţă pentru discursul intelectual preocupat de precizie, disocieri, sinteză, dar şi pentru construcţie şi orizonturi ample. Este originală viziunea filologico-istorică asupra manipulării imaginii lui Vlad Ţepeş în lumea germanică - şi mai târziu în tot Occidentul - prin versiunea Dracula, într-o lucrare de imagologie: Răstălmăcirea lui Ţepeş (1992). Micromonografia Panait Istrati şi Komintemul (1994) abordează, cu instrumentele sociologiei literare, o miză interzisă anterior: cauza „morţii civile" a lui Panait Istrati, dictată de Komintem. „Adio, domnule MaiorescuJ" (1995), la origine lucrare de doctorat, urmăreşte posteritatea criticii lui C. Dobrogeanu-Gherea şi îmbrăţişează ideea diametral opusă teoriei oficiale din anii dogmatismului, demonstrând că Dobrogeanu-Gherea nu a format o şcoală de critică literară şi că, dimpotrivă, aşa-zişii lui discipoli l-au părăsit pentru alte opţiuni critice. Cu alte cuvinte, Gherea nu a avut discipoli reali. Cercetare de istorie a ideilor, cartea apelează la metoda studiului pe generaţii, fixând fizionomia unei traiectorii ideologice mai nuanţat decât a voit-o istoria literară politizată. în Scriitorii de la miezul nopţii (1996), carte mai puţin creditabilă, ca şi altele, se reia o suită de articole tipărite în presa postdecembristă despre atacul la valorile culturii române după 1989, despre victoria matadorilor dogmatici din anii '50, petrecută în anii '80 şi '90. Un război civil regizat? (1997), pornind de la volumele, studiile, articolele, ştirile închinate evenimentelor din decembrie 1989, urmăreşte jocul imaginii spontane sau calculate în legătură cu faptele de atunci. în Holocaustul culturii române (1999) este analizat, cu aceeaşi pornire polemică aspră, tăioasă, dar puţin credibilă din cauza recursului la teoria conspiraţiei, modul în care scriitorii şi literatura română postbelică au fost loviţi. O culegere de texte despre literatura din epoca dogmatică consolidează această perspectivă. Se adaugă Enciclopedia valorilor reprimate (I-II, 2000, în colaborare), care ilustrează printr-o serie de cazuri elocvente maniera agresivă de abordare a valorilor spirituale româneşti în anii postbelici, ani de ocupaţie şi de dictatură. Amintirea mentorilor (2002) propune o privire inedită asupra istoriei literaturii române, şi anume prin memorialistica literară care evocă familiile de spirite din cenaclurile fecunde şi impulsul pe care l-au dat scrisului românesc. Prin ţinuta sa sobră, severă, rezervată, neconcesivă şi nesentimentală, Mihai Ungheanu prezintă toate aparenţele unei instanţe inhibitorii şi interdictive la orice ridicare de glas în alt registru decât cel socotit curent. Şi totuşi, nu există nimeni mai puţin intimidat de opiniile „admise" (nu se ştie de cine), mai dispreţuitor faţă de inerţia ideilor circulante, mai suplu în judecăţi şi mai deschis faţă de revizuirile lucide ale diferitelor metode, direcţii şi perspective în cultura românească. Fapt demn de relevat, lui Mihai Ungheanu nu-i place să laude, ci numai să admită ceva sau pe cineva. Dar şi în admiterea cuiva el se fereşte de o dogmatizare exclusivistă. Chiar dacă simte mai mult - şi aceasta se întâmplă adesea -, nu vrea să spună nimic care depăşeşte stricta informaţie şi dispozitivele demonstraţiei raţionale, păzite totdeauna de invazia entuziasmului logoreic. Iată raţiunea pentru care cele mai îndrăzneţe deschideri ale criticului către atâtea noi vederi în cultura noastră nu înseamnă niciodată lansarea în aventură. EdgarPapu SCRIERI: Campanii, Bucureşti, 1970; Marin Preda. Vocaţie şi aspiraţie, Bucureşti, 1973; ed. 2, Bucureşti, 2002; Pădurea de simboluri, Bucureşti, 1973; Arhipelag de semne, Bucureşti, 1975; Lecturi şi rocade, Bucureşti, 1978; Interviuri neconvenţionale, Bucureşti, 1982; Exactitatea admiraţiei, Bucureşti, 1985; Fiii risipitori. Noi şi secolul XIX, Bucureşti, 1988; Răstălmăcirea lui Ţepeş. „Dracula", un roman politic?, Bucureşti, 1992; Panait Istrati şi Komintemul, Galaţi, 1994; „Adio, domnule Maiorescu!" (Evoluţia criticii socialiste. 1880-1980), Bucureşti, 1995; Vlad Ţepeş Drăculea, Bucureşti, 1995; Despre Ion Creangă, Craiova, 1996; Scriitorii de la miezul nopţii, Galaţi, 1996; Un război civil regizat?, Bucureşti, 1997; Holocaustul culturii române, Bucureşti, 1999; Enciclopedia valorilor reprimate. Război împotriva culturii române. 1944-1989 (în colaborare), I-II, Bucureşti, 2000; Amintirea mentorilor, Bucureşti, 2002; Balansoarele istoriei literare, Bucureşti, 2003. Ediţii, antologii: G. Ibrăileanu, Spre roman, postfaţa edit., Bucureşti, 1972; Marin Preda interpretat de..., pref. edit., Bucureşti, 1976; N. Iorga, în luptă cu absurdul revizionism maghiar, postfaţa edit., Bucureşti, 1991; Ion Lăncrănjan, Cuvânt despre Transilvania, Bucureşti, 1995; I. Negoiţescu, Scriitori moderni, [I], pref. Emil Hurezeanu, postfaţa edit., Bucureşti, 1996; Teoria formelor fără fond, pref. edit., Galaţi, 1996; G. Călinescu Profesorul In memoriam, Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Campanii", CNT, 1970,35; Adrian Marino, Cronicarul în „campanie", RL, 1970,39; Eugen Simion, 87 Dicţionarul general al literaturii române Ungureanu „Campanii", LCF, 1970,44; Gheorghe Grigurcu, „ Campanii", F, 1970, 11; Ciobanu, Panoramic, 309-312; Stănescu, Poeţi şz critici, 214-218; Petru Popescu, Nevoia de opţiune, CNT, 1973,17; Nicolae Manolescu, Stadii despre cZasici, RL, 1973,36; George, Sfârşitul, 1,743-749; Grigurcu, Mei, 153-158; Raicu, Structuri, 373-377; Dimisianu, Valori, 175-178; Niţescu, Repere, 98-109; Paleologu, Simţul practic, 98-101; Simion, Scriitori, 1,743-749; Ardeleanu, Opinii, 204-208; Ungureanu, La umbra cărţilor, 45-52; Culcer, Citind, 76-80; Iorgulescu, Al doilea rond, 164-173; Raicu, Critica, 473-476; Ştefănescu, Preludiu, 293-297; Edgar Papu, Nota dominantă: polemismul, VR, 1978,11; Valeriu Cristea, „Lecturi şi rocade", RL, 1978,50; Liviu Leonte, Critica criticii, CNT, 1978,50; Cornel Moraru, „Lecturi şi rocade", 0,1978,51; Iorgulescu, Scriitori, 350-353; M.N. Rusu, „Lecturi şi rocade", AFT, 1979,2; Dan Zamfirescu, Un critic, SPM, 1979, 432; Alexandru Piru, „Lecturi şi rocade", LCF, 1979, 28; Dobrescu, Foiletoane, 1,110-118; Florin Mugur, Profesiunea de scriitor, Bucureşti, 1979, 252-275; Popescu, Cărţi, 70-72; Grigurcu, Critici, 354-359; Mareea, Varietăţi, 318-321; Edgar Papu, „Proiecte eşuate" şi reveniri neobosite, LCF, 1985, 29; Florin Faifer, „Interviuri neconvenţionale", ALIL, t. XXIX, 1985; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985, 143-146; Ilie Purcaru, Literatură şi naţiune, Bucureşti, 1986, 59-73; Stănescu, Jurnal, III, 181-183; Nicolae Manolescu, Revizuiri (şi nu prea), RL, 1989,14; Piru, Critici, 26-29; Henri Zalis, Valori de referinţă în critica şi istoria literară românească, Bucureşti, 1991, 307-310; Cornel Radu Constantinescu, Un mai vechi pretext al abuzurilor istorice: Dracula, ADV, 1992, 663; Cristea, A scrie, 114-122; Gabriela Rusu-Păsărin, Dizidenţă sau rezistenţă prin cultură, Timişoara, 1993,228-267; Ierunca, Dimpotrivă, 167-169; Lovinescu, Unde scurte, IV, 237-241; Constantin Trandafir, Martiriul lui Panait Istrati, ALA, 1995,266; C. Stănescu, Metamorfozele criticii „gheriste", ALA, 1996,302; Gheorghe Grigurcu, Chipul postideologiei, RL, 1997, 1; Dicţ. esenţial, 852-854; Alexandru George, Alte întâlniri, Bucureşti, 2000,173-183; Micu, Ist lit., 491; Marian Barbu, Trăind printre cărţi, I, Petroşani, 2001, 296-303, II, Petroşani, 2002, 421-423; Popa, Ist. lit, II, 1134-1135; Gheorghe Grigurcu, Un nou A.C. Cuza, RL, 2002,11-14; Zamfirescu, Istorie, II, 479-482. T. N. UNGHEREA, Olimpian (1.VII.1937, Jugureni, j. Prahova), gazetar şi prozator. Este fiul Ştefaniei Ungherea, dactilografă. Urmează la Bucureşti Facultatea de Drept şi Jurnalistica, înainte de 1989 lucrează ca ofiţer operativ în Ministerul de Interne, redactor, şef de secţie şi redactor-şef la revista „Pentru patrie". între 1993 şi 1997 îndeplineşte funcţia de consilier de presă al Partidului Social Democrat Român. Colaborator al publicaţiilor „Drum nou" (Braşov), „Contemporanul", „Flacăra", „Ramuri", „Ateneu", „Tomis", „Luceafărul", „România liberă", „Scânteia tineretului", „Săptămâna", „Viaţa militară", „Zig-zag", U. livrează subiecte de senzaţie, desprinse din investigaţii şi anchete, transpuse ca literatură poliţistă. Debutează în 1976 cu romanul Bătrâna domnişoară n-are alibi, aplicând reţeta succesului întâlnită la autori precum Leonida Neamţu, Petre Luscalov, Rodica Ojog-Braşoveanu: intrigă conspiraţionistă, la care participă agenţi străini infiltraţi pe teritoriul României socialiste; aceştia sunt identificaţi cu profesionalism de ofiţeri ai Ministerului de Interne, mai ales în mediile aparţinând „lumii vechi": colecţionari, avocaţi, foste actriţe etc. Deşi ideologizate în susţinerea imaginii „nesănătoase" a societăţii interbelice „decadente", naraţiunile se fac remarcate prin clişeistica tentantă a super- acţiunii: urmăriri, quiproquouri, cifruri elucidate, demonstraţii ale căror concluzii sunt intuite, însă aşteptate cu febrilitate pentru a fi confirmate. Un caz aparte în raport cu seria vastă a policier-urilor îl reprezintă Clubul cocoşaţilor (I-II, 2000), conglomerat de natură indecisă (fapte reale, extrase din articole publicate în cotidianul „Ziua", totuşi cu „acţiune, personaje, întâmplări fictive"). De această dată rolul de „victimă" este jucat de ţara întreagă, rămasă în 1989 fără conducător, în urma comploturilor de care masoneria şi serviciile de securitate nu ar fi fost străine. SCRIERI: Bătrâna domnişoară n-are alibi, Craiova, 1976; Versiunea maiorului Vlad, Iaşi, 1977; Testamentul, Craiova, 1979; Spovedania unui spion, Cluj-Napoca, 1982; Prizonierul speranţelor, Iaşi, 1983; Agent secret, Iaşi, 1985; Egreta Brâncovenilor, Craiova, 1986; Ultima sută de metri, Bucureşti, 1987; Statueta sfântului Leonard, Craiova, 1990; Pădurea cu plopi argintii, Iaşi, 1991; Capcană pentru asasin, Bucureşti, 1993; Scară către infern, Bucureşti, 1997; Clubul cocoşaţilor, I-II, Bucureşti, 2000; Preţul tăcerii. Confesiunile criminalistului Andrei Zavera, Bucureşti, 2002; Agonia. Confesiunile criminalistului Andrei Zavera, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Romulus Diaconescu, „Bătrâna domnişoară n-are alibi", SPM, 1976,296; M.P., „Bătrâna domnişoară n-are alibi", R, 1976,8; Doina Berchină, Concizie şi claritate, R, 1978,2; Cornel Sorescu, „Testamentul", R, 1980, 4; Radu Vaida, Un rechizitoriu antirăzboinic, LCF, 1986,21; Fănuş Băileşteanu, „Agent secret", RL, 1986,34; Eugen Teodoru, „Egreta Brâncovenilor", SPM, 1987, 853; Artur Silvestri, „Egreta Brâncovenilor", LCF, 1987, 7; Narcis Zărnescu, Romanul interogativ, LCF, 1988, 12; Sorin Roşea Stănescu, Un roman politic de scandal, „Ziua", 2000,1 812; Manuela Golea, „Clubul cocoşaţilor", un roman în stil jurnalistic, „Ziua", 2000,1962. C. M. B. UNGUREANU, Cornel (3.VIII.1943, Lugoj), critic şi istoric literar, eseist. Este fiul Elenei (n. Săbăilă) şi al lui Corneliu Ungureanu, notar; prenumele la naştere: Corneliu-Tiberiu. Urmează Liceul „Traian Doda" din Caransebeş (1956-1960) şi Facultatea de Filologie, secţia română-germană, a Universităţii din Timişoara (1960-1965). Obţine doctoratul cu o teză despre V. Voiculescu (1984). După absolvire va fi profesor la Vălişoara (1965-1966) şi Zăgujeni (1966-1968), judeţul Caraş-Severin, referent literar la Teatrul de Stat din Timişoara (1968-1970). Debutează la „Scrisul bănăţean" în 1961, iar editorial în 1975, cu volumul La umbra cărţilor în floare, conţinând o parte a foiletoanelor publicate în„Scrisul bănăţean" şi în „Orizont" din 1963, când începe să ţină cronica literară a revistei, la care în 1970 va deveni redactor, iar în 1990 redactor-şef adjunct. A colaborat la majoritatea revistelor culturale din ţară (mai frecvent la „România literară", „Tribuna", „Vatra", „Steaua", „22", „A treia Europă", „Familia" şi „Luceafărul"), precum şi la „Banatica" (Tiibingen), „Knjizevni reci" şi „Lumina" (Pancevo). Din 1990 este secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Timiş, iar din 1995 profesor la Universitatea de Vest din Timişoara. împreună cu Adriana Babeţi conduce Cercul de Studii al Literaturilor Europei Centrale „A Treia Europă" şi coordonează colecţia omonimă a Editurii Polirom. în 2000-2001 a fost director al Teatrului Naţional din Timişoara. A mai semnat Anemone Popescu, Ganea şi C. Tiberiu. Ungureanu Dicţionarul general al literaturii române 88 Dacă e adevărat că „fiecare foiletonist are în faţa sa, pe masa de lucru, o ipotetică istorie a literaturii căreia i se supune", atunci cartea de debut al criticului (La umbra cărţilor în floare; Premiul Uniunii Scriitorilor) pare o dublă diversiune. Mai întâi pentru că, deşi cartea acoperă întregul spectru al foiletonisticii vremii (de la Şerban Cioculescu şi Alexandru Piru la Mihai Ungheanu şi Mircea Iorgulescu), ea nu indică, deocamdată, direcţia în care s-ar putea îndrepta o asemenea istorie „ipotetică", şi cu atât mai puţin modalităţile ei de realizare. Pe de altă parte, pentru că ipostaza de critic al criticii afişată aici rămâne o excepţie, deoarece în deceniile următoare U. se va avânta cu toate forţele către cartografierea prozei. Totuşi, La umbra cărţilor în floare anunţă una din stratagemele favorite ale criticului: cameleonismul stilistic, capacitatea de a intra în pielea „personajelor" sale fie pentru a le discredita prin pastişă, fie pentru a le prelungi obsesiile pe cont propriu. Se sugerează totodată resorturile unui asemenea modus operandi, căci dincolo de aparenţa lor seducătoare, reverberaţiile proustiene ale titlului atestă un veritabil program critic, a cărui miză ar fi aceea de a căuta (şi mai ales de a „regăsi") timpurile şi locurile „pierdute" ale operelor. Or, în aceste condiţii e previzibil că în sfera de interes a exegetului vor intra cu precădere genurile mai apăsat referenţiale (îndeosebi proza, dar şi memorialistica sau publicistica) şi doar în subsidiar acelea caracterizate prin indeterminarea obiectului (poezia şi critica). Chiar şi în cazul prozei, care în următoarele decenii îi acaparează volumele, U. se va preocupa, sub raportul comentariului, mai mult de psihologia personajelor ori de determinările spa-ţio-temporale ale lumii ficţionale şi mai puţin de compoziţie sau de tehnica narativă, iar sub raportul formulei va prefera scrierilor livreşti şi experimentale proiecţia diverselor geografii, reale sau fanteziste. De altfel, dacă există aici o „temă a criticului", aceasta nu poate fi decât persistenţa memoriei (individuale şi colective), care va duce în cele din urmă la proiectul unei „geografii literare". Până atunci însă această intuiţie originară se va extinde gradual. Astfel, în Proză şi reflexivitate (1977), „aflată la mijlocul drumului între lectura imediată şi exegeza plurală", obiectul investigaţiei îl constituie proza contemporană, cartografiată de critic urmărind consolidarea „vârfurilor" (Marin Preda, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Ştefan Bănulescu, Al. Ivasiuc ş.a.) în legătură cu succesiunea structurilor: „romanul frescă" din deceniul al şaselea, „mitologiile" la modă în deceniul al şaptelea şi „romanul document" al deceniului al optulea. Notabil este aici faptul că, deşi era în tonul epocii şi avea o tradiţie redutabilă, cea din urmă paradigmă (pe care U. tinde să o echivaleze cu evocarea „obsedantului deceniu") îi prilejuieşte criticului o disociere categorică: „Dacă citim cu atenţie romanul document, vom observa că nu o dată tocmai documentul se află în mare suferinţă". Compasul interpretului se lărgeşte în Contextul operei (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor) atât pe axa temporală (favorizaţi sunt acum interbelicii), cât şi pe aceea generică (criticul nu mai face nici o discriminare între genuri). Definitorii sunt eseurile consacrate, în prima secţiune a cărţii, lui Lucian Blaga, V. Voiculescu şi Ion Pillat, care asociază incursiunile în imaginarul operei cu „excursiunile" biografice şi antropologice. Faţă de acestea, Imediata noastră apropiere, I (1980) marchează o aparentă regresie, cel puţin în planul tematicii, limitată, cu mici excepţii, la cadrele Banatului, dar, într-un anume sens, şi în planul metodei, care pactizează din plin cu biograficul şi cu documentarul. In realitate, e doar o repliere strategică, dat fiind că cele trei „cartograme" care încheie cartea (ultima, dedicată lui Nicolae Breban, e în egală măsură un tur de forţă şi o lecţie de subtilitate) prefigurează deja proiectul „geografic" al criticului. Dar efectele acestuia nu se vor observa prea clar în Proza românească de azi, I (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor), poate cel mai bun volum al lui U. Miza cărţii, care se doreşte „un studiu al «profunzimilor»", e triplu polemică, iar acest fapt se vede chiar din subtitlu: Cucerirea tradiţiei. O cucerire în sens istoric, având în vedere că tradiţia încearcă să integreze în fluxul contemporaneităţii şi literatura viabilă din anii '50 (Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu ş.a.); o cucerire în sens metodologic, de vreme ce tradiţia - avertizează autorul - reprezintă cu precădere o „realitate a vieţii interioare", ceea ce poate îngloba, după caz, „vârstele prozatorului", dar şi „contextul operei" sau „orizontul de aşteptare", şi, prin aceasta, o cucerire în sens cultural mai larg, adică o deschidere spre istoria ideilor, a civilizaţiei şi a mentalităţilor. Numai că aceste cuceriri se vor materializa exclusiv în planul analizei operelor, devenite astfel 89 Dicţionarul general al literaturii române Ungureanu prilej pentru numeroase incursiuni de natură antropologică, sociologică, imagologică sau comparatistă. Cât despre angrenarea pieselor într-o structură de ansamblu, încercarea rămâne, de regulă, deficitară: operând cu un binom pur biologic (Proza deceniului unu vs Generaţia '60), criticul reuşeşte rareori să traseze şi să explice direcţiile de evoluţie a fenomenului studiat. Scrierile lui U. din anii '90 se desfăşoară pe trei coordonate. Mai întâi, în Imediata noastră apropiere, II (1990), autorul îşi dezvoltă, prin aceeaşi alternanţă a comentariului cu evocarea, intuiţiile din primul volum, beneficiind acum de o contextualizare mai fermă în spaţiul central-european. De altfel, această reprezentare se va desăvârşi prin teoria „cercurilor" culturale, pe care criticul o va expune în Mitteleuropa periferiilor (2002). In al doilea rând, prin volumele Mircea Eliade şi literatura exilului (1995; Premiul Uniunii Scriitorilor) şi La vest de Eden. O introducere în literatura exilului (I-II, 1995-2001), U. va întreprinde o amplă acţiune de recuperare a „exilaţilor", printre cei „regăsiţi" numărându-se nu numai Mircea Eliade, ci şi Panait Istrati, Aron Cotruş, Emil Cioran, Vintilă Horia, Petru Dumitriu, Monica Lovinescu ş.a. în fine, demersul exegetic va fi însoţit de unul memorialistic, prezent în Fragmente despre teatru (1998), A muri în Tibet Jurnal (1998) şi Despre regi, saltimbanci şi morminte (I-II, 2001-2003). Toate direcţiile se vor reuni în Geografia literaturii române, azi, proiect anticipat de exerciţiile preliminare din Geografie literară (2002) şi de micromonografiile Ioan Slavici (2002) şi Octavian Goga (2003). Cartea se vrea „o istorie alternativă a literaturii, în care să citim cu folos aşezarea spaţială a temelor, obsesiilor, proiectelor". Or, din acest punct de vedere, primul volum al ciclului, Muntenia (2003), e un fel de oglindă răsturnată a Prozei româneşti de azi. Căci, dacă în textele critice din 1985 punctul forte îl constituiau profilurile de autor, aici sunt reduse adesea la caracterizări sumare şi arbitrare. în schimb, acum există un riguros scenariu (meta)narativ, care se articulează în jurul opoziţiilor centru/periferie, rural/urban, sacru/profan. Astfel, după Desenarea hotarelor, cu referire la scriitorii paşoptişti, urmează Aşezarea Centrului, capitol în care U. urmăreşte diversele imagini ale Bucureştiului, de la Nicolae Filimon la Eugen Barbu, cu staţionări în romanele scrise de Cezar Petrescu şi Camil Petrescu, de Hortensia Papadat-Bengescu, I. M. Sadoveanu şi G. Călinescu. „Centrul" supravieţuieşte (mai bine zis renaşte) prin scrierile prozatorilor „târgovişteni" (Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George). O primă tentativă de „decuplare" se produce prin „anarhismul" brăilenilor (Nae Ionescu, Panait Istrati), fiind dublată de proiecţia unor teritorii imaginare, cum ar fi spaţiul levantin, definit în secvenţele Arhipelagul Caragiale (I. L. Caragiale şi Mateiu I. Caragiale, Paul Georgescu, Teodor Mazilu ş.a.) şi Isarlâkul (Anton Pann, Ion Vinea, Ion Barbu, Leonid Dimov şi Şerban Foarţă). O secţiune consistentă are în vedere dihotomia geografie sacră/geografie profană: sunt analizaţi aici V. Voiculescu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Vintilă Horia, Valeriu Anania. Lui Marin Preda îi este dedicat un capitol aparte, unde se discută dezagregarea satului tradiţional şi dificultăţile de adaptare la mediul citadin. în fine, după două excursuri consacrate literaturii Bărăganului (Constantin Ţoiu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Mircea Dinescu) şi „Olteniei arhetipale" (Marin Sorescu, D. R. Popescu, Adrian Păunescu), criticul revine în „Centru" odată cu „valul al treilea" al bucureştenilor (Petru Popescu, Mircea Ciobanu, Gabriela Adameşteanu, Mihai Zamfir şi Mircea Cărtărescu). Tocmai datorită acestui potenţial reducţionism îşi propune U. „să recupereze imagini pierdute, abandonate, uitate, ale unui timp important pentru cultură, fără să solicite restaurările aberante ale utopiilor respective". N-am spus încă totul despre modul de caracterizare al lui Cornel Ungureanu. El nu este deloc tehnic, formalist. Criticul nu este şi poetician (ceea ce bineînţeles nu este deloc obligatoriu). Preocuparea şi competenţa sunt doar de ordin tematic şi ideologic. Poate defini foarte bine substratul socio-moral al unui scriitor sau erou literar, mai puţin (sau chiar deloc) tehnici narative ori portretistice. Deloc impresionist, deloc beletrist, criticul nu literaturizează şi bine face. Adrian Marino SCRIERI: La umbra cărţilor în floare, Timişoara, 1975; Proză şi reflexivitate, Bucureşti, 1977; Contextul operei, Bucureşti, 1978; Imediata noastră apropiere, I-II, Timişoara, 1980-1990; Proza românească de azi, voi. I: Cucerirea tradiţiei, Bucureşti, 1985; Mircea Eliade şi literatura exilului, Bucureşti, 1995; La vest de Eden. O introducere în literatura exilului, I-II, Timişoara, 1995-2001; Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii (în colaborare cu Adriana Babeţi), Iaşi, 1997; A muri în Tibet. Jurnal, Iaşi, 1998; Fragmente despre teatru, postfaţă Gheorghe Jurma, Reşiţa, 1998; Introducere în viaţa şi opera lui Petru E. Oance (Tata Oancea), poet, sculptor şi jurnalist, Iaşi, 1999; Despre regi, saltimbanci şi morminte, I-II, Timişoara, 2001-2003; Geografie literară, Timişoara, 2002; Ioan Slavici, Braşov, 2002; Mitteleuropa periferiilor, Iaşi, 2002; Octavian Goga, Braşov, 2003; Geografia literaturii române, azi, voi. I: Muntenia, Piteşti, 2003. Ediţii: Ion Pillat, Poezii, pref. edit., Bucureşti, 1975; Dumitru Radu Popescu, Leul albastru, pref. edit., Bucureşti, 1968; V. Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de... şi alte poezii, postfaţa edit., Bucureşti, 1981; Anişoara Odeanu, într-un cămin de domnişoare. Călător în noaptea de Ajun, pref. edit., Timişoara, 1983, Domnişoara Lou şi trandafirul galben, pref. edit., Timişoara, 1985; I. D. Sîrbu, Iarna bolnavă de cancer, pref. edit., Bucureşti, 1998; Ovidiu Cotruş, Dialoguri, pref. edit., Bucureşti, 1999, Titu Maiorescu şi cultura română, pref. edit., Piteşti, 2000; Arca bunei speranţe, Timişoara, 2002. Repere bibliografice: Ion Vlad, Sub semnul lecturii, TR, 1976, 10; Mihai Ungheanu, „La umbra cărţilor în floare", LCF, 1976, 18; Mihai Dinu Gheorghiu, Lecţia de critică, CL, 1976, 5; Valentin Taşcu, Despre proză cu mijloacele prozei, ST, 1978,8; Iorgulescu, Scriitori, 353-355; Ulici, Prima verba, II, 32-34; Mircea Popa, Două feţe ale criticii, ST, 1979, 4; Valeriu Cristea, „Contextul operei", RL, 1979, 22; Lucian Alexiu, „Imediata noastră apropiere", O, 1980, 50; Piru, Debuturi, 53-56; Grigurcu, între critici, 285-289; Moraru, Textul, 50-54; Adrian Marino, Distanţă şi obiectivitate, TR, 1986, 23; Marian Odangiu, Aşezarea scriitorului în lume, TMS, 1986,6; Al. Dobrescu, O succesiune de studii, TMS, 1986,6; Gabriel Rusu, între proză şi prozator, TMS, 1986,6; Mircea Iorgulescu, O pseudo-sinteză, RL, 1986,25; Ion Vlad, Cronicarul literar şi contextul literaturii, TR, 1986,29; Adrian Marino, Mecanismul sintezei, TR, 1986,29; Petru Poantă, Preliminarii, TR, 1986,29; Alex. Ştefănescu, Ceea ce construia meşterul Manole nu se dărâma de la sine..., TR, 1986,29; Mircea Martin, Suflul sintezei, RL, 1987, 20; Ruja, Parte, 1,335-336, II, 267-278; Ulici, Lit. rom., 1,519-521; Grigurcu, Peisaj, II, 218-235; Vasile Popovici, Moarte, magie şi eros, 0,1998, 6; Ioan Stanomir, Un Tibet în Banat, LCF, 1998,32; Dicţ. esenţial, 854-857; Dimisianu, Lumea, 353-362; Ungureanu Dicţionarul general al literaturii române 90 Gheorghe Glodeanu, Noi incursiuni în literatura exilului, JL, 2001,21-24; Manolescu, Lista, III, 351-353; Petraş, Panorama, 625-628; Popa, Ist. lit. II, 1119; Mircea Ghiţulescu, Amintiri din teatru, CL, 2002, 3; Victor Cubleşan, Pâine, circ, sistemul culturii şi jurnal, ST, 2002,7; Alexandra Olivotto, De la Mara la evrei & maghiari, RL, 2003,2; [Cornel Ungureanu], 0,2003,8 (număr omagial); Alex. Ştefănescu, Cornel Ungureanu, RL, 2003, 39; Dan Mănucă, Geografie literară II: Kakania rediviva, CL, 2003,11; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,357-360. A. Tr. UNGUREANU, Dănuţ (28.X.1958, Calafat), prozator. A absolvit Facultatea de Hidroenergetică din cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti. Debutează în 1981, la „Ştiinţă şi tehnică", cu povestirea SF Vis de familie, desfăşurând o activitate susţinută în fandem. Colaborează la „Almanahul Anticipaţia", „Orion", „Helion", „Paradox" ş.a. După 1989 intră în ziaristică. A primit în 1992 Premiul Eurocon pentru autor tânăr. Deşi optzecist, coleg de generaţie în SF-ul românesc cu Cristian Tudor Popescu, Alexandru Ungureanu şi Dan Merişca, U. debutează editorial abia la începutul anilor '90. Generaţia şi modelele se schimbaseră (William Gibson şi cyberpunk-ul fiind fetişurile, inclusiv stilistice, ale deceniului al zecelea), totuşi Marilyn Monroe pe o curbă închisă (1993) este, în contextul apariţiei, o scriere la zi şi, în afara contextului, una dintre cele mai izbutite cărţi din istoria genului în România. Identitatea lui U. e dată de încorporarea conceptului de univers SF într-o stilistică în acelaşi timp densă şi elastică, eterogenă şi personală. Accentul cade nu pe specularea unor idei SF (deşi ea nu e carenţă), ci pe explorarea pur literară a discursului care desfăşoară aceste idei. Insolitul nu este cultivat ca insolit, ci luat ca punct pentru un realism reflexiv al nefamiliarului. Contururile lumilor din Marilyn Monroe pe o curbă închisă sunt livrate nu o dată cu multe indeterminări şi ambiguităţi, o receptare au ralenti, îngreunată de structura vagă şi de progresia nonlineară, focalizată pe stil şi pe secvenţă, iar nu pe partea de divertisment/ acţiune. Nuvela amplă care dă titlul culegerii, cea mai cunoscută a autorului, speculează confuzia între realitate şi proiecţie mentală: un exerciţiu de ontologie solipsistă cu influenţe din Philip K. Dick şi Solaris al lui Stanisîaw Lem, citat explicit în corpul textului. Altă piesă de mai mare întindere dezvoltă conceptul „invaziei" Pământului de către o populaţie fantomatică, alcătuită din făpturi de ceaţă, imaginând o poveste de dragoste imposibilă din raţiuni de fizică (Ceaţă). Ca şi Zbor de pe muntele liniştit, prelucrare în termeni de comedie hi-tech a mitului lui Pygmalion, Din nou acasă apasă pedala cinismului pe ideea de creaţie, transformând-o într-o uvertură reprobabilă: doi astronauţi întorşi pe un Pământ mort ecologic eliberează din greşeală sporii mutanţi dintr-un container abandonat, provocând reaprinderea vieţii în forme ce trezesc oroarea. Specialitatea lui U. este ficţionalizarea în contururile unor lumi postapocaliptice şi mutante, în care noua supă cyber-umană nu mai aminteşte decât precar, cu distorsiuni, de vechea identitate a umanităţii: Ploi târzii, Soare subflanşe, Din nou acasă. Aceasta e şi structura care susţine romanul Aşteptând în Ghermana (1993), cu observaţia că e mai tranzitiv, mai direct, mai puţin modular şi reflexiv decât povestirile: naraţiunea e susţinută la persoana întâi de poliţistul Yablonsky, un dur dintr-o specie postchandleriană, care însă nu lezează calităţile stilului lui U. SCRIERI: Marilyn Monroe pe o curbă închisă, Bucureşti, 1993; Aşteptând în Ghermana, postfaţă Gabriel Rusu, Bucureşti, 1993. Repere bibliografice: Mircea Opriţă, Acorduri finale la „Noul val", TR, 1992, 36; Dan Silviu Boerescu, La Vie en prose. Născuţi pentru a fi manipulaţi?, L, 1995, 31; Dicţionar SF, coordonator Mihai-Dan Pavelescu, Bucureşti, 1999,232; Opriţă, Anticipaţia, 336-342. M. I. UNGUREANU, Dumitru (4.III.1956, Cacova, azi Neajlovu, j. Dâmboviţa), prozator. Este fiul Ioanei şi al lui Andrei Ungureanu, electrician. Urmează şcoala generală în comuna dâmboviţeană Morteni şi un liceu industrial (specialitatea energetică) la Bucureşti. După absolvire îşi îndeplineşte la cerere serviciul militar în marină (1976-1978), iar ulterior lucrează ca electrician la Găeşti, oraş în care se şi stabileşte, îndrăgostit de literatură, autoeducat, e atras de timpuriu de ambianţa şi preocupările lumii scriitoriceşti, dar şi de cunoaşterea genurilor de muzică pop, rock, blues. în 1975, încă elev, „editează" împreună cu un coleg de clasă o „revistă de cultură", „Adevărul", dactilografiată în cinci exemplare, iniţiativă pentru care este anchetat de autorităţi; tot în 1975 ia prima poziţie polemică în domeniul muzicii rock, expediind prin intermediul revistei „Flacăra" o Scrisoare deschisă către Eugen Barbu (în care se situează în apărarea formaţiei Phoenix, atacată de prozator într-un articol din „România liberă"). în timp, este prezent în diferite cenacluri („Ienăchiţă Văcărescu", Junimea). încurajată de poetul Florin Mugur, încercarea de a publica în 1981 un volum de proze scurte eşuează, fiind respins de cenzură. Debutează în 1983 la „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»" cu proza După avioane şi iepuri, şi editorial cu romanul Cartea păcatelor (1996). Au urmat alte romane şi culegeri de nuvele ori povestiri, texte ale sale fiind incluse în antologii alcătuite de Dan Silviu Boerescu sau de Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa. După 1989 colaborează la „Viaţa românească", „Vatra", „Convorbiri literare", „Luceafărul", „Tomis", „Calende", „Contrapunct", „artPanorama", „Observator cultural", „Argeş", „Ex-Ponto", „Suplimentul de cultură" ş.a. în 2000 se alătură criticului Tudor Cristea, fondând la Găeşti revista „Litere". Cu pseudonimul M. V. Pop semnează nenumărate articole despre muzica rock în revistele „Vox Pop-Rock", „Rocker", „ Art & Roii", „Sunete" ş.a. A publicat un volum intitulat 10 legende ale bluesului (1997), cu biografiile unor reprezentanţi ai acestui gen muzical. Naraţiunile din Prunele electrice (1996) întruchipează un exemplu fericit de abordare a tematicii rurale cu mijloace pro-zastice moderne, prezentând o combinaţie validă de textualism şi scrupul documentar. Ruralitatea observată de U. este cea modernă, declinantă, amestecată şi dizarmonică, perturbată de modernizarea forţată sub regimul comunist, departe de orice idilism convenţional. Sub anumite raporturi, autorul se manifestă ca un succesor în formulă optzecistă al lui Ion 91 Dicţionarul general al literaturii române Ungureanu Iovescu sau al Georgetei Mircea Cancicov, vădind şi un interes faţă de concreteţea rostirii, a explorării puterilor semnifican-tului în interfaţa lui cu „referinţa". Pe de altă parte, în povestiri se regăsesc umorul şi sentimentalitatea, calităţi tradiţionale ale prozei rurale, aici manifestate într-o versiune deloc desuetă. El însuşi revendicându-şi o dublă descendenţă - din Marin Preda şi din Şcoala de la Târgovişte -, U. schiţează o autocaracterizare acceptabilă. Din perspectiva subiectelor, dar şi a construcţiei şi scriiturii, textele au o diversitate marcată, întruchipând un caleidoscop cu o mare varietate cromatică: piesa titulară, Prunele electrice, este cronica aventurilor unei formaţii neprofe-sioniste de muzică rock, confruntate cu obtuzitatea mărunţilor îndrumători culturali ai sistemului. Ţuică de prună consemnează ca un ritual iniţiatic participarea unui adolescent la distilarea, după rânduială, a ţuicii, soldată cu o beţie cumplită; în Ispitirea e istorisită păţania unui ţăran matur care, pus -printr-un concurs de împrejurări vodevilesc - în situaţia de a participa la un examen pentru angajarea pe un post de muncitor, ia examenul cu uşurinţă, dar nici nu se gândeşte să se ducă la slujbă, rămânând fidel condiţiei sale de gospodar agricultor. Nuvela Cine a ucis oaia naţională e de fapt un mic roman poliţist burlesc, ca şi Cartea păcatelor, acesta mai degrabă sumbru, amintind întrucâtva de minimalismul decepţionist şi revoltat al „tinerilor furioşi" englezi din anii '50 ai secolului trecut, dar într-o versiune adaptată la circumstanţele anilor '80 ai României ceauşiste. Tot un microroman - înrudit cu prozele scurte ale scriitorului - poate fi considerat Jertfă & Steag (1999), cu prudenţă subintitulat „povestire". U. operează acum cu subiecte pretenţioase şi grave: tradiţia, mitul, confruntarea între raţionalism şi epifanie obscură, crima ritual-sacrificială etc., totul abordat sub semnul deriziunii şi al bufonadei satirice, dar şi al unei productive ambiguităţi. O carte importantă - în epocă, probabil că şi pe termen lung, deşi relativ ignorată - este masivul roman Lia Mora (2001), chintesenţiere a optzecismului după aproape trei decenii de la primele lui manifestări. Despre experimentalismul, plurise-mantismul şi caracterul autoreflexiv al cărţii, cititorul e avertizat chiar de la pagina de titlu, unde se poate citi: Lia Mora. încercări narative despre Autor, Opera sa & relaţia lor incestuoasă. De altfel, Lia Mora nu e un personaj obişnuit, ci mai degrabă un fel de operator simbolic; sub acest nume generic intră în scenă câteva personaje diferite şi prin sex, singurul lor element comun fiind rolul de revelator/catalizator al unui fatum amoros destructiv. In general, autorul recurge la procedeul -extrem modernist - al temei cu variaţiuni. Lizibilă fără efort, chiar captivantă în ciuda desfăşurării arborescente a ficţiunii, referenţial scrierea a putut fi percepută de unii critici drept „scandaloasă", în sensul că e dominată covârşitor de explorarea erotismului explicit, dezinhibat şi necenzurat, urmărit ca un principiu fondator al vieţii (şi, prin alegorie, al artei, al literaturii). Aşadar, la nivelul denotaţiei, cartea constituie o adevărată enciclopedie erotică, un fel de „tabel al lui Mendeleev" al erotismului carnal. Oricum, viziunea şi obiectivul de ansamblu al autorului par să fi fost foarte am- biţioase. Regresiunea totală (a naratorului) în regnul animal, în biologicul elementar, în naturalul inanimat, ca un fel de onto-geneză răsturnată, este, probabil, cea mai radicală „fuziune în natură" (neomioritică) din ultima vreme. SCRIERI: Cartea păcatelor, Timişoara, 1996; Prunele electrice, pref. Dan Silviu Boerescu, Timişoara, 1996; 10 legende ale bluesului, Timişoara, 1997; Jertfă & Steag, Timişoara, 1999; Lia Mora, Bucureşti, 2001; Poetica femeilor, Piteşti, 2001. Repere bibliografice: Horia Gârbea, Doi ochi albaştri, LCF, 1996,32; Constantin Dram, Proza scurtă de la Tulcea la Galaţi, CL, 1996, 9; Emil Mladin, Siliştea-Gumeşti fără Moromete, L, 1996,39; Carmen Neamţu, Distileriile băşcăliei, CNT, 1996,51-52; Rodica Draghincescu, Traiectorii intestinale. Comunismul şi bestialitatea, CL, 1997, 4; Alexandru Şipa, Bolnav de blues, „Actualitatea muzicală", 1997,11; Eugen Curta, O carte rară, VTRA, 1998,7; Noemi Kosma, Bluesul A.KA., mod de a trăi, VTRA, 1998,7; Adrian Lăcătuş, Muică, suntem neam de ţuică, VTRA, 1998, 7; Al. Th. Ionescu, De la Găeşti la literatură. Fără retur, VTRA, 1998, 7; Valentin F. Mihăescu, Spovedania unui păcătos, „Azi", 1998, 26 octombrie; Dan Perşa, Jertfă şi steag, TMS, 2000, 6; Tudor Cristea, Un roman remarcabil, „Litere", 2001, 4; Cristina Ionică, „Lia Mora", OC, 2001,84; C. Rogozanu, Incest şi naratologie, RL, 2001,30; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 254-256; Daniel Cristea-Enache, Doi ochi albaştri, ALA, 2002,605; Luca Piţu, Temele deocheate ale timpului nostru, Piteşti, 2002, 170-176. N.Br. UNGUREANU, Gheorghe (8.III.1907, Schit, j. Neamţ -29.XII.1975, Iaşi), arhivist şi editor. Urmează şcoala primară în satul natal, gimnaziul la Hangu (judeţul Neamţ), Liceul „Mihail Kogălniceanu" şi Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, absolvită în 1929. Se angajează ca practicant la Arhivele Statului din Iaşi, unde va lucra toată viaţa, până la pensionare (1969), urcând toate treptele: copist, copist paleograf, arhivar, arhivar principal şi director; între 1969 şi 1975 a fost consultant ştiinţific în domeniul cronografiei şi documen-taristicii. Debutează în 1928 la revista „Ion Neculce". U. se impune prin sute de studii, articole şi lucrări ştiinţifice laborioase privind teoria arhivisticii, operă care îl situează printre specialiştii proeminenţi ai ţării. Una din importantele sale contribuţii este organizarea şi valorificarea tezaurului arhivistic al Moldovei. Legat de literatură, reface traseele lui Mihai Eminescu şi Ion Creangă şi descoperă documente, strânge mărturii, aflând chiar despre existenţa unui fiu nelegitim al poetului. Descoperă în podul tribunalului din Botoşani acte despre Eminescu, iar în vara lui 1944, când laşul era evacuat, cutreieră casele părăsite în care bănuieşte că ar putea fi documente interesante şi salvează ce poate. Rectifică astfel informaţiile şi datele din studiile călinesciene, care la acea dată treceau drept incontestabile. Istoria literară a beneficiat în egală măsură de preţioasele contribuţii documentare ale lui U. privind scriitori şi cărturari precum Gh. Asachi, Gh. Sion şi Damaschin T. Bojincă. SCRIERI: Jurisconsultul Damaschin T. Bojincă (1802-1869). Contribuţii la viaţa şi activitatea sa, pref. Sever Zotta, Iaşi, 1930; G. Sion, Iaşi, 1939; Figuri de arhivişti români: Gheorghe Asachi. 1788-1869, Bucureşti, 1969; Cronica Cotnarilor (în colaborare cu Gh. Anghel şi Constantin Botez), Ungureanu Dicţionarul general al literaturii române 92 Bucureşti, 1971. E6\\\\‘. Familia Sion. Studiu şi documente, Iaşi, 1936; Din viaţa lui Ion Creangă. Documente inedite, Bucureşti, 1940; Documente privitoare la anul revoluţionar 1848 în Moldova, Bucureşti, 1960 (în colaborare); Documente, [voi. I], Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Dumitru Ivănescu şi Virginia Isac), voi. II: Documente din arhive ieşene, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Dumitru Ivănescu şi Virginia Isac); Eminescu în documente de familie, Bucureşti, 1977. Repere bibliografice: A. Joltea, Mărturii ale unor vremuri apuse, „Club", 1956, 9; Veronica Porumbacu, Bilet în circuit, Bucureşti, 1965, 44-46; Vasile Arimia, Profil: Gheorghe Ungureanu la 60 de ani, RA, 1966,2; Piru, Varia, I, 55-56; I. Nichifor, Profil contemporan - Trezorierul de la Golia, „Pentru patrie", 1974,8; Aurel Leon, Gheorghe Ungureanu, CRC, 1976,2; Dumitru Ivănescu, Un eminent arhivist: Gheorghe Ungureanu, CRC, 1976, 5; Maftei, Personalităţi, III, 331-334; Leon, Umbre, IV, 280-288; Micu, Ist. lit., 749; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 423-424. P. C. UNGUREANU, Horia (3.IX.1939, Siria, j. Arad), prozator. Este fiul Victoriei (n. Crâsnic) şi al lui Constantin Ungurean, preot; prenumele la naştere: Horea Iancu. A urmat şcoala generală la Drauţ şi la Galşa, judeţul Arad (1946-1953), Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1953-1956) şi Facultatea de Istorie-Geo-grafie a Universităţii din Timişoara (1961-1967). încă din 1961 lucrează ca profesor, iar o vreme deţine şi funcţiile de director de şcoală şi inspector-şef la Inspectoratul de Stat pentru Handicapaţi al Judeţului Arad. La activitatea de la catedră se adaugă cea din domeniul literar, U. fiind un timp şi re-dactor-asociat al revistei arădene „Arca". Debutează la „Tribuna" în 1973 cu schiţa în spatele chioşcului, iar editorial cu romanul Ochiul zilei de ieri, apărut în 1976. Colaborează la „Luceafărul", „Steaua", „Vatra", „România literară", „Orizont", „Aradul cultural", „Astra" ş.a. Ochiul zilei de ieri este romanul unei colectivităţi rurale, accentul naraţiunii căzând pe întâmplările dramatice şi violente care marchează viaţa personajelor. Prin plasarea evenimentelor în Ridiş, U. doreşte să realizeze o frescă a satului românesc din câmpia ardeleană, urmărind mai ales transformările pe care le suferă localitatea de-a lungul anilor. Instalarea în sat a lui Manase Şteica, viitorul fierar al locurilor, este pentru autor un prilej de a face incursiuni în destinele comunităţii. în acelaşi timp, drumul pe care acesta îl parcurge devine un pretext pentru observarea mediilor şi a stratificărilor sociale. Scris în manieră clasică, romanul are un narator obiectiv şi o singură perspectivă narativă; relatarea se face la persoana a treia, iar acţiunea, inconsistentă, câştigă totuşi în profunzime prin aura de mister ce învăluie unele personaje (tipuri umane bine conturate, cu istorii zbuciumate, care le conferă credibilitate şi substanţă), prin notele de fantastic şi ambiguitatea ce funcţionează ca un liant între episoade aparent disparate. Satul Ridiş, principalul reper geografic al literaturii lui U., este topos şi pentru următorul roman, Vara bunei speranţe (1979). Maniera narativă se modifică: acum se analizează trei perspective care converg, căci toate au în centru figura şi destinul lui Onuţ Hara. Fiinţă enigmatică, sensibilă şi melancolică, cu o viaţă interioară intensă, trăind mai mult prin raportarea continuă la existenţa consătenilor, el suferă în urma unei iubiri pierdute. Incertitudinile şi întrebările se lămuresc pe măsura desfăşurării evenimentelor, iar zbuciumul protagonistului, straniu la prima vedere, îşi dezvăluie treptat sensurile, suferinţa sa implicând chiar o dimensiune tragică. Ambiguitatea construcţiei este de atmosferă, dar şi efect al modalităţii de a nara. Registrele temporale se întrepătrund, notaţiile din prezent alternează cu ecourile subiective ale unor întâmplări petrecute în trecut. în Răzbunare ratată. Noaptea papagalilor (1982), carte în care sunt incluse două microromane, U. pune în pagină anchetele întreprinse de un căpitan de miliţie pentru elucidarea unor crime şi descoperirea asasinilor. Prozatorul ştie să dozeze elementele ce permit aflarea adevărului, întreţine abil suspansul şi oferă un deznodământ într-o oarecare măsură neaşteptat. Povestirile din Firul de iarbă (1983) sunt naraţiuni scurte, ţesute în jurul unor episoade aparent anodine şi lipsite de intrigă. Personajele, fără nume (un el, o ea, băiatul...), cu o identitate nelămurită, conflictele virtuale, suspendate, finalul adeseori ambiguu contribuie la mutarea accentului de pe eveniment pe simbolistica lui. în aceste proze în care nu se întâmplă aproape nimic contează sugestia şi arta de a o menţine. Se remarcă seria întâmplări cu Mileaga, având ca protagonist povestitorul cu acest nume, figură ce se regăseşte în majoritatea prozelor lui U. Omniprezent, omniscient, Mileaga are o adevărată plăcere a taifasului şi un ritual pe care îl impune interlocutorului dornic să îi asculte istorisirile. Ceremonialul relatării se bazează pe o îmbinare de ironie şi viclenie, pe enervări adesea prefăcute şi pe o continuă amânare a sfârşitului povestirii. SCRIERI: Ochiul zilei de ieri, Bucureşti, 1976; Vara bunei speranţe, Bucureşti,1979; Răzbunare ratată. Noaptea papagalilor, Bucureşti, 1982; Firul de iarbă, Bucureşti,1983; Fântâna. Matei şi Maria, Arad, 1999. Repere bibliografice: Ion Dumitru Teodorescu, Horia Ungureanu şi Florin Bănescu. Debut şi consacrare, 0,1977,7; Al. Cistelecan, „Ochiul zilei de ieri", F, 1977,5; Ulici, Prima verba, II, 173-174; Lucian Alexiu, „Vara bunei speranţe", O, 1979, 42; Ciobanu, însemne, II, 253-254; Sultana Craia, în spaţiul virtualităţii, LCF, 1980,16; Marcel Pop-Comiş, Horia Ungureanu, între povestire şi eposul rural, 0,1980, 20; Marian Odangiu, Prozatori la a doua carte, O, 1981, 4; Marcel Pop-Comiş, „Răzbunare ratată. Noaptea papagalilor", O, 1982, 44; Constantin Ciopraga, între „aventură" şi „enigmă", CRC, 1983,15; Sultana Craia, „Firul de iarbă", LCF, 1984,14; Brânduşa Armanca, Structuri retorice, O, 1984, 18; Miron Blaga, „Firul de iarbă", F, 1984, 12; Viorel Gheorghiţă, „Firul de iarbă", 0,1985,6; Iorgulescu, Prezent, 173-174; Ruja, Parte, 1,131-134; Gheorghe Mocuţa, La răspântia scriiturii, Arad, 1996,142-144; Gheorghe Mocuţa, Horia Ungureanu: o proză cu explozie întârziată, „Arca" (Arad), 1999, 10-12; Cornel Marandiuc, Enclava Ridişului şi miracolul fântânii, „Arca", 2000,10-12; Micu, Ist. lit, 491; Popa, Ist. lit., II, 889; Gheorghe Mocuţa, Pe aceeaşi arcă, Arad, 2001, 126-128. ' ' A. St. UNIREA, ziar apărut la Bucureşti, de trei ori pe săptămână de la 16 februarie la 20 iunie 1861 şi bisăptămânal între 24 iunie 1861 şi 5 iunie 1862, etalând în vedetă motourile „Unirea face tăria" şi „Unirea poate orice voieşte, / Fiindcă într-însa forţa domneşte". S-a tipărit cu alfabet de tranziţie, cu excepţia titlu- 93 Dicţionarul general al literaturii române Unirea rilor, a reclamelor şi a anunţurilor de vânzări, culese cu caractere latine. Provine din fuziunea gazetelor bucureştene „Conservatorul progresist" (1859-1861) a lui C.N. Brăiloiu şi „Timpul" (1854-1861), la care prim-redactor era Grigore R. Bossueceanu. Cei doi gazetari îşi păstrează responsabilităţile, primul fiind director, celălalt redactor-primar. în articolul Către publicul român din numărul inaugural, C.N. Brăiloiu oferă toate detaliile privitoare la publicaţie ca organ politic şi la programul urmărit. Preocupările literare sunt destul de firave şi aparţin preponderent redactorului, care publică la „Foileton" proză şi lungi poeme în versuri (O scenă din viaţa lui Ţepeş, Cântec haiducesc ş.a.), precum şi câteva sonete, datate între 1850 şi 1860. La această rubrică se remarcă semnătura lui G. Baronzi sub nuveleta întâmplările unei măşti, tipărită la foarte scurt timp şi în broşură cu titlul Impresiuni din carnavalul 1861, şi sub o savuroasă satiră la adresa disputelor lingvistice pe marginea originilor limbii române, O şedinţă a penelor limbiste. După săptămânalul „Ţeranul român" se reproduc basmele lui Petre Ispirescu Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte şi Cele trei mere de aur (în volumul din 1872 cu titlul refăcut în Prâslea cel voinic şi merele de aur), iar după „Ilustraţiunea" „un admirabil articol asupra stării de decadenţă a literaturei noastre", Despre starea literaturii şi instrucţiunii la români, fără menţionarea autorului. Două nuvele istorice, Studii istorice şi Scene din istoria României. Colomba. 1630-1635 de Ioan C. Lerescu, epuizează compartimentul dedicat literaturii originale. în ultimele numere se dă traducerea povestirii Melchior de George Sand. R. Z. UNIREA, cotidian apărut la Bucureşti între 1 februarie 1887 şi 1 iulie 1888, sub conducerea politică a lui I.G. Bibicescu. Printre redactorii gazetei, care avea orientare liberală, figurează Mircea C. Demetriade (semnează şi Dimitriadi), Iuliu I. Roşea, Vasile Alecsandrescu (semnează uneori Vas-al şi Vasal); ei dau versuri, proză, articole de critică literară, traduceri. Schiţe, istorioare şi mici povestiri publică destul de consecvent, mai ales în primul an, D. Teleor (Scrisoare din Bucureşti, Amintiri) şi Mircea C. Demetriade (Glasul, Metempsihoză şi un fel de texte de promovare turistică într-o izbutită haină literară, De la Călimăneşti, De la Govora, Şoaptele muntelui). Se mai reproduc pagini din volumul lui Ion Ghica Scrisori către V. Alecsandri, recent apărut, legenda populară Ion Isteţul şi povestea Popa care ştia prea multă carte, comunicate de V.A. Urechia, precum şi o lungă naraţiune ce evocă episoade petrecute în războiul de la 1877. Rubricile „Felurimi" şi „întâmplările zilei" conţin informaţii despre evenimente mondene - balul Curţii, baluri mascate, decernări de medalii -, spectacole teatrale, concerte, congresul vorbitorilor de volapiik, mersul bolii lui Mihai Eminescu (buletine medicale preluate după „Curierul român" din Botoşani). „Cronica teatrală" este susţinută de Mircea C. Demetriade, sub iniţiale, şi, cu denumirea schimbată în „Cronica dramatică", de Iuliu I. Roşea, sub iscălitura Don Remi. Acesta deschide şi o amplă rubrică literar-culturală de interes local, „Din viaţa de Bucureşti". Traducerile din Emile Zola (făcute de Mircea C. Demetriade), Carmen Sylva, Maupassant, Catulle Mendes, Anatole France şi V.M. Garşin ocupă „Foiţa" ziarului. Câteva recenzii (la A.I. Odobescu, Scrieri literare şi istorice, Costache Conachi, Poezii. Alcătuiri şi tâlmăciri) şi cugetări alese din scrierile lui Schopenhauer sau din revista franceză „LTllustration" completează preocupările cultural-literare ale U. Alţi colaboratori: Ana Ciupagea, Th. M. Stoenescu, Mihail Strajanu, FI. Simionescu, C. Bărcănescu. R. Z. UNIREA, publicaţie apărută la Blaj, săptămânal, de la 3 ianuarie 1891 până la 26 ianuarie 1918 şi de la 20 noiembrie 1918 până la 24 martie 1945; între 2 martie 1911 şi 26 ianuarie 1918 a ieşit de trei ori pe săptămână; la 20 noiembrie 1918 subtitlul este „Ziar naţional", iar periodicitatea devine cotidiană. U. a fost editată cu sprijinul financiar al Bisericii Greco-Catolice. Pentru primii ani redactor este Vasile Hossu, viitorul episcop de Lugoj. El va fi urmat la conducerea redacţiei, din care un timp a făcut parte şi canonicul Al. Grama, de Victor Szmigelski (1892-1898), Vasile Suciu (1898-1900) şi Aurel C. Domşa (1900-1912). în ianuarie 1913 redactor responsabil devine Augustin Gruiţia, iar între 1914 şi 1917 proprietari şi editori sunt, pe rând, Vasile Moldovanu, Emil Tatar şi Ioan Suciu. Din 20 noiembrie 1918 până la 14 martie 1919 va fi organul Consiliului Naţional Român din Blaj, pentru a trece apoi sub direcţia unui comitet. Un timp îşi asumă responsabilitatea de director Al. Ciura (15 decembrie 1918-30 septembrie 1919), urmat de AL Rusu şi de Augustin Popa (1930-1944). Din redacţie au mai făcut parte Ovidiu Hulea (1918-1919), Iuliu Maior (1919), Zenovie Pâclişanu Unirea Dicţionarul general al literaturii române 94 -------------------------------------— Foia b esericesca-poîitica. x 3 Ianuariu 1891. Numeroiu 1 pentru libertatea nfetra politica ia Biasiu ei-a avut» leagamiln sen. T6ta istoria »6»tra literaria, scolastica st jiulitica se ineepecii Btasiuln. Eîn este pentru noi „oricntulu1', >4 prodttt: Cando Ooraofdifa din miriadele dme-ntfc),u alege ut-nm io «filările sale necuprinse, a «ar»r# «dSetu st minte te jnzeatita ca JKHen «ţâţa de mari, du ei singuri se poiu tedicis eu o ««arititi* si «giliute nemurii peotr# alţii p«na i» sferele cefe ““K* »*« «getirei omenesci, de maw'a omentaiet pttm «lunci aetobiate, gtimei, dt» asmai «tnna potema redi, ee mare «t tristu *4eyero cupri#* «otioti'* seAjfs scoria: «m M «trifttuK Maw Pmmi in trttUMle l»m despre uui m înr&i», e* dusrerimii ««ee-mxţ uu* wttrik iagertm ea «nu isttetesti - -—*- 4 efcanrrto» tete* tagtri, j cunoscerea Jtttia iti facia' de tare sutitu parUsi numui locuitorii ceriului," se-i jittneca pre loti ceiaialti angeri; genii pre painentt! santu cliidniati, ed itt cituoscem lui DoiHWcdieB «ta o^inda ti m yUihmt', ce e partea moritorilont depre pninetitu, se-t intreca «rasi pre toti omenii. Cheruvinitl in i«rarchi‘a ranoacialiei lui Domnedieu e«»ta eei de astaiu in ceriu; genfii in ae'ea-si ierorclua trebuiescu se fia cei de totâîu pre pa«4iHu. Tdte lucrările din lume, dia spatia si di# umptt, din ceri» si depre pamtatn ne artta (liSue murirea fui Domitedieu, Sa-care • dupa moditlu mu, Io unele mărim acest'* a Ibî Domuedieti se nanifestfea in unu moiu atât» de «Edenta, câttt si mintea cea mai cowutts inca o observfea («re usiora. In *b«l» e»t« mai «samsa, «atu numai spirite sfere *t mai depHuM ia cugetare, pata te o #b**rm*. Satw iwe wwW, k «arf, rtbukalle tom latre sine *l &ti» lumea mărirea acest a este atâtu de tKscussa, citu descoperirea ei este reservata numai geniilor». Si deca ia ascunsele si hbîriiitele aceste ale măritei lui Domnedieu tace lumina înaintea, ntoritoriloru gtnfti u litcl’a s multe dia ele dinaintea ochitona :Lo«ieae»ei :pentii itotiHteaun’â.1; Mare, fnmiosa, sublim» lucru e«a, cându Donmedieu dik darulu geniului imui tnoritorin. Nn numai iadividulu, ce primescs darulti acest'a, ci getiulu ouieaescu intregu este ouoratu prin elu, ciea nu numai pentru ei ci Ruteni «isguraiiei, ci pentru si din iubir« nesiwsa c&tra getmlu oraeaeacit tnunite Bom> nedieu genlii in lume, ei pre o specie de profeţi ai lumei întregi. C&u> este dara de mare si de malta cîtUniawsa getttalai m Iwrael Ei suntu benddii cei aleşi a lui Domnedieu, cbiatnnti ci dupa modulu lom se apropia pre orna totu dia ** in ce ma» tare de mărire* donanstliefeca. Si mata profeţii acela, are cari i rodită Doionedieu di» etndu In t*t»h nn numai ia poionila jidov«s«ttt «i si 1» pouore d«itr» pamSuttt, te ei «e , feiK®«iel* oels m«i fmfti*» (1919-1920), Gh. Dănilă, Dumitru Neda (1930-1945) ş.a. Având caracterul unei publicaţii confesionale, aşa cum indică şi subtitlul „Foaia bisericească politică", U. nu şi-a propus să realizeze un program literar. Până la 1900 se publică destul de rar beletristică originală, mai ales proză. Colaborează Ion Pop-Reteganul, N. T. Zorilă, G. Simu, Iosif Vulcan, Elena din Ardeal (Elena Simtion) ş.a. Cu versuri intitulate Amintiri debutează, în 1899, Ion Agârbiceanu, care mai dă schiţe şi alte poezii, semnate Alfius, iar Ion Rot şi A. C. Domşa sunt autori de recenzii ori de studii închinate scriitorilor ardeleni. Al. Grama şi-a tipărit mai întâi aici, în 1891, studiul obtuz, pătimaş şi nedrept în care îl ataca înverşunat pe Mihai Eminescu. Cu scopul de a oferi începătorilor modele literare corespunzătoare ideilor estetice ale lui Grama, se traduce din Chateaubriand (Atala, Aventurile ultimului Abencerage). Alte tălmăciri din scrierile lui Fr. W. Weber (versuri în transpunerea lui Elie Dăianu), W. Schwartz (în versiunea Elenei din Ardeal) şi Lewis Wallace (Ben Hur) se adaugă prozei uşoare, mai mult umoristică, tradusă din franceză, italiană, spaniolă şi engleză aproape în fiecare număr. După 1900 la rubricile de literatură au publicat, din când în când, şi G. Coşbuc, Iuliu Maior, St. O. Iosif, Aurel C. Domşa, Emil Sabo. Aspectul periodicului nu se schimbă nici mai târziu, deşi între colaboratori, începând din 1918, se numără Teodor Murăşanu, I.U. Soricu, I.B. Buteni, Valeriu Bora, Iustin Ilieşiu, Radu Brateş ş.a., cărora li se tipăresc versuri. Alături de I. Agârbiceanu, autor şi de articole cu subiecte politice, sunt prezenţi cu proză, fragmente din piese de teatru, diverse însemnări cu caracter cultural etc. Zaharia Bârsan, Mihail Sorbul, Gavril Todică, Sabin G. Truţia, Marin Pamfil, Al. Lupeanu-Melin, Ioan Georgescu, Leca Morariu, Corneliu Coposu, Gh. Bulgăr, Iosif E. Naghiu. R. Z. UNIREA, revistă apărută la Bălţi între 15 august 1929 şi 15 iunie 1931, ca „Foaie lunară a Căminului Cultural Central «N. Iorga»"; la numărul 5-6/1931 subtitlul devine „Foaie naţională culturală". Publicaţie de filiaţie sămănătoristă (pusă sub motoul iorghist „Aruncă sămânţa; dacă ea nu va încolţi, va deveni gunoi pentru sămânţa viitoare"), U., în acelaşi timp organ al Asociaţiei învăţătorilor din judeţul Bălţi, îşi formulează programul în Cuvânt înainte: „Această foaie este glasul chemării la Unire. [...] Este foaie a căminelor culturale, fiindcă aceste instituţii de cultură - operă a vredniciei învăţătorilor şi preoţilor - au menirea de a strânge la sânul lor tot ce este mai bun, mai sfânt în sufletul omului, pentru lupta înfrăţitoare prin cultură. [...] Ea cheamă în jurul ei pe toţi învăţătorii localnici, precum şi pe cei veniţi de peste Prut, întovărăşindu-i ca fraţi şi colegi prin serviciul aceluiaşi ideal de cultură, care răscoleşte şi înalţă sufletele peste neînţelegerile mărunte". Se publică schiţe şi nuvele de Traian I. Cristescu, Al. Vlahuţă (Triumful aşteptării) şi Mihail Sadoveanu (Duşmanul cel mare). „Mărunţişuri" e o rubrică miscelanee, care conţine scurte recenzii de C. Ene (probabil acelaşi cu C. Enescu, semnatar al articolului învăţătorul, un elogiu adus oamenilor „care plămădesc minţi şi suflete", şi cu C. Enescu-Bughea). Articole cu destinaţie didactică (Muzeul şcolar, Muzica) pledează, printr-o descriere tehnică amănunţită, în favoarea organizării în şcoli a colecţiilor mineralogice, a insectarelor, ierbarelor, mulajelor de animale sălbatice etc., ca şi pentru înfiinţarea unor coruri la căminele culturale. Apare şi material folcloric cules din Basarabia - cântece, proverbe, ghicitori, însoţite de îndemnul de a se indica „din ce sat şi de la cine sunt auzite". Personalitatea tutelară a lui N. Iorga - ale cărui cugetări revista le presară printre texte - ocupă spaţii largi cu ocazia sărbătoririi a şaizeci de ani de viaţă şi a patruzeci de activitate „pe terenul cultural naţional". Istoricul este recunoscut nu doar ca savant şi profesor, ci şi drept „cel mai mare apostol al neamului românesc, cea mai cuprinzătoare minte românească [...], genialul îndrumător şi animator al naţiei sale în toate domeniile ei sufleteşti" (At. Necula-Vrânceanu, Eroul Nicolae Iorga). în numărul 4/1930 se anunţă înfiinţarea la Chişinău a Ligii pentru Apărarea Românismului în Basarabia, în fruntea ei aflându-se Ştefan Ciobanu, Nichifor Crainic şi Gala Galaction, toţi profesori la Facultatea de Teologie din oraş, precum şi a filialei acesteia din Bălţi. Ultimul număr găzduieşte o recenzie entuziastă la Cartea misionarului, scoasă de V. Voiculescu şi Gh. D. Mugur. R. P. 95 Dicţionarul general al literaturii române Uniunea română UNIREA DEMOCRATICĂ, cotidian apărut la Bucureşti între 2 noiembrie 1876 şi 16 august 1877. Corector al acestei gazete liberale a fost I.L. Caragiale. Unele articole politice, dar mai ales notele şi anecdotele nesemnate de la rubrica „Felurimi" sunt redactate de el. Rubrica „Bibliografie" include anunţuri despre cărţi recent apărute, însoţite de prezentări sumare şi de condiţiile sau înlesnirile acordate la cumpărare. La „Foişoara" ziarului Şt. C. Michăilescu semnează, cu pseudonimul Stemil, textele Condeie dăscăleşti şi Condeie teatrale. Se mai remarcă articolul Literatura. Folosul literaturii. Ce şi cum trebuie citit, iscălit cu iniţiala S, o amplă analiză făcută de I.C. Drăgescu creaţiei Dorei d'Istria, urmată de lista completă a scrierilor şi picturilor ei. într-un text critic, Librăriile Bucureştilor, Nicolae Densuşianu observă cu destulă neplăcere predominanţa traducerilor faţă de literatura autohtonă. R. Z. UNITATEA NAŢIONALĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, bisăptămânal, între 6 decembrie 1884 şi 11 iulie 1885. A fost înfiinţată cu scopul de a milita pentru realizarea unei depline unităţi naţionale între românii din Regat şi cei transilvăneni, scop evident atât în subtitlul „Organ al intereselor româneşti", cât şi în succinta explicaţie redacţională din primul număr, echivalentă cu un articol-program: „Duşmanii românilor de peste Carpaţi trebuie să fie şi ai noştri, căci cine loveşte într-înşii loveşte şi în noi. Lupta de rezistenţă, lupta de emancipare trebuie să ne vadă pe toţi la un loc, pe toţi sub acelaşi steag. Să ne pregătim de această luptă". în fiecare număr sunt publicate ample articole, comentarii şi corespondenţe referitoare la situaţia politică a românilor din Ardeal şi Banat, grupate sub titlul România subjugată. Apar, de asemenea, note de călătorie în Transilvania, proze, amintiri şi însemnări literare de B. Delavrancea (Odinioară, Sorcova ş.a.), semnate cu iniţialele d.l.v. Cronicarul teatral al gazetei, şi el iscălind doar cu iniţială, R., constată cu satisfacţie deschiderea stagiunii la Naţionalul bucureştean cu Fântâna Blanduziei de V. Alecsandri, urmată la scurt timp de drama Ovidiu a aceluiaşi autor, găseşte cuvinte de laudă pentru O scrisoare pierdută şi reliefează puterea de observaţie a lui I.L. Caragiale, spiritul său pătrunzător. Anecdote, cugetări, cât şi informaţii diverse se publică frecvent: despre procesul de presă intentat „Tribunei" din Sibiu pentru mai multe articole „îndreptate contra statului maghiar", încheiat cu achitarea lui Ioan Slavici, despre activitatea Societăţii România Jună din Viena, despre o discuţie aprinsă la Academie în jurul lui „u mut" între Gh. Sion, Al. Roman, Titu Maiorescu şi B.P. Hasdeu, despre sumarele gazetelor „Obser-vatoriul" şi „Telegraful român" din Sibiu, „Gazeta Transilvaniei" din Braşov, „Luminătoriul" din Timişoara etc., despre apariţia volumelor Scrieri din juneţe şi exil (I) de C.A. Rosetti şi Note critice de Nicolae Densuşianu ş.a. „Foiţa" ziarului este ocupată de un lung „episod din războiul ruso-româno-turc", Cum încărunţeşte cineva într-o noapte, semnat Don Ascanio (D.C. Ollănescu-Ascanio), de legenda Domnul de rouă şi craiul Traian, de cinci documente relative la Mihai Viteazul preluate de Nicolae Densuşianu din colecţia Eudoxiu Hurmuzaki şi de o traducere făcută după povestirea Locotenentul Iergunojf a lui Ivan Turgheniev. Tot aici se include un articol deosebit de critic, Gramatica la noi, scris de Delavrancea, referitor la carenţele de discernământ, de pregătire şi chiar de gust literar prezente la unii recenzenţi entuziaşti, de felul lui G. Ionnescu-Gion în comentariile la poeziile „lipsite de orice duh" din placheta Coarde sparte de G.T. Djuvara. Pentru deplina susţinere a opiniei sale, la final Delavrancea ataşează şi o epigramă acidă. Numărul 37/1885 este consacrat împlinirii a treizeci şi şapte de ani de la Marea Adunare de la Blaj: se comunică programul sărbătorilor, se tipăresc articole pe acest subiect (3 Mai 1848), se reproduce poezia lui Andrei Mureşanu Deşteaptă-te, române/, lângă poemul în cinci părţi 3 Mai 1848, semnat de N.G. Rădulescu-Niger. D. M. UNIUNEA ROMÂNĂ, gazetă apărută la Bucureşti, bisăptămânal, între 15 februarie şi 8 aprilie 1861. Redactor răspunzător al periodicului, care continuă „Independinţa" lui D. Bolintineanu, este Radu Ionescu. Textele sunt culese cu alfabet de tranziţie, iar titlurile, subtitlurile şi numele autorilor cu litere latine. Colaborează cu articole pe subiecte politice acute Cezar Bolliac (Care este politica guvernului nostru ?), Ion Ionescu de la Brad şi D. Bolintineanu, acesta dând la „Foileton" şi însemnările intitulate .hnunlo Politicii, CoîHHierciale, . Ltt(erarifi^gD!5^v s*ti»s*i.it*tk. «femaţt. Ww k«ts unt «%iini«i ditli- «*» X«aiw»t. n«8#fe«Ri fcarto MckM» w ol Smmîw, fetS. a* MkMma < • ** r ^ Zt. *** * * k* l>~*iii aîxKKi®! vor re- ***** J * Aag aajroktfîS irtwte fcavfote fltts ‘ W^pWMwa:.* m& Uttimeie mtârnt mt «wfebaw!*»-» k ™ ^ ntv “ *** ’**’* “ Mtoisa-s, m 118 «r- w*. m*. 3£tş tvte .Bârfitei m uri» *¥»st« ■a» kudr «J*' rntxh * «M.' * BSPMcaae. ••■... * toîîlut^ fîujirfo gttvwnalBi wt rj ^ ^ rte UWrimibrt ssMÎ-«. : - **** •»"*»»*> k!>> MoUwsrtWi,. «a» IM B.Mklitnfr ntî a IVrwts, |sraali«5i*, » l> «««». An«Ms «terv* *felar«'n tokiBteiîts. mi Aito»na> I*. r» mMm» Mwnirtt Tmiset «tawJiS k- : hatitia urneam BOTatoveia-s!*!*; lisrasriS sa fossB», ** • '»‘W W»e m» « j* «t iisaS mi iTr‘ rn'iiiiîiIrT* «wft** M «*«*■* wiwMnlt I» îi !»- îilterîl-aSff fwttek .«M» 8*3*», Ml 8 ofwimjsKEji lare t«o ; ari Kimioîi w«W «*». toi * te «MK* «B» «sfantis sbss lihf! «» UKH* ** ort k*«ls mi Wî iot. .«hittle ai ie kaoHols.* . «»jrt » ikhk pjvcmnljK, n. ' Âtw *1 «s 6t » i«r. *»« a le pireregia teri» k», iwt «MlIvksM. mMk. Jsb» * ««*>» litoMM a««I, h«at p»Tî<«« ,JM|ta ■iBtaţgsţsr&x# m v». *«*. Atfmclfi. Ktgtemi. fcWft Aîfcmfe Ka- «*** wfhS * a wwg» «‘«vârf» k» ««jit fejttt «•* knmUt: taatt • »<»te ta» ha S* «iz* » «h u* »««««» % - V •.>* * * ***««»* DMHHaridrt. n.Vi Im, »Uis ut, m atoMI wi®' In »(S)Mlte »î A.-nsu-j*» mwA Eli 11» «alinta»* iwatete * lia « w ** ****** m*a*Uît OilWsaJîfi #i ^»S mml*& ka fcrt* S»< «b«rlatţ4 rmawi «t tt.asra; o>f> «voîţa, srorokMxii « «termi a fti ie for- ^ i iUMstţ. \rtlilionfiiiJrttr. rw- UWtÎlcEadÎTMw-te lw» ** «waitMIenu, Mia UWrtMt. Di boi ««alt lilertuilc ntMjtevue- *M iek itlti. ]««» ai-fi Mmuali cjlMf w^nM UMtogMat^afon*' im..-»* ^r». ~ sa k^O.rc S«ife» t» («tt Bi foiletok u. »«*«• ic.tMJKanAr i‘a * Ăii* *W> w k» m»0i.« riw; ffMlMHl HOt- ti mii* W i« i ' »<«««», )m, tttn bbli ;L< T “ - ««'lui ni ngn V» Vewa tihna, Iml fonta, ifafo taofrx *• .Itlvlc, *lg el « TÎI? w, hm u-mt h,*™ «, »»«wl .Hm t vmifiM e*4at« mei de» r» sţ(e, Ba ewd* vî**»? <■«* 22 *’**« * s.l* •*,; t» n,»l ,„lt. OW»|i «MM 0m wwîS •«>«<» ***** m t u fain ***** m "Tr*.** "'"r'11. x "„'f'!"' T**! t'Mte !**«*,, lit»- Ut % uţ. t» *i* 1 ttjftn. Bit ţMk«4«o l« «i, ':■■■ , It** k< ** Mm- IU ** ,l*‘ w «, {akirt V* M ■■Skm Z » 1.1 Wr«tnb ^ ^ «IttwrUreufflţf» Uniunea română Dicţionarul general al literaturii române 96 Constantin Postelnicul (Cantacuzin), Kipruli şi Grigoriu Ghica. în numărul 2 se reproduce după „Românul" din 12 februarie 1861 fabula lui Grigore Alexandrescu Catârul cu clopoţei, o aluzie transparentă la Vasile Boerescu, redactor la ziarul „Naţionalul". O cronică a spectacolului cu opereta Maddalena este scrisă de Nicolae Filimon, iar un anunţ face cunoscut cititorilor că Nemesis, volumul de „satire politice contimporane" al lui D. Bolintineanu, se află de vânzare la toate librăriile. R. Z. UNIUNEA ROMÂNĂ - L’UNION ROUMAINE, publicaţie apărută la Paris, lunar sau bimestrial, între noiembrie 1948 şi februarie 1950, ca organ al Uniunii Democratice a Românilor Liberi, aflată sub preşedinţia generalului Nicolae Rădescu. Preluând de la Georges Duhamel ideea că la „temelia eliberării stă refuzul de a accepta înfrângerea", editorialul primului număr relevă faptul că „românii din afară" au făcut acest pas convinşi că „ceea ce se întâmplă acum la noi acasă nu se poate şi nu poate dăinui". Se face totodată un apel către oamenii de cultură pentru realizarea imperativelor majore ale naţiunii: „Cei ce au privilegiul de a putea scrie şi vorbi trebuie ca, fără preget şi fără osteneală, să dezvăluie lumii civilizate, precis şi documentat, situaţia reală a ţării noastre şi să reclame pentru poporul românesc dreptul la viaţă, la libertate şi la civilizaţie creştină". Au răspuns acestui deziderat, prompt şi constant, în paginile U.r., Mircea Eliade, N.I. Herescu şi Grigore Gafencu. Multe coloane sunt acordate analizării situaţiei politice din ţară şi din Europa, evenimentelor care priveau în mod direct sau indirect România, apelurilor către românii din străinătate, dar şi din ţară. Revista conţine o pagină economică şi una culturală. N.I. Herescu, editorialistul U.r., militează permanent pentru rezistenţa prin cultură. Sub aceeaşi semnătură stau şi câteva articole de analiză socială sau inspirate de subiecte istorice: Sufletul ţârii, Menirea pribegilor, Sub semnul lui Bălcescu, Cea mai bună muniţie. Prestigiul paginii culturale este dat de prezenţa lui Mircea Eliade, cu unele din cele mai importante articole de atitudine ale sale tipărite în publicaţiile exilului, printre care Destinul culturii româneşti - analiză profundă, lucidă a „condamnării la moarte" a intelectualităţii naţionale de către autorităţile de ocupaţie, şi Rusificare - despre acelaşi fenomen îngrijorător, agresiv, de „anihilare a elitelor" spirituale şi a patrimoniului cultural românesc ca politică de rusificare a „insulei de latinitate într-o mare slavă", reprezentată de români. Se adaugă necrologurile Sextil Puşcariu şi Dragoş Protopopescu, portretul comemorativ Nicolae Iorga - la opt ani de la moartea năprasnică a marelui istoric, Eminescu - la centenarul naşterii, Sângele martirilor, Unitate spirituală şi acuzatorul articol Păstori nevrednici, despre decretul abuziv de desfiinţare a Bisericii Greco-Catolice din România, dar mai ales despre lipsa de solidaritate a înalţilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din ţară. Prin cronica deosebit de favorabilă la romanul lui Constantin Virgil Gheorghiu La Vingt-cincjuieme heure şi prin intuiţia certificată de timp că „ne aflăm în faţa unei cărţi menite unei cariere mondiale", Mircea Eliade îi acordă girul şi susţinerea sa generoasă tânărului scriitor compatriot. Creaţia literară propriu-zisă este sporadică, ilustrată doar prin republicarea unor grupaje de versuri (C.V. Gheorghiu, Rugăciune pentru aviatorii căzuţi). Articole, ştiri şi informaţii apărute la rubricile „însemnări", „Culturale", „Revista presei", „Diverse", nesemnate, surprind numeroasele aspecte ale degringoladei declanşate de noua orânduire de stat în viaţa politică, socială şi culturală din România (Noile izvoare ale creaţiei literare, Moscova şi genocidul, Despre limba română), demersurile pentru o reformă lingvistică, ca şi noutăţile editoriale şi publicistice româneşti din exil. în U.r. Virgil Ierunca a fost prezent, sub semnătura Alexandru Andronic, cu diverse articole (Fără ţară, Ţara e în munţi, Teatrul în RPR) şi cu o recenzie la volumul lui Emil Cioran Precis de decomposition. Alţi colaboratori: Florin Zaharia, Horia Rădulescu, D.N. Ciotori, Horia Vlad, Raoul Bossy, Adriana Georgescu-Cosmovici, N.G. Caranfil. M. P.-C. UNIUNEA SCRIITORILOR DIN REPUBLICA MOLDOVA. Conform prevederilor statutare de azi, U.S. din R.M. este „o organizaţie naţională a literaţilor profesionişti, care îşi propune să asigure prosperarea literaturii române, afirmarea conştiinţei şi spiritualităţii naţionale, sporirea continuă a culturii generale a populaţiei republicii". Acest specific al activităţii este firesc, căci în Basarabia societăţile, cenaclurile, uniunile de creaţie şi revistele au avut menirea nu doar de a stimula viaţa literară şi de a proteja interesele profesionale ale scriitorilor, ci şi de a promova procesul de culturalizare a cititorilor, de susţinere a românismului etnic şi cultural şi a integrării în contextul general românesc. în secolul al XlX-lea, în condiţii istorice potrivnice, literaţii basarabeni au făcut parte din Societatea de Istorie şi Antichităţi din Odessa (1839-1890), din cercurile şi societăţile universitare din Harkov, Kiev şi Sankt Petersburg sau din „pământenii", încadrându-se totuşi şi în viaţa literară din Iaşi, Bucureşti şi Cernăuţi. în 1899, la Universitatea din Iuriev-Dorpat, Ion Pelivan înfiinţează Pământenia Basarabeană, cu o bibliotecă ce aduna cărţi de autori români, reactivată, după campania de represalii din 1902, de Pan Halippa în 1905, când îşi va muta sediul la Chişinău. în 1905 se constituie Societatea Culturală Moldovenească (preşedinte Pavel Dicescu), care la 3 decembrie acelaşi an cere guvernului rus introducerea limbii române în şcolile primare; la 12 iunie 1917 Societatea îşi reia activitatea datorită eforturilor lui Pavel Gore. în 1908 Ştefan Ciobanu, Simion Murafa, D. Ciugureanu, Alexie Mateevici, Ştefan Berechet şi alţi studenţi basarabeni organizează la Kiev Societatea Deşteptarea. La Chişinău au mai activat Asociaţia Culturală Cuvânt Moldovenesc, condusă de Pan Halippa, Asociaţia Presei Româneşti din Basarabia, Astra basarabeană (preşedinte Onisifor Ghibu; reînfiinţată în 1995 la iniţiativa lui Octavian O. Ghibu), iar la Bălţi Societatea „George Enescu". Dintre societăţile culturale din secolul al XlX-lea foarte influentă a fost Românismul (Bucureşti, 1869-1871), al cărei preşedinte şi doctrinar, B. P. Hasdeu, pune o piatră de hotar între românism ca „unitate, libertate, adevăr" şi cosmopolitism ca „egoism, sclavie şi minciună". în 1920 se 97 Dicţionarul general al literaturii române Uniunea Scriitorilor din România încearcă înfiinţarea unei societăţi a scriitorilor români la Chişinău, din al cărei comitet de conducere fac parte Mihail Sadoveanu, Ştefan Ciobanu, Tudor Pamfile, Nicolae Dună-reanu, N.N. Beldiceanu, Apostol D. Culea. Datorită unei vieţi literare intense, în 1939 Societatea Scriitorilor din Basarabia ia o formă instituţionalizată. Necesitatea constituirii ei a fost pe larg dezbătută anterior în revistele literare şi în cadrul unor întruniri publice. Primul congres îl alege preşedinte pe Pan Halippa. Ca prim obiectiv statutar Societatea îşi propune formarea unui front literar-cultural unit „pentru promovarea scrisului şi culturii româneşti în Basarabia, pentru apărarea demnităţii celor ce conlucrează la această operă". După al doilea război mondial se constituie Uniunea Scriitorilor din Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (primul congres se ţine în 1954), ca parte componentă a Uniunii Scriitorilor din URSS şi moştenitoare a Uniunii Scriitorilor Sovietici din Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească, fondată în 1934, în urma desfiinţării, printr-o hotărâre din 23 aprilie 1932 a CC al PC(b) (intitulată Despre restructurarea organizaţiilor literare şi artistice), a Asociaţiei Scriitorilor Transnistreni Răsăritul, creată în 1928; organizaţia a fost subordonată administrativ, în 1940, Uniunii Scriitorilor din RSS Ucraineană. Uniunea din RSS Moldovenească trebuia să se conformeze direcţiei ideologice generale, care prevedea „participarea la construirea comunismului, la lupta pentru progresul social, pentru pace şi prietenia între popoare" şi slujirea metodei realismului socialist. Deşi extrem de ideologizată în spiritul sovietic oficial, în timp a dat dovadă de iniţiative curajoase privind normarea limbii literare, valorificarea moştenirii literare şi reeditarea clasicilor români, promovarea tinerelor talente. Congresele ei, supravegheate strict de Partidul Comunist, au îndreptat totuşi atenţia asupra problemelor spinoase ale culturii şi economiei naţionale, a valorilor ocultate ale trecutului, a necesităţii reflectării adevărului ca normă etică fundamentală a scriitorului. Congresele au avut loc în 1954,1958,1965,1971,1976,1981 şi 1986. începând din 1987 se convoacă adunări generale. Congresul al III-lea, care a pus în discuţie revenirea la grafia latină şi starea limbii române, şi Adunarea generală din 1987, când s-a încercat restructurarea Uniunii, au fost considerate „turbulente" şi contravenind spiritului ideologic oficial. Reuniunile din 1987 şi din 1990 (Congresul al VUI-lea) au solicitat independenţa Uniunii şi transformarea ei într-un sindicat de breaslă, care să apere interesele profesionale şi materiale ale membrilor şi să pledeze pentru idealurile naţionale. Preşedinţi în perioada postbelică au fost Andrei Lupan (1954-1965), Pavel Boţu (1965-1987), Ion C. Ciobanu (1987-1990), Mihai Cimpoi (din 1990). U.S. din R.M. are un aparat administrativ şi în subordine Casa Scriitorilor, Casa de Creaţie „Al. Donici" din Peresecina, Muzeul Literaturii Române „Mihail Kogălniceanu", revistele „Basarabia", „Literatura şi arta", „Columna" şi „Codrî", „Moldova literaturnaia", un fond literar şi o librărie; anual acordă premii. Mai cu seamă din deceniul al nouălea, a avut un rol important în declanşarea şi desfăşurarea procesului de renaştere naţională, de susţinere a campaniei de oficializare a limbii române, de revenire la grafia latină şi la simbolurile tradiţionale, de promovare a acţiunilor în vederea integrării în contextul cultural general românesc. în 1996 a luat fiinţă Filiala Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România. U.S. din R.M. este membră a PEN-Clubului, întreţinând relaţii cu uniuni şi asociaţii de creatori din mai multe ţări ale lumii. Repere bibliografice: Alina Ciobanu, Fondarea Societăţii Scriitorilor din Basarabia, RLSL, 1990,1; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 317-325. M. C. UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA. Organizaţie profesională, U.S. din R. este succesoare a Societăţii Scriitorilor din Republica Populară Română, care a înlocuit la 9 ianuarie 1948 Societatea Scriitorilor Români, înfiinţată în 1909. La 25 septembrie 1944 o adunare generală a scriitorilor - inclusiv a dramaturgilor, asociaţi până atunci în Societatea Autorilor Dramatici - alege un nou comitet în frunte cu Victor Eftimiu. Până în 1945 sunt excluşi cei care activaseră în mişcarea legionară sau colaboraseră cu precedentul regim şi sunt primiţi noi membri, mai toţi de afişată orientare politică „progresistă". Schimbarea denumirii organizaţiei subliniază includerea în rândurile ei şi a autorilor de literatură în limbile minorităţilor naţionale, constituind preludiul declarat al angajării politice integrale. Zaharia Stancu, noul preşedinte, desemnat tot în 1948, anunţă într-un interviu „încadrarea totală în linia Conferinţei Generale a Muncii". Pe deplin explicit, sensul angajării este enunţat în statutul adoptat la conferinţa de întemeiere a Uniunii Scriitorilor din RPR din 25-27 martie 1949, în care se specifică, în primul articol, că „la baza activităţii Uniunii stă principiul participării active a scriitorilor la lupta pentru construirea socialismului" şi că acest principiu include „lupta împotriva claselor exploatatoare şi împotriva imperialismului" . în acelaşi articol se menţionează necesitatea însuşirii „metodei realismului socialist". Printre reglementările din următoarele articole figurează repartizarea membrilor Uniunii în două categorii, definitivi şi stagiari, modul de stabilire a organelor de conducere, apărarea drepturilor de autor, funcţionarea Fondului literar, întemeierea de filiale. Se precizează că organul suprem de conducere e congresul, convocat din doi în doi ani. Intre congrese, conferinţe naţionale ori adunări generale, conducerea e asigurată de un comitet, care îşi alege un birou compus din şapte membri, cu preşedinte şi trei secretari. Alături de comitet activează comisia de revizie, comisia de validare şi un juriu (colegiu) de onoare, menit să soluţioneze eventualele litigii. Conferinţa de constituire l-a ales ca preşedinte de onoare al organizaţiei pe Mihail Sadoveanu, preşedinte activ pe Zaharia Stancu, ca secretari pe Mihai Beniuc, Al. Şahighian şi Mihai Novicov, ca membri pe Eugen Jebeleanu, Liviu Bratoloveanu şi Ruxandra Palade. Uşor revizuit şi de mai multe ori completat la următoarele conferinţe, statutul şi-a menţinut principiile structurante pe toată durata orânduirii socialiste. Instituirea, bunăoară, a funcţiei de vicepreşedinte, sporirea numărului de membri ai Uniunea Scriitorilor din România Dicţionarul general al literaturii române 98 comitetului şi ai biroului, schimbarea denumirii „comitet" în „consiliu" şi transformarea filialelor în asociaţii nu au modificat funcţionarea diferitelor organisme. De la întemeiere până în prezent, Uniunea şi unele filiale sunt organizate pe secţii: poezie, proză, dramaturgie, critică şi istorie literară, literatură pentru copii şi tineret, traduceri. în ciuda prevederii statutare de convocare a congreselor (conferinţelor sau adunărilor generale) o dată la doi ani, următoarea întrunire a scriitorilor, singura intitulată congres, s-a ţinut abia în 18-23 iunie 1956 şi a căpătat semnificaţie majoră prin reinstalarea oficială a lui Tudor Arghezi la locul cuvenit în ierarhia valorilor literare. Mihail Sadoveanu devine preşedinte activ (Zaharia Stancu renunţase la această funcţie în octombrie 1950), organizaţia fiind condusă în interval de secretarii Mihai Beniuc, Mihai Novicov şi Traian Şelmaru. Congresul l-a desemnat prim-secretar pe Beniuc. Cea de-a doua conferinţă, din 22-24 ianuarie 1962, deschisă de T. Arghezi, viitor preşedinte de onoare al Uniunii, avea să îl aleagă pe M. Beniuc preşedinte. La conferinţa următoare, din 22-24 februarie 1965, el e înlocuit cu Demostene Botez, care peste un an demisionează, în fruntea organizaţiei revenind, pentru opt ani, Zaharia Stancu. îi succedă Virgil Teodorescu (1974-1977), George Macovescu (1977-1981) şi D.R. Popescu (1981-1989). în tot acest timp s-au mai ţinut trei conferinţe naţionale (22-24 mai 1972, 26-27 mai 1977, 1-3 iulie 1981) şi o adunare generală (14-16 noiembrie 1968). Din organele de conducere au mai făcut parte Victor Eftimiu (preşedinte de onoare), V. Em. Galan, Ion Pas, Pop Simion, Letay Lajos, Ion Brad, Ştefan Bănulescu, Laurenţiu Fulga, Meliusz Jozsef, Marin Preda, Siito Andrăs, Constantin Chiriţă, Franz Storch, Alexandru Balaci, Constantin Ţoiu (vicepreşedinţi), Aurel Mihale, Mihai Gafiţa, Szemler Ferenc, Georgeta Horodincă, Szâsz Jânos, Ion Hobana, Nikolaus Berwanger (secretari). Unii dintre aceştia au îndeplinit, în perioade diferite, atât funcţia de vicepreşedinte, cât şi pe cea de secretar. Asumându-şi, sub regimul socialist, ca principală sarcină îndrumarea creaţiei literare, Uniunea a exercitat-o pe toate căile posibile. Pentru depistarea de „tinere talente", mai ales din rândurile celor angrenaţi în munca manuală, a împânzit ţara cu cenacluri, a întemeiat o şcoală de literatură după modelul Institutului „Maxim Gorki" din Moscova. Aceasta s-a deschis sub denumirea Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu" în octombrie 1950, avându-1 ca director pe Mihai Novicov (urmat, în 1951, de Petre Iosif şi de Iosif Moise Aldan) şi a funcţionat până în 1955, când a fost inclusă ca secţie de critică literară în Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Uniunea organiza frecvent, în plen sau în secţii, dezbateri pe teme ideologice, fie privind literatura în ansamblu, fie doar un gen literar. Unele erau prilejuite de evenimente politice de la noi sau din Uniunea Sovietică, cea de la începutul anului 1953, de exemplu, având ca obiectiv „însuşirea" învăţămintelor ce decurgeau pentru literatură din raportul prezentat de G.M. Malenkov la cel de al XlX-lea Congres al PCUS. De fiecare dată se puneau în discuţie abaterile unor scriitori de la „justa" orientare partinică, urmate de luarea unor măsuri punitive, mergând până la eliminarea din redacţii şi din alte locuri de muncă sau la ridicarea dreptului de semnătură. O deosebită importanţă se acorda îndrumării scriitorilor tineri, demersurile în acest sens culminând cu organizarea de consfătuiri speciale. Trei la număr, acestea au avut loc la 3-5 august 1950, 20-22 martie 1956 şi 26-27 martie 1961. Conducerea Uniunii, călăuzită de organul de resort al Comitetului Central al Partidului în rândul întâi: George Macovescu, Mircea Zaciu şi Eugen Simion 99 Dicţionarul general al literaturii române Uniunea Scriitorilor din România Saşa Pană, Edgar Papu, Nina Cassian, Nicolae Breban şi Ana Blandiana Muncitoresc Român, supraveghea şi îndruma de aproape, jalona tematica publicaţiilor avute în subordine: „Viaţa românească", preluată în 1948, când a reapărut într-o serie nouă, „Tânărul scriitor", organul special de promovare şi îndrumare a debutanţilor, editat întâi ca buletin intern al cenaclurilor (1951), transformat în 1958 în „Luceafărul", ca şi „laşul nou" (1950, din 1954 „laşul literar", din 1970 „Convorbiri literare"), „Almanahul literar" din Cluj (1949, reintitulat în 1954 „Steaua"), „Gazeta literară" (1954, în locul săptămânalului „Flacăra", organ al Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti, devenită în 1968 „România literară"), „Secolul 20" (1957), „Caiete critice" (1979, supliment al „Vieţii româneşti", cu periodicitate aleatorie, din 1982 revistă de sine stătătoare). Mai puţin direct erau influenţate şi celelalte periodice literare şi de cultură: „Contemporanul", „Tribuna", „Cronica", „Orizont" (anterior „Scrisul bănăţean"), „Ramuri", „Familia", „Vatra", „Transilvania", „Teatrul", „Amfiteatru" ş.a. Uniunea tutelează, de asemenea, Editura Cartea Românească (întemeiată în 1970, condusă succesiv de Marin Preda, George Bălăiţă, Magdalena Popescu Bedrosian). Producţia literară a membrilor este valorificată şi prin alte edituri: Minerva şi Eminescu (rezultate din divizarea Editurii pentru Literatură, fostă Editura de Stat pentru Literatură şi Artă), Albatros, Ion Creangă (provenite din Editura Tineretului), Dacia (Cluj-Napoca), Junimea (Iaşi), Scrisul Românesc (Craiova), Facla (Timişoara), Kriterion, Litera. O importantă atribuţie este de a acorda anual premii cărţilor apreciate de un juriu ca având valoare deosebită. La data răsturnării dictaturii ceauşiste, 22 decembrie 1989, într-o şedinţă ad-hoc, preşedintele Uniunii, D.R. Popescu, şi-a prezentat demisia, propunându-1 ca succesor pe Mircea Dinescu. S-a constituit un comitet de conducere provizoriu. In zilele de 18-21 aprilie 1990 s-a desfăşurat Adunarea generală care l-a confirmat pe Mircea Dinescu în funcţia de preşedinte activ şi l-a ales preşedinte de onoare pe Ştefan Aug. Doinaş, vicepreşedinte pe Ştefan Bănulescu (ulterior va fi numit încă un vicepreşedinte, Laurenţiu Ulici), precum şi un consiliu cu o sută douăzeci şi şapte de membri, un comitet director cu douăzeci şi unu de membri şi o comisie de revizie. în 1993 Mircea Dinescu a demisionat, iar locul vacant a fost ocupat interimar de Laurenţiu Ulici, pe care Adunarea generală din 3-4 februarie 1995 l-a confirmat în funcţie, vicepreşedinte devenind Florin Iaru până în 1997, când a fost ales vicepreşedinte Eugen Uricaru. In urma decesului lui Laurenţiu Ulici, în noiembrie 2000, Eugen Uricaru a preluat interimar preşedinţia, care la 18 mai 2001 i-a fost încredinţată statutar de Conferinţa Naţională. După decembrie 1989 Uniunea şi-a redactat un nou statut, revizuit în două rânduri. Potrivit acestuia (în formularea definitivă), U.S. din R. este o „asociaţie profesională de creaţie, fără scop lucrativ sau patrimonial Univers Dicţionarul general al literaturii române 100 în rândul întâi: Ana Bladiana, Marin Sorescu, Gabriel Dimisianu, Dan Cristea, Vasile Breban şi Sânziana Pop (nonprofit), neguvernamentală, constituită în scopul sprijinirii şi apărării literaturii şi a intereselor profesionale, economice, sociale şi morale ale scriitorilor". Uniunea aderă la principiile din Carta fundamentală a drepturilor omului („libertatea de creaţie şi opinie, primatul valorii, solidaritatea profesională, eficienţa şi transparenţa"), promovează „dialogul cultural intern şi internaţional". Subordonările politice şi îngrădirile ideologice sunt excluse. O pondere sporită deţin acum prevederile privind patrimoniul organizaţiei, menţionarea provenienţei veniturilor (cotizaţii, contracte economice, donaţii, legate, timbrul literar etc.). în 2001 statutului i-a fost alăturat un regulament pentru acordarea premiilor, sponsorizate, din 1990, de Banca Comercială Română ş.a. Recunoscându-se succesoare a asociaţiei de dinaintea evenimentelor din decembrie, noua Uniune continuă să gireze şi să susţină parţial apariţia unor periodice literare, fără a exercita asupra lor vreun fel de acţiune de îndrumare sau control. Din 1990 apar (ori au apărut un timp) revistele „Contrapunct", „Memoria", „Drama", „Apostrof", „Luceafărul copiilor", „Helikon" ş.a. Din 2000 U.S. din R. organizează, la Neptun şi Mangalia, Festivalul Internaţional de Literatură (care decernează Premiul „Ovidius"), acordă sprijin financiar şi logistic Colocviului Naţional de Dramaturgie de la Sinaia, Colocviului Naţional de Proză şi numeroaselor festivaluri de poezie. O instituţie geamănă cu Uniunea e Fondul literar. Acesta are menirea de a le acorda membrilor săi împrumuturi, ajutoare suplimentare şi pensii, de a le asigura familiile după decesul titularilor, într-un cuvânt, de a le procura unele facilităţi scriitorilor. în cursul anilor postdecembrişti s-a încercat constituirea de organizaţii scriitoriceşti alternative, cum este Asociaţia Scriitorilor Profesionişti (ASPRO). Repere bibliografice: Ana Selejan, România în timpul primului război cultural (1944-1948), I-II, Sibiu, 1992-1993; Katherine Verdery, Compromis şi rezistenţă. Cultura română sub Ceauşescu, tr. Mona Antohi şi Sorin Antohi, Bucureşti, 1994,92-95,172-174, passim; Ana Selejan, Literatura în totalitarism, [I—VI], Sibiu, 1994-2000; Popa, Ist. lit., I, passim; Ion Ianoşi, Uniunea Scriitorilor în sistemul culturii socialiste şi segmentul literar în tranziţia românească, în Instituţii în tranziţie, îngr. Adrian Miroiu, Bucureşti, 2002,231-285. D. Mc. UNIVERS, revistă apărută la Bistriţa, într-un singur număr, în 1982. Redactor coordonator: Nicolae Gălăţeanu; responsabil de redacţie: Cristian Cărăbuş; redactori: Sorin Moraru, Ovidiu Bufnilă, Virgil Raţiu, Septimiu Nicuşan. Publicaţie cu profil de magazin consacrată literaturii de anticipaţie, U. debutează cu un text semnat de Mircea Opriţă (A scrie Science-fiction azi). Colaborează cu versuri Al. C. Milos, Florica Ilva, Virgil Raţiu; cu proză Sorin Moraru, Al. C. Milos, Cristian Cărăbuş, Ovidiu Bufnilă. Apar traduceri din Herbert Franke şi Paul Anderson; Mircea Opriţă figurează şi cu un articol despre publicistica anticipativă a lui H.G. Wells, preludiu la studiul său H.G. 101 Dicţionarul general al literaturii române Universu Wells. Utopia modernă. Se reproduc pagini din volumul Respirări de Nichita Stănescu. Alţi colaboratori: Septimiu Nicuşan, Adalbert Molnâr. V. T. UNIVERSITAS, revistă apărută la Bucureşti, lunar, din 1 ianuarie 1969 până în 12 aprilie 1973, ca „Organ al Comitetului UTC şi al Consiliului AS - Universitatea Bucureşti"; numărul 7-8/1969 devine numărul 1-2, cu subtitlul „Lunar studenţesc, politic social - organ al CU AS - Universitatea Bucureşti", iar din iulie 1973 îşi schimbă titlul în „Universitatea comunistă"; din 1975 până în iulie 1989 periodicitatea se restrânge până la unu sau două numere pe an. Caseta redacţională este menţionată sporadic, iar redactorii-şefi, adjuncţii şi colectivul de conducere se schimbă frecvent din cauza ciclicităţii studiilor universitare şi a succesiunii generaţiilor de studenţi. Dintre aceştia: Jeana Gheorghiu, Zoe Elena Ceauşescu, Şerban Cionoff, Pavel Popescu, Doina Uricariu, Dan Nicuţă, Dan Mihai Nasta, Eugen Mihăescu şi mulţi alţii. U. este o publicaţie înfiinţată în urma exploziei presei după 1968, când au mai apărut „Echinox" la Cluj, „Alma Mater" la Iaşi ş.a., ca periodice de ideologie şi cultură ale organizaţiilor şi cenaclurilor studenţeşti, toate inducând la început impresia de deschidere culturală. Şi U. a funcţionat ca un cadru de manifestare a creaţiei studenţeşti, făcând în acelaşi timp convenţionale declaraţii de aderenţă la politica PCR. Neavând o rubricaţie fixă, macheta revistei este variabilă, deoarece se alcătuia pe măsura predării manuscriselor - articole politice, versuri, proză, comentarii critice, comentarii de artă şi teatru. Poezie semnează George Ţărnea, Costin Tuchilă, Dan Mutaşcu, Doina Uricariu, Ioana Diaconescu, Florea Miu, Ioan Lăcustă, George Cuşnarencu, Mircea Cărtărescu, Marius Oprea, Sorin Dumitrescu, Liviu Papadima, Elena Ştefoi. Cu proză sunt prezenţi Petre Anghel, Dumitru Radu Popa, Eugen Mihăescu, Ioan Baciu. Critica literară este susţinută de Şerban Cionoff, Marcel Petrişor, Ioan Petru Culianu, Aureliu Goci, Radu Călin Cristea, Mihai Dascal, Victor Ivanovici, Dumitru Micu, Paul Drogeanu, Constantin Sorescu, Mihai Coman, Mircea Vasilescu. Cu timpul, datorită unei colaborări consecvente şi având un profil unitar, se permanentizează rubrica „Arhiva", susţinută de Nicolae Scurtu cu documente literare (scrisori, acte etc.), o rubrică de interviuri la care sunt invitaţi Şerban Cioculescu, AL Rosetti, Alexandru Piru, Iorgu Iordan, Marin Preda, „Revista revistelor", „Cronica plastică" şi „Cronica muzicală", foarte rar „Poşta redacţiei" şi „Jurnal de cărţi". Surprinzătoare sunt, în 1978, o suită de desene ale lui Matei Vişniec, demonstrând talent şi imaginaţie. Timide încercări de „spargere" a schemei ideologice, deosebit de pregnantă, dusă până la tipărirea unor numere şi suplimente speciale cu prilejul congreselor şi conferinţelor naţionale ale PCR, pline de telegrame de adeziune ale tineretului studios şi ale dascălilor lui, sunt câteva articole de istorie literară, semnate de Dumitru Micu (Gând la Călinescu), Barbu Cioculescu (.Mateiu I. Caragiale. în jurul unei dispute critice), şi paginile tematice speciale (.Pentru o mai dreaptă cinstire a lui Ion Barbu, Romanul românesc contemporan, Din lirica aromână, Lumea lui Arghezi, Bacoviana). U. mai conţine traduceri, comentarii sportive, pagini de magazin, note de călătorie şi caricaturi. După 1971 se transformă treptat într-un soi de gazetă de perete studenţească, literatura, împuţinată, staţionând la nivel de cenaclu. V. T. UNIVERSU, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 8 iulie 1845 şi 2 mai 1848. Editor şi redactor este Ioan Genilie, profesor la Colegiul „Sf. Sava". U. are subtitlul „Noutăţi din toată natura, cultura, literatura" şi publică articole de geografie (scrise de redactor), studii de filologie şi istorie (de A. T. Laurian şi I. C. Massim), unele dintre ele criticând ideile lingvistice ale lui I. Heliade-Rădulescu, poezii şi proză. în afară de Genilie, cu versuri au colaborat AL Pelimon, I. Costinescu, Gh. Peşacov şi mai puţin cunoscuţii D. B. Chirculescu şi N. Capeleanul; alte poezii erau trimise din Moldova de Gh. Sion şi Neculai Istrati. Povestirile moralizatoare, probabil prelucrări din literatura franceză, îi aparţin lui C. Costiescu. O rubrică de varietăţi include, între altele, ştiri despre scriitori străini, anecdote istorice, informaţii culturale. Un spaţiu însemnat este dedicat comentariilor privitoare la viaţa şi ideile filosofilor greci şi latini. în U. au apărut şi articole traduse din enciclopedii străine, despre pictură, sculptură, despre şcolile şi bibliotecile europene importante, precum şi informaţii cu caracter bibliografic. în 1848 gazeta a fost imprimată cu litere latine. R. Z. UNIVERSU noitial din toat*’ N ATS PA, K.SATBPA, AITEPATSPA, (Mens agitat molem. Vxrg. tiv. 6.) A":;?« ■».a nu ' : ■■■■■■;■ ". . ; ; 1845. Aksa î, £**35a’.\'ieasti> cj>oae se iksbaîki odatk ne sfcnfcimtni», INmmeKa. npemrmepauia se m Bîk speinî, a a BiSAiotena din S$. SaBa ; npin Hndeţie Aa DD. npoesopî al inxoa&eAOp NoptnaAe. npeu*A este mante s<]>anţyxl, ne mase A?nî. I. HEPSA. (T i. o b t ux o a p e n e p e iu i.) Kt toate kt> tjenitA omenesn m’a «îtpapmat okîî k* oniana (te/.esKom-), mca mal npeuios instp'sraent mi xeea k* icape a desiris *iep*A, desKonepind noi> A'srnî mi ste/.e npin nemipymitsA snasii aA stepei nepeţuî; tns"b n*m> air*m «a n’a mrtt şedea dfta/.te tptirspf de KttdeiCAe mapf, uca ureuin, K*t A-xna Aa boa-xm, Omintuah, desKonepi-pe mi de în mape intepes astponoimK s’a tjbtK-st de KTipmd s-SBt semnossA qep aA Italiei. D. Iîano'i’îi, astponom Aa oBsepBatoprsA din NeanoA, uittndîse Aa soape k-» tn mape teAes-Kon. tu 29 Anpi/.ie, ne Aa 8 mi Hiwnitate «easxpî, dimineaya, zipi tpeKtnd ţq tpţn potxnd, Ktt ars-mitate ny.anetSA MepK'Sp. IlTuin maî anoî, tpeirâ 'iui aAt&A mal miK, kt penewSne, tot ue dpent KttBa, se «îdesapt tneAe dsm> aAteAe Şoapte nmte rAOB*ae, neasemeni Aa diametp"S mi Aa î*ueaAT>, tn lut tntp’sn Meas numipi 102. D*ni> A-bmspita Bedepe a mapyţi-îiîAOp, aceste ry.oE-smoape se m>peav Kb ns tpeK npea denapte de atmos^epa nî>mtnms?, ini kî> xieAe mal mapl rp%yeax dwn> sine mi da dipeRijie Aa Kîps'SA **eAOp mal mi*tf/ In S0 AnpiAie, dtm npmz, nsnn>pi> mal nsuine; Aa l. Ma*&, ne to tinur «am nopos, B%zx 29 j Aa 2. Haf-y, m Ktte Ba minate, oEsepBi» 55 rAOBtoioape de npin snauiţA uepesK. . . Se adeBepei.ye dapt irbpepea -snop mapî astponoml, ko>, a(j>ap?> de zona Komntsi> din nAaneuîy rfTaj Koru/Hfpi ne /."smea sopeasKi. ini a a ti zom> din mÎAioane de nrbpînte rAOETpî, ne «ape nimtatifA ,o npc-Kîpm'L ne Aa 1. Mare mi l. îSoemspie, adim. din mase tn mase A-xnl, npeK^m se mi apatb tn an-ţ-i, rmi do aste stc-A-sne K'bz'btoape, mal totdeauna, ne Aa *nnenstîA a-sI NoemBpie, inKi mi ne Aa a a aîî mar pape opr. —' K o m e t * a no») de Aa I^nie, dwb soKOteaAa astponomÎAOp enrAezî, Ba tpeM l NTU A. 1. A t m o s e p a. fTemn<;patspa: ti m n[, zi a e , d i tj» e pi te de a a eivoas t p e.) 'tn Etpona ■ aaeni^Bap’b nK%m, viaţi n>/f simte* apiniya ? dapi> Me rpemiti» idee asoKott kt> e tot ama neste tot nţainit-SAJ ric no/.KA nopd iui «p,piAe no/.ape ax tot ziou, ^T-pT. noaate, mm de ne Aa imenm* a** Ms>pik mi uua /.a Sentemiipie., Hoa-sa sud mi AOKîpîAC senine zan «itp’o noaate netwetatt. m Universul Dicţionarul general al literaturii române 102 UNIVERSUL, cotidian apărut la Bucureşti de la 20 august 1884 până la 5 noiembrie 1916 şi de la 31 noiembrie 1918 până la 20 iulie 1953. Luigi Cazzavillan, fost corespondent de război al unor ziare din Italia pe frontul româno-ruso-turc în anii 1877 şi 1878, înfiinţează la 13 septembrie 1881 periodicul „Fraternitatea italo-română". Din mai 1882 denumirea periodicului devine „Frăţia româno-italiană". Primirea favorabilă făcută de public acestui „ziar popular", cum era subintitulat, îl îndeamnă pe Cazzavillan să editeze începând cu ianuarie 1883 încă o gazetă, „Trebuinciosul", cu un conţinut mai variat, în care literatura originală stă alături de foiletoane romanţioase, traduse din italiană, şi de o publicitate foarte activă. încurajat de succesul comercial obţinut şi de creşterea tirajului până la cinci mii de exemplare vândute prin abonament sau cu numărul, Cazzavillan se hotărăşte să editeze un cotidian, pentru a oferi cititorilor „cele din urmă ştiri din lumea întreagă telegrafice şi telefonice". U. apare sub direcţia editorului, care era şi proprietarul tipografiei, în alegerea denumirii el se inspiră, aşa cum mărturiseşte, de la Ioan Genilie, care în 1845 scosese la Bucureşti prima gazetă cu acest titlu. Noul ziar va ieşi dimineaţa, în timp ce marile cotidiene ale epocii, „România", „Voinţa naţională" sau „România liberă", apăreau după-amiaza. între septembrie 1885 şi ianuarie 1886 direcţia gazetei este asigurată de Nicolae Procopiu, care va deveni pentru multă vreme redactor-şef. Alcătuit după modelul 5 teani in Capitala.—K) banHn Ptovimii MMtŢi.-si 'Mmwr, gazetelor italiene, independent politiceşte, cu un caracter popular, având menirea de a difuza în mod obiectiv informaţia politică şi socială din ţară şi din străinătate, ziarul îşi formează un public, ceea ce îi permite editorului să mărească formatul, să înmulţească numărul de pagini, să diversifice rubricile şi să atragă colaboratori de renume. După 1890 U. devine unul dintre cele mai importante cotidiene româneşti, având tirajul cel mai mare. Conţinutul ziarului are un caracter enciclopedic: articole şi comentarii de politică internă şi externă, ştiri şi informaţii din întreaga lume, reportaje parlamentare şi judiciare, un foileton, cronici literare şi dramatice, recenzii, note bibliografice, versuri, schiţe şi povestiri, umor, curiozităţi geografice şi istorice, relatări de călătorie, articole de astronomie şi medicină, rubrici de muzică, modă, jocuri distractive ş.a. Cazzavillan îi anexează numeroase suplimente - literare (începând din 1888), umoristice, ilustrate, pentru copii etc. Printre redactori se numără gazetari profesionişti reputaţi ai timpului: Ion Popescu, D. Teleor, I. Gh. Nicoleanu-Fix, D. Marinescu-Marion, Panait Macri, Iuliu I. Roşea, Grigore Ventura, Aurel Alexandrescu-Doma, Cornel Scurtu, C. Cosco. O vreme secretar de redacţie a fost D. Marinescu-Marion, iar din 1898 această responsabilitate şi-o va asuma B. Marian. Fără importanţa pe care au avut-o pentru cultura naţională în a doua jumătate a secolului al XlX-lea „Românul" lui C.A. Rosetti, periodicele lui B.P. Hasdeu sau „Timpul", U. a publicat totuşi literatură de bună calitate, printre colaboratori aflându-se I.L. Caragiale, AL Vlahuţă, St. O. Iosif, numeroase cronici literare şi artistice, traduceri. Articolele literare nu erau de directivă, ci urmăreau să semnaleze şi să comenteze în spirit neutru cărţile nou apărute, evenimentele mai însemnate ale vieţii literare şi intelectuale. în mod obişnuit, până la 1900 cronicarii literari ai gazetei sunt Iuliu I. Roşea (semnând Caros) şi Ion Gorun (Al. I. Hodoş). Cu publicistică artistică şi literară colaborează D. Stăncescu, AL Vlahuţă, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, D. Teleor, Cincinat Pavelescu. Comentarii şi cronici privitoare la viaţa teatrală sau muzicală dau George Ranetti şi Grigore Ventura, iar Victor Anestin susţine multă vreme o informată cronică ştiinţifică. Versurile publicate aparţin lui Gr. H. Grandea, Carol Scrob, Al. I. Şonţu, Nicolae Ţincu, Panait Macri, Th. M. Stoenescu, Anei Ciupagea, Elizei Mustea, lui Virgiliu N. Cişman, George Murnu, N. Christescu, N.G. Rădulescu-Niger, Radu D. Rosseti, Cincinat Pavelescu şi St. O. Iosif. Se tipăresc schiţe şi povestiri, unele cu caracter satiric, ilustrând viaţa de fiecare zi a Bucureştilor, iar în foileton intră romane de aventuri. Prozatorii de la U. sunt George Missail, Gr. H. Grandea, D. Stăncescu, D. Teleor, V.A. Urechia, Th. D. Speranţia, Ion Gorun, Sofia Nădejde, Smara (Smaranda Gârbea) şi Laura Vampa. Teleor şi Marion întreţin o rubrică de umor, cu parodii, cronici rimate, schiţe, anecdote, ale căror subiecte sunt alese din viaţa pitorească a mahalalei bucureştene. Cu nuvele a mai colaborat AL Vlahuţă. Din 27 septembrie 1899 începe să scrie la U. I. L. Caragiale, atras de contractul avantajos propus de Cazzavillan, şi dă, de două ori pe săptămână, Notiţe critice, în care se ocupă de cele mai variate chestiuni politice şi culturale. Sub acelaşi generic include şi prozele pe care în 1901 le va înmănunchea în volumul Momente. Luigi Cazzavillan murind în 103 Dicţionarul general al literaturii romane Universul 1903, mai mulţi ani gazeta nu va avea director; responsabilităţile conducerii revin soţiei lui, Teodora Cazzavillan, ajutată de prim-redactorul Ion Popescu, ziarist format în redacţia U. Aspectul grafic al ziarului, precum şi conţinutul se îmbunătăţesc continuu. în 1909 şi 1910 director este N. Dumitrescu-Câmpina, iar din august 1915 până în februarie 1916 direcţia politică va fi girată de generalul Ion Crăiniceanu. De la 30 martie 1916 cotidianul va avea doi directori, pe avocaţii Virgil N. Dărăscu şi Stelian Popescu, alături de care, asigurând continuitatea orientării politice şi culturale, se află prim-redactorul Ion Popescu şi secretarul de redacţie B. Marian. După intrarea trupelor germane în Bucureşti U. îşi suspendă apariţia. Clădirea în care se aflau redacţia şi tipografia este confiscată de ocupanţi, care vor tipări aici ziarele aservite lor. După doi ani U. reapare sub direcţia lui Stelian Popescu, dar Virgil N. Dărăscu obţine sprijinul Consiliului de administraţie şi va conduce ziarul între decembrie 1918 şi mai 1919. Stelian Popescu revine la direcţie la 25 ianuarie 1922 împreună cu o echipă redacţională din care fac parte Mihail Negru (prim-redactor), B. Marian (secretar general de redacţie), Romulus Seişanu (care curând va prelua conducerea redacţiei pentru următoarele decenii, până în august 1944), B. Cecropide ş.a. Orientarea literară a gazetei nu a fost influenţată de schimbările din conducere. în 1903 şi 1904, alături de vechii colaboratori vin scriitori tineri, unii aflaţi la începutul carierei. I.G. Duca trimite, în continuare, o cronică de politică externă foarte apreciată de cititori, pe care o va ţine până în 1914. Radu D. Rosetti este, din 1902, autorul unei „Cronici de joi", George Murnu dă versuri, traduceri şi articole pe teme culturale, cronica teatrală este semnată de Ion Gorun, Aurel Alexandrescu-Dorna, C. Xeni, iar după 1900 de Victor Eftimiu, Corneliu Moldovanu, Emil Nicolau. Cu articole despre Nicolae Grigorescu şi despre viaţa artistică va colabora din nou, începând din 1908, Al. Vlahuţă, autor şi de nuvele (Din oastea cea nouă ş.a.). în februarie 1909 Caragiale îşi reia colaborarea cu noi povestiri şi schiţe (Făcătoare de minuni..., Invitaţia, Sfânta Ghenoveva ş.a.); li se adaugă schimbul epistolar cu Al. Vlahuţă, din care fac parte Politica şi literatura sau Morală şi educaţie. Proză publică şi Emil Gârleanu (din 1910), Ion Gorun, Iuliu Dragomirescu, Ion Ionescu-Quintus (rubrica „Săptămânale"), Al. Cazaban, C. Cosco, Vartan Mestugean, Corneliu Moldovanu, Ion Foti, Ludovic Dauş, C.D. Anghel şi din când în când Al. Macedonski. în fiecare săptămână, cu începere din 1912, Mihail Sadoveanu este prezent cu nuvele, continuând în 1913, când îi apare seria de însemnări intitulată 44 de zile în Bulgaria. în foileton se tipăreşte, în acelaşi an, romanul lui E. Lovinescu Aripa morţii, iar Al. Macedonski dă multe cronici literare. Versurile le aparţin acum lui Iuliu I. Roşea, Petru Vulcan, Oreste, Alfred Moşoiu, N. Mihăescu-Nigrim, N. Vulovici; în anii următori li se alătură Victor Eftimiu, Cincinat Pavelescu, N. Davidescu, Cridim (Christea N. Dimitrescu) ş.a. Arhimandritul Iuliu Scriban este, în 1911, autorul unei serii de consideraţii privind religia, intitulată Caractere creştine. Din Paris, între 1909 şi 1915, Leo Claretie susţine o „Cronică pariziană"; Eugen Pom şi Vico Mantegazza trimit din Italia, primul „Scrisori romane" (1911-1912), cel de-al doilea comentarii refe- ritoare la viaţa socială şi culturală (1913,1920,1921). Alte rubrici cu ecou în rândurile publicului sunt „Cronici uşoare" de George Ranetti (1909), „ Vrăjile iernii" de Lazăr Iliescu şi Tiberiu Constant (1909), „Filme" de Vartan Mestugean (1912-1916), „însemnări" de Adrian Sulcină (1911-1916), „Rânduri vesele" de C. Cosco (1916). Ocazional, între 1914 şi 1916, în paginile de cultură ale ziarului au semnat şi A.D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru, C. Hamangiu, G. Diamandy, Octavian Goga, Simion Mândrescu, I. Agârbiceanu, contribuţiile lor având ca obiect poziţia României în perioada neutralităţii şi în primele luni după intrarea în război. în deceniile ce au urmat primului război mondial, comitetul de redacţie condus de Stelian Popescu şi pentru o lungă perioadă cu Romulus Seişanu ca redactor-şef, continuă să manifeste o preocupare constantă pentru paginile şi rubricile culturale sau literare. Ziarul îşi păstrează poziţia politică de afirmare hotărâtă, în afara influenţelor vreunui partid, a intereselor naţionale. Colaboratorii vor fi, în linii mari, selectaţi în virtutea acestei orientări. Printre ei, cu diverse prilejuri se vor afla Take Ionescu (1919), N. Iorga (1922), Simion Mehedinţi, Nichifor Crainic, Al. I. Lapedatu, G. Bogdan-Duică, Mihail Dragomirescu, Traian Lalescu ş.a. Tradiţia rubricilor fixe, săptămânale sau zilnice, redactate de scriitori ori de gazetari dintre cei mai cunoscuţi, este respectată. în 1924 G. Ranetti mai publică încă, sub titlul Rime glumeţe, versuri umoristice, în care ironizează într-o manieră uşor desuetă moravurile bucureştene. „însemnările mele" (1926-1929) şi „în fiecare zi" (1929-1931) sunt rubricile în care B. Cecropide realizează o oglindă a actualităţii politice şi culturale; li se adaugă „Filme", semnată Don Jose (Mihail Mora), şi „Note", în care Mihail Negru urmăreşte atent meandrele vieţii sociale şi politice. între 1927 şi 1929 Camil Petrescu va fi autorul unor „tablete". Le urmează Sanda I. Matei, autoare a unor succinte şi acide notaţii cu caracter social, mai ales feminist, intitulate „Crâmpeie" (1929-1931), Adrian Maniu, care în 1932 preia rubrica „în fiecare zi" a lui Cecropide, transformând-o în punct de atracţie al ziarului, şi Keops (pseudonim care îl ascunde pe umoristul şi omul de teatru Nicolae Vlădoianu), ale cărui schiţe zilnice (din 1929) poartă genericul „De azi pe mâine". O atenţie deosebită se acordă paginilor „vesele", unde se întâlnesc umorul absurd, satira socială şi gluma cu două înţelesuri, accesibilă unui cititor cu mai puţine pretenţii. La aceste pagini, foarte atractive, scriu în mod obişnuit câţiva umorişti în vogă ai timpului: Al. Cazaban, C. Cosco, C. Gongopol, G. Rădulescu-Archibald, epigramiştii Toma Florescu şi N. Georgescu-Cocoş, I.C. Aslan, Victor Anestin, Keops, N. Batzaria (din 1935) ş.a. Deşi grupul de presă titular editează începând din 1919 suplimentul „Universul literar", paginile dedicate actualităţii culturale şi literare vor fi păstrate şi în U. Nivelul lor va fi adaptat specificului unui cotidian care se adresează unui public cu o componenţă variată, inegală. Nu vor lipsi însă nume însemnate ale vieţii literare. Comentariile privind evenimentele culturale îi vor avea ca autori pe Romulus Seişanu, Dan Bălteanu, Leontin Iliescu, N. Batzaria ş.a. Din 1925 Şt. Brăiloiu îngrijeşte o „Pagină culturală" la care scriu Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, I.A1. Brătescu-Voineşti, Nichifor Crainic, Ion Pillat, I.U. Soricu, Radu D. Rosetti, Ion Sân-Giorgiu, Universul cărţii Dicţionarul general al literaturii române 104 Victor Eftimiu, Emil Isac, George Vâlsan, George Gregorian, Alfred Moşoiu, I.M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, V. Voiculescu ş.a. Din Franţa, Pompiliu Păltănea trimite „Scrisori pariziene", iar Andre Tardieu glosează pe marginea mişcării politice din Europa (1926). Tot acum Marcu Beza (uneori sub iscălitura Augur) inaugurează o trecere în revistă periodică a stărilor de lucru din Anglia la rubrica „Cronici engleze". începând din 1928 Şt. Brăiloiu reorganizează pagina, schimbându-i denumirea în „Din duminică în duminică" şi sporind spaţiul acordat evenimentelor literare. La colaboratorii de până atunci se adaugă Ovid Densusianu-fiul, Horia Furtună, Z. Sandu (Nicolae Regman), Alice Gabrielescu, Nestor Urechia, Ion Foti, I.C. Vissarion, Mihail Lungianu, Al. T. Stamatiad, Radu Gyr, Gh. Brăescu, Nichita Macedonski, Lucia Borş, Nicolae Milcu, Eufrosina Pallă-Arion, I. Suchianu ş.a. Mulţi vor continua să publice şi după 1930 fie în secţiunea îngrijită de Brăiloiu, fie în alte pagini. Li se vor alătura Sărmanul Klopştock, colonelul Ion Popescu-Lumină (rubrica „Din alte vremuri"), Vasile Militam, George Voevidca, George Nutzescu, Volbură Poiană-Năsturaş, Th. Rosen ş.a. Cronica literară va fi susţinută până în 1944 de M. Gh. Constantinescu, Aida Vrioni, Paul I. Papadopol, Mihai Niculescu; George Oprescu scrie articole şi cronici plastice; o cronică a limbii, adesea contestată, dar urmărită cu interes, dă, uneori săptămânal, alteori la intervale mari, Timoleon Pisani. Ca şi înainte de 1918, orientarea în materie de cultură şi literatură se menţine între coordonatele direcţiei generale a gazetei. După 1935, când se poate vorbi la U. de o radicalizare a ideilor politice în sensul abordării problemei naţionale prin situarea tot mai clară la dreapta (în primul rând prin articolele lui Silviu Dragomir, Romulus Seişanu, N. Batzaria ş.a.), comentariile literare se vor păstra, în linii mari, în limitele tradiţionale, fără excesele din alte ziare („Cuvântul", „Curentul", „Porunca vremii" etc.) şi reviste. In anii premergători şi în timpul celui de-al doilea război mondial colaborează George Gregorian, D. Iov, V. Demetrius, Al. Iacobescu, Aron Cotruş, N. Davidescu, Mircea Dem. Rădulescu, Al. Sabaru, Olga Greceanu (cu însemnări de călătorie), Damian Stănoiu, Cluceru Dinu (Constantin Dona), Vintilă Horia, Pan M. Vizirescu ş.a. Alături de Adrian Maniu, care asigură fără întrerupere rubrica „în fiecare zi", alţi titulari de rubrici culturale sunt Dan Bălteanu („Cărţi noi"), Marcu Beza („Scrisori din Londra"), Mihail Negru („Răutăţi"). începând din toamna anului 1944, U., ca şi alte gazete, îşi restructurează redacţia şi îşi schimbă colaboratorii. Directorul Stelian Popescu se stabilise în 1943 în Elveţia, mulţi dintre cei mai importanţi redactori şi colaboratori, între care Romulus Seişanu, N. Batzaria şi Silviu Dragomir, vor avea de suferit pentru convingerile exprimate în publicistica lor politică. Continuă să semneze literatură şi articole dedicate evenimentelor culturale Leontin Iliescu şi Al. Agnese (vechi redactori ai gazetei), Constantin Salcia, N. Vătămanu (rubrica „Sfatul medicului"), Mihail Sevastos, Vasile Netea, Al. Dimitriu-Păuşeşti, Victor Eftimiu, G. Oprescu ş.a. Dar U. nu mai are nici autoritatea sau difuzarea unui cotidian naţional, nici - în ceea ce priveşte informaţia propriu-zisă, influenţa politică şi cuprinderea vieţii culturale şi literare - anvergura cu adevărat europeană din perioada interbelică. R. Z. UNIVERSUL CĂRŢII , buletin editorial care apare la Bucureşti, lunar, din ianuarie-februarie 1991, sub egida Ministerului Culturii, în continuarea revistei „Cărţi noi", întreruptă în 1974. Redactor-şef: Paul Dugneanu (1991-1995), Sultana Craia (1996-1997), Florin Grigoraş (1997-1999), Rozalia Niculescu (1999-2001), Mariana Ionescu (din 2003). Din colectivul de redacţie mai fac parte Costin Tuchilă şi Marian Bălătică, iar redactori sunt Ecaterina Costache, Camil Marius Dădârlat, Gheorghe Marin, Octavian Soviany, Mariana Trifan, Miruna Mureşan ş.a. Publicaţia este recomandată în articolul-program, Lansarea la apa, semnat de Ion Vartic, ca fiind destinată „să reprezinte un ferment pentru viaţa editorială, pentru lectură, pentru cultura cărţii în genere". Aşadar, U.c. are menirea de a informa pe larg publicul cititor, dar mai cu seamă specialiştii care urmăresc activitatea editorială (bibliotecari, difuzori, librari etc.) asupra programelor de editură sau asupra apariţiilor curente. în primele numere sunt oferite date despre edituri noi şi vechi: Humanitas, Dacia, Clusium, Albatros, în continuare fiind incluse fişe analitice despre majoritatea celor cu activitate notabilă. Scurtele prezentări de cărţi aparţin adesea chiar editorilor, ceea ce uneori pune sub semnul întrebării rigoarea aprecierilor. U.c. a trăit prin rubricile ei bine structurate - de la cele anunţând noutăţile editoriale la cele cu pronunţat caracter de critică literară („Cronica ediţiilor", „Cronica literară"), unde s-au subsumat şi portrete-necrolog (Cella Delavrancea, Tudor George, La moartea unui cărturar: Al. Piru, In memoriam. Amita Bhose), articole aniversare (Dimitrie Stela.ru - 75 de ani de la naştere, Centenar Mihai Ralea, Tristan Tzara) şi memorialistică (Dragoş Morărescu, V. Voiculescu la el acasă, Arşavir Acterian, Emil Botta - straniu poet şi actor, Despre un roman al lui Eugen Ionescu: „Solitarul"). Menţionabile sunt şi articolele teoretice pe marginea fenomenului editorial, iar prezentările de târguri de carte interne şi internaţionale au utilitatea lor. Cronici şi recenzii semnează Paul Dugneanu, Costin Tuchilă, George Pruteanu, Smaranda Cosmin, Octavian Soviany, Florin Grigoraş, Camil Marius Dădârlat, Valentin F. Mihăescu, Constantin Schifirneţ, Traian Podgoreanu ş.a. în primele două numere apar poezii de Leonida Lari şi Ioanid Romanescu, dar ulterior se renunţă la textele beletristice. Interesante sunt interviurile de la rubrica „Editorii faţă în faţă", realizate cu unii conducători de edituri, ei înşişi scriitori: Gabriel Liiceanu (Humanitas), Daniela Crăsnaru (Ion Creangă),Vasile Igna (Dacia), Valentin Taşcu (Clusium), Mihai Sin (Albatros), Dinu Grama (Editura Ştiinţifică) ş.a. Demnă de atenţie este şi altă categorie de interviuri, ce reia tradiţia rubricilor „Acasă la..." şi „De vorbă cu..." din revistele literare interbelice „Rampa", „Vremea" etc., în atenţie aflându-se autori din diverse generaţii: Emil Cioran, Cella Serghi, Ioan Alexandru, Teohar Mihadaş, Ioanid Romanescu, Ion Cristoiu, Edgar Papu, Radu Tudor an, Dumitru Stăniloae, Valeriu Anania, Arşavir Acterian, Mihai Sora, Ovidiu Drimba, Marin Sorescu, Florin Constantiniu, Irina Mavrodin, Ileana 105 Dicţionarul general al literaturii române Universul ilustrat Mălăncioiu, Doina Jela, Rodica Ojog-Braşoveanu, Romul Munteanu, Valentin Silvestru, Dinu Săraru, Alexandru Balaci, Dan Horia Mazilu. Sporadic se publică „fişe de dicţionar" ale unor scriitori contemporani: Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Eugen Uricaru ş.a. U.C. are şi preocupări legate de producţia editorială de peste hotare, la rubricile „Cronica traducerilor", „Cartea străină" şi „Mapamond", recenzând sau prezentând volume de Arthur Rimbaud, Ismail Kadare, Văclav Havel, Mihail Bulgakov, Aleksandr Soljeniţân, Umberto Eco. O rubrică inedită şi de reală utilitate, dar efemeră, a fost „Cărţi de dincolo de Prut", ce a reprezentat deschiderea către literatura şi breasla scriitoricească din Republica Moldova. In 2000 se remarcă interesul special pentru popularizarea programului naţional consacrat lui Mihai Eminescu, consemnându-se detaliat sesiunile ştiinţifice, volumele omagiale, festivităţile desfăşurate în „Zilele Eminescu" de la Ipoteşti şi Botoşani, emisiunile filatelice şi numismatice etc. Binevenită este şi iniţiativa de a se tipări lista anuală a lucrărilor sponsorizate de stat. Alţi colaboratori: Dan Simonescu, Marina Preutu, Ileana Băncilă, Ion Scurtu, Radu G. Ţeposu, Gheorghe Lăzărescu, Virgiliu Ene. V. T. UNIVERSUL COPIILOR, supliment al ziarului „Universul" apărut la Bucureşti, săptămânal, între 3 iunie 1925 şi 20 UNIVERSUL mu COPIILOR FERICIREA LENUŢEi - „tie cc supărată wbila mea - „B<înko, mr4 mâhnită, că mie nu »W «> Măic»ţa mmM*m C0«**o* Rjspunsc-atunci bunica,-chiar azî am eufrat Revista care ’ţi place l“-„Ah scumpă *n,cuî* Iţi mulţumesc decembrie 1930; continuă până în 1948. Iniţial nu este menţionată nici conducerea, nici colectivul redacţional. Dintr-un anunţ de familie din numărul 7/1929 reiese că prim-redactor este Teodor Castrişanu. Articolul-program, intitulat Către părinţi şi copii, aparţine lui Stelian Popescu, patronul trustului de presă: „Alături de ziarul pentru cei mari am hotărât să tipăresc pentru copiii lor ziarul care să răspundă nevoii adânc simţite a unei asemenea publicaţii". Revista conţine versuri, schiţe, snoave, poveşti, chiar şi romane pentru cei mici, semnate unele cu pseudonime, altele având ca autori pe Th. D. Speranţia, Radu Boureanu, Ion Pas (Găina cea moţată), Al. Lascarov-Moldovanu, Radu Gyr (Măgarul şi cocostârcul Mânzul şi râul), Grigore Popescu-Băjenaru, V. Demetrius, Vasile Militaru, Natalia Negru, Teodor Castrişanu (Sandu ucenicu), George Silviu (teatru pentru copii), Constanţa Hodoş, Ioan I. Ciorănescu, Orest Tafrali, Artur Enăşescu (Cenuşăreasa, Privighetorile), I.V. Tassu, Victor Eftimiu, Horia Furtună (Păcală - snoavă în două acte, Spovedania lui Aghiuţă), George Mihail Zamfirescu, I.A. Bassarabescu, AL Bilciurescu, Radu D. Rosetti, George Acsinteanu, Mihail Lungianu, Alecu Popovici. Se reproduc texte de V. Alecsandri, Petre Ispirescu, Petre Dulfu (basmul în versuri Zâna florilor), Nichita Macedonski. Există şi un sector de traduceri, adaptări şi localizări după Esop, La Fontaine, Charles Perrault, H.Chr. Andersen, Frangois Coppee, AL Dumas-fiul, Jules Lemaître, Jack London ş.a. Unele numere au un supratitlu inspirat de evenimente calendaristice: „Cu sorcova", „La Moşi", „Bună dimineaţa la Moş Ajun", „Buna-vestire" sau din preocupările copilăriei: „Alergările pe jos", „La patinaj", „La băi", „începe şcoala", „La circ", „La mare". Apar multe informaţii culturale, sumare fişe de dicţionar instructive pentru elevii mai mari, note de istorie naţională, aforisme. Sunt de consemnat numeroasele ilustraţii care înviorează paginile, unele de Jiquidi, benzile desenate, jocurile de inteligenţă, rebusuri, concursuri etc. V. T. UNIVERSUL ILUSTRAT, supliment al ziarului „Universul" apărut la Bucureşti, săptămânal (de la numărul 2), între 18 septembrie 1892 şi 19 septembrie 1897. în acest jurnal, care cuprinde descrieri de călătorii, cronici politice şi mondene, ştiri din Paris şi din alte mari oraşe europene privitoare la viaţa culturală, sfaturi practice, anecdote, curiozităţi, umor şi jocuri distractive, s-a publicat şi beletristică. Spre deosebire de „Universul literar", care făcea loc în paginile sale mai ales unor scrieri ce ilustrau actualitatea literară, în U.i. s-a reprodus şi literatura unor scriitori din epocile anterioare: C. Negruzzi, V. Alecsandri (fragmente din Călătorie în Africa şi versuri), Gr. Alexandrescu (fabula Câinele şi căţelul), Ion Ghica (Tunsu şi Jianu), D. Bolintineanu, Titu Maiorescu, B. Delavrancea, AL Depărăţeanu, AL Sihleanu, D. Petrino, Andrei Mureşanu, N. Nicoleanu, Mihail Zamphirescu, A.I. Odobescu, Petre Ispirescu ş.a. O prezentare biografică însoţeşte de fiecare dată aceste sumare antologii. S-au reluat, de asemenea, din alte periodice ale vremii, basmele şi poveştile lui Ion Creangă, nuvelele lui Ioan Slavici, Iacob Negruzzi şi Nicolae Gane, satirele lui Mihai Eminescu, scrieri în proză ale lui V. A. Universul liber Dicţionarul general al literaturii române 106 Urechia. Periodicul a avut şi un cerc de colaboratori, aceiaşi ca la „Universul literar", care figurează şi aici cu versuri şi proză: George Coşbuc, Carol Scrob, Radu D. Rosetti, I.A. Bassarabescu, D. Stăncescu, Şt. Basarabeanu (Victor Crăsescu), D. Teleor, Carmen Sylva, Ilarie Chendi, Elena Sevastos, Ludovic Dauş, Caton Theodorian, Al. Antemireanu, Nicolae Ţincu. Câteva traduceri din Turgheniev, Maupassant, Alfred de Musset, Catulle Mendes, Alphonse Allai's sunt făcute de I. S. Spartali, Carol Scrob şi B. Marian. U.i. a contribuit, prin consecventa popularizare a scriitorilor autohtoni, la o mai bună cunoaştere a literaturii originale. R. Z. UNIVERSUL LIBER, publicaţie apărută la New York din 1985 până în 1997, iniţial bilunar, apoi sporadic. Subtitlul „Informaţii, politică, literatură, artă, modă, sport, umor" devine de la numărul 52/1987 „Revista românilor de pretutindeni". Director: Aristide Buhoiu. Un editorial, Către cititori, informează asupra dezideratelor (întreţinerea sentimentului de „dragoste statornică pentru Patria, cuvântul, cugetul şi trecutul neamului românesc" şi de „admiraţie pentru libertatea şi democraţia americană"), asupra scopului („să fie de folos vorbitorilor de limba română indiferent de nuanţa lor politică") şi caracterului independent al jurnalului, care „nu serveşte interese de grup, nu e subordonat vreunui partid şi nici nu e dirijat de guvern". Principalele rubrici sunt în primii doi ani: „Universul românesc", „Colaboratorii noştri consemnează" (comentarii asupra emisiunilor radio pentru români şi ale televiziunii române, susţinute de Radu Toma), „Universul american", „Incredibil, dar adevărat", „Universul feminin", „Universul publicitar", „Actualitatea" (scurte menţiuni asupra publicaţiilor româneşti din exil, redactate de Andrei Bardescu), „Universul sportiv", „Basarabia, dragostea mea" (asigurată de Demetrius Kricopol), „Universul literar-critic". în 1987, odată cu modificarea formatului, se schimbă şi titlurile rubricilor, fără a se aduce modificări de structură: „Ţara de aici, ţara de acasă", „Carnetul zilei", „Relatări, note, informaţii", „Ultima oră", „Zigzag pe meridian", „Propilee literare şi artistice", „Propilee literare", „însemnări şi polemici" (semnată de Sorin Popa), „Bilete de papagal" (tablete de Virgil Stan), „Realitatea românească" (texte de George Carpat Vocke) ş.a. Agravarea situaţiei din ţară în ultimii ani ai dictaturii comuniste, aplicarea tot mai numeroaselor „măsuri" ceauşiste (demolarea Bucu-reştiului, distrugerea satelor), manifestările de protest şi disidenţă dau substanţă rubricilor de informaţii. Cele două pagini consacrate literaturii şi artei între 1985 şi 1987 cuprind, în cea mai mare măsură, informaţii despre interpreţi de muzică uşoară şi populară, actori şi regizori stabiliţi în Occident, interviuri (Horia Puşcaşu, Nicolae Breban şi destinul unei generaţii), comentarii despre scriitori (Georgeta Postolea, Scriitorii români în Occident: George Astaloş, La confluenţa generaţiilor, Un poet român în Texas - despre poezia lui Mihai Ursachi), recenzii şi prezentări de cărţi (Victor Frunză, Istoria partidului comunist român, cu reproducerea unui fragment din lucrare, Asasinarea lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Nicolae Baciu, Agonia României 1944-1947). Fără să beneficieze de colaborarea scriitorilor români de prestigiu stabiliţi în Occident, U.l. publică sau republică sporadic versuri şi proză scurtă de Rodica Culianu, J.N. Manzatti, Silvia Cinca, Luciana Stoicescu, Teofil Sporea, Cristian Bălan, Gabriel Diradurian sau articole, de cele mai multe ori nesemnate, despre Emil Cioran (Confesiunea sfinxului, Mircea Tudoran, Ce mai faci, domnule Cioran ?), Mircea Eliade (Mircea Eliade şi eternitatea), Eugen Ionescu (Petru Comarnescu, „Cântăreaţa cheală", Gheorghe Dinu, Eugen Ionescu, un mit în viaţă, Sub cupola Academiei Franceze), Aron Cotruş, Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia, Bujor Nedelcovici. Din 1987 spaţiul acordat literaturii şi artei se reduce la „Propilee literare şi artistice", devenită „Propilee literare", dar rubrica îşi pierde caracterul permanent. Ca supliment literar sunt reproduse, în serial, romane de succes din perioada interbelică, precum Apărarea are cuvântul de Petre Bellu şi Elevul Dima dintr-a Vil-a de Mihail Drumeş, Maitreyi de Mircea Eliade, Gog de Giovanni Papini ş.a. Actualitatea literară este abordată din perspectiva „cazurilor" create în jurul scriitorilor protestatari din ţară - Ana Blandiana, Dorin Tudoran, Dan Petrescu, Dan Deşliu ş.a. - şi sunt reluate, după ziarul „Liberation", scrisori deschise, interviuri, proteste (Ce se petrece în România, Un interviu senzaţional dat la Iaşi de scriitorul Dan Petrescu, Poetul Mircea Dinescu atacă din nou). Se semnalează 107 Dicţionarul general al literaturii române Universul literar câteva luări de atitudine ale scriitorilor din exil faţă de realitatea românească. După 1989 publicaţia îşi informează cititorii asupra evoluţiei evenimentelor din ţară, uneori apelând la textele lui Ion Cristoiu din „Evenimentul zilei". Desene şi caricaturi de Eugen Mihăescu ilustrează, începând din 1988, paginile U.l. Alţi colaboratori: Mihai Ursachi, Mircea Ionniţiu, I. Negoiţescu. M.P.-C. UNIVERSUL LITERAR, supliment al ziarului „Universul" apărut la Bucureşti, săptămânal, de la 19 septembrie 1888 până la 28 ianuarie 1891 şi de la 6 ianuarie 1892 până la 20 noiembrie 1916. Redactat, ca şi paginile literare din „Universul", de Iuliu I. Roşea, D. Marinescu-Marion, B. Marian şi C. Cosco, U.I., dacă nu s-a remarcat drept una din revistele importante ale anilor 1890-1916, a fost, oricum, una dintre cele mai stabile atât în ceea ce priveşte cercul de colaboratori, cât şi programul asumat: un periodic popular, ce oferă cititorilor literatură accesibilă. Revista a preluat constant şi foiletonul cotidianului, continuându-1 în zilele când ziarul nu apărea, publicând, de asemenea, alternativ cu gazeta tutelară, cronica teatrală, cronica judiciară, populara rubrică „Viaţa la mahala" a lui Marion. Acestor rubrici li se adaugă altele, nu mai puţin atractive, precum aceea intitulată „De la Secţie", redactată tot de Marion, alta dedicată „oamenilor iluştri", o selecţie săptămânală de aforisme ş.a. în fiecare număr se tipăreşte portretul unui scriitor român (Ienăchiţă Văcărescu, C.A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, D. Bolintineanu, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Ion Creangă). U.L reproduce multe poezii de Eminescu. Cu versuri au colaborat Victor Bilciurescu, Carol Scrob, Al. I. Şonţu, Gheorghe din Moldova, George Coşbuc, Lucreţia Suciu-Rudow, Eliza Mustea, N. Beldiceanu, Duiliu Zamfirescu, Ana Conta-Kernbach, Theodor Şerbănescu, Virgil Tempeanu, Al. Macedonski. Prozatorii revistei sunt Gr. H. Grandea, D. Marinescu-Marion (inepuizabil autor de scrieri umoristice), Traian Demetrescu, D. Teleor, D. Stăncescu, I.S. Spartali, Corneliu Scurtu. Alături de romanele-foileton care se tipăresc alternativ şi în „Universul" (Fr. Mastriani, Oarba din Sorento şi Contesa de Montes, J.-E. Richebourg, Coroana de spini ş.a.), se traduce din Ivan Turgheniev (traducători: H.St. Streitman, sub pseudonimul H. Certăneanu, şi I. S. Spartali), Goethe şi Robert Reinick (versuri tălmăcite de Carol Scrob), Catulle Mendes (versiuni de Traian Demetrescu şi D. Stăncescu), Villiers de L'Isle-Adam, Al. Dumas, Paul Deroulede, Lessing, Petofi ş.a. Cele mai multe transpuneri sunt făcute de I. S. Spartali. S-a publicat şi literatură populară culeasă de V. Alexi (Alexiu Viciu), I. Bidie şi D. Stăncescu. R. Z. UNIVERSUL LITERAR, supliment al ziarului „Universul" apărut la Bucureşti, săptămânal, de la 31 martie 1919 până la 13 iulie 1930 şi de la 19 februarie 1938 până la 3 iunie 1945. Continuă suplimentul cu acelaşi titlu, iniţiat la 19 septembrie 1888. între 1 ianuarie şi 28 iunie 1931 a fost înlocuit de „Duminica Universului". în frontispiciu sunt menţionaţi iniţial numai directorii trustului „Universul": Virgil N. Dărăscu (până în mai 1919) şi Stelian Popescu. Abia în vara anului 1923 este indicat ca redactor (probabil „responsabil") C.A. Or., sub iniţiale fiind C. A. Orăşianu. Nu acesta a avut rolul cel mai important, ci mai curând Nichita Macedonski, alături de câţiva vechi gazetari ai „Universului" - Leontin Iliescu, Victor Bilciurescu, Romulus Seişanu, B. Cecropide. în prima fază -până în mai 1925 - şi formula este în mare măsură cea veche, de magazin literar „popular". în fapt, politica directorului-pro-prietar se traduce prin concesii făcute senzaţionalului şi divertismentului nepretenţios. Structura e destul de laxă: dacă fiecare număr prezintă un comentariu pe teme culturale de actualitate, în schimb cronicile (literare, dramatice, plastice, muzicale) nu au nici continuitate, nici substanţă. Articole de estetică ori consacrate unor opere aparţinând literaturii, artelor plastice şi muzicii, îndeosebi străine, scriu frecvent profesorii Petru V. Gâdei şi Matei Fotino (cu preferinţe pentru literatura americană) şi doctorul I. Duscian, ce iscăleşte uneori şi Leandru, lor alăturându-li-se, din octombrie 1923, elevul Mircea Eliade, care foloseşte şi pseudonimele Silviu Nicoară şi M. Gheorghe. Elev este şi Al. Dima, prezent aici în 1922, cu un articol despre simbolism. De consemnat, în 1923, şi Glosă pentru „Lumea bine crescută" de N. Iorga, iscălită Petru Balş (viitorul Petre Pandrea). Pe marginea unor motive lirice sunt eseurile lui Gabriel Donna (Din literatura cerului, Poezia nopţii), precum şi „corespondenţele" din Paris ale lui N. Vaschide. Mult mai bogat este sectorul propriu-zis literar. Aici intră mai întâi producţiile redactorilor şi ale celor apropiaţi redacţiei: Nichita Macedonski oferă (iscălind şi Nik, Niki, Nikita, Pavel M. Florentin ori Paul Florentin) versuri, poeme în proză şi schiţe; Leontin Iliescu dă „peisaje", lirică erotică, precum şi multe sonete; Victor Bilciurescu e autorul unor amintiri despre literaţi cunoscuţi; Nicolae Ţincu e prezent cu poezii originale şi traduceri (Ierusalimul liberat al lui Torquato Tasso), dar şi cu piese de teatru (Bacalaureata, Femeia cu ochii verzi); Constantin A. I. Ghica şi Mihail Negru figurează cu numeroase tălmăciri, ultimul manifestând preferinţă pentru Oscar Wilde. Unora dintre aceştia le vor fi aparţinând şi traducerile romanelor publicate în foileton: Barbarossa de Paul Heyse, Nopţile albe de F.M. Dostoievski (1922), Mamă şi amantă de Louis Ulbach (1923-1924). Mai rar sunt inserate scrieri ale unor autori consacraţi, precum Al. Macedonski, Al. T. Stamatiad, Iuliu I. Roşea, Al. Obedenaru, Th. D. Speranţia, Petre Dulfu, Maria Cunţan, N. Pora, V. Demetrius, Christea N. Dimitrescu (Cridim), Al. Cazaban, Ion I. Greculescu (fragmente din romanul Domnişoara Celina, semnate cu pseudonimul Popic), Radu Cosmin, Ion Dragoslav, Const. Rîuleţ, Victor Eftimiu, D. Nanu, Cincinat Pavelescu, Corneliu Moldovanu, G. Bacovia, Mihail Cruceanu, N. Davidescu, Leon Feraru, George Gregorian, Ion Pillat, V. Voiculescu, Liviu Rebreanu, Mihail Celarianu, Vladimir Corbasca, Ion I. Pavelescu, Horia Furtună, Ion Barbu ş.a. Un spaţiu generos e destinat condeielor în căutarea afirmării. Un debut precoce (la vârsta de treisprezece ani) e cel al Luciei Demetrius, în 1923. Lui Zaharia Stancu i se publică o poezie în 1920, urmată de altele, iar Cristian Sârbu e inclus cu o primă poezie în 1924. Sunt prezenţi şi alţi tineri ce îşi făcuseră intrarea în literatură, precum Mihai Moşandrei, Universul literar Dicţionarul general al literaturii române 108 DEMFRMCEA S.wt wfti htnc cl.i 43 Uc a«: î *.Stt îjţ sa!» » internatului m m.'Santii liceal (Je'ue rm~ m £>;*{;;|l->vîţ<»ţ a>ta4 W “ -'fe-1 din e,iî«a VV ■SCRIITORII NOŞTRI ^-ŞdispSruji în timpul războiului pîlMJl îl ■Ktrna e«T{ a) r8m»* . ti.m vreme pe Htmet ta pe-»A> «?«* csttol *»t Bawbc «ii»»}. ...-«îfc fi îi Tâd rnsi lArssi» iwjjavfnui ba*,v îiitr'o «i'Kiiţii «H» stn \ru< i*> Sal» >i!î(op,->!le, wi r 1 l?e f. îa (l'-ijrf.,- ■i* ife^ fraf <<{<.• ««« ţH>n mo«-- «i î«<-ăî*r!, Cfe*â e» âtiba: (înimpa, cu mţii «îa lîadn. fjo- iT . i mavuluamnii SU-fiui Ba*aî, Barba te W‘!»î;> & iuspwniant o eu-Ănlfer^ f»®wîir£ îa faţa s*Sc«J»s pe «m; întins {o*, a) !«i prf«* j îUft L.-.ilfin» î «liinr i 5- >j i;,' >"Uf »i t pe *«smş| >*> \ . PrtW.i; «ana tunsă. % ţ*. ţ . i’n» cnuî caS( >r.- ; l t «.-a tor® kj- | - haîseSt'»,! \ . <-rn-,iâ Jrt-ijtffi Î}*c*îvj i'oa m» cr.i îh*.»i B • ‘ W rtiisf «v-Nk I *t«ale ţi îe*î«ilt -*m4 .fa s«Uimb- fxâcţkf-tie- lî^w. m»ii* ? siă wmţ&K* 'M ,k > ţ m«V, »ţ» w»> «Wte ti 5»»«*v 'l îi iasu^i. M <■.... V* t'u! "« > Wî ftylc . •orii BOjiri 4* *.-i n Ifyufi. iMobem.a. ('.,<>* î utfialfe, cu: lîarf, Vf ' p<»it«irul %>ţ. - e«a- Kut«>er)’ ; Wi *iw.l»în ihiţ;!, s^rtslA, îmi}*»»' ii ttsi&zt d«jiă «c u«i , . i ■' *c te ş*i« cititorii ttRsîH, *»*»* tft urmează deci aparlBn m T. Păunescu-Ulmu, Stelian Constantin-Stelian (care semnează Stelian de la Câmpina), G. M. Zamfirescu, Al. Teodorescu-Miu (Al. Tudor-Miu), George Nichita, Ioan I. Ciorănescu, Ion Gane, Constantin Goran ş.a. O colaborare asiduă au mai mulţi autori ale căror urme se pierd ulterior, precum Petre Antonescu (mort prematur), George Nutzescu, N. Thomescu-Baciu, Sebastian Hortopan, George Gruia, Ion Th. Ion Hotarele, Simion Udrescu (cu versuri) sau Dem. Calafeteanu, Corneliu Mihăilescu, C. Maxim, Eufrosina Pallă (cu proză). Preluând la 17 mai 1925 direcţia U.I., N. Iorga îşi expune, sub titlul Menirea noastră, programul, pe care, în esenţă, îl promovase anterior în alte publicaţii. Larga circulaţie a săptămânalului îi impune „continua silinţă de a fi statornic în linia opiniei publice culturale, ridicând-o [...] cu concursul ei tot mai sus"; „miruirea" nou-veniţilor e lăsată în seama altora, iar „poezia pe care n-o înţelege nici cine a scris-o" şi „romanul cu cheie [...] culegând [...] lucrurile scabroase cu privire la oamenii zilei" sunt respinse net. în schimb - se spune mai departe - „trebuie să prezentăm [...] literatura sufletului naţional", cea care „există", dincolo de negările unora, ca şi de „exagerările bufone" ale altora. Se îmbunătăţeşte prezentarea grafică, precum şi structura revistei, cresc ponderea şi calitatea părţii metaartistice. Astfel, Ion Sân-Giorgiu, care îl secondează pe marele istoric, iscăleşte studii pe teme generale şi sinteze critice (Literatura şi viaţa, Literatură şi public, Teatrul şi literatura, Poezia lui Corneliu Moldovanu, Un miniaturist - despre Ion Pillat, Exotismul d-lui Liviu Rebreanu, Dl Sadoveanu romancier, Alecsandri şi modelele sale, St O. Iosif), Al. Marcu recomandă scriitori italieni recenţi, din care şi traduce, D. Caracostea urmăreşte motivul eminescian „Miron şi frumoasa fără corp", Barbu Solacolu analizează raporturile dintre literatură şi societate şi îl prezintă pe „reformatorul social Saint-Simon", Gh. Cardaş examinează studierea literaturii în universitate şi cărţi mai vechi ori mai noi, Emanoil Ciomac dă un studiu despre „miturile wagneriene", Ioan I. Cantacuzino se ocupă de pictura modernă, arhitectul G. Balş se opreşte asupra artei vechi româneşti, Liviu Marian schiţează o biografie a lui Ciprian Porumbescu ş.a.m.d. Spaţiul acordat prozei şi poeziei e mai redus. Alături de câţiva colaboratori vechi se ivesc alţii, printre care Ion Agârbiceanu, Eugen Boureanul, Sandu Teleajen, Sărmanul Klopştock, G.M. Vlădescu (cu proză), Volbură Poiană-Năsturaş, A. Pop-Marţian, Ion Buzdugan, Artur Enăşescu, Al. Iacobescu, G. Tutoveanu, Elena Farago (cu versuri). în numărul 34 debutează cu o poezie Radu Boureanu. De notat sunt şi numeroasele tălmăciri în româneşte ale lui Giuseppe Cifarelli. în mai multe numere românista slovacă Jindra Huskovâ-Flajshansovâ face cunoscută cititorilor cultura şi literatura ţării sale. Pe linia programului iniţial se întocmesc numere speciale consacrate culturii armene şi literaturii saşilor, „poetelor de sânge românesc din Franţa" Elena Văcărescu şi Anna de Noailles, reginei Maria. După retragerea, la 15 noiembrie 1925, a lui N. Iorga, conducerea săptămânalului îi este încredinţată, la 20 decembrie 1925, lui Perpessicius, menţionat ca unic redactor. în Schiţă de program, sub care figurează titlul săptămânalului, criticul fixează formula unei reviste nu „de curent" ori „de laborator", ci „de concentrare", în care „să-şi dea întâlnire cei mai încercaţi dintre luptătorii culturii", o publicaţie „de un eclectism superior, de o informaţie bogată şi variată, de o egală atenţie pentru toate manifestările intelectuale din cuprinsul ţării", care „să îmbrăţişeze deopotrivă pe scriitorul consacrat, ca şi pe tânărul ale cărui aripi au nevoie [...] de un neapărat concurs", ţelul ultim fiind „unitatea spirituală". E asigurată o echipă solidă, rubricile având semnatari de prestigiu: cronica literară, intitulată „Menţiuni critice", şi-o asumă Perpessicius, cea teatrală îi revine lui B. Cecropide, cea de film lui Petre Igiroşianu, cea plastică e ţinută de N. N. Tonitza, cea muzicală de G. Breazul (care iscăleşte şi George Diacu sau G. Diac). Se adaugă un buletin bibliografic alcătuit cu profesionalism de Al.-Sadi Ionescu, un „calendar literar" întocmit de Gh. Cardaş, prezentări ale lui Paul I. Papadopol sub titlul „Ce a scris...?", adresate în special elevilor, completate intermitent cu selecţii de texte („Pagini uitate"), rubricile informative „O seamă de cuvinte" şi „Ecouri", cât şi, doar în prima parte a anului 1926, dări de seamă asupra şezătorilor organizate de Societatea Scriitorilor Români, redactate mai ales de Perpessicius (care semnează şi Pentapolin). Rezultatele sunt remarcabile şi în domeniul esteticii, al ştiinţelor socioumane proxime, al istoriei literaturii şi al celorlalte arte, în paginile revistei întâlnindu-se Mihail Dragomirescu (cu secvenţe din Ştiinţa literaturii ori cu „dialoguri"), Tudor Vianu (Psihanaliza şi morala), Lucian Blaga (Polivalenţa estetică a naturii, Weltliteratur şi Daimonion), Scarlat Struţeanu (Arta nouă, Clasicism şi romantism, Hedonismul estetic, Este arta un joc?), F. Aderca (Mic tratat de estetică literară 109 Dicţionarul general al literaturii române Universul literar şi o suită de interviuri care vor intra în Mărturia unei generaţii), N.N. Matheescu (Instinctul artistic, Conceptul estetic al lui Auguste Comte, Consideraţiuni asupra catharsisului aristotelic, Despre mituri, De la Platon la Durkheim), Ramiro Ortiz (studii referitoare la capodoperele literaturii italiene), Camil Petrescu (Tehnica teatrală, Arta cinematografului, Revistele provinciale, Jean Codeau are oroare de şcolile literare, Un june critic bătrân - despre Pompiliu Constantinescu), Ion Pillat. Recenzii, articole, comentarii, însemnări, eseuri mai dau Al. Marcu, Anton Holban, Horia Bottea („portrete străine" şi „româneşti", sub pseudonimul Elena Protopopescu), Ştefan Neniţescu, Dragoş Protopopescu, Mircea Eliade (Martin Eden, un interviu cu Giovanni Papini, Arturo Farinelli sau De erudiţia), Petru Comarnescu ş.a. O veritabilă istorie a mişcării cultural-politice româneşti din Transilvania schiţează Ion Băilă în „Cronici ardelene", în timp ce Leon Baidaf readuce la lumină întâmplări şi personaje interesante îndeosebi din epoca fanariotă. Principiul „concentrării" e urmărit şi în ce priveşte literatura propriu-zisă. Cu versuri colaborează relativ frecvent Ion Pillat, Aron Cotruş, Artur Enăşescu, Mihail Celarianu, Nicolae Milcu, Radu Gyr, N.I. Herescu, George Nichita, Dragoş Protopopescu, Marcel Romanescu, T. Păunescu-Ulmu, A. Pop-Marţian, Stelian Constantin-Stelian, G. Talaz, Radu Boureanu, C. I. Şiclovanu, Cicerone Theodorescu, Eugeniu Sperantia, Sergiu Dan, G. Călinescu ş.a. G. Bacovia e prezent doar cu două poezii. începătorii sunt numeroşi: Matei Alexandrescu, Mihail I. Băişoiu, Ovidiu Papadima, Mihai Beniuc, George Buznea. în acelaşi interval dau fragmente de roman, nuvele, povestiri şi schiţe Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, Gib I. Mihăescu, Cezar Petrescu, Carol Ardeleanu, N. Davidescu, Victor Papilian (la început cu pseudonimul Sylvius Rolando), Sanda Movilă, Sandu Teleajen, Mihail Celarianu, Sărmanul Klopştock, Anton Holban, Mircea Eliade (fragmente din Romanul adolescentului miop), George Dorul Dumitrescu, Sarina Cassvan-Pas, Ion Călugăru ş.a. Nu e neglijat nici teatrul, N. Milcu şi Radu Gyr semnând piesa în versuri Floarea lui Sânzien, Horia Furtună figurând cu un fragment din Păcală, Camil Petrescu cu scene din Danton şi din Mioara, Liviu Rebreanu din Apostolii, iar G. M. Zamfirescu cu fragmente din Domnişoara Nastasia şi din Primăvara ce s-a dus. Traducerile sunt acum puţine, dar bine selectate. Odată cu retragerea lui Perpessicius, U.l . îşi suspendă apariţia la 16 octombrie 1927, reluând-o la 25 decembrie 1927, sub direcţia lui Camil Petrescu. La sfârşitul anului următor câteva desene înfăţişau redacţia (în sens larg): F. Aderca, Camil Petrescu, B. Cecropide, Mihail Sebastian, George Scrioşteanu, Andrei Tudor, C.I. Şiclovanu, Mircea Damian, Const. Pâcle, Ioan Georgescu, Emil Gulian şi graficienii Ion Sava şi Sell. Linia directoare este formulată în articolul Sufletul românesc, al cărui titlu trimite la opinii exprimate anterior de Camil Petrescu. întruchipat de „principalele personalităţi ale culturii", „sufletul românesc" va fi înfăţişat printr-o „galerie" (devenită mai târziu a „ctitorilor") inaugurată chiar în primul număr cu Delegatul, articol monografic consacrat lui N. Titulescu. în esenţă, U.l. trebuia să reprezinte „un vehicul între cultura românească şi masele de cititori", fiind o „absurditate" ideea de „a face revistă de mare tiraj pentru debutanţi". Noua conducere nu a izbutit totuşi să încredinţeze rubricile principale unor titulari de valoare. Astfel, cronica literară apare cu intermitenţe, iar cea teatrală, susţinută în continuare de B. Cecropide, din când în când este alimentată şi de Camil Petrescu ori de Mişu Fotino. De artele plastice se ocupă, alternativ, Tache Soroceanu, Aurel Broşteanu, Ion Sava, C. Vlad, iar de muzică, ocazional, Petru Comarnescu şi Alfred Alessandrescu. Se introduc rubrici noi, precum „Gazetăria literară" (iniţial iscălind aici un Ariei), „Aşa şi aşa" (N. Crevedia), „Cărţi redate în extrase" (sunt propuse îndeosebi memorii, biografii ale unor celebrităţi etc.). Destul de sărac este compartimentul articolelor pe teme de estetică ori de istoria literaturii. Mai frecvent sunt prezenţi Mihail Sebastian (ocupându-se de Jacques Riviere, Marcel Proust, Jean Law sau de volumul Evoluţia poeziei lirice al lui E. Lovinescu, de I. L. Caragiale şi Gh. Brăescu), Emil Gulian, C. Nestor. Cu totul sporadic colaborează F. Aderca, G. Călinescu, Al. Dima, Ion Biberi; mai multe recenzii au ca autor pe C. Pâcle. Notabile, în alt plan, sunt intervenţia fulminantă a lui Camil Petrescu în chestiunea „generaţiei de azi" şi ripostele la replicile primite, două (Un frazeolog frenetic şi mistic şi Un document fotografic) adresate lui Mircea Eliade, cea de-a treia (Noi exerciţii de logică) lui Petru Comarnescu. Şi partea literară e în 1928 mai puţin variată decât anterior. Cu versuri figurează C.I. Şiclovanu, Ioan C. Georgescu, Mihail Sebastian, Andrei Tudor şi Emil Gulian (mai rar), iar din afara redacţiei Ştefania Zottoviceanu Rusu, George Gregorian, Radu Boureanu, Artur Enăşescu, Matei Alexandrescu, Cicerone Theodorescu, Petre Strihan ş.a. Săptămânalul mai găzduieşte în întregime romanul Viaţa minunată a lui Anton Pann de Sergiu Dan şi Romulus Dianu, nuvele, povestiri, însemnări de călătorie trimise de Sărmanul Klopştock, Lucreţia Petrescu, Mircea Damian, F. Aderca, Anton Holban, Tudor Muşatescu, Aureliu Cornea, George Scrioşteanu. Mai apar fragmente din piesele Omul cu mârţoaga de G. Ciprian, Sminteala cuconului de Mihail Sorbul, Mitică Popescu de Camil Petrescu, Acord de Vintilă Russu-Şirianu, Greva încornoraţilor de Mircea Ştefănescu, Papagalii de Const. Rîuleţ, o scenetă de Valeriu Mardare. După ce, la începutul lunii februarie 1929, Camil Petrescu şi apropiaţii săi părăsesc U.I., conducerea o va prelua - cum se menţionează abia peste un an - Şt. Brăiloiu, care păstrează în mare aceeaşi structură până la 13 iulie 1930, când săptămânalul îşi încetează, pentru timp îndelungat, apariţia. Se remarcă o atenţie sporită acordată „ctitorilor" literaturii, cele mai multe articole fiind scrise de Paul I. Papodopol şi de I. Foti. Cei doi dau şi alte articole de istorie literară, precum şi recenzii şi, probabil, tot lor li se datorează şi selectarea „paginilor uitate". De teatru se ocupă acelaşi B. Cecropide şi, din când în când, Ion Floroiu şi George Scrioşteanu. Cronica plastică e susţinută de Lucia Draco-pol-Negulescu, Mihail Gh. Constantinescu şi D. Caselli. Fără dinamismul de altădată sunt vechile rubrici „Gazetăria literară", „O samă de cuvinte", „Bazar", „Aşa şi aşa". Un efort în direcţia conectării la actualitate se vădeşte însă în 1930, când se realizează o anchetă - Săptămâna poeziei - şi un ciclu de Universul literar Dicţionarul general al literaturii române 110 interviuri luate de N. Crevedia. Menţionabile sunt „cărţile redate în extrase", alese de Numa Cartianu şi de un enigmatic Dimitry, care mai trimite câteva corespondenţe din Paris. Pe de altă parte, sunt reuniţi vechi colaboratori şi câţiva noi, reale promisiuni. Cu poezii vin, în ordinea frecvenţei, Artur Enăşescu, G. Talaz, Mircea Dem. Rădulescu, I.U. Soricu, Victor Eftimiu, George Gregorian, Al. T. Stamatiad, Radu Gyr, Numa Cartianu, Gabriel Drăgan, Pavel Nedelcu, iar cu proză Mihail Lungianu, Lucreţia Petrescu, Ion Agârbiceanu, Al. Văitoianu, I.C. Vissarion, Sărmanul Klopştock, Al. Cazaban, Ion Munteanu, Gala Galaction, Const. Cehan-Racoviţă, N. Crevedia, D. Iov, Eugen Liteanu, V. Damaschin, Cezar Pruteanu ş.a. Un număr restrâns de tălmăciri completează sumarele. In marginile prescrise de statutul său, de-a lungul intervalului 1919-1930 U.l. cunoaşte inevitabile creşteri şi descreşteri, legate de optica şi îndeosebi de autoritatea celor care îl conduc. Reapărut la 19 februarie 1938, săptămânalul are format mare, specific cotidienelor, şi opt pagini. (Mai târziu, în plin război, numărul paginilor se va reduce, iar periodicitatea va fi de trei ori pe lună.) Iniţial pe frontispiciu e menţionat numele lui Stelian Popescu şi al redactorului responsabil - Mihai Niculescu. Rolul principal în conducerea revistei pare să îl fi avut însă fiul directorului, Victor Popescu, şi Constantin Fântâneru. Cel dintâi semnează editorialul Reapare „Universul literar”, conţinând precizări programatice, dar liniile de forţă sunt, în general, cele trasate la mijlocul deceniului al treilea. Date fiind „năzuinţele adevăratului gând românesc de a se oglindi în artă", publicaţia se va pune „în slujba lor" prezentând „pilda bunei literaturi şi prin cuprinsul pe care-1 vor aduce paginile sale, şi prin recomandarea operelor valoroase", „călăuzin-du-se" în această întreprindere „pe vadul de echilibru clasic al gândirii şi simţirii româneşti". Redacţia îşi manifestă dorinţa „de a face solidare toate talentele" şi „de a sprijini orice dovadă de muncă sinceră şi serioasă". Acest program este completat de articolul Punct de plecare, nesemnat, în care se afirmă că „primul lucru care se uită este împrejurarea că scrisul literar constituie totdeauna o activitate de diferenţiere, de intimitate şi de vocaţie"; în consecinţă, revista „va revendica întâietatea şi libertatea oricărei activităţi creatoare". Sensul şi marginile acestei libertăţi par a fi sugerate prin republicarea conferinţei lui Ion Pillat Tradiţia şi evoluţia literaturii. Alte lămuriri cuprinde articolul Program şi polemică al lui Constantin Fântâneru, unde, respingându-se obiecţiile cu care fusese întâmpinat U.I., anume „lipsa de preocupare ofensivă", evitarea „caracterului militant al unei echipe" şi, la urma urmei, a polemicii, se subliniază că redacţia a „pornit la drum ştiind ce însemnează la o revistă şi atitudinea programatică, şi cea polemică", dar că „programul este o problemă de creaţie"; ar trebui adus „exemplul literaturii de matură chibzuinţă", ştiut fiind că „zbaterea îndelungă a problemelor duce la sterilitate". Intenţia este, neîndoielnic, de a reliefa deschiderea faţă de operele „diferenţiate", nu de a justifica mărginirea la ele, cu excluderea textelor neliterare. Afirmaţia abia lasă să se întrevadă atitudinea programatică principală, anume aceea legată de disputa „generaţionistă". Publicaţia se vrea a fi a [VERSUL UTERAft. REDACŢIA VĂZUTĂ DE SAVA Şl SELL: tinerilor (în acest sens dovezile abundă), dar a acelora care se definesc prin operă „diferenţiată", nu prin preocuparea exclusivă de a-i nega pe vârstnici ori pe unii congeneri. Se subînţelege şi ideea deschiderii către atitudinile proxime celei proprii, care, în fond, e un echivalent, în spaţiul cultural, al poziţiei promovate de trustul „Universul", de centru-dreapta, altfel spus caracterizată printr-un naţionalism moderat. Dimensiunile deschiderii vor varia însă în funcţie de circumstanţele politice: relativ mare până la instaurarea dictaturii legionare, nulă pe durata acesteia şi mult redusă în perioada următoare, până la evenimentele din august 1944. Situaţia a rezultat, mai întâi, din componenţa redacţiei. în afară de Victor Popescu ~ el scrie şi câteva eseuri despre literatură (serialul Romanul românesc), despre teatru şi pictură clasică, precum şi o suită de nuvele - şi de Constantin Fântâneru - ce dă număr de număr, până în decembrie 1941, cronici literare, studii întinse (Cercetare asupra poeziei noi, Clasicism şi creştinism), dar şi un articol prolegionar circumstanţial -, Mihai Niculescu este titular al rubricii „Cartea franceză", iar din 1942 al cronicii literare (are în primul an şi câteva poezii), C. Postelnicu (secretar de redacţie) are articole şi „note româneşti", Radu A. Sterescu figurează cu „note de istoria literaturii române", cronici teatrale, interviuri, reportaje. Mai sunt prezenţi cronicarul muzical Romeo Alexandrescu, cronicarii artelor plastice Paul 111 Dicţionarul general al literaturii române Universul literar Miracovici, ulterior Paul Lahovari (iscăleşte şi Menip o suită de controverse cu Mihai Niculescu, acesta cu pseudonimul Menalc), graficianul George Voinescu şi polivalenţii Traian Lalescu şi Ştefan Baciu. Pe lângă versuri, proză şi o piesă de teatru (Muşchetarii s-au întors), Traian Lalescu vine cu articole şi eseuri iscălite Ion Ştefan, reportaje, cronica filmului, iar celălalt publică poezii, câteva „cronici germane", dări de seamă, reportaje şi, din 1941, îşi asumă dialogul cu începătorii („Corespondenţa noastră" şi „Cântece noi"). Echipei i se alătură la sfârşitul anului 1940 Traian Chelariu, care contribuie cu „note italiene şi germane", apoi cu „note româneşti" semnate V. Jeleru, după plecarea lui Mihai Niculescu la Paris, în 1943, devenind cronicar literar şi redactor responsabil până în 1944. Ceva mai înainte apăruse aici şi Mircea Streinul, care furnizează recenzii la cărţi germane, note, versuri, reportaje, nuvele şi fragmente de roman. Ion Frunzetti e redactor în 1940, intrând în sumar cu articole de estetică, istorie a artei, cronici şi eseuri, „note italiene", sub care figurează pseudonimul Socrates, mai rar cu versuri. Au mai făcut cronică teatrală I. Constantinescu, Cicerone Theodorescu, I. Mincu-Lehliu, Adriana Nicoară şi Al. Drăghici, cronică plastică Ion Zurăscu, Lucia Dem. Bălăcescu, Olga Greceanu ş.a., „Cronica ideilor" fiind susţinută în intervalul 1938-1941 de Mircea Mateescu. Cronica filmului o asigură din 1944 Liviu Bratoloveanu, care mai inserează note şi comentarii pe marginea actualităţii culturale, dar şi nuvele (una sub numele Adina Stolnicu), fragmente din romanul Oameni la pândă şi dintr-o piesă de teatru. Mai relevantă pentru deschiderea manifestată de U.l. este contribuţia colaboratorilor. între aceştia primul loc revine „gândiriştilor" Nichifor Crainic (care publică, până în 1939, eseurile închinare lui Eminescu, Grigorescu, interpret ideal al frumosului românesc, Fr. Jammes şi poezia catolică, Genialitate şi sfinţenie, Arta în artist), Ovidiu Papadima (Poezia sentimentelor mari, Folclor şi clasicism, Intre povestire şi roman, O ordine creştină a noastră: rânduiala etc.), N. Roşu, Toma Vlădescu, Radu Gyr (Adevăruri simple despre poezie, DAnnunzio artistul, Fericirile stalactitare, o suită de medalioane memorialistice, Privighetoarea oarbă), Ernest Bernea ş.a. Urmează „trăiriştii" Mircea Vulcănescu (Despre „experienţă"), Mircea Eliade (în intervalul iulie 1939 - iulie 1940, cu numeroase studii de mitologie, interviuri, câteva proze şi un fragment din drama Iphigenia), Constantin Noica (o suită de eseuri în 1940), Vasile Băncilă (Pentru cunoaşterea provinciilor, Oraşe dunărene, Pentru cunoaşterea naţiunii), Eugen Ionescu (Jurnal, Note despre om şi poezie), Vintilă Horia, Haig Acterian (Note despre tragicii greci), Mihail Polihroniade ş.a. Alături stau „clasiciştii": N. Davidescu, N.I. Herescu (Elogiulprieteniei, Arta şi arta nouă, Eterna coloare a vieţii, Pro Murnu, Destinul imperial al poetului, Amurgul poeziei, Milliarium, Poetul Ion Pillat), Dan Botta (Teatru pentru 10 000, Templele graiului, Horia şi geniul suferinţei), George Murnu, ca şi „raţionaliştii": Şerban Cioculescu (Caragiale în ediţie completă, Caragiale şi ardelenii, între actualitate şi permanenţă, Critica de directivă), Vladimir Streinu (Poetic şi oniric, Romane în două volume, începuturile criticii literare, serialul Tipologii literare), Tudor Vianu (Ce s-a schimbat în literatura română în ultimii 25 de ani, Ştefan Dimitrescu), Al. Rosetti (serialul Diverse), D. Caracostea (Mai presus de generaţii), Emil Gulian. Lor li se adaugă alţii, fără coloratură ideologică, între care G. C. Nicolescu, Al. Dima, Al. Ciorănescu, Al. Busuioceanu, Dan Smântânescu, Vasile Netea, eseistul Vladimir Dogaru, Rainer Biemel şi Walter Biemel. în această categorie intră şi câţiva tineri cărora li se publică primele ori printre primele texte: Alexandru Paleologu, Ştefan Cuciureanu, Ovidiu Drimba, Al. Bojin, Al. Husar, Alexandru Balaci, Eugen Todoran, Augustin Z.N. Pop ş.a. Ocazional figurează cu texte eseistice şi scriitori de seamă: Gala Galaction, Camil Petrescu (despre teatru) Liviu Rebreanu (Literatură şi iubire), Ionel Teodoreanu (Noul Adam, anticălinescianul Jim Fecundatorul şi „Noul junimism"), Victor Papilian, Simion Stolnicu ş.a. Doar ultimii trei semnează şi literatură propriu-zisă. Scriu aici şi câţiva care îşi câştigaseră un loc important în epocă, precum Ion Pillat, V. Voiculescu, Radu Gyr, Emil Botta (cu cicluri reunite apoi în volumul Pe-o gură de rai), Dan Botta (fragmente din Comedia fantasmelor şi din Alkestis), George Murnu, George Gregorian, Hortensia Papadat-Bengescu (cu un fragment din romanul Rădăcini), Ion Agârbiceanu, Victor Papilian, Ionel Teodoreanu, Sărmanul Klopştock, George Banea, Dan Petraşincu, Theodor Râşcanu, N. Pora, Georgeta Mircea Cancicov. Cu versuri mai colaborează asiduu Ştefan Stănescu, Teodor Al. Munteanu, Virgil Carianopol, Simion Stolnicu, Teodor Scarlat, Al. Raicu, Iulian Vesper, Vlaicu Bârna, Constantin Salcia, George Drumur, Ovid Caledoniu, Dan Bălteanu, N. D. Mirea (iscălea iniţial Niculai Streiu), Const. Ene, Nichita Tomescu, Const. Cojan, Ion Bălan, Ion Calboreanu, Ion Ţolescu ş.a., iar cu proză sunt prezenţi Neagu Rădulescu, Gabriel Bălănescu, Gabriel Drăgan, Laurenţiu Fulga, Mihail Şerban, Mihail Drumeş, K.H. Zambaccian, Octav Şuluţiu, Ion Biberi, Paul Constant, Eusebiu Camilar, Pericle Martinescu, V. Copilu-Cheatră, Const. Ene, George Acsinteanu, N. Ladmiss-Andreescu, Gabriel Ţepelea, Liviu Bratoloveanu ş.a. Consemnabile sunt şi câteva începuturi: Dinu Pillat (cu un articol despre proza lui Ionel Teodoreanu), Ion Oană, Theodor Cazaban, Marin Sârbulescu, Teohar Mihadaş, Alexandru Jebeleanu, Remus Luca, Ioanichie Olteanu, Dinu Ianculescu, Vlad Muşatescu ş.a. în cadrul rubricilor „Corespondenţa noastră" şi „Cântece noi" sunt găzduiţi zeci de tineri, dintre care unii îşi făcuseră ucenicia la reviste şcolare sau la alte periodice, precum Robert Cahuleanu (viitorul Andrei Ciurunga), Octav Sargeţiu, G. Uscătescu-Şoimu (George Uscătescu), Vasile Posteuca, Dimitrie Stelaru, Stelian Diaconescu (Ion Caraion), M. I. Cosma, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, Ion Potopin, D. Corbea, Lucian Valea, Dragoş Vicol, Ion Apostol Popescu, Ion Sofia Manolescu, Petru Homoceanul, Florin Dumitrana ş.a. Câţiva sunt încurajaţi, publicându-li-se scrierile în spaţiul rezervat colaboratorilor propriu-zişi. La prestigiul săptămânalului a contribuit, între 1938 şi 1940, un şir de şezători („ale scriitorilor tineri") organizate în Capitală şi în ţară, în special în Transilvania, precum şi „Colecţia «Universului literar»", în care au fost editate numeroase cărţi ale redactorilor ori ale colaboratorilor apropiaţi. După evenimentele din august 1944 U.l. continuă să unu Dicţionarul general al literaturii române 112 apară, sub direcţia lui Al. Ciorănescu, cu texte ale celor „necompromişi" în timpul războiului - Traian Lalescu, Al. Drăghici, Dorothea Cristescu, Liviu Bratoloveanu, Melania Hayek (Melania Livadă), Theodor Al. Munteanu, Ileana Busuioceanu, Dorin Iliescu -, precum şi ale unora noi -1. A. Terebeşti (Nae Antonescu), Valeriu Popovici (cu „scrisori din America"), Marian Zbaski (cu însemnări despre literatura poloneză), Mihnea Gheorghiu ş.a. O reorganizare din temelii are loc la începutul anului 1945. Cronica literară e preluată de Perpessicius, cea dramatică de Ruxandra Oteteleşanu, cea muzicală de Emanoil Ciomac, cea plastică de Petru Comarnescu, în timp ce Liviu Bratoloveanu asigură tot cronica filmului, iar lui Camil Baltazar îi aparţin „Carnetul literar", articole (despre G. Ibrăileanu, Mateiu I. Caragiale, E. Lovinescu, St. O. Iosif, G.M. Zamfirescu, M. Blecher) şi o serie de interviuri (cu Tudor Vianu, Perpessicius, Mihail Sadoveanu). Colaborează Camil Petrescu (Momente dintr-un directorat), Al. Rosetti (note despre Paul Zarifopol, Victor Hugo, Lev Tolstoi ş.a.), Şerban Cioculescu (în amintirea lui E. Lovinescu, Un neoumanist: Tudor Vianu, Un mare critic impresionist: G. Călinescu, fragmente din teza de doctorat privitoare la poezia lui D. Anghel), N. Steinhardt şi Adrian Marino. Alte articole, cronici şi comentarii au ca autori pe Al. Ciorănescu, Ion Frunzetti, G. C. Nicolescu, Basil Munteanu, N. N. Condeescu, Al. Piru, Tatiana Slama, Gr. T. Popa, Ovidiu Constantinescu ş.a. Cu versuri, originale sau traduse, intră în sumar Al. Ciorănescu, Al. T. Stamatiad, Ben Corlaciu, Margareta Sterian, Const. Tonegaru, Mihu Dragomir, Ion Th. Ilea, Emil Mânu, Teohar Mihadaş, iar cu proză Mihail Şerban, Sărmanul Klopştock, Ion Vinea, Ben Corlaciu, Ovidiu Constantinescu, Pavel Chihaia, N. Papatanasiu, Petru Dumitriu. Dincolo de moderaţia crispată impusă de vremuri, în noua sa formulă U.l. este una din cele mai bune reviste de cultură ale momentului imediat postbelic. V. D. unu, revistă apărută lunar, la Dorohoi din 4 aprilie până în noiembrie 1928 şi la Bucureşti din iulie 1929 până în decembrie 1932, cu subtitlul „Avantgardă literară"; la 1 septembrie 1935 se mai imprimă un număr („afară din comerţ"), cu ocazia „nunţii lui M. Taingiu-Moldov". Redactori: Saşa Pană şi Moldov (până la numărul 34/1931), când în caseta redacţională se specifică: „Apare sub conducerea unui comitet [...]. Girant responsabil: semnatarul fiecărui articol". Pentru ultimele numere, alături de Saşa Pană s-a aflat Mihail Dan. Numere anunţate cu titlu special simt „unu noaptea" (1928), „unu estival" (1929), „unu alb" (1930), „unu consacrat lui Urmuz" (1930), „unu - Moşi" (imprimat pe hârtie colorată), „unu poem", „unu ediţie specială - număr matrimonial. Scris în întregime de Geo Bogza" (38/1931) şi „unu ultim" (50/1932). Publicaţia manifestă, în contextul avangardismului interbelic, un dinamism creator absolut, libertate de spirit şi expresie, ducând o luptă fără concesii împotriva oricărei forme de instituţionalizare a literaturii. în acest sens, Manifestul semnat de Saşa Pană în primul număr e categoric: „Cetitor, deparazi-tează-ţi creierul". în numerele ulterioare direcţiile progra- !o u i s a r a g o n geo bogza victor brauner v, c e r n a t af. dimitriu-păuşeştî andre far r a u f iulian m. h. m a x y moldov saşa pană s p e r a h i m stephan roii tristan tzara matice vor fi mai ferm subliniate, uneori prin raportare la alte reviste de avangardă: „Chiar dacă n-ar fi dubioasa flagrantă atitudine a «Contimporanului», mişcarea pe care ar voi s-o reprezinte «constructivismul» şi în care s-a fixat de la apariţia lui e cu totul străină de vederile actuale ale lui «unu», care îşi revendică o conduită cu totul ruptă de realitate, cu totul în afara utilitarismului constructivist, rezolvit în arhitectură, şi care clatină în havuzele visurilor apele unor viziuni desfăcute de orice probleme şi continuităţi situate dincolo de poem şi de semitrezie" (Coliva lui Moş Vinea); „Pentru spiritul nostru agitat, literatura de confort care se face în România nu poate fi decât o ultragiere şi o insultă. E un cer prea aspru şi prea răvăşit în noi pentru a-1 mai putea satisface acele opere ale căror merite ar fi contribuţia adusă unor valori existente, din contră, acestea le anihilează principial; posedăm cu îndârjire o puternică dorinţă de altceva, de o apariţie care să nu fie contribuţie, ci răsturnare" (Geo Bogza, Profesie de credinţă pentru grupul alge). Alte enunţuri vor păstra aparenţa unor simple mesaje informative ori injonctive: „unu şi cu unu fac unu", „unu trebuie să rămână o continuă nedumerire, ca noi înşine, ca tot ce ne înconjoară" (Ilarie Voronca); „citiţi numai unu", „unudonal vă fereşte de artrită, gută, sciatică, acid uric etc."; „nu vă jucaţi cu unu". în ultimul număr Saşa Pană anunţă încetarea apariţiei revistei: „«unu» e la uşa anului şase. Şi pentru ca să rămâie tânăr, îl asasinăm azi, înainte de a începe şcoala primară" (Denunţ). în planul relaţiilor de viaţă literară, gruparea este în conflict cu F. Aderca, susţine apartenenţa lui Adrian Maniu din perioada poemului Salomeea la 113 Dicţionarul general al literaturii române Unu avangardism, este de partea lui Ilarie Voronca împotriva lui G. Călinescu, se distanţează ferm de „Contimporanul" ca reacţie la concesiile făcute de Ion Vinea oficialităţilor literare, întreţine o campanie împotriva lui Ilarie Voronca, exclus din cercul revistei pentru că publicase la o revistă oficială, se plasează în apărarea lui Geo Bogza, acuzat de atentat la bunele moravuri (Trei fragmente în jurul unui articol din codul penal Monstruozitatea acestui proces). Cei de la u. se interesează de poem, desen, literatură, de reportajul pur, toate împrospătate de „neliniştea şi problemele care agită actualitatea". La „Linii frânte", rubrică permanentă semnată de Moldov, se construiesc exerciţii avangardiste de relaţionare a ficţiunii cu realitatea. „Scurt circuit", rubrica lui Gheorghe Dinu (Stephan Roii), de reflecţii asupra fenomenului avangardist, este consacrată lui B. Fondane (Fundoianu), Filip Corsa, Mihail Cosma (Claude Sernet), Urmuz, Geo Bogza, Saşa Pană, Ilarie Voronca, expoziţiei de arte aplicate a lui M.H. Maxy şi este completată de textele alese pentru „Antologie". Secţiunea „Cămaşa de forţă" cuprinde „cronici, note, invective, caracterizări, bibliografii" şi răspunde unor publicaţii ce profesează o receptare alterată a fenomenului avangardist. „Vestiar" şi, în continuare, „Acvarium" sunt rubrici-mozaic, alcătuite din prezentări de cărţi, reviste, imagini, vernisaje, comentarii, reacţii ale presei franceze la artiştii avangardei de la u., dialoguri cu „Contimporanul", traduceri, recomandări de lectură etc. Textele publicate sunt la graniţa dintre manifest, eseu critic şi proză/poem. Versuri semnează Geo Bogza (uneori cu pseudonimul Andre Far), Filip Corsa, Vasile Cernat (Lucian Boz), Ilarie Voronca, Stephan Roii, Claude Sernet, Al. Marius, Virgil Gheorghiu, Benjamin Fondane, Râul Iulian, Tristan Tzara, Aureliu Baranga, Miron Radu (Miron Radu Paraschivescu), Gherasim Luca, Paul Păun, I. Wittner (Ion Vitner) ş.a. Proză dau Stephan Roii (şi sub identităţile Teodor Cristea, Saşa Tanevicin), Saşa Pană, Sesto Pals, Ilarie Voronca, Ion Călugăru, Aurel Zaremba, Dan Faur, Al. Dimitriu-Păuşeşti ş.a. Se publică texte de Urmuz şi pagini (cele mai multe traduse) din Andre Breton, Arthur Adamov, Louis Aragon, Pierre Audard, Pierre Reverdy, G. Ribemont-Dessaignes, Paul Eluard, Vladimir Maiakovski, Ramon Gomez de la Sema, Vicente Huidobro ş.a. Fenomenul avangardist e promovat la u. şi prin aspectul grafic. Textele au diferite corpuri de literă, grafia, liberă de orice constrângere, alternează majuscula cu minuscula în favoarea celei din urmă şi nu de puţine ori echilibrul vizual al paginii se bazează pe o dispunere inedită a materialelor. Revista este ilustrată cu desene, reproduceri, fotografii, gravuri, facsimile de Victor Brauner, Constantin Brâncuşi, F. Brunea (Brunea-Fox), Marc Chagall, Jacques G. Costin, B. Herold, Marcel Iancu, Malkine, M.H. Maxy, Michonze, Corneliu Michăilescu, Armând Pascal, S. Perahim, Miliţa Petraşcu, Claude Sernet, Paul Sterian, Man Ray, Jose Robles, Yves Tanguy ş.a. într-un tablou al avangardei româneşti u. rămâne valoroasă datorită orientării care se declară alimentată de spiritul lui Urmuz, dar şi prin tipărirea unor texte devenite fundamentale pentru înţelegerea direcţiilor avangardei literare, precum A doua lumină de Ilarie Voronca, Jurnal de sex, Crez, Reabilitarea visului, Poemul invectivă de Geo Bogza, L'Homme approximatif de Tristan Tzara, Contribuţii sumare la cunoaşterea mişcării moderne la noi de Ion Călugăru. II. C. UNU, publicaţie care apare la Oradea, lunar, de la 1 martie 1990. Caseta redacţională indică cinci membri fondatori: Ioan Ţepelea (redactor-şef de la numărul 5/1990 şi director de la numărul 28/1992), Constantin Butişcă, Liviu Borcea, Ioan Sarcă şi Petru Mihancea; în timp colectivul redacţional suferă numeroase schimbări, iar în 1994 este menţionat ca director onorific Gheorghe Astaloş. Atent cu profilul în care se va încadra, U. se defineşte ca o „publicaţie de opinie, informare culturală şi divertisment" şi respinge orice „legătură de program şi conţinut cu omonima interbelică apărută la Dorohoi în aprilie 1928". Dezideratele programului, esenţializate şi prin titluri, se păstrează doar în primele luni, când configuraţia de ziar este pregnantă. Se remarcă o rubricaţie promiţătoare şi sugestivă, titrând recenzii („Viaţa cărţilor"), recuperări literare („Restituiri"), informaţii variate de interes cultural, privind saloane de carte, noutăţi editoriale, emisiuni radio, evenimente artistice, simpozioane, întâlniri cu cititorii („Secvenţe", „Revista presei"), opinii despre viaţă şi sensurile ei („Cogito ergo sum"), extrase din scrisorile lui Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Eliade. Ultima pagină, dedicată în întregime divertismentului (jocuri enigmistice, anecdote, benzi desenate, epigrame), se va reduce treptat la jumătate şi în cele din urmă va dispărea, lăsând locul studiilor şi articolelor de istorie naţională, rememorării unor momente importante din trecutul Transilvaniei, literaturii. U. publică poeziile unor scriitori din prim-planul liricii contemporane (Ileana Mălăncioiu, Ion Gheorghe, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Emil Brumaru), dar face loc cu generozitate şi altora, din generaţii mai tinere (Virgil Bulat, Cassian Maria Spiridon, Valentin Taşcu, Lucian Vasiliu, Liviu Ioan Stoiciu, Simona-Grazia Dima) şi chiar debutanţilor locali (la rubrica „Poeţi bihoreni"). în 1999 un colaborator constant este Miron Kiropol, cu versuri originale, dar mai ales cu Prolog la un dicţionar al poeziei române, adunând poeţi români din toate timpurile, „de la A la Z", tălmăciţi de el însuşi în franţuzeşte. Proza este reprezentată de un roman-foileton şi de un fragment din însemnările diaristice Un român la Paris de D. Ţepeneag. De atenţia redacţiei se bucură şi traducerile din literaturile franceză, engleză şi italiană sau paginile inedite provenite de la D. Ciurezu, Nichita Stănescu şi Mihai Ursachi. „Personalia" este un fel de dicţionar de reală utilitate, unde sunt prezentate personalităţi bihorene, modele sociale, culturale, morale, ştiinţifice, teologice: Ion Brudu, Alexandru Roman, Moise Dragoş, Aurel Lazăr, Emanuil Gojdu ş.a. Contribuţii de istorie literară, care se înscriu în acelaşi perimetru prin scopul recuperator, aparţin lui Mircea Popa: Vasile Sala şi interesul său pentru folclor (cu opt scrisori inedite către Nicolae Densuşianu), Ion Codru Drăguşanu în corespondenţă cu Al Roman, Poeţi din Bihor: Isaia B. Bosco. Constantin Cubleşan dă o serie de articole sub genericul „Eminesciana". Pagini omagiale, la împlinirea unor vârste „ U". Preocupări universitare Dicţionarul general al literaturii române 114 rotunde, sunt dedicate lui Gabriel Ţepelea, Ovidiu Drimba, Adrian Marino, Emil Mânu şi lui Constantin Cubleşan. Interviul a fost cultivat asiduu de redacţie (cu Sergiu Nicolaescu, Al. Zub, Alexandru Lungu), dar se detaşează cel luat lui Mircea Dinescu în 17 martie 1980, reprodus după ziarul „Liberation". Alte rubrici: „Fapte şi idei", „Cărţi noi", „Lecturi" (cu recenzii şi cronici de Virgil Bulat, Valentin Chifor, Radu Voinescu, George Mirea, Al. Pintescu, Miron Blaga, Ioana Felicia Onu, Rodica Bogdan ş.a.). Paginile sunt înviorate de o iconografie bogată: portrete, fotografii de grup, reproduceri de coperte, facsimile. înfiinţat în entuziasmul unei perspective culturale, politice şi sociale noi, U. şi-a clarificat opţiunile şi s-a adaptat vremurilor, devenind un autentic punct de întâlnire al talentelor literare şi al iniţiativelor culturale din Vestul ţării. Iniţiatorul şi susţinătorul revistei este scriitorul Ioan Ţepelea, prezent număr de număr cu un editorial, cu poezii sau recenzii. Alţi colaboratori: Maria Vulişici, I. Negoiţescu, Nae Antonescu, Carolina Ilica, Vasile Tărâţeanu. R. P. „U“. PREOCUPĂRI UNIVERSITARE, revistă apărută la Bucureşti la 1 decembrie 1943 şi în februarie 1944. Deşi este anunţată cu o periodicitate de nouă numere pe an, dispare după al doilea, din cauza „dificultăţilor pe care orice publicaţie le are în aceste vremuri grele". Comitetul de redacţie: Alexandru Borza, Petre Hossu, Al. Manuila, George Mărgărit, Adrian Marino, Ion Oană, Grigore Gr. Popa, Al. P. Stănescu, Mircea Vlad; directori: Al. Borza şi Mircea Vlad; redactor: Al. Manuila. „U. P.u.“ este expresia unei grupări de intelectuali tineri din marile oraşe şi centre culturale ale ţării: Corneliu Belciugăţeanu, Al. Borza, Al. Manuilă, Ion Otescu, Dan Patrulis, Gr. Gr. Popa (din Bucureşti), Ilie Balea, Romeo Dăscălescu, Ştefan Aug. Doinaş, Ovidiu Drimba, Petre Hossu, Ion Oană, Ion D. Sârbu (Sîrbu), Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Eugeniu Todoran - majoritatea membri ai Cercului Literar din Sibiu, Adrian Marino, George Mărgărit (din Iaşi) ş.a. Pentru a susţine şi completa articolul de deschidere, închinăm, în care aduc un omagiu „acelora care, înainte cu douăzeci şi cinci de ani, în calitate de reprezentanţi legali ai naţiunii române din Transilvania, s-au întrunit în Marea Adunare de la Alba Iulia şi au luat istorica hotărâre a unirii Ardealului cu patria-mumă", aceştia semnează şi un Cuvânt înainte cu valoare de articol-program, unde menţionează că „pe lângă grija de a menţine o legătură cât mai strânsă între preocupările diferitelor facultăţi, revista îşi propune să ridice în coloanele sale marile probleme ale vieţii moderne, sub toate aspectele sale. Ea nu este specializată în nici o direcţie, iar în paginile sale se găseşte ceva din viaţa, arta, ştiinţa, sufletul, ideologia sau credinţa acelora ce înţeleg că în curând lumea aşteaptă roadele unei pregătiri de optsprezece ani". Rubricile, bine orientate sub raportul deschiderilor instructiv-culturale şi ca puncte de interes, sunt asociate cu o grafică sugestivă: „U. Ideea", despărţită de „U.Arta" prin paginarea originală a unui editorial, „U.Viaţa", „U.Materia", „U.însemnări", „Actualităţi", „Răvăşind revistele", „Sport", „Note" etc. Sumarul general al fiecărui număr este dat în două părţi, pe prima copertă şi pe a patra. Cea mai firavă rubrică este „U.Arta". Aici publică poezii Ioanichie Olteanu (Balada înecaţilor, Imn sublunar, Nocturnă), Ştefan Aug. Doinaş (Poem, Sub stea de aur, Terminus, Oră târzie), Ilie Balea şi traduceri Ion Oană (Le Sylphe, La Ceinture de Paul Valery, Tete de faune, Sensation de Arthur Rimbaud). Mult mai extinsă şi diversă este „U.Ideea", care subordonează materialele în trei secvenţe: „Universitatea de ieri", „Universitatea străină" şi „Universitatea de mâine". Se remarcă eseurile pe teme politice (Ion D. Sîrbu, Despre o dialectică a lucidităţii), istorice (N.A1. Rădulescu, Românii şi Dunărea, Al. Manuila, Originea neamului românesc în interpretarea sa biologică) şi literare (Radu Stoichiţă, Note despre intelectual, Alice Voinescu, Umanismul femenin, Adrian Marino, Despre cultura literară). Cronica literară este susţinută, printre alţii, de Alexandru Piru (Eusebiu Camilar, „Prăpădul Solobodei") şi George Mărgărit (G. Călinescu, „Sun sau Calea neturburată"). La cronica teatrală Dan Nasta face o critică ascuţită regizorilor Ion Şahighian şi Victor Bumbeşti pentru regia spectacolului cu Horaţiu de Corneille, opinie contrabalansată de Petre Constantinescu, care apreciază Mioara lui Camil Petrescu drept „un moment interesant al stagiunii". Foarte tânărului muzician Mihai Rădulescu îi aparţine seria Note despre virtuozitate, privind turneele la Bucureşti ale pianiştilor germani Wilhelm Kempff şi Walter Gieseking. Revista mai conţine articole de tehnică, ştiinţă medicală, observaţii pe marginea vieţii studenţeşti, scurte polemici. Alţi colaboratori: Emanoil Bucuţa, Horia Hulubei, Gheorghe Taşcă, C. Rădulescu-Motru, Nicolae Ciorănescu. R. P. URBANOVICI, Maria (17.IX.1948, Vlad Ţepeş, j. Călăraşi), poetă. Este fiica Floricăi (n. Djaman) şi a lui Grigore Urbanovici, învăţător. A urmat primele opt clase în comuna natală (1954-1962), liceul la Călăraşi (1962-1966) şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia polonă-română, a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1972. Mai întâi cercetătoare la Institutul de Lingvistică al Academiei Române (1972-1974), apoi va fi referentă la Metarom (1974-1978), bibliotecară la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport (1978-1990), realizator în cadrul Redacţiei literatură-arte a Societăţii Române de Radiodifuziune (din 1990). A debutat în 1970, sub pseudonimul Ana Maria Condor, în „România literară", la rubrica „Poşta redacţiei", deţinută de Geo Dumitrescu, şi editorial în 1976 cu placheta în prelungirea luminii. Mai colaborează la „Amfiteatru", „Luceafărul", „Poesis", „Ramuri", „Contrapunct" ş.a., cu versuri, proză şi traduceri din literatura polonă, uneori semnând Mariana Urbanovici. Cu o bună cunoaştere de sine, U. se autodefineşte în poezia Lut ars din volumul omonim, apărut în 1984: „Sunt un ciob dintr-un vas, / imposibil de reconstituit". Dacă s-ar avea în vedere doar titlurile majorităţii plachetelor sale, în prelungirea luminii, Cratere (1981), Lut ars, Heliante (1987), Febra esenţială (1997), ori ale unor poeme (Lumină sonoră), s-ar putea conchide că poeta scrie o lirică vitalistă, solară, tentată doar de aspectul diurn al existenţei. însă cu trecerea timpului ea se dovedeşte mai degrabă o structură lirică anxioasă, bântuită de spaime şi viziuni tanatice, încercarea de a prelungi lumina 115 Dicţionarul general al literaturii române Ureche revelaţiei, proprie debutului, continuându-se într-un dureros periplu în bolgiile infernului terestru. Obsesiva căutare a tăcerii grăitoare din toposul iniţial se sublimează treptat, iar poemele propun tentative succesive de geneză a eului. Căderea în real, în capcanele cotidianului se realizează printr-o privire autoscopică, într-un dialog neîntrerupt între imaginar şi concreteţe. într-o manieră sobră, austeră, U. îşi exprimă incertitudinile privitoare la destinul său omenesc şi la vocaţia de scriitor: „Personajele cele mai importante/ale fiecărei zile/sunt oamenii şi cărţile./Primii mă îmbrâncesc,/fac haz, mă plâng./Cărţile mă obligă/să-mi semnez sentinţa/cu propria mână" (Punct de sprijin). Discursul poetic se structurează într-un balans nesfârşit între viziunea expresionistă tragică şi fiorul elegiac, aproape imnic. Livreşti ca sursă de inspiraţie (Biblia, doctrinele mistice, poetul Odysseas Elytis), empatice din perspectiva efectului scontat, poemele din volumul Ce-arfi să-i dezbrăcăm sufletul?, subintitulat Fabula rasa II (2003), aduc în prim-plan oscilaţiile eului liric aflat în căutarea disperată a unei identităţi. Polifonie, schimbări de registru stilistic, abundenţă de simboluri (porumbelul, statuia, oglinda etc.), teatralitate, toate acestea atestă disponibilităţile poetei pentru îmbinarea tehnicii cu emoţia şi viziunea. în ordinea apariţiei lor, cărţile par a se înscrie într-un fel de proiect al cărui mesaj vizează ab initio transcendenţa, întorcându-se în final în acelaşi spaţiu generos, de semnificaţii proteice: prelungirea luminii, craterul, lutul ars, floarea soarelui, lumina nemuritoare. Pentru U., poezia se defineşte ca o „febră esenţială", „o lege care te îngroapă de viu/în splendorile lucidităţii". SCRIERI: In prelungirea luminii, Bucureşti, 1976; Cratere, Bucureşti, 1981; Lut ars, Bucureşti, 1984; Heliante, Bucureşti, 1987; Febra esenţială, Timişoara, 1997; Ce-ar fi să-i dezbrăcăm sufletul? Fabula rasa II, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: Nicolae Ciobanu, Tonalitatea imnică, LCF, 1977, 2; Nicolae Manolescu, „în prelungirea luminii", RL, 1977, 13; Ulici, Prima verba, II, 131-132; Iorgulescu, Prezent, 130-131; Paul Dugneanu, Forme literare, Bucureşti, 1993, 192-195; Ulici, Lit. rom., I, 320-321; Roxana Sorescu, Ca floarea soarelui, sub cerul înnorat, LCF, 1997, 3; Maria-Ana Tupan, „Acesta este trupul tău", APF, 1997,11; Mariana Filimon, Un exil benevol, VR, 1998,5; Popa, Ist lit, II, 569; Raluca Dună, Enigme mici, transparenţe, amestecuri, LCF, 2003,43; Ioan Adam, Parole în Balcani, Bucureşti, 2003,125-127. D. Gr. URDEA, Silvia (16.X .1942, Bucureşti), istoric literar. Urmează şcoala primară şi gimnaziul la Şercaia (judeţul Braşov), Liceul „Radu Negru" din Făgăraş (1956-1960) şi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, pe care o va absolvi în 1965. Până în 1976, când îşi susţine doctoratul cu teza intitulată Opera lui Anton Holban, lucrează ca preparator (1965-1970), apoi ca asistentă la Institutul Pedagogic din Târgu Mureş, iar până în 1990, când pleacă definitiv în Statele Unite ale Americii este cercetătoare la Institutul de Studii Socio-Umane din acelaşi oraş. Debutează în 1969 la ziarul „Steaua roşie" cu articolul-medalion Camil Petrescu: „Eu am văzut idei". Va fi prezentă în „Vatra" (unde în 1975 şi 1976 deţine rubrica „Filtre", profilată pe cronica poeziei) şi în „Tribuna". în studiul Anton Holban sau Interogaţia ca destin (1983) U. reia şi dezvoltă subiectul tezei de doctorat. De-a lungul celor şase capitole (Anton Holban faţă cu critica şi istoria literară, Confesiuni estetice travestite, Aspecte ale „medierii". Deroman-tizarea romanului, Motive existenţialiste. De la eu la non-eu, „Permanenţe romantice", în căutarea unui profil. Tehnici expresive) autoarea se străduieşte să identifice în textul romanelor argumente plauzibile (riguroasa autoscopie a personajului-na-rator, cinismul percepţiilor, suferinţa de a trăi, tentaţia înstrăinării) pentru susţinerea ideii conform căreia Anton Holban trebuie privit ca un scriitor „existenţialist avant la lettre". Remarcând schema de concepţie axată pe „concentrarea analitică disproporţionat de mare spre interior în raport cu exteriorul", U. sesizează totodată punctul de inserţie a categoriei absurdului, acesta manifestându-se odată cu pătrunderea personajului-narator în „cercul vicios al interogaţiilor şi confruntărilor insolubile". SCRIERI: Anton Holban sau Interogaţia ca destin, Bucureşti, 1983. Ediţii: Octavian Goga, Pagini publicistice, Cluj-Napoca, 1981. Repere bibliografice: Dan C. Mihăilescu, De patru ori Anton Holban, ST, 1984,2; Anton Cosma, O sinteză necesară, VTRA, 1984,2; Nicolae Manolescu, Holbaniana, RL, 1984, 12; Ion Apetroaie, Interogaţia romancierului, CRC, 1984,17; Călinescu, Biblioteci, 198-199. C. M. B. URECHE, Damian (2.IX.1935, Fometeşti, azi Rugetu, j. Vâlcea - 19.IX.1994, Timişoara), poet, prozator şi publicist. Este fiul Anei (n. Comănac) şi al lui Damian Ureche, muncitor forestier. A urmat cursul seral la liceele „Moise Nicoară" din Arad şi „Constantin Diaconovici-Loga" din Timişoara, Facultatea de Filologie a Universităţii din acelaşi oraş (1966-1974) şi cursuri de ziaristică la Bucureşti. După o perioadă în care a lucrat ca tăietor de lemne la pădure şi muncitor în întreprinderi forestiere şi miniere, intră corector la ziarul „Flacăra roşie" din Arad (1957-1961), de unde trece tot corector, ulterior redactor, la revista „Scrisul bănăţean" (devenită „Orizont") până în 1982, când este scos din funcţie din cauza unor tentative de trecere clandestină a frontierei, pentru care suferă şi o condamnare. Debutează în 1958 cu versuri la „Scrisul bănăţean", şi editorial în 1964 cu placheta Temperamentul primăverii. A colaborat la „Luceafărul", „Amfiteatru", „Ramuri", „România literară", „Tribuna", „Familia", „Ateneu", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Tomis" ş.a. A scris şi la publicaţii din Iugoslavia („Libertatea", „Lumina", „Polja"), Bulgaria („Literaturen front") şi Ungaria („Nepsabadszăg"). A mai semnat Daniel Jaleş, Dan Udrea. începând din 1991 a ţinut în cotidianul „Renaşterea bănăţeană" rubricile „Nod în papură" (zilnic) şi „La Boema" (săptămânal). în 1992, împreună cu Petru Regep şi Constantin Cazmiuc, a editat revista „Timişoara, mon amour" (două numere). A fost distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1971,1979). Deficienţele primei cărţi a lui U., Temperamentul primăverii - tonul patetic şi declarativ, gesturile largi şi aplecarea Ureche Dicţionarul general al literaturii române 116 grandilocventă spre autobiografic sunt depăşite în Invitaţie la vis (1967), unde spectacolul lumii privit din interior este transmis cu uimire şi cu glas şoptit. Versurile din Viori fără amurg (1969) aduc în plus ironia şi umorul, în maniera romanţelor minulesciene. în Elegie cu Francesca da Rimini (1971) U. atinge o maturitate poetică evidenţiată de timbrul pur, de muzicalitatea de cantilenă, ca şi de ideea originală a cărţii. Fiecare piesă este gândită ca o confesiune a unuia dintre personajele feminine celebre create de literatura universală: Emma Bovary, Kira Kiralina, Ofelia, Anna Karenina, Penelopa, Euridice, Beatrice ş.a., poetul surprinzându-le cu fineţe destinul şi particularitatea. Volumele ulterioare sporesc aria liricii de dragoste, convertită în reverie. Aceasta se îmbogăţeşte cu simboluri ale glacialului şi penumbrei, iar distanţarea şi indiferenţa devin semnul de atenuare a exaltării. U. scrie şi o lirică a participării frenetice la ritmurile universului, evocând viaţa elementară, fabulosul domestic şi universul infantil, totul într-o tonalitate de exultanţă şi bucurie. Când se autodefineşte, el îşi afirmă obârşia în autorii Mioriţei, mod de a cinsti geniul popular creator. Balada Meşterului Manole devine de asemenea motiv poetic. în amplul poem Eminescu (1979) se apelează la o profuzie de imagini crescute din trunchiul liricii eminesciene; modelul capătă o identitate nouă în parafrazarea unor imagini ample, a romanţei sau a unor tablouri: „în cearceafurile apei doarme luna, valuri-pernă/ Peste care bate-azurul cu neliniştea eternă,/ Stropi de fagure aşează lucrurile-n sunet dulce,/ Visele în aparenţă strâng aripa să se culce,/ Parcă azi răsare pacea stinsă la-nceput de lume/ Când amurgul viscoleşte jar în pulberea de spume;/ Un plămân tăcut bea stele prin fisurile de iască,/ E o linişte-a durerii parcă lutul vrea să nască,/ Niciodată n-a fost iarba mai gătită pentru nuntă,/ Când lumina-n degradeuri cu nălucile se-nfruntă". Unele cărţi de versuri publicate după 1989, îndeosebi Oraşul martir Timişoara (1990), ca şi alte poeme apărute postum sunt documente lirice despre destinul tragic al ţării şi al poetului trăitor în ultimul deceniu al dictaturii. U. este şi autorul a două romane. Prinţul marelui puţin (1971) are un caracter marcat confesiv, evocare sentimentală a iubirii ingenue, patetice a protagonistului, melancolic, neînţeles de femeia matură, capabilă de a trăi aventura, nu însă şi de a realiza marea dragoste. Cu vădite inserţii autobiografice, textul include amintiri despre întâmplări extraordinare din tinereţea personajului, petrecută la ţară, în munte, despre ţărani şi mineri care dau senzaţia purităţii, a vitalităţii şi a setei de a trăi. Intervin, de asemenea, descrieri dezabuzate privind viaţa literară dintr-un oraş provincial, munca de redacţie, precum şi meditaţii asupra artei şi scrisului. Cartea nu este construită riguros epic, ci în versete numerotate, de treizeci -patruzeci de rânduri, aşezate în ordinea cronologică a desfăşurării conţinutului. Celălalt roman, tot cu un caracter autobiografic, Nunta utopică (1993), este reconstituirea unei farse făcute de autor sub dictatură, acţiunea desfăşurându-se pe două planuri. Primul „relatează" o nuntă fictivă, la care sunt invitaţi potentaţii zilei din Timişoara, iar cel secund evocă existenţa dramatică a autorului în lagărele de refugiaţi prin care a trecut în Germania şi Italia, în fuga sa spre Occident. U. a mai publicat volumele de versuri pentru copii Balada neatârnării (1977), Pescarii de pe apa de argint (1989) şi o culegere de epigrame, Mofturi de privighetoare (1992). Postum a apărut Nod în papură (2001), unde editorul a reunit poeziile tipărite după 1991 în „Renaşterea bănăţeană", la rubrica aleasă a da şi numele cărţii. Sunt aici texte concise, alcătuite mai ales din câte două catrene, care surprind cu vervă aspecte cotidiene ale perioadei de tranziţie. SCRIERI: Temperamentul primăverii, pref. Ion Dodu Bălan, Bucureşti, 1964; Invitaţie la vis, Bucureşti, 1967; Viori fără amurg, Bucureşti, 1969; Elegie cu Francesca da Rimini, Bucureşti, 1971; Prinţul marelui puţin, Bucureşti, 1971; Tot ce mă doare, Timişoara, 1972; Noapte de zile mari, Bucureşti, 1976; Spectacolul privirii, Timişoara, 1976; Balada neatârnării, cu ilustraţii de Doina Micu, Timişoara, 1977; Eminescu, Timişoara, 1979; Ulcioare de Horezu, Timişoara, 1982; Toamna poetului, Timişoara, 1986; Pescarii de pe apa de argint, Timişoara, 1989; Oraşul martir Timişoara, Timişoara, 1990; Premiul Nobel pentru singurătate, Timişoara, 1991; Mofturi de privighetoare, Timişoara, 1992; Nunta utopică, Timişoara, 1993; Poezii alese, pref. Eugen Dorcescu, Timişoara, 1998; Nod în papură, îngr. şi pref. Mugurel Jula, Timişoara, 2001. Repere bibliografice: Micu-Manolescu, Literatura, 148; M.N. Rusu, Damian Ureche, LCF, 1966,6; Ion Cocora, „Invitaţie la vis", ST, 1967,10; Dumitru Micu, „ Viori fără amurg", RL, 1969,32; Anghel Dumbrăveanu, „ Viori fără amurg", 0,1969,8; Haralambie Ţugui, „ Viori fără amurg", IL, 1969,12; Geo Găletaru, Nuanţe elegiace ale lirismului în poezia lui Damian Ureche, 0,1970,5; Cornel Ungureanu, „Prinţul marelui puţin", 0,1971, 4; Alex. Ştefănescu, „Prinţul marelui puţin", LCF, 1971, 19; Mircea Constantinescu, „Prinţul marelui puţin", VR, 1971, 8; Dan Cristea, „Elegie cu Francesca da Rimini", RL, 1972, 7; Dan Mutaşcu, „Elegie cu Francesca da Rimini", CRC, 1972, 10; Liviu Grăsoiu, Profil: Damian Ureche, 0,1973,13; Victor Atanasiu, „Tot ce mă doare", VR, 1973, 6; Cornel Ungureanu, „Tot ce mă doare", 0,1973, 30; Eugen Dorcescu, Damian Ureche, 0,1975,17; Piru, Poezia, II, 208-211; Eugen Dorcescu, „Spectacolul privirii", 0,1976, 22; Cornel Ungureanu, „Noapte de zile mari", 0,1977,7; Alexiu, Ideografii, 183-186; Marian Odangiu, „Balada neatârnării", 0,1978, 22; Lucian Alexiu, „Eminescu", 0,1979, 25; Ion Arieşanu, Portrete sentimentale, 0,1980,16; Lit. rom. cont, I, 667-669; Nicolae Pop, Perimetru sentimental, Craiova, 1980,321-326; Ruja, Parte, 1,285-291; Nicolae Danciu-Petniceanu, Adio în septembrie. Mărturisiri, Timişoara, 1995, 83-92; Petria, Vâlcea, 402-404; Mariana Sperlea, Ultima toamnă a poetului. In memoriam Damian Ureche, Timişoara, 1999; Micu, Ist. lit., 367; Dicţ. scriit. rom, IV, 665-667; Firan, Profiluri, II, 314-315. ' D.V. URECHE, Grigore (c. 1590 - 1647), cronicar. Fiu al marelui vornic Nestor Ureche, „Gligorii" s-a născut probabil în Goeşti (nu departe de Iaşi), dar peste puţin timp familia sa va fi silită să se exileze în Polonia. Aici el are prilejul să studieze la o şcoală cu profil umanistic din Lvov, în a cărei programă figurau limba şi literatura latină, elina şi polona, istoria Poloniei. Revenit în ţară, este posibil să fi ocupat unele dregătorii mărunte, dar prima atestare (1628) îl indică logofăt al treilea la Curtea lui Miron Barnovschi. O experienţă specială a trăit în 1631, când a făcut parte dintr-o delegaţie de boieri care a mers la Constantinopol pentru a împiedica numirea ca domn a lui Alexandru Iliaş, fapt pentru care acesta a vrut să-l 117 Dicţionarul general al literaturii române Ureche omoare doi ani mai târziu. în timpul domniei lui Vasile Lupu, din 1634 până la moarte, U. a fost mare spătar, apoi mare vornic al Ţării de Jos, impunându-se ca imul dintre cei mai influenţi dregători din Divan. Cele câteva referinţe aproape contemporane despre el, concluziile ce se pot trage din documentele oficiale unde îi apare numele, imaginea indirectă dedusă din substanţa cronicii pe care a scris-o, din atitudinile, judecăţile şi formulările sale converg în a constitui portretul unui om superior, cu o conştiinţă lucidă şi echilibrată, animat de sentimente şi preocupări nobile, cu un spirit subţire, cultivat, care a înţeles complexitatea firii omeneşti. Originalul cronicii lui U., ca şi al primei copii (ori prelucrări) realizate de Simion Dascălul s-au pierdut, aşa încât nu se ştie cu certitudine ce cuprindeau. S-au păstrat doar copii indirecte, interpolate (sau care au integrat textul lui U.), ceea ce a generat ample controverse privitoare la paternitatea scrierii. Astfel, au fost consideraţi autori sau coautori Nestor Ureche ori Simion Dascălul. Cercetări complexe l-au stabilit ca principal autor pe U., delimitându-i textul de interpolări, dar o minuţioasă analiză lingvistico-stilistică l-a condus pe N. A. Ursu la concluzia că întregul text a fost redactat de Simion Dascălul (care a folosit mai multe izvoare), pe scheletul cronicii în limba slavonă a lui U., acestuia infirmându-i-se astfel rolul de întemeietor al istoriografiei în limba română. Pentru a valida afirmaţia, sunt necesare însă şi argumente de altă natură, care să poată anula o tradiţie începută cu mărturiile unor contemporani ai cronicarului şi toate celelalte concluzii trase din conţinutul cronicii. în predoslovia sa, prima „voce" românească prin care spiritul pe deplin format al identităţii naţionale se adresează posterităţii, U. îşi justifică demersul prin necesitatea de a lăsa mărturie despre vremurile trecute şi prezente, de a face cunoscut adevărul istoric pe care s-a străduit să îl stabilească prin compararea şi combinarea „letopiseţului moldovenesc", prea sărac în date, cu „scrisorile striinilor", mult mai bogate în informaţii şi relatări referitoare la Moldova. în general, s-a convenit că izvoarele interne folosite au fost cronicile de Curte, analele slavone, precum şi relatările orale ale unor martori ai evenimentelor mai apropiate de timpul său. în privinţa surselor externe, cercetări laborioase au confirmat relaţiile cu unele lucrări de istorie poloneză (Ioachim Bielski, Kronika polska, Matei Miechowita, Chronika Polonorum, Martin Kromer, De origine et rebus gestis Polonorum ş.a.) sau privitoare la configuraţia statală, etnică şi geografică a Europei (alcătuite de Martin Kromer, Matei Miechowita, Gerhard Mercator, Ioannis Pistorius ş.a.). Sinteza lui U. s-a păstrat, mai mult sau mai puţin modificată, în Cartea ce să chiamâ letopiseţ, ce într-însa spune cursul anilor şi descălecarea Ţârei Moldovei şi viiaţa domnilor, publicată pentru prima oară de Mihail Kogălniceanu în 1852, sub titlul Domnii Ţârii Moldovei şi vieaţa lor. Ediţia de bază este însă cea realizată de P. P. Panaitescu în 1958. în forma în care a fost transmisă, scrierea cuprinde istoria Moldovei de la întemeiere (1359) până la anul 1594, când se întrerupe brusc. în primele capitole este demonstrată cu argumente istorice şi lingvistice originea latină a populaţiei maramureşene din care s-a desprins grupul condus de Dragoş Vodă, întemeietorul legendar al Moldovei. Urmea- nfW£40Ei>f kurnv IM Km, n 11 n * ţjx Vu ^î|nrnvA unrru.* . rij»M»*/<.%«*.«* (J V/H KT 'nţin^sA<*iVÎ AKXrrvl, rnfi' , ui»^£mV < rtţs nntmţxţs iun tu h Aîwonnll), M ■ J | ^ X 'Z* tun VjyWA'UVU»'*'. j * . .j . VTtnAV/^fi x " r: \v r y”7...............;. w ^ , wnM-iittrrdntn A<iVrt,xu # ' ' > *T \~T* ^ X'1' J i ' * Jpi Ai. •* i * mo»* ii*6 f 6 « rit c co ft »i * >i fy* t J J J f / 2 V CV unmt n p v matei?: b a^rSca rtt mcL * koiU nytAn t y 11 QJfik ' ■.-> , ' y>r % > JJ V W ^ / a6 îs a V * yfl aam* • -n mVzn naşii % tiiXfit * vi* nt amigh th 'tvnâ'ţ 11.XoÎ'h /TmfjQţ ^ « > j ^ li % pi, % mkti/gl 21tn n T \ J T* '■ x, * ^~ »r '*imluyA'L V* ^ W/- O/' 119 Dicţionarul general al literaturii române Ureche Autograful lui Grigore Ureche cruzime, normele fireşti ale dreptăţii şi moralei. Depărtându-se de recuzita proprie scrierilor de Curte, de retorica bizantină, cronica are un aer natural, frust şi realist. Dimensiunea orală este dată în special de stereotipia naraţiunii (în genul basmului), evidentă în folosirea unor clişee expozitive şi formule fixe, precum şi în modalitatea populară de a lega sau explica faptele. Frazarea şi topica generează o anume ritmicitate şi armonie, iar simplitatea, proprietatea stilului reduc comunicarea la strictul necesar. O deosebită importanţă şi în ordine estetică o are lexicul, de o expresivitate genuină, inefabilă, insolită pentru percepţia modernă, ca şi modul de asamblare a cuvintelor, a formelor flexionare, fonetica textului, toate purtătoare intrinseci de valenţe artistice. Aceste elemente asigură fluiditatea şi savoarea limbii, dau o cadenţă poematică expunerii, creând o atmosferă arhaică, specială, capabilă să restituie o lume revolută, prefăcând-o într-o prezenţă animată şi colorată, perceptibilă senzorial. Astfel, Letopiseţul Ţării Moldovei rămâne nu numai scrierea care marchează începutul istoriografiei în limba română, dar şi cea dintâi operă originală cu caracter literar. Textul are valoarea lucrului vechi, originar, care creşte cu vremea, şi a devenit un tezaur de limbă, istorie, spirit şi simţire românească, model şi ferment al unei secţiuni fundamentale a culturii naţionale, reprezentată în primul val după U. de Miron şi Nicolae Costin, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino. Răspândită prin numeroase copii şi prelucrări, inclusă în alte scrieri de gen, cronica a creat o puternică tradiţie, continuată şi în literatura modernă prin preluarea unor motive epice, a unor modalităţi narative şi expresive în operele unor scriitori precum Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, B.P. Hasdeu, Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu. în ultima analiză toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi armonia graiului. [...] Adauge-se harul de a gândi prin simţuri, de a imita prin sunete foşnitoare, horăitoare, clinchetitoare lovirea, învăl-măşirea, vechimea chiar a faptelor. [...] Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascuţişuri ironice. Invenţie epică Ureche nu are şi să povestească propriu-zis nu ştie. Dar limba ridică pe spaţii mici scene epice, repezi ca nişte nouri care se desfac. G. Călinescu Ca operă literară, cronica lui Grigore Ureche este cea dintâi operă scrisă sub influenţa literaturii Apusului. Autorul împrumută forma genului istoric, răspândit în ţările apusene, mai mult, cugetarea autorului, ideile lui, concepţia istorică a lui sunt cele apusene. Autorul este vădit influenţat de ideile umanismului apusean, care se manifestă în atitudinea lui critică faţă de izvoare, în ura lui în contra formelor de ocârmuire despotică orientală şi [în] simpatiile lui faţă de formele de organizaţie politică şi socială ale Apusului Aceeaşi cultură umanistă îl face pe Grigore Ureche să afirme cu convingere romanitatea poporului românesc. Ştefan Ciobanu în istoriografia română este cel ce descoperă perspectiva. Vechii analişti medievali n-aveau distanţă. Ei consemnau faptele imediat, ca în miniaturile medievale, fără simţul proporţiilor şi fără profilul personajelor. Figuri minore deveneau, prin encomiu, uriaşe. Ureche selectează piscurile, ierarhizează figurile, simte nevoia de a le da contur propriu, şi de aici celebrele sale „portrete", care nu sunt fizice sau anecdotice, ci ţin de caracterologia istorică. George Ivaşcu Extraordinar [...] este că Ureche a putut să pară de la început un clasic. Selectarea lui uimitoare arată că nu s-au simţit nici efortul, nici ambiguitatea expresiei. Ureche s-a impus ca un maestru al artei primitive, deşi deloc rudimentare, eroice şi monumentale, dar fără emfază, cu care a ştiut să învie trecutul. Clasicitatea lui constă, în fond, în măreţia naturală şi aproape impersonală cu care spune totul, în stilul solemn şi concis de pisanie. Nicolae Manolescu SCRSERI: Domnii Ţării Moldovei şi vieaţa lor, în Letopisiţile Ţârii Moldovii, I, publ. Mihail Kogălniceanu, laşi, 1852,93-209; Chronicjue de Moldavie depuis le milieu du XlV-e siecle juscju'â Van 1594, tr. şi îngr. Emile Picot, Paris, 1878; Letopiseţul Ţârii Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), întocmit după Grigore Ureche Vornicul, Istratie Logofătul şi alţii de Simion Dascălul, îngr. Constantin Giurescu, pref. Ioan Bogdan, Bucureşti, 1916; Letopiseţul Ţării Moldovei, îngr. şi introd. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1955; ed. 2, Bucureşti, 1958; ed. îngr. şi introd. Liviu Onu, Bucureşti, 1967. Repere bibliografice: Ion Sbiera, Grigoriu Urechie. Contribuiţi pentru o biografie a lui, Bucureşti, 1884; Ioan Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti, 1891,104-139; I. Tanoviceanu, Contribuţiuni la biografiile unora din cronicarii Moldovei, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXVII, 1905; Iorga, Ist. lit., I, 285-309; P. P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1925,7-83; Puşcariu, Ist. lit., 118-122, 232-233; Densusianu, Opere, III, 63-86, 268-279, passim; I. Şiadbei, Cercetări asupra cronicelor moldovene, I, Iaşi, 1939, 23-35, passim; Călinescu, Ist. lit. (1941), 20-22, Ist. lit. (1982), 15-17; Cartojan, Ist. lit., II (1942), 144-153; Constantinescu, Scrieri, VI, 498-505; Ciobanu, Ist. lit. (1989), 253-286; Al. Andriescu, Contribuţia marilor cronicari moldoveni şi munteni la dezvoltarea limbii literare, AUI, ştiinţe sociale, t. III, 1957, fasc. 1-2; Al. Rosetti, B. Cazacu, Istoria limbii române literare, Bucureşti, 1961, 216-232; Lăudat, Ist. lit., 1,214-237; Ştefan Pascu, Sur la version latine de la chronique d'Ureche, „Revue roumaine d'histoire", 1963, 3; Ist. lit., I (1964), 353-364, 384; Panaitescu, începuturile, 202-211; Ivaşcu, Ist. lit., 147-152; Gh. Cardaş, Odiseea celui mai vechi manuscris inedit al cronicii lui Gr. Ureche, MO, 1970, 5-6; Ion Trăistaru, Portretul în cronica lui Urechia Dicţionarul general al literaturii române 120 Grigore Ureche, R, 1970, 8; I.D. Lăudat, Grigore Ureche, Iaşi, 1971; Panaitescu, Contribuţii, 477-503; Chiţimia, Probleme, 197-271; Eugen Negriei, Naraţiunea în cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1972,9-147; Liviu Onu, Critica textuală şi editarea literaturii române vechi, Bucureşti, 1973,47-197,313-341,401-434; Curticăpeanu, Orizonturile, 34-42, passim; Rotaru, Valori, I, 57-146, 275-304; AL Andriescu, Stil şi limbaj, Iaşi, 1977, 9-69; Dicţ. lit. 1900, 873-876; Dumitru Velciu, Grigore Ureche, Bucureşti, 1979; Petrescu, Configuraţii, 46-54; Simuţ, Diferenţa, 6-11; Mihai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, îngr. şi introd. Andrei Pippidi, Bucureşti, 1985,70-71, 90-98, passim; Manolescu, Istoria, 1,43-50; Gheorghe Bobină, Grigore Ureche, Chişinău, 1991; Grigore Ureche, în Cronicarii moldoveni, îngr. şi introd. Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1997,21-116; Sorohan, Introducere, 156-180; N. A. Ursu, Contribuţii la istoria literaturii române, Iaşi, 1997, 22-93; Dicţ. analitic, II, 363-365; Dicţ. esenţial, 857-860. C. T. URECHIA, Alceu (11.X.1860, Iaşi - 21.V.1941, Bucureşti), publicist. Este fiul Luizei (n. Wirth-Pester) şi al scriitorului V.A. Urechia, şi frate cu prozatorul Nestor Urechia. Cu studii în ţară şi peste hotare, U. şi-a luat doctoratul în medicină la Paris, cu o teză publicată în 1885. Este medic în Bucureşti şi profesor de igienă la câteva mari licee. La bătrâneţe se retrage la Sinaia, loc unde ani în şir familia sa îşi petrecuse vacanţele împreună cu cea a lui I.L. Caragiale, acesta trimiţându-i apoi, după plecarea în Germania, scrisori afectuoase, pline de umor. U. avea faima unui personaj original, biciclist pasionat, excursionist, alpinist, dar şi om de spirit scăpărător, cunoscut şi apreciat pentru foiletonistica lui umoristică din „Moftul român", „Vieaţa" (e, până în martie 1895, unul din directorii publicaţiei), „Naţionalul", „Lumea veche" (revistă literară şi umoristică pe care o editează în 1896 şi la care colaborează şi bunul său prieten I.L. Caragiale), „Adevărul de joi", „Pagini literare", „România jună", „Noua revistă română", „Minerva", „DiGranda" ş.a. Bună parte din foiletoane intră în volumele Ghiveci (1894), Cronicele Doctorului (1898), Verzi şi uscate (1900), Factor răspunzător. Decorat! Mica publicitate! (1915), Cu ou şi cu oţet (1920), semnate Dr. Urechiă sau Iodoform, alături de care mai utiliza şi iscăliturile Aur, Iod, Rigomeţ. Popularizând într-un stil agreabil, glumeţ, noţiuni de medicină, găseşte cu cale să adune în câteva broşuri şi mai multe conferinţe, rostite îndeosebi la Ateneul Român, după cum ţine să publice nu numai în periodice atacuri violente, nedrepte, la adresa lui Lazăr Şăineanu, care îşi au sursa nu atât în competenţa lexicografică a lui U., autor al unui dicţionar francez-român (1897), cât în porniri şovine. într-o suită de cronici, notiţe umoristice, portrete caricaturale şi parodii, U. se arată un observator care, într-un crochiu vioi, dezinhibat, surprinde ridicolul unor personaje şi situaţii ale zilei. Anomalii de tot felul, puzderie de subiecte îi sunt oferite de experienţa omului de lume şi a medicului. Sancţiunea vine de obicei prin intermediul parodiei. Umoristul înscenează simulând seriozitatea, exploatează cu fantezie asociativă, dar nu o dată excesiv, calamburul, efectul burlesc, împins până la absurd. Astfel ridiculizează reclamele năstruşnice (Pilulele Pink), stilul gazetăresc, maniera exaltată a reportajelor de senzaţie (O crimă oribilă) etc. U. scrie în cheie parodică interviuri, reportaje, impresii de călătorie, scenete, monolo-guri, cugetări etc., semn că orice, dar mai cu seamă condeiul confraţilor poate fi persiflat, bagatelizat. Multe „pilule" datează, aparţinând efemerei publicistici umoristice, adesea critica este facilă, agresivă, supralicitând comicul de limbaj, echivocurile, nu o dată licenţioase. în aceeaşi categorie intră şi foiletoanele de la rubrica „Ghiveci săptămânal" din „Vieaţa", unde U. susţine polemica revistei cu unii colaboratori şi simpatizanţi ai publicaţiilor socialiste. Doar când şi când umorul rezistă, e viu, ca în fiziologiile Cataplasmele, Reclamagiul, D-l care s-a lăsat de tutun sau în monologul Factor răspunzător, unde se simte înrudirea cu scrisul lui I.L.Caragiale. SCRIERI: Anatomia şi fiziologia unei conferinţe, Bucureşti, 1893; Ghiveci, pref. Al. Vlahuţă, Bucureşti, 1894; Cronicele Doctorului, Bucureşti, 1898; Şăinizme, Bucureşti, 1898; Verzi şi uscate, Bucureşti, 1900; Cinstea şi ştiinţa d-lui Şăineanu, Bucureşti, 1901; O, scumpe Lăzărică..., Bucureşti, 1901; Factor răspunzător. Decorat! Mica publicitate!, Bucureşti, 1915; Cu ou şi cu oţet, Bucureşti, 1920; La Radio, Bucureşti, 1937; O crimă oribilă, Reclamagiul, Factor răspunzător, în Umorişti de altădată, îngr. şi pref. Ion Roman, Bucureşti, 1969,123-146. Repere bibliografice: Rosetti, Dicţ. cont., 185; Caragiale, Opere, VII, 437-466; Ibrăileanu, Opere, IV, 475-477; Gala Galaction, Opere alese, II, îngr. Teodor Vârgolici, introd. Dumitru Micu, Bucureşti, 1961,39-41; Radu D. Rosetti, Spicuiri, Bucureşti, 1923,107-110; Număr consacrat marelui umorist dr. Urechia, „Veselia", 1940,33; Cosco, Bunica, 287-292; V.[asile] A.[lceu] Urechia, Schiţe memorialistice, Bucureşti, 1969, passim; Dicţ. lit. 1900, 876; Şt. Cazimir, Nu numai Caragiale, Bucureşti, 1984, 140-148; Faifer, Semnele, 261. G.D. URECHIA, Nestor (1.V.1866, Bucureşti - 9.IV.1931, Bucureşti), prozator şi publicist. Este fiul Luizei (n. Wirth-Pester) şi al lui V.A. Urechia, scriitor, şi frate cu publicistul Alceu Urechia. După şcoala primară şi liceul urmate în Bucureşti, la un institut particular „instalat în vila lui Vulpache Filipescu" de pe şoseaua Bonaparte, în apropiere de Capul Podului (1874-1885), „graţie unui concurs de împrejurări favorabile" îşi continuă studiile la Paris (1886-1897), absolvind Ecole Polytechnique şi Ecole des Ponts et des Chaussees. Revenit acasă în 1897, este numit profesor de geometrie descriptivă la Şcoala de Poduri şi Şosele, iar din 1898, timp de optsprezece ani conduce, ca inginer, lucrările de amenajare a şoselei naţionale Câmpina -Predeal, reuşind să facă din ea cea mai bună cale de comunicaţie din ţară. După primul război mondial trece director în Ministerul Lucrărilor Publice (1917-1920), inspector şi organizator al învăţământului mediu tehnic în domeniu, director al Şcolii de Conductori de Lucrări Publice (1920-1929). A debutat, licean fiind, în 1882, cu povestirea Moartea lui P, la „Literatorul" lui Al. Macedonski. Continuă să scrie în revistele conduse de acesta, dar şi în „Revista nouă", însemnări de călătorie şi poeme în proză, schiţe, uneori versuri, traduceri, chiar şi în perioada când s-a aflat la studii în Franţa. între 1907 şi 1915 colaborează cu oarecare consecvenţă la „România viitoare", „Viaţa literară şi artistică", „La Roumanie", „La Poli-tique", „Printre hotare", „Trăiască Franţa!" atât cu notaţii de voiaj, cât şi cu articole despre călători străini în România. La 121 Dicţionarul general al literaturii române Urechia revista „Lamura" i-a apărut în 1926 povestea-feerie Salamandra mâeastrâ, dar cea mai fidelă şi variată contribuţie o are la „Propilee literare", pe care a slujit-o cu devotament ca secretar general de redacţie în toţi cei cinci ani de apariţie (1926-1930). A publicat aici nuvele, povestiri, legende, impresii de călătorie, prelucrări şi traduceri, articole pe chestiuni de cultivarea limbii, amintiri de pe frontul francez al primului război mondial, anecdote istorice, a ţinut „Cronica fantezistă", „Cronica culturală", o „Cronică a Bucegilor" (cu sfaturi pentru montaniarzi) şi alta dedicată Bucureştiului („Ieri şi azi"). A folosit un număr impresionant de pseudonime: de la anagrama N. Aihceru la Inginerul din Bucegi (iscălitură pentru volumul Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal, 1911), Bucegicus, Ortens, Arineanu, Simeon Rufu, N. Pan, N. Jnepeanu (împrumutat ca nume şi personajului principal din în Bucegi, 1907), Stroe Miclescu, Spiriduş, Fantasio ş.a. A conferenţiat la Ateneul Român, la Fundaţia Regală, la Societatea Geografică Română, la Societatea Naturaliştilor şi a fost un fervent susţinător al Turing Clubului României. împreună cu D.R. Rosetti-Max a scris şi o piesă pentru revistă, cam frivolă, Şahâr-Mahâr, publicată în 1884 în „Convorbiri literare". O prietenie superior intelectuală l-a legat de Al. Vlahuţă, B. Delavrancea, I.L. Caragiale, cu timpul şi de Mihail Dragomirescu, Ion Foti, Ary şi George Murnu, cu unii întreţinând o corespondenţă bogată. A tradus din Rene Bazin (Povestiri duioase, 1909). Cartea de debut a lui U., Zânele din Valea Cerbului. Poveşti pentru copii (1904), având ca scenă Valea Prahovei şi drept cadru Munţii Bucegi, s-a tipărit în peste cincisprezece ediţii, ceea ce arată că tonul confesiv şi umorul reţinut al autorului, ca şi dorinţa sa constantă de a transmite „cunoştinţe folositoare" îşi găseau un public destul de variat şi de fidel. O notă mizericordioasă, moştenită probabil de la tatăl său, ca şi unele convenţii literare facile sau romanţioase nu reuşesc să tulbure fluxul simpatetic între sinceritatea scriitorului şi cititorii săi din epocă sau de mai târziu. Volumul Dans les Carpathes roumaines (Les Bucegi), publicat la Paris în 1906, uzând de motivul „jurnalului găsit" şi de „ficţiunea străinului", a avut la apariţie o bună primire şi ulterior mai multe suplimente de tiraj. Tradus în anul următor la Bucureşti cu titlul In Bucegi, se citeşte până azi cu încântare, în ciuda unor dialoguri nefireşti şi pe alocuri a unor stângăcii de construcţie cauzate, poate, şi de faptul că fusese redactat în franceză. Dedicată lui Andre Theuriet, poet şi romancier din operele căruia U. afirmă că deprinsese cultul naturii (probabil se referă în special la volumul Reine des bois din 1890), versiunea franceză utilizează, ca şi cea românească, figura unui mentor - Andrei Jnepeanu (alias Genepin) - care iniţiază un discipol (Mircea Trestianu) în tainele naturii. Acest traiect iniţiatic nu ajunge să se transforme în mistică teozofică a naturii, precum în Cartea munţilor a Bucur ei Dumbravă, unde U. apare ca personaj - Marele Urs -, nici nu contrapune figura întreprinzătorului (tot inginer francez, Bernard) imaginii unui arhaic templu al naturii (codrul Borzei), precum în Nopţile de Sânziene de Mihail Sadoveanu. Modelul pare să fi fost mai degrabă profesorul francez J.-A. Vaillant de la „Sf. Sava", pe care de altfel prozatorul îl şi numea „primul bucegist român". Cu Robinsonii Bucegilor. întâmplările a trei cercetaşi (1916), volum premiat de Academia Română, şi continuarea acestuia, Vraja Bucegilor (1926), intriga romanescă se simplifică în favoarea notelor de drum şi a descrierilor de peisaje, iar dialogurile capătă naturaleţe. în 1925 U. iese din tiparele preocupărilor anterioare odată cu comedia într-un act Carte de bun trai, „o bluette, cum ar zice franţuzul", dedicată în semn de prietenie şi admiraţie lui Valjan. Din lămurirea preliminară reiese că nodul dramatic i-a fost sugerat de o schiţă a tatălui său din Legende române (o indicaţie de regie situează acţiunea în iatacul boierului Costache, prefect de poliţie pe vremea Regulamentului Organic), iar ideea de a publica piesa vine să compenseze faptul că, prezentată Comitetului de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti, ea a rămas uitată pe un raft al bibliotecii Teatrului. Un fel de fiziologie, Pseudoturistul român (1929) se vădeşte încă actuală atât prin temă, cât si prin stil. Literatura lui U., autentic povestitor, se caracterizează printr-o mare putere de evocare a tot ceea ce este frumuseţe a Bucegilor, iar legendele şi poveştile munţilor se însufleţesc prin armonia stilului, eleganţa limbii şi firescul hazului. Fixându-1 ca autor de literatură uşoară, adică „pentru tineri", Ilarie Chendi îl aprecia pe U. ca „dibaci mânuitor al limbii române". SCRIERI: Conferinţe ţinute la Societatea Geografică şi la Ateneu, Bucureşti, 1901; Zânele din Valea Cerbului. Poveşti pentru copii, Bucureşti, 1904; ed. Bucureşti, 1920; ed. cu desene de A. Murnu, Bucureşti, 1929; ed. îngr. Mădălina Nicolau, Bucureşti, 1992; ed. îngr. Daniel Menrath, Bucureşti, 1997; Dans les Carpathes roumaines (Les Bucegi), Paris, 1906; ed. (în Bucegi), Bucureşti, [1907]; ed. I, pref. Nicolae Şerban, Bucureşti, 1928; Căruţa poştei (Cum călătoreau strămoşii noştri), Bucureşti, 1907; Gâze, Bucureşti, 1908; ed. (Gâze. Din lumea insectelor), Bucureşti, 1908; Sinaia, Buşteni, Azuga, Predeal, Bucureşti, 1911; Robinsonii Bucegilor. întâmplările a trei cercetaşi, Bucureşti, [1916]; Umbletul pe jos, Bucureşti,, 1916; Săculeţul de poveţe al cercetaşului, Bucureşti, 1919; Prietenele noastre păsările, Bucureşti, 1923; Zâmbetele pământului (poveşti din lumea florilor), Bucureşti, 1924; Fermecătoarea natură, pref. Nicolae Şerban, Bucureşti, 1924; Carte de bun trai, Bucureşti, 1925; Salamandra măeastră, Bucureşti, 1926; Vraja Bucegilor, Bucureşti, 1926; în împărăţia munţilor. Bucegii duioşi, Bucureşti, 1928; Pseudoturistul român, Bucureşti, 1929; Zile trăite, Bucureşti, 1930; Vraja Bucegilor, îngr. Mircea Handoca, Bucureşti, 1979. Antologii: Dragi să ne fie munţii, Bucureşti, 1916. Traduceri: Rene Bazin, Povestiri duioase, Bucureşti, 1909. Repere bibliografice: Chendi, Scrieri, VI, 81-83; Apostol D. Culea, „Vraja Bucegilor", „Lamura", 1927,1; Iorga, Oameni, III, 360; Predescu, Encicl, 837; Viniciu Gafiţa, Nestor Urechia, „Luminiţa", 1979, 11; Cioculescu, Itinerar, IV, 182-187; Faifer, Semnele, 161-162, 255, 260-261,274-275. M. M. URECHIA, V.[asile] A. (15.11.1834, Piatra Neamţ - 22. XI. 1901, Bucureşti), publicist, prozator şi autor dramatic. Fiu al Eufrosinei (n. Manoliu) şi al clucerului Alexandru Popovici, U. rămâne orfan de tată la şase ani. învaţă în casa unor rude bogate, intră apoi, în Iaşi, la şcoala normală de la Trei Ierarhi, iar din 1844 la Academia Mihăileană. Fusese înmatriculat Vasile Alesandrescu, după prenumele tatălui, mult mai târziu Urechia adăugându-şi patronimul Urechia (Urechiă, Ureche), când îşi va atribui o descendenţă din familia cronicarului Grigore Ureche. Bursier la Paris, îşi ia bacalaureatul în 1856 şi se înscrie la Sorbona pentru a obţine licenţa în litere. Ca militant unionist, este director al gazetei „Opiniunea" (Paris), susţinând aici, ca şi în alte publicaţii de limba franceză, legitimitatea emancipării sociale şi politice a românilor. Se căsătoreşte în 1857 cu Frangoise Josephine Dominique de Plano, fiica unui medic spaniol (aceasta va muri peste un an), şi călătoreşte mult, colectând, mai cu seamă din Spania, informaţii culturale, istorice. întors la Iaşi în 1858, îşi începe cariera ca profesor la Gimnaziul Central. Ulterior va funcţiona ca profesor la Universitatea din Iaşi, şi din 1864 la cea din Bucureşti, unde o vreme va fi şi decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie. Din 1859 are şi multe demnităţi în ministerul ce se ocupa de învăţământ: director, ministru ad-interim în guvernul lui Mihail Kogăl-niceanu, iar în 1881-1882 ministru în guvernul condus de I.C. Brătianu; în câteva rânduri este şi senator sau deputat de Covurlui. Perseverent partizan al propăşirii prin cultură, ubicuu, neobosit, U. îşi leagă numele de întemeierea şi activitatea a numeroase instituţii: societatea şi revista „Ateneul român" (Iaşi, 1860-1861), Ateneul Român (figurează între fondatori în 1865, devine, în timp, vicepreşedinte şi preşedinte, e în redacţia „Atheneului român", 1866-1869), Academia Română (contribuie la înfiinţarea forului în 1866, va fi ales mai târziu vicepreşedinte şi preşedinte al secţiunii istorice, preşedinte al celei literare şi vicepreşedinte al instituţiei). Are rolul lui în acţiunile Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, este preşedinte al Societăţii Macedo-Române (şi director al „Albumului macedo-român",1880), preşedinte al Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor etc., înfiinţează şcoli, aşezăminte culturale, face importante donaţii. Astfel, în 1890 dona liceului din Galaţi biblioteca şi colecţia sa de documente şi piese muzeistice. E drept, distincţiile, titlurile, onorurile exercitau asupra lui o atracţie exagerată, ceea ce stârneşte, nu o dată, ironia contemporanilor şi a posterităţii. Alceu Urechia şi Nestor Urechia sunt fiii săi dintr-o a doua căsătorie, cu Luiza Wirth-Pester. Scrierile lui U., prodigioase, gândite cu emfază ca pietre într-o construcţie monumentală - opera completă în treizeci şi cinci de tomuri mărturisesc o excesivă încredere în rostul propriei participări la îmbogăţirea culturii româneşti. în Istoria românilor (I—XIII, 1891-1901), sârgul documentar impresionează, nu şi rigoarea, discernământul critic sau posibilităţile de sinteză. Informaţii de valoare, adiţionate în urma unei cercetări extinse în arhive şi biblioteci, apar şi în Istoria şcoalelor de la 1800-1864 (I-IV, 1892-1901; Premiul Academiei Române). Ca literat, U., vădeşte aceeaşi disponibilitate. Produce versuri, proză, teatru, încearcă tărâmul istoriei şi al criticii literare. Debutează timpuriu, în 1850, când publică o fabulă în „Zimbrul" (unde mai târziu va figura în redacţie), în anul următor îi apare în broşură nuveleta Grinda de aur sau Previderea unui părinte bun, iar în 1854 Mozaic de novele, cugetări, piese şi poezii. Mai colaborează la „România literară", redactează cu Iancu Codrescu ziarul unionist „Zimbrul şi Dicţionarul general al literaturii romane 122 Vulturul" (1858), scrie la „Steaua Dunării", „Bondarul", „Din Moldova", „Românul", „Albina Pindului", „Familia", scoate în 1861 la Iaşi, cu G. Petrescu, gazeta „Dacia", este director al periodicelor „Adunarea naţională" (1869), „Informaţiunile bucureştene", redactor la „Revista contimporană", „Revista literară şi ştiinţifică", publică în „Literatorul", „Revista literară", „Convorbiri literare", „Revista nouă", „Vieaţa", „Universul", „Universul literar", „Apărarea naţională", „Secolul XX" ş.a. Integrat la începuturile sale literare în orientarea animată de spiritul paşoptist, U. crede în menirea civică, educativă a literaturii. Va păstra perseverent această idee şi va teoretiza, în formule emoţionale, datoria participării la crearea unei literaturi originale. De privirea acuzat moralizatoare se leagă însă opinia pe care o va exprima despre nuvela Duduca Mamuca de B.P. Hasdeu. în Schiţări de literatură română (1859) ori în Schiţe de istoria literaturei române (1885), în articole, ca şi în conferinţele de la Ateneul Român, U. se manifestă ca un popularizator entuziast al mişcării literelor autohtone, al perioadei vechi cu deosebire, opinii teoretice mai largi, dar de un eclectism dezarmant, aflându-se în De clasicism, romantism şi realism (1865). Afirmaţiile exagerate, bombastice privind valoarea unor scriitori români, inflamaţia retorică, confuziile, inadvertenţele i-au adus multe ponoase, printre care şi critica lui Titu Maiorescu într-o serie de articole (Observări polemice, Beţia de cuvinte, Răspunsurile „Revistei contimporane"). E aici o „execuţie magistrală" (G. Călinescu), unde criticul junimist procedează metodic, minuţios, cu o fervoare rece, necruţătoare, extrem de eficientă, în vreme ce 123 Dicţionarul general al literaturii române Urechia replica lui U. (Noua direcţiune din Iaşi), în pofida justeţii unor puncte de vedere, rămâne inconsistentă, neputincioasă. Ca scriitor, U. este un meşteşugar. Nu se poate vorbi despre primul deceniu de roman românesc fără a consemna scrieri precum Logofătul Baptiste Veleli şi Coliba Măriucăi, ambele publicate în 1855. Prima, inserată în „România literară" a lui V. Alecsandri împreună cu Serile de toamnă la ţară de Al. Cantacuzino şi cu Manoil de D. Bolintineanu, este o schiţă de roman având ca model nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi. Autorul desprinde din letopiseţul lui Miron Costin (cronicarul pe care l-a studiat şi l-a editat mai târziu) un episod cu rezonanţe dramatice, exploatat în sensul ideologiei paşoptiste, meritorie dovedindu-se ştiinţa resuscitării romantice a atmosferei printr-un mozaic pitoresc. Acurateţea detaliilor, din nou concomitentă cu retorismul tendinţei -umanitaristă, protestatară -, distinge, de asemenea, romanul Coliba Măriucăi („Foiletonul Zimbrului"), o replică românească la Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher-Stowe, scriere tradusă în limba română cu câţiva ani înainte. Ca şi la alţi confraţi, reuşitele se manifestă fragmentar şi pot fi câteodată neobişnuite. Astfel, în alt roman, Omul muntelui (tipărit în foileton la „Românul", în 1857, apoi în volum sub semnătura Doamna L.), rod al colaborării cu scriitoarea Mărie Boucher, poate fi descoperită o anume fineţe a notaţiei psihologice, anticipând - cum apreciază Nicolae Manolescu - stilul analitic prezent în scrierile de gen româneşti abia la sfârşit de secol. Cu Mărie Boucher a mai scris nuvela Amelie Stefanesco („Zimbrul şi Vulturul", 1858) şi microromanul Les Sept montagnes (histoire moldave), imprimat la Paris în 1863, sub semnătura Mărie Movila. Virtuţi de romancier U. avea totuşi puţine, neştiind să depăşească spaţiul de tranziţie de la povestire la roman. De aceea, după decenii, va reveni la înzestrarea adevărată, aceea de povestitor, în Legende române (1891), corpus de proză scurtă, reluat şi completat în câteva ediţii. Poveşti, legende, snoave, anecdote transpuse într-o expresie inspirată, alertă, plastică, ca într-un joc, autorul lăsând impresia că „povesteşte de dragul poveştii" (I.L. Caragiale). Ţară fără bătrâni, bunăoară, o prelucrare ingenioasă cu modelul în romanul popular Ar chirie şi Anadam, a avut o mare circulaţie, intrând şi în manuale. Atractive, alte povestiri dezvoltă legende populare, cumva în spiritul lui Ion Neculce din O samă de cuvinte, ori îşi au izvorul în documente istorice puţin cunoscute. Mai cu seamă pe canavaua epocii fanariote naratorul imaginează în câteva stampe, cu umor sau în manieră romanţioasă, întâmplări şi personaje dintr-un Bucureşti al începutului de veac XIX (Scandalul din 1800, Jupân Vântură-veşti, Acum 74 de ani, Prima baie în Bucureşti, Primul „haine vechi" din Bucureşti ş.a.). în ciclul Reminiscenţe, cuprinzând episoade de factură memorialistică (Cum am făcut cunoştinţă cu M. Kogălniceanu, Cum am cunoscut pe Alecsandri, Şuba lui V. Alecsandri ş.a.), ca şi în alte scrieri apărute în „Apărarea naţională" şi în „Secolul XX" (Din tainele vieţei, Amintiri contimporane), îşi priveşte cu seninătate viaţa, relatează fără patimă, ba chiar cu un surâs pornit din înţelepţie, ciocnirile cu semenii. în sfârşit, când compune şi improvizează piese de teatru, lui U. (membru în Comitetul Teatrului Naţio- nal din Iaşi şi apoi în cel al Naţionalului din Bucureşti) nu i se poate tăgădui meşteşugul, dar nici ignora desincronizarea. Jucate începând de prin 1860, scenetele comice, farsele (Sacagiul, Odă la Elisa, Balul mortului sau Mortul şi danţul, Avocat sau paiaţă, Anghina difterică, Sticla de Cotnari ş.a.) prelungesc maniera comediografică a lui Vasile Alecsandri. I-au fost reprezentate, de asemenea, numeroase prelucrări: Cine este ea? după Breton de Los Herreros, Porcarul şi Măria Sa sau Dreptatea domnească după Lope de Vega, Fata de bancher după Jean-Louis Laya, Soare de toamnă după Marivaux ş.a. Oarecum mai pretenţioase, Alecsandri la Mirceşti (1894) şi drama Marţial nu sunt departe de Fidanţata imperatorului (1870) sau de Răpirea Bucovinei („Literatorul", 1883, în colaborare cu Nicolae Ţincu şi Th. A. Myller), piese ocazionale. Notabile în evoluţia dramei istorice româneşti rămân piesele Vornicul Bucioc (jucată în 1867), Banul Mărăcine (reprezentată în 1872) şi Curtea lui Neagoe Vodă (pusă în scenă în 1875), caracterizate prin stilul romantic avântat, propriu teatrului istoric românesc până după Barbu Delavrancea. SCRIERI: Grinda de aur sau Previderea unui părinte bun, Iaşi, 1851; Mozaic de novele, cugetări, piese şi poezii, Iaşi, 1854; Omul muntelui (în colaborare cu Mărie Boucher), Bucureşti, 1858; Schiţări de literatură română, Iaşi, 1859; O vorbă despre literatura desfrânată ce se încearcă a se introduce în societatea română, Iaşi, 1863; Les Sept montagnes (histoire moldave) (în colaborare cu Mărie Boucher), Paris, 1863; Balul mortului sau Mortul şi danţul, Bucureşti, 1865; Cronicele noastre, Bucureşti, [1865]; De clasicism, romantism şi realism, Bucureşti, 1865; Femeia română dupre istorie şi poezie, Bucureşti, 1865; Despre fabule în genere şi în speciale despre Cichindel, Bucureşti, 1866; Despre elocinţa română, Bucureşti, 1867; Poezia în faţa politicei, Bucureşti, 1867; Carol I, domnitoriul românilor, Bucureşti, 1868; Patria română, Bucureşti, 1868; Odă la Elisa, Bucureşti, 1869; Fidanţata imperatorului, Bucureşti, 1870; Opere complete, seria A, t. I: Comedii, scenete, Bucureşti, 1878, [t. II]: Teatru. Drame, Bucureşti, 1878, seria B, t. I: Conferinţe şi discursuri, Bucureşti, 1878, t.II: Discursuri academice, Bucureşti, 1882, seria D, 1.1: Didactica, Bucureşti, 1883, seria E, t. I: Novele, cugetări, foiletoane, bibliografii, varia, Bucureşti, 1883, seria B, t. II: Memorii prezentate Academiei Române în 1887-1888, Bucureşti, 1889, t. III: Memorii prezentate Academiei Române în 1888-1889, Bucureşti, 1890; Schiţe de istoria literaturei române, Bucureşti, 1885; Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul (1720-1780), Bucureşti, 1889; Autografele lui Varlaam mitropolitul, Bucureşti, 1889; George Asaki, Bucureşti, 1890; Legende române, Bucureşti 1891; ed. 3, cu ilustraţii de Jiquide, Bucureşti 1896; ed. 4, voi. I-II, Bucureşti, 1904; ed. îngr. Ion Horia Rădulescu, Bucureşti, [1934]; Miron Costin, Craiova, 1891; Istoria şcoalelor de la 1800-1864,1-IV, Bucureşti, 1892-1901; Alecsandri la Mirceşti, Bucureşti, 1894; Cum am cunoscut pe Alecsandri, Bucureşti, 1894; Codex Bandinus, Bucureşti, 1895; Cum era odinioară, Bucureşti, 1901; Scrieri literare, îngr. şi pref. Alexandru George, Bucureşti, 1976. Ediţii, antologii: Miron Costin, Opere complete, I-II, pref. edit., cu un glosar de Lazăr Şăineanu, Bucureşti, 1886-1888; Voci latine. De la fraţi la fraţi!, Bucureşti, 1894; ed. îngr. şi pref. Oprea Nedelcu, Galaţi, 1993. Repere bibliografice: Vulcan, Panteonul, 155-160; Maiorescu, Critice, I, 133-134, 244-247, 253-255, 257-278, 285-289; Pop, Conspect, I, 223-227; A. I. Odobescu, Raport asupra celor două volume de „Teatru" ale d-lui V.A. Urechia, AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XI, 1878; Caragiale, Opere, IV, 95-98; Anghel Demetriescu, Opere, îngr. şi pref. Ovidiu Papadima, Bucureşti, 1937, 395-401; B.P. Hasdeu, V.A. Urechia, AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. XXIV, 1901-1902; Urian Dicţionarul general al literaturii române 124 Puşcariu, Ist lit (1930), 235-236, 244-246; Panu, Junimea (1943), II, 53-61, 73-71'; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), I, 22-23; Lăzăreanu, Glose, 257-269; E. Lovinescu, T. Maiorescu, I, Bucureşti, 1940, 334-336, 381; Călinescu, Isf. Zzf. (1941), 362,468, Isf. lit. (1982), 529; Alexandru Iordan, Bibliografia scrierilor lui V. A. Urechia, pref. Aurelian Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1942; Vârgolici, începuturile, 54-63, 71-73; Brădăţeanu, Drama, 113-118; V.jasile] A.[lceu] Urechia, Schiţe memorialistice, Bucureşti, 1969, passim; Brădăţeanu, Comedia, 145-147; Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1970,71-83; George, Sfârşitul, 1,45-50, 61-67, II, 39-56, III, 36-39,271; Bucur, Istoriografia, 45-48; Drăgan, Reacţii, 231-237; Gabriela Drăgoi, Literatul V. A. Urechia, ALIL, t. XXV, 1976; Cioculescu, Itinerar, II, 226-232; Dicţ. lit. 1900,877-879; VistianGoia, V. A. Urechia, Bucureşti, 1979; Piru, Ist. lit, 166; Şt. Cazimir, Nu numai Caragiale, Bucureşti, 1984,140-148,195-196, 198, 204-205, 208-218; Mănucă, Lectură, passim; Manolescu, Istoria, I, 315-316; Marian Barbu, Romanul de mistere în literatura română, Craiova, 1981, 195-196; Dicţ. scriit. rom., I, 46-48; Rusu, Membrii Academiei, 542-543. G.D. URIAN, Tudorel (19.111.1960, Timişoara), critic literar. Este fiul Constanţei Urian (n. Koller), muncitoare, şi al lui Gheorghe Urian, funcţionar. Urmează la Timişoara liceul (absolvit în 1979) şi Facultatea de Filologie, secţia română-franceză (1980-1984). Până în 1989 funcţionează ca profesor în comuna Zetea (judeţul Harghita), după care începe o susţinută activitate publicistică: este redactor, şef de secţie, publicist-comen-tator (1990-1995), redactor-şef şi director editorial (1995-2000) la „Cuvântul", iar ulterior redactor-şef adjunct la „Curierul românesc" şi în redacţie la „România literară", unde deţine şi o rubrică permanentă. Debutează în 1981 cu un reportaj la „Viaţa studenţească", şi editorial în 2000 cu volumul Proza românească a anilor '90 (Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul ASPRO). Mai e prezent în „Orizont", „Amfiteatru", „Vatra", „Familia", „Timpul", „22", „Observator cultural", „Luceafărul", „East-European Reporter" (New York) ş.a. Cronicile şi articolele lui U. anterioare anului 2000 vor fi strânse în Platon pe Internet (2003), carte ce reuneşte într-o secţiune şi primele recenzii. Criticul, care în timp va opta pentru tonul neutru şi ca metodă pentru descriptivism, semnează acum texte vii, colorate stilistic, în care inflexiunea ludică se combină uneori cu insertul biografic. în cele mai bune analize opera este întoarsă pe toate feţele pentru a i se depista mecanismele şi resorturile proprii de funcţionare, ca în articolul Călcâiul lui Ahile, unde se radiografiază poezia lui Mircea Ivănescu, sau în tripticul dedicat romanelor lui Paul Georgescu. Alteori, din volutele comentariului se conturează portrete reuşite: Cornel Regman este „muşchetarul bine temperat", în Bogza precursorul pare că defilează impetuosul poet avangardist care tocmai publicase versurile ce aveau să îl ducă la un proces de atentat la moravuri. Textele critice se ordonează în funcţie de apariţia scrierilor selectate (poezia Danielei Crăsnaru, un roman al lui Florin Şlapac ş.a.). Ulterior criticul îşi va organiza lecturile, aspirând spre realizarea de sinteze sau de tablouri largi ale literaturii unei perioade, aşa cum se întâmplă în Proza românească a anilor '90, unde urmăreşte câteva sectoare cheie: scrierile interzise după 1948 şi reeditate în anii '90 (secţiunea întoarcerea acasă, în care sunt analizate romanele lui Mircea Streinul, Mihail Villara, Ion D. Sîrbu), ultimele producţii ale „seniorilor epicului" din perioada postbelică (Nicolae Breban, Augustin Buzura ş.a.). Nu sunt omise nici scrierile optzeciştilor (generaţia ar fi, judecând după titlul capitolului, într-o dilemă de creaţie, acesteia rezistându-i doar Mircea Cărtărescu), nici ale autorilor care debutează în această perioadă (,v \ ^ *^v /• *V a <^^>. ■ ^ 4,< ch^ xkrfi* ^^y^3--r V«**~ Scrisoare către Eliza V. Vorvoreanu „Contimporanul" (Dwpă furtună), iar în 1929-1930 în „unu" (Fragmente antologice, Cronicarii). în 1928 numele scriitorului devenise titlul unei publicaţii de avangardă scoase de Geo Bogza la Câmpina. Revista „unu" îi consacră în întregime numărul 31/1930. La editura acesteia, Saşa Pană tipăreşte în 1930 primul volum de scrieri urmuziene. Tot el va întocmi culegerea Pagini bizare (1970). Purtătorul numelui literar Urmuz (dat de Tudor Arghezi) a murit într-o noapte, sinucigându-se cu un foc de revolver, într-un chioşc din apropierea Bufetului de la Şosea. Premergător, potrivit caracterizării lui Eugen Ionescu, al „revoltei literare universale", „unul din profeţii dislocării formelor sociale, ale gândirii şi ale limbajului", creator care, după Geo Bogza, „cel dintâi de aici şi de aiurea [...] a făcut [...] din vârful peniţei, ca de pe o trambulină [...], primul salt pe o planetă nouă, cu o altă atmosferă şi o altă geografie a sensibilităţii", U. a scris în opoziţie nu doar cu literatura contemporană lui, ci cu literatura română din toate timpurile şi, mai mult decât atât, cu producţia scriptică a umanităţii. E cel mai straniu dintre autorii români, precursor pe plan mondial al (anti)literaturii structurate de principiul absurdului. La un prim strat de semnificaţie, proza urmuziană e o parodie radicală a ceea ce azi se numeşte „limbaj de lemn". Fraze impecabil construite, în conformitate cu normele gramaticii şi ale limbii literare, coerente şi logice în aspectul strict denotativ, sunt lipsite de orice sens şi de orice conţinut imediat accesibil. Ele constituie un mod de a vorbi fără să spună ceva. „Cea mai mare parte din an Ismafl nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-1 feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale." Efectul asupra cititorului neavizat al unor formulări ca acestea, ieşite parcă dintr-o maşină dereglată, nu e de altă natură decât cel produs de parcurgerea unor enunţuri într-un limbaj tehnic al căror cod nu l-ar poseda, precum cel juridic, de exemplu. Dar asemenea paralogisme apar în viaţă pretutindeni: în discursurile de orice fel, mai cu seamă în cel politic, în presă, în biserică, în literatură. Vidul de gândire şi incoerenţa semantică se pot instala în orice domeniu, în orice stil. Odată cu vorbirea, prozele lui U. parodiază (cum s-a remarcat) şi literatura: însemnările de călătorie bunăoară (Plecarea în străinătate), epica aventurilor romanţioase (După furtună), romanul de dragoste (Pâlnia şi Stamate), bildungsromanul cu desfăşurarea în sfera artei (Fuchsiada). Ducând la ultima expresie posibilă antiliteratura, aceste proze conţin totuşi literatură, în schiţă extrem caricaturală, evident, Pompiliu Constantinescu crezând că poate identifica în ele embrioni de teme şi tipuri. Decodările criticului sunt discutabile, dar nu se poate nega că aventurosul Stamate, lansat în escapade extraconjugale, e un „burghez" (poate nu chiar cu totul „fără imaginaţie"), că Ismail, cocotă masculină (cu „favoriţi şi rochie"), ascunde „schema sufletească a politicianului", că Algazy şi Grummer, Cotadi şi Dragomir travestesc rudimente ale unor psihologii de comercianţi. Preluând sugestia de interpretare în această direcţie, voiajorul în străinătate, cap al unei familii răţeşti, ar fi un virtual filistin plat, iar Emil Gayk, ciugulitorul de grăunţe, o pasăre de pradă cu vocaţie de birocrat („ascuţit bine la ambele capete") şi de huligan naţionalist (el „poartă pe umărul drept un susţinător de armă" şi vrea „transilvăneni fără Transilvania"). O chestiune finală ar fi aceea dacă totul în Pagini bizare e numai parodie, dacă nu cumva sensul e mai adânc. Existând „comedie tragică", tragicul se poate disimula sub învelişul parodicului şi al absurdului. Parodiind vorbirea în formule, U. semnalează implicit tragedia limbajului. Nu se poate vorbi eludând orice convenţii, iar convenţia devine, inevitabil, clişeu. Şi cum gândirea comunică doar prin limbaj, ea riscă în orice moment să eşueze în stereotipii. Cât priveşte totalitatea existenţei umane, inclusiv infinitatea inefabilelor sufleteşti, funcţionările ei sunt determinate evident de mobiluri primare, instinctuale, de resorturi tot atât de simple, în ultimă expresie, ca ale oricărui mecanism. Oamenii sunt adesea personaje urmuziene. Singuratic şi bizar sub înfăţişarea lui de funcţionar hipercorect, de burghez desăvârşit, U. Urmuz Dicţionarul general al literaturii române 132 a făcut, postum, şcoală. Mimat de o seamă de avangardişti -Jacques G. Costin (Exerciţii pentru mâna dreapta, 1931), Moldov (Repertoriu, 1935), Mihail Avramescu, sub pseudonimul Ionathan X. Uranus (texte în „Bilete de papagal", 1928-1929, „Radical" etc.), Madda Holda (Cărţi de vizită, 1931), Grigore Cugler (Apunake şi alte fenomene, 1934), Saşa Pană, Vasile Dobrian -, el e continuat, în alt stil, de Eugen Ionescu, care îi şi transpune „paginile bizare" în franţuzeşte, introducându-1 în sfera de rezonanţă a literaturii universale. Astfel, dintr-o meditaţie care-l va fi dus cine ştie până peste câte graniţe ale realităţii şi din violenţa necesităţii de a fi prezent într-un concret pe care-l dispreţuia şi din care s-ar fi vrut evadat s-a născut arta acestui straniu Urmuz care, alături de Eminescu, prin zbuciumul şi sfârşitul lor tragic, prin încăpăţânarea de a nu găsi în viaţă vreun confort oarecare, sunt singurii la noi care au ridicat pulsaţiile literaturii până acolo unde peste ocean le-a dus Edgar Poe, şi în Franţa galeria ciudată, de panopticum, a „poeţilor blestemaţi". Geo Bogza Urmuz (1883-1923) inventă - poate prin 1907-1908, dată când compunea primele sale „pagini bizare" - un adevărat limbaj suprarealist. Era un magistrat conştiincios, cu înfăţişare de burghez politicos, nemanifestând, aparent, nici o ciudăţenie, nici o revoltă. Era un coleg bun, un fiu bun, un celibatar bun. Proza pe care o scria era destinată să fie citită doar fraţilor mai mici şi surorilor ca să-i desfete. Abia prin 1919 câţiva scriitori temerari, aflând aceste pagini manuscrise, înţeleseră că onestul magistrat era purtătorul unui mesaj foarte deosebit Ei îl publicară, sub numele Urmuz, care ascundea identitatea prozaică a judecătorului Demetrescu. [...] Este Urmuz un suprarealist autentic? Poate că, deoarece nu părăseşte niciodată luciditatea sa ironică, e numai un caraghios, un frate spiritual al lui Jarry? Sau încă, dacă vrem să descoperim oarecare implicaţii, poate fi considerat un fel de Kafka mai mecanic şi mai grotesc? Suprarealiştii din România îl revendică şef de coloană. în orice caz, Urmuz este într-adevăr unul din premergătorii revoltei literare universale, unul din profeţii dislocării formelor sociale, ale gândirii şi ale limbajului din lumea asta, care, astăzi, sub ochii noştri, se dezagregă, absurdă ca şi eroii autorului nostru. Eugen Ionescu SCRIERI: Urmuz, îngr. Saşa Pană, Bucureşti, 1930; Addenda, în G. Ciprian, Scrieri, II, pref. Petre Pintilie, Bucureşti, 1965,295-317; Pagini bizare, îngr. Saşa Pană, Bucureşti, 1970; ed. bilingvă (Pagini bizare -Weird Pages), tr. Stavros Deligiorgios, Bucureşti, 1985; ed. îngr. şi pref. Gheorghe Glodeanu, Piatra Neamţ, 1996; ed. plurilingvă (Pagini bizare - Pages bizarres - Weird Pages - Pagine Uzarre), tr. Carmen D. Blaga, Timişoara, 1999; ed. îngr. Ion Pop, postfaţă Corin Braga, Cluj-Napoca, 1999; ed. pref. Nicolae Manolescu, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: G. Ciprian, Hurmuz, CN, 1925, 45; Arghezi, Scrieri, XXVII, 182-185; al. bd.[Alexandru Bădăuţă], Al doilea Vlaicu Vodă?, VL, 1928,75; Geo Bogza, Urmuz, „Urmuz", 1928,1; Ştefan Roii, Scurt-circuit Urmuz , „unu", 1929, 9; Geo Bogza, Candelă-stea. La mormântul lui Urmuz, „unu", 1929,9; Geo Bogza, Urmuz premergătorul, „unu", 1930, 31; G. B. [Geo Bogza], Fuchsiaâa, „unu", 1930, 31; Ilarie Voronca, Ascuţiţi-vă aşadar foamea, „unu", 1930,31; Călinescu, Cronici, I, 260-261; Perpessicius, Opere, V, 55-58; Constantinescu, Scrieri, V, 148-149; Aderca, Contribuţii, II, 444; Boz, Cartea, 215-222; Saşa Pană, Sadismul adevărului, Bucureşti, 1936, 45-53, 245-246; Biberi, Etudes, 150-151; Călinescu, Principii, 28-34; Călinescu, Ist. lit (1941), 804-805, Ist. lit (1982), 888; Vianu, Opere, IV, 445-446; G. Călinescu, Anti-piesa, CNT, 1958, 37; Eugen Ionescu, Precurseurs roumains du surrealisme, „Les Lettres nouvelles", 1965, ianuarie-februarie; Barbu Brezianu, Câteva date noi (despre Urmuz), ARG, 1966,1; Saşa Pană, Urmuz (simple note şi rememorări), ATN, 1966,11; Eliza V. Vorvoreanu, Amintiri inedite despre Urmuz, ARG, 1967, 3; Philippide, Scrieri, IV, 250; Călinescu, Eseuri, 66-85; Eugen Ionescu, Acesta a fost Urmuz, VR, 1968, 4; G. Brătescu, C. Bercuş, Urmuziana. Documente, LCF, 1968, 47; Urmuz, ALR, 484-493; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969, 137-148; Sorescu, Teoria sferelor, 107-129; Petru Vintilă, Urmuz. Fals tratat de istorie literara, LCF, 1970,8; Damian Necula, Straniul cotidian sau Caricatura lui Urmuz, VR, 1970,2; Antoaneta Tănăsescu, „Măştile" lui Urmuz, CNT, 1970,17; George Pruteanu, Despre Urmuz, RL, 1970, 21; Maria Vodă Căpuşan, Ionescu şi Urmuz, TR, 1970, 31; Nicolae Balotă, Urmuz, Cluj, 1970; Matei Călinescu, Eseuri despre literatura modernă, Bucureşti, 1970, 73-92; Cristea, Interpretări, 224-229; M. Niţescu, Din nou despre Urmuz, RL, 1971,2; Florin Mihăilescu, Urmuz între supralicitare şi negaţie, VR, 1971, 3; George, Semne, 305-312; Manolescu, Teme, I, 79-83; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 570-576; Piru, Varia, 1,315-317; Saşa Pană, V. Voiculescu şi Urmuz. Din laboratorul paginilor bizare, MS, 1973,3; Piru, Analize, 287; Balotă, Ion, 379-403; George Muntean, Urmuz, MS, 1975,3; Dan, Proza, 300-303; Ionescu, Romanul, 69-73; Negoiţescu, Analize, 233-237; Raicu, Critica, 13-19; Cristea, Arcadia, 116-121; Mădălina Nicolaescu, Urmuz în limba germană, SXX, 1978, 7-9; Ion Cruceană, Câteva date biografice despre Urmuz, RITL, 1978, 3; Mihail Cruceanu, De vorbă cu trecutul..., Bucureşti, 1978, 88-94; Negriei, Figura, 106-110; Marin Mincu, Avanguardia romena e avanguardia europea, în Poesia romena d'avan-guardia. Testi e manifesti da Urmuz a Ion Caraion, îngr. Marco Cugno şi Marin Mincu, Milano, 1980, 25-47; Ion Pop, jocul în mişcarea de avangardă, ST, 1981,12; Piru, Ist. lit., 405-406; Mircea Iorgulescu, Un artist numit Urmuz, RMB, 1983,11 934; Centenar Urmuz, LCF, 1983,11; Ion Pop, Urmuz. Schiţă de portret, RL, 1983,11; Mircea Scarlat, Morala unor (pseudo) morale, RL, 1983,11; Geo Bogza, Urmuz, RL, 1983,11; Cezar Baltag, Urmuz şi lumea pozitivă, ARG, 1983, 3; Constantin Pricop, Urmuz, CL, 1983,3; Ion Pop, Urmuz al posterităţii, ST, 1983,3; M.N. Rusu, Urmuz (100 de ani de la naştere), VST, 1983,15; Nicolae Mecu, La început a fost literatura. Urmuz, ARG, 1983, 4; Ion Coja, Urmuziana, ARG, 1983,4; George Munteanu, Un prevestitor de drumuri noi, ARG, 1983, 4; Gheorghe Tomozei, Amintiri despre Urmuz, „Urzica", 1983,4; Ion Biberi, Urmuz şi Morgenstern, RL, 1983,32; Szâsz Jânos, Urmuz şi Kafka, RL, 1983,32; Marin Mincu, Urmuz - Un caz limită, MS, 1983,3; M.N. Rusu, Date inedite despre Urmuz, AFT, 1983,9; M.N. Rusu, Urmuz şi istoria arhitecturii româneşti, AFT, 1983,11; Manolescu, Arca, III, 9-35, passim; [Urmuz], în Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983, 18-25, 59-85, 682; Niţescu, Atitudini, 202-205; Mira Simian, Urmuz il precursore, tr. Gaspare Mancuso, Torino, f.a.; Silviu Angelescu, Portretul literar, Bucureşti, 1985, 124-126; Sorescu, Uşor cu pianul, 299-300; George Macovescu, Urmuz, MS, 1986,3; Mincu, Eseu, 260-269; Scarlat, Ist poeziei, III, 14-17; Şerban Cioculescu, Dialoguri literare, Bucureşti, 1987,115-116; Mircea Vasilescu, Urmuz: avers şi revers, RITL, 1988,1-2; Saşa Pană, Despre Tristan Tzara şi Urmuz, MS, 1990, 3-4; Paul F. Silvan, Antologia personajului urmuzian, F, 1990, 12; Pop, Avangarda, 40-61, passim; Daniela Todorova, Limbajul creator de universuri autonome la Urmuz, LL, 1991; Nicolae Manolescu, Urmuz abstracţionist, ST, 1991, 12; Negoiţescu, Ist. lit., 1,237-239; Marian Popescu, O lecţie cu Urmuz, TTR, 133 Dicţionarul general al literaturii române Urmuz 1992,4; Nicolae Manolescu, Urmuz, RL, 1993,10; V. Fanache, De ce s-a sinucis Urmuz?, APF, 1993, 3-4; Corin Braga, în lumea oglinzii, APF, 1993.3-4; Sorin Vieru, Şapte motive pentru care s-a sinucis Urmuz, APF, 1993.3-4; Constantin Cubleşan, Fantasticul absurd, ST, 1993,3-4; Elvira Sorohan, Urmuz, ironia iconoclastă, RL, 1993, 45; Christian Bolog, Urmuz şi labirintul, JL, 1995,43-48; Cornel Munteanu, „Pagini bizare", ST, 1996,4-5; Elvira Sorohan, Urmuz şi suprarealismul, JL, 1996,49-52; Geo Vasile, Urmuz sau Estetica vidului, LCF, 1997,24; Pop, Pagini, 9-16; Anca-Maria Rusu, Antecedente româneşti ale teatrului absurdului, DL, 1998,36; Glodeanu, Poetica, 338-351; Cărtărescu, Postmodemismul, 299, 351,360-361; Dicţ. esenţial, 862-864; Nicolae Creţu, „Jocurile" lui Urmuz, CL, 2001,6; Dicţ. analitic, III, 260-263; Adrian Lăcătuş, Urmuz, Braşov, 2002; Irina Marin, Urmuz, eternul precursor, RL, 2003, 25; Paul Cemat, Urmuz: un conservator eretic?, OC, 2003,193; Cecilia Burtică, Urmuz avant Dada (Urmuz sau Originile suprarealiste), pref. Dumitru Gherghina, Craiova, 2003; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, 2003,63-69, passim. D. Mc. URMUZ, publicaţie apărută la Câmpina, lunar, între ianuarie şi iulie 1928. Subtitlul iniţial, „Revistă de avantgardă", se schimbă odată cu numărul 3 în „Vitrina de artă nouă îngrijită de George Bogza", acesta asigurând şi directoratul. Dacă la început, după cum precizează numărul de deschidere, se vor publica colaborări ale grupării de la „Integral" din Bucureşti, în primele numere semnând Ilarie Voronca, Gheorghe Dinu (Stephan Roii), Al. Tudor-Miu şi, în limba franceză, Tristan Tzara, Pierre Reverdy, Paul Eluard, F. T. Marinetti, începând No. 4 VITRINĂ DE ARTĂ NOUĂ, CÂMPINA. MADRIGAL ICOANĂ ■'■As»* i*>.ţ ...tvsRfv «• V ■ î u»" .,>l« Bc°rvr;S%y. •< c# rd6 «ntr* .vart1 • , n«P\ ini1’ -cot»' ““l**1 io " «el0‘ l'î. b“o”l. ,.sv' PUTERNICĂ TRECI PESTE OFRANDELE DE ŢEPI UŞOR ÎN GESTU-f, CĂLCÂIUL TĂU TARE, ZDROBIND-SFINŢIND GÂNDUL $1 VOIA. MII AL. TUDOR-MIU, .TIP-OSiRAFIA ROMANEASCĂ", SOCIETATg ANONIMĂ - A c. vfctâşM-AYS - i/î lejtdt MfOo sCa Am' tî /nt-i M ateSi*, ^ xjsf A.tjscXt' Jtt _ kţ <4*&cJ/aC -- ' ’ £ * Cmc. s ■ âs A 'litţ AK u gsidfKA,. J*** ăâ: îUf hţ i,i, x sc Ai, /«;, a >, 4 et s, 4 ţ ». <*, Jf, h U. hnt, A *.*«,. Pagină din Observaţii sau băgări dă seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii rumâneşti (Râmnic, 1787) îmbogăţirea limbii literare cu numeroase neologisme romanice. Curiozitatea neobosită în problemele de limbă l-a dus şi la alcătuirea unui dicţionar român-german/german-român, acesta, ca şi celălalt, rămas, în vitregia vremurilor, netipărit, precum şi la o încercare de traducere din greceşte a unei Prescurtări de logică după Aristotel Neterminată, întreruptă chiar în mijlocul unei fraze, şi publicată abia în 1864, când Al. Papiu-Ilarian o include în Tezaur de monumente istorice pentru România, a fost şi Istorie a prea puternicilor înpăraţi othomani, la care a lucrat ani în şir. Este o prezentare pe scurt a domniilor otomane, începând de la 1300, cu Osman I, fondatorul imperiului, până la sultanul Selim al III-lea, precedată de biografia profetului Mahomed. Izvoarelor mărturisite în note -„Nichifor, Zanora, Laonic, Leungravie, Lodvocat, Cantemir, Volter, Buşing şi alţii" - li s-au adăugat, pentru ultima parte, amintirile autorului (care, în paralel, va pomeni şi domniile din Principate). Lucrarea, văzută fie ca „o operă de istorie universală" (N. Iorga), fie ca o scriere encomiastică, mărturie a ataşamentului faţă de Poartă al lui V., furnizează însă preţioase informaţii de sursă biografică asupra epocii. Urmărind „folosirile cele ce să născu dân istorii" şi neocolind pilda morală, cărturarul încearcă o schiţă a mentalităţii turco-osmane pornind de la învăţăturile Coranului, substituie un caracter printr-o imagine mitologică, rezumă situaţii complexe prin fraze de concizie şi înţeles paremiologic ori prin câteva stihuri. Paginile în care el devine eroul întâmplării consemnate vădesc talentul unui povestitor ce îşi pune în joc imaginea cu subtilă ironie sau cu simulată candoare. în istorisirea căutării fiilor fugari ai lui Ipsilanti, situaţie prezentată cu savoare în ascunsele ei motivaţii psihologice, V. stăruie asupra succesului său la Curtea din Viena, unde îi sunt admirate blănurile de samur („pă mine la această asamblee mă dăscinsese damele şi dă brâu, păntru ca să-mi vază şalul") şi vorba meşteşugită, care l-a impresionat pe ambasadorul Franţei („şi-m făcea mai multe ţirimonii decât toţi"), pe principele Kaunitz, nu mai Văcărescu Dicţionarul general al literaturii române 218 puţin pe împărat. Dilatarea hiperbolică, dialogul dau povestirii o notă de vivacitate. Ca să îi atragă atenţia împăratului, ezitant din pricina hăţişului legilor, V. îşi exprimă întâi îngrijorarea de a nu fi avut el destulă elocinţă şi putere de convingere pentru a dobândi dreptatea, apoi furnizează argumentul hotărâtor: „Azilul să cuvine[...] la un mare rău şi pieire şi primejdie", obţinând astfel ajutorul scontat. La fel, în scena reţinerii solilor, care ar fi trebuit să ajungă la conferinţa de pace de la Focşani, de către straja rusească, când roagă să fie mutat la un loc cu prizonierii de război întrucât „arderea soarelui îmi prilejuieşte multă tirănie, aflându-mă într-un câmp", V. dovedeşte, pe lângă fina cunoaştere a sufletului omenesc, şi un instinct sigur al stilului tratativelor, ştiinţa efectului literar, lăsând să se infiltreze, în spatele statornicitelor formule oficiale, unda ironică submina-toare: „Ecelenţa, domnule şi patronul mieu, de vreme ce norocul şi întâmplarea au binevoit ca să mă facă prigionier pă mine, un om fără dă arme, şi în vreme dă armistiţiu...". Faţă de primul tom al istoriei, relatare seacă, necentrată, cel de-al doilea se arată unitar prin însufleţirea paginilor memorialistice de către un povestitor nu o dată interesant în utilizarea dialogului, a hiperbolei şi contrastelor, în condensarea paremiologică, în notele de satiră şi de ironie. V. dezvăluie calităţi de pamfletar în portretul antitetic pe care, „cutremurat şi înfricoşat", îl face în memoriul din 1786 - semnat „Toată obşteasca raia a Ţării Româneşti", dar redactat de el (Andrei Pippidi) - domnitorului Nicolae Mavrocordat, văzut aproape shakespearian, ca smintit şi „poznă a firii": „Jecmănindu-i pe săraci, totuşi nu conteneşte a se lăuda că e sfânt şi că stă de vorbă cu Sfântul Duh, care i se înfăţişează prin vedenii şi apocalipse, că e ajutat de îngeri în tot ce întreprinde şi că. de dragul lui a îngăduit Dumnezeu să dăinuie acest pământ...". Bogată, efervescentă şi, prin nestatornicia acelor ani şi slăbiciunile firii lui V., inevitabil fragmentară, contribuţia cărturarului rămâne într-un con de umbră. Gramatica sa, deşi a fost între primele gramatici ale limbii noastre şi a răspuns atât cerinţelor de organizare a şcolii, cât şi nevoii de constituire a unei limbi literare, a fost pusă în umbră de apariţia în 1828 a gramaticii lui Ion Heliade-Rădulescu; lucrările lexicografice sunt manuscrise, istoria, scrisă pentru „a birui şi fireasca înlenevire cea spre citanie a celoru mai mulţi", a rămas netipărită, proza politică şi juridică nu a fost cunoscută decât în cercurile boiereşti, iar mai târziu doar de specialişti. în schimb, prin câteva scurte poeme V. a fost recunoscut în chip de netăgăduit drept primul poet al nostru, performanţă cu atât mai interesantă, cu cât unele poezii trec drept prelucrări (însă necunos-cându-se data la care au fost compuse, nu se poate şti cine pe cine a prelucrat). El însuşi a încercat orgoliul deschizătorilor de drum şi, în mod fericit, a fixat pentru viitorime principiile unui legat simbolic transmis poeţilor neamului: „creşterea limbii" şi „a patriei cinstire". îndoindu-se de puterea lui de a se apropia de un mare ideal şi în expresie („Musă, putere dă, mă rogu, la graiurile mele./Zi-m cumu să-ncepu?"), experimentează: umple gramatica sa de „chipuri" sau eşantioane metrice, creionează caractere rimate în Istorie..., alcătuieşte stihuri în greceşte - dintre acestea, un cântec a fost tradus în franceză şi în germană şi publicat la 1771 de P.-A. Guys în Voyage litteraire de la Grece, iar la 1825 în Chants heroiques des montagnards et matelots grecs -, scrie laude „la stemă", la „ceşmeaua cea din drum" şi, pentru a birui „împotrivnica armadă dă patimi", adresează molitve în versuri Sfintei Fecioare. Toate sunt încă greoaie, forţate. în mod neaşteptat, într-o vreme când lirica era ţinută drept delectare minoră (iar „poeticile faceri" anonime intrau din „mişmaiale" sau culegeri comune în zestrea lăutarilor), V., care exprimă odată cu simţirile intime deşteptate de iubire supunerea la „legea" trăirii general-omeneşti, a acceptat, intuind în simplitatea ei prezenţa principiului etern, poezia populară ca mare model. Alegere de preţ, întrucât lirica epocii era dominată de sentimentalismul galant şi de pastoralismul artificial neoanacreontic. Totuşi, el nu este un folclorizant sau un imitator, ci un autor care selectează după un criteriu adânc personal elemente ce se înscriu într-o convenţie, într-un scenariu; sentimentul este intermediat de fabulă. Motivul poeziei Amărâtă turturea poate fi găsit în Fiziolog, de aici a trecut mînvăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, dar şi în folclorul nostru şi al altor popoare. La greci prototipul devine bocet; jalea turturelei fără soţ, într-o versiune atât de apropiată, încât textul lui V. a fost considerat o traducere (Ariadna Camariano), este descrisă de Athanasios Psalidas şi inclusă în volumul său din 1792, Efectele amorului. în Histoire des langues romanes (1841) B.Whyte dădea ca model de limbă română poema lui V., precizând că a fost culeasă de la lăutari. Cum nu se ştie când a fost compusă, iar circulaţia ei lăutărească este un fapt cert, greu se poate clarifica problema interferenţelor. La noi, Amărâtă turturea a fost publicată cu mici schimbări de Anton Pann în ediţia din 1837 a culegerii Poezii deosebite sau Cântece de lume, apoi, amplificată cu cincisprezece strofe, în Spitalul Amorului (1850). La V. impresionează siguranţa cu care paralelismul dintre om şi natură, tradus în plastica imaginilor repetitive şi în ritmul popular, este integrat unei alegorii a pierderii sufletului în melancolie şi doliu: „Trece prin flori, prin livede,/Nu să uită, nici nu vede.//Trece prin pădurea verde/Şi să duce de se perde.[...]// Şi când sade câteodată,/Tot pre ramură uscată./Umblă prin dumbrav-adâncă,/Nici nu bea, nici nu mănâncă.[...]// Dar eu om de naltă fire,/Decât ea mai cu simţire,/Cum poate să-mi fie bine?!/ Oh, amar şi vai de mine!" Jertfa, jalea, oftatul, suspinul, lacrimile sunt locuri comune în lirica inimii, V. le cunoaşte şi le foloseşte în modul cel mai natural. însă ceea ce reuşeşte el să transmită e uimirea, chiar perplexitatea în faţa unei forţe mai mari decât puterea cuvântului. încât marea frumuseşte a poeziei într-o grădină (care a fost pusă în legătură cu Gefunden de Goethe, ulterioară textului lui V.) vine din indecizia legată de ce poate întruchipa sfioasa floare din grădină. Precum în „marile simboluri medievale" (Eugen Simion), dar cu o stângăcie naivă, dincolo de femeie şi de dragoste se întrevede, „ca o lumină", o prezenţă universală, abstractă şi misterioasă, pe care poezia, în puritatea ei, o sugerează cu graţie firească: „într-o grădină, lâng-o tulpină/Zării o floare ca o lumină./S-o tai, să strică!/S-o las mi-e frică/Că vine altul şi mi-o ridică". Senzualitatea şi moliciunea diminutivală (condamnată de Titu Maiorescu), 219 Dicţionarul general al literaturii române Văcărescu semne de orientalism, dar şi de manieră literară galantă, trec în plan secund în faţa unităţii pe care o dă unei „rare poezii" (Nichita Stănescu) ca într-un copaci zarifior (zarif înseamnă „frumos" în turcă) înscenarea zbaterii sufleteşti şi contemplarea ei dinafară, „ca la un teatru": „într-un copaci zarifior,/Un şoim prins în lăţişor/ Strigă amar ciripind,/Norocul său blăstămând./Multe păsări am vânat,/Şi-mi zicea şoim minunat;/Iar aici laţ fiind întins,/Cum am dat, pe loc m-am prins!/De inimă, nu de cap!/N-am nădejde să mai scap". Şi dacă alte strofe (Spune, inimioară spune!, Tu eşti puişor canar, Zilele ce oi fi viu) îl arată madrigalist tributar sentimentalismului neoanacreotic, cu un singur catren, „miraculosul testament" (Nicolae Manolescu), prin sinceritate, esenţialitate şi înălţime morală, V. rămâne o voce profetică pentru poezie: „Urmaşilor mei Văcăreşti!/ Las vouă moştenire:/ Creşterea limbei româneşti/ Ş-a patriei cinstire". Neîncheiată, inegală, dar şi cu sclipirea unor rezultate alese, contribuţia lui culturală cu direcţia ei luministă, e de neocolit: este între primii grama-ticieni preţuitor al poeticii şi cel dintâi poet care leagă simţământul de spiritul limbii şi de o convenţie ce ţine de viziune („arătarea cea însufleţită a istoriei"), ca şi de etic. O faţă prelungă şi cam palidă, cu fruntea lată, un nas drept şi regulat, cu nările foarte largi, o gură zâmbitoare, pe ale cărei buze voluptoase abia le ascunde o mustaţă subţire, ochi căprui cu o căutătură plină de dulceaţă şi defineţă, în sfârşit o barbă castanie rară şi transparentă, ce-i fâlfâie uşor pe piept: iată trăsurile acelei figuri ce-nsuflă îndată un simpatic respect şi pe care o susţine cu oareşice mândrie portul drept al trupului şi gugiumanul de samur, aşezat cu semeţie pe cap. Costumul lui, imitat de pe hainele sale favorite, e compus într-acel portret de un anteriu de sevai roz-gălbui sau chamoix şi încins la brâu cu un giar, din care iese hangerul cu mâner de smalţ albastru şi de pietre scumpe; pe d-asupra poartă un contoş de coloarea verde-deschisă a iezmului (iasp alb), îmblănit cu samuri. Al. Odobescu Os de domn, Ienăchiţă Văcărescu şi-a purtat domnia adânc, până în rărunchii vorbelor pe care astăzi cu fală le rostim ca să subliniem ideile noi şi vitale ale naţiunii noastre. Din melancolie mă gândeam odată că cel care are sisteme e sortit pierderii, cel care are idei - armis-tiţiilor, iar cel care poate gândi un singur postulat - victoriei. Mai mare peste inimile noastre de poeţi, Ienăchiţă Văcărescu a ştiut să rostească două postulate ale zonei estetice: 1) creşterea limbii româneşti 2) şi-a patriei cinstire. Nichita Stănescu SCRIERI: Observaţii sau Băgări dă seamă asupra regulelor şi orânduelelor gramaticii rumâneşti, Râmnic, 1787; ed. Viena, 1787; Istorie a preaputernicilor împăraţi othomani, în Tezaur de monumente istorice pentru România, II, îngr. şi pref. Al. Papiu-Ilârian, Bucureşti, [1864], 245-302; ed. (Istoria'othomanicească), îngr. şi pref. Gabriel Ştrempeî, Bucureşti, 2001; Poeme lirice, pref. Ioan Voinescu II, Bucureşti, f.a.; Poeziile Văcăreştilor, îngr. Mihail Dragomirescu şi Emil Gârleanu, pref. A.I. Odobescu, Bucureşti, 1908; Văcăreştii, Poezii, îngr. P. V. Haneş, Bucureşti, 1924; [Versuri], în Poeţii Văcăreşti. Viaţa şi opera lor poetică, îngr. şi pref. Paul I. Papadopol, Bucureşti, 1940,39-88; Poeţii Văcăreşti, C. Conachi, Poezii, îngr. şi pref. Ion Pillat, Bucureşti, [1942]; Poeţii Văcăreşti, Versuri alese, îngr. Elena Piru, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1961; Poeţii Văcăreşti, Opere, îngr. şi introd. Cornel Cârstoiu, Bucureşti, 1982. Repere bibliografice: Alexandru Odobescu, Opere, II, îngr. Marta Anineanu şi Virgil Cândea, Bucureşti, 1967,42-83; Maiorescu, Critice, 1,132-133; Th. D. Speranţia, Ienăchiţă Văcărescu, „Revista nouă", 1889, 4; Lazăr Şăineanu, Istoria filologiei române, Bucureşti, 1895, 85-116; Nicolae Predescu, Poeţi şi artişti, Bucureşti, 1900,299-301; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 120-122; N. Iorga, Versuri nouă ale lui Ienăchiţă Văcărescu, Bucureşti, 1913; Romulus Ionaşcu, Gramaticii români, Iaşi, 1914,25-43; Ibrăileanu, Opere, VII, 287-296; Densusianu, Lit. rom., I, 101-111; Giorge Pascu, Istoria literaturii române din secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1927,96-132; I. E. Torouţiu, „Hermann şi Dorothea". Ienăchiţă Văcărescu şi Goethe, Bucureşti, 1931; Iorga, Ist. lit., III, 136-149,280-282; Ariadna Camariano, Influenţa poeziei lirice neogreceşti asupra celei româneşti. Ienăchiţă, Alecu, Iancu Văcărescu, Anton Pann şi modelele lor greceşti, Bucureşti, 1935; Nestor Camariano, Modelele gramaticii lui Văcărescu, SI, 1936; Paul I. Papadopol, Poeţii Văcăreşti, Viaţa şi opera lor poetică, Bucureşti, 1940, 9-38; Călinescu, Ist. lit. (1941), 71-74, Ist. lit. (1982), 65-68; N. Tcaciuc-Albu, Ienăchiţă Văcărescu (Viaţa-opera-influenţele străine), Cernăuţi, 1943; Popovici, Studii, 1,165-168,382-387,431-434; Diomid Strugaru, Gramatica lui Smotriţki şi prima gramatică românească, RSL, 1960; Cornea-Păcurariu, Ist. lit., 46-59; Cornea, Alecsandrescu-Eminescu, 737; George Florescu, Dan Pleşia, Condica Văcăreştilor, copii de documente, regeşte şi menţiuni, STD, 1966,5; Al. Piru, Poeţii Văcăreşti, Bucureşti, 1967, 9-45; Ist. lit., II, 170-173; Andrei Nestorescu, Dicţionarele lui Ienăchiţă Văcărescu şi limba română literară la sfârşitul secolului al XVIII-lea, SLF, I, 51-63; Piru, Ist. lit., II, 310-333; Ovidiu Papadima, începuturile liricii moderne (cântecul popular, cântecul de lume, Văcăreştii şi Conachi), RITL, 1971, 1; Gâldi, Introducere, 122-127; Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit., 1,505-518; Cornea, Originile, 125-126; Ţepelea-Bulgăr, Momente, 141-143; Cornel Cârstoiu, Ianache Văcărescu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1974; Mihail Carataşu, Documentele Văcăreştilor, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1975; Papadima, Ipostaze, passim; Nedret Mamut, Câteva modele şi motive literare în opera lui Dimitrie Cantemir şi Ienăchiţă Văcărescu, RITL, 1978, 3; Dan Simonescu, N. Vasilescu- Capsali, Restituiri: Ienăchiţă Văcărescu. O condică de ceremonial, MS, 1979, 1; Tudor Mateescu, Preţuitori ai arhivelor: Ienăchiţă Văcărescu, RA, 1979, 2; Dicţ. lit. 1900, 893-895; Simion, Dimineaţa, 15-24; Piru, Ist. lit., 33-34; Scarlat, Ist. poeziei, I, 105-107, 173-176, 189-191; Marin Sorescu, O dinastie lirică: Văcăreştii, RITL, 1984,1; Mihai Berza, Pentru o istorie a vechii culturi româneşti, îngr. Andrei Pippidi, Bucureşti, 1985,189-191; Andrei Pippidi, Despre Ienăchiţă Văcărescu, RITL, 1987,3-4; Eugenia Dima, Limba traducerilor laice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea din Muntenia, Iaşi, 1988, 40-49; Tudor Mateescu, Ienăchiţă Văcărescu, turcolog, MS, 1989, 3; Nichita Stănescu, Fiziologia poeziei, îngr. Alexandru Condeescu, Bucureşti, 1990, 209-212; Micu, Scurtă ist, I, 121-123; Manolescu, Istoria, I, 93-96, 99; Rotaru, O ist., II (1994), 86-91; Dicţ. analitic, II, 264-266; Dicţ. esenţial, 873-875; Marcel Crihană, Lingvişti şi filologi, Bucureşti, 2001, 21-33; Victor Petrescu, Poeţii Văcăreşti, Târgovişte, 2002; Victor Petrescu, Văcăreştii - o dinastie poetică, Târgovişte, 2003; Teodor Vârgolici, Caleidoscop literar, Bucureşti, 2003,213-217. S. C. VĂCĂRESCU, Ioan Radu (pseudonim al lui Ioan Radu; 18.XII.1958, Sibiu), poet şi prozator. Este fiul Măriei Radu (n. Albu), contabilă, şi al lui Petre Radu, dulgher. Urmează Liceul „Octavian Goga" din Sibiu (absolvit în 1979) şi Facultatea de Văcărescu Dicţionarul general al literaturii române 220 Biologie, Geografie şi Geologie, secţia geografie-engleză, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (1980-1984). După absolvire este profesor la diverse şcoli generale şi licee din Deva şi din Sibiu, unde în 1990 începe să predea la Colegiul Naţional Pedagogic „Andrei Şaguna". Din 1991 este redactor la revista „Euphorion", iar din 2003 secretar al Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu. Debutează cu versuri în 1978 la „Luceafărul", iar editorial cu volumul Exil în oraşul imperial, apărut în 1992. Mai e prezent în „Vatra", „Calende", „Dacia literară", „Discobolul", „Astra", „Tomis", „Echinox", „Steaua", „Observator cultural", „Transilvania" ş.a. A semnat şi cu numele real sau cu pseudonimele Peter Quince şi Cydonius. I s-au acordat Premiul Uniunii Scriitorilor (1998), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu (2002,2003) ş. a. Congener prin formaţie cu optzeciştii, iar prin manifestare cu nouăzeciştii, V. sfidează atât livrescul programatic al primilor, cât şi directeţea brutală a celorlalţi. Fără a cunoaşte rupturi sau metamorfoze majore, formula sa lirică - dezvoltată în Exil în oraşul imperial, Melancolii retorice (1994) şi în ciclurile Grădina gutuiului singur şi Jelna din antologia Ritualul melancoliei (2002) - pare a avea mai multe afinităţi cu cea de-a treia direcţie dominantă a epocii, subsumabilă neoexpresio-nismului ardelean. De altfel, experienţa originară a poeziei lui o constituie exilul, resimţit deopotrivă în plan poetic şi existenţial, iar modalitatea de surmontare a crizei constă în proiecţia de universuri alternative prin exploatarea resurselor imaginarului. Notele distinctive nu sunt mai puţin relevante, căci, pe de o parte, cadrul poemului nu mai este unul rural sau indeterminat, ci un oraş halucinant, supus adesea stilizărilor baroce sau chiar suprarealiste, iar pe de altă parte, alienarea nu mai este asumată la nivel metafizic sau visceral, ci exclusiv în planul conştiinţei şi, prin urmare, compensată printr-o exacerbare a sensibilităţii şi a senzorialităţii. în consecinţă, temele cardinale sunt erosul şi melancolia, iar modelele se află în erotica postumelor lui Lucian Blaga şi în baladescul lui Radu Stanca, toate acestea plasând lirismul lui V. sub zodia unui romantism trecut prin filtrul reflexivităţii ori chiar al autoironiei. Sub aspect retoric, poemele cunosc două tipuri de construcţie. Primul urmează clasica structură elegiacă, în care prezentul dezagregat e pus în oglinda unui trecut real sau doar prezumat: „Au dispărut leii de piatră/ încă un prieten a plecat în exil/ o poartă mai puţin/ o iubire mai puţin /[...]/ Astăzi s-a întors/ anotimpul în care ar fi trebuit/ iarăşi să intrăm/ prin portalul de piatră şi lumină/ blândă privirea ne-ar fi fost/ tandră mângâierea răcoroaselor coame/ astăzi toate orologiile oraşului/ s-au prăbuşit în infern" (Exiluri paralele). Celălalt tip cunoaşte o dezvoltare centrifugă în spirală, adunând în jurul unui pivot semantic o cohortă de imagini: „Iată de ce/ Pentru că eu stau aici/ Pentru că stau aici nemişcat/ Pentru că stau înlemnit în acest loc golit de suflet/ Pentru că stau înlemnit cu o lumânare înaltă în mâini [...] Pentru că stau aici nemişcat lumânare înaltă înlemnită în acest loc golit de suflet şi creştetul meu arde cu flacără subţire şi albastră" (Răspuns). Fără a dubla într-o manieră redundantă viziunea poemelor, schiţele şi povestirile din volumul Un sat numit România (2003) provin din aceeaşi melancolie constitutivă: văzând în personaje sau în evenimente aparent banale semnele unei mentalităţi sau chiar ale unei epoci, naratorul înregistrează mutaţiile survenite în lumea „satului" românesc de-a lungul „tranziţiei". Totuşi punctul forte al prozatorului nu e atât observaţia, cât evocarea ce conferă faptelor şi oamenilor o alură enigmatică. SCRIERI: Exil în oraşul imperial, Sibiu, 1992; Melancolii retorice, Sibiu, 1994; Ritualul melancoliei, postfaţă Dumitru Chioaru, Piteşti, 2002; Un sat numit România, Botoşani, 2003. Antologii: Antologia poeziei româneşti de la origini până azi, I-II, Piteşti, 1998 (în colaborare cu Dumitru Chioaru). Repere bibliografice: Ion Cristofor, Citadinism şi confesiune, TR, 1993, 11; Nicolae Oprea, „Exil în oraşul imperial", „Calende", 1993,3; Ştefan Melancu, Cartea de nisip, APF, 1993, 7-8; Alexandru Pintescu, Sub semnul lui Euphorion, PSS, 1993, 9; Mircea Ivănescu, Un pariu cu literatura contemporană, „Rondul de Sibiu", 1994,2 decembrie; George Bădărău, Un pelerin în oraşul imperial, DL, 1994, 12; Horea Poenar, „Melancolii retorice", ST, 1995, 1-2; Mircea Doreanu, Melancoliile ultimului Văcărescu, AST, 1995,2-3; Mihaela Ursa, „Melancolii retorice", APF, 1995, 8; Sanda Cordoş, Dicţionar de cărţi, ECH, 1995, 6-9; Dan Silviu Boerescu, Dicţionarul debutanţilor 1990-1995, „Cartea", 1996, mai; Iulian Boldea, Melancolia exilului interior, „Cuvântul", 2000,12; Gheorghe Azap, între vot şi dezbatere, VTRA, 2001, 6-7; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 271-273; Andrei Bodiu, Un estet singuratic, OC, 2003, 157; Nicolae Oprea, Un poet al oraşului, „Ziua literară", 2003,57; Paul Aretzu, Doi utopici, R, 2003,3-4; Dan Perşa, „Ritualul melancoliei", TMS, 2003,7; Bogdan-Alexandru Stănescu, „Un sat numit România", „Ziua literară", 2003,69; Dan Bogdan Hanu, Soft şi hard melancolia, CL, 2003, 10; Andrei Terian, Resursele imaginarului, PSS, 2003,10-12. A. Tr. VĂCĂRESCU, Nicolae (1785 - 12.X.1825, Braşov), poet. Este fiul poetului Ienăchiţă Văcărescu din cea de-a treia căsătorie a sa, cu domniţa Ecaterina Caragea, şi frate, după tată, al lui Alecu Văcărescu. A primit în casă o educaţie îngrijită, grecească (avându-1 profesor pe Lambros Fotiadis, mulţi ani directorul Academiei Domneşti din Bucureşti) şi franţuzească. Viaţa acestui vlăstar vitregit de natură al familiei (V. era cocoşat) este puţin cunoscută. A fost căsătorit cu Ruxandra (Lucsandra), fata logofătului Grigore Băleanu, şi a aderat la politica şi eforturile socrului său de sprijinire a Eteriei; a ajuns la rangul de mare vornic. în 1821 boierii, înfricoşaţi de amploarea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, îl însărcinează să organizeze un corp de armată şi să stăvilească mişcarea, dar el încearcă o înţelegere paşnică, mai mult, îl sprijină pe Tudor cu oameni şi bani. împreună cu alţi boieri, a fost printre semnatarii unei scrisori către ţarul Rusiei, cerând ajutor împotriva invaziei turceşti care, în urma mişcării pandurilor, ameninţa ţara. Aflând că ţarul nu îi era favorabil lui Tudor Vladimirescu, se refugiază la Braşov. Aici, în 1821, alături de Grigore Băleanu, Constantin Câmpineanu şi Dinicu Golescu, el contribuie la înfiinţarea unei societăţi care, pe lângă ţeluri politice (ascunse), avea şi obiective culturale: traduceri în limba română, elaborarea unui dicţionar şi a unei gramatici. Prin 1823 i s-ar fi încredinţat o misiune politică în Italia, la Pisa. V. a fost şi el poet, dar, cu deosebită modestie, considerân-du-se „slab în condei şi în idei", a vegheat asupra nepotului 221 Dicţionarul general al literaturii române Văduva Litografie de G. Wonneberg (după Anton Chladek) său, Iancu Văcărescu, a strâns şi a transcris cu pietate manuscrisele Văcăreştilor. Urmând menirea neamului său, este permanent preocupat să ţină trează pasiunea nepotului pentru literatură. Cu Iancu întreţine un schimb de scrisori care constituie prima corespondenţă literară, păstrată, în limba română. Epistolele lui dezvăluie sensibilitatea rafinată a unui izolat, reflexiv, bun cunoscător al literaturii clasice (Horaţiu, Vergiliu, Sappho, dar şi Metastasio). Introspecţia, complicarea senzaţiilor, artificializarea stilului, tonul exaltat sau tânguitor dau paginilor sale de poezie amprenta epocii de apus a fanariotismului. Dar lipsa de inventivitate (V. mărturiseşte că pe alocuri a transcris versurile fratelui său, Alecu), platitudinea şi abstracţia expresiei menţin versurile la nivelul comun al liricii neoanacreontice din epocă, însă cu două excepţii: o meditaţie spusă într-o curgere muzicală, cvasieminesciană [Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie] şi Durda, de inspiraţie folclorică. Surprinde, în prima, substanţa gravă şi discreţia tonului: „Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie,/Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie,/ Atuncea şi viaţa mi-ar fi doar mai scumpă,/ Şi aţa ce-o trage n-aş vrea să se rumpă". V. invocă, la dispariţia totală a speranţei, stingerea simţirii şi trecerea în marea linişte a neantului, deşi se simte încolţit de „rea soartă" până şi în imperiul morţii. Durda figura în manuscrisele Văcăreştilor printre pagini aparţinând lui Ienăchiţă şi Alecu. în alt manuscris era trecut ca autor Nicolae, încât paternitatea textului a fost pusă la îndoială. Inspiraţia haiducească a cântecului poate uimi în contextul liricii sale, de obicei erotică. Este evident însă un ecou al evenimentelor de la 1821 în această prelucrare a unui motiv de doină haiducească. Expresia comuniunii între om şi natură, asocierea codrului cu libertatea, vitalitatea primăverii, unele imagini viguroase, notaţiile sacadate, ca şi cum peisajul ar fi văzut din goana roibului, ritmul susţinut care sugerează elanul unei „inimi viteze" au ca sursă, în bună parte, modelul popular. Două satire, scrise cu stângăcie, vădesc intenţia de a îndrepta moravurile vremii. SCRIERI: Poeziile Văcăreştilor, îngr. Mihail Dragomirescu şi Emil Gârleanu, pref. A. I. Odobescu, Bucureşti, 1908; Văcăreştii, Poezii, îngr. P.V. Haneş, Bucureşti, 1924; Corespondenţa literarară dintre Nicolae şi Iancu Văcărescu, îngr. şi pref. I. Vârtosu, Bucureşti, 1938; [Versuri], în Poeţii Văcăreşti. Viaţa şi opera lor poetică, îngr. şi pref. Paul I. Papadopol, Bucureşti, 1940,153-163; Poeţii Văcăreşti, C. Conachi, Poezii, îngr. şi pref. Ion Pillat, Bucureşti, [1942]; Poeţii Văcăreşti, Scrieri alese, îngr. Elena Piru, introd. Al. Piru, Bucureşti, 1961; Poeţii Văcăreşti, Opere, îngr. şi introd. Cornel Cârstoiu, Bucureşti, 1982. Repere bibliografice: [Ion Heliade-Rădulescu], Nicolae Văcărescu, „Curierul românesc", 1839, 99; Alexandru Odobescu, Opere, II, îngr. Virgil Cândea şi Marta Anineanu, Bucureşti, 1967,42-83; Iorga, Ist lit XVIII, 397-399; Densusianu, Lit rom., 1,116-118; Perpessicius, Opere, VIII, 101-106; Paul I. Papadopol, Poeţii Văcăreşti. Viaţa şi opera lor poetică, Bucureşti, 1940,9-24,139-152; Călinescu, Ist. lit. (1941), 75, Ist. lit. (1982), 69-70; Cornea-Păcurariu, Ist lit., 70-75; Al. Piru, Poeţii Văcăreşti, Bucureşti, 1967, 65-72; Ist. lit., II, 175-177; Păcurariu, Clas. rom., 42-43; Cornea, Originile, 146-148, 152-156; Săndulescu, Lit. epistolară, 73-76; Şerban Cioculescu, Nicolae Văcărescu, RL, 1975, 41; Mihail Carataşu, Documentele Văcăreştilor, pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1975; M. N. Rusu, Date noi despre Nicolae Văcărescu, AFT, 1977, 6; Dicţ. lit. 1900,895-896; Simion, Dimineaţa, 39-44; Scarlat, Ist poeziei, I, 179-180; Şerban Cioculescu, Poeţii Văcăreşti, RL, 1983, 7; Manolescu, Istoria, 1,101-102; Dicţ. esenţial, 875; Victor Petrescu, Poeţii Văcăreşti, Târgovişte, 2002; Victor Petrescu, Văcăreşti - o dinastie poetică, Târgovişte, 2003. S. C. VĂDUVA, Alecsandru (2.VIII.1948, Bucureşti - 22.V.2006, Bucureşti), prozator. După absolvirea liceului şi a unor cursuri de stenografie (1969), urmează Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti (1969-1974). Debutează la „Scânteia pionierului" în 1962, iar editorial cu romanul La indicativul prezent, apărut în 1971. Naraţiunile lui V. sunt însăilări confuze pe tema dramei provincialului inadaptat la oraş. Gafeur în dragoste, acesta îşi revigorează filosofia vieţii prin apropierea de natură, recurent fiind cadrul marin. Intriga, axată pe construiri şi destrămări de relaţii sentimentale, se desfăşoară fie în mediul cartierelor bucureştene vechi (La indicativul prezent, Noapte peltică, 1980), fie în cel al zonelor de blocuri (In vara fierbinte, 1972). Printre banalităţi, patetisme, romantisme facile (dezvoltate, de pildă, în imaginarul cavaleresc al microromanului Spre somn, din volumul Noapte peltică), V. strecoară câteva descrieri cu valoare documentară asupra fizionomiei epocii: demolările şi evacuările din locuinţe, concediile de odihnă ale salariaţilor la Văduva-Poenaru Dicţionarul general al literaturii române 222 Mamaia ş.a. Stilistic, obţine o singură izbândă, tot de ordin descriptiv: prezentarea minuţioasă a interioarelor din imobilele de mahala. La polul negativ, comparaţiile stârnesc hazul şi destabilizează tonul dramatic, iar filosofia de viaţă intră în picajul monologului antirăzboinic („Planeta noastră rotundă nu este o nucă al cărei miez s-a uscat; iar noi, miliarde, nu sugem din pământ mucegai. Suntem mulţi, dar când privim apusul soarelui suntem unul. Minciună şi ură, închisori şi războaie, prostie şi frică, le vom fărâmiţa între degete ca pe un lemn putrezit"). Minor ca tematică, dezvoltare epică şi realizare stilistică, lui V. i se recunoaşte statutul de scriitor în măsura în care din munca lui au rezultat nişte cărţi. SCRIERI: La indicativul prezent, Bucureşti, 1971; în vara fierbinte, Bucureşti, 1972; Isaiia dănţuieşte şi alte povestiri, Bucureşti, 1976; Noapte peltică, Bucureşti, 1980; Gândeşte-te la altceva..., Bucureşti, 1993. Repere bibliografice: Alex. Ştefănescu, „La indicativul prezent", LCF, 1971, 21; Nicolae Balotă, „La indicativul prezent", RL, 1971, 22; Silviu Guga, „La indicativul prezent", 0,1971,6; Aureliu Goci, „La indicativul prezent", AFT, 1971,7; Dana Dumitriu, „La indicativul prezent", ARG, 1971,8; Aureliu Goci, „în vara fierbinte", RL, 1972,23; George Pruteanu, „în vara fierbinte", CL, 1972,11; C. Boureanu, „în vara fierbinte", AST, 1974,1; Popa, Ist. lit., II, 895. C. M. B. VĂDUVA-POENARU, Ion (15.XI.1934, Poienarii de Muscel, j. Argeş), poet, prozator şi eseist. Este fiul Măriei (n. Butură) şi al lui Bucur Văduva, maistru miner. Urmează şcoala primară în comuna natală (1940-1944), Liceul „Dinicu Golescu" din Câmpulung (cu intermitenţe), în 1949 trecând la Şcoala Medie de Marină Comercială din Constanţa. După doi ani, din motive politice, se vede obligat să revină la Câmpulung, unde îşi susţine bacalaureatul. în 1953 încearcă să devină cursantla Şcoala de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. Respins din cauza dosarului, se înscrie la Facultatea de Filosofie a Universităţii bucureştene, pe care o va absolvi în 1959. Intră în gazetărie, mai întâi la „Scânteia tineretului", de unde în 1960 se transferă la „Viaţa studenţească", iar în 1962 la revista „Ştiinţă şi tehnică". Aici face parte şi din colectivul care editează una din cele mai populare tipărituri pentru tineret din anii '60-70, „Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice". Spirit refractar şi nonconformist, în 1975 e mutat la revista „Magazin", anul 1989 îl găseşte la ziarul „Munca". în 1991 înfiinţează Editura Geneze şi revista cu acelaşi titlu. Director general al Regiei de Difuzare a Cărţii Arcadia (1990-1992), al Societăţii Cultura Naţională (1992-1993), lucrează în Ministerul Culturii (1993-1994) şi ulterior ca secretar adjunct al Societăţii Oamenilor de Ştiinţă din România (devenită Academia Oamenilor de Ştiinţă). Debutează în 1952, ca licean, la ziarul „Secera şi ciocanul" din Piteşti, iar editorial cu volumul Steaua lui Horn, apărut în 1966. Mai e prezent în „Ramuri", „Convorbiri literare", „Luceafărul", „România literară", „Viaţa militară", „Cronica" ş.a. Debutant spre sfârşitul deceniului al şaptelea, când poezia românească îşi reapropria spiritul modern prohibit din 1948, V.-P. operează totuşi cu mijloace aproape exclusiv tradiţionale. Compune în vers regulat, adoptându-1 doar incidental pe cel liber, formulează clar, scrie poezie „de concepţie", „de cugetare", precum şi poezie explicit patriotică şi partinică, militantă. Mai mult, este unul dintre rarisimii autori prin care îşi prelungeşte existenţa „poezia nouă", impusă prin mijloace administrative odată cu socialismul. Tipărindu-şi în cărţi apărute până după 1980 ovaţiile meditative „optimiste", precum stihurile (nu tocmai coerent semantic) intitulate Călcâiul lui Ahile, autorul culegerii Scrisori din infinit (1981) se recomandă drept un nou Meşter Manole, comunist: „Manole sunt, Manole din vremea de demult, / Care-a purces pe drumul umanului partid". Considerând că „geneza lumii-ncape în comunistul verb", poetul evocă patetic ziua de 23 august, văzută prin apologetica de partid, slăveşte „congresele lumii comuniste", cu specială subliniere a însemnătăţii celui de-al IX-lea, citeşte şi reciteşte istoria naţională cu optica „omului nou": „Istoria română o recitesc, să ştiu / De unde vin şi unde voi curge mai departe, / Să înţeleg partidul scriind a vieţii carte, / Mereu pe soclul clipei în cartea lui să fiu". Când nu e direct „militantă", producţia versificată a lui V.-P. exprimă bombastic elanuri sufleteşti nutrite de admiraţia pentru puterile infinite ale omului şi de credinţa că acesta va cuceri întregul univers, ca în Steaua lui Horn sau în Vis cosmic (1968). Certitudinile de această natură sunt comunicate uneori şi în versuri libere, nerimate. Accente realmente lirice apar doar în câteva poezii răzleţe dedicate celor apropiaţi: bunicii, părinţii, soţia. V.-P. a mai publicat un dialog cu regizorul de operă Bob Massini (Epopeea blestemată..., 2000), o culegere de epigrame (Amvonul politic, 2001, în colaborare cu Petru Demetru Popescu), a coordonat Enciclopedia marilor personalităţi (I-V, 1999-2003) şi Enciclopedia marilor descoperiri, invenţii, teorii, modele şi sisteme (2000). A editat (singur sau în colaborare) scrieri de Honore de Balzac, Emile Zola, Anita Loos ş.a. SCRIERI: Steaua lui Horn, Bucureşti, 1966; Vis cosmic, Bucureşti, 1968; Eroi de epopee, Bucureşti, 1977; Zări străbune, Bucureşti, 1978; Secundele clepsidrei, cu ilustraţii de Vasile Socoliuc, Bucureşti, 1979; Cântece pentru tata, Bucureşti, 1980; Metopele neamului, postfaţă Radu Vulpe, Bucureşti, 1980; Scrisori din infinit, cu ilustraţii de Done Stan, Bucureşti, 1981; La poarta necunoscutului, Bucureşti, 1983; Moştenire pentru fiica mea, Bucureşti, 1983; Printre străbuni, Bucureşti, 1983; Geneza luminii, Bucureşti, 1984; Elegii din infinit, Bucureşti, 1985; Aripă nemărginită, Bucureşti, 1987; Cvadratura sonetgloselor, Bucureşti, 1991; Elegii pentru mama, Bucureşti, 1992; Elegii fundamentale, Bucureşti, 1995; Elegiile Dumnezeirii, Bucureşti, 1997; Elegiile morţii, Bucureşti, 1997; Epopeea blestemată... în dialog cu regizorul român de operă Bob Massini, Bucureşti, 2000; Enciclopedia marilor personalităţi (coordonator), I-V, Bucureşti, 1999-2003; Enciclopedia marilor descoperiri, invenţii, teorii, modele şi sisteme (coordonator), Bucureşti, 2000; Amvonul politic (în colaborare cu Petru Demetru Popescu), cu grafică de Adelaida Mateescu, Bucureşti, 2001. Repere bibliografice: Ion Ţugui, „Eroi de epopee", RMB, 1978,10 384; Dan C. Mihăilescu, Grandilocvenţa lirismului, LCF, 1978, 8; Laurenţiu Ulici, Revizuiri şi adăugiri, CNT, 1978,13; Alexandru Bogdan, „Eroi de epopee", CNT, 1978,14; Laurenţiu Ulici, Voci din public, RL, 1978,17; Şerban Cionof, Patria poetului, „Scânteia tineretului", 1978, 8 962; Şerban Cionof, Celebrarea istoriei, „Scânteia tineretului", 1979, 9 237; Voicu Bugariu, Fluenţă notabilă, LCF, 1979,6; Ion Dodu Bălan, Vibraţia istorică, CNT, 1979,18; Adriana Iliescu, Timp şi eternitate, RMB, 1980, 223 Dicţionarul general al literaturii române Vâlsan 10 947; Adriana Iliescu, „Moştenire pentru fiica mea", RL, 1983,32; Ion Dodu Bălan, Ştafeta responsabilităţii umane, CNT, 1983, 34; Artur Silvestri, „Geneza luminii", LCF, 1984, 35; Artur Silvestri, „Elegii din infinit", CNT, 1986, 51; Simion Bărbulescu, „Aripă nemărginită", RL, 1987, 1; Aureliu Goci, Trilogia elegiacă, „Dimineaţa", 1996, 23 decembrie; Popa, Ist. lit., II, 301-302; Opriţă, Anticipaţia, 443. D. Mc. VÂLSAN, George (21.1.1885, Bucureşti - 6.VIII.1935, Carmen Sylva, azi Eforie), poet, prozator şi etnograf. Este fiul unui funcţionar la CFR. Urmează şcoala primară la Iaşi (1892-1896), gimnaziul la Craiova şi Piteşti, trecând bacalaureatul la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti (1904). îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, unde în 1908 îşi ia licenţa în filosofie magna cum laude. în urma obţinerii Premiului Hillel pentru pedagogie, i se încredinţează suplinirea Catedrei de geografie la Seminarul Pedagogic Universitar. în 1910 este numit profesor titular la Târgu Jiu. Concomitent funcţionează ca asistent la Catedra de geografie a Universităţii din Bucureşti. La îndemnul lui Titu Maiorescu şi al lui Simion Mehedinţi face studii de specializare în geografie fizică şi etnografie la Universitatea din Berlin (1911-1912) şi la Paris (1913-1914), unde, la Sorbona, frecventează cursurile şi seminariile lui Emmanuel de Martonne. în 1916 devine primul doctor în geografie din România, cu menţiunea magna cum laude. Va fi profesor la universităţile din Iaşi (1916-1918), Cluj (1919-1929) şi Bucureşti (1930-1935). Perioada petrecută la Iaşi a fost mai puţin rodnică, deoarece din cauza stării de război nu şi-a putut ţine prelegerile, dar mai ales fiindcă fusese accidentat grav în 1917, în dezastrul de cale ferată de la Ciurea, lângă Iaşi, care l-a lăsat infirm. La Cluj a întemeiat Societatea Etnografică Română, al cărei preşedinte a fost (1923-1927), şi revista „Lucrările Institutului de Geografie din Cluj", iar împreună cu Romulus Vuia şi Emmanuel de Martonne, Muzeul Etnografic al Transilvaniei. La doar treizeci şi trei de ani, în 1918, este ales membru corespondent al Academiei Române, devenind membru activ în 1920. Pe urma unei sugestii a lui V.A. Urechia, primul care a intuit că Dimitrie Cantemir a lăsat altă hartă decât cea publicată în 1737 în Olanda, în 1923 descoperă la Paris, în Biblioteca Naţională, harta originală desenată de acesta, ce însoţea Descrierea Moldovei Ales preşedinte al Secţiei geografico-etnografice a Astrei, iniţiază o colecţie specială, publică, printre altele, conferinţele Menirea etnografiei în România (1924) şi O ştiinţă nouă: etnografia (1927). Susţine o intensă activitate ştiinţifică, materializată în studii tipărite în periodice româneşti şi străine, precum şi într-o seamă de volume, unele în colaborare (cu Simion Mehedinţi, căruia i-a fost asistent, şi cu George Giuglea), numeroase lucrări de popularizare şi manuale. Geograf cu suflet de poet, având darul scrisului, şi-a redactat lucrările într-un stil atractiv, chiar încântător. S-a încercat, de altfel, şi în literatură, şi nu fără succes. Debutează la „Ziarul călătoriilor" în 1900 şi e prezent cu poezii, nuvele şi articole literare la „Sămănătorul", „Convorbiri literare", „Convorbiri critice", „Arhivele Olteniei", „Cultura", „Neamul românesc", „Graiul românesc", „Comoara satelor", „Universul", „Luceafărul", „Ramuri", „Dreptatea", „Făt-Frumos", „Transilvania", „Societatea de mâine". A semnat o culegere de proză scurtă, Povestea unei tinereţi (1924), una de poezii, Grădina părăsită (1925), piesa într-un act în versuri Când un om şi-a dat cuvântul (1926) şi o biografie a lui V. Alecsandri (1926). Ca veritabile scrieri literare se citesc câteva cărţi pe teme geografice: Cetatea de munţi, ce descrie Transilvania, şi culegerea Pământul românesc şi frumuseţile lui (1940), alcătuită de Emanoil Bucuţa din studii, articole şi conferinţe citite de V. la radio sau adunate din reviste. A mai iscălit G. Iederă şi G. Vineş. Tipic sămănătoristă, poezia lui V. a obţinut totuşi o menţiune favorabilă din partea lui E. Lovinescu, dispus a recunoaşte că, „în banalitatea uniformă a epocii", „pare" să conţină câteodată „o frăgezime delicată de notaţie, un psihologism interesant, o poliritmie savuroasă [...] şi o familiaritate nu lipsită de farmec". Placheta Grădina părăsită, ce reuneşte versuri apărute în presă cu peste două decenii înainte, a fost recenzată cu bunăvoinţă de Perpessicius, care vedea în autor „un adevărat temperament poetic". Amabilitatea criticilor e de înţeles, în pofida tradiţionalismului desuet, clişeizat, a reminiscenţelor uneori stridente din George Coşbuc, Panait Cerna, St. O. Iosif, versurile poetului amator, mai ales cele albe, majoritare, nu sunt lipsite de o anume putere comunicativă, de un accent personal. Un pastel estival surprinde cu vivacitate privelişti caracteristice, transmiţând îndeosebi senzaţii olfactive: Vântu Dicţionarul general al literaturii române 224 „Arome de izmă şi cimbru te-mbată, / Şi ochii aproape te dor de lumină; / In minte îţi vin tot mai leneşe gânduri, / Ca bulgăr de ceară se-nmoaie şi trupul, / Iar pleoapele alunecă-ncet..." (Zi de vară). O secvenţă a poemei Podul înalt evocă plastic momentul decisiv al bătăliei, cel în care Ştefan cel Mare a prăvălit copaci peste invadatori: „Dar crunţi copacii se mişcară-n trunchiuri / Şi ca o furioasă vijelie / Se prăbuşiră... în zadar cu săbii / Se apărau cu spaimă ienicerii, / Căci ramuri groase li zdrobeau puterea, / Stropşindu-le spinările cu trosnet, / Iar caii, cu nechezat dureros, / Se zvârcoleau în chinurile morţii, / Spinoase crăci li se-nfigeau în vintre / Şi spuma roşă tremura-n zăbale". Total se integrează în sămănătorism şi proza lui V. în cea mai amplă povestire, Tinereţe (N. Iorga o considera roman şi o apropia prin „atmosferă" de scrierile lui Bj^rstjerne Bj^rnson), din volumul Povestea unei tinereţi, un proaspăt bacalaureat, Alexandru, vine de la Bucureşti într-un sat de munte pentru a-şi petrece vara la preotul paroh, cu care se înrudeşte de departe, prilej pentru narator de a descrie admirabil peisajele străbătute. Treptat, tânărul începe să cunoască satul, de la priveliştile naturii la datini şi obiceiuri. Fascinat de istoria locurilor şi încins de iubire pentru fiica gazdelor, el se hotărăşte să rămână acolo ca învăţător. Celelalte naraţiuni conţin idile patriarhale înfiripate la ţară sau la oraş, momente emoţionale din viaţa unor foarte tineri intelectuali (apariţia primei poezii, şansa de a audia un concert) şi mai ales descripţii pline de poezie: un loc pitoresc din Bucegi (Malul Ursului), un câmp traversat de tren, Insula Şerpilor, un cules de vie. Piesa Când un om şi-a dat cuvântul, jucată la Techirghiol de elevi ai Sanatoriului de Copii, e o scenetă cu acţiunea plasată în timpul dominaţiei maure în Spania. SCRIERI: Menirea etnografiei în România, Cluj, 1924; Povestea unei tinereţi, Bucureşti, 1924; Grădina părăsită, Cluj, 1925; Când un om şi-a dat cuvântul, Sibiu, 1926; Povestea vieţii lui Vasile Alecsandri, Sibiu, 1926; O ştiinţă nouă: etnografia, Cluj, 1927; Pământul românesc şi frumuseţile lui, pref. Emanoil Bucuţa, Bucureşti, 1940: Sfaturi pentru studenţi, pref. Emanoil Bucuţa, Bucureşti, 1942; Cetatea de munţi, Bucureşti, f.a.; Lecturi geografice, pref. Victor Tufescu, Bucureşti, 1963; Descrieri geografice, îngr. Vintilă Mihăilescu şi Tiberiu Morariu, Bucureşti, 1964; Lecturi geografice (în colaborare cu Simion Mehedinţi), îngr. Călin Dimitriu, pref. Victor Tufescu, Bucureşti, 1973; [Scrisori], în G.T. Kirileanu, Corespondenţă, îngr. şi pref. Mircea Handoca, Bucureşti, 1977,629-681. Antologii: De la românii din Serbia, Bucureşti, 1913 (în colaborare cu George Giuglea). Repere bibliografice: N. Iorga, Cântecele românilor din Serbia, „Ilustraţiunea română", 1913, martie; Perpessicius, Opere, II, 181-183, X, 29-34; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., III, 60-62; Dragomirescu, Scrieri, 262-263; Iorga, Ist. lit. cont. (1986), II, 139-142; M.N. Popp, George Vâlsan, „Rânduiala", 1935, 3; Simion Mehedinţi, Profesorul George Vâlsan, U, 1935,217; Adrian Maniu, Poetul geograf, U, 1935,218; T. Păunescu-Ulmu, Tristeţi de prin Ardeal, R, 1935, 7-9; Dimitrie I. Balaur, Profesorul Gheorghe Vâlsan. Un savant religios, BOR, 1935,9-10; Iorga, Oameni, III, 459-460; Tiberiu Morariu, Vintilă Mihăilescu, Biobibliografia lui George Vâlsan. 1885-1935, Cluj, 1937; Elena Costache Găinaru, George Vâlsan ca literat, Bucureşti, 1941; N.I. Dumitraşcu, George Vâlsan în scrisori. O linie de folklor şi etnografie, Craiova [1942]; Emanoil Bucuţa, George Vâlsan după zece ani, AAR, memoriile secţiunii literare, t. XIV, 1945; Teodor Onişor, Din activitatea lui George Vâlsan la Cluj (1919-1929), SUB, t. IX, Geologia-Geographia, 1964, fasc. 1; N. Al. Mironescu, Etnograful G. Vâlsan, REF, 1966,5-6; Constantin Ciopraga, Un geograf poet: George Vâlsan, CRC, 1970, 9; Ciopraga, Lit. rom., 205-207; Leon Baconsky, George Vâlsan, ST, 1971, 10; L. Kalustian, Facsimile, Bucureşti, 1975, 162-172; George Vâlsan, în Poeţi de la „Sămănătorul", îngr. Petru Homoceanul, pref. Al. Piru, Bucureşti, 1978, 396-410; Negriei, Imanenţa, 160-164; Eugen Marinescu, George Vâlsan -resursele nebănuite ale unui mare cărturar, REF, 1995, 3; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 273-274; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000, 332; Nicolae Andrei, Voievozi ai spiritului românesc, Craiova, 2000,405-409. D. Mc. VÂNTU, Victor (9.V.1931, Chişinău - 2006), prozator şi gazetar. Este fiul Anei (n. Bogaciov) şi al lui Vasile Vântu, funcţionar la CFR. A urmat Liceul „Gh. Lazăr" şi Colegiul „Sf. Sava" din Bucureşti (absolvit în 1949), Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1949-1952) şi Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1951-1952). Va lucra ca reporter, redactor şi publicist-comentator la „Revista elevilor", „Scânteia tineretului", „Contemporanul", „Scânteia" şi ca redactor-coordonator la „Almanahul Scânteia" (zece ediţii). Din 1990 este redactor la „Adevărul literar şi artistic", de unde se pensionează. A mai fost prezent cu reportaje, schiţe, însemnări, articole, recenzii, comentarii sportive ş.a. în „Tânărul scriitor", „Veac nou", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Presa noastră", „Steaua", „Teatrul", „Viaţa românească". S-a distins, între altele, în abordarea tematicii turismului, ocupând şi funcţii în cadrul unor asociaţii de profil: preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor şi Scriitorilor de Turism din România, vicepreşedinte al Federaţiei Internaţionale a Ziariştilor şi Scriitorilor de Turism. Debutează cu epigrame în 1948 la „Revista elevilor", iar editorial în 1951 cu nuvela Rotiţa lui Costan, publicată în acelaşi volum cu povestirea Recordul a lui Tudor Vornicu. Ulterior semnează tot în volume colective: culegerea de schiţe pentru şcolari Cei dintr-a V-a A (1952, împreună cu Sonia Larian) şi cea de reportaje intitulată Şantierele luminii (1953, cuprinzând şi texte de Alecu Ivan Ghilia, Geo Dumitrescu şi Eusebiu Camilar). Prima carte personală este Bătând drumurile ţării (1954). Prezenţa lui V. pe tărâmul beletristicii propriu-zise e mai puţin caracteristică, putând fi semnalată mai ales la început, cu schiţe şi povestiri despre şi pentru copii, şi, mult mai târziu, cu eseul-pamflet Scapă cine poate (2000) sau cu versificaţii satirice şi agreabil nostalgice adunate în Şpriţul minim garantat (2003). Deschideri către spaţiul literarului se remarcă în reportaje, distingându-se cele din Zece porţi chinezeşti (1987), şi în volumele de convorbiri cu scriitori ori de antologare tematică a unor pagini memorialistice. Abandonând destul de repede literatura pentru copii - în practicarea căreia se angajase timpuriu şi nu fără un oarecare succes -, V. s-a consacrat în special reportajului, unde are realizări notabile, chiar dacă, recitite azi, multe pagini apar puternic marcate de imperativele ideologice din epocă. Asumându-şi convenţiile genului, impuse sau agreate de oficialitate, el a izbutit să dea texte ferite 225 Dicţionarul general al literaturii române Vântul de derapajele groteşti ale unei propagande grosolane. Tehnicile utilizate sunt cele de rigoare în reportajul literar: descrieri de natură sau consemnări „meteorologice" care fie corespund, fie contrastează cu înfăptuirile oamenilor, un comentariu auctorial subiectiv, uneori digresiv-eseistic, mici excursuri istorice sau documentare, recursul la dialog, secvenţe epice şi de observaţie comportamentală şi caracterologică ş.a. E cultivat un anumit senzaţionalism al antinomiilor, consemnându-se situaţii neaşteptate, surprinzătoare. Sunt, în fond, procedee proprii beletristicii nonficţionale. Ce lăsăm în urma noastră (1973), de pildă, include reportaje despre oameni ce muncesc în locuri izolate, fără confortul marilor aşezări urbane şi relevă apelul la instrumentarul unei anumite „mistici" a devotamentului profesional, al „cultului muncii" recomandat în perioada comunistă. Anumite procedee ziaristice devenite clişee şi demonetizate de utilizări schematice, neinspirate, sunt preluate cu moderaţie. în masivul memorial intitulat Zece porţi chinezeşti (reeditat într-o versiune adăugită în 2001), autorul adună textele ce cuprind impresii prilejuite de o călătorie în China - susţinute de o documentare livrescă şi impregnate de sensibilitate -, articulând un lung reportaj, pe alocuri cvasieseistic. Impresionează bogăţia de aspecte observate, puse în pagină cu o tehnică sigură, comentate consistent şi deseori entuziast, valorificate într-un registru liric fără excese. Sub titlul La masa de lucru. Dialoguri despre literatură (1958), V. a reunit o suită de convorbiri realizate cu scriitorii sovietici Ilya Ehrenburg, Mihail Isakovski, Nikolai Pogodin, Valentin Kataev, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Muhtar Auezov şi cu regizorul-actor Nikolai Ohlopkov. Un proiect similar, realizat în 1976, se soldează cu rezultate care încă îşi păstrează valabilitatea: este vorba de antologia Scrisori din ţara copilăriei, care grupează însemnări referitoare la locurile în care şi-au trăit copilăria sau tinereţea, provenite de la peste cincizeci de scriitori contemporani, între ei fiind Alexandru Andriţoiu, Paul Anghel, Alexandru Balaci, Maria Banuş, Eugen Barbu, Nicolae Velea, Petru Vintilă, Dragoş Vrânceanu, Haralamb Zincă. Foarte diferite ca stil, viziune etc., textele alcătuiesc un original atlas de „geografie afectivă", oferind totodată numeroase date şi detalii biografice ce interesează istoria literară. SCRIERI: Rotiţa lui Costan, Bucureşti, 1951; Cei dintr-a V-a A (în colaborare cu Sonia Larian), cu ilustraţii de A. Sirin, Bucureşti, 1952; Şantierele luminii (în colaborare cu Alecu Ivan Ghilia, Geo Dumitrescu, Eusebiu Camilar), Bucureşti, 1953; Bătând drumurile ţării, Bucureşti, 1954; Cine-i Niţă Peniţă?, cu ilustraţii de Mihail Gion, Bucureşti, 1958; Bicazul şi împrejurimile, Bucureşti, 1962; Ce lăsăm în urma noastră, Bucureşti, 1973; Zece porţi chinezeşti, Bucureşti, 1987; ed. Bucureşti, 2001; Scapă cine poate, Bucureşti, 2000; Şpriţul minim garantat, Bucureşti, 2003. Antologii: La masa de lucru. Dialoguri despre literatură, Bucureşti, 1958; Scrisori din ţara copilăriei, pref. edit., Bucureşti, 1976. Repere bibliografice: Cezar Baltag, „La masa de lucru", GL, 1958,47; Pericle Martinescu, Acasă la scriitorii sovietici, „Veac nou", 1958, 710; Ioan Grigorescu, „Ce lăsăm în urma noastră", CNT, 1973,14; Eugenia Tudor-Anton, „Ce lăsăm în urma noastră", VR, 1973,6; Nicolae Ulieru, „Ce lăsăm în urma noastră", RL, 1973,26; Cristian Livescu, „Scrisori din ţara copilăriei", ATN, 1976,4; Traian Filip, Candoare de reporter, SPM, 1976, 292; Dumitru Micu, Ţara înfăţişată direct, CNT, 1976, 29; Paul Dugneanu, O hartă semnificativă a ţării, LCF, 1976, 34; Vasile Băran, „Scrisori din ţara copilăriei", RL, 1976, 36; Valentin Hossu Longin, „Scrisori din ţara copilăriei", „România pitorească", 1977,1; Stănescu, Jurnal, 1,276-281, II, 136-140; Vasile Băran, Replica maturităţii, RL, 1981, 20; Lector, „Zece porţi chinezeşti", RL, 1987,16; George Pruteanu, Tot pe drum..., CL, 1987,5; Cimpoi,Ist. lit. Basarabia, 309. N. Br. VÂNTUL, Alexandru (23.111.1858, Iaşi - ?), poet, publicist şi traducător. Bacalaureat în 1877, V. urmează Facultatea de Litere la Universitatea din Iaşi, luându-şi licenţa în 1884, cu teza Vieaţa şi scrierile lui Q. Valeriu Catul, publicată în acelaşi an. E profesor suplinitor la Gimnaziul „Alexandru cel Bun" din oraşul natal până în 1879, apoi provizoriu la Gimnaziul „Ştefan cel Mare" până în 1884, devenind profesor definitiv în 1890; se transferă la Bucureşti ca profesor de limba greacă la liceele „Sf. Sava" (până în 1893) şi „Matei Basarab", iar din 1899 funcţionează ca profesor de elină şi germană la Seminarul Central. Se manifestă activ în publicistică, axându-se pe cultura elenistică. A colaborat cu articole de popularizare a culturii greco-latine, cu versuri şi proză la „Universul literar", „Epoca", „Revista poporului", „Apărarea naţională", „Revista idealistă", „Cronica", „Secolul", „Unirea" (Focşani), „Axa", „Peleşul", „Albina", „Şcoala şi Biserica", „Tribuna liberală", „Observatorul", „Dreptatea". în 1886 îi apare traducerea Dialogul morţilor de Lucian din Samosata, urmată în 1890 de Un studiu asupra vieţei şi a principalelor scrieri ale celor doi poeţi germani: Goethe şi Schiller. în două volume consistente, Poesii (1908-1910), îşi adună numeroasele încercări poetice din periodice, întâmpinate de Tudor Arghezi, fostul său elev, cu un text de o bunăvoinţă ironică, în care portretul pitoresc nu atenuează accentele demolatoare ale criticii. îndrăgostit de cultura Antichităţii, V. face din aceasta aproape unica sursă a inspiraţiei sale poetice. Dotat cu o memorie prodigioasă, dascălul de elină şi germană notează cu acribie până şi sursa informaţiilor, făcând din pagină un fel de muzeu itinerant, în care figurile mitologiei greceşti, legende, rituri şi obiceiuri domestice ajung sub ochii cititorului neînsufleţite de vreo trăire lirică: „La Orope în Hellada/ I s-a ridicat un templu,/ Strălucit, măreţ şi falnic,/ C-un aspect frumos, divin,/ Pausanias ne spune:/ «De câte ori îl contemplu/ înainte-mi se iveşte/ Un tânăr cu chip senin»". în acest fel V. îşi prelungeşte articolele de popularizare, altfel bogate în informaţie, sub haină versificată, urmând epigonic maniera didactică a lui Hesiod din Munci şi zile. Precizia „ştiinţifică" este frapantă: „O corolă strălucită/ Ai, într-Amaryllidee/ Perianth ca din poveste,/ în formă de şease foi,/ Petale încântătoare,/ Stamine, şease frumoase,/ Dispuse cu măestrie/ Şi cu frunze foarte moi" (Legenda Narcisului). Surprinde inadecvarea majoră între curiozitatea pasionată, plină de fervoare, îndreptată către elementul cultural şi sensibilitatea minoră, efeminată, repartizată egal - „la tot ce suferă sau de-abia mai mişcă" -, indiferent de obiectul ei, trăsătură remarcată şi de Tudor Arghezi. Prin componenta livrescă excesivă, în care simbolul Vârcioroveanu vizează întotdeauna cultura, şi prin forma naivă a versificaţiei, poezia lui V. este de un marcat anacronism. SCRIERI: Vieaţa şi scrierile lui Q. Valeriu Catul, Iaşi, 1884; Un studiu asupra vieţei şi a principalelor scrieri ale celor doi poeţi germani: Goethe şi Schiller, Iaşi, 1891; Poesii, [I—]II, Bucureşti, 1908-1910. Traduceri: Lucian din Samosata, Dialogul morţilor, Iaşi, 1886. Repere bibliografice: Petronius [Grigore Tăuşan], Un nou poet: A. Vântul, „Secolul", 1910, 3 304; Arghezi, Scrieri, XXIII, 302-303; Gala Galaction, Chipuri şi popasuri, îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1969, 158-161; Ion Gherghel, Goethe în literatura română, Bucureşti, 1931,98-99. S.D. VÂRCIOROVEANU, Maria (1.XI.1930, Ploieşti), polonistă, traducătoare. Este fiica Teodorei (n. Stănescu) şi a lui Teodor Vârcioroveanu, tâmplar. A urmat şcoala primară la Ploieşti (1937-1941), Liceul „Elena Doamna" din Bucureşti (1941-1946) şi din nou la Ploieşti, Liceul „Despina Doamna" (1946-1950). în 1954 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia limbi slave, specialitatea limba şi literatura polonă. Obţine titlul de doctor în 1978 cu teza Romanul istoric al lui Henryk Sienkiewicz în context european. După licenţă a lucrat scurt timp în redacţia de literatură universală contemporană a Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1956), apoi începe o carieră didactică la Catedra de limba şi literatura polonă a Facultăţii de Limbi Slave (1956-1973), ulterior fiind transferată la Catedra de limba română, unde predă până la pensionare, în 1989. Debutează la revista „Romanoslavica" în 1965. Interesul faţă de personalitatea lui Henryk Sienkiewcz, vizibil încă din 1957, într-o prefaţă la traducerea romanului Cavalerii teutoni, se va manifesta şi în continuare, concretizân-du-se într-o amplă şi minuţioasă cercetare consacrată de V. circulaţiei operei acestuia în România, inclusă în volumul colectiv Recepcja swiatowa Henryka Sienkiewicza, tipărit la Varşovia în 1968. Preocupările sale se vor orienta pe aceleaşi coordonate, în studii precumpănitor comparatiste, privind receptarea unor clasici polonezi în România şi a unor scriitori români în Polonia (Marin Preda, de exemplu), unele apărute în „Viaţa românească", „Revista de istorie şi teorie literară", „Romanoslavica" sau în publicaţii ale Bisericii Ortodoxe Române. Traducerile din scrierile Măriei Kuncewiczowa, ale Elizei Orzeszkowa sau ale lui Wiktor Ostrovski se disting prin bogăţia lexicului, prin ritmul poematic al frazei şi prin claritate. V. este şi autoarea câtorva cercetări referitoare la aspecte mai puţin cunoscute ale relaţiilor culturale româno-polone, publicate separat sau în culegeri colective la Bucureşti şi la Varşovia. Legătura profesională şi de suflet cu poeta Kazimiera Iîîakowiczowna, una dintre cele mai harnice interprete ale liricii româneşti peste hotare, i-a prilejuit un amplu, dar mai ales dens şi nuanţat eseu, completat de un epistolar întins între 1965 şi 1981, interesant şi sub raport documentar. SCRIERI: Relaţii culturale româno-polone (în colaborare), Bucureşti, 1981; O poloneză care a iubit România - Kazimiera Makowiczowna, pref. Ioan Grigorescu, Bucureşti, 2003. Traduceri: Maria Kuncewiczowa, Tristan 1946, Bucureşti, 1973; Wiktor Ostrowski, Viaţa marelui fluviu, Dicţionarul general al literaturii române 226 Bucureşti, 1975; Eliza Orzeskowa, Pe malurile Niemenului, pref. trad., Bucureşti, 1986. Repere bibliografice: Velea, Interferenţe, 180-182; Stan Velea, Literatura polonă în România. Receptarea unei mari literaturi, Bucureşti, 2001, passim. St. V. VÂRGOLICI, Ştefan G. (13.X.1843, Borleşti, j. Neamţ -29.VII.1897, Iaşi), poet, critic literar şi traducător. Este fiul lui Gheorghe Vârgolici, ţăran. Urmează la Iaşi cursurile secundare la Academia Mihăileană şi Facultatea de Litere şi Filosofie, pe care o termină în 1864. Cu o bursă obţinută cu sprijinul lui Titu Maiorescu, studiază limbile şi literaturile spaniolă, franceză şi germană la Universitatea din Madrid, la Ecole Normale Superieure din Paris şi la Universitatea din Berlin. întors în ţară, e profesor de liceu la Bârlad şi Iaşi, iar în 1875 devine titularul Catedrei de limba şi literatura franceză la facultatea pe care o absolvise, catedră pe care o va transforma în una de istorie a literaturilor moderne. Un timp a funcţionat ca inspector general al învăţământului secundar. Primele versuri le publică în 1862 în revista „Din Moldova", în timp ce articolele critice şi traducerile îi apar în „Convorbiri literare". A alcătuit şi o gramatică a limbii latine, foarte răspândită, bazată pe metoda comparativ-istorică. în 1871 intră în Junimea, iar în 1887 e ales membru corespondent al Academiei Române. Poeziile lui V. stau sub semnul liricii lui V. Alecsandri şi a lui D. Bolintineanu, pe care îi imită mai ales ca limbaj şi 227 Dicţionarul general al literaturii române Vârgolici prozodie. în ce priveşte compoziţia, versurile se apropie de idilă, autorul lor fiind în epocă printre puţinii care cultivă această specie. Ca membru al Junimii, a ţinut numeroase „prelecţiuni populare", pe teme diverse, a îndreptat prozodia defectuoasă a multor versuri ce urmau să apară în „Convorbiri literare", a dat revistei, timp de un sfert de veac, articole de critică, poezii şi traduceri, a susţinut gazeta junimistă „Curierul de Iaşi", fiind unul din coproprietari. în calitate de critic literar, a participat la campaniile polemice ale Junimii, de ale cărei precepte ideologice nu s-a îndepărtat. După el, considerentele naţionale nu-şi au locul în aprecierea estetică a operei de artă, deoarece nu tot ce e autohton trebuie să fie şi frumos; opera nu trebuie judecată numai din perspectiva cititorului, ci şi din aceea a epocii în care a fost scrisă. Prin studiile sale despre Cervantes, Lope de Vega şi Calderon de la Barca a încercat să reconstituie ansamblul vieţii spirituale spaniole din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Punctul de plecare era convingerea că numai fidelitatea oglindirii poate conferi unei literaturi caracter naţional (poezia ar face oarecare excepţie, pentru că aici adevărul istoric nu constituie o lege, ci, adesea, doar o premisă abandonată ulterior). în virtutea acestui principiu, V. a combătut, tot de pe poziţii junimiste, ignorarea specificului naţional în literatura română a anilor 1860-1870. El crede că durabilitatea artei rezidă în studierea profunzimilor sufletului omenesc, pe care câteodată arta îl îndepărtează de realitate, pentru a-1 ridica la altitudini superioare. Susţinând că literatura, ca orice alt domeniu al vieţii spirituale, nu ajunge la progres decât în urma unei dezvoltări naturale şi evitând accelerările forţate, a pledat pentru păstrarea unui permanent spirit autocritic. O foarte bogată activitate a desfăşurat ca traducător, transpunând cu fidelitate în româneşte numeroase capodopere ale literaturilor franceză (Moliere, Andre Chenier, Lamartine, Musset ş.a.) germană (Schiller) şi engleză (Byron). Educaţiei clasice şi temperamentului său echilibrat li se datorase elegantele traduceri din literatura Antichităţii (Anacreon, Vergiliu, Properţiu, Tibul, Fedru, Ovidiu). Un merit deosebit îi revine ca traducător din literatura spaniolă. Este printre cei dintâi care a făcut cunoscut românilor folclorul iberic şi a tălmăcit prima parte din Don Quijote de la Mancha de Cervantes, într-o versiune care, fără să strălucească prin calităţi stilistice deosebite, s-a impus prin cursivitatea şi sfătoşenia frazei. Traduceri: Friedrich von Schiller, Cântecul clopotului, Iaşi, 1872; Hendrik Conscience, Flori de câmp. Recrutul, Bucureşti, 1873; Fedru, Fabule..., Iaşi, 1875. Repere bibliografice: Dimitrie Petrino, Părere critică, „Foaia Soţietăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina", 1866,12; Negruzzi, Junimea, 176,201-203; Panu, Junimea, I, 75-76, II, 163-165; N. Iorga, O amintire. Ştefan G. Vârgolici, R, 1923,19; C. Săteanu, Figuri din Junimea, Bucureşti, [1936], 305-312; Al. Popescu-Telega, încercări de traduceri ale lui Don Quijote în româneşte, RFR, 1942, 1; G. Călinescu, Material documentar, RITL, 1952,1-4; Maftei, Personalităţi, III, 1978, 342-343; Dicţ. lit 1900,897-898; Rusu, Membrii Academiei, 551; Dicţ. scriit. rom., IV, 718-719. D.M. VÂRGOLICI, Teodor (12.11.1930, Valea Cânepii, j. Brăila), critic şi istoric literar, editor. Este fiul Zenobiei Vârgolici (n. Vasilescu), învăţătoare, şi al lui Constantin Vârgolici, preot. A urmat şcoala primară în comuna natală (1937-1941), Liceul „Nicolae Bălcescu" din Brăila (1941-1949) şi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1949-1953). Preparator încă din studenţie (1952) la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române, după absolvire va rămâne aici cercetător până în 1966 (şi din nou în 1968-1969); între 1954 şi 1965 a îndeplinit şi funcţia de secretar al comitetului de redacţie la revista „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor". După un interludiu de doi ani (1966-1968), petrecut ca director adjunct al Muzeului Literaturii Române şi o bursă de studii de trei luni în Franţa, în vederea pregătirii tezei de doctorat Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa, pe care o va susţine în 1971, este numit în 1969 redactor-şef al Editurii Minerva, de unde se pensionează în 1992. A debutat ca elev în 1946, cu poezii, în gazeta „Facla" din Brăila, şi editorial în 1956 cu studiul începuturile romanului românesc. A colaborat la „Naţiunea", „Flacăra", „Revista elevilor", „Tânărul scriitor", „Gazeta literară", „Luceafărul", „Viaţa românească", „România literară", „România liberă", „Tribuna", „Steaua", „Revista de istorie şi teorie literară", „Adevărul" ş.a. începând din 1991 ţine cu regularitate cronica literară la săptămânalul „Adevărul literar şi artistic". I s-au acordat mai multe premii: în 1981 Premiul Uniunii Scriitorilor Vârgolici Dicţionarul general al literaturii române 228 pentru primul volum din ediţia critică Opere de Dimitrie Bolintineanu, în 1985 Premiul Academiei Române pentru Aspecte ale romanului românesc din secolul al XÎX-lea, în 1988 Premiul „Panait Istrati" al Uniunii Scriitorilor pentru contribuţia adusă la cunoaşterea şi editarea acestui scriitor, în 1998 Premiul Uniunii Scriitorilor pentru restituirea caietelor conţinând Jurnalul lui Gala Galaction (I-II, 1996-1997). Ca istoric literar, V. a abordat în egală măsură studiul de sinteză consacrat unor etape sau aspecte ale fenomenului literar şi exegeza monografică asupra unor scriitori reprezentativi din secolele al XlX-lea şi al XX-lea. Interpretările, bazate pe o întinsă şi minuţioasă documentare, aduc date noi, completează, nuanţează şi rectifică multe cercetări anterioare, explorând zone mai puţin sau deloc frecventate până atunci. Operele sunt analizate cu o percepţie critică atentă, ce distinge nota specifică a fiecărui autor, originalitatea mijloacelor de expresie. Edificatoare sunt lucrările începuturile romanului românesc, Ecourile literare ale cuceririi independenţei naţionale (1976), Interferenţe literare româno-franceze (1977), Epopeea naţională în literatura romînă (1980), Aspecte ale romanului românesc din secolul al XlX-lea, Scriitorii români şi unitatea naţională (1988). Contribuţii importante la data elaborării lor sunt monografiile şi micromonografiile Alecu Russo (1964), Doi nuvelişti: Emil Gârleanu şi I.A. Bassarabescu (1965), Dimitrie Anghel (1966), Gala Galaction (1967), Mateiu I. Caragiale (1970), Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa (1971), Introducere în opera lui Dimitrie Bolintineanu (1972) şi Perpessicius (1974). Bunăoară, pentru prima dată Dimitrie Bolintineanu este prezentat în contextul epocii sale, ca participant activ la revoluţia de la 1848, redactor responsabil al gazetei „Popolul suveran" şi ministru în timpul domniei lui Al. I. Cuza, un ctitor - alături de Mihail Kogălniceanu - al României moderne. Cercetările efectuate la Biblioteca Naţională din Paris l-au condus pe V. la descoperirea unor informaţii necunoscute referitoare la studiile lui Dimitrie Bolintineanu la College de France, la activitatea lui în cadrul Societăţii Studenţilor Români din Paris şi al grupului de revoluţionari români exilaţi în capitala Franţei după 1848, ca şi la înregistrarea ecourilor pe care volumul de poezii Brises d'Orient (1866) le-a avut în presa franceză. De asemenea, monografia consacrată lui Gala Galaction conturează distinct personalitatea insolită a scriitorului-preot, relevând simbioza operei cu principiile moralei creştine şi intensitatea trăirilor umane. Paralel V. a depus o amplă activitate de readucere în circulaţie a operelor unor scriitori clasici prin numeroase ediţii îngrijite, prefaţate, însoţite de note şi comentarii: Dimitrie Bolintineanu, Opere (I—XII, 1981-1992) şi Gala Galaction, Opere (I-VH, 1994-2002), Emil Gârleanu, Scrieri alese (I-II, 1963), cât şi Gala Galaction, Jurnal (I—III, 1973-1980), asupra căreia revine după 1989 cu o versiune a textului original, mutilată de cenzura din anii ’70, ş.a. In domeniul literaturii comparate, volumul Interferenţe literare româno-franceze reprezintă o lucrare de pionierat, ce evidenţiază îndeosebi ecourile metodei lui Sainte-Beuve în critica românească. SCRIERI: începuturile romanului românesc, Bucureşti, 1956; ed. Bucureşti, 1963; Alecu Russo, Bucureşti, 1964; Doi nuvelişti: Emil Gârleanu şi I.A. Bassarabescu, Bucureşti, 1965; Dimitrie Anghel, Bucureşti, 1966; Gala Galaction, Bucureşti, 1967; Mateiu I. Caragiale, Bucureşti, 1970; Retrospective literare, Bucureşti, 1970; Comentarii literare, Bucureşti, 1971; Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa, Bucureşti, 1971; Introducere în opera lui Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, 1972; Aspecte istorico-literare, Bucureşti, 1973; Perpessicius, Bucureşti, 1974; Prietenia literară, Bucureşti, 1975; Ecourile literare ale cuceririi independenţei naţionale, Bucureşti, 1976; Interferenţe literare româno-franceze, Bucureşti, 1977; Scriitori şi opere, Bucureşti, 1978; Epopeea naţională în literatura română, Bucureşti, 1980; Clasici şi contemporani, Bucureşti, 1982; Aspecte ale romanului românesc din secolul al XlX-lea, Bucureşti, 1985; Scriitorii clasici şi armata română, Bucureşti, 1986; Idei şi idealuri literare, Bucureşti, 1987; Scriitorii români şi unitatea naţională, Bucureşti, 1988; Eminescu şi marii săi prieteni, Bucureşti, 1989; Mari scriitori români, Bucureşti, 1998; Portrete şi analize literare, Bucureşti, 2001; Istoricul Societăţii Scriitorilor Români (1908-1948), Bucureşti, 2002; Caleidoscop literar, I, Bucureşti, 2003. Antologii: Primii noştri poeţi, Bucureşti, 1954; Gala Galaction interpretat de..., introd. edit., Bucureşti, 1978; Epopei naţionale, pref. edit., Bucureşti, 1979; Pagini de epopee, introd. edit., Bucureşti, 1987; Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu. Sec. XIX, I-III, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu I. Oprişan). Ediţii: Nicolae Xenopol, Brazi şi putregai, pref. edit., Bucureşti, 1955; Alexandru Vlahuţă, Poezii, Bucureşti, 1956; Nicolae Gane, Nuvele, pref. Şt. Cazimir, Bucureşti, 1959; Gala Galaction, Opere alese, I-IV, introd. Dumitru Micu, Bucureşti, 1959-1965, Chipuri şi popasuri, pref. edit., Bucureşti, 1969, Jurnal, I, pref. edit., Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Mara Galaction Ţuculescu), II—III, pref. edit., Bucureşti, 1977-1980; ed. I-V, Bucureşti, 1996-2003, Opere, I—VII, pref. edit., Bucureşti, 1994-2002; Emil Gârleanu, Scrieri alese, I-II, pref. edit., Bucureşti, 1963, Nucul lui Odobac, pref. edit., Bucureşti, 1964; I. A. Bassarabescu, Scrieri alese, pref. edit., Bucureşti, 1966, Pe drezină, Bucureşti, 1976, Nuvele şi schiţe, postfaţa edit., Bucureşti, 1985, Un om în toată firea, pref. edit., Bucureşti, 1988; G. M. Vlădescu, Moartea fratelui meu, pref. edit., Bucureşti, 1965; Eugen Boureanul, Oameni de demult, pref. edit., Bucureşti, 1966; Vasile Alecsandri, Călătorii, postfaţa edit., Bucureşti, 1975, Istoria misiilor mele politice, postfaţa edit., Bucureşti, 2001; Dimitrie Bolintineanu, Opere, I-XII, introd. Paul Cornea, Bucureşti, 1981-1992, Călătorii, postfaţa edit., Bucureşti, 1987, Manoil Elena, postfaţa edit., Bucureşti, 1988, Legende istorice, pref. edit., Bucureşti, 1993; George Coşbuc, Povestea unei coroane de oţel, pref. edit., Bucureşti, 1992; Octavian Goga, Mustul care fierbe, pref. edit., Bucureşti, 1992; I. A. Brătescu-Voineşti, Opere, I, pref. AL Piru, Bucureşti, 1994; Mateiu I. Caragiale, Craii de Curtea-Veche, pref. edit., Bucureşti, 1994; Petre Ispirescu, Legende sau Basmele românilor, pref. edit., Bucureşti, 1994; Cezar Petrescu, Carlton, pref. edit., Bucureşti, 1994; E. Lovinescu, Mite. Bălăuca, pref. edit., Bucureşti, 1995; Jean Bart, Jurnal de bord, pref. edit., Bucureşti, 2000; Liviu Rebreanu, Răscoala, pref. edit., Bucureşti, 2000; Mihail Kogălniceanu, Scrieri literare. Discursuri, postfaţa edit., Bucureşti, 2001; Marin Preda, întâlnirea din pământuri, postfaţa edit., Bucureşti, 2001; Arthur Schopenhauer, Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă, tr. Titu Maiorescu, Bucureşti, 2001; Grigore Alexandrescu, Poezii. Memorial de călătorie, postfaţa edit., Bucureşti, 2002; Ion Heliade-Rădulescu, Zburătorul, postfaţa edit., Bucureşti, 2002; Perpessicius, Menţiuni critice, postfaţa edit., Bucureşti, 2002; Panait Istrati, Opere, I-II, tr. Alexandru Talex, introd. Eugen Simion, Bucureşti, 2003; Gib I. Mihăescu, La „Grandiflora", postfaţa edit., Bucureşti, 2003. 229 Dicţionarul general al literaturii române Vârnav Repere bibliografice: Nae Antonescu, „începuturile romanului românesc", ST, 1963, 8; George Muntean, „începuturile romanului românesc", CNT, 1963, 41; Ov. S. Crohmălniceanu, „Retrospective literare", RL, 1970, 11; Şerban Cioculescu, Un om de o mare candoare sufletească: Mateiu I. Caragiale, RL, 1970,35; Boris Buzilă, „Retrospective literare", RMB, 1970, 7 883; Ovidiu Papadima, Monografia unui mare poet-patriot, RMB, 1971,8 353; Liviu Leonte, „Mateiu I. Caragiale", CRC, 1971,4; Perpessicius, Lecturi, 83-91,261-268; Dumitru Micu, O nouă monografie Bolintineanu, RL, 1972, 8; Piru, Varia, I, 390-392, 502-504; Grigore Ţugui, Opera lui Dimitrie Bolintineanu, CRC, 1973,16; Bucur Ţincu, „Dimitrie Bolintineanu şi epoca sa", „Revue roumaine d'histoire", 1973, 6; Adriana Iliescu, „Aspecte istorico-literare", LCF, 1973, 35; Gabriel Dimisianu, între critică şi hagiografie, RL, 1975, 20; Valeriu Cristea, Eveniment şi literatură, RL, 1976,45; Dumitru Micu, Literatura independenţei naţionale, CNT, 1976,50; Ion Buzaşi, „Ecourile literare ale cuceririi independenţei naţionale", ST, 1977, 5; Valeriu Cristea, „Interferenţe literare româno-franceze", RL, 1977,42; Florin Mihăilescu, „Interferenţe literare româno-franceze", RITL, 1978,2; Dimisianu, Opinii, 291-298; Mircea Braga, „Scriitori şi opere", T, 1979, 4; Mihai Coman, Critică şi istorie literară, LCF, 1979, 26; Pompiliu Mareea, „Scriitori şi opere", RMB, 1979,10 869; Valentin Taşcu, „Scriitori şi opere", ST, 1979, 10; Mircea Iorgulescu, Dimineaţa romanului, RL, 1985, 38; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985, 92-96; Ornea, Actualitatea, 36-42; Mihai Ungheanu, Exactitatea admiraţiei, Bucureşti, 1985,55-59; George Munteanu, „Scriitorii clasici şi armata română", RL, 1986,19; Mircea Popa, „Idei şi idealuri literare", ST, 1988, 4; Mircea Valeriu Deac, Tema prieteniei, RL, 1989, 39; Bălan, Repere, 246-248; Ornea, Interpretări, 184-187; Mircea Braga, Pe pragul criticii, Cluj-Napoca, 1992,185-189; Ilie Guţan, Critica şi actul lecturii, Sibiu, 1999, 169-173; Iordan Datcu, Teodor Vârgolici 70, ST, 2000,2-3; Popa, Ist. lit., II, 1103; Dicţ. scriit. rom., IV, 719-722. A. H. VÂRLAN, Petre (n. 4.II.1934, Lunca Paşcani, j. Iaşi - 21.IX.1986, Bucureşti), prozator. Este fiul Ruxandrei (n. Iftimie) şi al lui Petrache Vârlan, muncitor la CFR. Urmează şcoala primară în satul natal, apoi, la Paşcani, o şcoală profesională (1945-1948) şi liceul la seral (1948-1952). După ce face armata (1954-1956) intră la Şcoala de Ofiţeri a Ministerului de Interne de la Băneasa. Ca ofiţer de securitate, parcurge ierarhia militară până la gradul de colonel. Şi-a luat doctoratul în filosofie în 1979 cu teza intitulată Specificul negaţiei în cultură. A fost, o perioadă, redactor la revista militară „Pentru patrie". Volumul de debut, Drum spre linişte (1965), apărut în colecţia „Pentru patrie", se încadrează, ca majoritatea scrierilor lui V., în categoria romanului poliţist. Şi în Ultima declaraţie (1967) intriga porneşte de la un fapt ce ţine de mediul poliţienesc şi al sălilor de tribunal. Subiecte similare au şi următoarele cărţi: Nopţi albe la judiciar (1972), subintitulată „nuvelă inspirată dintr-un caz rezolvat de lucrătorii de la Miliţia oraşului Câmpina", romanul Zborul harpiilor (1972), mai bine realizat sub raportul coagulării faptelor decât cele precedente, dar tezist, cu antiteze marcate ideologic (comunişti şi legionari, eroism şi ticăloşie etc.), aşa cum vor fi şi Baladă pentru locotenent (1975), înfrângerea lui Thanatos (1977), Paloma şi taifunul (1979) şi Sărutul meu pentru întreaga lume (1982). Povestirile şi nuvelele din Noaptea despărţirilor (1980) sunt, în mare parte, localizate în lumea satului sau a periferiei oraşului: muncitori la căile ferate, lucrători cu ziua la câmp, tineri fără căpătâi, dar inimoşi, proveniţi din orfelinate. Un ciclu alcătuit din volumul Titus Bostan şi ziditorii lumii (1981), urmat de Titus Bostan şi stupina cu viespi (1984) intră în categoria romanului umoristic cu influenţe din science-fiction. Bostan e „luminatul şi înţeleptul" care, convins că rostul său e să schimbe lumea, pleacă, pe motoretă, să facă minuni în satul Lunca Paşcani, dar se trezeşte pe o insulă, Republica Selenă. Aici întâlneşte o lume ciudată şi e perceput de preoţii locali ca un trimis al dezmăţului. In consecinţă, el şi Antinoghen, „fost ştiutor de pomelnice şi acatiste", personaj picaresc ce completează şi dă sens aventurilor lui Bostan, sunt transformaţi în măgari. Spaţiul rural este reinterpretat într-o manieră amuzantă, populat de personaje cu nume ce se vor comice (Blându, Multea, Ochiosu, Guguştiuc, Guşică, Vasile Părosu înrăitu) sau de sfinţi şi zei greci. Textul oferă un amestec reuşit de realitate şi ficţiune, de călătorii în timp şi în spaţiu, căruia i se adaugă interferenţa cu absurdul şi umorul negru. SCRIERI: Drum spre linişte, Bucureşti, 1965; Ultima declaraţie, Bucureşti, 1967; Nopţi albe la judiciar, Bucureşti, 1972; Zborul harpiilor, Bucureşti, 1972; Baladăpentru locotenent, Bucureşti, 1975; înfrângerea lui Thanatos, Bucureşti, 1977; Paloma şi taifunul, Bucureşti, 1979; Noaptea despărţirilor, cu o prezentare de Fănuş Neagu, Bucureşti, 1980; Titus Bostan şi ziditorii lumii, Bucureşti, 1981; Sărutul meu pentru întreaga lume, Bucureşti, 1982; Titus Bostan şi stupina cu viespi, Bucureşti, 1984. Repere bibliografice: Anton Bălan, întrebare fără răspuns. Căderea lui Thanatos, „Pentru patrie", 1977, 5; Petre Vârlan şi George Preda - Din acest izvor de apă vie, „Pentru patrie", 1977,7; Emil Mânu, „înfrângerea lui Thanatos", „Pentru patrie", 1977,11; Marius Tupan, „înfrângerea lui Thanatos", „Scânteia tineretului", 1978, 9 025; Mircea Iorgulescu, Un roman liric, „Viaţa militară", 1979,11; Emil Mânu, „Sărutul meu pentru întreaga lume", CNT, 1983,14; Radu Cârneci, „Titus Bostan şi ziditorii lumii", RMB, 1983,11 958; Nicolae Georgescu, „Sărutul meu pentru întreaga lume", LCF, 1983,29; Radu Vaida, „Sărutul meu pentru întreaga lume", „Viaţa militară", 1984, 1; Eugen Teodoru, „Titus Bostan şi stupina cu viespi", SPM, 1985,5; Artur Silvestri, „Titus Bostan şi stupina cu viespi", LCF, 1985, 23; Paul Dugneanu, Utopie şi umor, SLAST, 1985,24. ' C. Dt. VÂRNAV, Teodor (1.III.1801, Floreşti, j. Vaslui - 25.11.1868, Pociumbeni, j. Bălţi), memorialist. Mama, Mărioara, era fiica boierului Dumitrache Chiruş din Soroca, iar tatăl, Costachi, era fiul jitnicerului Sandu Vârnav şi nepot al stolnicului Toader Vârnav, astfel încât V. se mândrea a fi „adevărat cugetător dintr-acelaşi neam de boieri". A învăţat carte cu preotul din Floreşti, apoi cu dascălul Iftimie, în satul Hreaţca. Cum familia scăpătase, a avut o copilărie grea: de la şapte ani a fost crescut, fără afecţiune, de moşul său, Fotache, şi de alte rude ale mamei, la Lămăşeni, apoi de un cumnat din prima căsătorie a Mărioarei, Constantin Ladă, negustor bogat în Bucureşti, care îl dă în grija unui dascăl grec („nu era de cuviinţă a se numi dascăl, ci călău"), Panaioti Corfioti, ce deschisese o şcoală la hanul lui Filaret. După moartea lui Ladă, în 1816, V. intră slujbaş la Nazlâm, un negustor lipscan, iar mai târziu se stabileşte în ţinutul Hotinului. Capătă o slujbă de funcţionar: Vârnav Dicţionarul general al literaturii române 230 „scriitor de limba moldovenească" la judecătoria din Hotin. După trei ani demisionează şi, cu partea lăsată prin testament de Ladă, cu economii şi cu zestrea soţiei (Zoiţa, fata paharnicului Mihalache Ghiţăscu), cumpără moşii în ţinuturile Hotin şi Iaşi. Se statorniceşte în 1839 la Pociumbeni, unde, „ajuns la liman liniştit", obţinând şi titlul de nobil în 1856, se va ocupa tot restul vieţii cu agricultura. V. a scris, pe la 1845, o autobiografie rămasă în manuscris, intitulată Istoria vieţii mele; avea, tot în manuscris, şi un volum de satire şi poezii lirice, care s-a pierdut. Artur Gorovei, ajungând în posesia memoriilor lui, le-a publicat în „Gazeta săteanului" (1892-1893) şi separat în 1893, retipărind volumul în 1908. Istoria vieţii mele este „prima carte de amintiri din literatura noastră" (Laurenţiu Faifer). Dincolo de istoria intimă, paginile interesează sub raport documentar, schiţând imagini pregnante ale diferitelor medii ale timpului: boiernaşi din Moldova şi Basarabia, influenţi negustori bucureşteni, dascăli greci, ţigani robi de pe moşii - o lume cufundată încă în feudalism. Evocarea este făcută cu umor şi talent, într-o limbă viguroasă, uşor arhaică, iar portretele oamenilor sunt expresive, pline de culoare. Această autobiografie fără pretenţii literare cucereşte prin stilul simplu, nelucrat şi fără modele, prin sfătoşenie şi prin simţul sănătos al realităţii, caracteristic povestitorului. SCRIERI: Istoria vieţii mele (Autobiografie din 1845), îngr. şi pref. Artur Gorovei, Râmnicu Sărat, 1893; ed. Bucureşti, 1908; ed. Chişinău, 1944. Repere bibliografice: A., „Istoria vieţii mele", CL, 1908,11; Ciobanu, Cultura, 194-200; N. Iorga, Neamul românesc în Basarabia, II, îngr. Iordan Datcu, Bucureşti, 1997, 194-197; Aurel V. Sava, Crâmpeie din viaţa Basarabiei sub ruşi, VBA, 1934, 7-8; Gheorghe Cardaş, Teodor Vârnav, PBU, 77-78; Haneş, Scriitorii, 5-7; G. Bezviconi, Costache Stamate. Familia şi contemporanii săi, Iaşi, 1942,72-75; G.G. Ursu, Tecuciul literar, Bârlad, 1943, 29-31; Laurenţiu Faifer, Primele amintiri din literatura româna: Teodor Vârnav, „Istoria vieţii mele" (1845), ALIL, t. XXIV, 1973; Şerban Cioculescu, Viaţa şi opera lui Teodor Vârnav (discurs de recepţie), Bucureşti, 1975; Dicţ. lit.1900, 907-908; Pavel Zavulan, Istorismul scrierii autobiografice a lui Teodor Vârnav, RLSL, 1985,1; Holban, Literatura, I, 183-185; Mihai Cimpoi, Un moralist: Teodor Vârnav, L, 1995,15; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 40-41; Vasile Ciocanu, Contribuţii istorico-literare, Bucureşti, 2001,195-207. S. C. VÂRNAV, Vasile (sfârşitul sec. XVIII - după 25.IX.1827), traducător. Fiu al marelui clucer, apoi sluger Dumitrachi Vârnav, a cărui familie era atestată din vremea lui Petru Şchiopul, V. a urmat cursurile Academiei Domneşti din Iaşi. Doi fraţi ai săi, Constantin şi Gheorghe, sunt de asemenea cunoscuţi: primul este traducător din greacă, al doilea copist. V. obţine rangul de serdar şi mai târziu pe cel de ban. A trăit retras la moşia sa din Popeni, în zona Botoşani, dedicat preocupărilor culturale şi punându-şi în valoare cunoştinţele de greacă, franceză, probabil şi de alte limbi. Prima scriere a lui V. e o prelucrare după Istoria lui Erotocrit, tradusă în proză din greceşte, pe la 1770-1780, de Hristodor Ioan Trapezont. în redactare se adaugă câteva aspecte specifice mediului românesc de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Ulterior atenţia cărturarului se îndreaptă spre lucrări de istorie românească, romană şi universală - acestea din urmă cu un caracter de popularizare -, precum şi de logică, filosofie, drept penal şi chiar de aritmetică, geometrie şi astronomie. Primului domeniu îi aparţin scrierea lui Dimitrie Cantemir întâmplările Cantacuzineştilor şi Brâncovenilor în Valahia, tălmăcită „la anul 1811, iunie 19" după prelucrarea grecească a lui Gheorghios Ioannes Zaviras (Viena, 1795), tipărită în 1845, în „Arhiva românească", de Mihail Kogălniceanu, şi Istoria obştească a vechii Dachiei, a Transilvaniei de acum, a Valahiei şi a Moldaviei, transpusă după originalul grecesc al lui Dionisie Fotino (Viena, 1818-1819), rămasă în manuscris. O situaţie aparte o reprezintă Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, menţionată de Mihail Kogălniceanu în fruntea traducerilor lui V., cu observaţia că „pe urmă s-au tipărit la mănăstirea Neamţu, însă fără numele lui", informaţie preluată de mai mulţi bibliografi şi exegeţi, dar pusă la îndoială de N. A. Ursu (1979), care o atribuie lui Ioan Nemişescu, pârcălab la Hotin între 1817 şi 1819. Este vorba despre prima ediţie românească, sub titlul Scrisoarea Moldovei, realizată în 1806 (după cea germană, Frankfurt-Leipzig, 1771), dar imprimată abia în 1825 tot la mănăstirea Neamţ, prin grija mitropolitului Veniamin Costache şi cu o prefaţă a ieromonahului Gherontie, care explică întârzierea prin „ştiutele întâmplări ale vremilor" (manuscrisul a fost păstrat cu grijă de fostul ucenic nemţean Grigorie Dascălul, devenit în 1823 mitropolit al Ţării Româneşti). Pentru istoria Imperiului Roman cărturarul s-a adresat unor sinteze franţuzeşti: Jean Philibert, Beautes de l'histoire romaine (Paris, 1813), dând în 1823 Frumseţile a istoriei româneşti..., şi Nicolas Theru, Abrege des antiquites romaines (Paris, 1810), în tălmăcire Scurtare vechimilor româneşti... (1827), iar pentru cea universală a recurs la prelucrarea lui „ Athanasie Steghiritul" după sinteza lui Louis Domairon, Les Rudiments de l'histoire ou Idee generale et precise des peuples les plus celebres... (I-III, Paris, 1804), intitulată în traducere Scurtare istoriei obşteşti (1826-1827), şi la Histoire de Charles XII de Voltaire, a cărei tălmăcire, semnalată de Kogălniceanu, s-a pierdut. Celelalte domenii sunt ilustrate de Loghica lui Condillac, tradusă în 1825 după manualul Academiei Domneşti din Iaşi, prelucrat la 1801 de Daniil Philippide, de Filosofia moralicească de Lodovico Antonio Muratori, versiune tot din 1825 după transpunerea grecească a lui Iosif Moesiodax (I-II, Veneţia, 1761-1762), de „faimoasa carte de drept, revoluţionară în idei" (N. Iorga) a lui Cesare Beccaria, Dei delitti e delle pene (Livorno, 1764), căreia îi dă titlul Pentru greşale şi pedepsi politiceşte prăvite, traducând-o în 1824 după versiunea grecească a lui Adamantios Korais (Paris, 1802), toate rămase în manuscris. în adaosul la prefaţa „tălmăcitorului" grec al Logicii lui Condillac, V. găsea prilejul ca, asemenea reprezentanţilor Şcolii Ardelene, a lui Ion Heliade-Rădulescu şi a celorlalţi reformatori, să pledeze pentru renunţarea la unii termeni învechiţi în favoarea neologismelor latino-romanice: „Câte se arată mai sus pentru limba grecească să pot zice pe drept cuvânt şi pentru a noastră cea moldovenească, că de s-ar lăsa scriitorii noştri de cuvintele greceşti, sârbeşti şi turceşti, şi de ar împrumuta neagiunsul de 231 Dicţionarul general al literaturii române Veac nou la latini şi italieni, s-ar face şi aceasta a noastră limbă romano-moldovenească o limbă pre aleasă şi pre frumoasă, după cum este şi soră-sa, limba italienească". Traduceri: Dimitrie Cantemir, Scrisoarea Moldovei, Mănăstirea Neamţ, 1825; ed. (Descrierea Moldovei), pref. C. Negruzzi, Iaşi, 1851; ed. îngr. T. Boldur-Lăţescu, Iaşi, 1868; ed. pref. Miron Nicolescu, Bucureşti,1909. Repere bibliografice: Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 354; Iorga, Ist. lit. XIX, I, 124-125; N. Iorga, O foaie de popularizare igienică şi economică la 1844-1845. Rolul fraţilor Vârnav în renaşterea românească, RI, 1919,8-10; Vasile Grecu, „Erotocritul" lui Comaros în literatura românească, DR, 1920-1921; N. Cartojan, Poema cretană „Erotocrit" în literatura românească şi izvorul ei necunoscut, AAR, memoriile secţiunii literare, t. VII, 1936; Cartojan, Cărţile pop., II, 353-354; Popovici, Studii, 104, 105-106; Ariadna Camariano-Cioran, L'Oeuvre de Beccaria „Dei delitti e delle pene" et ses traductions en langue grecque et roumaine, RSE, 1967,1-2; I. Nicola, Un manuscris românesc al „Descrierii Moldovei" de Dimitrie Cantemir, LL, 1970; Piru, Ist. lit., II, 29-30; Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, 241-242; Cornea, Originile, 103, 237; Moraru-Velculescu, Bibliografia, voi. I, partea 1,197-210; Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, I, Bucureşti, 1978,45,54-57,108, 256-257,260, 342; N.A. Ursu, Cine a făcut prima traducere românească a operei lui Dimitrie Cantemir „Descriptio Moldaviae", CRC, 1979, 5; Dicţ. lit. 1900, 908; A.I. Eşanu, Dimitrie Cantemir, „Descrierea Moldovei". Manuscrise şi ediţii, Chişinău, 1987; Paul Cernovodeanu, Studiu introductiv, în Dimitrie Cantemir, Opere complete, VI, t. II, Bucureşti, 1996,55-60. II. M. VÂRNAV-LITEANU, George (lorgu) (30.VIII.1840, Liteni, j. Suceava - 24.111.1905, Iaşi), critic literar. Urmaş al unui mare boier, aprig luptător pentru Unire, V.-L. a învăţat la Iaşi, plecând apoi la Paris pentru studii juridice. înrudit cu Mihail Kogălniceanu, după întoarcerea în ţară se bucură de sprijinul acestuia; este numit procuror la Tribunalul Ilfov (1866), iar peste trei ani prefect al judeţului Putna. De la începutul lui 1878, câţiva ani a fost agent diplomatic al României la Berlin, sprijinind activ politica externă a lui Kogălniceanu într-o perioadă foarte dificilă pentru tânărul stat român. Devine membru al Junimii în 1870. Orientarea către cultura franceză îl deosebea pe V.-L. de alţi junimişti. în articolele publicate în „Convorbiri literare" (1873-1893) critica sa literară s-a sprijinit cu deosebire pe gustul propriu şi mai puţin pe principii estetice. Pentru el istoria literară, care înglobează şi critica, trebuie să ofere date despre cadrul şi circumstanţele creaţiei, precum şi despre impresia produsă de operă asupra cititorilor. Biografia ar fi capabilă să ofere criterii de apreciere estetică şi el însuşi a căutat să cunoască scriitorul şi viaţa lui pentru a putea formula o judecată asupra literaturii acestuia. Nu este exclus ca opinia să şi-o fi format în vremea studiilor în Franţa, sub influenţa lui Sainte-Beuve sau a lui H. Taine. A urmărit să reconstituie cât mai fidel atmosfera socială a epocii în care a apărut scrierea discutată, creând tablouri vii şi pitoreşti. V.-L. judecă opera şi în funcţie de concordanţa între idealul ei şi idealul vremii. O importanţă deosebită acordă cititorului şi opiniei publice, pe care îi consideră factori esenţiali în succesul unei opere de artă. Investigarea lor l-a preocupat, de asemenea, insistent. De pildă, faima poemului Dumbrava roşie de V. Alecsandri s-ar fi datorat faptului că publicul, dezabuzat de imitaţii, a primit cu încântare un poem de profundă inspiraţie naţională. Ca la toţi junimiştii, preferinţele se îndreptau către echilibrul şi armonia clasică, către acele scrieri care înfăţişează caracterul ge-neral-uman sub haina unei epoci determinate. Articolele lui V.-L. au susţinut cu fermitate teoria junimistă a „formelor fără fond": în loc să se dezvolte organic, în strânsă legătură cu civilizaţia propriului popor, susţine el, literatura română de după 1850 ar fi evoluat prea repede, prin imitarea formelor străine, pe care le-a adoptat fără să le asimileze; clişeul a covârşit astfel deceniul 1860-1870, dăunând originalităţii. Atenţia lui s-a îndreptat şi spre probleme de limbă, constatând aceeaşi ruptură de tradiţie, agravată de invazia neologismelor; limba veche şi cea populară, vie, au fost neglijate, iar limba literară era coruptă. Singura ieşire i se părea a fi echilibrul între cultivarea spiritului naţional şi asimilarea influenţelor străine. Ca model de scriitor îl consideră pe Vasile Alecsandri, căruia i-a consacrat cele mai numeroase pagini din contribuţiile sale critice. Repere bibliografice: Pop, Conspect, II, 101-102; Albumul societăţei „Junimea", SDL, IV, 314; Artur Gorovei, Monografia oraşului Botoşani, Botoşani, 1926,147; Predescu, Encicl, 492; Dicţ. lit. 1900,908-909; Dan Mănucă, Principiile criticii literare junimiste, Iaşi, 2000,8, passim. D. M. VEAC NOU, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, între 3 şi 22 aprilie 1932. Având un profil politic şi social, V.n. se consideră „singurul ziar care trăieşte prin şi pentru cititorii săi", redacţia fiind asigurată de un colectiv condus de AL Sahia. Principalele rubrici vizează probleme caracteristice ideologiei comuniste („Fabrici-Uzine-Ogoare", „Situaţia muncitorimii ceferiste", „Din bezna închisorilor" etc.). în aceeaşi direcţie, Petru Comarnescu semnează articolul Raţiunea ca soluţie creatoare, unde combate curentele filosofice antiraţionaliste, iar Al. Sahia publică nuvela Revoltă în port. Publicaţia cuprinde şi rubrici consacrate domeniului literar: „Revista presei" şi „Curier literar". în aceeaşi zonă se înscriu şi traducerile (poezia Piatra de Johannes Becher), precum şi articolele Teatrul sintetic de Flaig Acterian şi Goethe şi revoluţia, unde autorul, K.A. Wittfogel, critică „ceea ce e slab, mic şi meschin în viaţa şi opera" scriitorului german, a cărui activitate este privită din perspectiva doctrinei lui Karl Marx şi Friedrich Engels vizând lupta de clasă. A. St. VEAC NOU, revistă apărută la Ploieşti, lunar, în aprilie şi în mai 1934, cu subtitlul „Opinii, literatură, artă", fiind condusă de Ştefan Alexiu şi H. A. Mărgineanu. Publicaţia îşi exprimă solidaritatea cu acţiunile revendicative ale profesorilor, consemnează dispariţia eseistului şi criticului literar Paul Zarifopol, face o trecere în revistă a apariţiilor editoriale recente, semnalează traducerea în bulgară a unor poezii de Mihai Eminescu. Versuri scrie F. Voican, proză semnează Ştefan Alexiu (un fragment din romanul Copiii pământului), iar Veac nou Dicţionarul general al literaturii române 232 Maria Gradin se ocupă de primii traducători români ai lui August von Kotzebue. M. Pp. VEAC NOU, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între 27 februarie şi 31 martie 1938. Director: D. Vasiliu-Bereanu; redactor: George Dorul Dumitrescu. Articolul Cuvânt înainte, semnat de director, menţionează că revista, deşi indică în subtitlu că va avea preocupări de „literatură, artă şi critică", va adopta o orientare „eclectică", cu materiale mai mult informative. Propunându-şi să încurajeze tinerele talente, V.n. promovează nume recent afirmate în poezie (Ştefan Baciu, Virgil Carianopol, Ovidiu Caledoniu, Simion Stolnicu, Ion Th. Ilea), alături de altele, care ilustrează direcţiile lirice ale momentului (Radu Gyr, Octav Sargeţiu, Cicerone Theodorescu). Apar şi două interviuri, cu Mircea Eliade (dezbatere despre literatură, politică şi gazetărie şi despre admiraţia sa pentru geniul creator transilvănean ilustrat de Liviu Rebreanu, Aron Coruş, Lucian Blaga, Emil Cioran) şi cu Petre Georgescu-Delafras, directorul Editurii Cugetarea. Sectorul de critică literară e susţinut de Arşavir Acterian (Visul lui Descartes), Ion Şiugariu (Ardealul revuistic), Pericle Martinescu (Misiunea artistului), N. Crevedia, fiind completat de rubrica „Vitrina literară", asigurată de Mihail Straje, care obţine încă un interviu de la Mircea Eliade. Mai semnează Perpessicius -eseul Hasdeu academician, Anton Balotă - textul memorialistic Am cunoscut pe lovan Dudei, N. Crudu - un medalion Aron Cotruş. Proza este reprezentată doar prin Mihail Drumeş (un fragment din romanul Elevul Şoimaru dintr-a şaptea) şi George Dorul Dumitrescu (Dragoste). Cronica dramatică o ţine Radu Boureanu, N. Rădulescu pe cea cinematografică, iar cronica plastică îi revine lui St. Const. Câmpeanu. Două anchete au ca subiect cartea cea mai frumoasă a anului 1937 şi cea mai îndrăgită eroină de roman românesc. Alţi colaboratori: N. M. Condiescu, Coca Far ago, Isaia Tolan, Ion Pogan, Stelian Constantin-Stelian, Ion Calboreanu, D. Karnabatt. II. C. VEAC NOU, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal între 10 decembrie 1944 şi 30 decembrie 1973, ca organ al Asociaţiei Române pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), şi lunar între ianuarie 1974 şi decembrie 1989. Din primele comitete de redacţie au făcut parte Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, N. D. Cocea, Ion Pas, Octav Livezeanu. Revista este unul din primele organe de presă prin care s-a încercat atragerea intelectualităţii de partea noii ideologii, acţiune vizibilă mai ales în faza incipientă de apariţie, cea de sovie-tizare declarată. Cuvânt înainte pentru un veac nou, nesemnat, cu valoare de articol-program, informează cititorii că V.n. „va fi periodicul de luptă a culturii şi problemelor democratice". Printre colaboratori se numără Petre Constantinescu-Iaşi, I. Bernstein, Eugen Jebeleanu, A. Toma, V.V. Stanciu, Petre Pandrea, Gheorghe Dinu (Ştefan Roii), George Ivaşcu, Athanase Joja, Lucreţiu Pătrăşcanu, S. Oeriu, Ştefan Tita, I. Vitner, Nicolae Moraru, Geo Dumitrescu, Mihnea Gheorghiu, Aurel Baranga, Florica Şelmaru, Horia Liman, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Igor Grinevici, Laurenţiu Fulga, Tudor Vianu, Ştefan Voitec, Traian Săvulescu, Ştefan Tita, Eugen Relgis, M. Gh. Bujor, Perpessicius, Ion Frunzetti, Al. A. Philippide, Ion Biberi, Ion Caraion, Floria Deleanu, Ieronim Şerbu, Scarlat Callimachi, Emil Isac, Ben Corlaciu, Ion Călugăru ş.a. Materialele primei perioade sunt repartizate în rubrici riguros structurate: „Revista revistelor" (Eugen Schileru), „Cronica plastică" (Ion Sava), „Cronica dramatică" (M. Roşea), „Cronica muzicală" (Andrei Tudor), „Cronica cinematografică" (Silvian Iosifescu). La pagina intitulată „Poezie românească" colaborează Nicolae Tăutu, Ion Sofia Manolescu, Coca Far ago, AL Jar, Magda Isanos, Dumitru Corbea, Nina Cassian, Victor Kernbach, Victor Torynopol, Ion Potopin, Saşa Pană, Emil Manu. La capitolul proză trebuie remarcată o nuvelă a lui Marin Preda, Măritişul. Publicistica, îndeosebi politică, este ilustrată de Zevedei Barbu, Gh. Dinu, Mihail Cruceanu, Mihail Roller, Silviu Brucan, C. Ionescu-Gulian, Ion Popescu-Puţuri, Cezar Petrescu (Omul în literatura rusă de ieri şi de azi), AL Rosetti (Leningrad), Mihail Sadoveanu (Lumina de la răsărit), Victor Eftimiu (Aspecte din lumea nouă) ş.a. I. Vitner scrie articolul Profilul omului sovietic. Un rol important se acordă traducerilor din literatura rusă şi sovietică: F.M. Dostoievski, Alexei Tolstoi, A. P. Cehov, Serghei Esenin, Valeri Briusov, Boris Pasternak, Leonid Leonov, Ilya Ehrenburg, N. Tihonov, Mihail Saltâkov-Şcedrin, Konstantin Paustovski, Konstantin Simonov, Lev Kasil ş.a. O serie de scriitori se specializează în acest domeniu: Mihai Beniuc îl prezintă pe Vladimir Maiakovski, Radu Boureanu pe A. P. Cehov, Ion Biberi pe I. S. 233 Dicţionarul general al literaturii române Velciu Turgheniev. Se traduce şi din literaturile franceză (Paul Eluard, Louis Aragon, Jules Supervielle, Elsa Triolet, Henri Barbusse), americană (Theodore Dreiser) sau maghiară (Petofi, Ady Endre). Etapa de revenire la o oarecare normalitate include şi tendinţa de reactualizare a unor scriitori ca Ion Păun-Pincio, G. Ibrăileanu, Tudor Arghezi (Geo Dumitrescu, Tudor Arghezi. Premiul Naţional al României democratice). Alţi colaboratori: Camil Baltazar, Mircea Mancaş, George Lesnea, Petru Vintilă, Lucia Demetrius, Camil Petrescu, Eusebiu Camilar, N. Argintescu-Amza, Isaiia Răcăciuni, Paul B. Marian, Constantin Balmuş, N. Popescu-Doreanu, Dan Petraşincu. M. Pp. VEDINAŞ, Traian (15.IX.1947, Lazuri, j. Sălaj), istoric literar şi publicist. Este fiul Floarei Vedinaş, ţărancă. Urmează şcoala generală în satul natal şi în comuna Valcău de Jos, o şcoală profesională (1961-1964) şi Liceul „Ioan Slavici" (1964-1968) la Arad, Facultatea de Filologie, secţia română-germană (1968-1972), şi Facultatea de Istorie-Filosofie, secţia filosofie (1975-1981), la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. îşi susţine doctoratul în filosofie în 1996 cu teza Structuri arhaice în cultura populară română din Transilvania. Angajat în 1972 instructor la Comitetul Judeţean pentru Cultură şi Educaţie Socialistă Cluj, este transferat în 1975 la Casa Municipală de Cultură. în 1990-1992 ocupă un post de sociolog la Centrul Judeţean al Creaţiei Populare Cluj; este şi corespondent local pentru publicaţiile bucureştene „Expres magazin" şi „Evenimentul zilei" (1991-1992), redactor şi redactor-şef adjunct la cotidianul „Tribuna Ardealului" (1993-1994). Ulterior intră în Catedra de sociologie a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii „Babeş-Bolyai", avansând până la gradul de profesor. Debutează la „Tribuna" în 1971, iar editorial cu lucrarea Onisifor Ghibu, educator şi memorialist; apărută în 1983. Mai colaborează la „Steaua", „Familia", „Telegraful român", „Cercetări de lingvistică", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»" (e secretar de redacţie din 2000), „Cercetări sociale", „Sociologie românească", „Caiete silvane" (Zalău), „România literară", „Făclia" (Cluj-Napoca), „Sălajul", „Piaţa literară", „Datina" (Constanţa) ş.a. în stil eseistic, chiar de popularizare, folosind însă cu rigoare izvoarele, V. alcătuieşte câteva biografii ale unor personalităţi. începutul îl face cu o contribuţie privitoare la rolul lui Onisifor Ghibu în reorganizarea învăţământului românesc din prima jumătate a secolului al XX-lea. Demersurilor acestuia în domeniul educaţiei şi al instrucţiei le atribuie o substanţă iluministă, în programul de reformă pedagogică al lui Ghibu fiind accentuată dimensiunea formatoare a învăţământului. în acest context este pusă în valoare contribuţia lui la istoria cărţilor de şcoală. Incursiunile în viaţa culturală ardeleană V. le va continua prin încercarea de a reconsidera tipăriturile coresiene în totalitatea lor, dar mai ales din perspectiva semnificaţiilor culturale (Coresi, 1985). Miza interpretării este de a demonstra că diaconul Coresi este un umanist: tipograf (ca Johannes Honterus şi Heltai Gâspar), cărturar ca toţi marii umaniştii europeni, receptiv la ideile noi, în special la cele ale Reformei, pe care le-a adaptat realităţilor autohtone, realizând astfel prima sinteză în cuvânt românesc între tradiţia creştină bizantină şi înnoirile din gândirea creştină apuseană din secolul al XVI-lea. Următoarea monografie, elaborată împreună cu Valeriu Niţu, are ca obiectiv valorificarea operei lui Timotei Cipariu, cărturar oarecum ignorat de istoriografia literară - Timotei Cipariu. Arhetipuri ale permanenţei româneşti (1988). în viziunea autorilor, şi Cipariu reprezintă în cultura românească tipul cărturarului de erudiţie umanistă. Totodată, se identifică la el o linie de gândire care continuă programul Şcolii Ardelene, intersectându-se şi, la un moment dat, chiar suprapunându-se cu direcţia maioresciană în lupta pentru unitatea culturii româneşti. Dimensiunile operei lui Cipariu sunt examinate în perspectivă interdisci-plinară, evidenţiindu-se modernitatea metodelor de cercetare folosite în lucrările istorice, vocaţia filosofică, sesizabilă în textele proprii şi în tălmăciri; poezia şi proza lui memorialistică sunt valorizate, de asemenea. în anii '90 V. se orientează către cercetarea sociologică, precum în studiul intitulat Sistemul culturii ţărăneşti (2000). în baza unui dosar de „fapte" etnografice şi folclorice care conservă oralitatea (colinde, strigături, oraţii de nuntă, descântece, hore etc., dar şi relatări ale informatorilor despre diverse obiceiuri şi practici arhaice), dosar alcătuit cu ajutorul unui chestionar aplicat în judeţul Cluj, se argumentează coerenţa spirituală a universului arhaic. SCRIERI: Onisifor Ghibu, educator şi memorialist, Cluj-Napoca, 1983; Coresi, Bucureşti, 1985; Timotei Cipariu. Arhetipuri ale permanenţei româneşti (în colaborare cu Valeriu Niţu), Cluj-Napoca, 1988; Sistemul culturii ţărăneşti, pref. Petru Poantă, Cluj-Napoca, 2000; Introducere în sociologia rurala, Iaşi, 2001. Ediţii: I.L. Caragiale, Politice, introd. V. Fanache, Cluj-Napoca, 2000. Repere bibliografice: Eugen Evu, „Onisifor Ghibu, educator şi memorialist", „Drumul socialismului", 1984, 8142; Nae Antonescu, „Coresi", „Pagini sătmărene", 1986,2; Aureliu Goci, „Coresi", RL, 1986, 23; Petru Poantă, „Coresi", ST, 1986, 6; Gheorghe Buluţă, Filolog şi istoric, LCF, 1988, 52; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000,333; Petraş, Panorama, 638-639. M. A. VELCIU, Dumitru (11.XI.1923, Bucureşti-20.X.1994, Bucureşti), istoric literar. A absolvit în 1947 Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, iar în 1962 Academia de Studii Economice. A lucrat ca economist la Centrocoop până la pensionare, în 1988. Debutează cu Bibliografia lui Ion Neculce în „Limbă şi literatură" (1964), contribuţie urmată de monografia dedicată cronicarului (1968), carte căreia i se vor alătura altele, despre Miron Costin (1973, 1995), Grigore Ureche (1979) şi Radu Popescu (1987). Pe V. l-au atras cu precădere textele cronicarilor moldoveni, „hăţişul" versiunilor şi al redacţiilor, descurajant de controversate. A început cu Ion Neculce, căruia cei mai mulţi exegeţi i-au recunoscut doar harul de povestitor, punându-i la îndoială pregătirea cărturărească. „Subiectul" este cercetat cu o minuţie caracteristică tuturor lucrărilor sale. Monografia Ion Neculce era anunţată de câteva studii parţiale care îngăduie o privire în laboratorul dominat de rigoare al unui cercetător atent la toate detaliile: Bibliografia lui Ion Neculce, Neculce Velculescu Dicţionarul general al literaturii române 234 vistierul, tatăl cronicarului Ion Neculce, Un diac din secolul al XVII-lea: Enache grămăticul Acest grup de contribuţii reface cu migală lumea în care a trăit Neculce (exemplară e cercetarea despre „Iordăchioaia vistierniceasa", adică despre Alexandrina Gavrilaş Mateaş, soţia lui Iordache Cantacuzino, bunica dinspre mamă a cronicarului), posibilele ei prelungiri în text şi mai cu seamă felul în care participă la configurarea unor personaje. O serie de „judecăţi" - ce au trecut netulburate dintr-o cercetare în alta - din care creştea un Neculce artificial a fost serios şubrezită de V. pe baza folosirii unui mare număr de documente. Următoarea etapă a fost reprezentată de studierea scrierilor lui Miron Costin, magistrul tuturor cronicarilor moldoveni după veacul al XVII-lea. Lângă Miron Costin. Interpretări şi comentarii trebuie aşezat - în afara altora risipite prin reviste - un studiu din 1978, Raporturile lui Miron Costin cu domnitorul Ştefan Petriceicu. Au urmat cartea consacrată lui Grigore Ureche, investigaţie masivă cu multe încheieri greu de ignorat şi cu sugestii pentru viitoare examinări, şi lucrarea despre Radu Popescu, care semnalează concomitent extinderea curiozităţii cercetătorului dincoace de Milcov şi modificarea principalelor unghiuri de abordare. Dedicată ultimului dintre „cronicarii munteni", lui Radu Popescu - cel aspru judecat de G. Călinescu -, scriitor savant şi profesionist al opoziţiei, pe cât de aprig în inimiciţii, în protejarea intereselor „clanului" şi a propriei imagini, pe atât de labil în convingeri, monografia nu ocoleşte nici alte chestiuni nesatisfăcător soluţionate, cum ar fi cea a paternităţii cronicii. Cu totul demnă de relevat este tentativa lui V. de a identifica în postelnicul Constantin Strâmbeanu pe autorul Istoriei Ţârii Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717. O cercetare din 1989, prin care cercetătorul se întoarce la cronicarii moldoveni, Cronica anonimă a Moldovei (1661-1709). Pseudo-Nicolae Costin, încearcă să lumineze starea unui text asupra căruia s-au aplecat mulţi. Din nou o foarte atentă prefirare a tuturor datelor, o izbutită aşezare în sistem şi strădania de găsire - în persoana lui Sava Ieromonahul - a unui autor pentru această scriere, pe care tradiţia o pune fără temei pe seama şcolitului fiu al lui Miron Costin. în ultima carte, Miron Costin. Raporturile literare cu contemporanii şi posteritatea sa istoriografică, apărută postum, spiritul cel mai însemnat pe care l-a dat românitatea în secolul al XVII-lea se înalţă, prin comentariul pertinent şi argumentat al lui V., către piedestalul de mentor ascultat în literele româneşti. SCRIERI: Ion Neculce, Bucureşti, 1968; Miron Costin. Interpretări şi comentarii, Bucureşti, 1973; Grigore Ureche, Bucureşti, 1979; Cronicarul Radu Popescu, Bucureşti, 1987; Cronica anonimă a Moldovei (1661-1709). Pseudo-Nicolae Costin, Bucureşti, 1989; Miron Costin. Raporturile literare cu contemporanii şi posteritatea sa istoriografică, postfaţă Dan Horia Mazilu, Bucureşti, 1995. Repere bibliografice: I.D. Lăudat, „Ion Neculce", CRC, 1969, 3; Ion Caproşu, „Ion Neculce", AIX, t. VII, 1970; Piru, Varia, 1,19-21; Şerban Cioculescu, Marginalii despre Grigore Ureche, RL, 1979, 14; Mircea Anghelescu, Din nou cronicarii..., VR, 1979, 6; Mircea Anghelescu, „Cronicarul Radu Popescu", RL, 1987, 39; Nicolae Manolescu, O monografie documentară, RL, 1988,5; Andrei Pippidi, Pornind de la o carte nouă despre Radu Popescu, AIX, t. XXV, 1988; Cătălina Velculescu, „Cronicarul Radu Popescu", LL, 1989, 2; Ion Toderaşcu, „Cronica anonimă a Moldovei (1661-1709). Pseudo-Nicolae Costin", AUI, istorie, t. XXXVI, 1990; Dicţ. scriit. rom., IV, 723-724. D. H. M. VELCULESCU, Cătălina (19.XII.1941, Bucureşti), istoric literar şi editoare. Este fiica Speranţei Brezuleanu (n. Traşcă) şi a lui Petru Brezuleanu, economişti. După absolvirea Liceului „Zoia Kosmodemianskaia" din Bucureşti, urmează tot aici Facultatea de Limba şi Literatura Română (1960-1965). Lucrează în calitate de cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române, iar din 1991 devine şi cadru didactic universitar. îşi susţine doctoratul în 1982 cu lucrarea Cărţi populare şi cultură românească, tipărită în 1984. Publică studii, articole şi recenzii de specialitate în „Revista de istorie şi teorie literară", „Manuscriptum", „Revue des etudes sud-est europeennes", „Cahiers roumains d7 etudes litteraires", „Litere, arte & idei", „Arbitrium" (Miinchen), „Das Miinster" (Regensburg). La revista de literatură comparată „Synthesis" asigură secretariatul (1984-1997), apoi face parte din comitetul de redacţie (din 1998). Este coautor al unor importante instrumente de lucru: Bibliografia analitică a literaturii române vechi. Cărţile populare laice (I-II, 1976-1978, în colaborare cu Mihai Moraru), Crestomaţie de literatură română veche (I-II, 1984-1989). Figurează în colectivul de retipărire a Bibliei de la Bucureşti (1688), ediţie distinsă cu Premiul „Timotei Cipariu" al Academiei Române (1988), şi este iniţiatoarea seriei de restituiri Texte uitate - texte regăsite (I-II, 2000-2003). A colaborat la Enzyklopâdie des Mărchens (Gottingen). Prin cercetările de ansamblu, dar şi de amănunt, în domenii aparent disparate (cultură scrisă, arte plastice, cultură orală) din perioada medievală a istoriei noastre, V. aduce dovezi de netăgăduit despre legăturile neîntrerupte cu celelalte culturi europene, precum şi despre ceea ce constituie specificul local al diferitelor provincii româneşti. Familiare fiindu-i mai toate aspectele importante ale spiritualităţii medievale, cercetătoarea investighează deopotrivă mărturiile istoriografiei naţionale şi sud-est europene, cărţile populare, cosmografiile, Proloagele, Piziologul, Vieţile de sfinţi saloi („nebuni întru Hristos"), alte texte religioase, diverse indicii relevante despre cititori (răvaşe, însemnări, liste de prenumeranţi). în studiile sale, multe publicate în limbi de circulaţie europeană, V. pune un accent deosebit asupra valorii simbolice a vechilor scrieri laice şi religioase, ca şi asupra legăturii subtile între imaginea pictată, cuvântul scris şi cel rostit. Cunoaşterea literaturii patristice, a implicaţiilor teologice ale textelor literare o ajută să înţeleagă scrierile medievale în profunzimea problematicii lor, dincolo de suprafaţa analizei filologice. Nu o dată încearcă să reconstituie din fragmente întregul pe care trecerea vremii l-a sfărâmat, urmărind în paralel clarificarea unor scheme de gândire uitate, cu pasiunea documentării bibliografice cât mai întinse, ca parte pregătitoare a oricărei cercetări menite să depăşească semnificativ stadiul în care aceasta se află. V. se exprimă de obicei laconic, sentenţios chiar, căutând permanent să găsească echilibrul corect între cuvântul venit din tradiţie şi neologism. 235 Dicţionarul general al literaturii române Velea SCRIERI: Bibliografia analitică a literaturii române vechi (în colaborare cu Mihai Moraru), voi. I: Cărţile populare laice, partea I—II, Bucureşti, 1976-1978; Cărţi populare şi cultură românească, Bucureşti, 1984; între scriere şi oralitate, Bucureşti, 1988. Ediţii: Crestomaţie de literatură română veche, I—II, coordonatori I.C. Chiţimia şi Stela Toma, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cluj-Napoca, 1984-1989 (în colaborare); Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, coordonator I.C. Chiţimia, Bucureşti, 1988 (în colaborare); Povestea ţărilor Asiei Cosmografie românească veche, pref. edit., cu ilustraţii după desene de epocă de Mihaela Dumitru, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu V. Guruianu); Fiziolog - Bestiar, introd. edit., cu un excurs de Mihaela Anton, cu ilustraţii după desene de epocă de Mihaela Dumitru, Bucureşti, 2001 (în colaborare cu V. Guruianu); Texte uitate -texte regăsite, I-II, Bucureşti, 2002-2003 (în colaborare). Repere bibliografice: Mircea Popa, Bibliografia analitică a cărţilor populare laice, „Synthesis", 1977, 4; Irmgard Lackner, „Bibliografia analitică a literaturii române vechi Cărţile populare laice", „Berichte im Auftrag der internationalen Arbeitsgemeinschaft fur Forschung zum romanischen Volksbuch", 1977; Mircea Popa, Cărţi de literatură veche, TR, 1986,39; Alexandru Ligor, Cercetători bucureşteni de azi ai cărţilor vechi, Cluj-Napoca, 2002, 111-113; Teodor Vârgolici, „Texte uitate -texte regăsite", ALA, 2003,658; Cornelia Ştefănescu, Vitalitatea textelor vechi, RL, 2003.,45. 7 A. N. VELEA, Nicolae (13.IV.1936, Cepari, j. Argeş - 31.1.1987, Bucureşti), prozator. Este fiul Dumitrei Velea (n. Popescu) şi al lui Gheorghe Velea, învăţători. A urmat şcoala primară în comuna natală şi liceul din Curtea de Argeş, absolvit în 1953. înscris - din voinţa părinţilor - la Facultatea de Silvicultură din Braşov, nu se prezintă la cursuri şi, prin stăruinţe depuse cu o tenacitate impresionantă, obţine în 1954 transferul la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, la secţia limba rusă, apoi, după alte demersuri, la aceea de limba şi literatura română, absolvită în 1958. Lucrează ca redactor la „Gazeta literară" (1958-1964), la Studioul Cinematografic Bucureşti, Secţia scenarii (1964-1966) şi în redacţia „Luceafărului" (1966-1987). Debutează în 1957 cu un reportaj în „Viaţa studenţească", iar prima scriere în proză, schiţa Poarta, îi apare în 1958 în „Gazeta literară"; volumul omonim, ce reuneşte schiţele şi nuvelele semnate în răstimp în reviste literare, se tipăreşte în 1960, în colecţia „Luceafărul". Publică în cincisprezece ani nouă cărţi (câteva pentru copii), fără să ajungă a fi considerat un scriitor prolific; acestea nu sunt masive, multe povestiri trecând dintr-un volum în altul. Antologia întâlnire târzie (1981) va regrupa în nici trei sute cincizeci de pagini esenţialul prozei sale. Memoria contemporanilor păstrează despre V. imaginea unui om de o inteligenţă sclipitoare, de o mare delicateţe sufletească şi de o bună dispoziţie contagioasă; prezenţa lui (alături de Fănuş Neagu, Tudor George, Florin Pucă, Teodor Pâcă ş.a.) în rândurile boemei bucureştene a anilor '60-70 a alimentat un întreg „folclor", în care, fără îndoială, anecdotica reală va fi fost împănată de completări fanteziste. Se poate spune însă că existenţa dezordonată i-a grăbit sfârşitul: scriitorul s-a stins în condiţii absurd-tragice, îngheţând în zăpadă, la fel ca (tulburătoare coincidenţă) personajul Şomerul, al uneia dintre cele mai cunoscute nuvele ale sale, Groapa de fumat. A fost distins în 1960 cu Premiul „Ion Creangă" al Academiei Române pentru Poarta şi cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Vorbă-n colţuri şi rotundă (1973) şi apoi pentru întâlnire târzie. Culegeri din povestirile sale au apărut în limbile maghiară, rusă şi germană. încă de la primele povestiri publicate în presă, V. a fost remarcat ca unul din cei mai originali prozatori ai momentului. I s-a reproşat totuşi predilecţia pentru personajele „sucite", „bizare", cu alte cuvinte refuzul dogmei „tipicului", impusă de realismul socialist preconizat oficial. Mai târziu temeiurile acestor reproşuri se vor transforma în prilej de elogii, iar prozatorul va fi recunoscut cvasiunanim ca un maestru al genului scurt. Şi tocmai de aceea, probabil, într-o etapă ulterioară va fi oarecum, „uitat", relativ „marginalizat" de „explozia" romanului, care acaparează atenţia criticii şi a publicului cititor. Proza lui V. se individualizează deopotrivă prin tematică şi prin viziune, prin procedee şi tehnică a scriiturii. Tematic, este ceea ce se numeşte o „proză rurală", iar prin viziune şi tehnică i-a adus scriitorului renumele de ironist fin, de umorist de calitate, de creator înzestrat cu o „remarcabilă capacitate de invenţie verbală", atent la „plăcerea spectacolului verbal" (Eugen Simion). Tematica e „rurală", dar spaţiul din care se alimentează nu e unul tradiţional, imuabil, ci unul în plină Velea Dicţionarul general al literaturii române 236 schimbare, din primii ani de după al doilea război mondial, marcat de răsturnări sociale, distorsiuni şi ciudăţenii aduse deopotrivă de modernizarea vieţii satului şi de totalitarism. Adeseori personajele nu sunt pur şi simplu ţărani, ci ţărani ori fii de ţărani deveniţi şoferi, tehnicieni, paznici, funcţionari săteşti, tractorişti, învăţători, bufetieri, electricieni, sanitari, mărunţi „activişti" culturali, „cadre" la CAP, „responsabili" de unităţi comerciale etc. Mulţi au urmat ori se duc să urmeze cursuri de calificare, şcoli agricole ş.a.m.d. Toate aceste identităţi „moderne" se adaugă celei fundamentale, ţărăneşti, fără să o elimine, tabloul social corespunzând situaţiei din realitatea rurală a primelor două decenii postbelice. Se ilustrează aici „alienarea şi dezalienarea ţăranului" (Eugen Simion), o sensibilă transformare a umanităţii rurale, care, chiar dacă nu se desfăşura în sensul idilic proclamat propagandistic de autorităţile vremii, are loc în mod vădit şi îşi găseşte în V. un observator perspicace şi neconvenţional. Scriitorul a putut fi acuzat de exegeza anilor 70 şi '80 de o oarecare „cedare" în faţa reţetarului ideologic impus, până prin anii '60, literaturii de gen. Acuzaţia e mult prea aspră: o anumită idealizare a contextului social e de pus mai degrabă pe seama structurii sufleteşti a prozatorului, interesat mai mult de stările mijlocii ale psihicului şi ale afectului ori de euforia potolită, decât de aspectele sumbre sau de încleştările dramatice. De altfel, chiar „acuzatorii" vor recunoaşte că talentul salvează proza lui de orice tezism dizgraţios. Devotat până la capăt genului scurt, nu o dată a fost comparat cu mai vechii noştri nuvelişti care au manifestat o atenţie similară pentru psihologia „omului mărunt" şi pentru automatismele de comportament. I s-a remarcat însă specificitatea, datorată identităţii particulare a personajelor. „Suciţii" din proza lui V. se înscriu într-o dublă nonconformitate: sunt deopotrivă diferite şi faţă de clişeele mai vechi, proprii unui realism sentimental mărunt, şi faţă de clişeele realismului socialist. Psihologia lor pare ciudată nu pentru că nu ar corespunde realităţii, ci pentru că se află în răspăr cu psihologiile convenţionale, prefabricate, simplist previzibile, acreditate de modalităţi literare artificioase sau desuete. în subtext, suceala afirmă polemic ostilitatea prozatorului faţă de credinţa că viaţa poate fi investigată literar după şabloane şi de aceea aceste personaje, care „îşi confecţionează o mască de excentricitate şi regizează în fiecare moment spectacole pitoreşti" (Gabriel Dimisianu), sunt vii, autentice, plăsmuiri ale unui realism superior. De fapt, V. nu dezvoltă investigaţii psihologice analitice, el decupează instantanee, surprinde scene, trasează schiţe într-un sens cât se poate de propriu. Textele lui ceva mai ample au fost percepute ca nişte montaje de situaţii - e cazul prozei în război un pogon cu flori (1972), considerată pseudomicroroman -şi s-a vorbit chiar de o „tehnică muzicală" (Eugen Simion). Formula e, întrucâtva, cea a unui behaviorism selectiv, întemeiată pe ocultarea antecedentelor explicative şi focalizarea deliberată pe bizarerie. Paradoxal, aceasta e un nou avatar, mai Eugen Simion, Nicolae Breban, Nicolae Velea, Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Marin Preda şi Ilie Constantin 237 Dicţionarul general al literaturii române Velea rafinat, al tipicului (al „exponenţialului", după Gabriel Dimisianu), în ultimă analiză recuperabil, între limitele firescului, printr-o explicaţie subiacentă de o mare fineţe sociologică şi psihologică, a cărei descifrare de către cititor (pentru că autorul nu o expune niciodată discursiv) face deliciul lecturii. „Bizarii" şi „suciţii" lui V. au făcut vâlvă la începutul anilor7 60, fiind entităţi literare insolite în contextul constituit de proza preponderent schematică publicată atunci; reconsiderate fără prejudecăţi la câteva decenii de la ivirea lor, aceste personaje nici nu par atât de bizare. în fond, lumea ficţională e singularizată prin poziţia autorului - un anumit neosentimentalism ne-duios şi ne-dulceag, de grad secund, manifest în contemplarea binevoitor ironică, simpatetică, a delicateţei sufleteşti „handicapate" de sfieli şi de frusteţea ori obscuritatea comunicării. Nici chiar „răii", atâţia câţi sunt, nu sunt sceleraţi de anvergură, vădiţi în tonuri frapante, ci complexaţi mărunţi, pizmaşi fără cruzime, malefici minori -păcatele lor fiind de ordinul unui „arivism meschin" (Valeriu Cristea) - şi naivi totodată. Scriitorul construieşte în general naturi delicate, deseori infantile nu prin naivitate propriu-zisă - pentru că personajele sunt mai degrabă isteţe, nu lipsite de viclenii benigne, posibil păguboase -, ci prin candoare. Câteva proze au ca protagonişti chiar copii, scrutaţi sub aspectul interiorităţii, al reflexivităţii, al bogăţiei lăuntrice, ceea ce i-a adus lui V. renumele de remarcabil investigator al vârstei copilăriei. Laconic şi eliptic, el este un „minimalist". „Minima-lismul" său e dublat însă de o savoare particulară a limbii, care nu vine nici din folclorizare, nici din sfătoşenie diluată. Pregnanţa, concentrarea sunt atributele de căpetenie ale unei exprimări originale, care mizează pe efecte de ricoşeu, de acces pieziş la ţinta vizată, de întortochere revelatoare. Chintesenţa interesului pentru valenţele artisticeşte productive ale exprimării migălos calculate e reprezentată de Vorbă-n colţuri şi rotundă, după opinia mai multor critici capodopera lui V. şi un fel de a doua Poveste a vorbii. Textele marchează mai mult decât o nouă manieră, s-a vorbit chiar de un nou gen, de un nou fel de literatură, inclasabil. Desigur, pot fi identificate afinităţi incontestabile cu unele pagini ale lui Ion Creangă - Dânilâ Prepeleac, Poveste (prostia omenească), Povestea unui om leneş -, cu observaţia că originalitatea lui V. rezidă nu numai în tonalitatea stilistică specifică, ci şi în pragmatica internă a spaţiului ficţional: personajele acţionează nu atât ca răspuns la somaţiile realului (care reconstituie cotidianul cel mai banal al existenţei săteşti), ci în bună parte prin reacţie, de regulă polemică, la tezaurul paremiologic obştesc. Ele caută fie să-şi potrivească experienţa individuală după proverbele în circulaţie, fie, dimpotrivă, să contrazică proverbele prin dovada vizibilă a experienţei neconforme cu sentinţele populare. E vorba aici de mai mult decât „comedia limbajului", demersul prozatorului fiind, cu tot umorul, unul filosofic: „Sub ocrotirea (cuvânt des folosit de Velea) perfidă a autorului, abstracţiunile capătă fulgi şi pene şi cresc, cresc până la proporţii de poveste" (Cornel Regman). Personajele (şi autorul) se manifestă ca nişte nominalişti hâtri, care subminează generalizările (prin infirmare ostentativă şi ridiculizare) şi se încred doar în experienţa lor, mereu particulară. Aparent fantoşe fără profunzime, deliberat schematice, asemănătoare în această privinţă cu Dănilă Prepeleac ori cu Păcală (cel al lui Petre Dulfu, de pildă), ele sunt totuşi fiinţe vii, nu foarte deosebite de cele din proza mai veche a scriitorului. Există - dovedită de recurenţa discretă a unor personaje, toponime, anecdote şi situaţii - o continuitate între texte din diferite etape, scriitorul trasând, fără să insiste, schiţa unei microlumi ficţionale specifice, dublând-o pe cea reală, a regiunii natale, de la care a plecat. In Vorbă-n colţuri şi rotundă se coagulează, de altfel, câteva nuclee epice dezvoltate în secvenţe de povestiri şi nu e absentă referirea la momente şi contexte cu determinare social-istorică precisă. Frapant e însă caracterul ludic şi buf, nu o dată absurd - termeni de referinţă ar fi Urmuz şi Eugen Ionescu, cel din Englezeşte fără profesor şi Cântăreaţa cheală - al acestei originale scrieri metaparemiologice, trăsătură care nu face decât să îi întărească tâlcurile, deloc convenţionale. încă de la început proza lui Nicolae Velea a fost pusă în legătură cu întâlnirea din pământuri (1948) a lui Marin Preda, ignorându-se însă faptul că amândouă descind din foarte preţuitul (de E. Lovinescu) povestitor popular I. C. Vissarion. Toate însuşirile lumii rurale a acestuia, volubilitatea împinsă până la limbuţie, o anume ingeniozitate, viclenia sau numai şiretenia, bufoneria, se regăsesc atât la Marin Preda, cât şi la Nicolae Velea, care împreună ar putea fi Velea Dicţionarul general al literaturii române 238 subsumaţi unui anumit spirit al literaturii muntene foarte apropiat de ceea ce franţuzii înţeleg prin gasconism, o predispoziţie continuă pentru fanfaronadă, laudă exagerată, enormitate naivă, savuroasă. Alexandru Piru Nicolae Velea s-a menţinut întreaga viaţă în teritoriul prozei scurte, scriind doar nuvele, povestiri şi, mai ales, schiţe. Această opţiune corespunde vădit naturii vocaţiei sale specifice, autorul Porţii fiind un descifrator al psihologiilor elementare. [...] Structural, personajele aparţin familiei de spirite a oamenilor mărunţi din nuvelistica românească de la începutul secolului al XX-lea, însă manifestările psihice ale unora se explică doar în lumina descoperirilor psihologiei moderne. Prozatorul semnalează fenomenalităţi de natură lăuntrică bizare; ignorate sau trecute cu vederea de scriitori ai timpurilor revolute. Esenţial, umanitatea literaturii lui Velea nu-i alta decât cea descrisă de Gârleanu, Brătescu-Voineşti, Demetrius, Bassarabescu, Dunăreanu, Cazaban, dar, în loc să-i fie surprinse comportamentele tipice, îi sunt pândite cele ieşite din obişnuit, acelea ce contrariază simţul normalităţii. Diferă de altminteri şi condiţiile obiective configurative ale psihicului, factorii modelatori ai vieţii sufleteşti. Dumitru Micu SCRIERI: Poarta, pref. Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1960; Opt povestiri, Bucureşti, 1963; Paznic la armonii, Bucureşti, 1965; Zbor jos, Bucureşti, 1968; Cutia cu greieri, Bucureşti, 1970; în război un pogon cu flori, cu ilustraţii de Teodor Bogoi, Bucureşti, 1972; Vorbă-n colţuri şi rotundă, cu ilustraţii de Constantin Baciu, Bucureşti, 1973; Dumitraş şi cele două zile, Bucureşti, 1974; Călător printre înţelepciuni, cu ilustraţii de Constantin Baciu, Bucureşti, 1975; întâlnire târzie, postfaţă Eugen Simion, Bucureşti, 1981; Olina, pref. Matei Albastru [Gavril Matei], Bucureşti, 1992; Povestiri, îngr. şi postfaţă Gabriel Dimisianu, Bucureşti, 1997. Traduceri: Bernardo Kordon, Hoinar prin Tombuctu, pref. Darie Novăceanu, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Alexandru Samharadze); Zemajte [Julia Beniuseviciute], Diavolul captiv, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Xenia Stroe); Karel Ptâcnlk, Contingentul 21, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Traian Ionescu-Nişcov). Repere bibliografice: Al. I. Ştefănescu, Limba noastră, LCF, 1960,24; Mihail Petroveanu, Nicolae Velea, GL, 1960,33; Modest Morariu, Două cărţi de proză în colecţia „Luceafărul", ST, 1961,2; Ion Roman, Debuturi, CNT, 1962, 47; I. Vitner, Prozatori contemporani, Bucureşti, 1962, 334-344; Nicolae Manolescu, „Poarta", CNT, 1963, 14; Mihail Petroveanu, Nicolae Velea, „Scânteia tineretului", 1963,4 324; Nicolae Manolescu, Natură, univers moral, modalităţi, CNT, 1963, TI; Scriitorul şi realitatea (interviu cu Nicolae Velea), RMB, 1963, 5 882; Damian, Direcţii, 180-198; Mihail Petroveanu, „Opt povestiri", VR, 1964, 6; Georgescu, Păreri, 340-345; Simion, Orientări, 288-289; Mircea Anghelescu, Nicolae Velea, LCF, 1966,7; Ardeleanu, însemnări, 187-193; Oprea, Mişcarea, 151-169; Alexandru Piru, Un prozator umorist, LCF, 1968,16; Nicolae Manolescu, „Zbor jos", CNT, 1968,16; Ion Bălu, Proza lui Nicolae Velea, VR, 1968,10; Paul Georgescu, „Zbor jos", RMB, 1968, 7 403; Cristea, Interpretări, 100-102; Dimisianu, Prozatori, 88-93; Regman, Cronicari, 141-149; Ardeleanu, „A urî", 105-112; Stănescu, Cronici, 210-218; Cornel Regman, Selecţie din selecţie, Bucureşti, 1972, 317-325; Vlad, Povestirea, 110-111; Constantin, Prozatori - critici, 105-108; Ciobanu, Critica, 144-149; Ardeleanu, Opinii, 72-76; Ciobanu, Incursiuni, 166-170; Cristea, Domeniul, 244-248; Regman, Colocvial, 72-74; Titel, Pasiunea, 115-117; Dimisianu, Nouă prozatori, 172-186; Regman, Explorări, 309-325; Simion, Scriitori, I (1978), 647-661; Cornel Ungureanu, înainte şi după apariţia şarpelui, TR, 1979,30; Gh. Catană, Nicolae Velea, ARG, 1979,12; Fănuş Neagu, Cartea cu prieteni, Bucureşti, 1979, 81-83; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1979, 578-585; Valentin F. Mihăescu, „întâlnire târzie", LCF, 1981,16; Ioan Holban, în satul lui Paremie, CRC, 1981, 27; Mareea, Concordanţe, 297-300; Leonte, Prozatori, 1,161-166, II, 101-106; Ungureanu, Proza rom., 1,452-466; Lucian Raicu, Ideea de scriitor, RL, 1986,15; Holban, Profiluri, 97-100; Valentin F. Mihăescu, Omul şi opera, LCF, 1988, 6; Alexandru Vlad, Manierismul neputinţei, APF, 1990, 3-4; Doina Tudorovici, O genială intuire a morţii, CNT, 1993, 32-33; Mihai Bărbulescu, Moartea în troian, CNT, 1993, 34; Simion, Mercuţio, 297-298; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 457-459; Petraş, Lit. rom., 151-153; Micu, Scurtă ist., III, 174-179; Ion Bălu, Un analist al psihologiilor elementare, APF, 1998, 1-2; Corina Ciocârlie, Vârstele fiinţei, APF, 1998,1-2; Ion Bălu, Nicolae Velea romancier, APF, 1998,4; Alex. Ştefănescu, Nicolae Velea, RL, 1998,18; Ilie Constantin, Lecturi împreună, Bucureşti, 1998,172-174; Ştefan Bănulescu, Elegii la sfârşit de secol, Bucureşti, 1999,53-67; Dicţ. esenţial, 876-878; Dimisianu, Lumea, 562-568; Micu, Ist. lit., 519-522; Manolescu, Lista, II, 238-241; Popa, Ist. lit., II, 745-749; Alex. Ştefănescu, Nicolae Velea, RL, 2002,41; Dicţ. scriit. rom., IV, 724-726; Negriei, Lit. rom., 205-207; Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, Bucureşti, 2003,135-147; Dicţ. analitic, IV, 650-653.' ' ' N.Br. VELEA, Stan (29.V.1933, Poiana Mare, j. Dolj - 30.VI.2007, Bucureşti), polonist, comparatist şi traducător. Este fiul Elenei 239 Dicţionarul general al literaturii romane Velea (n. Jienescu) şi al lui Marin Velea, ţărani. A urmat şcoala primară în comuna natală (1940-1944), Liceul „Independenţa" la Calafat (1944-1952) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia slavistică, specialitatea limba şi literatura polonă (1952-1957). Şi-a susţinut doctoratul în 1968 cu o teză despre Wîadisîaw Reymont. După licenţă e cercetător la Institutul de Istorie Literară şi Folclor al Academiei Române (Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu"), unde rămâne până la pensie. Debutează în 1958 cu un studiu în revista „Romanoslavica", iar prima carte, monografia Reymont, îi apare în 1966. A colaborat cu studii, cronici, recenzii la „Gazeta literară", „Luceafărul", „România literară", „Cronica", „Revista de istorie şi teorie literară" (din al cărei comitet de redacţie a făcut parte din 1991), „Studii de literatură universală" ş.a. între scriitorii polonezi din care a tradus se numără Flenryk Sienkiewicz, Bolesîaw Prus, Wîadisîaw Reymont, Jarosîaw Iwaszkiewicz, Sîawomir Mrozek ş.a. Pentru îndelungata sa activitate dedicată promovării literaturii polone în străinătate a fost răsplătit cu importante distincţii culturale şi de stat ale Poloniei: Ordinul Meritul Cultural (1970), insigna Amicus Poloniae (1985), Crucea de Cavaler a Ordinului Meritul Polonez (1997) ş.a. Academia Română i-a decernat în 1995 Premiul „Titu Maiorescu" pentru volumul al III-lea din Istoria literaturii polone. Format ca student la şcoala lui I.C. Chiţimia, V. s-a impus ca unul din poloniştii noştri de seamă, aducând o contribuţie importantă la cunoaşterea valorilor acestei literaturi atât prin traduceri, cât şi prin studii de sinteză, monografii şi exegeze comparatiste privind literaturile română şi polonă. în prima secţiune, monografia Reymont supune unei analize atente scrierile clasicului polonez, în corelaţie cu problematica social-umană şi curentele estetice ale epocii, insistând asupra tetralogiei Ţăranii şi relevând filonul ei predominant realist. A doua secţiune este consacrată analizei comparatiste cu literatura română. Se demonstrează că opinia potrivit căreia Liviu Rebreanu şi Pavel Dan au fost influenţaţi de Reymont este gratuită. Studiul relaţiilor între cele două literaturi constituie substanţa volumului Paralelisme şi retrospective literare (1974), în care sunt puse faţă în faţă romantismul românesc şi cel polon, receptarea unor prozatori români în Polonia (Ion Creangă, Mateiu I. Caragiale, G. Călinescu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu ş.a.) şi a unor scriitori polonezi în România, precum şi circulaţia unor motive. Tot în perspectivă comparatistă se înscrie excursul Interferenţe literare româno-polone (1989), construit pe două dimensiuni: imaginea globală a răspândirii literaturii române în spaţiul polon şi viziunea caleidoscopică asupra circulaţiei literaturii polone în ţara noastră prin creatorii ei reprezentativi. Scopul fundamental al lui V. a fost de a elabora o istorie a literaturii polone din perspectiva unui exeget român, analizele şi studiile anterioare, incluse în volumele Scriitori polonezi (1972) şi Ipostaze europene ale romanului contemporan. Romanul polonez (1984), constituind etape pregătitoare. Construit din medalioane ale unor individualităţi care au marcat momente majore în evoluţia acestei literaturi, demersul analitic din Istoria literaturii polone (I—III, 1986-1995) este precedat, în cazul fiecărei epoci, de prezentarea fundalului social-istoric şi cultural. Având o documentare temeinică, lucrarea începe cu Renaşterea, continuă cu barocul, cu secolul Luminilor şi se încheie cu romantismul, volumul următor circumscrie realismul critic, naturalismul, mişcarea Tânăra Polonie şi perioada interbelică, ultimul fiind consacrat în întregime contemporaneităţii. V. nu se hazardează în judecăţi apodictice, ci se rezumă la formulări constatative, pornind de la ideea că numai judecata timpului poate să-şi spună cuvântul în decantarea orientărilor estetice şi în statornicirea valorilor într-o ierarhie. Monografia Adam Mickiewicz. Vârstele romanticului patriot (1995) are ca punct de plecare capitolul omonim din primul volum al Istoriei..., amplificat printr-o reconstituire biografică mai bogată şi prin aprofundarea demersului interpretativ. Meritul esenţial este de a-1 situa pe poetul naţional al Poloniei în contextul romantismului european şi de a-1 racorda la valorile acestui curent literar. între istorie literară şi comparatism se plasează monografia Sienkiewicz (1998), şi ea dezvoltată din capitolul existent în Istoria literaturii polone. Prezentarea aportului la dezvoltarea romanului istoric universal este completată de studiul răspândirii prozei lui Sienkiewicz şi de rolul ei în spaţiul literaturii române. Se lămuresc şi unele divergenţe de opinii cu privire la eventualele influenţe asupra unor scriitori români. Familiarizat cu metodologia studiilor de literatură comparată, V. şi-a extins preocupările în domeniu, investigând şi aria contribuţiilor româneşti la cunoaşterea literaturii universale şi a filiaţiilor dintre aceasta şi literatura română. în Universalişti şi comparatişti români contemporani (1996) sunt configurate „profiluri" reprezentative: G. Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dan Grigorescu, Alexandru Balaci, Romul Munteanu, Edgar Papu, Al. Dima, I.C. Chiţimia, G. Mihăilă ş.a. Plămada cărţilor (1997), volum alcătuit din articole şi studii de teorie, critică, istorie literară şi comparatism, îşi propune să sugereze câmpul din care se adună informaţiile „plămădite" în infrastructura unor opusuri. în perimetrul aceloraşi discipline interferenţe care au dominat activitatea lui V. intră lucrarea Literatura polonă în România. Receptarea unei mari literaturi (2001), care înregistrează cronologic traducerile din literatura polonă în limba română, precum şi ecourile lor, fiind însă mai mult decât o bibliografie comentată critic. SCRIERI: Reymont, Bucureşti, 1966; Scriitori polonezi, Bucureşti, 1972; Paralelisme şi retrospective literare, Bucureşti, 1974; Ipostaze europene ale romanului contemporan. Romanul polonez, Bucureşti, 1984; Istoria literaturii polone, Bucureşti, I-III, 1986-1995; Interferenţe literare româno-polone, Bucureşti, 1989; Adam Mickiewicz. Vârstele romanticului patriot, Bucureşti, 1995; Universalişti şi comparatişti români contemporani, Bucureşti, 1996; Plămada cărţilor, Bucureşti, 1997; Sienkiewicz, Bucureşti, 1998. Literatura polonă în România. Receptarea unei mari literaturi, Bucureşti, 2001. Traduceri: Igor Newerly, Băiatul din Stepele Salice, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Al. Ştefănescu-Medelerri); Wîadisîaw Reymont, Fiu de nobili, pref. trad., Bucureşti, 1967, Comedianta. Frământări, pref. trad., Bucureşti, 1984, Vampirul, pref. trad., Bucureşti, 1995; Jarosîaw Iwaszkiewicz, Dumbrava de mesteacăn, în Maica Ioana a îngerilor, I, Bucureşti, 1971, [Proză], în îndrăgostiţii din Marona, Bucureşti, 1972; Bolesîaw Prus, Anielka, pref. trad., Bucureşti, Velescu Dicţionarul general al literaturii române 240 1973, Avanpostul, pref. trad., Bucureşti, 1992; Henryk Sienkiewicz, Prin foc şi sabie, I-II, postfaţa trad., Bucureşti, 1973, Pan Wdodyjowski, pref. trad., Bucureşti, 1974, Potopul, I-III, pref. trad., Bucureşti, 1977, Hania, Bucureşti, 1986, Paznicul farului, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1987 (în colaborare cu Teodor Holban), Familia Potaniecki, pref. trad., Bucureşti, 1987, Pe câmp de glorie, pref. trad., Bucureşti, 1992, Prin pustiu şi junglă, pref. trad., Bucureşti, 1992, Quo vadis, pref. trad., Bucureşti, 1993; Sîawomir Mrozek, Teatru, pref. trad., Bucureşti, 1986, Dragoste în Crimeea, Bucureşti, 1998, Croitorul şi alte piese, pref. trad., Iaşi, 2002; Zygmunt Krasinski, Regele Wiadystaw Herman, Bucureşti, 1994; Ştefan Zeromski, Fascinaţia păcatului, pref. trad., Bucureşti, 1998; Czesîaw Miîosz, Valea Issei, pref. Marius Lazurca, postfaţa trad., Bucureşti, 2000 (în colaborare cu Olga Zaicik); Wiesîaw Mysliwski, Orizont, Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Ion Tiba, „Reymont", IL, 1966, 10; Cornelia Ştefănescu, Monografia „Reymont", VR, 1967,2; Ion Tiba, „Scriitori polonezi", „Helikon" (Budapesta), 1972,3-4; Olga Zaicik, „Scriitori polonezi", CREL, 1974, 4; Ion Tiba, „Paralelisme şi retrospective literare", CRC, 1975, 3; Constantin Geambaşu, „Paralelisme şi retrospective literare", „Synthesis", 1976; Danuta Bienkowska, Ein rumănischer Buch uber den polnischen Gegenwartsroman, „Polen" (Varşovia), 1985, 2; Nicolae Mareş, Romanul polonez, RL, 1985,12; I. C. Chiţimia, Romanul polonez contemporan, CREL, 1985, 3; Kazimierz Jurczak, „Ipostaze europene ale romanului contemporan. Romanul polonez", CREL, 1986,2; Marian Vasile, Romanul polonez contemporan, R, 1986,9; Nicolae Mareş, Un preţios compendiu de literatură polonă, RL, 1986, 44; Danuta Bienkowska, L'Histoire de la litterature polonaise par un historien de la litterature roumaine, „La Pologne" (Varşovia), 1986, 4; Maria Vârcioroveanu, „Istoria literaturii polone", AUB, ştiinţe sociale, t. XXXII, 1986; Mihai Mitu, „Ipostaze europene ale romanului contemporan. Romanul polonez", „Synthesis", 1986; Rodica Florea, O sinteză revelatoare, T, 1987, 3; Cornelia Ştefănescu, Diversificare necesară, RL, 1987,25; Kazimierz Jurczak, O privire sintetică asupra literaturii polone, RITL, 1987,3-4; Rodica Florea, „Istoria literaturii polone", „Synthesis", 1987; Nicolae Mareş, Panorama polskiej powiesci, „Literatura na swiecie" (Varşovia), 1989, 1; Mihaela Dorobanţu, Consonanţe europene româno-polone, JL, 1990,13; I. C. Chiţimia, „Istoria literaturii polone", „Synthesis", 1992; Alex. Ştefănescu, Lucrare vastă dusă la bun sfârşit, RL, 1995,35; Teodor Vârgolici, Avem o istorie a literaturii polone, ALA, 1995, 279; Mihai Mitu, Finis coronat opus?, JL, 1995, 37-40; Cornelia Ştefănescu, Cartea unei vieţi, JL, 1995, 37-40; Teodor Vârgolici, Universalism şi comparatism literar, ALA, 1996,307; Teodor Vârgolici, Retrospective literare, ALA, 1997, 379; Constantin Cubleşan, „Universalişti şi comparatişti români contemporani", ST, 1997, 2-3; Marian Vasile, „Adam Mickiewicz. Vârstele romanticului patriot", RITL, 1997,3-4; Constantin Cubleşan, „Plămada cărţilor", ST, 1998,6; Teodor Vârgolici, „Literatura polonă în România", ALA, 2001,594; Marian Barbu, Trăind printre cărţi, I, Petroşani, 2001, 307-312, II, Petroşani, 2002, 472-474;Constantin Geambaşu, „Literatura polonă în România. Receptarea unei mari literaturi", JL, 2002, 1-4; Dicţ. scriit. rom., IV, 726-728; Constantin Geambaşu, O recepcji i nie tyeko, „Decada literacka" (Cracovia), 2003,7-8; Firan, Profiluri, II, 324-326. T. V. VELESCU, Cristian (13.VII.1952, Timişoara), prozator, poet şi eseist. Este fiul Barbarei (n. Iancu) şi al lui Nicolae Velescu, comerciant. Urmează Liceul de Artă din Timişoara (1967-1971) şi Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti (1973-1977). O specializare postuniversitară (1986) la acelaşi institut precedă susţinerea doctoratului în istoria artei (1992). Obţine în 2001 şi licenţa la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti. Muzeograf la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti (1977-1990, 1997-1998), cercetător la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu" al Academiei Române (1990-1997), ulterior intră în învăţământul superior (conferenţiar în 1998 şi din 2000 profesor), la Facultatea de Arte a Universităţii de Vest din Timişoara. Colaborează la „Convorbiri literare", „Revista muzeelor", „Vatra", „Arta" ş.a. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă Călătorii neobişnuite, apărut în 1981. A mai semnat Cristian Robert Velescu. Prima carte a lui V. cuprinde nouă texte, în care prozatorul îşi fixează formula narativă: fantasticul impregnat de simboluri şi recursul la procedeele realismului, între acestea descrierea detaliului şi efectele de atmosferă pentru susţinerea credibilului. Dintre povestiri, Neobişnuita călătorie a unui om însemnat, Portretul tinerei fete şi Zile din viaţa unui „virtuoz" interesează îndeosebi prin relaţionarea simbolurilor în configurarea unui protagonist care anticipează personajul central din romanul în căutarea miresei pierdute (1995), în vreme ce După-amiază dansantă sau La căpătâiul copilei bolnave sunt exerciţii de realizare a atmosferei. Provenind din redimen-sionarea epicii desfăşurate în Zile din viaţa unui „virtuoz", microromanul Strania păţanie a unui virtuoz (1984) relatează aventura unui modest corepetitor la filarmonică: odată cu mutarea în casa unei bătrâne ciudate, acesta face experienţa unui succes răsunător, dar pasager, care însă îi schimbă orizontul existenţei, consumată într-un Bucureşti fantastic, datorită comprimării spectaculoase a timpului, în maniera nuvelei La ţigănci de Mircea Eliade. Placheta Poeme (1989) este un experiment exercitat asupra ideii de text: autorul conservă specificul narativ al discursului în paralel cu încercarea de dizolvare a caracterului denotativ al comunicării. Imaginile converg în conturarea personajului Mozart (compozitorul), lăsând impresia unui film mental, în care sunt incluse fragmente de pastel. Performanţa prozatorului o constituie romanul în căutarea miresei pierdute, comparabil în parte cu Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov. V. cultivă şi aici absurdul oniric, ficţiunea realizând relativizarea aspectelor antinomice, pentru a dovedi precaritatea convenţiei realului. Realitatea pare traversată continuu de o mişcare destinată să proiecteze o punte între contrarii. Se creează un senzaţional absurd, care în ultimă instanţă aduce destrămarea iluziei prin transformarea elementelor ficţiunii (personaje, evenimente, obiecte etc.) în opusul lor. Protagonistul-narator are o existenţă ce adună simboluri cu valoare alegorică, privind, dincolo de umorul imediat, dramatismul condiţiei umane. Un bărbat care îşi aminteşte că este căsătorit şi are şapte copii poposeşte într-o seară în fosta casă a părinţilor săi, ce va fi reconstituită cu ajutorul unei vecine, Sibi (posibil avatar al sibilei), şi a doi cerşetori. Fie bătrână şi urâtă, fie tânără şi frumoasă, fie mireasă, fie moartă, aceasta reflectă ipostazele „aproapelui" iubit: amantă, soră, fiică, mamă etc. Chiar mama protagonistului ilustrează acelaşi proteism: este bătrână sau tânără, bună sau rea, frumoasă sau urâtă, cârnăţăreasă, farmacistă, 241 Dicţionarul general al literaturii române Velisar Teodoreanu cântăreaţă etc. Obsesie mai veche a autorului, motivul „viaţa este vis" se răstoarnă şi el în „visul este viaţa", favorizând valenţele alegorice ale naraţiunii. Secvenţele dau impresia unei curgeri cinematografice a faptelor, ca într-un film de factură onirică. Orizontul preocupărilor lui V. e completat, prin orientarea tematică şi organizarea ideilor, de interpretările asupra operei şi gândirii lui Constantin Brâncuşi, întreprinse constant după 1989. Brâncuşi iniţiatul (1994) este o analiză a creaţiei sculptorului din perspectiva lecturilor acestuia, iar Brâncuşi alchimist (1996) încearcă o reconstituire a templului din Indore, India, printr-o interpretare alchimică, justificată de prietenia lui Brâncuşi cu Marcel Duchamp, un cunoscător al doctrinei alchimice. Altă carte, Concepte ale poeticii lui Constantin Brâncuşi (1999), aduce încă o contribuţie, pornind de la mărturiile orale şi scrise pe care sculptorul le-a lăsat. SCRIERI: Călătorii neobişnuite, Timişoara, 1981; Strania păţanie a unui virtuoz, Bucureşti, 1984; Poeme, Bucureşti, 1989; Brâncuşi iniţiatul, Bucureşti, 1994; în căutarea miresei pierdute, Bucureşti, 1995; Brâncuşi alchimist, Bucureşti, 1996; Concepte ale poeticii lui Constantin Brâncuşi, Bucureşti, 1999; Formă şi semnificaţie în arta românească modernă -exemplul lui Brâncuşi, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Eugen Dorcescu, „Călătorii neobişnuite", O, 1981, 41; Nicolae Ţirioi, Un virtuoz al povestirii, 0,1984, 35; Mircea Constantinescu, Virtuţile fantasticului, RL, 1984, 52; Anton Cosma, „Strania păţanie a unui virtuoz", VTRA, 1985, 12; Olimpia Berea, „Poeme", 0,1989,25. M. In. VELICAN, Sabin (pseudonim al lui Sabin Popescu-Lupu; 4.II.1909, Celei, j. Gorj - 25.11.1999, Târgu Jiu), prozator şi poet. Absolvent în 1928 al Şcolii Normale din Târgu Jiu, V. profesează ca învăţător la Mereni, judeţul Lăpuşna. Scurt timp (1929-1930) editează pe cont propriu bilunarul „Opinia Chişinăului". Ia parte la al doilea război mondial ca reporter, între 1944 şi 1948 este director la o şcoală generală din Târgu Jiu. A debutat în 1927 la revista bucureşteană „Tinerimea română" cu eseul Valoarea simbolică a luptei de la Câlugâreni, iar editorial în 1938 cu romanul Pământ viu, premiat de Uniunea Intelectuală Română. Colaborează la „Curentul", „Cuvânt moldovenesc", „Raza", „Curierul", „Şcoala basarabeană", „Viaţa Basarabiei", „Gorjanul", „România literară", „Basarabia" (unde susţine câteva rubrici), „Basarabia literară" ş.a. Acuzat de activitate publicistică antisovietică, în 1952 este condamnat la cinci ani de închisoare. După executarea detenţiei în penitenciarele din Craiova, Gherla şi Caransebeş, se angajează zilier, apoi învăţător în comunele Tismana, Băleşti, Bărbăteşti şi în Târgu Jiu. în 1962 se pensionează. Acţiunea din romanul Pământ viu se desfăşoară într-un sat basarabean, unde după 1918 protagonistul, Stiopa Capmare, ţăran sărac, încearcă să obţină avere şi prestigiu în comunitate. Lupta pentru pământ, în varianta realist-rebreniană, însoţită de erotism şi mai ales de patologie psihologică, este abordată fără nuanţe substanţiale de originalitate. De altfel, V. a fost văzut ca un „exponent al naturalismului zolist potenţat cu simbolistica «romantică» a vânturilor, crivăţului şi apelor dezlănţuite" (Mihai Cimpoi). Singurele scene care fac diferenţa se referă la retrospectivele despre participarea lui Stiopa Capmare la luptele primului război mondial şi la năvălirile „moscalilor" prin satele româneşti de dincolo de Prut. în prozele Savan, Greşeala lui Dumnezeu şi Insula fericirii, ce compun în 1943 volumul Frumoasele, autorul se cantonează în registrul tradiţionalismului romantic, părăsind latura ideologică. Spaţiul rămâne aceeaşi provincie săracă a Basarabiei, unde credinţe şi superstiţii ancestrale schimbă cursul vieţii personajelor, oameni simpli, însă pătimaşi în sentimente şi la băutură. Roman al dragostei materne, Drumul Sevastopolului (1943) se înscrie în linia beletristicii de propagandă. Se constată din nou predispoziţia scriitorului de a se cantona în locuri comune, de această dată într-o tradiţie a sfârşitului de secol XIX, patriotică, mistic-eroică, compasivă. După 1989, când revine la literatură după aproape jumătate de secol, V. publică încântare (1994) şi Răzvrătitul (1995), alcătuind ciclul romanesc Marea călătorie, romanul istoric Docan (I—II, 1995-1997) şi Robii destinului (1998), basmele adunate în împărăţia luminii (1994) şi placheta Poezii (1997), dar nu depăşeşte stadiul vechilor preocupări, reuşind doar să atragă din nou atenţia prin efortul de a însufleţi prin scrisul său viaţa culturală a unei zone de provincie. SCRIERI: Pământ viu, Bucureşti, 1938; Drumul Sevastopolului, Chişinău, 1943; Frumoasele, Chişinău, 1943; Rusalin, viteazul munţilor, Târgu Jiu, 1945; împărăţia luminii, Târgu Jiu, 1994; Marea călătorie, voi I: încântare, Târgu Jiu, 1994, voi. II: Răzvrătitul, Târgu Jiu, 1995; Docan, I—II, Târgu Jiu, 1995-1997; Greşeala lui Dumnezeu, pref. Ion Mocioi, Târgu Jiu, 1997; Poezii, Târgu Jiu, 1997; Robii destinului, Târgu Jiu, 1998. Repere bibliografice: Dan Petraşincu, Printre autori şi volume, RML, 1939,6; Mihai Curicheru, „Pământ viu", „Şcoala basarabeană", 1939, 7-8; Teodor Iordache, „Pământ viu", CL, 1941,11-12; Călinescu, Ist. lit. (1941), 843, Ist. lit. (1982), 938; Traian Chelariu, „Frumoasele", UVR, 1943, 32; Doru Al. Şerban, Primul roman postdecembrist scris de un gorjean, „Almanahul «Gorjeanul»", 1991; Sava Pânzaru, Un scriitor, un destin: Sabin Velican, LA, 1994, 29; Constantin Banţa, „încântare", „Gorjeanul", 1994,1 392; Olivia Diaconescu, Sabin Velican, învăţătorul şi gazetarul, „Gorjeanul", 1994,1400; Ion Tarbac, Istoria presei gorjene, Târgu Jiu, 1994, 228-232; Ion Brădiceanu, Eveniment editorial: „împărăţia luminii", „Gorjeanul", 1995,1555; Ion Popescu, „Docan" -un roman de excepţie, „Gorjeanul", 1996,1 796; Ion Tarbac, „Greşeala lui Dumnezeu" - nuvele despre puritatea şi tandreţea feminină, „Ager", 1997, 62; Ion Tarbac, Cel mai valoros şi longeviv scriitor gorjean, nonagenarul Sabin Velican, debutează ca poet, „Ager", 1997, 63; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 101-102; Alexandru Burlacu, Literatura română din Basarabia. Anii'20-30, Chişinău, 2002,184; Firan, Profiluri, II, 327. C. M. B. VELISAR TEODOREANU, Ştefana (17.X.1897, Remiremont, Franţa - 30.V.1995, Bucureşti), prozatoare, poetă şi traducătoare. Este fiica Măriei (n. Mazurier), de origine franceză, şi a lui Ştefan Lupaşcu, jurist şi diplomat. învaţă, cu dese întreruperi, la şcoala particulară a Măriei Delavrancea, sora tatălui ei şi soţia lui Barbu Delavrancea, apoi, până în 1916, la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, aflată tot sub direcţia acesteia. în 1918, la Iaşi, prin intermediul fiicelor lui Delavrancea, îl cunoaşte pe Ionel Teodoreanu, cu care se căsătoreşte în 1920. A început să publice târziu, în 1929, la „Bilete de papagal", mici poeme şi schiţe, semnate Ştefana Velisar. Sub acelaşi Velisar Teodoreanu Dicţionarul general al literaturii române 242 pseudonim debutează şi editorial cu romanul Calendar vechi, în 1939 (Premiul Societăţii Intelectualilor Români). A mai colaborat la „Adevărul literar şi artistic", „Universul literar", „Acţiunea", „Revista Fundaţiilor Regale", „Familia" ş.a. A fost o traducătoare neobosită din literatura rusă (F.M. Dostoievski, Maxim Gorki, Lev Tolstoi, I.S. Turgheniev ş.a.). Calendar vechi, căruia Vladimir Streinu îi reproşa „lipsa de ficţiune epică" şi „naivitatea cam artificială a faptelor consemnate", este un roman analitic, având ca temă centrală adolescenţa şi naşterea primilor fiori de iubire. Caracterizată de un lirism exagerat, scrierea încearcă să recreeze şi un tip de univers patriarhal rupt complet de lumea reală şi de istorie. Folosind ficţiunea jurnalului, distanţa dintre lumi sporeşte şi prin decalajul între timpul acţiunii, în intenţie o cronică a anilor 1913 şi 1914 într-o Moldovă idilizată, feeric-convenţională, impregnată de poezie, şi momentul publicării. Erotismul incipient, plin de candoare al unor personaje creionate din tuşe delicate, este surprins prin înregistrarea schimbărilor aproape imperceptibile ce se petrec în sufletul acestora odată cu trecerea de la copilărie la adolescenţă. Cu următorul roman, Viaţa cea de toate zilele (1940; Premiul Academiei Române), atenţia scriitoarei se va îndrepta spre viaţa de familie în provincie. Spaţiul în care se petrece acţiunea pare atemporal, iar firul epic evoluează lent, adeseori chiar stagnând. Singurătatea, traiul retras, melancolia, reveria, regretele, iluziile pierdute, sentimentul inutilităţii vieţii sunt piesele unui mozaic sufletesc ce marchează destinul protagonistei, Elisabeta Scutaru. Sondarea existenţei casnice, a intimităţii căminului - însingurarea provocată de îndepărtarea de soţ şi de maturizarea copiilor - implică şi o întoarcere către sine, o autoanaliză; sacrificiul, renunţarea la propria persoană şi la împlinire sunt puse în balanţă cu echilibrul familial, în favoarea acestuia. în reacţiile personajelor primează intensitatea sentimentelor, mai cu seamă a iubirii, trăirile sufleteşti în general. Micile drame consumate în lumea provincială constituie substanţa acestei proze; Elisabeta, Nora, Maia, caractere abia conturate, simt tipuri emblematice pentru genul de proză practicat de V.T. Schiţele cuprinse în volumul Cloşca cu pui (1941), publicate întâi în „Bilete de papagal", cultivă în special pitorescul, intrând de-a dreptul în categoria etnograficului, şi portretistica, element stilistic ce va reapărea în cărţile următoare, prozatoarea captând atenţia cititorului în principal printr-un anumit tip de memorialistică. Deşi uneori literaturizează excesiv, mediul şi atmosfera epocii, figurile literare şi culturale ale vremii simt prezentate adesea în posturi interesante, în medalioane ce reînvie, cu vioiciune şi prospeţime, o lume aparte. Reprezentativ pentru V.T. este romanul Acasă (1947), construcţie mult mai riguroasă în ce priveşte epicul şi modul de realizare a personajelor. Interesul merge tot spre lumea copilăriei, vădind încă o dată influenţa lui Ionel Teodoreanu. Trecerea la adolescenţă este urmărită în cele mai mici amănunte, iar subiectul observaţiei este Pia, o copilă în vârstă de doisprezece ani, care începe să perceapă şi să înţeleagă universul domestic, casa ca spaţiu protector fiind recurent în proza autoarei. Analiza psihologică operează prin prisma schimbărilor sufleteşti traversate de Pia ca urmare a destrămării ambianţei copilăriei şi a familiei. Copilul încearcă să descifreze sensurile profunde ale vieţii şi semnificaţia relaţiilor dintre oameni. „Picnelandii" (Pia şi verii ei, Nonei şi Andi) descoperă lumea prin intermediul jocului şi al interpretărilor metaforice ale realităţii, miraculosul, magicul făcând parte din viaţa lor cotidiană. Aşteptarea cometei Halley, lumea de basm de la moşia Câmpurile, vacanţa ca expresie a libertăţii totale, curiozitatea stârnită de legende şi superstiţii, focul ireal de la Poiana Sărată jalonează evoluţia spre maturitate şi, implicit, accesul în lumea adulţilor. Importanţa amintirii, a conservării micilor experienţe şi senzaţii dă un caracter particular naraţiunii, care atinge pe alocuri un dramatism spectaculos, aşa cum se întâmplă în descrierea unei furtuni ce pare un „sfârşit de lume". Visul, halucinaţia datorată bolii (Pia şi verii ei se îmbolnăvesc de anghină difterică), oglinda ca simbol al deformării, dar şi al autodescoperirii şi al investigării propriului eu sunt exploatate cu fineţe de autoare spre a-şi portretiza personajele şi metamorfoza lor. Nu numai capacitatea de a creiona psihologic structura intimă a copilului în momentul iniţierii în viaţă prin intermediul prietenilor, al şcolii, al lumii adulţilor e caracteristică la V.T., ci şi posibilitatea de a folosi valenţele pe care le oferă evocarea, îmbinând 243 Dicţionarul general al literaturii române Velisar Teodoreanu realismul cu acea încărcătură lirică plină de nostalgie, nelipsită din opera sa. Darul de a însufeţi spaţiul ficţiunii cu o serie de chipuri secundare, ce au rolul de a da veridicitate ambianţei casnice în care se petrece acţiunea - pitorescul Gello, servitorul Nae Petrescu, Matei, tatăl Piei, mătuşa Tilda (Tan Tilda) -, se va regăsi în următor roman, Ursitul (1970). Scriere ce oscilează între ficţiune şi memorialistică, cartea prezintă un interes deosebit datorită amintirilor din viaţa literară interbelică, familia Delavrancea, Ionel Teodoreanu, G. Ibrăileanu, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu fiind personaje vii, ce populează o naraţiune învăluită de discreţie şi respirând prospeţime, mai mult proză autobiografică de atmosferă, cu subtitluri ce evocă romanele englezeşti ale secolului al XVIII-lea, rezumative şi explicative. Ursitul acoperă o perioadă ce începe cu imaginea laşului în Ajunul Crăciunului 1918 şi continuă cu schiţa lumii interbelice. Aerul de autenticitate (dat şi de utilizarea multor regionalisme), atmosfera, contactele intelectuale, entuziasmul, portretele, totul se află în armonie. Sinceritatea trăirii, stilul poetic grefat pe „importanţa amintirii" participă la aşezarea lui Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Mateiu I. Caragiale sau a lui Sadoveanu (Conu' Mihai) într-o lumină inedită. „Ursitul" -Ionel Teodoreanu - „vorbea ca şi cum ar fi avut şaizeci de ani şi un trecut furtunos, plin de experienţe amoroase... nimic să-i umple viaţa şi sufletul, că este trist şi neînchipuit de singur, da, da, singur sufleteşte". Prozatoarea va încerca să surprindă şi unele trăsături ale operei acestuia, cum ar fi metaforele predilecte şi legătura lor cu „realitatea"; poemele începutul, Ursitul şi Poveste; inserate în corpul romanului, par în egală măsură a fi ale autoarei sau inedite ale lui Ionel Teodoreanu. Arta rememorării, amănuntele ce dau substanţă tabloului de epocă, dar şi unei frumoase poveşti de dragoste transformă romanul într-un inedit document, prin care se recuperează chipurile unor nume de prim rang ale vieţii culturale româneşti. SCRIERI: Calendar vechi, Bucureşti, [1939]; Viaţa cea de toate zilele, Bucureşti, [1940]; ed. pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1969; Cloşca cu pui, Bucureşti, [1941]; Acasă, Bucureşti, [1947]; ed. pref. George Gibescu, Bucureşti, 1972; Ursitul, Bucureşti, 1970; Căminul, Bucureşti, 1971; Poveste cu „ocei", cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1975; Şoapte întru asfinţit, Bucureşti, 1981. Traduceri: Feodor Knorre, Mama, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Ioana Irimescu); S.P. Podiacev, Scrisoarea, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Irina Andreescu), Nuvele şi povestiri, I-II, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Sergiu Dan şi Irina Andreescu); A. S. Serafimovici, Opere alese, Bucureşti, 1952 (în colaborare cu Ada Steinberg); Basme populare ruseşti, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu Xenia Stroe); Petro Kozlaniuk, Povestirea lui îvan Clion, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Nina Olaru); A. Malinina, Marina şi drumul vieţii ei, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu M. Todicescu); A. Morozov, Oameni în junglă, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Domnica Curtoglu); I.A. Goncearov, Oblomov, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Tatiana Berindei); ed. I-II, pref. Mihai Novicov, Bucureşti, 1964, Luna mai la Petersburg, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Maria Roth), Opere, VIII, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Iuri Ionescu); D.N. Mamin-Sibiriak, Poveşti şi povestiri, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Maria Roth), Emelia vânătorul, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Maria Roth); L.N. Tolstoi, Hagi-Murad, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Mihai Calmâcu), Opere, voi. VIII—IX: Ana Karenina, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Mihail Sevastos şi Ion Popovici); ed. (Anna Karenina), I-II, Bucureşti, 1959; ed. I-II, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Mihail Sevastos şi Rostislav Donici); ed. I-IV, Bucureşti, 1972, Opere, voi. XIII: învierea, Bucureşti, 1959 (în colaborare cu Ludmila Vidraşcu); ed. (învierea), Bucureşti, 1960; ed. 4, Bucureşti, 1971; Sonata Kreutzer şi alte povestiri, pref. Ion Vasile Şerban, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Cezar Petrescu, Mihail Calmâcu şi S. Recevski); ed. Bucureşti, 2001 (în colaborare cu AL A. Philippide şi Cezar Petrescu); I.S. Turgheniev, Părinţi şi copii, în Opere, III, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Magda Roşea), Nuvele şi povestiri, în Opere, V, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Dumitru B. Dumitru şi S. Sanielevici), Prima iubire. Fum, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Mihail Cosma şi Mihai Sevastos); I.A. Bunin, Domnul de la San Francisco, pref. Tatiana Nicolescu, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Lidia Bimbulov); Maxim Gorki, Un caz excepţional, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Ada Steinberg); F.M. Dostoievski, Crimă şi pedeapsă, postfaţă B. Riurikov, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Isabella Dumbravă); ed. I-II, pref. Mihai Novicov, Bucureşti, 1962; Basme populare armene, îngr. A. Hanalanian, Bucureşti, 1958 (în colaborare cu Şirag Caşcanian); V.M. Garşin, Patru zile, Bucureşti, 1962 (în colaborare cu Xenia Stroe); Leonid Andreev, Nuvele şi povestiri, pref. Tamara Gane, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Isabella Dumbravă); Şi-Nai-an, Pe malul apei, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Andrei Bantaş); Galina Nikolaeva, Povestiri, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Mihai Cardaş); Romulo Gallegos, Canaima, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Constantin Duhăneanu); M. Korşunov, Când îngheaţă ploile, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Nicolae Iliescu); V. P. Axionov, La jumătatea drumului spre lună, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Radu Albala şi Eleonora Mircea); Sigrid Undset, Kristin Lavransdatter, I-III, pref. Aurel Martin, Bucureşti, 1967 (în colaborare cu Alexandru Budişteanu). Repere bibliografice: C. Fântâneru, „Calendar vechi", UVR, 1939,14; Dan Petraşincu, Printre autori şi volume de „Luna cărţii", RML, 1939,8; Streinu, Pagini, V, 218-220; Vasile Damaschin, De vorbă cu Ştefana Velisar Teodoreanu, „Acţiunea", 1940,30; Alice Botez, „ Viaţa cea de toate zilele", VRA, 1940, 578; Petru Comarnescu, „ Viaţa cea de toate zilele", RFR, 1941, 1; AL A. Philippide, „Acasă", „Semnalul", 1947, 1555; Marilena Vulpe, „Viaţa cea de toate zilele", „Albina", 1969,48; Magda Ursache, „Ursitul", CRC, 1970,26; Nae Antonescu, „Ursitul", TR, 1970, 37; Constantin Ciopraga, „Căminul", CRC, 1971,32; Eugenia Anton, „Căminul", VR, 1971, 8; Alexandrescu, Confesiuni, 320-328; George Gibescu, Ştefana Velisar Teodoreanu, R, 1972,4; Mihail Straje, Interviu cu Ştefana Velisar Teodoreanu, CRC, 1972,36; Victor Atanasiu, „Acasă", RL, 1972, 50; Constantin Mateescu, Memorial de lectură, Bucureşti, 1972, 51-56; Piru, Varia, 1,422-425; AL Andriescu, Ştefana Velisar Teodoreanu, CL, 1973, 11; AL Ivasiuc, Doamna Lily-Lily Teodoreanu, pseudonim de scriitoare Ştefana Velisar, RL, 1974,5; Boris Buzilă, Mărturii în amurg, Cluj-Napoca, 1974, 206-209; Ana Blandiana, Cu Ştefana Velisar Teodoreanu. în visul unei librării (interviu), RL, 1977,42; Grigore Ilisei, 80 de toamne, CRC, 1977,42; Grigore Ilisei, Fericita durere, CRC, 1979,7; Grigore Ilisei, Vraja evocării, CRC, 1980,11; Sânziana Pop, „Un prieten pentru eternitate". De vorbă cu Ştefana Velisar Teodoreanu, LCF, 1980,44; Ileana Berlogea, „Şoapte întru asfinţit", RL, 1981,4; Zaharia Sângeorzan, „Şoapte întru asfinţit", CRC, 1981, 50; Ileana Berlogea, Ştefana Velisar Teodoreanu la 85 de ani, CNT, 1982, 43; Profira Sadoveanu, Ştefana Velisar Teodoreanu - 85 de ani, RL, 1982,43; Fănuş Băileşteanu, Şoapte pentru şoapte, ST, 1984, 3; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985, 50-53; Al. Raicu, Ar fi împlinit 90 de ani (interviu cu Ştefana Velisar Teodoreanu), LCF, 1987,9; Grigore Ilisei, Ceas aniversar. Ştefana Velisar Teodoreanu, CL, 1987,10; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Floarea rară (Ştefana Velisar Teodoreanu la 90 de ani), RL, 1987,42; Ştefana Vellescu Dicţionarul general al literaturii române 244 Velisar Teodoreanu, RRI, IV, partea I, 410-421; Constantin Ciopraga, Elegiile Ştefanei Velisar Teodoreanu, CRC, 1994,29; Popa, Ist. lit., II, 936; Dicţ. scriit. rom., IV, 728-730. C. Dt. VELLESCU, Ştefan (26.XII.1838, Craiova - 2.X.1899, Bucureşti), publicist, prozator şi traducător. Fiu de avocat, V. nu terminase încă şcoala când, atras de teatru, fuge cu trupa craioveană a lui C. Mihăileanu. Aventura ia sfârşit destul de repede, fugarul fiind adus înapoi de familie şi trimis la Bucureşti, unde este încredinţat unui pension. V. însă, cucerit de măiestria actoricească a lui Costache Caragiali sau a lui Matei Millo, recidivează. El reuşeşte chiar să obţină câteva mici roluri, fiind angajat curând în ansamblul lui Millo. Peste patru ani se întoarce în oraşul de baştină, de astă dată interpret în trupa lui Theodor Theodorini. După alt interludiu bucu-reştean, se angajează la teatrul din Iaşi, din această perioadă (1861-1865) datând însemnările cuprinse în caietele lui de memorii. Revenit la Bucureşti, în trupa lui Constantin Dimitriade, creează personajul titular din piesa Vornicul Bucioc a lui V.A. Urechia. Obţinând o bursă în capitala Franţei, V., ucenic la Conservator al lui Fr. Regnier, va fi impresionat de stilul clasic al societarilor Comediei Franceze. După trei ani, din nou în ţară, reapare pe scenă, distingându-se prin maniera sobră, de austeritate clasică, a interpretării. în urma unui concurs este numit profesor la Catedra de declamaţie a Conservatorului bucureştean (1873). V. a fost un adept al realismului segregat de naturalism, pe care îl repudiază, şi degajat de orice emfază şi retorism (Despre declamaţiune), totodată un profesor cu merite deosebite, prin clasa lui perindându-se o pleiadă de viitori mari actori, printre care Grigore Manolescu, C.I. Nottara, Mihail Mateescu, Iancu Brezeanu, Vasile Toneanu, Ioan I. Livescu. în stagiunea 1883-1884 i s-a încredinţat direcţia de scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti. Figurează printre membrii fondatori ai Ateneului Român. în 1871 deschide un institut particular, denumit mai întâi Institutul „Heliade", apoi Liceul „V. Alecsandri". Deşi retras din teatru, în 1899 este numit subdirector al Teatrului Naţional, dar nu mult după deschiderea stagiunii contractează o pneumonie care îi este fatală. V. a fost un publicist înzestrat, însă un scriitor incert. A scris cronici dramatice (în „Ţara", „Timpul" ş.a.), uneori semnate cu pseudonime: Kent (la „Revista românească"), De la Craiova („Revista literară"), Eu („Românul"), a compus câteva piese, mai ales comedii, a elaborat studii şi articole de istoria şi teoria teatrului. Prin revistele şi ziarele vremii („Satyrul", „Columna lui Traian", „Literatorul", „Revista literară", „ Athe-neul român", „Românul" ş.a.) a mai publicat schiţe şi nuvele, monologuri satirice, poezii şi cronici literare. Timp de aproape un an (1885) a dirijat „Revista literară", în 1889 conduce „Revista românească", iar în 1893-1894 este proprietar şi redactor al publicaţiei „Albine şi viespi". V. respinge critica arogantă, judecătorească, la fel ca şi pe aceea pedantă. După el, critica este o artă. Inspirată de frumosul dintr-o operă, ea nu se mărgineşte să judece şi să dea verdicte, ci devine, la rându-i, creatoare. Despre teatru, atât în „Albine şi viespi" (Teatru naţional), cât şi în „Literatorul" (Despre declamaţiune), „Athe-neul român" (Despre teatru) sau în conferinţele de la Ateneu, V. are o concepţie limpede şi consecventă. Teatrul fiind antrenat într-un proces de decadenţă, regenerarea lui ar trebui să înceapă cu primenirea repertoriului. în locul dramaturgiei frivole, a piesei comerciale, de ieftin divertisment, el propune o dramaturgie realistă, subordonată unor scopuri morale şi unor interese sociale. Arta fiind chemată să înfrumuseţeze natura, iar nu să o denatureze, trebuie să se ferească „de a poetiza viciul", de a exploata fapte nesemnificative, născocite de o „imaginaţiune bolnavă". Opţiunea este în favoarea scrierilor din patrimoniul clasicismului, a tragediei îndeosebi, considerată o culme a artei dramatice. în artă V. avea nostalgia clasicismului. Multe idei despre teatru se regăsesc în caietele intitulate Memorii, cele dintâi ale unui actor român, consemnate în intervalul dintre 1861 şi 1865. Preţioase sub raport documentar, chiar dacă adesea furate de subiectivism, însemnările conţin interesante mărturii despre teatrul vremii, reflecţii cu privire la meşteşugul actoricesc, precum şi consideraţii despre rosturile morale şi sociale ale artei pe care Ştefan Vellescu în rolul titular din Vornicul Bucioc de V.A. Urechia 245 Dicţionarul general al literaturii române Velo autorul o slujeşte. O înclinaţie pentru memorialistică e sesizabilă la V. în coloanele „Revistei literare" (1896-1899) el publică un lung ciclu de articole sub formă de scrisori adresate lui Th. M. Stoenescu, cu titlul Pagini pentru istoria teatrului român. E un fel de compendiu al mişcării teatrale româneşti, de la cele dintâi manifestări (incluzând şi formele de teatru popular), urmărindu-se îndeosebi apariţia şi afirmarea ideii de teatru naţional. Expunerea, vădind un anume talent epistolar, trece treptat în pură factologie, comentariul, din ce în ce mai discret, fiind înviorat de unele digresiuni mai spirituale. în critică, V., autor şi al unei istorii a artei dramatice, lucrare de compilaţie (O privire asupra istoriei generale a artei teatrale, „Peleşul", 1887-1888), se străduieşte să dea aserţiunilor sale un suport teoretic. Luând apărarea „poemei biblice" Saul de Al. Macedonski şi Cincinat Pavelescu, aduce în discuţie chestiunea libertăţii de invenţie în raport cu canoanele clasice care, după credinţa sa, nu sunt imuabile. Cu toată ostilitatea teoretică faţă de localizări, V. a cochetat cu acest gen de scrieri. Ludovic al Xî-lea de Casimir Delavigne devine în prelucrarea lui Moartea lui Lăpuşneanu. A tradus piese ca Onoarea casei de Leon Battu şi Maurice Devignes, Supliciul unei femei de Al. Dumas-fiul şi E. de Girardin, Lumea în care ţi-e urât de Edouard Pailleron, Un amor fatal de Marc Fournier; Deputatul invalidat e o imitaţie după Eugene Morand. în „Societatea pentru învăţătura poporului român" (1871) publică prima scenă din Mizantropul de Moliere. O „dramă naţională" este Radu Basarab sau Banul Olteniei, jucată în 1874. Prea târziu, semnată împreună cu Duiliu Zamfirescu, dezvoltă tema clasică a conflictului dintre dragoste şi datorie. Amuzantă, dar facilă, Mincinosul sau O căsătorie la Grand Hotel e o „comedie locală", adică localizată după Eugene Scribe. Hazul provine în bună parte din limbajul scâlciat, de altfel o specialitate a autorului, care exploatează acelaşi procedeu în sceneta Blond sau brun, de un comic absurd. Ceva din verva comediilor lui I. L. Caragiale se găseşte aici. O spaimă este o comedie de salon, o farsă frivolă, în care doi soţi îşi pun la încercare fidelitatea. în proză înclinaţia de moralist a lui V., interesat de caractere, se dă de îndată în vileag. Titlurile, chiar, sunt elocvente: Cămătarul (Un profil din trecut), Profiluri, Tipuri de acum 20 de ani. Sunt fiziologii (Schiţe din viaţa contimporană) comprimate, surprinzând şarjat tipuri ale epocii, năravuri şi patimi. Şarja nu este foarte intensă, dar incisivă şi cu pregnanţă. O siluetă grotescă, aceea a cămătarului evreu, e conturată cu oarecare fineţe. Un „filosof", aspirant la deputăţie, ţine un logos incoerent, inept, nu departe de caragialescul Marius Chicoş Rostogan. Maniera nu este analitică, ci mai mult pitorească şi spectaculară. Schiţa Bucureştenii la masă ar fi un soi de cronică satirică, vădind un bun spirit de observaţie, dar umor mai puţin. Asemenea tipuri şi schiţe, croite într-o modalitate predominant gazetărească, mai apar, sub pseudonimul Iao-Tsen-ki, în „Satyrul". Pentru proză V. nu prea are condei. Nicolae şi Spirea din Floreşti, compunere tezistă cu iz presămănătorist, contrapune, într-o tranşantă antinomie morală, satul oraşului, propovăduind, ca sursă a fericirii, munca. Moş Tudor, cu o uşoară patină de vechime, narează un episod din timpul domniei lui Matei Basarab. O nuvelă istorică este şi Feciorul banului Udrea, cu o intrigă romanţioasă şi dulceagă. V. a mai scris poezii, unele în franţuzeşte, precum şi fabule în versuri. Dar contribuţia sa este legată în special de teatru. SCRIERI: Coconu Jenică, Bucureşti, 1867; Teatrul şi şcoala, Bucureşti, 1870; Carmen Sylva. Meşterul Manole, Bucureşti, 1891. Repere bibliografice: Sphinx [D.D. Racoviţă], „Prea târziu" „România liberă", 1884,1965-1967; Th. M. Stoenescu, Ştefan Vellescu, „Biblioteca familiei", 1892, 11; Ştefan Vellescu, „Revista literară", 1899, 27; I.L. Caragiale, Despre teatru, îngr. şi pref. Simion Alterescu, Bucureşti, 1957,278-279; Ioan I. Livescu, Amintiri şi scrieri despre teatru, postfaţă Mihai Vasiliu, Bucureşti, 1967,13-15; Anca Costa-Foru, Ştefan Vellescu, SCIA, teatru - muzică - cinematografie, 1957,3-4; Massoff, Teatr. rom., II, 54-55, 109-110, 203-204, 483-484, III, passim; George Franga, Memoriile actorului Ştefan Vellescu-manuscris original, SCIA, teatru-mu-zică-cinematografie, 1966, 1; Brădăţeanu, Istoria, I, 333-334; Brădăţeanu, Comedia, 153-154; Ist. teatr. Rom., II, passim; Florin Faifer, Ştefan Vellescu sau Nostalgia clasicismului, ALIL, t. XXIV, 1973; Dicţ.lit. 1900,898-899; Firan, Profiluri, II, 328-329. F. F. VELO, Nicolae C. (1882, Mulovişte, azi în Republica Macedonia -1924, Bucureşti), poet şi prozator. începe să înveţe carte în comuna natală, apoi trece la liceul românesc din Bitolia, adevărată pepinieră de scriitori şi cărturari aromâni. Tot aici debutează în 1906 în paginile revistei „Lumina" cu poezia Fântâna Vrearelei. Redacţia îl menţionează şi într-o listă a colaboratorilor tipărită în 1907, deşi nu mai publicase altceva. Mai figurează în calendarul aromânesc „Grai bun", la „Frăţil'ia" şi „Lilicea Pindului". Urmează la Bucureşti Şcoala Ştiinţelor de Stat, care pregătea personal diplomatic. De altfel, a ocupat posturi în consulatele României din Sofia (interpret), Rusciuc (cancelar, 1907-1916; consul), Odessa şi Moscova (viceconsul, 1918-1919). Sub titlul Di-t bana armânului, carte semnată Nicolae C. Velo Molovişteanu şi dedicată tatălui său „ca semn de recunoştinţă şi deosebită vrere", V. publică în 1903 o culegere de proze scurte, urmată în 1905 de Cântiţe juneşti, un fel de „cântece de vitejie" care l-au făcut faimos printre aromâni. Aici şi-a strâns cele mai importante balade, care se aflau deja pe buzele oricărui aromân trecut prin şcoală, multe recitate cu diferite ocazii. Dintre acestea, cea mai cunoscută este Şana şi ardirea-a Gramostil'ei, evocare a marelui centru aromânesc aflat în masivul muntos Gramos din Grecia. Clădită pe ideea că onoarea primează în orice împrejurare şi în faţa oricăror interese, balada deplânge distrugerea aşezării de bandele musulmane ale lui Aii Paşa către sfârşitul secolului al XVIII-lea, după ce năruiseră şi înfloritoarea cetate culturală a Moscopolei, cântată şi ea de V. într-o altă baladă (cu două sute de versuri). Dedicată „trubadurului nostru naţional Constantin Belimace", Şana... excelează nu atât prin suflul ciocnirii celor două tabere vrăjmaşe, cât prin tensiunea confruntării între simţul onoarei şi dragostea de viaţă: tânăra Şana se sinucide ca să evite ruşinea sclaviei în haremul păgânilor, iar tatăl ei, celnicul Hagi Steriu, împreună cu oamenii săi, nu ezită şi nu se întreabă ce şanse de izbândă au împotrivindu-se lui Aii Paşa, tiran ce dispunea de Ventura Dicţionarul general al literaturii române 246 o adevărată armată. Baladele, „cântări de vitejie, povestiri care preamăresc faptele eroice ale neamului român din Macedonia" (George Coşbuc), sunt scrise fluent, chiar frumos, într-o sinteză a graiurilor aromâne pe care poetul le-a cunoscut bine şi pe care ştie să le facă expresive în literatura sa epico-lirică. Dar la un moment dat, V., îmbătat de succes, ajunge să producă versuri în serie, ca un manufacturier. SCRIERI: Di-t bana armânului, pref. Nuşi Tulliu, Bucureşti, 1903; Cântiţe juneşti, pref. George Coşbuc, Bucureşti, 1905; [Poezii], în Antologie aromânească, îngr. Tache Papahagi, Bucureşti, 1922,317-329, în Antologie lirică aromână, îngr. şi pref. Hristu Cândroveanu, Bucureşti, 1975, 193-201, în UVPA, 227-235; Shana shi ardirea-a Gramostil'ei, îngr. Tiberius Cunia, New York, 1991; ed. (Şana şi arderea-a Gramostilei), pref. Hristu Cândroveau, Constanţa, 1991. Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, O nouă „Antologie lirică aromână", RL, 1975, 42; Scarlat, Ist. poeziei, II, 201; Cândroveanu, Aromânii, 80-82. Hr. C. VENTURA, Grigore (1840, Galaţi - 9.VII.1909, Bucureşti), gazetar, critic şi autor dramatic. Dintr-o familie înstărită, fiul Sultanei şi al lui Constantin Ventura îşi face studiile universitare în Germania, luându-şi licenţa în drept la Berlin, întors în ţară în 1871, este ales deputat de Galaţi în Camerele conservatoare. Era un om cu oarecare ciudăţenii, personaj distinct în boema bucureşteană a vremii. Ar fi putut să aibă o viaţă fără griji, întrucât moştenise o avere însemnată. Dar averea o va irosi curând. V., care scosese la Galaţi un ziar în limba franceză, odată strămutat la Bucureşti, unde profesează avocatura, se consacră cu toată convingerea jurnalisticii. Scrie la gazete redactate în franţuzeşte, între care „L'Orient" (devenită „LTndependance roumaine", unde e director politic girant), şi la alte publicaţii, cum sunt „Românul", „Epoca", „Adevărul", „Timpul", „Naţiunea", „Conservatorul", „Universul". Cu aptitudini muzicale, era şi profesor la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică. Acest boier extravagant, generos şi risipitor sfârşeşte aproape sărac. Din căsătoria cu actriţa Lea Ventura (Fanchette Vermont), sora pictorului Nicolae Vermont şi a traducătorului B.V. Vermont, a avut o fiică, Maria Ventura, care va face o strălucită carieră actoricească, devenind societară a Comediei Franceze. Ca jurnalist, V. e un temperament eminamente polemic. Tonul articolelor sale este categoric, dur, adeseori brutal. Sub pseudonimele Dunăreanul şi Un gălăţean ori numai sub iniţialele numelui, el desfăşoară vreme îndelungată o tenace campanie antidinastică. Intervenţiile lui sunt inserate fie în periodice ca „Epoca" şi „Adevărul" (din ale căror redacţii a făcut parte), fie în broşuri precum Gestiunea dinastică în România (1888), cu o versiune în franceză (La Question dynastique en Roumanie), şi, reunind o serie de articole din „Adevărul", în La Fin d'une monarchie (1890). Cu o intransigenţă spectaculoasă, V. denunţă corupţia partidelor politice, condiţiile mizere din armată, erorile justiţiei, exploatarea ţărănimii. El îşi propune să dezmintă ideea propăşirii (economice, culturale etc.) sub domnia regelui Carol I, la adresa căruia alcătuieşte adevărate diatribe, cu vervă şi cruzime de pamfletar. Admirator al lui Caricatură de N. Petrescu-Găină C.A. Rosetti, deplânge declinul şi pervertirea idealurilor paşoptiste şi sancţionează ceea ce el, la fel ca alţii, numeşte jalnica parodiere a instituţiilor politice apusene. Un cronicar monden, preocupat de vânători şi baluri, se înfăţişează însă V. în „LTndependance roumaine". Tonul, surprinzător, e mult mai ponderat, aproape reverenţios, raporturile cu Palatul părând acum a fi din cele mai armonioase. Redacta din când în când şi o bine informată cronică externă. Stilul său gazetăresc e aţâţat, nervos, de regulă tranşant şi caustic. Sub pseudonimul Arutnev (anagrama numelui său), V. face o judicioasă, pătrunzătoare critică dramatică. Era cunoscut ca un spirit maliţios şi slobod în expresii, dar în cronici întreprinde o analiză atentă, mai detaşată, de obicei în limitele urbanităţii. în epocă a fost un critic de autoritate. S-a pronunţat şi despre Năpasta lui I. L. Caragiale, recunoscându-i virtuţile literare, dar socotind-o neverosimilă mai ales sub raport psihologic. Susţinea şi o cronică muzicală, dovedind pricepere şi gust. Era, de altfel, un pianist cu manifestări concertistice la Ateneul 247 Dicţionarul general al literaturii române Verbiceanu Român şi un compozitor ale cărui melodii s-au bucurat de popularitate. A compus şi muzică de scenă, între altele pentru Fântâna Blanduziei de V. Alecsandri. O istorie a muzicii, pe care o preda şi la Conservatorul din Bucureşti, este o traducere din germană (Franz Brendel, Istoria muzicei în Italia, Germania şi Franţa de la începutul creştinismului până în zilele noastre, 1900). în conferinţa Despre originea muzicei naţionale, muzica noastră populară e dedusă din cea orientală. V. a scris şi versuri, în româneşte (în „Revista contimporană") şi în franceză („Revista orientală", „L'Independance roumaine"). Poliglot, traduce din germană, franceză, italiană piese ca Sappho de Franz Grillparzer (împreună cu Vasile Leonescu), Cinstea ţărănească de Giovanni Verga, Alexandra de Richard Voss, Greva de Ludwig Fulda ş.a. Minate de un strident convenţionalism, cu o compoziţie dezlânată, piesele sale, în care se practică o conversaţie aşa-numită de salon, sunt produse livreşti (nu tocmai străine de repertoriul franţuzesc), cu un limbaj preţios şi afectat, vădind o mare slăbiciune pentru paradoxuri şi butade. De năravul digresiunii, al divagaţiei nu scapă nici una din comediile de moravuri ale lui V. Intenţia critică, uneori satirică, este evidentă în aceste scrieri care iau în discuţie, nu o dată oţios, aspecte ale vieţii sociale şi familiale, moravurile politice ale vremii, chestiunea naţională. Dar rezolvarea artistică e de multe ori facilă, de duioasă melodramă. Aşa sunt Cămătarul („Literatorul", 1881), adaptare după Emile Augier -cu varianta mai veche O căsătorie în lumea mare (1871) -, Copila din flori („Revista literară", 1885), Prejudecăţi („Revista idealistă", 1905), unde autorul ia apărarea unor victime ale prejudecăţilor obşteşti, incriminând pe un ton retoric societatea. A scris şi piese istorice. Inspirată din trecutul Franţei, Marcela evocă masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Traian şi Andrada (1893), alcătuită în colaborare cu Vasile Leonescu, e, în fond, o melodramă deghizată, pe un pretext furnizat de istoria şi de legendele luptelor dintre daci şi romani. Peste Dunăre (1879) - cu o acţiune bizară şi incoerentă -se desfăşoară pe fundalul războiului din 1877, ca şi Curcanii (1878), piesa cea mai reuşită a lui V. Compusă sub impresia directă a bătăliei, în parte chiar pe front, drama surprinde starea de spirit a momentului, reuşind să sugereze întrucâtva febrilitatea încleştării, eroismul firesc al jertfei; a avut un mare succes, şi încă unul de durată, meritul ei nefiind însă în primul rând literar. La opera dramatică a lui V., Arutnev ar fi putut să formuleze câteva obiecţii esenţiale. SCRIERI: O căsătorie în lumea mare, Bucureşti, 1871; Gestiunea dinastică în România, Bucureşti, 1888; La Fin dune monarchie, Bucureşti, 1890; Teatru, Bucureşti, 1893; Traian şi Andrada (în colaborare cu Vasile Leonescu), Bucureşti, 1893; Curcanii, Galaţi, 1878; ed. Bucureşti, 1908; Copila din flori, Bucureşti, 1908. Traduceri: Franz Brendel, Istoria muzicei în Italia, Germania şi Franţa de la începutul creştinismului până în zilele noastre, Bucureşti, 1900. Repere bibliografice: Laerţiu [Al. Lăzărescu], „O căsătorie în lumea mare", „Românul", 1872,6,9 februarie; Ascanio [D.C. Ollănescu-Ascanio], „Curcanii", „România liberă", 1878, 244; Fr.D. [Frederic Dame], „Curcanii", „Românul", 1878, 13, 14 martie; Frederic Dame, „Peste Dunăre", „Românul", 1880,27 februarie; Frederic Dame, „Cămătarul", „Românul", 1881, 3 decembrie; Ascanio [D.C. Ollănescu-Ascanio], „Copila din flori", „Voinţa naţională", 1884, 85, 88, 93; Sphinx [D.D. Racoviţă] „Copila din flori", „România liberă", 1884, 2186; Tel. [D.Teleor], „Marcela", LUP, 1889,957; Ion Gorun, „Traian şi Andrada", U, 1899,345; Ion C. Bacalbaşa, „Prejudecăţi", „Revista idealistă", 1904, 10; Al. Davila, Anecdote, RP, 1923, 1 626; B. Brănişteanu, Grigore Ventura, DMN, 1935,1 025; I. Massoff, Istoria Teatrului Naţional din Bucureşti. 1877-1937, Bucureşti, 1937,133-138; Cosco, Bunica, 237-239; G. Călinescu, Ist. lit. (1941), 530, Ist. lit. (1982), 549; Grigore Tăuşan, Aspecte literare. Filosofi-scriitori, Bucureşti, 1943, 133-138; Ioan I. Livescu, Amintiri şi scrieri despre teatru, postfaţă Mihai Vasiliu, Bucureşti, 1967,59-61; Brădăţeanu, Comedia, 148-149; Ist. teatr. Rom., II, 464-465, passim; Ionuţ Niculescu, Grigore Ventura, TTR, 1975, 5; [Comentarii despre spectacolul cu piesa „Curcanii" de Grigore Ventura], TTR, 1977, 5; Brădăţeanu, Istoria, II, 28-30; Dicţ. lit.1900, 899-900; Modola, Dramaturgia, 329-330. F. F. VERBICEANU, Zoe (18.IX.1893, Bucureşti - 30.XII.1975, Calafat), autoare dramatică şi traducătoare. Este fiica Elisabetei (n. Drăgulescu) şi a lui Nicolae Verbiceanu, ofiţer. Urmaşă a unei familii de vechi boieri olteni scăpătaţi, face clasele primare la Bucureşti, trece la Şcoala Centrală din Craiova şi din nou la Bucureşti, la „Sf. Sava", unde încheie ciclul secundar la fără frecvenţă. Licenţiată în română şi franceză a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene, predă aceste discipline în învăţământul liceal şi la Academia Comercială din Capitală. A încercat să obţină un doctorat la Paris, dar din cauza sănătăţii şubrede s-a văzut nevoită să renunţe. Din 1954 se stabileşte la Calafat. Debutează cu satire încă din primele clase de liceu, imitându-i pe Grigore Alexandrescu şi pe Mihai Eminescu, iar prima carte, comedia Rikki-Tikki-Tavi, îi apare în 1921. A colaborat cu versuri, cronici teatrale şi cinematografice, articole feministe sau referitoare la situaţia şcolii, cu traduceri din Frangois Villon şi Selma Lagerlof la „Licăriri" (Galaţi), „Viaţa românească", „Adevărul literar şi artistic" „Tribuna Sibiului", „Sfarmă-Piatră", „Gândirea", „înălţarea" (Sibiu), „Ziarul nostru", „Zorile" ş.a. Apreciată de Liviu Rebreanu ca fiind „cea dintâi noutate adevărată" din stagiunea 1923-1924 a Teatrului Naţional din Bucureşti, aflat sub directoratul lui Valjan, comedia „modernă" Rikki-Tikki-Tavi a fost însă întâmpinată cu severitate de critică. Mai concesiv, cronicarul dramatic avizat care era Rebreanu îi găsise unele calităţi în pitoresc, dar mai ales în conturarea personajului principal, înfăţişat „cu o gingăşie sălbatecă, în care parcă vibrează ceva din mangusta lui Kipling" (o nuvelă a scriitorului englez fusese, de altfel, sursa de inspiraţie a piesei), iar Perpessicius o aprecia şi el pentru nota originală. Autoarea şi-a tradus piesa în limba franceză, dar fără a o tipări. Netipărite şi nereprezentate au rămas şi dramele Logodnica lui Don Juan, compusă în 1920 (revăzută şi amplificată în 1960), şi Anacronicii, scrisă în 1921. V. colaborează şi cu Societatea Română de Radiodifuziune, pregătind în 1931 piesa Da capo al fine. Revine în 1939 cu Pălăria cu clopoţei (trei acte şi un prolog în versuri), comedie de succes, ce s-a jucat cu casa închisă, dar scoasă de pe afiş de o cabală a actorilor. Preocupată de rolul educativ al teatrului, publică în 1944 Verdeş Dicţionarul general al literaturii române 248 volumul Teatru şcolar, cuprinzând scenete şi piese scurte (Din vremea cronicarilor, Haiducii, Grigore Alexandrescu, Capra cu trei iezi, Doina). Un an mai târziu scrie comedia Nastratin Hogea (trei acte în versuri populare), mai mult o povestire dialogată lipsită de orice valoare dramatică, deschizând stagiunea 1946-1947 a Naţionalului bucureştean; premiera e un eşec. Bună cunoscătoare a literaturii franceze, în 1953 V. dedică poetului Frangois Villon scenariul în cinci acte Balada soartei, ce reconstituie episoade din viaţa faimosului poet medieval. Textul, urmat de drama în proză Suprema iertare (alcătuită în 1958, cu un prolog şi un epilog în versuri), a rămas în manuscris. Vivacitatea imaginativă a scriitoarei se vădeşte şi în Casa cu minuni, roman de o profundă sensibilitate în rememorarea copilăriei, apărut parţial în „Viaţa românească" în 1930-1931. Traducerile din literatura universală constituie altă componentă a preocupărilor lui V. în stagiunea 1931-1932 a Teatrului Naţional bucureştean i se pune în scenă o versiune după Comedia încurcăturilor de Shakespeare. S-au păstrat în manuscris transpuneri din Selma Lagerlof, Iulia Hasdeu, Goethe, ca şi tălmăcirea unei serii de cincisprezece basme din folclorul universal. Notabile sunt anecdotele din ciclul De-ale lui Nastratin (1974): V. a prelucrat liber, bizuindu-se pe „tenacitatea memoriei", aproape două sute din cele peste cinci sute de anecdote despre renumitul hoge, consultate în anii 1944-1946 în colecţia scriitorului polonez Albert Wesselski. Valoarea iniţiativei rezidă nu numai în selecţie şi în identificarea prototipului printre numeroasele variante în circulaţie, ci şi în limbajul adecvat, accesibil şi atrăgător al repovestirii. V. realizează şi o tălmăcire a Baladelor lui Villon (1940), căreia i se adaugă monografia Viaţa şi opera lui Frangois Villon (netipărită), cuprinzând un studiu (din care au apărut fragmente în „Adevărul literar şi artistic"), precum şi traducerea integrală a operei poetice. SCRIERI: Rikki-Tikki-Tavi, Bucureşti, 1921; Teatru şcolar, Bucureşti, [1944]; De-ale lui Nastratin, Craiova, 1974; ed. şi pref. Victor Olaru, Craiova, 1995. Traduceri: Frangois Villon, Baladele lui...., introd. trad., Bucureşti, 1940. Repere bibliografice: Romicus [Romulus Seişanu], „Rikki-Tikki-Tavi", U, 1923, 245; Dim. Şerban, „Rikki-Tikki-Tavi", ALA, 1923, 147; Rebreanu, Opere, XIV, 168-169; Aderca, Contribuţii, I, 49; Şerban Cioculescu, Baladele lui Frangois Villon, VAA, 1941,38; Octav Şuluţiu, Baladele lui Frangois Villon, G, 1941, 3-4; Ştefan Baciu, „Nastratin Hogea", „Libertatea", 1946, 627; Lascăr Sebastian, „Nastratin Hogea", „Gazeta familiei", 1946, 2; Alexandru Olaru, Câteva date despre scriitoarea Zoe Verbiceanu, în Contribuţii filologice, I, Craiova, 1972, 221-226; Firan, Macedonski-Arghezi, 442-443; Alexandru Olaru, Zoe Verbiceanu. Memento, R, 1976,1; Massoff, Teatr. rom., VIII, 370-371; Lovinescu, Sburătorul, IV, 34, passim; Dicţ. scriit. rom., IV, 730-731; Firan, Profiluri, II, 330-331. A. Gţ. VERDEŞ, Ovidiu (13.IV.1963, Bucureşti), prozator şi critic literar. Este fiul Floricăi Verdeş (n.Verdeş) şi al lui Constantin-Andrei Verdeş, medici. Urmează la Bucureşti Liceul „Zoia Kosmodemianskaia" şi Facultatea de Limba şi Literatura Română, secţia română - engleză (1981-1985). Până în 1989 e profesor în comuna Breţcu, judeţul Covasna, apoi la Sfântu Gheorghe. Un scurt stagiu la Editura Academiei Române (1989 -1991) precedă cariera universitară la Catedra de teoria literaturii a Facultăţii de Litere bucureştene. Obţine doctoratul în 2002 cu teza Metafora: teorii şi interpretări contemporane. Debutează la „Luceafărul" în 1990 cu poeme adnotate de Cristian Popescu, iar editorial în 2000 cu romanul Muzici şi faze (Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul ASPRO). E prezent cu eseuri critice şi cronici la „Contrapunct", „România literară", „Viaţa românească", „Dilema" şi „Cuvântul". Muzici şi faze este un roman al adolescenţei plasat spre finalul anilor '70 ai secolului trecut şi rezultă din multe suprapuneri, interferenţe şi coincidenţe cu biografia lui V., care avea, în momentul acţiunii romaneşti, vârsta şi statutul personajului ales să preia sarcina naratorului. Tinuţ este elev în clasa a IX-a, îi place muzica rock, îi place Hari, colega sa, şi trăieşte toate „fazele" vieţii de liceu în atmosfera specifică epocii, dar şi ale acestei vârste în general. Autorul are inspiraţia de a nu trece prin grila reflexiv-critică a adultului nici elementele contextuale ale universului adolescentin configurat epic (PTAP: „pregătirea tineretului pentru apărarea patriei", „acţiunile" pioniereşti etc.), nici imaginarul existenţial al protagonistului. Timpul exterior furnizează mai mult elemente cu funcţie scenografică, lăsând culoar timpului interior, al primei juneţi, cu toate accelerările, expectativele şi elanurile sale. Cu un limbaj constituit, până în pragul excesivităţii, din argotisme liceale (şi nu numai), V. îşi identifică personajele şi concomitent îşi portretizează cititorul-ţintă. SCRIERI: Muzici şi faze, Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Mihai Iovănel, Faze şi doar atât, ALA, 2001,595; Vasile, Proza, 327-329; Răzvan Voncu, Romanul unei generaţii, „Cronica română", 2002,2 873; Daniel Cristea-Enache, Ani de liceu, ALA, 2003, 658. A.G. VEREA, Adrian (pseudonim al lui Adolf Wechsler; 27.XI.1876, Botoşani - 7.V.1944, Bucureşti), poet şi autor dramatic. Este nepot al poetului Twi Herş Gutman. După absolvirea şcolii primare intră la Gimnaziul „Alexandru cel Bun" din Iaşi, unde este coleg cu Mihai Codreanu, şi paralel frecventează Şcoala de Belle-Arte. Admirator al lui C. Dobrogeanu-Gherea, s-a ataşat mişcării socialiste şi, drept urmare, este eliminat din liceu. îşi încheie studiile secundare la Liceul „Mihai Viteazul" din Bucureşti (1897). Având vocaţie de pictor, îl secondează pe Nicolae Vermont la zugrăvirea unor biserici. Se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1902. îşi ia doctoratul în 1905, un al doilea doctorat obţinându-1 în 1909, la Paris, unde se specializează în otorinolaringologie. Cu un an înainte întemeiase împreună cu alţi medici, la Bucureşti, Societatea de Otorinolaringologie. Concomitent cu medicina - a fost şi medic al Teatrului Naţional şi al Operei din Bucureşti -, a practicat ziaristica şi a scris literatură. Debutează cu versuri în 1895 la săptămânalul „Lumea nouă literară şi ştiinţifică"; Mihai Codreanu şi Moni Ghelerter îşi amintesc că începuse să scrie poezii aproape de copil. Publică articole pe subiecte diverse, mai cu seamă cronici dramatice, în „Curentul 249 Dicţionarul general al literaturii române Verejanu nou", „Gazeta evreească", „Lumea nouă", „Lupta", „Cronicarul", „Lumea israelită", „Facla", „Adevărul literar şi artistic", „Puntea de fildeş", „Mişcarea", „Rampa", „Vremea", „Propilee literare", „Noua revistă română", „Adevărul ilustrat", „Adam" ş.a. în 1910, în „Facla" îi apar fragmente din poemul dramatic în versuri „Să nu-ţi faci idolii..." (dedicat actriţei Elvira Popescu), editat în 1914 şi pus în scenă în 1920 de Compania Excelsior (cu Elvira Popescu, Ion Manolescu şi Geoge Storin), mai târziu şi ecranizat. Alt poem, tragicomic, tot în versuri, Apollonius din Tyane, s-a reprezentat şi tipărit în 1932. în anul următor i-a apărut piesa Delfinii din Vaikiki, purtând supratitlul Teatru de cetit. Sub pseudonimul I. Pârvu (Ciuin) compune în 1915 o continuare a dramei Manasse de Ronetti-Roman, intitulată După moartea lui Manasse. A scos şi un volum de poezii, Iaşii. Icoanele. Visătorii (1917), ilustrat cu desene proprii, inspirate după monografia Oraşul Iaşi a lui N.A. Bogdan. Mai figurează ca ilustrator la cartea lui Alexandru Nora Fâşii din viaţa noastră (1903) - alături de Nicolae Vermont - şi, cu schiţe şi desene, la propria lucrare de educaţie sanitară şi medicină populară, Din suferinţele copiilor noştri (1922). E. Lovinescu îl menţionează între 1925 şi 1929, chiar până prin 1934, ca prezenţă relativ consecventă la şedinţele Sburătorului, citind - uneori în aprobarea asistenţei („succes de ilaritate, umor") - din textele sale dramatice. în volumul Iaşii. Icoanele. Visătorii, de sursă autobiografică, V. adună „stihurile publicate răzleţ în urmă cu douăzeci de ani". Primul ciclu din cele patru care structurează sumarul, Iaşii, evocă peisaje, monumente şi locuri din capitala Moldovei şi din împrejurimi (Copoul, Mitropolia, Cetăţuia, Socola, Galata, grădinile Perjoaia şi Trei Sarmale, cimitirul, Tătăraşii, „bătrânul Arc distrus"), şi mai ales liceul, colegii de şcoală, elanurile, iluziile adolescentine. Starea sufletească ce se degajă din versuri e duioşia, iar expresia poetică aminteşte de Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Al. Vlahuţă, uneori şi de G. Topîrceanu. Cât despre teatru, o autentică realizare a lui V., pe nedrept ignorată, este drama După moartea lui Manasse, care preia din piesa lui Ronetti-Roman personajele principale, cu excepţia celui titular. în locul lui este imaginat altul, care vădeşte o mentalitate etnico-religioasă diametral opusă. Este vorba despre Tănase Frunză, un antisemit scelerat. La zece ani de la căsătoria cu Lelia, Matei Frunză e pe punctul de a ajunge ministru. Vărul său, Tănase Frunză, membru al guvernului, se opune însă din răsputeri includerii în cabinet a soţului unei evreice. Condiţia pentru a-1 accepta drept coleg e despărţirea de cea pe care acesta continuă să o iubească. Conflictul se acutizează până la limitele verosimilului. Văzând că amândoi se menţin pe poziţii, Lelia ia hotărârea de a se jerfi pentru cariera soţului, dar fără a reuşi să-l convingă că e sinceră. Umilită, ea se înapoiază la părinţi, care nu înţeleg totuşi de ce fiica lor renunţă la avantajele situaţiei sociale ce se prefigurează. între Lelia şi Matei urmează discuţii cu implicaţii de cazuistică psihologică frizând patologicul. în final, prin intervenţia unei rude, Lelia îşi părăseşte soţul, iar Matei acceptă să fie desemnat ministru. Mai puţin convingătoare, deşi au văzut luminile rampei, sunt poemele dramatice „Să nu-ţi faci idoli!..." şi Apollonius din Tyane, vetuste chiar la apariţie şi prin subiect, şi prin maniera teatrului în versuri. Protagonistul celei de-a doua piese este un ascet intransigent şi un misogin feroce, care clamează împotriva desfrânatei dansatoare Chimena ca Ioan Botezătorul împotriva Herodiadei, dar îi cade victimă. Cuprins de remuşcări, indignat, Apollonius blestemă lumea decăzută şi, drept urmare, cetăţenii Alexandriei încep subit să moară. îngroziţi, cei rămaşi în viaţă încearcă şi prin implorări, şi prin violenţă să-l determine să ridice afurisenia. Făcătorul de minuni rezistă, însă în cele din urmă se lasă înduplecat de Chimena, care îi declară public iubire, apoi dansează frenetic, înnebunind mulţimea. Totuşi, Apollonius o lasă pe Chimena să plece cu ultimul ei iubit. „Farsă în veşmânt antic", Apollonius din Tyane, pusă în scenă la Teatrul Naţional din Bucureşti de Paul Gusty, a fost interpretată de Ion Manolescu, Marietta Anca, I. Pop-Marţian, Ion Finteşteanu, N. Bălţăţeanu, Maria Ventura ş.a. Ultima piesă a lui V., comedia Delfinii din Vaikiki, a cărei acţiune se petrece în Honolulu, se caracterizează printr-o culoare locală de-a dreptul orgiastică; „delfinii" sunt vilegiaturişti din întreaga lume, dar şi localnici de toate rasele, care se coc toată ziua la soare. Conţinutul situaţiilor e însă de domeniul erotomaniei şi al patologicului. Dacă se face abstracţie de exotism, interesul comediei rămâne mai mult medical decât literar. între cele vreo douăzeci de piese pe care le-ar fi avut gata, V. menţionează intr-un interviu comediile Duduia din Frunzeni şi Răpirea doamnei Malac, alături de dramele Yoshivara, Disciplina şi Delir (un fragment fusese tipărit în 1925 în „Puntea de fildeş"). Din păcate, toate aceste texte dramatice anunţate cu panaş, dar şi alte manuscrise au dispărut în bombardamentul aviatic din 7 mai 1944, eveniment tragic căruia şi V. avea să-i cadă victimă. SCRIERI: „Să nu-ţi faci idoli!...", Bucureşti, [1914]; După moartea lui Manasse. O urmare la drama „Manasse" a lui Ronetti-Roman, Bucureşti, 1915; Iaşii. Icoanele. Visătorii, cu desenele autorului, Bucureşti, 1917; Apollonius din Tyane, Bucureşti, [1932]; Teatru de cetit, voi. I: Delfinii din Vaikiki, Bucureşti, 1933. Repere bibliografice: S. G. Tăutu, „Iaşii. Icoanele. Visătorii", „Gazeta Bucureştilor", 1918, 385; I. B. [I. Brucăr], „Iaşii. Icoanele. Visătorii", „Lumea evree", 1919,5; Emil D. Fagure, „Să nu-ţi faci idoli!...", ADV, 1920, 11 046; Carol Drimer, Studii critice, III, Iaşi, 1928, 105-132; V. Timus, „Apollonius din Tyane", RP, 1932,4 273; E. Lovinescu, Memorii, II, Craiova, 1932,248-249; Podoleanu, 60 scriitori, II, 353-356; Eugen Herovanu, Oraşul amintirilor, Bucureşti, îngr. şi introd. Ion Ardeleanu, 1975,204; R. Marent, Scriitorul doctor Adrian Verea, „Era nouă", 1946, 477; Ion Manolescu, Amintiri, Bucureşti, 1962,178; Encycl. jud., XIV, 420,428; Corneliu Ionescu, Un medic scriitor aproape necunoscut, „Viaţa medicală", 1989, 1; Bejenaru, Dicţ. botoşănenilor, 267; Lovinescu, Sburătorul, II—III, passim; Adrian Verea, DRI, V, 311-313. D. Mc. VEREJANU, Renata (pseudonim al Renatei Tcaci; 22.X.1949, Verejeni-Soroca), poetă. Este fiica Anei (n. Cotruţă) şi a lui Gheorghe Tcaci, ţărani. A urmat Facultatea de Ingineri-Econo-mişti la Institutul Politehnic din Chişinău (1966-1971) şi Institutul de Literatură „Maxim Gorki" din Moscova (1974-1980), cursuri fără frecvenţă. La Chişinău va fi colaborator Veress Dicţionarul general al literaturii române 250 ştiinţific la Centrul Naţional de Studii Literare şi Muzeografie „Mihail Kogălniceanu" (din 1982), redactor-şef la Teatrul „Ion Creangă" (din 1989). Fondatoare a cenaclului Grai Matern (1988), va iniţia Agenţia de Presă Micul Prinţ (1991), revista „Micul prinţ" (1992) şi ziarul „Copiii Europei". A debutat la „Tinerimea Moldovei" în 1969, şi editorial cu placheta Până la dragoste, apărută în 1979. Publică versuri şi articole în „Femeia Moldovei", „Nistru", „Columna", „Literatura şi arta". V. scrie o lirică de factură erotică - Până la dragoste; Ofrandă omeniei (1989), Steaua destinului (1993), Poeme (1996) -, dragostea fiind înţeleasă ca o stare existenţială totală, sursă de meditaţie etică sau de inspiraţie social-politică. Stilul este îndeobşte confesiv sentimental, adesea retoric, dar versul trece nu o dată într-un registru „înverşunat, fără edulcorări cantabile, cu fulgerări de imprecaţie" (Mihai Cimpoi). în 1997 a publicat un volum de publicistică intitulat A trăi, a munci, a iubi. I s-a decernat Premiul „Ostrovski" al URSS şi Premiul Internaţional „Maxim Gorki". SCRIERI: Până la dragoste, pref. Emilian Bucov, Chişinău, 1979; Ofrandă omeniei, Chişinău, 1989; Steaua destinului, Chişinău, 1993; Oraşul de pe orbita ABC, Chişinău, 1996; Poeme, Chişinău, 1996; A trăi, a munci, a iubi, Chişinău, 1997. Repere bibliografice: Ion Ciocanu, Cartea Renatei Verejanu, LA, 1990,3 mai; Dan Coste, Şi viaţa lor era ca viaţa noastră, DEP, 1991,1 mai; Dan Coste, Lacrima neamului meu, DEP, 1991,12 mai; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 231-232; Femei din Moldova, îngr. Iurie Colesnic, Chişinău, 2000,299; Popa, Ist. lit., II, 1192. VI. C. VERESS Zoltân (25.11 .1936, Cluj), traducător. Frecventează cursul secundar în oraşul natal, întrerupt între 1952 şi 1954, în urma arestării şi a condamnării sale la închisoare. Bacalaureat în 1955 şi cu un an la Teologie, în 1956 se înscrie la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj, de unde va fi exmatriculat peste doi ani. Termină studiile universitare în 1974, la secţia fără frecvenţă. în perioada 1962-1970 lucrează în redacţia revistei „Utunk", fiind mai întâi corector, apoi redactor, iar în 1970 este redactor al săptămânalului „A het"; între 1971 şi 1985 conduce rubrica ştiinţifică a revistei „Korunk" din Cluj. In 1986 se stabileşte în Suedia, unde coordonează revista „tJj keve" din Stockholm. A debutat cu versuri la „Utunk" în 1956. V. traduce în limba maghiară, cu pricepere şi sensibilitate, din proza şi poezia românească. îl preocupă îndeosebi literatura contemporană, dar semnează tălmăciri reuşite şi din scriitorii clasici: din teatrul lui Vasile Alecsandri (Fântâna Blanduziei), din lirica lui Mihai Eminescu şi a lui George Coşbuc. Dintre poeţii contemporani selectează nume ca Marcel Breslaşu, Nina Cassian, Vlaicu Bârna, Ion Noja. Preferinţele -după cum mărturiseşte într-un interviu - se îndreaptă totuşi către proză, în transpunerea sa ajungând la cititorii maghiari nuvelele lui V. Voiculescu şi ale lui D. R. Popescu. Pentru traducerea nuvelelor lui V. Voiculescu i se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor în 1969, iar pentru tălmăcirea romanului Princepele de Eugen Barbu este distins în în 1975 cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca. Traduceri: Victor Eftimiu, Ktnaigyermekek [Copiii din China], Bucureşti, 1959, Prometheusz [Prometeu], Bucureşti, 1971,121 szonett [121 sonete], Bucureşti, 1977; Vasile Alecsandri, Sztnmiivek [Teatru], Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Kollo Kâroly şi Sz. Nagy Geza); Vlaicu Bârna, Varga Katalin regenye [Romanul Ecaterinei Varga], Bucureşti, 1963; Marcel Breslaşu, Mese a szorol [O nouă poveste a vorbei], Bucureşti, 1963; Nina Cassian, Tarka album [Curcubeul], Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Jancsik Păi); George Coşbuc, Koltemenyek [Poezii], Bucureşti, 1964 (în colaborare); Mihai Eminescu, Koltemenyek [Poezii], Bucureşti, 1966 (în colaborare); D. R. Popescu, Feher eso [Ploaia albă], Bucureşti, 1969; V. Voiculescu, Az âlombeli oz [Căprioara din vis], Bucureşti, 1969, Zahei, a vak [Zahei orbul], Cluj, 1972; Irimie Străuţ, Puszi-pusz, Bucureşti, 1970; Eugen Barbu, A Fejedelem [Princepele], Bucureşti, 1975; Mihnea Gheorghiu, Pathetica 77, Bucureşti, 1977; Ecaterina Oproiu, 3x8 meg a vegtelen [3x8 plus infinitul], Bucureşti, 1977; Alexandru Mitru, Mesek [Poveşti], Bucureşti, 1978; Ion Agârbiceanu, Dura lex. Elbeszelesk [Dura lex. Povestiri], pref. Mircea Zaciu, Bucureşti, 1979 (în colaborare cu Telegdy Magda); Ion Noja, Fuggohidak [Poduri suspendate], Bucureşti, 1983. Repere bibliografice: Szâsz Jânos, Marcel Breslaşu a lirikus, „Igaz szo", 1964,2; Dâvid Gyula, Vasile Voiculescu-az utolso varâzslo, „Utunk", 1970, 12; Metz Katalin, Vasile Voiculescu, „Az âlombeli oz", „Igaz szo", 1970,4; Marosi Peter, Un premiu binemeritat, TR, 1970, 8; Beke, Fără interpret, 616-623. O. K. VEREŞ, Grigore (25.11.1934, Bidiu, j. Bistriţa-Năsăud -16.IV.1998, Iaşi), anglist. Este fiul Ludovicăi şi al lui Ioan Vereş, ţărani. Urmează şcoala generală la Lechinţa, Liceul „George Coşbuc" din Năsăud şi Facultatea de Filologie, secţia engleză-română, a Universităţii din Bucureşti (1953-1957). Angajat în ultimul an de studii ca asistent de limba engleză la Institutul de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC al PMR, în 1958 este condamnat la închisoare corecţională pentru „uneltire împotriva ordinii sociale". După eliberare (în 1959) lucrează ca electrician la Brăila şi Iaşi, economist la Câmpulung Moldovenesc, interpret-traducător la Suceava, şef de birou la Serviciul de protocol al unei întreprinderi ieşene. în 1964 intră în învăţământ, la Suceava, ca asistent la Catedra de limba şi literatura română a Institutului Pedagogic, apoi ca lector la Universitatea Populară. Din 1966 este membru (din 1982 şef) al Catedrei de limbi şi literaturi germanice la Facultatea de Filologie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza" din Iaşi, în 1992 devenind profesor; deţine un timp şi funcţia de prorector. îşi susţine doctoratul în 1975 cu teza Receptarea operei lui Charles Dickens în România. A beneficiat de stagii de specializare în Statele Unite ale Americii (1974), Marea Britanie (Cambridge) şi Germania (Freiburg, 1984,1991). Debutează în 1968 la „laşul literar" şi mai publică în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza»", „Synthesis", „Cronica" ş.a. A coordonat la Editura Polirom din Iaşi seria „Student's Companion to English Grammar". Preocupat cu precădere de epoca literaturii victoriene, V. este autorul a două cărţi, Opera lui Charles Dickens în România (1982) şi monografia Charles Dickens (1984), mult mai personală fiind prima. Aici se examinează minuţios receptarea operei marelui prozator englez, de la prima ei semnalare în presa românească („Gazeta de Transilvania", 1842) la consemnarea 251 Dicţionarul general al literaturii române Veritas interesului manifestat de mulţi intelectuali români (în 1856 Titu Maiorescu îşi nota în jurnal că a început să-l citească pe Dickens), de la cele dintâi schiţe şi nuvele traduse în reviste până la tipărirea primului volum de proză scurtă, O noapte de Crăciun (1897), şi până la versiunea integrală în româneşte a unui roman, David Copperfield (1929). Tălmăcirile sistematice de după 1944 sunt, de asemenea, menţionate şi analizate atent. Cel mai substanţial capitol al cărţii este consacrat romanelor David Copperfield (tradus de Ioan Comşa), Martin Chuzzlewit (transpus de Mihnea Gheorghiu), Misterul lui Edwin Drood (tălmăcit de Neculai Popescu), Poveste despre două oraşe (versiune de Antoaneta Ralian), Marile speranţe (tradus de I. Călin), Documentele postume ale clubului Pickwick (transpus de Ion Pas şi Neculai Popescu), Casa umbrelor (traducere de Costache Popa). Din monografia despre Charles Dickens se desprinde atât imaginea timpului în care a trăit acesta, cât şi profilul unui autor complex, sintetizând orientări contradictorii, dar adesea receptat pe o unică dimensiune. SCRIERI: Opera lui Charles Dickens în România, Bucureşti, 1982; Charles Dickens, Bucureşti, 1984; A Course in Nineteenth Century and Early Twentieth Century English Literature and Civilization, partea I: The Novei, partea II: Poetry, Iaşi, 1980-1983. Traduceri: Christian Barnard, Inima nu trebuie să moară, Iaşi, 1988. Repere bibliografice: Alexandru Zub, Receptarea literară în orizontul istoriei, ATN, 1983, 2; Rodica Albu, „Opera lui Charles Dickens în România", AUI, literatură, t. XXIX, 1983; Ştefan Avădanei, „Charles Dickens", AUI, literatură, t. XXXII, 1986; Emilia Chiscop, A murit prof dr. Grigore Vereş, „Monitorul" (Iaşi), 1998,17 aprilie; Mihai Avădanei, Un adevărat lord - Grigore Vereş, „Monitorul", 1998,16 octombrie; Titus Raveica, Memoria amfiteatrelor, III, Iaşi, 2001,157-162. I. D. VEREŞ, Nicolae (30.VII.1937, Bucureşti), prozator şi gazetar. Este fiul Anei (n. Florian) şi al lui Petru Vereş, muncitor. îşi începe învăţătura la Bucureşti şi o continuă în satele Fundătura şi Iclod, judeţul Someş. în 1954 a absolvit la Cluj Şcoala Profesională Metalurgică, în 1958 cursul de ziarişti din cadrul Institutului de Ştiinţe Sociale din Bucureşti, iar în 1963 Şcoala Medie „Gheorghe Bariţiu" din Cluj. Ulterior, în 1974, îşi ia licenţa la Academia de Ştiinţe Social-Politice „Ştefan Gheorghiu". După o scurtă perioadă petrecută ca librar la Centrul de Librării şi Difuzarea Cărţii din Cluj (1954-1955), intră în gazetărie: redactor la ziarul „Viaţa nouă" din Câmpeni, judeţul Alba, redactor, apoi secretar de redacţie la „Făclia" din Cluj (1960-1968), redactor-şef adjunct la ziarul „Năzuinţa" din Zalău (1968-1974), corespondent special al Agerpres pentru judeţele Cluj, Bistriţa-Năsăud şi Sălaj (1974-1993), secretar general de redacţie la „Adevărul de Cluj" (1993-1997). Debutează în 1969 la „Tribuna" cu Poemul ucenicului, şi mai e prezent în „Luceafărul", „Clujul literar şi artistic", „ Actualites roumaines" ş.a. Romanul Zebrele pasc în cocotieri (1979), cartea de debut a lui V., ilustrează o specie satirică specifică paginilor din presă. Se mizează pe caricatură groasă, cu patronime străvezii, pretins caracterologice: Ţănel Obraz-de-mătase, traficant de alcool, Filion Piţigoi, un soi de responsabil al întreprinderilor meşteşugăreşti, economistul Biştaru. Următorul roman, Locuri vacante în Pantheon (1985), continuă tribulaţiile lui Ţănel, „achizitor de versuri în sprijinul sarcinilor de plan concrete", procedeu de a stabili o similitudine între infracţiune şi „cântarea patriei" socialiste. în acelaşi plan al caricaturii apar personaje ca Ida Ghivental, consultantul juridic Honoriu Spudercă, având datoria să îndeplinească norma de angajări din rândul celor veniţi din puşcărie, Bubu Leaţă, devenit din „reporter-infractor" un „reporter în travesti", cu sarcina de „a demasca", ş.a., în general trepăduşi care asigură funcţionarea nivelurilor administrative inferioare. Burlescă pe alocuri, persiflatoare până la exces, proza lui V. ia în derâdere mai tot, cu un comic de limbaj greoi, prolix. în povestirile din Oameni şi ape (1989) renunţă la caricatură pentru un ton sumbru, dar lumea de aici rămâne tot grotescă. Romanul Pescarii (2003) prezintă istoria unor oameni năpăstuiţi dintr-un sat din Delta Dunării şi, sub forma unui metaroman indirect, prietenia ciudată între porcarul Obrete, fost ziarist, şi Ardiles, vag scriitor în căutare de subiecte, poreclit „Balzac al doilea" sau „cumpărătorul de iluzii". Dezgustat de lume şi în special de colegii arivişti şi semidocţi, Obrete se retrage din vârtejul evenimentelor („decât să mă las morfolit de porci-vidanjori, mai bine mă fac porcar"), bucurându-se de compania tânărului scriitor pe care încearcă să-l apropie cu mici poveşti inventate sau adevărate, „mirosind a pământ înecat şi a peşte putred". Limbajul acestui porcar, pitoresc, cinic, ironic, pare a fi al unui Gore Pirgu din epoca postcomunistă. Scenele demitizante, precum evenimentele din 1989 aşa cum şi le aminteşte Obrete sau vizita unor tineri „golani" veniţi să desfiinţeze comunismul în sat etc., ca şi satira moravurilor zilei alternează cu pasaje poetice (frumuseţea Deltei, căutarea femeii iubite), secvenţe fantastice (prinderea „monstrului", peştele uriaş, mitologic, pe care orice pescar visează măcar să-l vadă). SCRIERI: Zebrele pasc în cocotieri, Cluj-Napoca, 1979; Locuri vacante în Pantheon, Cluj-Napoca, 1985; Oameni şi ape, Cluj-Napoca, 1989; Pescarii, Sfântu Gheorghe, 2003. Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, Nicolae Vereş, TR, 1969,9; Eugen Teglas, „Zebrele pasc în cocotieri", „Năzuinţa" (Zalău), 1979,12 septembrie; Nicolae Cobadin, „Locuri vacante în Pantheon", CL, 1986,6; Aureliu Goci, Un roman satiric, VR, 1986,11; Ilie Călian, „Oameni şi ape", „Făclia", 1989,5 august; Marin Oprea, „Pescarii" - romanul unui colţ de ţară, „Tribuna afacerilor" (Cluj-Napoca), 2003,18. E. M., L. Cr. VERITAS, revistă apărută la Bucureşti între 24 iunie şi 15 octombrie 1939 (trei numere), având subtitlul „Săptămânal de literatură, teatru şi cinematograf". Directori: Mihail Şerban şi Gheorghe Şoimu. Cei doi tineri directori, unul scriitor şi celălalt gazetar, îşi declară intenţiile într-un mod insolit, semnând fiecare câte un text ce poate fi considerat articol-program: Mihail Şerban - Mai departe prin tranziţie şi George Şoimu - Preludiu, acesta încercând să precizeze aspiraţia publicaţiei: „a ne apropia de fiecare cititor cu bunăvoinţă" şi să promită că vor consacra numere speciale „scriitorilor şi actorilor morţi, peste care colbul uitării şi-a ţesut păienjenişul ingratitudinii umane". Dar V., dispărută repede, oferă sumare Vermont Dicţionarul general al literaturii române 252 eclectice, fără o structură conturată. Poezie semnează Virgil Carianopol (Autobiografie), Matei Alexandrescu (Ursitoare), Radu Gyr (Sângele meu fumegând), proza e reprezentată de Coca Farago („Mi-e drag oraşul în care m-am născut": Craiova, o evocare a oraşului natal prin personalităţi, străzi, parcuri, lăcaşe de cultură), Lucrezzia Karrnabat (Capri: insulă de aur), Mihail Şerban (Vis). Sub pseudonimul George Lotru, George Lesnea traduce din Serghei Esenin şi din poetul polonez Titus Czyzenski. în primul număr Ionel Teodoreanu creionează un portret sentimental al lui Mihail Sadoveanu, în care este rememorată cunoştinţa cu marele prozator, dar şi cu G. Ibrăileanu şi cu G. Topîrceanu, petrecută la îndemnul şi în casa lui Demostene Botez, unde revista „însemnări literare" îşi stabilise efemer redacţia; numărul 3 inserează un fragment din Prăvale-Baba, romanul lui Ionel Teodoreanu. Mircea Eliade dă comentariul intitulat Teama de necunoscut, Ion Frunzetti figurează cu textul polemic Pictura românească, replică la un articol al Olgăi Greceanu despre începuturile picturii naţionale, iar Virgil Carianopol cu Popas în literatură, unde dezaprobă invidia, egoismul ce caracterizează tagma scriitoricească şi aduce un elogiu modestiei unor poeţi ca George Gregorian, I. Gr. Perieţeanu şi Iovan Ducic. O recenzie necruţătoare la traducerea lui N. Bogdan din Plutarh, Vieţile paralele ale oamenilor iluştri: Alexandru cel Mare şi G. lulius Caesar, îi aparţine lui N.I. Barbu. Din când în când se includ şi epigrame iscălite G. L. (George Lesnea) sau Marin Găiseanu. Pentru a stimula interesul cititorilor, câteva inserturi anunţă colaborarea viitoare a scriitorilor Al. O. Teodoreanu şi George Dorul Dumitrescu şi a lui Mihail Boerescu, „fost ministru". La „Cronica literară" C. Pârlea recenzează placheta Cetatea cu duhuri a lui Vintilă Horia, iar pagina miscelanee „Actualitatea în alb şi negru" reuneşte, pe lângă informaţii despre cărţi recent apărute şi examinarea sumarelor unor numere de reviste, necrologul N. M. Condiescu, un omagiu adus geniului eminescian (Eminescu cel etern şi necuprins) şi o poştă a redacţiei („De vorbă cu cititorii"). Preocuparea revistei pentru informaţia la zi din domeniul teatral şi cinematografic este preponderentă, susţinută şi de o iconografie bogată (fotografii, caricaturi, reclame). Dar V. are merite mai cu seamă prin atragerea unor scriitori cu succes la public şi cu bune contribuţii în plan literar. Alţi colaboratori: Constantin Virgil Gheorghiu, Traian Lalescu, Mihail Ilovici. M. Pp. VERMONT, B.fernard] V.[arnava] (1849, Moineşti -26.111.1907, Bucureşti), traducător. Este fiul lui Iosef Griinberg, profesor, şi frate cu pictorul Nicolae Vermont şi cu actriţa Lea Ventura (Fanchette Vermont), soţia lui Grigore Ventura, critic şi autor dramatic. A urmat şcoala elementară în oraşul natal. Din 1870 a făcut parte din administraţia ziarului „Pressa", înlocuindu-1 pe C. D. Aricescu, iar în 1877-1878 a figurat ca administrator al săptămânalului „Globul". Pasionat de astronomie şi de observaţiile meteorologice, după 1900 este, un timp, şeful Staţiunii Meteorologice Bucureşti-Oraş. De altfel, douăzeci de ani fără întrerupere, între 1888 şi 1907, a publicat în „Analele Institutului de Meteorologie al României" seria intitulată Efemeridă astronomică pentru Bucureşti. V. a fost unul din cei mai activi traducători în deceniul 1870-1880. S-a îndreptat în special către literatura germană, tălmăcind o parte din piesa Don Carlos de Schiller („Albina Pindului", 1869 şi „Liceul român", 1870), dar şi câteva opinii ale acestuia despre teatru, două capodopere ale lui Goethe, sub titlurile Patimele junelui Werther (1875) şi Afinităţile („Pressa", 1879-1880), fragmente din Schopenhauer (Despre religiune, „Convorbiri literare", 1898) şi proză de Adolf Miitzelburg (Stăpânul lumei, „Pressa", 1870-1871). A mai tradus din Heinrich Zschokke (Blondinul din Namur. Paşa de la Buda, 1873), Edmond Hahn (Contesa falsă, 1873), Friedrich Gerstăcker (Plutaşul, 1874), Wilhelm Hauff (Othelo, 1875). Din franceză a transpus romanul lui F. Le Prince, Mâna de mort (I-IV, 1869), urmare la Contele de Monte-Cristo de AL Dumas. Cu rare excepţii, când apar improprietăţi lexicale şi construcţii sintactice greşite, limba în care V. şi-a făcut traducerile este cursivă şi câteodată chiar elegantă. Traduceri: F. Le Prince, Mâna de mort, I-IV, Bucureşti, 1869; [Autor neidentificat], Misterele unui harem. Istorie criminală turcească, Bucureşti, 1873; Edmond Hahn, Contesa falsă, pref. trad., Bucureşti, 1873; Heinrich Zschokke, Blondinul din Namur. Paşa de la Buda, Bucureşti, 1873; Friedrich Gerstăcker, Plutaşul, pref. trad., Bucureşti, 1874; Goethe, Patimele junelui Werther, pref. Gr. H. Grandea, Bucureşti, 1875; Wilhelm Hauff, Othelo, Bucureşti, 1875. Repere bibliografice: A. D. Xenopol, „Patimile junelui Werther", traducere din limba germană, CL, 1875, 10; Ion Gherghel, Goethe în literatura română, Bucureşti, 1931,74; Ion Gherghel, Schiller în literatura română, Bucureşti, 1935, 69, 74; Amelia Pavel, Radu Ionescu, Nicolae Vermont, Bucureşti, 1958,9,38; Dicţ. lit. 1900,900-901. D. M. VERNESCU, Alex.[andru] St. (c. 1875 -?), poet şi publicist. Este fiul Constanţei şi al lui Ştefan Vemescu. Descendent al unei familii aristocrate, de intelectuali influenţi în politica vremii, dar numărând şi oameni de artă, V. s-a format ca autodidact. A debutat editorial cu placheta Romaniţe (1899), incluzând versuri scrise în 1897-1899, urmată de Boheme (1906) şi Suave flori... (1912). Atras de gazetărie, colaborează la „Revista poporului", „Povestea vieţii", în 1905 este director al publicaţiei ploieştene „Munţii noştri", în 1909 ziarist la „Adevărul", iar între 1914 şi 1916 director la săptămânalul politico-economic „Contemporanul". Cu simpatii de stânga, publică versuri şi articole în revista „Avântul", fondată de socialistul I. Apostolescu, în „Pagini literare", „Familia", „Ovidiu" (Constanţa), „Ploieştii", „Biruinţa" (Ploieşti), „Ordinea", „Vocea Buzăului", „Revista ilustrată", „Românul", „Dimineaţa", „Vocea poporului" (Ploieşti), „Viitorul ţărei", „Acţiunea română", „Universul literar", „Convorbiri literare". V. ar fi avut pregătit pentru publicare „romanul psihologic" Femei. Firava voce lirică a lui V. se face auzită odată cu Boheme, volum remarcat de N. Iorga. Disciplinat, echilibrat, versul pare că umple cu uşurinţă forma fixă, cultivată în epocă de simbolişti, de care pe autor îl apropie tematica obsesiv-sentimentală. Accente de menuet susţin stângaci atmosfera simbolistă, 253 Dicţionarul general al literaturii române Verona estetizantă: „Aud la streaşină aceeaşi/Melancolie, pic, pic, pic.../Şi mai rămân uitat de-aseară/în farmecul unui nimic.//îmi prinde luna prin fereastră/O acuarelă pe perete./Din depărtări s-aud crâmpeie/De hăuriri întâr-ziete.//Cu capul rezemat de-o mână/Pe-un colţ de masă îmi caut loc,/Ca să rămâi gândind la tine -/fără noroc" (în noapte). La fel ca la Ion Minulescu, rezonanţele versului se pierd în inflexiuni de romanţă: „Şi-ţi cad în părul galben/pe-obrajii tăi cei dragi/Şi-ţi cad în părul galben,/Şi toată eşti acuma/Muietă în miragi" (Singuri). Cele mai personale reflexe sunt legate de sentimentul golului, al suspendării: „îi gol, îi larg, nu simt nimic - / Ceasornicul a stat" (Singurătate). In poeziile din Suave flori V* se eliberează de artificiile simboliste, ajungând la simplitate; prin echilibrul reţinut şi tandru, unele secvenţe amintesc vag de sonetele eminesciene („Şi mai mult acum îţi placi tu ţie/Şi te întreci pe tine-n toate cele;/Ai prins în ochi lucirile de stele/Şi toată-ai prins o dulce sprintenie"). în fond, lirica lui V. indică o sensibilitate clasică. SCRIERI: Romaniţe, Bucureşti, [1899]; Boheme, Ploieşti 1906; Suave flori..., Bucureşti, 1912. Repere bibliografice: Al. Antemireanu, „Romaniţe", „Apărarea naţională", 1900,23; N. Iorga, „Boheme", „Sămănătorul", 1906,8129; Mihail Sevastos, Monografia oraşului Ploieşti, Ploieşti, 1938,787; Valeriu Nicolescu, Gheorghe Petcu, Buzău - Râmnicu Sărat. Oameni de ieri, oameni de azi, Buzău, 1,1999,16-17. S. D. VERONA, Dan (1.VII.1947, Bacău), poet, prozator şi traducător. Este fiul Catincăi (n. Creţu) şi al lui Constantin Dan, învăţător. Rămas de foarte mic în familia bunicilor materni (Ana şi Nicolae Creţu) din cauza pierderii ambilor părinţi, va locui în comuna Luncani, judeţul Bacău, şi va fi înscris în clasa întâi cu numele Neculai Creţu. Urmează primele şase clase, dar va termina şcoala generală la Piatra Neamţ, unde trecuse în grija unei case de copii. Face tot aici liceul (1961-1965) şi în 1972 absolvă Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii din Bucureşti. In 1984 frecventează cursurile de vară ale Universităţii de la Marly-le-Roi (Franţa), iar în 2003 îşi susţine licenţa la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Din 1972, cu o întrerupere între 1988 şi 1990, e redactor, apoi şef al secţiei de poezie la Radiodifuziunea Română. A debutat cu versuri în 1964 la ziarul „Flacăra" din Piatra Neamţ. Prima carte, Nopţile migratoare, i-a apărut în 1972 (Premiul Uniunii Scriitorilor). Publică în „Amfiteatru", „Contemporanul", „Luceafărul", „România literară", „Ateneu", „Viaţa românească", „Cronica", „Familia", „Contrapunct", „Convorbiri literare" ş.a. A compus texte pentru interpreţi de muzică folk (Ştefan Hruşcă, Vasile Şeicaru, Victor Socaciu, Mircea Baniciu), care i-au adus o popularitate ce a depăşit-o un timp pe cea a poeziei sale tipărite. Odată cu 1990 tipăreşte numai în presa literară şi înregistrează pentru radio şi televiziune poeme dintr-o proiectată Trilogie răsăriteană şi traduceri din lirica religioasă a lumii. A semnat Nicolae Creţu până în 1971, când îşi oficializează semnătura Dan Verona, după numele unui străbunic italian stabilit în România la sfârşitul secolului al XlX-lea, ca antreprenor de căi ferate. Poet de substanţă romantică şi prerafaelită, V. se înscrie la început în linia unui lirism imnic, de viziune serafică, retoric şi manierist, pentru ca în ultimele plachete contactul cu realităţile civilizaţiei moderne să devină prilej de satiră şi revoltă, dar şi refugiu în spaţiile înalte ale poeziei şi purităţii. Nopţile migratoare, cea dintâi şi cea mai izbutită carte, este prefaţată elogios de Alexandru Paleologu, care îl raportează pe autor la Holderlin, pe temeiul imaginării similare a unei Grecii ideale şi subliniază câteva dominante ale acestei lirici: orfismul, incantaţia centrată asupra principiului feminin ca factor cosmogonic. Figura mamei, nostalgia apelor amniotice sunt constante ale imaginarului lui V., care îmbracă o formă imnică, de unde şi situarea în apropierea Imnelor lui Ioan Alexandru. Lirismul se hrăneşte din viziuni extatice, din recurenţa motivelor cu aură sacralizantă (fluturi, îngeri, fecioare, liră, crini), din hieratismul gestual, muzica interioară a versurilor accentuând inefabilul. Dacă în Nopţile migratoare mitul central era cel al naşterii, în Zodia măslinului (1974) mitizată este epoca de aur a poeţilor, având ca simbol măslinul. Versul izvorăşte din nelinişte, din suferinţă, din aşteptarea cântecului, fiind totodată o luptă cu timpul: „împotriva Absenţei / şi a Uitării cumplite / fiecare poem al meu / este o auroră / pururi din cenuşa mea înălţându-se" (în umbra Paradisului). în Cartea runelor (Adaos la Parnasul dacic) (1976) se păstrează caracterul imnic, hieratismul, mistica, dar se îngustează sfera de referinţă la poeţii români. Astfel, Eminescu „de tânăr a învăţat limba Melancoliei", el arată „calea spre Miradoniz, Castelul enigmă", Arghezi „a tras veacul neostenit după dânsul / Ca un pescar năvodul prea plin înspre mal / Când se anunţă prin clopote tainice cina", iar Bacovia „a suferit de boli pe care doctorii / nu le pot lecui. / Sărutul Poeziei / i-a strălucit totdeauna pe frunte". Dicţiunea suferă o modificare importantă în Daţi ordin să înflorească magnolia (1977), prin întoarcearea spre feţele actualităţii, în primul rând spre efectele civilizaţiei maşiniste asupra umanităţii. Atitudinea devine polemică, demitizantă, iar modelele sunt acum versurile lui Geo Dumitrescu şi ale lui Adrian Păunescu. Civilizaţia modernă aduce cu sine şi o sciziune a sinelui, înstrăinarea, o ruptură a unităţii eu-lume, de aceea starea încercată este de neputinţă sau de regret după puritatea pierdută. Uneori poemele adoptă maniera dialogului filosofic şi euristic (Un bătrân student cercetător de astre către magistrul său) ori a reportajului ironic (Daţi ordin să înflorească magnolia). Odată cu Viaţa la treizeci şi trei de ani (1981) se înstăpâneşte tematica desacralizării, care duce la o lirică născută nu din beatitudine, ci din sentimentul spaimei existenţiale: „Scriu poezie dintr-o frică grozavă" (La mormântul lui Mihai Eminescu II). In volumul Balada vestitorului şi alte poeme (1986) recursul la prozodia clasică şi priza la real lasă impresia unei întoarceri la tradiţionalism. Dar elementele realităţii nu sunt decât semne pentru sensuri alegorice, parabole şi reprezentări onirice. Dragostea, chiar într-un mediu dur, îşi păstrează caracterul ideal, angelic: „Mă gândesc la un poem pentru tine / uşor şi serafic / deşi sângerez în bocanci / în această noapte am disponibilitatea / să confund realitatea cu visul / şi să te recreez aşa cum îmi dictează / absenţa ta" (Un Verona Dicţionarul general al literaturii române 254 cântec de dragoste al pifanului). Autobiografic, îngerii chilugi (1982; Premiul Uniunii Scriitorilor), un bildungsroman inspirat din etapa dureroasă a primei copilării, este conceput ca o lungă confesiune adresată unui alter ego, întâlnit în final în apele oglinzii. Din poezie se transferă aici nostalgia purităţii, idealitatea, serafismul, tocmai de aceea poate surprinde limbajul argotic. Orfelinatul, „Paradisul", este o lume în miniatură, ce rezumă societatea şi legile care o conduc, iar locatarii lui, „solarienii", „îngerii chilugi", sunt un amestec de candoare şi brutalitate. Evadarea din acest univers ostracizant se face în visare, în literatură, în argou, adoptat ca scut. Tonul rămâne sentimental, melancolic, specific unei evocări a despărţirii de copilărie şi adolescenţă. SCRIERI: Nopţile migratoare, pref. Alexandru Paleologu, Bucureşti, 1972; Zodia măslinului, Bucureşti, 1974; Cartea runelor (Adaos la Pamasul dacic), Bucureşti, 1976; Daţi ordin să înflorească magnolia, Bucureşti, 1977; Viaţa la treizeci şi trei de ani, Bucureşti, 1981; îngerii chilugi, Bucureşti, 1982; Balada vestitorului şi alte poeme, Bucureşti, 1986. Traduceri: Forugh-e Farrokhzad, întâlnire în noapte, Bucureşti, 1988 (în colaborare cu Vasile Sofineti); Simon Vestdijk, Chelnerul şi supravieţuitorii, Bucureşti, 1989. Repere bibliografice: Dan Laurenţiu, Tineri poeţi, LCF, 1971,21; Ana Blandiana vă prezintă unsprezece poeţi, AFT, 1971,12; Ilie Constantin, „Nopţile migratoare", LCF, 1973,8; Lucian Raicu, „Nopţile migratoare", RL, 1973, 10; Dinu Flămând, „Nopţile migratoare", ARG, 1973, 3; Victor Felea, „Nopţile migratoare", TR, 1973,15; Laurenţiu Ulici, Vămile cântecului, RL, 1973, 18; Andrei Petrescu, O carte care se citeşte cu bucurie, AFT, 1973,6; Daniel Dimitriu, „Nopţile migratoare", CL, 1973, 8; Mihai Neagu, „Nopţile migratoare", ST, 1973, 8; Eugen Dorcescu, „Nopţile migratoare", 0,1973,12; Lucian Raicu, „Zodia măslinului", RL, 1974, 41; Eugen Barbu, „Zodia măslinului", LCF, 1974, 44; Dinu Flămând, „Zodia măslinului", CNT, 1974,44; Al. Andriescu, Doi poeţi tineri: Dan Verona, Paul Balahur, CRC, 1974,45; Dana Dumitriu, „Zodia măslinului", CL, 1974,12; Dan Mutaşcu, „Zodia măslinului" sau Limitele creşterii, SPM, 1974, 206; Paleologu, Simţul practic, 133-134; Mincu, Poezie, 228-230; Piru, Poezia, II, 503-505; Paul Dugneanu, „Cartea runelor" - Literele de aur, LCF, 1976, 16; Dana Dumitriu, „Cartea runelor", RL, 1976,19; Laurenţiu Ulici, „ Cartea runelor", CNT, 1976,21; Nicolae Oprea, „Cartea runelor", VR, 1976, 6; Victor Felea, „Cartea runelor". Formule poetice, TR, 1976, 26; Dumitru Mureşan, Poezia culturii, VTRA, 1976,7; Dinu Flămând, Un ordin pentru înflorire, AFT, 1977, 4; Nicolae Manolescu, Tineri poeţi, RL, 1977, 17; Dan C. Mihăilescu, Nepreţuita simplitate, LCF, 1977,18; George Alboiu, Doi poeţi, LCF, 1977, 23; Zaharia Sângeorzan, Poezia cetăţii, RL, 1977,41; Alexiu, Ideografii, 57-60; Iorgulescu, Scriitori, 167-170; Regman, Explorări, 229-233; Grigurcu, Poeţi, 504-507; Ruja, Valori, 161-164; Lit. rom. cont., I, 745-747; Dimitriu, Singurătatea, 176-180; Eugen Simion, Poezia la treizeci şi trei de ani, RL, 1981,23; Laurenţiu Ulici, Momentul regăsirii: „ Viaţa la treizeci şi trei de ani", CNT, 1981,25; Mircea Martin, Temperatura sentimentelor, RMB, 1981, 11427; Dana Dumitriu, Locuitorii „Paradisului", RL, 1983,8; Daniel Dimitriu, „îngerii chilugi", RL, 1983,8; Valeriu Bârgău, între kitsch şi proza modernă, AST, 1983,2; Al. Cistelecan, Despre Dan Verona, 0,1983,36; Lucian Alexiu, „Balada vestitorului şi alte poeme", O, 1987, 19; Romul Munteanu, Vestirile poetului, FLC, 1987, 23; Alex. Ştefănescu, O experienţă poetică insolită, RL, 1987, 24; Laurenţiu Ulici, Efectele absenţei, RL, 1987, 29; Petru Poantă, Un poet patetic, ST, 1988, 6; Tuchilă, Privirea, 52-66, 200-204; Ulici, Lit. rom., 1,162-165; Cosma, Romanul, II, 200-201; Popa, Ist. lit., II, 465; Dicţ. scriit. rom., IV, 731-735. D. Mr. VERONA, Lucia (pseudonim al Luciei Veronica Lerner; 4.III.1949, Arad), autoare dramatică, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Evei (n. Hertz) şi a lui Paul Lemer, muncitori; a fost căsătorită cu umoristul H. Salem. După absolvirea Liceului „Ioan Slavici" din Arad (1967), urmează Conservatorul „Ciprian Porumbescu" la Bucureşti, luându-şi licenţa în 1972. Lucrează sporadic în presă (revista „Lumea", 1978-1982), e redactor la cotidianul „Azi" (1990-1991), redactor-şef al revistei „Front Press" (1991-1992), realizator la televiziune (din 1993), directoare a Editurii Carte de Suflet (2002). în 2002-2003 este şi consilier la Guvernul României. Debutează în 1974 cu povestirea Vreau să cânt şi eu la revista pentru copii „Luminiţa", iar editorial în 1985 cu volumul de teatru Luna de pe cer, scris în colaborare cu H. Salem. Colaborează la emisiuni radiofonice şi de televiziune, la „Luceafărul", „Almanahul literar", scos de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, „Steaua", „Asalt" (Constanţa), „Steagul roşu" (Bucureşti), „Femeia", „Flacăra roşie" (Arad), „Ora" (Bucureşti), „Agora online", „Cote des Arts" (Paris). A tradus un roman de Jokai Mor (1984), o piesă de Bujor Nedelcovici (1999), iar pentru repertoriile teatrale Dimineaţa de mâine de Karinthy Frigyes (1997, în colaborare cu Bori Varga), Juriul deliberează de Pierre Belfond (1999) şi Medeea de Ârpăd Goncz (1999, în colaborare cu Iosif Naghiu). Genul predilect abordat de V. este comedia de moravuri şi de situaţie, acţiunea pieselor fiind plasată în ambientul lumii cotidiene. Logodnicul (din volumul Luna de pe cer) aduce în scenă personaje din zilele noastre, identificate cu nume ce le dezvăluie cu uşurinţă trăsăturile: Dulcineea Mentosan, Micu Dodolici, Ticu Tabacu etc. şi implicate în mici „drame" de familie. Dragoste la prima vedere este o comedie având în atenţie diferenţa dintre dragostea adevărată şi aşa-zisa „dragoste la prima vedere", bazată pe interes - în acest caz dorinţa unei funcţionare de a deveni cu orice preţ actriţă. Comedia titulară, Luna de pe cer, pe o temă frecventată şi în proza scurtă a lui H. Salem, este o şarjă de ironie şi umor negru la adresa birocraţiei. Cu următoarea carte, romanul Don Juan şi ceilalţi (1997), autoarea intră pe terenul prozei. Recurge la fantastic, combină în manieră postmodemă planurile narative şi alternează metode variate de aranjare a textului, impregnat tot de ironie şi umor negru. „Se joacă" amestecând palierele temporale - reale şi ficţionale -, face un „curs scurt de istorie a donării", discută „viaţa lui Don Juan", sfârşind cu o „pledoarie" în favoarea acestuia. Dar Don Juan nu e un simplu personaj, ci un laitmotiv prezent şi în Labirint obligatoriu (2001), roman în care se trece de la lumea calculatorului la atmosfera romanului englez de secol XIX ori la cea science-fiction. V. vrea să scrie un roman experimental, a cărui atmosferă trebuie să fie „informală", deşi, o spune singură, „romanul ăsta trebuie să aibă un subiect, nişte personaje, eventual un conflict", îmbinare de viaţă reală şi ficţiune, romanul, „scris numai din paranteze", tratează lejer planurile narative şi pe cele temporale, adesea într-o manieră neaşteptată. Stilul este uneori 255 Dicţionarul general al literaturii române Versuri alert, alteori digresiv, aşa cum sugerează şi jocul pe computer The Maze, încâlcit, halucinant, concluzia fiind că „nimeni nu scapă de blestemul labirintului din care a îndrăznit să iasă". Mai mult temă recurentă decât personaj, Don Juan rămâne egal cu sine însuşi: nu evoluează, nu are conflicte. Cu multe elemente din Don Juan şi ceilalţi, cartea preia şi formula compoziţională din textele teatrale reunite în Grand Hotel Europa (2000; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti): modalitatea labirintică de construcţie, umorul negru, ironia, parodia socială şi politică, împletirea teatrului cu proza. Aceste procedee sunt prezente în piesa care dă titlul volumului, subintitulată „eurocomedie", dar şi în Secretul atomic, Noaptea. O comedie albastră sau în Poveşti cu zâne şi amanţi. SCRIERI: Luna de pe cer (în colaborare cu H. Salem), Bucureşti, 1985; Don Juan şi ceilalţi, Bucureşti, 1997; Grand Hotel Europa, Bucureşti, 2000; Labirint obligatoriu, Bucureşti, 2001; Crăciuniţa, Bucureşti, 2002. Traduceri: Jokai Mor, Eppur si muove, Bucureşti, 1984; Bujor Nedelcovici, Noaptea solstiţiului, în Bujor Nedelcovici, 2+1 (două scenarii + o piesă de teatru), Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: Aurel Dragoş Munteanu, Un roman de Jokai Mor, LCF, 1984,40; Grete Tartler, Jokai Mor, „ Eppur si muove", RL, 1984, 40; Szâsz Jânos, Tel eleji naplâ, „A het", 1984,51; Marian Popescu, „Luna de pe cer", RL, 1985,33; Mircea Ghiţulescu, „Luna de pe cer", ST, 1986,8; Tuchilă, Privirea, 197-203; H. Zalis, Din perspectivă veleitară romanul e un moft, CNT, 2002,16; Geo Vasile, Interfaţa virtualului cu mitul, CNT, 2002,20. 7 C.Dt. VERS, revistă apărută la Rastatt (Republica Federală Germania) în martie şi în aprilie 1951, apoi la New York şi Chicago, cu întreruperi, din iulie 1951 până în decembrie 1957, prin multiplicarea fotomecanică a unui dactiloscript. Redactor: Nicolae Novac. în Cuvânt de început se afirmă: „Niciodată în şase ani de la terminarea celui de-al doilea război mondial, setea de slovă românească nu a fost mai intensă ca în aceste zile de babilonie mondială. Niciodată emigraţia noastră nu şi-a manifestat dorul de a lua parte activă la zbuciumul universal, la lupta uriaşă dintre bine şi rău, dintre întuneric şi lumină, dintre libertate şi sclavie". în această publicaţie cu caracter de antologie, pe lângă rubricile „Carnet literar", „Carnet cultural" (cu note despre activitatea scriitorilor români din exil), „Cărţi, reviste, ziare", „Note şi comentarii", semnează versuri şi articole Nicolae Novac, tot el dă proză iscălită Nicolae Novakovski, iar cu versuri, proză şi recenzii figurează Vasile Posteuca, cu poezie, traduceri şi prezentări de poeţi din literatura latino-americană Ştefan Baciu, cu versuri şi proză Vintilă Horia. Mai colaborează Aron Cotruş, Eugen Relgis, Victor Buescu, Nello Manzatti, Ion Ţolescu. Se reproduc poezii de V. Alecsandri, Mihai Eminescu, St. O. Iosif, Octavian Goga, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Mihai Codreanu, Ion Minulescu, Adrian Maniu, G. Bacovia ş.a. I. H. VERSURI PENTRU MOARTEA DOMNULUI GRIGORIE GHICA, ÎNTÂMPLATĂ LA ANUL 1777, OCTOMBRIE 1. Povestire în versuri compusă în ultimul sfert al veacului al XVIII-lea, textul deplânge uciderea, prin înşelăciune, de către turci a voievodului moldovean Grigore al III-lea Ghica, pentru opoziţia sa faţă de anexarea Bucovinei, făcută „cadou" Habsburgilor în 1775 de Stambul. Este, în chip semnificativ, o temă generală a literaturii române din acel timp, pentru că pieirea tragică a voievodului (un domn creştin ce înclina către puterile creştine) aflat în culmea puterii a suscitat imediat atenţia autorilor de cronici rimate; un condeier necunoscut (Mihail Kogălniceanu a crezut că este vorba de Enache, un străbun al său) surprinde într-o povestire în versuri (care mai circulă şi sub titlul Stihuri asupra domnului Grigorie Ghica, voievod al Ţărei Moldovei) uciderea mişelească a domnitorului. Pe imbrohorul turc venit la Iaşi Ghica îl prezintă ca fiind animat de cele mai bune gânduri, când, de fapt, ţelul lui era criminal, pe care îl şi înfăptuieşte cu prilejul vizitei domnitorului (o vizită protocolară) la reşedinţa solului. Textul a avut o descendenţă remarcabilă: s-au descoperit nu mai puţin de paisprezece variante, dintre care două în Ţara Românească. Trecând munţii, povestirea a servit, între 1778 şi 1780, şi la compunerea piesei - text mixt în versuri şi proză -Occisio Gregorii in Moldavia Vodae tragedice expressa, intrată curând în repertoriul pentru carnaval al şcolarilor de la Blaj. Ca în mai toate ilustrările acestei specii, autorul utilizează toposul exordial al lipsei de contingenţă între „măreţia" teribilă a subiectului ales şi slabele puteri ale cronicarului. Poate fi remarcată, pe lângă această secvenţă a „captării bunăvoinţei", şi utilizarea temei „lumea înşelătoare", acompaniată de mai toate motivele adiacente. Ar fi de observat că, deşi adept al atitudinii (şi al examinării faptelor prin prisma ei) cuprinse în celebra formulă, autorul pare mai puţin înclinat (sau mai puţin capabil) să filosofeze pe marginea subiectului, să genereze contemplarea lumii din perspectiva deşertăciunii. Preocuparea lui pare a fi mai mult istorisirea faptului înspăimântător şi înconjurarea lui în lamentaţii aducătoare de expresivitate. Cel ce a scris stihurile despre uciderea lui Grigore Ghica - text care lui N. Iorga îi provoca o iritare maximă: „banală plângere versificată", „naraţiune difuză şi palidă, fără nici un element adevărat dramatic într-însa, fără un cuvânt energic şi o comparaţie justă" - expediază rapid contextul filosofic (refuzându-şi micile orgolii „epopeice") unde urmează a-şi instala povestirea: „O limbă ritoricească/Ar trebui să vorbească,/ Şi să spuie acea-ntâmplare/ Jalnică şi de mirare,/ Care s-au cunoscut foarte/ în halul lumei deşarte,/ Cum că n-are nici un bine/ Lumea statornic în sine...". Ediţii: Versuri pentru moartea domnului Grigorie Ghica, întâmplată la anul 1777, octombrie 1, CPV, 179-196. Repere bibliografice: Iacob Negruzzi, Stihuirea domnului Ghica voievod, CL, 1875,12; Iorga, Ist. lit. XVIII, II, 72-75; Iacob Negruzzi, Cântecul sau „stihuirea" lui Grigorie Ghica vodă, AAR, memoriile secţiunii literare, t. XXXII, 1909-1910; N. Drăganu, Pagini de veche literatură, DR, 1923-1924; Puşcariu, Ist. lit., 208-209; Emil Turdeanu, Contribuţiuni la studiul cronicelor rimate, CEL, 1936; Alexandru Ciorănescu, „Occisio Gregorii Vodae" - cea mai veche piesă de teatru în româneşte, RFR, 1937, 8; Ion Breazu, Versuri populare în manuscrise ardelene vechi, Bucureşti, 1939,87-88; Călinescu, Ist. lit. (1941), 57, Ist. lit. (1982), 50-51; Piru, Ist. Iii, I, 423-424; N. A. Ursu, Contribuţii la Versuri şi proză Dicţionarul general al literaturii române 256 stabilirea paternităţii unor povestiri istorice în versuri. Anonimul B., LR, 1966,1,2; Dan Simonescu, Uciderea lui Grigore Ghica (1 octombrie 1777), CPV, 165-179; Mircea Anghelescu, Contribuţii la stabilirea unor premise ale literaturii româneşti moderne (1750-1780), LL, 1968; Gâldi, Introducere, 102; Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1976, 310-311; Mihai Bordeianu, O cronică rimată referitoare la uciderea lui Grigore Alexandru Ghica vodă, CRC, 1977,26; Dicţ. lit. 1900,901; Dan Horia Mazilu, Literatura română barocă în context european, Bucureşti, 1996, 266-275; Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română, Craiova, 1996,169; Mihai Moraru, De nuptiis Mercurii et Philologiae, Bucureşti, 1997,109; Mazilu, Recitind, II, 174-177. ' D. H. M. VERSURI Şl PROZĂ, revistă apărută la Iaşi, un timp ca bilunar, în fapt cu intermitenţe, între 15 septembrie 1911 şi 23 iulie 1916; are la început titlul „Versuri", schimbat la 15 decembrie 1911 în „Versuri şi proză"; la 5 septembrie 1915 adaugă subtitlul „Revistă literară şi socială"; numărul 2-3/1915 anunţă că va ieşi doar o dată pe lună „cât timp vor ţinea împrejurările actuale", dar în septembrie se tipăresc cinci numere, iar din octombrie devine săptămânală. Iniţial este condusă de I. M. Raşcu. Directorul-proprietar al publicaţiei, Hidalgo (Alfred Hefter), este menţionat la nr. 1/1914; în numărul 5/1916 apare pentru prima dată semnătura lui Pamfil Şeicaru, devenit redactor, iar în numărul 6 din acelaşi an se Cuvinte despre artă, II Din Halul amintirii Artă poetică Vibrări: Strigăt de pasări Yorbea o pisică... Despart lumina... Credincioasa (din M. Schwob) Literatura Keviste Pi. H. V. DEMETRIUS D. PROTOPOPESCO ' 1. M. RfiŞCU CLftODlA MILLIAN C. R. QHiOLEfl M. ZOPiR Aspecfe R. HG. Puncte O campanie; Conflict teatral; Poetul'şi chiromaneia; Anatole France senator; Polemici necesare; Un turneu; Omagiu lai Antoine; Tendinţe în teatru; In apărarea lai Caragiale; laşul intelectual; Insula Saint-Lonis. iSER: Vignete IAŞI Redacfia şi Administraţia .. Str. Păcurari 29 ***** Ji consemnează că „dl I.M. Raşcu nu mai face parte din redacţie". V. este o prelungire în spirit a revistei moderniste „Vieaţa nouă", editată de Ovid Densusianu, şi îşi explică succint scopul încă din numărul inaugural, cu o declaraţie inclusă la rubrica „Ecouri": „Plini de avânt, ne îndreptăm către aceia care, ca şi noi, cu toate necazurile, mai au încă naivitatea să admire o rază de soare şi să se înfioare la auzul unei melodii". Afirmaţia netă că „va cuprinde numai producţiuni în versuri" (2/1911) nu ar fi asigurat un public plătitor suficient pentru a putea rezista economic, încât redacţia precizează că odată cu numărul 7 „a hotărât să consacre un număr de pagini studiilor de literatură, precum şi prozei beletristice". în consecinţă, îşi va modifica şi denumirea potrivit noii orientări. Cele mai multe versuri sunt influenţate de simbolism şi aparţin lui Al. Macedonski (Năluca unei nopţi), Ion Minulescu (Romanţa ultimei seri, Cânta un matelot, Romanţă apocrifă), G. Bacovia (Gris, Finis, Plumb, Amurg de iarnă, semnate G. Andoni), Ion Pillat (Visai o cetate...), Perpessicius (Miriapodul), B. Fundoianu (Poem profan, Arşiţa, Corespondenţe), F. Aderca (Pământ şi om, Tragedie), Adrian Maniu (Tisană sufletească), Al. Colorian (Sonată), Eugeniu Sperantia (Cântec negru), I. M. Raşcu (într-un castel, Sunt trei fecioare), Claudiei Millian, lui Enric Furtună, Mihail Cruceanu, Theodor Solacolu, Al. T. Stamatiad, Cezar T. Stoika, Constantin T. Stoika, Al. Viţianu, B. Luca, P. Dragoş (Dragoş Protopopescu), V. Demetrius, G. Diamandy. Aici Tristan Tzara (Ţara) publică un ciclu de versuri din Song of Myself. Colaborările cu proză, mai puţin frecvente, vin de la Hortensia Papadat-Bengescu (O pasăre), F. Aderca (însemnările unui barbar, Scrisoare pentru Rabi Hasmonei), Cezar Petrescu (Paianjenul negru, Sonata lunei), Emil Isac (Scrisoare către o femeie), Eugeniu Sperantia (Plâns... dans... alunecare), Ion Dragu. Se traduce un fragment din „ultima operă a lui Oscar Wilde înainte de a fi întemniţat", La Sainte courtisane sau Femeia cu pietre scumpe (Alfred Hefter, sub iscălitura N. Vondra), actul al III-lea din tragedia lui Josephin Peladan Oedip şi Sfinxul (Constantin T. Stoika), Cleopatra de Albert Samain (I. Peltz, sub iniţialele numelui), Poeme şi proză (Al. T. Stamatiad) şi Don Juan în infern de Charles Baudelaire (B. Fundoianu), piesa Coram populo de August Strindberg (Alfred Hefter, semnat Vondra), versuri de Ch. N. Bialik (Enric Furtună) şi Marcel Schwob (I. M. Raşcu, sub pseudonimul Evandru); Tudor Arghezi adaptează poemul Dumnezeii de Walt Whitman. Cu piese de teatru colaborează Pompiliu Păltănea (Fugind de Charibdis, Jocul zeilor), Alfred Hefter (Miros de iarbă, sub pseudonimul Hidalgo) şi Dan Bădărău (Spre altă viaţă). Pe prima pagină, realizată de Alfred Hefter sub iscălitura Ciric, sunt prezentaţi Octav Băncilă, Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sadoveanu, G. Ibrăileanu, Radu Demetrescu, A. C. Cuza, C. Stere, Mihai Codreanu, A. A. Bădărău. Câteva eseuri aparţin lui Mihail Dragomirescu (Don Quijote), A. Cantemir (Neo-Biblia unui european), N. Davidescu (Variaţii împrejurul clasicismului de mâine), Ovid Densusianu (La santa belleza), A. D. Xenopol (Franţa şi Germania), G. Diamandy (închinare Franţei). în cadrul rubricii „Aspecte" scriu Tudor Arghezi (Moralităţi. 257 Dicţionarul general al literaturii române Verzea Despre psihologia şcolarului, lacunele educaţiei) şi Pamfil Şeicaru, autor al unor articole critice şi cronici de obicei ironice (Nichifor Crainic, „Şesuri natale", Rânduri pentru cei nedumeriţi, Ion Pillat -Citind „Amăgiri", Literatura războiului. Mircea Rădulescu, Eliminarea ideilor din viaţă ş.a.). Pompiliu Constantinescu va colabora cu cronici literare (Claudia Millian, „Garoafe roşii" ş.a.), alături de Alfred Hefter, acum iscălind Ben Amura şi V.P. Rubricile „Cronica teatrală", „Cărţi", „Reviste" sunt susţinute, sub pseudonimul Evandru, de I. M. Raşcu. Ultima pagină conţine „măştile" unor colaboratori: Ion Minulescu („caricatură pentru mai târziu") de Adonis Popov, Claudia Millian („autoschiţă"), Mihail Cruceanu şi Hidalgo (de Iser). Au mai colaborat Const. Rîuleţ, B. Nemţeanu, D. Karnabatt, I. Ludo, Leon Feraru, C. R. Ghiulea, Rodion (A. Steuerman-Rodion), Gerry Spina, Barbu Solacolu. Revista este ilustrată de Iser, Ross şi Victor Ion Popa. L. Cr. VERZEA, Ernest (5.X.1917, Bucureşti - 29.IX.2003, Bucureşti), poet şi publicist. Este fiul Ecaterinei (n. Cristian) şi al lui Ioan G. Verzea, subdirector în Ministerul Industriei şi Comerţului. Urmează la Bucureşti şcoala primară şi trei clase la Liceul „M. Eminescu", încheindu-le în 1933 la Liceul „Ştirbei Vodă" din Călăraşi. în 1934 intră ucenic la Atelierele CFR Griviţa şi este, pe rând, lucrător, ajutor-mecanic, desenator tehnic şi chiar funcţionar, ajungând în 1938 secretar la secţia sculărie. Paralel îşi continuă liceul în particular, iar între 1938 şi 1941 e audient la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, în atelierul lui Jean Al. Steriadi. în 1948 va absolvi Facultatea de Litere şi Filosofie, iar în 1950 pe cea de Drept. înzestrarea specială pentru desen şi pictură şi-o va desăvârşi la cursurile de pictură monumentală bizantină ale Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române (1959). Angajat de Liviu Rebreanu la cotidianul „Viaţa", lucrează aici între 1941 şi 1944 ca secretar de redacţie, apoi ca redactor cultural pentru pagina a doua. în 1944, după ce publică în „România viitoare" poezia pacifistă Cântecul unui luptător (tradusă din „vechea lirică populară chineză", dar atribuită lui Li-Tai-Pe ca să fie mai convingătoare), care incita la refuzul de a mai lupta pe front, este arestat şi ţinut câteva luni în lagărul de la Târgu Jiu. I se fixează domiciliu forţat în comuna Nana din judeţul Ilfov. După război lucrează ca şef de cabinet la Ministerul Educaţiei Naţionale (1945-1948) şi concomitent este redactor cultural la ziarul „Poporul" (1946-1948). Ulterior optează pentru postul de secretar particular al ministrului Ştefan Voitec. în 1950 este exclus din Partidul Muncitoresc Român împreună cu alţi cincisprezece scriitori, sub acuzaţia că scrierile lor nu ar reflecta îndeajuns „cuceririle regimului de democraţie populară" şi că ar conţine „formule care evită orientarea ideologică". Pentru că fuseseră vizitaţi de un unchi, fost deputat PNŢ, soţii V. sunt deţinuţi un an şi jumătate la Jilava, iar la sfârşitul lui 1951 condamnaţi, V. la cinci, iar soţia sa la trei ani temniţă grea. Eliberat în 1955, trăieşte din îndeletniciri modeste: paznic la o grădină, pontator pe şantier, muncitor la o cooperativă, şef al Salvamarului de pe lacurile de agrement şi la ştrandurile din Bucureşti (doisprezece ani), pictor zugrav. Reintră în presă târziu, ca redactor la publicaţia „Forum" (1968-1977), de unde se şi pensionează. De-a lungul timpului a frecventat cenaclurile Sburătorul şi Preocupări literare şi a mai colaborat cu desene, cronici teatrale, plastice şi cinematografice, cu reportaje, interviuri, anchete etc. la „Revista muncii", „Revista Fundaţiilor Regale", „Dumineca", „Revista scriitoarelor şi scriitorilor români", „Universul literar", „Viaţa", „Kalende", „Flacăra", „Basarabia literară", „Vremea", „Libertatea", Curentul literar", „Albina", „Orizont", „România literară", „Argeş" ş.a., uneori sub semnăturile Everest Gerzan, Iosif Ladera, G. Veste-n Zare, Ernest Gheorghe Verzea. Puţin cunoscut a fost şi a rămas poetul V. Deşi până în 1942 publicase trei volume de versuri - îngeri de lut (1933), Pugamice (1935) şi „cântece mecanice" în Uzina umbrelor tangente (1937) -, toate în tiraje reduse, abia Alter ego! (1942) s-a bucurat de semnalări în presă. Cartea propunea o poezie intimistă, sobră, calmă, „un lirism liniştit, discret, un vers palid, alb, care-şi poartă graţiile în vârful picioarelor, un sunet pur, cristalin, cu ecouri clare, dar şoptite" (Geo Dumitrescu). Versurile aminteau, în opinia unor comentatori, factura lirică a lui E.A. Poe şi Stephane Mallarme, iar dintre români, pe aceea a lui Adrian Maniu. Filigran defineşte metaforic această formulă: „în zâmbetul din carte, în care mor închise / Nopţi palide purtate prin versuri de demult, / Se ofilesc lunateci ani mici cu Verzea Dicţionarul general al literaturii române 258 mâini deschise / Spre cântecele albe şi straniul lor tumult./ O pace somnoroasă scoboară grea pe ape / Sufletu-şi pleacă ochii sub iz de ierni bolnave / Şi cărţi îmbătrânite în praf, simt că pe-aproape / Se scutură din aer nelinişti vechi şi grave". Alte plachete - Sub suliţele stelelor (1950), Litoral sintetic (1968), Pasărea inimii (1979) şi Combustii (1980) - au apărut în tiraje confidenţiale, hors commerce, pentru bibliofili, rămânând fără vreun ecou din partea criticii. Abia Crepuscularia (1992) are parte de câteva consemnări. Simt reunite aici în trei „cărţi": Accidente cantabile (1949), Incizii în inima vremii (1950) şi Galerele crepusculare (1955), „versuri noi şi poeme revăzute", ce se fac ecoul periplului dramatic al lui V.: „Cum aş putea peste ani, să uit oare / inima temniţei, ciocănitoare / cu zvâcnetul sub perdeaua de fum / a timpului? Dar mai cu seamă acum / bătând din aripe pe veac o aud: Jilava-Aiud... Jilava-Aiud". în bezna temniţei, o singură speranţă, un singur reazem: „Slăviţii tăi paşi, Preasfântă Fecioară, / îi auzim ca prin vis cum coboară / în hăul Jilavei, pe treptele care duc către aspra neîndurare". Volumul larg cuprinzător îmblânzitorul muşcătoarelor nelinişti (2002), însoţit de repere biografice, un indice al referinţelor critice înregistrând şi cele mai mărunte menţionări în presă şi de o selecţie de recenzii, favorizează cunoaşterea evoluţiei autorului de la poezia de atmosferă a începutului, în care au fost recunoscute reflexe din Ion Minulescu, G. Bacovia şi Adrian Maniu, la aceea a deplinei maturităţi, cu dramele şi suferinţele ei exprimate cu sobrietate. SCRIERI: îngeri de lut, Bucureşti, 1933; Fugarnice, Bucureşti, 1935; Uzina umbrelor tangente. Cântece mecanice, Bucureşti, 1937; Alter ego!, Bucureşti, [1942]; Grădina cu portocali din norul 43, cu un portret de Eugen Drăguţescu, Bucureşti, 1943; Portative pe sol, în văzduh şi pe ape, cu un portret de Silvan, Bucureşti, 1944; Experienţe, Bucureşti, 1949; Sub suliţele stelelor, Bucureşti, 1950; Litoral sintetic, cu cromaje, coperta şi 14 grafointuitive ale autorului, Bucureşti, 1968; Pasărea inimii, cu ilustraţii de Vasile Dobrian, Bucureşti, 1979; 10 poeme, Bucureşti, 1979; Combustii, cu un portret şi desene de Alexandru Ţipoia, Bucureşti, 1980; Crepuscularia, pref. Gh. Bulgăr, cu un portret de George Tomaziu, Bucureşti, 1992; Itinerarii oxidate, pref. Emil Mânu, Bucureşti, 1999; îmblânzitorul muşcătoarelor nelinişti, pref. Valeriu Râpeanu, postfaţă George Anca, cu un portret de Dragoş Morărescu, Bucureşti, 2002. Antologii: Creaţia în artă văzută de Tudor Arghezi, E. Lovinescu, Lucian Blaga..., Bucureşti, 1994. Traduceri: John R. W. Scott, Galateni. O singură cale, Cluj-Napoca, 1993. Repere bibliografice: Ştefan Baciu, „Alter ego!", UVR, 1943,4; Traian Chelaru, „Alter ego!", UVR, 1943, 4; Lucian Valea, „Alter ego!", GT, 1943,14; Geo Dumitrescu, Catalog, TIL, 1943,2 067; Mihai Niculescu, „Alter ego!", U, 1943,40; Ion Şiugariu, „Alter ego!", „Basarabia literară", 1943, 44; Doina Peteanu [Anişoara Odeanu], Un volum de autentică poezie: „Alter ego!", VAA, 1943,622; Petru Comarnescu, Cântări de flaut sfios, TIL, 1943,2124; Tudor Arghezi, Spectacolul continuă neîntrerupt, „Bilete de papagal", 1945,33; Ion Apostol Popescu, Literatura ardeleană nouă, 1945, 181-182; Constantin Vârtej, Probleme de stilistică literară, Bucureşti, 1948, 56-57; Al. Cerna-Rădulescu, Arbori din ţara promisă, Bucureşti, 1972,19-20,224-227; Mihai Bujeniţă, Jurnalul liric al lui Ernest Verzea, „Baricada", 1994,4; Vlaicu Bârna, „Crepuscularia", ST, 1994,7-9; Teodor Vârgolici, Creaţia artistică şi viaţa, ALA, 1995, 285; Gabriel Ţepelea, Aşteptând..., Cluj-Napoca, 1997, 26-38; Ion Caraion, Jurnal, II, îngr. Emil Mânu, Bucureşti, 1998, 348-351, 421-424; Emil Mânu, Retrospectivă lirică, ALA, 2002,630. I. D. VERZEA, Ileana (7.IV.1942, Brăila), comparatistă şi traducătoare. Este fiica Elvirei Robitu (n. Dumitrescu), avocată, şi a lui Nicolae Robitu, medic. Urmează şcoala elementară la Brăila (1949-1953), iar la Bucureşti Liceul „Zoia Kosmodemianskaia" (1953-1961) şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Germanice, secţia engleză (1961-1966). După absolvire devine cercetătoare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu", în colectivul de literatură universală şi comparată. Va beneficia de câteva specializări postuniversitare având drept obiect de studiu literatura americană şi literatura afro-americană (Salzburg, 1973), literatura comparată şi tehnica traducerii (Cambridge, 1979), cercetarea bibliografică şi de arhivă (Bloomington, SUA, 1982). Debutează la „Revista de istorie şi teorie literară" în 1970 cu studiul E. Young în cultura română. Participă la elaborarea unor volume colective: Reviste progresiste româneşti interbelice (1972), Literatura română contemporană (I, 1980) Dicţionar de termeni literari (1976), Bibliografia relaţiilor literaturii române cu literaturile străine în periodice (1859-1918) (I—III, 1980-1985). Colaborează la „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Synthesis" (între 1974 şi 1982 e secretar de redacţie), „Secolul 20", „Studii de literatură universală", la „Lupta", revistă a exilului românesc. în 1978 îşi ia doctoratul cu teza Byron şi byronismul în literatura română. A tradus lucrări de Matthew Amold, William Empson ş.a. în 1982 se stabileşte la Paris, unde în 1984 ia diploma de studii aprofundate la Universitatea Paris III, cu lucrarea La Litterature des Lumieres et son râie dans Vouverture culturelle des Principautes Roumaines. Ocupă diferite funcţii: documentaristă, traducătoare, profesoară, interpretă la firme multinaţionale şi organizaţii internaţionale, printre care şi Consiliul Europei. Studiile publicate de V. în periodice de specialitate (Ion Creangă în versiune engleză, Alexander Pope în literatura română, Oameni şi locuri româneşti în romanele lui Peter Neagoe ş.a.) sunt bazate atât pe cunoaşterea unei largi bibliografii, cât şi pe o interpretare personală a textului literar, ilustrând pregnant preocuparea pentru o exegeză în spiritul comparatismului modern. Cartea Byron şi byronismul în literatura română (1977) porneşte de la definirea lui Byron - poet cu apartenenţă dublă, la tradiţia neoclasică şi la romantism - şi a byronismului ca fenomen european „între modă şi necesitate". în situaţia în care omul şi opera au exercitat fascinaţie în epocă, poetul şi mitul creat în jurul său sunt încadrate din punct de vedere istoric, ca şi într-un plan larg cultural. V. analizează felul în care, străbătând continentul, spiritul epocii permeabilizează şi mentalitatea intelectualilor români, aceştia selectând componenta revoluţionară a byronismului, ca stimul pentru afirmarea naţiunii moderne şi a literaturii naţionale. Cercetarea scoate în evidenţă însemnătatea factorului receptor şi a concordanţelor, cu precădere cele de mentalitate, care facilitează preluarea influenţelor. De la comentarea cronologică a traducerilor şi a studiilor critice - „succesul" - la interpretarea „influenţei" sunt urmărite modificările survenite 259 Dicţionarul general al literaturii române Vesper în receptarea românească, precum şi cauzele lor. Studiul se remarcă prin deschiderea informaţiei şi folosirea ei nefragmentată. Astfel, în abordarea traducerilor datele statistice reieşite din cercetarea arhivelor şi a periodicelor sunt corelate cu liniile generale ale politicilor de educare, cu impactul bibliotecilor literare şi al colecţiilor de autor, prin care îndrumătorii de opinie ţinteau nu doar formarea gustului cititorilor, ci mai ales propagarea de modele sociale, etice şi estetice. Cât priveşte exegeza românească, V. examinează şi presa literară, memoriile, însemnările, corespondenţa celor care au venit în contact cu literatura engleză, sesizând că receptarea critică are un vârf în secolul al XX-lea, când influenţa lui Byron este în evident declin. Autoarea defineşte particularităţile şi etapele de manifestare ale unui „comprehensiv byronism românesc, cu o pluralitate de nuanţe", începând de la Gh. Asachi şi Barbu Paris Mumuleanu, constatând că în perioada paşoptistă, când trăsăturile naţionale modelează atitudinea estetică, acesta se conturează ca un romantism civic, pentru a deveni apoi „genul proxim al poeziei româneşti postpaşoptiste" prin autori care au vibrat la tipul de sensibilitate ilustrat de Byron, dar şi la poza şi deprimarea lui elegiacă. Este reliefat faptul că prin „coincidenţa idealului la model şi adepţi", dar şi datorită afinităţilor elective ale unor scriitori români, byronismul a jucat un rol important, „deschizând romantismului românesc orizonturi europene". în acest context, Mihai Eminescu şi Al. Macedonski sunt consideraţi cazuri particulare de „echivalenţă valorică" în relaţie cu poetul englez, conferind byronismului de la noi „un punct de rezistenţă şi de glorie". în ecuaţia Eminescu - Byron, cercetătoarea urmăreşte căile prin care poetul român l-a cunoscut (prin înaintaşi sau prin romanticii altor literaturi, apoi în contact cu opera), stabileşte coordonatele comune în gândire şi imaginaţie, descriind o „familie spirituală romantică". SCRIERI: Byron şi byronismul în literatura română, Bucureşti, 1977. Traduceri: James Barlow, Transatlanticul, Bucureşti, 1976; Matthew Amold, Eseuri, pref. trad., Bucureşti, 1979; William Empson, Şapte tipuri de ambiguitate, pref. trad., Bucureşti,1981; Bram Stoker, Dracula, Bucureşti, 1990 (în colaborare cu Barbu Cioculescu). Repere bibliografice: Alexandru Piru, „Byron şi byronismul în literatura română", LCF, 1977,44; Sorin Pârvu, „Byron şi byronismul în literatura română", CRC, 1977,48; Narcis Zămescu, Byron şi literatura română, VR, 1977,12; Roxana Sorescu, „Byron şi byronismul în literatura română", LL, 1978,2; Nicolae Mecu, „Byron şi byronismul în literatura română", CREL, 1978, 2; Alexandru Duţu, „Byron şi byronismul în literatura română", „Synthesis", 1980; Mihai Zamfir, Byron la Dunăre, SXX, 1981; Ulici, Lit. rom., 1,539-541; Manolescu, Enciclopedia, 711-712. II. C. VESPER, Iulian (pseudonim al lui Teodor C. Grosu; 22.XI.1908, Horodnic de Sus, j. Suceava - 11.11.1986, Bucureşti), poet, prozator şi traducător. Este fiul Teodosiei (n. Prelipcean) şi al lui Constantin Grosu, ţărani. începe şcoala în 1915, în comuna natală, dar din cauza războiului o întrerupe până în 1919, când trece la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuţi, absolvit în 1927. în acelaşi an intră ca bursier la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, iar în 1929 se transferă la Bucureşti. După ce în 1931-1932, ca să evite încorporarea, făcuse la Bacău Şcoala de Ofiţeri de Rezervă la infanterie, îşi ia licenţa în litere în 1933. întemeiază la Cernăuţi, în 1933, împreună cu Mircea Streinul, colecţia Iconar, devenită editura cu acelaşi nume. Remarcat în timpul studenţiei de profesorul Ion I. Nistor, acesta îi oferă postul de secretar de redacţie la „Glasul Bucovinei" (1933-1937) şi tot el îl va numi în 1934 şef de cabinet în Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale. Urmează ani în care, din cauza instabilităţii politice şi economice, este obligat să schimbe mereu slujbele: funcţionar la Casa Centrală a Asigurărilor Sociale (1938-1942), redactor la Editura Dacia Traiană (1942-1944), prim-secretar de presă la Direcţia Presei (1945-1948), redactor la Agenţia Română de Presă (1949-1950), corector la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1950-1952) şi la întreprinderea Poligrafică nr. 3 (1952-1956). Debutează ca licean, în 1924, la revista şcolară „Muguri", cu poezia Floare albastră (el însuşi îşi consideră adevăratul debut abia în 1928 la „Junimea literară"), şi editorial cu placheta Echinox în odăjdii, în 1933. A mai colaborat la „Basarabia literară", „Frize", „Rânduiala", „Dacia rediviva", „Dreapta", „Carnet literar" (Buzău), „Viaţa", „Gazeta literară", „Munca", „Vremea", „Curentul literar", „Societatea de mâine", „Orion", „Plai", Vesper Dicţionarul general al literaturii române 260 „Azi", „îndrumarea", „Dacia", „Gândirea", „Universul literar", „Revista Fundaţiilor Regale", „Viaţa românească". A semnat şi Almir, Nicu, Nicu Rândunel, Nestor Deleanu, Oreste, t.c.g. Apreciat ca unul din poeţii valoroşi pe care i-a dat Bucovina în perioada interbelică, V. îşi centrează opera, cu precădere cea poetică, în jurul ideilor promovate de mişcarea Iconar: obsesia pentru valorile pământului, potenţate de misterul germinaţiei şi al fecundităţii, demarcaţia abia perceptibilă între viaţă şi moarte, relaţia între individual şi universal, microcosmos şi macrocosmos. Influenţat în special de Georg Trakl, Rainer Maria Rilke şi Ştefan George şi văzut adesea ca un poet afin prin tonalitate cu Ion Barbu, el se face remarcat încă de la publicarea primei cărţi, Echinox în odăjdii, pentru concentrarea imagistică şi tendinţa spre ermetism. Dar lirica lui se va apropia, aşa cum sugerează chiar titlul, „şi de imnurile liturgice, şi de rostirea oraculară şi ritualică, îmbibată de gravitate şi solemnitate sacră" (Eugen Simion). Trăirea filosofică şi religioasă începe să se întemeieze în versuri precum cele din Certitudine: „Cu siguranţă lumea-i prea mare / Pentru durerea mică din noi, / Pentru ce-am durat ne vârstnici şi goi, / Catapetesme de vise / Din lut şi noroi", modul de abordare înrudindu-se mai mult cu cel arghezian. Deşi stilul este excesiv intelectualizat, tematica aduce în prim-plan neliniştile existenţiale, care vor constitui „sursa de analiză" şi mai târziu. Fragilitatea graniţei dintre fiinţă şi nefiinţă, invocată obsesiv în cele mai multe poeme, relaţia om-divinitate, permanenţă-efemeritate, dorinţa de a nu se desprinde de concret pentru a înţelege mai bine transcendentul sunt doar câteva din constantele poeziei. Cu următorul volum, Constelaţii (1935), purificarea prin moarte, chiar apologia morţii, îndemnul la un nou „răsărit teluric" sunt dominante. Totuşi, întoarcerea spre o existenţă simplă, arhaică, în universul rural, văzută prin contrast cu lumea citadină, generează un sentiment intens, ce răzbate din mai toate poemele. Neologismele şi metaforele complicate, într-un fel chiar greoaie, din versurile începătoare au dispărut aproape complet, înlocuite de tendinţa spre esenţializare. Bogăţia imagistică devine mai consistentă, ca, de exemplu, în poemul Veghe: „Mai aproape, în lut, / Clipele sună veacuri de ger şi promoroacă; / Praguri puţine-ai trecut / Şi ceaşca de soare e seacă". în Poeme de Nord (1937; Premiul Societăţii Scriitorilor Români) V. tinde spre o „recucerire a teluricului" pornind de la ideea - care îl leagă mai mult de Lucian Blaga - că existenţa „dumnezeirii", atingerea stării de graţie sunt dependente de omenesc, tot aşa cum microcosmosul este dependent de macrocosmos. Efemerul e mediator între om şi divinitate, V. găsindu-şi substanţa credinţei în „zâmbetul nestatornic al zilelor şi al anilor". încercarea de a accede la o treaptă mai înaltă, dorinţa de a descoperi sensuri noi, de a se sublima sunt elemente permanente în poezia lui. Ciclul este perpetuu: ruperea de teluric, „naşterea cuvintelor", reîntoarcerea spre pământesc, apoi aspiraţia către înălţare, de eliberare din material. Totul va fi deplin închegat în Izvoare (1942) nu numai ca imagistică, simboluri şi metafore, ci mai ales din punctul de vedere al construcţiei tehnice. Rima şi ritmul sunt elemente dătătoare de armonie, poetul fiind preocupat de obţinerea unor proporţii cumpănite, care să dea senzaţia de calm şi stabilitate: „Ascult cum paşii-n cer mi-i rătăceşti / Şi cum dezlegi grăbite aurore / Purtând pe mări întunecate prore. / Cad frunze noi din pomii pământeşti, / Un drum se-ngroapă, altul se desprinde, / Mă uit cum alte orizonturi creşti, / Ca-ntr-un amurg uitarea mă cuprinde, / Ridic un braţ, dar nicăieri nu eşti" (Poem). Pe de altă parte, se observă orientarea spre baladesc, motivele mitologice ori cele din istoria veche românească, toponimele cu înţelesuri apăsat expresive sau evocatoare fiind frecvente. în cărţile postbelice - Poezii (1968), Ascultând nopţile (1972), Al treilea orizont (1979), Peisaj la marginea cerului (1984) -, toate aceste perspective şi idei poetice se reiau, aprofundate într-o viziune mai senină. Interesul pentru modelarea „ochiului primordial al artistului", pentru definirea drumului iniţiatic ce duce de la lumea exterioară la cea interioară, aspiraţia de a capta misterul genezei şi de a-1 provoca ori de câte ori eul interior i-o cere, strădania de a armoniza extremele (nordul şi sudul, solarul şi lunarul, diurnul şi nocturnul, teluricul şi celestul etc.) sunt tensiunile din care versurile îşi extrag acum substanţa. V. a scris şi proză: romanele Primăvara în ţara fagilor (1938) şi Glasul (1957), câteva 261 Dicţionarul general al literaturii române Vesper naraţiuni având ca personaje centrale figurile semilegendare ale lui Mihai Viteazul (Vieaţa lui Mihai Viteazul, 1939), Decebal, Aron Vodă, Vlad Ţepeş, Alexandru cel Bun (Chipuri domneşti, 1944). Romanele de inspiraţie rurală interesează în principal prin ambiţia autorului de a realiza o „frescă a satului bucovinean", Glasul fiind şi o autoficţiune excepţională. Volumul Memorii (1999), cuprinzând un text încheiat ca redactare în 1981, acoperă mai mult de o jumătate de secol. Accentul cade pe ţinutul Bucovinei natale, dar nu puţine sunt referirile la viaţa intelectualităţii interbelice, mai ales la cea bucureşteană, cât şi medalioanele, consacrate lui E. Lovinescu, G. Călinescu, Perpessicius, Camil Petrescu şi Mihail Sadoveanu. V. rămâne în conştiinţa cititorului şi prin traducerea epopeii finlandeze Kalevala, publicată în 1959 (peste douăzeci şi cinci de mii de versuri, cu aproape două mii mai mult decât originalul, creştere impusă de necesităţi prozodice), o izbutită echivalare artistică. Primăvara în ţara fagilor e una din cărţile, cum am întâlnit atâtea, dense, şi cari în ciuda micilor lor proporţii spun atât de mult. Trăiesc, în planuri distincte, şi cu toată frăgezimea sau gravitatea temperamentelor, atâtea făpturi ale lui Dumnezeu, o familie, un sat, un peisagiu înalt şi adânc, cu perspectivele aruncate departe în zare, încât n-am greşi dacă am vedea în acest mic roman breviarul idilic al întregii Bucovine, din primele zile ale stăpânirii româneşti. [...] Carte de intens pitoresc bucovinean, cu atât mai intens cu cât e mai distilat, Primăvara în ţara fagilor, în care se abat înruditele reflexe mistraliene din marile romane ale ardeleanului Peter Neagoe, constituie pentru autor debutul cel mai categoric, în proză, iar pentru tânăra proză bucovineană una din cele mai temeinice afirmări. Perpessicius Romanul lui Iulian Vesper împinge până în punctul său maxim formula „lumii văzute de...", practicată la noi cu strălucire de Camil Petrescu, Anton Holban, iar în literatura mondială de Proust, Faulkner, Virginia Woolf. Pentru că, dacă la Camil Petrescu şi Anton Holban, doi dintre reprezentanţii de seamă ai perspectivei subiective, eul narator se confundă până la un punct, cu scriitorul Iulian Vesper deosebirea dintre cei doi termeni e totală. Autorul Glasului reuşeşte performanţa de a descrie lumea prin ochii nu ai unui intelectual, ai unui narator cât de cât apropiat de condiţia scriitorului, ci prin ai unei ţărănci semianalfabete. [...] în Glasul vocabularul, preocupările, viziunea sunt ale ţărăncii Aspazia Ciobanu. Notarea reacţiilor sufleteşti apelează la un vocabular sărac, fără nuanţe intelectuale şi, surprinzător pentru poetul Iulian Vesper, lipsit de lirism. [...] Relatarea stă sub semnul unui orizont îngust, care nu depăşeşte hotarele satului şi ale muncilor agricole. Tot ce se află dincolo de acest teritoriu e văzut în contururi nedesluşite. Ca şi în proza lui Sadoveanu, marile evenimente istorice sunt citite în linii candide, nu lipsite de farmec în simplitatea lor elementară. Ion Cristoiu SCRIERI: Echinox în odăjdii, Cernăuţi, 1933; Constelaţii, Bucureşti, 1935; Poeme de Nord, Bucureşti, 1937; Primăvara în ţara fagilor, Bucureşti, 1938; [Poezii], în Poeţi tineri bucovineni, îngr. şi pref. Mircea Streinul, cu portrete de Rudolf Rybiczka, Bucureşti, 1938,140-155; Vieaţa lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1939; Izvoare, Bucureşti, 1942; Chipuri domneşti, Bucureşti, 1944; Glasul, Bucureşti, 1957; ed. îngr. şi pref. Mircea A. Diaconu, Iaşi, 2001; Poezii, pref. I. Negoiţescu, Bucureşti, 1968; Ascultând nopţile, Bucureşti, 1972; Al treilea orizont, Bucureşti, 1979; Peisaj la marginea cerului, Bucureşti, 1984; Memorii, îngr. şi pref. Pavel Ţugui, Bucureşti, 1999. Traduceri: D.H. Lawrence, Şarpele cu pene, Bucureşti, 1943; Sylvain Roche, Reţeaua galbenă, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Alexandru Struţeanu); V.V. Stasov, Liszt, Schumann şi Berlioz în Rusia, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Gheorghe Ciocler); Elias Lonnrot, Kalevala, introd. O. Kuusinen, Bucureşti, 1959; ed. I-II, pref. trad., Bucureşti, 1968; Ilmari Kianto, Linia roşie, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Toivo Nărhi); Louis Hemon, Maria Chapdelaine. Povestire din Canada franceză, pref. trad., Bucureşti, 1968; Cinghiz Aitmatov, Adio, floare galbenă, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Nicolae Stoian); Boris Mojaev, Din viaţa lui Feodor Kuzkin, Bucureşti, 1969 (în colaborare cu Maria Roth); Andrei Bitov, O copilărie atât de lungă, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Nicolae Vrublevschi); Jarosîaw Iwaszkiewicz, Maica Ioana a îngerilor, I, Bucureşti, 1971 (în colaborare), îndrăgostiţii din Marona, Bucureşti, 1972 (în colaborare); Basme ruseşti, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); Vasili Belov, Povestirile dulgherului, Bucureşti, 1973 (în colaborare cu Mihail Chiţiş); Supa de broască ţestoasă. Povestiri coreene din secolele XV-XVII, Bucureşti, 1974 (în colaborare cu Gabriela Lebiti); Emazar şi Kimonazar. Basme populare uzbece, pref. trad., Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); Secretul tinereţii. Basme avare, Bucureşti, pref. trad., 1977 (în colaborare cu Natalia Stroe); Viteazul împărăţiei Soarelui. Basme populare uzbece, pref. trad., Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Andrei Ivanovschi); M.A. Şolohov, Cazacii de la Don, Bucureşti, f.a. Repere bibliografice: Pompiliu Constantinescu, „Echinox în odăjdii", VRA, 1933, 310; G. Călinescu, Breviar de poezie bucovineană contemporană, ALA, 1934,691; Dragoş Vrânceanu, „Constelaţii", CRE, 1935, 2 783; Ovidiu Papadima, „Constelaţii", G, 1935, 6; Constantinescu, Scrieri, VI, 108-109; Ernest Bernea, Poetul Iulian Vesper, „Rânduiala", voi. II, caietul IV, [1935]; Papadima, Creatorii, 512-516; G. Călinescu, Poeţi tineri bucovineni, VR, 1938,5; Perpessicius, Opere, VIII, 7,164-168; Constantin Fântâneru, „Primăvara în ţara fagilor", UVR, 1939,1; Vintilă Horia, „Primăvara în ţara fagilor", G, 1939,1; Călinescu, Ist. lit. (1941), 822, Ist. lit. (1982), 906; Ion Şiugariu, „Izvoare", RFR, 1943,1; Iulian Vesper, în Antologie rădăuţeană, îngr. şi pref. E. Ar. Zaharia, Cernăuţi, 1943,134-135; Radu Enescu, Destinul Aspaziei Ciobanu, TR, 1957, 22; I. Vitner, Creaţie şi sinteză, GL, 1957,26; Cornel Regman, Al cincilea mit, VR, 1957, 7; Radu Popescu, „Glasul", CNT, 1957, 30; Mihail Petroveanu, „Glasul", GL, 1957, 38; Regman, Confluenţe, 67-77; Negoiţescu, însemnări, 175-186, 265-267; Mihai Dascal, „Ascultând nopţile", RL, 1972,23; Daniel Dimitriu, „Ascultând nopţile", CL, 1972, 10; George Muntean, „Ascultând nopţile", CNT, 1972, 43; Caraion, Duelul, 173-177; Corbea-Florescu, Biografii, I, 259-262; Crohmălniceanu, Literatura, II, 182-185; Boris Buzilă, Mărturii în amurg, Cluj-Napoca, 1974, 210-212; Micu, „Gândirea", 636-637; Dragoş Vrânceanu, Materia literară şi idealurile ei, Bucureşti, 1976,66-68; Titel, Pasiunea, 109-111; Lit. rom. cont., 1,130; George Muntean, Iulian Vesper - 75, RL, 1983,49; George Muntean, Iulian Vesper, RL, 1986,8; Eugenia Tudor-Anton, Glasul poetului, T, 1986, 8; Ion Cristoiu, Un roman de referinţă, RL, 1989, 21; Raicu, Descoperirea, 100-113; Simion, Scriitori, IV, 86-94; Iulian Vesper, RRI, IV, partea 1,422-426; Negoiţescu, Ist. lit., 1,321-322; Mircea A. Diaconu, Iulian Vesper. Poetica explicită, „Forum", 1993,11-12; Mircea A. Diaconu, Iulian Vesper. Destin şi poetică, RL, 1994,5; Aurel Petrescu, Iulian Vesper, L, 1994, 48; Grigore C. Bostan, Lora Bostan, Literatura română din Bucovina, Cernăuţi, 1995, 92-94; Vestala Dicţionarul general al literaturii române 262 M.N. Rusu, Iulian Vesper, LCF, 1996, 13; Rachieru, Poeţi Bucovina, 495-504; Pavel Ţugui, Iulian Vesper şi „Memoriile" sale, „Analele Bucovinei", 1997,1; Cosma, Romanul, II, 124-125; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, Iaşi, 1998,121-136; Mircea A. Diaconu, Mircea Streinul. Viaţa şi opera, pref. Const. Ciopraga, Rădăuţi, 1998, 32-39; Mircea A. Diaconu, Mişcarea „Iconar". Literatură şi politică în Bucovina anilor '30, Iaşi, 1999, 137-148, passim; Dicţ. analitic, II, 108-110; Micu, Ist. lit, 470-471; Pavel Ţugui, Proiecte literare ale lui Iulian Vesper (1948), „Ţara Fagilor", 2001,2-4; Popa, Ist. lit., 1,1189-1190; Traian Chelariu, Strada Lebedei nr. 8. Pagini de jurnal, Bucureşti, 2002,310,317; Dicţ. scriit. rom., IV, 736-738. ' C. Dt. VESTALA, publicaţie apărută la Râmnicu Sărat, lunar, între 8 noiembrie 1915 şi mai 1916, cu subtitlul „Literatură, sociologie, ştiinţă, artă", modificat la numărul 4-5 în „Revistă literară, artistică, ştiinţifică, socială" şi din nou, odată cu numărul 6, în „Literatură, artă, ştiinţă, sociologie". Director: Octavian Moşescu. In sumar figurează versuri de Haralamb G. Lecca, Matei Elian (Al. I. Zamfirescu), Ion Pavlov, Adonis Gr. Popov, Octavian Moşescu, Victor Ion Popa, Zaharia Bârsan, G. Rotică, G.Tutoveanu, Mihail Săulescu, Volbură Poiană-Năsturaş, D. Iov, Theodor Solacolu, Radu D. Rosetti, I. U. Soricu. Prozatorii selectaţi sunt Gala Galaction, cu „fragmentul" Din comoara inginerului Octav - consideraţii despre „degenerarea sufletului contemporan prin depărtarea de credinţă", I. Chiru-Nanov, Al. I. Zamfirescu, D. D. Patraşcanu, D. Iov, Eugen Boureanul. Dramaturgia e ilustrată de Scarlat Froda şi de N. Porsenna (un fragment din „viziunea eroică în versuri" Vulturul). Eseu şi istorie literară semnează C. Alexandrescu (laşul şi Caragiale, cu ocazia comemorării dramaturgului la Teatrul Naţional din Iaşi), neobositul Octavian Moşescu, sub identitatea C. Viroagă (Un poet tânăr: AL Sihleanu, Ion Păun-Pincio). De menţionat comentariul lui Stelian I. Constantinescu (directorul revistei „Farul" din Dorohoi) la ideile despre artă ale lui Marie-Jean Guyau, ca şi debutul cu versuri al tinerei Olimpia Teodoru, sub pseudonimul Olteo. Se mai publică versuri inedite de B. P. Hasdeu (Renaştere), epigrame de Const. C. Braiesku, parabole de C. Costăchescu şi câteva traduceri din Lamartine (realizate de Traian Antohi), Carmen Sylva (de G. Coşbuc) şi Mounet-Sully (aparţinând lui Octavian Moşescu). Ilustraţiile sunt asigurate de Victor Ion Popa. M. Pp. VESTEA, cotidian apărut la Bucureşti de la începutul lunii aprilie 1877 până în martie 1878. în numărul 22, din 27 aprilie, îşi începe colaborarea Al. Macedonski, sub semnătura Leandru, cu povestea orientală Aşa să fac banii. Este posibil ca Macedonski să fi scris articole politice şi mai înainte, nu însă în primele numere, ci doar după 12 aprilie, când, într-o notă, era criticat pentru o poezie din „Telegraful". De altfel, cu numărul 8 aspectul gazetei se îmbunătăţeşte sub raport stilistic şi, într-o măsură, chiar structura se modifică, preocupările culturale şi literare căpătând un loc din ce în ce mai mare. După câteva luni, la 20 iulie, poetul afirmă într-un articol că este unul din directori, iar în septembrie anunţă că a devenit singurul proprietar şi director al ziarului. Macedonski a publicat în V. articole de atitudine, în care îşi delimita poziţia politică în raport cu liberalii, dezamăgit nu atât principial, cât în ceea ce priveşte recunoaşterea şi răsplătirea meritelor sale. Combătând-i din ce în ce mai violent pe „roşii", îşi atrage fulgerele presei liberale oficioase, fiind atacat chiar de „Telegraful", la care colabora. Macedonski dă pentru partea literară a ziarului tălmăciri din Gottfried August Biirger şi Fr. Wey, adaptează versiunea franceză a Romanţei spaniole de Puşkin, traduce din La Fontaine, Chateaubriand, Lamartine, Nicolas Gilbert, Al. Dumas, E. Guinot, transpune în româneşte basmul sârbesc Lâna de aur. Publică, de asemenea, versuri, povestiri şi nuvele, unele apărute şi în alte periodice, însemnări de călătorie, cronici literare, recenzii, note polemice. Au mai colaborat Grigore Bengescu, Iuliu I. Roşea, D. Teleor, N. B. Locusteanu, V. Rusănescu. R. Z. VESTEA, gazetă apărută la Alba Iulia bisăptămânal de la 23 septembrie 1922 şi săptămânal de la 21 octombrie 1922 până în 1926. Redactor responsabil: Cornel T. Russu. Publicaţie cu caracter preponderent informativ, V. conţine îndeosebi ştiri de interes local, dar abordează şi probleme de politică internă şi internaţională, de economie, cultură ş.a. Partea literară, cuprinsă în cea mai mare parte în foileton, este ilustrată de scrieri în proză şi poezii. Astfel, în proză, pe lângă retipărirea unor autori consacraţi - Vasile Alecsandri (Dridri), Ion Ghica (Scrisori către V. Alecsandri), I. L. Caragiale (în vreme de război, Luna de miere), Ioan Slavici (Popa Tanda) -, apar alţii, mulţi semnând mai ales cu pseudonime: Coriolan Bărbat, Pietran, Niculaie Livadă, Alpinus (Traian Achim), Toma Urzicosu, Irimie Zăpadă, Egon Lhery, care intră în sumar cu povestiri duioase, moralizatoare, amintiri, schiţe umoristice, proze patetice sau istorii romanţate, toate submediocre. Nici lirica nu aduce, cu excepţia unor poezii de Octavian Goga, vreun nume de prestigiu, versurile, cele mai multe de dragoste sau meditaţii, dezvăluind o filiaţie eminesciană încă de la motourile folosite. Se remarcă o preocupare firavă pentru folclor: suita de articole Figuri din mitologia română de Traian Achim (acesta transcriind şi compunerile Vers frumos şi Bucurie, datând de pe la 1820-1830, ale poetului ţăran Simeon Pop din Abrud), completată de o legendă populară comunicată de Ştefan Cacoveanu şi câteva colinde (în numărul de Anul Nou 1923). Redacţia dă o atenţie deosebită literaturii aforistice: se reproduce din volumul Pietre pentru templul meu al lui Lucian Blaga şi din Dicţionarul de citate al lui B. Marian etc. De menţionat şi două articole, singurele compuse ca atare, unul al lui Octavian Goga, Au ieşit în larg, cu caracter politic, şi Cartea de artă, al lui Ştefan I. Neniţescu, note succinte despre evoluţia tiparului artistic, de la ediţiile veneţianului Aldo Manuzio la cărţile de lux româneşti, cum sunt Tulburarea apelor de Lucian Blaga, cu desene de A. Demian, şi Satul meu de Ion Pillat, cu xilogravuri de Ioan Theodorescu-Sion. Actualitatea culturală e surprinsă la rubricile „Teatrale", „Revista cărţilor noi", „Cronica revistelor". Multe texte rămân nesemnate: traducerea nuvelei Floarea de lotus a lui Henryk Sienkiewicz, parodiile, epigramele şi catrenele vesele. L. D. 263 Dicţionarul general al literaturii române Vestul VESTEA NOUĂ, publicaţie apărută la Bucureşti între 25 februarie 1945 şi 21 ianuarie 1948, întâi săptămânal (numerele 1-100), apoi bilunar (101-102) şi în cele din urmă de trei ori pe lună (103-125), ca „organ al Secţiei Militare ARLUS". Nu se face nici o menţiune în ce priveşte colectivul redacţional. Dintr-un articol de bilanţ datorat lui Octavian Linaru (probabil secretar de redacţie) la împlinirea unui an de la apariţie, rezultă că până la acea dată „au scris pagini de literatură gazetarii Ion Caraion, Geo Dumitrescu, George Lesnea, Monica Dan, Laurenţiu Fulga, Mihnea Gheorghiu, Mihail Cosma, Marin Sârbulescu, Marin Preda, Eugen Schileru şi alţii". Editorialul primului număr, Către ostaşi, cuprinde reflecţii şi aprecieri politice privind semnificaţia actului de la 23 august 1944, sfârşitul iminent al războiului, „apropierea de marii noştri vecini" din Răsărit şi necesitatea popularizării vieţii şi realizărilor acestora în rândul „ostaşilor de pe front, din cazărmi şi de la vetre" etc. Semnează frecvent texte socio-politice AL C. Constantinescu, Ion Focşăneanu, S. Tătaru, Corneliu Mănescu, N. Dobre, Stelian Tecuceanu, Şt. Măgureanu (ultimii doi au şi contribuţii literare), mai târziu Horia Liman ş.a. începând cu numărul 23 are loc o reorganizare a activităţii redacţionale, grupului de „ofiţeri capabili şi culţi", numiţi de Marele Stat Major, asociindu-i-se „o redacţie civilă", alcătuită din „colaboratori tineri, de talent şi cu prestigiul unei atitudini democratice verificate", între care se vor număra (mai ales în pagina intitulată iniţial „Arta şi cultura", iar odată cu numărul 85 „Artă - Literatură - Idei"), pe lângă literaţii menţionaţi în 1946, şi alţii. Marin Sârbulescu iscăleşte câtva timp şi cu pseudonimul George Costin, Paul Scorţeanu este Miron Radu Paraschivescu, iar un Mari Crânguşi, care scrie despre Jurnalul lui F. M. Dostoievski şi despre alţi clasici ai literaturii ruse, e posibil să fie un pseudonim nemărturisit al lui Marin Preda, absent altminteri cu numele real din paginile revistei, deşi figurează în enumerarea lui O. Linaru. Aici George Lesnea traduce din Iosif Utkin, dând însă şi un poem original, Eugen Schileru îi transpune în româneşte pe Valeri Briusov şi Paul Eluard, Zaharia Stancu şi Sorana Gurian adaptează un fragment din comedia Prea multă minte strică de A. S. Griboedov, iar Eusebiu Camilar câteva pagini din Fata căpitanului de A. S. Puşkin. De asemenea, Emilian Bucov, Geo Dumitrescu şi Vladimir Colin traduc din Vladimir Maiakovski, Cicerone Theodorescu din Boris Pasternak, Igor Grinevici din Damian Bednâi, Nina Cassian din Vera Inber. Autor a două poezii originale, Cântec fără cuvinte şi Elegie nouă, şi a vreo treizeci de articole şi cronici tratând în special despre cultura şi arta vecinilor din Est (îi mai apar, de altfel, şi diverse note cu iscălitura micos), Mihail Cosma face şi el tălmăciri din Vladimir Maiakovski, Serghei Esenin, Valeri Briusov şi Ilya Ehrenburg, iar Victor Kernbach, pe lângă articole consacrate tot literaturii ruse şi sovietice, publică numeroase traduceri din N. Uşakov, Maxim Gorki, Valeri Briusov, Konstantin Simonov, Ilya Ehrenburg, Mărgărită Aligher, Boris Pasternak. în numerele 79-80 Paul Ancei (Paul Celan) figurează cu traducerea nuvelei Fatalistul de M. I. Lermontov. Aproape un an (1945-1946), relativ frecvent, Ion Caraion dă fie poezii de război din ciclul Cântece negre (Cantonament, Doină de război, Intrarea în oraş, Carnet), fie diverse articole, în mare parte neadunate vreodată în volume. Virgil Ierunca iscăleşte trei articole cu o tematică la ordinea ideologică a zilei: LouiseMichel - o eroină a Comunei, Lenin şi problema culturii şi Un animator: Alexandru Herţen. Şi AL Cerna-Rădulescu, cronicar literar în câteva numere de început, scrie articolul Elogiul ştiinţei sovietice ori glosează festiv, ca în Un titan al muncii: Alexei Stahanov, iar Gala Galaction, prezenţă altminteri întâmplătoare în revistă, i se alătură cu însemnările intitulate Sfinţenia muncii. Laurenţiu Fulga, şi el autor al unor articole conjuncturale, publică şi fragmente din romanul în lucru Focul negru (Sfertul de oră dinaintea morţii), în timp ce Ury Benador oferă un eşantion din Ghetto veac XX. Mai colaborează cu proză, versuri, articole Nicolae Tăutu, Costache Olăreanu (încă elev la Târgovişte), Petru Vintilă, Elena Eftimiu, V. Cristian, George Dan, Fănică N. Gheorghe, Scarlat Răutu, ca şi Victor Torynopol, AL Mirodan, George Mărgărit, Mihai Calmâcu ş.a. Ilustraţiile sunt asigurate de Jules Perahim şi de Ligia Macovei. L B. VESTUL, cotidian apărut la Timişoara de la 1 mai 1930 până la 5 mai 1945. Fondator şi proprietar: Sever Bocu. De-a lungul timpului se perindă la conducere Pompiliu Serbescu (redactor-responsabil în 1930), Liviu Jurchescu (redactor-res-ponsabil în 1931-1932), Liviu Iuga (director între 1931 şi 1935), Constantin Miu-Lerca (director între 1936 şi 1939), Gheorghe Ciorman (redactor-responsabil în 1939), Petru Sfetca (redactor la sfârşitul anului 1939 şi în 1940, director din octombrie 1940, prim-redactor în 1941 şi redactor-responsabil în 1944), Nicolae Ţirioi (prim-redactor în 1943-1944 şi în 1945), Ovidiu Metea (redactor-responsabil în 1944-1945), Marius Munteanu (redactor-responsabil în 1945). Din 6 august 1941 până la sfârşit se menţionează: „Ziarul apare sub conducerea unui comitet", în 1940 subtitlul este „Foaie culturală-economică-socială", apoi „Vestul social-economic-cultural", iar între 22 noiembrie 1944 şi 9 martie 1945 „Tribuna demnităţii bănăţene". Publicaţia îşi schimbă de mai multe ori formatul, numărul de pagini şi periodicitatea (după 1940 se editează uneori săptămânal, cu apariţie neprecizată). Este interzisă de Guvernul N. Iorga în 1931, între 20 septembrie şi 22 decembrie, sub acuzaţia „organ răzvrătit împotriva unităţii statului", întrucât militase pentru regionalism şi combătuse „politicianismul balcanic de la Bucureşti", suspendată în 1939, de la 2 februarie la 12 martie, întrucât a imprimat articole cenzurate, şi întreruptă între 11 __-_T^işoara> Joi 1 Maiu 193C „Un ziar nu e un ptogram, e o ideologie. El sc conduce de câieva mii Mei generate. Pe noi, în specia!, ne conduc ceie irci mari idei de )5a£ă ale existentei noaste DINASTIA, PATRIA Şl NEAMUU* Vestul Dicţionarul general al literaturii române 264 decembrie 1940 şi 20 aprilie 1941. în numărul inaugural Sever Bocu precizează în articolul în loc de program intenţia de „descentralizare intelectuală" faţă de Capitală şi de întărire a „bănăţenismului" şi „bihorenismului", cu o conştiinţă a unităţii românismului care să fie „dogmă inviolabilă, indiscutabilă", afirmând totodată „o republică intelectuală şi morală cu unică ierarhie: talentul". De orientare ţărănistă, ziarul acordă culturii (îndeosebi în anii 1930-1931,1939 şi 1943-1944) spaţiu bogat, alternând de multe ori paginile consacrate politicii interne şi internaţionale. Rubricile, numeroase şi variate, tind să acopere uneori numere întregi, consemnând evenimente din diferite domenii (la rubrici precum „Literare-culturale-artistice", „Preocupări artistice"), ştiri şi informaţii culturale, revista presei, cronică de carte, de film, sportivă etc. Se urmăreşte promovarea personalităţilor locale din toate sferele de activitate în rubrici ca „Figuri bănăţene" (susţinută de Ioachim Miloia, Liviu Jurchescu, Traian Topliceanu şi mai ales de Vicenţiu Bugariu (care în 1931 îşi va reuni contribuţiile în Banatul de altădată), „Din trecutul Banatului" (unde se reproduc pagini de istorie de Traian Birăescu ş.a.) sau cu informaţii despre geografia regiunii (rubricile „Privelişti bănăţene", „Din viaţa urbelor bănăţene" ş.a.). Un profil spiritual al zonei va schiţa în 1930 G. Călinescu în Opinii fugare şi libere despre Banat. Alături de articole de orientare estetică şi de educaţie artistică (se reproduc, de pildă, texte de Lucian Blaga din volumele Ferestre colorate şi Feţele unui veac), apar şi editoriale culturale sau articole de atitudine şi actualitate, semnate de G. M. Ivanov, Brutus Haneş, Liviu Jurchescu, Ioachim Miloia, Filaret Barbu, Zeno Velceanu, Traian Birăescu, Constantin Miu-Lerca, Nicolae Ţirioi, Petru Sfetca, Marius Munteanu. Publicistica, abundentă, militează în principal pentru necesitatea unor instituţii regionale (universitate, post de radio, teatru, operă, politehnică etc.), monumente locale, cămine comunale, şcoli profesionale, în vederea ridicării nivelului intelectual al satelor. Iniţial, la V. se intenţionează promovarea literaturii ţinutului. Printre semnatari, în genere modeşti, unii strict locali, mulţi în curs de afirmare, pot fi amintiţi în poezie Al. Negură, Ion Tobă, M. I. Cosma, Liviu Stan Freamăt, Ioan Rachitoviciu, Romul Fabian, Mihai Novac, Pavel Târbăţiu, Pavel Bellu, Grigore Bugarin, Dorian Grozdan, Verona Brateş, Petre Homoceanul, George A. Petre, Grigore Popiţi, Marius Munteanu, Ion Aurel Manolescu, Vlaicu Bârna, Anişoara Odeanu, Cicerone Theodorescu, Virgil Carianopol, Ion Potopin, George Drumur, Alexandru Jebeleanu, Constantin Miu-Lerca, Ion Th. Ilea, Emil Mânu, Ion Frunzetti. Se reproduc texte ale unor poeţi contemporani consacraţi: Tudor Arghezi, Aron Cotruş, Victor Eftimiu, V. Voiculescu, Al. T. Stamatiad. Ca proză, se publică mai cu seamă schiţe şi nuvele aparţinând unor autori regionali: Gheorghe Atanasiu, Mihai Godinova, Ion Vultur, Damian Izverniceanu, Dridri Goroniţă, Dorian Grozdan, Ilie Ivănuş, Aurel D. Bugariu, Teodor Baloş, Dorel Dragoescu, Alexandru Ţintariu, Mircea Şerbănescu. Apar, uneori în foileton, anticipând editarea în volum, fragmente de romane (Menuetul de G. M. Vlădescu, Nopţi la Ada-Kaleh de Romulus Dianu, Ceaţa de Ion Stoia-Udrea, Femeia sângelui meu de Mihail Celarianu, Dezmoşteniţii şi Moara Roşie de Gheorghe Atanasiu), nuvele (Petru Vintilă, S-a stins pe drum un felinar), proză reportericească (Oameni şi locuri din Căraş de Virgil Birou). Corespondenţe trimit Filaret Barbu (Scrisori vieneze), Nicolae Ivan (Scrisori din Paris, Scrisori din Veneţia) ş.a., se reeditează extrase din Scrisori bănăţene de Cora Irineu. Cu memorialistică se produc Ion Montani (Cum s-a întemeiat „Luceafărul"), Gheorghe Dinteanu (Amintiri de la „România Jună"), Ion Russu-Şirianu (Amintiri de la „Tribuna"), Sever Bocu (Memorii) ş.a. însemnări de călătorie publică Ion Simionescu, Aurel D. Bugariu, Marilina Sever Bocu, M. Ar. Dan, I. M. Simţianu, Octavian Metea (Prin Banatul pitoresc) ş.a., fiind reluate şi pagini din Victor Vlad-Delamarina. Se reproduc Maxime şi cugetări de N. Iorga, iar Victor Eftimiu susţine cu aforisme rubrica „Vorbe... vorbe... vorbe...". Cronică literară scriu G. M. Ivanov, Octav Şuluţiu, Petre Pascu, Grigore Ion, Grigore Popiţi, Ion Aurel Manolescu, Nicolae Ţirioi, Petru Sfetca, Aurel D. Bugariu, Alexandru Jebeleanu şi mulţi alţii. Comentarii despre scriitori străini se inserează la rubricile „Limpeziri" şi „Portrete lirice", susţinute în special de Petru Sfetca (poeţi italieni contemporani: Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba) şi Alexandru Jebeleanu (Frangois Villon, Charles Baudelaire, Andre Malraux, E. A. Poe, Walt Whitman). La rubrica „Buletinul cărţii" figurează printre altele şi o cronică a lui Perpessicius la una din ediţiile volumului Din trâmbiţe de aur de Al. T. Stamatiad. Revista presei este amplu prezentată în ultimii ani de Nicolae Ţirioi la rubrica „Marginalii". Ziarul publică, rar, interviuri, anchete, polemici (apărute de obicei cu pseudonime: Gamma, Scarabaeus, Micromegas, I. Delamunte ş.a.), conferinţe transmise la radio (Muzica din Banat de Tiberiu Brediceanu, Scriitori şi reviste ardelene de azi de Ion Focşeneanu, Spiritul autohton de Nichifor Crainic ş.a.). Numeroase sunt şi traducerile, fie din lirica, fie din proza universală, semnate de Lucian Jurchescu (din Horaţiu şi Heinrich Heine, precum şi multe fragmente din romanul Castelul cu fantome de Antonio Fogazzaro), Al. T. Stamatiad (Catrenele lui Omar Khayyam, Charles Baudelaire, Răscumpărarea, Maurice Maeterlinck, Necunoscuta), Jacques Byck (din Erich Maria Remarque), Nora Novac (fragment din Lacul Immen de Theodor Storm), Eugen Gropşianu (din poezia franceză: Alphonse de Lamartine, Charles Baudelaire, Jose-Maria de Heredia, Paul Verlaine), Barbu Nemţeanu (Cei trei ţigani de Nikolaus Lenau), Ion Pillat (din Maurice Barres şi Francis Jammes), Petru Sfetca (poeme de Giuseppe Ungaretti şi Umberto Saba), Ion Frunzetti (Arthur Rimbaud) ş.a. Din Mihai Eminescu se tipăresc tălmăciri la Somnoroase păsărele (Franyo Zoltan, în germană) şi O, mamă... (Mina Boschi, în italiană). Publicaţia inserează adesea cronică muzicală (G. M. Ivanov, Filaret Barbu, Alma Comea, Zeno Vancea, Andrei A. Lillin ş.a.), plastică (Brutus Haneş, C. Stoicănescu), cronica spectacolelor de teatru (Valentin Dănilă, Nicolae Ţirioi, Ion Stoia-Udrea, Iulian N. Olariu, Iulian Popa şi mulţi alţii), sportivă, de film etc. Prin amploarea şi frecvenţa contribuţiilor, ziarul a jucat un rol important la integrarea ţinutului în cultura românească a epocii. G. Dn. 265 Dicţionarul general al literaturii române Vianu VIANU, Alexandru (21.VI.1903, Giurgiu - 16.VI.1936, Bucureşti), eseist. Este cel mai mic din cei cinci copii ai Floricăi (n. Rosa Leibovici) şi ai lui Alexandru Vianu (n. Adolf M. Weinberg), medic, şi frate cu Tudor Vianu. A urmat în oraşul natal şcoala primară şi liceul, iar studiile universitare la Bucureşti (obţine licenţa în drept în 1925), desăvârşite ulterior în Franţa (1926-1930). O vreme trăieşte la Iaşi, apoi se stabileşte în Capitală, unde începe să publice comentarii privind filosofia culturii moderne şi istoria mentalităţilor în „Facla", „Gândirea" şi în „Libertatea"; ceva mai târziu va colabora la ziarul „Le Moment" şi la emisiunile culturale ale Societăţii Române de Radio, eseurile sale radiofonice fiind tipărite în 1935 şi 1936 de „Revista Fundaţiilor Regale". A fost membru al grupării Criterion. O boală de o mare virulenţă (o septicemie în urma unei operaţii) l-a răpus în câteva zile. împlinind proiectele fratelui său, Tudor Vianu i-a adunat textele în volumul Libertate şi cultură (1937), împărţindu-le în două cicluri, cel dintâi consacrat „problemelor contemporane ale libertăţii şi culturii" (Voinţa de libertate, Orient şi Occident, Note asupra unităţii europene), celălalt reunind „studii asupra culturii franceze, completat cu acele părţi din cronicile sale care aduc observaţii noi asupra psihologiei Franţei moderne" (între Franţa şi Germania, Literatura civilizaţiei, Liberalism şi conservatorism, Structura franceză). Li se adaugă un eseu privitor la realităţile Bucureştiului anilor '30, despre care V. crede că reflectă compromiterea originalităţii oraşului de la începutul secolului, în primul rând prin dispariţia grădinilor, altădată prezente pretutindeni. Tânărul eseist aparţine unei generaţii ce se maturizase sub semnul tragic al primului război mondial şi al urmărilor lui; pentru ea, libertatea spiritului reprezenta problema esenţială a existenţei. împotrivindu-se partizanatului de orice fel, V. militează deopotrivă pentru realizarea unei construcţii sociale armonioase, care să încurajeze afirmarea personalităţii fiecărui individ. Noţiunea fundamentală este, în viziunea sa, sinteza, înţeleasă ca factor ordonator al vieţii sociale. De aici, rezerva evidentă faţă de diversele tendinţe ale culturii contemporane ce cultivau anarhia, înţeleasă ca principalul pericol la adresa sensurilor pozitive ale creaţiei artistice. Nu era totuşi un conservator, dar înnoirea însemna pentru el o reconstrucţie raţionalistă, a cărei valoare definitorie e libertatea. Raţionamentul ce prezidează sistemul preconizat de V. explică şi de ce, de pildă, a respins suprarealismul, a cărui poetică se întemeiază pe funcţiile subconştientului. în ansamblu, libertatea e privită ca o condiţie existenţială a culturii, opusă prin spiritul ei oricărei forme a anarhiei. într-o epocă în care valorile umanismului erau ameninţate de agresiunea totalitarismului, tânărul cărturar îşi afirma fără ezitare încrederea în destinul individualismului. în acest sens se poate aprecia frecventa referire la modelul propus de Paul Valery, personalitatea pe care o admira cel mai mult dintre contemporani. Cel de-al doilea ciclu de eseuri, dedicat culturii franceze, se defineşte prin acelaşi respect faţă de raţionalismul pe care îl întrupează mentalitatea franceză, în opoziţie cu neliniştea romantică, definitorie pentru cultura germană. Această secţiune - unde figurează şi un elogiu adus lui Alain Gerbault, navigatorul solitar care a traversat Atlanticul - pare a constitui doar o schiţă ce urma să fie completată în sensul sugerat de ultimele eseuri, cele din ciclul dedicat „psihologiei culturii franceze contemporane". Chiar şi în această formă, V. se impune ca un fin analist al spiritului francez, printre cei mai percutanţi pe care i-a dat cultura noastră în secolul trecut. Dispariţia lui timpurie a întrerupt una din cele mai promiţătoare evoluţii intelectuale. SCRIERI: Libertate şi cultură, îngr. şi pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1937. Traduceri: Alain Gerbault, Singur străbătând Atlanticul, pref. trad., Bucureşti, 1934. Repere bibliografice: Ovidiu Papadima, Alexandru Vianu, G, 1936,7; Vianu, Opere, XIV, 194-195, 333, 502, 548-549; Mihail Sebastian, „Libertate şi cultură", „Reporter", 1937,12; Bucur Ţincu, „Libertate şi cultură", PLI, 1937, 5; Mihail Sebastian, Cartea lui Alexandru Vianu, RFR, 1937,5; Alexandru Mironescu, „Libertate şi cultură", „Credinţa", 1937,1000; Octav Şuluţiu, „Libertate şi cultură", F, 1937,10; Antonescu, Scriitori, 56-63; Apolzan, Aspecte, 44, 245, 377; Şerban Cioculescu, Dialoguri literare, Bucureşti, 1987, 94; Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Bucureşti, 1994, 233-234; Vlad Alexandrescu, Une Etude de cas: le dr. Alexandru Vianu, CC, 1997,11-12. D. G. VIANU, Elena (5.XI.1911, Bucureşti - 4.XI.1965, Bucureşti), critic literar, eseistă şi traducătoare. Este fiica Elenei (n. Guţulescu) şi a lui Ştefan Irimescu, medic, şi soţia lui Tudor Vianu. Urmează în Capitală Şcoala Centrală de Fete (absolvită în 1930) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în filosofie cu menţiunea cum laude în 1934. îşi susţine doctoratul în filologie în 1962 cu teza Moraliştii francezi, tipărită în anul următor. Din 1955 îşi începe activitatea universitară ca asistentă la Institutul pentru Limbi Străine, continuând-o la Catedra de limba şi literatura franceză a Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale a Universităţii bucureştene, unde va avansa până la gradul de conferenţiar (1964). Debutează în 1955 cu versiunea în limba franceză a poveştilor lui Ion Creangă, iar prima carte personală, monografia Racine, apărută în 1956, inaugurează preocuparea pentru studierea literaturii franceze. Colaborează la „Viaţa românească", „Secolul 20", „Studii de literatură universală", „Revista de filologie romanică şi germanică", precum şi la periodice din Franţa, Elveţia şi Germania; participă, în scurta sa carieră didactică, la câteva colocvii şi congrese peste hotare. Salutată ca un „strălucitor debut" (Şerban Cioculescu), cartea despre Racine se aliniază cerinţelor colecţiei în care a apărut („Oameni de seamă"), dar şi momentului în care a fost scrisă de V. Autoarea reuşeşte să închege un destin din răsfrângerile biografiei asupra operei raciniene, din înţelegerea evenimentelor şi articularea ideilor într-un mod credibil, în pofida unor incongruenţe conjuncturale. Un curs dedicat literaturii franceze din veacul al XVII-lea, editat în 1962, pune în evidenţă cele două generaţii de reprezentanţi care au contribuit la constituirea idealului clasic şi la impunerea sa ca model. Cu punct de pornire filosofic în conceptul cartezian al raţiunii umane, dezvoltând o morală întruchipată în figura „generosului" care îşi domină pasiunile prin voinţă, precum şi Vianu Dicţionarul general al literaturii române 266 în aceea de honnete homme, în prelungirea curteanului renascentist al lui Baldassare Castiglione, autoarea situează clasicismul sub semnul echilibrului şi al măsurii. Prin continua referire la epocă sub aspect politic, social, economic, al vieţii de la Curte şi din saloanele aristocratice, se reconstituie ritmul, uneori pitoresc, al vremurilor, proiectându-se, prin sondarea sensibilităţii, o interesantă perspectivă asupra modernismului clasicilor. în principala sa lucrare, Moraliştii francezi, V. analizează moralismul ca „unul din izvoarele gândirii psihologice şi sociale moderne", dar şi în plan literar, cu consecinţe esenţiale asupra prozei franceze: „sobrietatea, tendinţa către generalizare, capacitatea de a găsi o imagine fulgurantă ce învie un gând abstract". Eseista reliefează, în capitole monografice, profunda subiectivitate a naturii umane în confruntarea cu conceptele de libertate şi fericire la Rene Descartes şi la Montesquieu; reia tema discutabilei sincerităţi a lui Michel de Montaigne; studiază, pe fundalul jansenismului de la Port-Royal, „disoluţia eului" la Blaise Pascal, patetismul moral între gassendism şi cartezianism la „dezamăgitul" La Rochefoucauld, raportul între mască şi adevăr în Caracterele lui La Bruyere; examinează definirea „omului de lume" la Voltaire şi deplasarea accentului de la metafizică la sociabilitate şi civilizaţie; relevă dialectica lui Denis Diderot în conflictul dintre „omul natural" şi „omul moral", dintre morala raţională a demnităţii şi cea lumească a compromisului ce alcătuieşte chiar o parte a conştiinţei, exprimând deopotrivă relativizarea şi istoricitatea valorilor; cercetează teoria faimosului „pact social" la Jean-Jacques Rousseau, prin care, în republica utopică, omul obţine libertatea civilă - echivalent al independenţei naturale a „bunului sălbatic" -, căreia i se adaugă libertatea morală a civilizatului, singura care îl ridică pe om până la virtute şi îl face propriul său stăpân. Documentaţia, bogată şi actualizată, urmează firesc argumentaţia ideilor, fără pedanterie şi rigiditate. Paginile se însufleţesc, creionează atmosferă şi personaje într-un discurs eseistic susţinut de mânuirea abilă a citatului revelator, lăsând impresia deplinei spontaneităţi. Postum, sub titlul Oameni şi idei (1968), au fost reunite unele studii şi eseuri apărute anterior în reviste româneşti şi străine, altele inedite, afirmând, în analize nuanţate, de asemenea modernitatea clasicilor: Teatrul clasic fancez, Umanismul lui Pascal, Schema logică a raţionamentului la Diderot, Jean-Jacques Rousseau, filosoful umbrei ş.a. Se fac şi deschideri către literatura de ultimă oră: Real şi imaginar la Samuel Beckett, Antiromanul în literatura franceză contemporană, „Fructele de aur" de Nathalie Sarraute, Teatrul lui Eugen Ionescu, Preludii ionesciene, cu referire la critica românească a scriitorului, Ironia lui Proust, interesantă exegeză ce statuează două atitudini fundamentale ale viziunii proustiene, lirismul şi ironia. V. a mai prefaţat opere de Madame de Lafayette, La Fontaine, Racine, Balzac, Georges Courteline, Prosper Merimee, Sainte-Beuve sau un volum consacrat dramaturgilor francezi contemporani. Tot postum au fost editate traducerile din Eugen Ionescu (piesele Lecţia şi Scaunele, în 1968), precum şi antologia dedicată moraliştilor francezi (1966). SCRIERI: Racine, Bucureşti, 1956; Delacroix, Bucureşti, 1960; Cours de litterature frangaise. Le dix-septieme siecle, Bucureşti, 1962; Moraliştii francezi, Bucureşti, 1963; Oameni şi idei, Bucureşti, 1968. Traduceri: Ion Creangă, Contes et recits, în Ion Creangă, Oeuvres choisies, pref. Dumitru Corbea, cu ilustraţii de A. Demian, Bucureşti, 1955; Moraliştii francezi, Bucureşti, 1966; Eugen Ionescu, Lecţia, Scaunele, în Eugen Ionescu, Teatru, I, introd. B. Elvin, Bucureşti, 1968. Repere bibliografice: Şerban Cioculescu, „Racine", GL, 1957,13; Dan Hăulică, „Racine", „Tânărul scriitor", 1957,5; Liliana Ţopa, „Cours de litterature frangaise. Le dix-septieme siecle", „Revista de filologie romanică şi germanică", 1963,2; Ladislau Gâldi, „Moraliştii francezi", „Beitrăge zur romanischen Philologie" (Berlin), 1964, 2; Michel Launay, „Moraliştii francezi", „Revue d'histoire litteraire de la France", 1965,2; Mircea Muthu, „Oameni şi idei", ST, 1968,9; Corneliu Nistor, „Oameni şi idei", 0,1968,10; Popa, Ist. lit., 1,1110; Dicţ. scriit. rom., IV, 738-739.' G. Dn. VIANU, Lidia (7.VII.1947, Bucureşti), anglistă, poetă, prozatoare şi traducătoare. Este fiica Beatricei Vianu (n. Steiner), redactor, şi al lui Theodor Vianu, medic. Urmează la Bucureşti Liceul „Iulia Hasdeu" (1961-1965) şi Facultatea de Limbi Germanice, secţia engleză (1965-1970). începe tot aici o carieră didactică la Liceul „Mihai Viteazul", în 1974 intrând în învăţământul universitar, ca asistentă la Catedra de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi Străine, unde parcurge treptele didactice până la cea de profesor, în 1998. Obţine doctoratul cu teza Lirism filosofic la T. S. Eliot şi Paul Valery (1978). Beneficiază de burse Fulbright în Statele Unite ale Americii, predând la universităţi din Binghamton (New York, 1991-1992) şi Berkeley (California, 1997-1998). Debutează în 1970 la „Secolul 20" cu o traducere din James Joyce, iar editorial cu antologia de texte de poetică engleză Quicksands of Criticism, apărută în 1980. E prezentă cu eseuri şi interviuri cu scriitori de expresie anglo-americană în „Caiete critice", „Viaţa românească", „România literară", „Luceafărul". A alcătuit manuale, cursuri, precum şi antologii, însoţite de studii introductive analitice: Later20th Century British Poetry (1984), Modem British Short Fiction (1987) şi 29 Postwar American Poets (1989), a semnat traduceri din şi în engleză. în volumul Censorship în Romania, apărut la Budapesta în 1998, intervievează personalităţi marcante ale scrisului românesc în legătură cu cenzura (de la Maria Banuş, I. Negoiţescu, Vera Călin, Ştefan Aug. Doinaş, Nina Cassian la Eugen Simion, Matei Călinescu, D. R. Popescu, Virgil Nemoianu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ileana Mălănciou, Mircea Dinescu ş.a.), ilustrând interviurile cu texte din opera fiecărui autor. Specializată în anglistică, V. se dedică îndeosebi literaturii britanice din secolul al XX-lea. în prima carte de critică, Scenarii lirice moderne (De la T. S. Eliot la Paul Valery) (1983), analizează dimensiunea filosofică a lirismului celor doi autori, examinează, într-un studiu comparatist, producţia teatrală, în esenţă lirică, a lui T. S. Eliot şi spiritul dramatic caracteristic întregii opere a lui Paul Valery, precum şi creaţia lor poetică din perspectiva filosofică proprie. în alt volum, T. S. Eliot: An Author for AU Seasons (1984, revizuit în 2002), V. tratează principalele direcţii ale activităţii acestuia, dezvăluie evoluţia 267 Dicţionarul general al literaturii române Vianu statutului său poetic de la respingerea critică a poemului The Waste Land (1922) la elogiul postbelic unanim, comentându-i lirica din punctul de vedere al coerenţei, şi nu a fragmenta-rismului, ca majoritatea exegeţilor; expune principiile sale de poetică, toate cu o îndelungată carieră literară; descifrează simbolurile din teatrul său, demonstrând cum tendinţa de evadare din lirism a condus la eşec dramatic; studiază Four Quartets (1944) ca testament al întregii creaţii eliotiene. Autoarea a încercat să definească trăsăturile literaturii britanice după 1950, perioadă pe care o denumeşte The Despe-rado Age, considerând termenul „postmodernism" neconcludent. în British Literary Desperadoes at the Turn of the Millenium (1999) urmăreşte structurile narative esenţiale, obsesiile tematice, starea de spirit care nu mai mizează pe final ori suspans, relaţia bazată pe ironie dintre autor şi cititor în romane de Aldous Huxley, George Orwell, Evelyn Waugh, Graham Greene, Anthony Burgess, John Fowles, Malcolm Bradbury, David Lodge, Peter Ackroyd, Martin Amis ş.a. Un eseu monografic, Alan Brownjohn and the Desperado Age (2003), consacră V. acestei figuri marcante a literaturii contemporane engleze, creator de şcoală poetică. Sunt comentate şi câteva romane, aflate la limita dintre lirism şi naraţiune, iar un capitol consistent examinează critica sa literară şi culturală, cu impact major în epocă. V. debutează ca poetă cu placheta 1,2, 3 (1997), intimistă, feministă şi postmodernă, amestec original de versuri în limbile română şi engleză, monologuri sentimentale şi dialoguri erotice „imaginare" în căutarea unui cuplu ideal („sunt tu eşti eu / what Freudian slip"). Sub semnul joycean al romanului Ulysses, poemele devin de multe ori simple articulaţii ale „fluxului conştiinţei", aproape de proză. Moderato 7 (1998) merge pe aceeaşi linie, într-o împărţire pe trei secţiuni (Şapte, Alone şi Scrie-mi o pagină pe zi), unde titluri şi expresii englezeşti şi româneşti se combină în ingenioase jocuri de cuvinte şi stilistice de efect. Poezia creionează un univers erotic atemporal şi aduce în prim-plan, compus din piese lirice, ca într-un puzzle, chipul unui iubit misterios absent („când ajungi la ultimul rând tu o să fie un eu imaterial"). Referinţele livreşti apar şi aici, iar obsesia scrisului, a comunicării este cel puţin la fel de intensă ca aceea a pierdutei/ regăsitei iubiri trăite la distanţă, în scrisori, sub pecetea tainei şi a semnificaţiilor simbolice ale cifrelor 1,2,3,7. Dincolo de poemele însingurării şi ale absenţei, de „istovitoare nostalgii" şi amintiri ale unei existenţe agonice, versurile sunt uneori luminate de un optimism difuz („viitorul îmi pare mai neted", „o să învăţ să te răsfăţ prin scris"). Aşteptările, reveriile labirintice şi lupta între conştiinţă şi iubirea aproape mistică revin în Foarte (2001). Căutând puntea între Bucureşti şi San Francisco, V. se apropie de locuri emblematice ale Capitalei (Cişmigiu, Obor), sugerând unitatea cuplului erotic, familial, ori scrie versuri cu o puternică amprentă reflexivă, ca în ciclul Eşti, unde sunt invocate copilăria, pierderea tinereţii şi alunecarea spre bătrâneţe („Vezi /viscoleşte vârsta / pe cărările noastre...", „sunt la sfârşitul lumii", „lung timpul lungă noaptea"). Volumul în întregul lui este caracterizat de un lirism discret, clădit pe scenarii scurte de o pagină, şi subliniat de rime ascunse. Intensitatea emoţională vine din nevoia de tandreţe, care înconjoară cele câteva „personaje" de aici. Poezia, încifrată şi cantabilă, cu balansul ei între două glasuri şi între două culturi, celebrează pe zeul Cupidon, în aspiraţia de a reface din cioburile realului o pereche mitică. Cartea Prizonieră în oglindă (1993) este una din primele încercări postmodeme ale romanului românesc. Scriere „de sertar", abordând voalat problema cenzurii în anii dictaturii ceauşiste, ea se deschide cu o adunare de partid „fulger" într-un liceu, unde secretarul organizaţiei de bază le reaminteşte profesorilor priorităţile privind normele muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste. Cheia este evident ironică, dar construcţia nu e deloc parodică. împărţit în două poveşti care curg paralel, una sâmbătă, duminică, luni, cu capitole numerotate, 1,2,3,..., şi cealaltă naraţiune, titulară, cu capitolele numerotate în sens invers, 33,32..., către un capitol final 0, romanul stă sub motoul bacovian „Sunt trei morţi în oraş, iubito". Devenind pe parcurs o incursiune psihologică în lumea doctorilor fără morală şi a profesorilor arbitrari, intriga evoluează pe două direcţii: viaţa cotidiană şi evaziunea. Romanul dezvoltă mai multe elemente obsesive: teama de bătrâneţe, ireversibilitatea timpului, irosirea tinereţii, refugiul într-o lume fictivă, idealizată, sau în oniric, pregnante în pofida lirismului uneori excesiv. în subsidiar circulă şi un curent esopic, V. amestecând în jocul ei câte ceva din lumea lui Franz Kafka, Leonid Dimov sau Czesîaw Miîosz. SCRIERI: Scenarii lirice modeme (De la T. S, Eliot la Paul Valery), Bucureşti, 1983; T. S. Eliot: An Authorfor AII Seasons, Bucureşti, 1984; ed. Bucureşti, 2002; Prizonieră în oglindă, Galaţi, 1993; 1,2,3, Bucureşti, 1997; Censorship in Romania, Budapesta, 1998; Moderato 7, îngr. Dumitru M. Ion, cu ilustraţii de Cristina Ioana Vianu, Bucureşti, 1998; British Literary Desperadoes at the Turn of the Millenium, Bucureşti, 1999; Foarte, Bucureşti, 2001; Alan Brownjohn and the Desperado Age, Bucureşti, 2003. Antologii: The Quicksands of Criticism. An Anthology of Essays on Poetry and Criticism ofEnglish Literature in the Modern Age, Bucureşti, 1980; Lather 20th Centrury British Poetry, introd. edit., Bucureşti, 1984; Modem British Short Fiction, introd. edit., Bucureşti, 1987; 29 Postwar American Poets, introd. edit., Bucureşti, 1989. Traduceri: Joseph Conrad, Oglinda mării, Timişoara, 1994; Eugen Simion, The Retum of the Author, Evanston (SUA), 1996; Carolina Ilica, The Tyranny ofDream, Bucureşti, 1999,13 (Double) Love Poems, Bucureşti, 2001; Dumitru M. Ion, The Gospel after John Metaphor, Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: Magda Teodorescu, Prizonieră în sertar, CNP, 1993, 13; Lena Ruşti, Evadări în imaginar, CC, 1994, 4-5; Anca Peiu, „Prizonieră în oglindă", VR, 1995, 7-8; Andreea Deciu, între victime şi eroi, RL, 1998,19; Alex. Ştefănescu, „1,2,3", RL, 1999,3; Ştefan Stoenescu, „Moderato 7", „Origini-Romanian Roots" (Norcross, SUA), 1999, 29-30; Dan Croitoru, Despre scriitori „desperado", VR, 1999,12; Henri Zalis, Biografie lirică în linişte aparentă, CNT, 2001,37; Lucia Negoiţă, „Mergeam pe strada Toamnei şi m-am gândit la tine", VR, 2002,5-6; Maria Magda Maftei, Un vis de fericire, VR, 2002,10-11; Adam J. Sorkin, The Paradox of the Fortunate Fall: Censorship and Poetry in Communist Romania, „The Literary review" (Michigan, SUA), 2002; Alexandra Maria Rusu, Zodia lui Ulyse sau Odiseea memoriei, VR, 2003, 3-4; Arina LungU, Postmodemismul: între da şi nu, VR, 2003,8-9. A. Ml., * * * Vianu Dicţionarul general al literaturii române 268 VIANU, Tudor (27.XII.1897, Giurgiu - 21.V.1964, Bucureşti), estetician, filosof al culturii, critic şi istoric literar, poet şi traducător. Este fiul Floricăi (n. Rosa Leibovici) şi al lui Alexandru Vianu (n. Adolf M. Weinberg), medic, şi frate cu Alexandru Vianu. Tatăl, participant la Războiul pentru Independenţă, primeşte cetăţenia română în 1878, iar în 1893 familia trece la ortodoxie. V. urmează la Giurgiu clasele primare (1904-1908) şi gimnaziale (1908-1912), Liceul „Gh. Lazăr" la Bucureşti (1912-1915), ani din care datează prietenia cu Ion Barbu. în 1915 se înscrie la Facultatea de Drept (licenţa în 1919) şi la Facultatea de Litere şi Filosofie (absolvită în 1920), tot acum obţinând diploma Seminarului Pedagogic al Universităţii din Bucureşti. Aflat în refugiu, face la Botoşani Şcoala de Ofiţeri de Rezervă la artilerie (1917-1918), luând parte la campania din Moldova. Frecventează cenaclul lui AL Macedonski şi debutează cu un articol în apărarea acestuia în „Făclia" din ianuarie 1916, iar la 19 martie publică sonetul Cuvântul în „Flacăra" lui Constantin Banu, sub semnătura T. AL Vianu, în acelaşi an apărându-i poezii şi în „Vieaţa nouă" a lui Ovid Desusianu. Scurtă vreme, în 1918, figurează ca redactor la „Literatorul" lui Al. Macedonski. După război va colabora la „Letopiseţi", „Revista critică", „Ideea europeană". La „Sburătorul" susţine, încă de la apariţie, „Cronica ideilor", dar în toamnă renunţă, printr-o scrisoare adresată lui E. Lovinescu, la cronica de întâmpinare, ceea ce va stârni o replică din partea criticului, sub titlul E cu putinţă o disociaţie? Mai semnează cronică dramatică în „Luceafărul", iar în 1921 va inaugura o îndelungată colaborare cu „Viaţa românească", fiind apreciat de G. Ibrăileanu. Susţine rubrica „Masca timpului" în „Mişcarea literară" a lui Liviu Rebreanu şi colaborează la „Gândirea" (din 1924 până în 1943), o vreme făcând parte din „gruparea revistei". în perioada interbelică mai publică frecvent în „Revista de filosofie", „Revista Fundaţiilor Regale", „Vremea", „Libertatea", „Simetria", „Preocupări literare", iar după al doilea război mondial în „Gazeta literară", „Contemporanul", „Teatrul", „Steaua" ş.a. între 1920 şi 1923 îşi continuă studiile la Viena, apoi la Tiibingen, unde îşi susţine doctoratul în filosofie cum laude, cu teza Das Wertungsproblem in Schillers Abhandlung „Uber naive und sentimentalische Dichtung" (1923), sub îndrumarea lui Karl Groos. Intră în învăţământul academic: suplinitor la Conferinţa de estetică de la Universitatea din Bucureşti (1924), docent (1927), conferenţiar (1930), profesor titular (1944) la Catedra de estetică şi critică literară, transformată în 1948 în Catedra de literatură universală (ulterior şi comparată), al cărei şef va fi între 1958 şi 1963, după ce în perioada 1948-1953 îşi menţinuse cu greu funcţia. în 1945-1946 fusese numit director al Teatrului Naţional, în 1946-1947 ambasador al României la Belgrad. Din 1935 membru corespondent al Academiei Române şi titular în 1955, va fi director general al Bibliotecii acesteia (1958-1964). Devine secretar general al Comisiei Naţionale pentru UNESCO (1958), iar cu puţin înainte de a se stinge e desemnat ambasador al României în cadrul aceleiaşi instituţii. A fost distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1930), Premiul „Năsturel" al Academiei Române (1933), Meritul Cultural clasa a doua (1943), Premiul de Stat (1963). V. debutează editorial în 1924 publicând teza de doctorat, acum cu titlul Das Wertungsproblem in Schillers Poetik, lucrare de mică întindere, căreia ulterior nu îi mai acordă importanţă. Diversele preocupări de estetică la noi (Titu Maiorescu, P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, O. Densuşianu, G. Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Lucian Blaga ş.a.) se cereau adâncite; se simţea necesitatea integrării într-un sistem. Cursurile de estetică, destinate între 1924 şi 1934 studenţilor de la Filosofie şi Litere, se succedă în pas cu volume conexe: Dualismul artei (1925), Arta şi frumosul Din problemele constituţiei şi relaţiei lor (1931), Idealul clasic al omului (1934). Oportună s-a dovedit antologia de „texte alese" Istoria esteticei de la Kant până azi (1934). Cea mai importantă operă a sa în domeniu este Estetica (I-II, 1934-1936), prin care devine un întemeietor al disciplinei în context românesc modern. Semnificativ, G. Călinescu, în Principii de estetică, trimitea „în scopul informaţiei şi documentării asupra felului cum esteticienii ştiinţifici înţeleg chestiunea" la acest tratat. După primele două secţiuni, Problemele preliminare şi Valoarea estetică, partea a treia este consacrată operei de artă, momentelor constitutive şi clasificării artelor, cu concluzii despre „anatomia, heteronomia şi pantonomia artei". De Vianu Dicţionarul general al literaturii române 2 70 natură mai tehnicistă e partea a patra, Structura şi creaţia artistică, pe când ultima parte, o poetică a receptării, insistă pe elemente extraestetice şi estetice, pe criteriile ierarhizării artistice, subliniind heteronomia fenomenului receptării. Dincolo de documentarea laborioasă, precumpănitor germană, relevante sunt punctele de vedere personale despre filosofia artei şi fenomenologia structurii ei; intră în dezbatere specificitatea devenirii artei între individual şi universal, între temporal şi supratemporal, între imanentism şi mutaţiile istoriei. Din perspectiva lui V., estetica e un concept-sumă, un sistem multiobiectual, larg cuprinzător, tratatul incluzând sfera literaturii şi fiind deschis artelor plastice şi muzicii, arhitecturii, urbanismului, filmului şi altor modalităţi de expresie artistică. Teoreticianul tinde să întregească „vechea estetică prin mai noua ştiinţă a artei", depăşind orientările lui Hegel şi Schelling, care puneau preţ pe „simpla cale a speculaţiei dialectice" (Idei trăite, „Viaţa românească", 1958). Stima arătată lui Hegel este enormă: „Nimeni nu coordonase cu mai mult succes decât Hegel întreaga experienţă de cultură a naturii şi istoriei" (Fragmente autobiografice, II). Apropiat prin atenţia arătată spiritului clasic de Mihai Ralea şi G. Călinescu, dar având o mai mare afinitate cu esenţa acestuia, V. îl cultivă zi de zi ca observator al vieţii, gânditor şi comentator al frumosului, convins de puterea „raţiunii omeneşti". Pe scurt, idealul clasic al omului, dimensiune capitală a tratatului de estetică, se reflectă în întreaga-i operă. Confesiune fundamentală, Idei trăite probează că la V. clasicismul stă la temelia unei Weltanschauung de exemplară altitudine ontologică. Se pronunţase de timpuriu în sensul unei arte care, pornind de la datele complexe ale existenţei, „dobândeşte expresivitate umană, ia parte la mobilismul vieţii istorice şi exercită marea ei putere asupra societăţii". Ideea de „heteronomie a artei" se conturase încă din perioada redactării tezei de doctorat, de unde provine şi interesul pentru problemele de istorie literară, estetică, morfologie a culturilor, teoria valorilor. Sub semnul raţionalismului şi al istorismului, esteticianul călăuzit de idealul valorilor vede în artă forma cea mai înaltă a muncii, „un produs al lucrării de transformare a materiei". Artele umanizează şi modelează; Goethe (citat frecvent în Estetica) pare a întruchipa idealul omului complet. Forţa esteticului ţine, în cele din urmă, de ridicarea din contingent şi, astfel limitat în cercul kantian al frumosului, în „etero-cosmic", se ajunge la perceperea „sufletului lumii". Poezia, artele vizuale, muzica, teatrul, arhitectura, urbanismul - iată principii în interacţiune, orientând spre o „concepţie estetică a lumii". După Estetica, volume cu finalitate înrudită continuă programatic: Filosofie şi poezie (1937), Raţionalism şi istorism (1938, apărut dintr-o eroare tipografică cu termenii din titlu inversaţi), Studii de filosofie şi estetică (1939), Transformările ideii de om (1942), Filosofia culturii (1944); din această etapă datează şi Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei (1942). Interesul pentru fenomenul german nu a obstaculat deschiderea spre celelalte spaţii culturale, către care compa- ratistul şi filosoful culturii s-a îndreptat frecvent. A şi tradus nu numai texte importante din Goethe (Din viaţa mea. Poezie şi adevăr, I-II, 1955), din Heine, ci şi din teatrul lui Shakespeare -Antoniu şi Cleopatra (1951), Iulius Cezar (1955), Coriolan (1962) -, iar în presă din Wordsworth, din versurile lui Michelangelo şi ale lui Victor Hugo. Serioasa orientare în cultura germană i-a înlesnit şi stimulat activitatea de eminescolog, în special în direcţia identificării unor izvoare, demonstrată în capitolele Eminescu şi etica lui Schopenhauer, Voluptate şi durere, Pesimism şi natură din studiul Poezia lui Eminescu (1930). Spirit enciclopedic, riguros, informat şi tentat de relaţionări inedite, V. înţelege să abordeze problemele literaturii române de pe poziţia unui hermeneut plurivalent, de unde şi multitudinea referinţelor comparatiste, raportările la cei vechi ori la moderni, filiaţiile docte, relevarea fondului autohton şi datele despre circulaţia motivelor, toate din perspectiva unui exeget pătrunzător, totdeauna echilibrat, refractar paradoxului şi aventurii. Sub semnătura sa mai apar Masca timpului (1926), Influenţa lui Hegel în cultura română (1933), cea dintâi micromonografie consacrată lui Ion Barbu (1935), Studii şi portrete literare (1938). Cu totul remarcabil e volumul Arta prozatorilor români (1941), la origine curs universitar şi care deschide seria studiilor sale de stilistică. Aici scriitorii sunt grupaţi pe criteriul afinităţilor de stil, iar analizele de text, de mare fineţe, anunţând în unele privinţe instrumentaţia de azi, impun prin nuanţarea şi particularizarea observaţiilor. I se adaugă capitolul Junimea, consacrat grupării, scriitorilor de aici, „marilor creatori" Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, ambianţei epocii, capitol încorporat în Istoria literaturii române moderne (1944), scrisă în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, precum şi comentariile reunite în Figuri şi forme literare (1946). Ponderea contribuţiilor despre fenomenul literar românesc, alternând după 1950 cu studii dedicate literaturii străine, e mai restrânsă decât în perioada interbelică. De reţinut antologia Literatură universală şi literatură naţională (1956), în partea a doua cu pagini despre Anton Pann, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu ş.a., Problemele metaforei şi alte studii de stilistică (1957), cu trei secţiuni - Originile metaforei, Funcţiunile metaforei şi Categoriile formale ale metaforei - completate de alte studii şi de mai vechile cercetări Tehnica basoreliefului în proza lui N. Bălcescu şi Observaţii asupra limbii şi stilului lui A. I. Odobescu. In 1964 apare, postum, Arghezi, poet al omului, eseu din perspectivă comparatistă. Sunt de menţionat şi ediţiile critice Al. Macedonski (Opere, I-IV, 1939-1946) şi A. I. Odobescu (Opere, I-II, 1955). Văzând în literatură o sumă de voci interactive, interpretul neoumanist - cum l-a definit Şerban Cioculescu - se manifestă frecvent în ipostaza teoreticianului savant, înclinat să vehiculeze principii şi ideologii. Urmăreşte relaţiile între filosofie şi poezie, sistematizează ideile lui Goethe şi ale lui Stendhal despre artă, ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, face istoria ideii de geniu, cercetează raportul între critica literară şi răspunderea morală, are în vedere criza ideii de artă în literatură, discută sinceritatea în literatura subiectivă, caută un 2 71 Dicţionarul general al literaturii române Vianu răspuns la întrebarea „ce este un mare scriitor" sau analizează binomul naţional-universal. „Critica - scrie el în Masca timpului - mi-a apărut drept un fel de conştiinţă a literaturii şi literatura unul din felurile în care cultura contemporană ia cunoştinţă de sine." Unele din paginile sale aparţin criticii curente, însă mai multe se încorporează istoriei literare. Despre metodologia acestora avea să formuleze sagace puncte de vedere. Metoda de cercetare în istoria literară este, practic, un fel de profesiune de credinţă, creaţia fiind văzută ca esenţă a existenţei şi totodată reflex al timpului în mers, iar cercetarea literară ca „formă de viaţă"; V. crede că orice lucrare de sinteză presupune dedicare şi o laborioasă pregătire. Exegetul investighează acumulările în postura unui „om de ştiinţă", atent la condiţionările de ordin extern, ca şi la resorturile interioare. Deşi nu a elaborat o istorie a literaturii concepută ca atare, acoperă prin studii autonome secolul al XlX-lea în cvasitotalitatea lui, iar din secolul al XX-lea selectează principalele valori. Astfel, Alecsandri ca descriptiv e un prilej de a defini distanţa dintre actual şi inactual, cu precizarea că memoria acţionează în două moduri: „a recunoaşte pur şi simplu că ceva s-a întâmplat în trecut" şi „retrăind trecutul cu accentul lui particular şi caracteristic". Filosof al culturii, el nu omite să sublinieze dimensiuni ale spiritualităţii naţionale la exponenţii Junimii, în contextul a ceea ce alţii înţeleg prin „sinteza orizonturilor". Un Ion Creangă „adânc înfipt în lumea lui [...] o poate descrie fără duioşii retrospective, fără sentimentalitate, cu un realism robust şi umor împăcat". Pe Ioan Slavici îl aşază printre „marii creatori", în proximitatea lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale şi Ion Creangă, pe când Al. Vlahuţă şi B. Delavrancea apar uşor supraevaluaţi. Dintre scriitorii de tip erudit, Odobescu răspunde cel mai mult opţiunii clasiciste a comentatorului, de unde zelul pentru înţelegerea acestui autor pentru care cultura e „o formă a vieţii". Termenul „cultură", întâlnit de numeroase ori, întinde punţi între Odobescu şi Hasdeu, acesta privit separat, ca poet. La nivelul expresiei, ca dramaturg, Delavrancea i-ar datora mult lui Odobescu cel din „scene istorice"; ca reprezentant al curentului „realist-popular", prozatorul se desparte şi de Slavici, şi de Creangă, la care domină „mai ales notaţia oralităţii populare", autorul Sultânicăi adaugându-le „procedeele imagismului modern". Pe V. l-a atras necontenit Eminescu, a cărui operă o consideră produsul „unei imense munci de laborator". Consideră că, oricât de relevante, manuscrisele eminesciene nedefinitivate nu îl reprezintă şi trebuie mers la textele finite, la „fructul copt al tuturor puterilor sale sufleteşti, culminând în funcţiile conştiinţei active şi clare". Aici opinia coincide cu a lui G. Ibrăileanu, care nu credita decât antumele eminesciene. Perfecţiunea, în genere, e raportată la travaliul înverşunat, esteticianul întâlnindu-se astfel - în chiar momentul de apogeu al avangardei - cu Ion Barbu, partizan al creaţiei trudnice. în alt context, într-un eseu concentrat (Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului), Eminescu devine argument pentru ilustrarea diferenţelor dintre funcţia tranzitivă şi cea reflexivă a cuvântului, despre care poieticienii de mai târziu vor teoretiza insistent. Despre impresionismul muzical al poeziei lui Eminescu făcuse observaţii ingenioase, la timpul său, G. Ibrăileanu. V. le adânceşte şi le sistematizează, remarcând, de pildă, că spaţiul acustic al romanticului înglobează infrăsunete, „şoapte, foşnete, îngânări, murmure", voci care „mângâie şi adorm conştiinţa îndurerată a omului". Eminescu este „cel dintâi şi a rămas cel mai de seamă poet muzician al literaturii româneşti", constatare reconfirmată la fiecare nouă lectură; versul său face să stăruie în noi mult timp o impresie extraraţională, învăluitoare, obsedantă, motiv pentru care „gândim la Eminescu aşa cum cugetăm la Schumann sau Chopin" (Junimea - Marii creatori). Intră în calcul percepţia integratoare, în viziune structurală, gestaltistă. Esteticianul face distincţie între armonia exterioară (de nuanţă prozodică), sesizabilă la mulţi, şi melosul eminescian intern, în pas cu „principiul adânc al inspiraţiei". Cu alte cuvinte, deşi „fenomen muzical" (asemantic), armonia internă nu se reduce la „un simplu fenomen sonor", ci reprezintă o intruziune complexă, de aspect existenţial, în ordinea universală (Armonia eminesciană). în comparaţie cu alte interpretări ieşite din atelierul lui V. (precum cele despre Titu Maiorescu sau despre Al. Macedonski), axa celor din Poezia lui Eminescu e mai subliniat estetică, faptele biografice fiind deliberat escamotate. Desen de Marcel lancu VIAŢA OPERA 1897 decembrie 27 Se naşte la Giurgiu Tudor, al patrulea copil al Floricăi (n. Rosa Leibovici) şi al lui Alexandru Vianu (n. Adolf M. Weinberg), medic. Participant la Războiul pentru Independenţă, tatăl primeşte cetăţenia română în 1878, iar familia trece la ortodoxie în 1893. 1904-1912 Urmează în oraşul natal şcoala primară şi gimnaziul. în aceşti ani se înfiripă prietenii pe care le va păstra toată viaţa: cu Simon Bayer, viitor avocat, şi cu Dan Barbilian, devenit poet sub pseudonimul Ion Barbu. 1912 îşi continuă învăţătura la Liceul „Gh. Lazăr“ din Bucureşti, unde va fi influenţat de profesorul de latină, Hildebrand Frollo. 1913 Leagă o nouă şi durabilă prietenie, cu Alexandru Coriolan, viitor poet simbolist. 1915 Se înscrie la Facultatea de Drept şi la cea de Litere şi Filosofie ale Universităţii bucureştene; îi va avea profesori pe C. Rădu-lescu-Motru, P. P. Negulescu, Ovid Densusianu, D. Evolceanu, Charles Drouhet, Ioan Bianu, Mihail Dragomirescu, Konrad Richter. Este coleg cu Mihai Ralea, Al. Rosetti, Tache Papahagi, Ion Chinezu. toamna Frecventează cenaclul Literatorul al lui Alexandru Macedonski. 1916 1917-1918 Aflat în refugiu în Moldova, urmează la Botoşani Şcoala de Ofiţeri de Rezervă la artilerie, la încheierea căreia e trimis pe front. 1918 1919 februarie Este arhivar la Comisia Monumentelor Istorice; va lucra aici un an. îşi susţine licenţa în drept. 1920 îşi ia licenţa în filosofie cu teza Bergson şi esteticienii. Absolvă Seminarul Pedagogic al Universităţii din Bucureşti, aprilie Plecat spre Germania pentru doctorat, poposeşte la Leipzig, dar se va înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena, unde va urma două semestre. Aici se împrieteneşte cu Lucian Blaga. 1921 primăvara Se întoarce în ţară. Se apropie de cercul de la „Viaţa românească". îl va cunoaşte peG. Ibrăileanu. 1922 Pleacă la Tpbingen pentru pregătirea doctoratului, sub îndru- marea filosofului Karl Grqoş. 1923 decembrie 3 îşi susţine teza de doctorat în filosofie, intitulată Das Wertungsproblem in Schillers Abhandlung „Ober naive und sentimentalische Dichtung“ obţinând menţiunea cum laude. ianuarie Debutează în „Făclia" cu articolul Revizuire critică, argumentată susţinere a lui Al. Macedonski, respingând opiniile formulate de E. Lovinescu în volumul al III-lea din Critice. martie 19 îi apare în „Flacăra" lui Constantin Banu prima poezie, sonetul Cuvântul. aprilie 1 Sub auspiciile şi sub îndrumarea lui Ovid Densusianu, publică în revista „Vieaţa nouă" câteva poezii. august 3 - noiembrie 2 Este redactor la revista „Literatorul", aprilie 19 E prezent în „Sburătorul", la „Cronica ideilor", încă de la apariţia revistei, frecventând şi cenaclul lui E. Lovinescu. octombrie 18 Sub titlul Ecuputinţă o disociaţie?, E. Lovinescu îi replică în „Sburătorul" la scrisoarea (reprodusă în acelaşi număr) prin care îşi justifica renunţarea la cronica literară de întâmpinare. toamna Scrie în „Ideea europeană" a lui C. Rădulescu-Motru. Trimite la „Viaţa românească" recenzii şi cronici literare, noiembrie 14 Conferenţiază în cadrul cercului Poesis despre G. B. Shaw; activitatea de conferenţiar o va susţine, sub egida unor instituţii culturale, de-a lungul întregii vieţi. 1924 1925 1926 1927 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935 1936 1937 februarie 71 se încredinţează suplinirea Conferinţei de estetică la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Concomitent predă şi în învăţământul liceal, la „Gh. Lazăr" şi la „Mihai Viteazul". Devine membru al Societăţii Scriitorilor Români. sfârşitul anului Este redactor-conferenţiar la Fundaţia Culturală „Principele Carol"; colaborarea va înceta în octombrie 1929 din lipsă de fonduri. februarie 1 Este numit docent conferenţiar în specialitatea estetică la Catedra de estetică, etică şi sociologie a lui Dimitrie Guşti de la Facultatea de Filosofie. martie 24 Rosteşte la radio o conferinţă despre Liviu Rebreanu; începe o lungă colaborare cu Societatea Română de Radio, concretizată în cicluri de conferinţe, rubrici permanente şi responsabilităţi redacţionale: cenzor supleant, membru în Consiliul de organizare a radiofoniei şcolare ş.a. aprilie 1 Este numit conferenţiar definitiv de estetică. iunie 29 Se căsătoreşte cu Elena Irimescu, fiica medicului Ştefan Irimescu, director al spitalului Filaret. octombrie 8 Primeşte numirea ca profesor suplinitor de pedagogie şi estetică la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti. Este distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români. Aderă pentru scurt timp la mişcarea intelectualilor agrarieni (colaborează la „Ţara noastră" a lui Octavian Goga). mai 29 Academia Română îi acordă Premiul „Năsturel" pentru studiul în manuscris Influenţa lui Hegel în cultura română, care va fi editat în acest an. aprilie 15 Se naşte primul copil, |on Vişnu, viitor psihiatru şi eseist. mai 28 Secţia literară a Academiei Române îl alege membru corespondent. februarie Apare în „Gândirea" Statul ca îndreptar, replică la eseul Parsifalal lui Nichifor Crainic, unul din textele doctrinare ale gândirismului; va continua să colaboreze la „Gândirea" până în 1943, o vreme făcând parte din „gruparea revistei", noiembrie 15 începe să colaboreze la revista „Mişcarea literară", scoasă de Liviu Rebreanu. Aici asigură rubrica „Masca timpului". Publică la Bucureşti teza de doctorat, cu titlul Das Wertungsproblem in Schillers Poetik. Inaugurează cursul Istoria doctrinelor estetice. Apar culegerile de studii Dualismul artei şi Fragmente moderne. Se publică la Arad volumul de critică literară Masca timpului. lese de sub tipar, la Cartea Românească, Poezia lui Eminescu. Se editează Arta şi frumosul. Din problemele constituţiei şi relaţiei lor. Apare Arta actorului, curs ţinut în iarnă la Academia de Studii Teatrale a Teatrului Naţional din Bucureşti, începe să predea Curs de sociologie (Puncte de vedere în sociologia contemporană), păstrat sub formă litografiată (partea a doua se va publica postum). Se tipăreşte memorialul de călătorie Imagini italiene. Publică în limba germană, în revista lui Max Dessoir, „Zeitschrift fur Aesthetik und allgemeine Kunstwissenschaft", studiul Contribuţia românească în estetică, pe care îl va reedita ca partea a doua a Introducerii la antologia Istoria esteticei de la Kant până azi. Apare culegerea de studii Idealul clasic al omului. Se tipăreşte antologia de texte Istoria esteticii de la Kant până m La Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II" se editează primul volum al tratatului Estetica; volumul al doilea apare în 1936. La Editura Cultura Naţională se tipăreşte studiul Ion Barbu. La Editura Alcalay apare culegerea Generaţie şi creaţie. Contribuţii la critica timpului. august Participă la Paris la al IX-lea Congres Internaţional de Filosofie şi la al II-lea Congres Internaţional de Estetică, prezentând comunicările Originea şi valabilitatea valorilor şi Asupra ideii de perfecţiune în artă. 1937 1938 1939 1940 1941 1942 1943 1944 1945 1946 1947 1948- 1951 noiembrie Este desemnat să conducă Universitatea Muncitorească, înfiinţată la iniţiativa lui Mihai Ralea, ministru al Muncii, instituţie de cultură care urmărea crearea conştiinţei cetăţeneşti. iuiie 25 Un grup de studenţi legionari înaintează un memoriu Secretariatului Academiei Române, prin care cer înlăturarea sa din învăţământ. Nu se va da curs destituirii. septembrie 16 Se naşte al doilea copil, Maria (căsătorită Alexandrescu). La propunerea lui Ion Petrovici, este distins cu Meritul Cultural clasa a doua. iulie 5 Este titularizat profesor la Catedra de estetică şi critică literară a Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, septembrie 21 Apare în „Scânteia" articolul Erorile d-lui profesor Vianu asupra materialismului istoric. februarie Devine director al Teatrului Naţional din Bucureşti, la propunerea lui Mihai Ralea, ministru la Arte; rămâne în funcţie timp de un an. martie Este numit ambasador al României la Belgrad; revine în ţară la cerere, la sfârşitul anului următor. îşi reia activitatea la Catedra de estetică şi critică literară, apoi, în urma desfiinţării acesteia, devine titular al Catedrei de literatură universală. ■1953 Intrat în dizgraţia regimului, traversează o perioadă dificilă, menţinându-se cu greu la catedră. La Editura Familia din Oradea se tipăreşte culegerea de studii Filosofie şi poezie. îndeplineşte un act de pietate în memoria fratelui său Alexandru Vianu, editându-i, sub titlul Libertate şi cultură, câteva studii şi cronici. Apare în volum studiul de filosofia culturii Raţionalism şi istorism, tipărit iniţial în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială" în 1929, cu titlul Concepţia raţionalistă şi istorică a culturii. (Coperta exterioară se intitulează eronat Istorism şi raţionalism.) La Editura Ramuri din Craiova se publică Studii şi portrete literare, reunind exclusiv contribuţii de literatură română. Se editează Studii de filosofie şi estetică. Apare la Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Carol al ll-lea“ primul volum al unei ample ediţii din opera lui Alexandru Macedonski; volumele II- IV ies până în 1946. La Editura Contemporană se publică Arta prozatorilor români. Se editează tratatul Introducere în teoria valorilor întemeiată pe observaţia conştiinţei şi volumul Transformările ideii de om. Se litografiază Curs de stilistică. Redactează capitolul Junimea pentru Istoria literaturii române moderne, semnată în colaborare cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu (apărută la Casa Şcoalelor). La Editura Publicom iese Filosofia culturii, curs universitar ţinut între 1929 şi 1935 şi litografiat de mai multe ori sub titlul Introducere în ştiinţa culturii. Tirajul fiind în majoritate distrus în timpul bombardamentelor, cartea se reeditează în anul următor, în colecţia „Biblioteca pentru toţi" publică Trei critici literari, cuprinzând studii despre Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu şi E. Lovinescu. Deschide cursul Problemele filosofice ale esteticii, a cărui formă litografiată o revizuieşte în vederea editării (va apărea postum). Apare litografiat Curs de metodologie literară, rod al activităţii din anul universitar precedent. La Casa Şcoalelor se editează culegerea Figuri şi forme literare. I se publică volumul Transformările ideii de om şi alte studii de estetică şi morală. Aflat la Belgrad, elaborează Tezele unei filosofii a operei (apărută postum), din care va prelua părţi pentru cursul Ideea de operă în filosofia generală şi în estetică, ţinut în anul universitar următor. începe să predea cursul Interpretarea literaturii. Publică traducerea în versuri a piesei Antoniu şi Cleopatra de William Shakespeare. 1954 1955 iulie 2 Devine membru titular al Academiei, în aceeaşi şedinţă cu Cezar Petrescu, Tudor Arghezi, Camil Ressu, Duiliu Marcu, Mihail Jora şi Iosif Iser, în urma raportului întocmit de Mihai Ralea. 1956 octombrie-decembrie Călătoreşte în India împreună cu Mihai Ralea, ca delegat la a IX-a Conferinţă Generală UNESCO. 1957 1958 ianuarie Este numit secretar general al Comisiei Naţionale pentru UNESCO. octombrie 1 E desemnat director al Bibliotecii Academiei. Devine şeful Catedrei de literatură universală şi comparată a Facultăţii de Limba şi Literatura Română de la Universitatea bucureşteană. 1959 1960 1961 1962 noiembrie Se înscrie în Partidul Muncitoresc Român, odată cu Mihai Ralea şi alţi intelectuali. 1963 aprilie 301 se decernează Premiul de Stat. 1964 mai 21Tudor Vianu se stinge din viaţă la Bucureşti, în urma unui infarct miocardic, la puţin timp după ce fusese numit ambasador al României la UNESCO. Colaborează intens la „Gazeta literară", în special cu articole despre scriitori români şi cu mici eseuri de literatură universală; va fi prezent în revistă şi în anul următor. Apar studiile Anton Pann şi Cervantes. La Editura Tineretului se publică Voltaire. Se tipăreşte volumul Probleme de stil şi artă literară. îngrijeşte ediţia Opere de Al. I. Odobescu, în două volume. Traduce în versuri piesa lulius Cezar de William Shakespeare. Publică tălmăcirea memoriilor lui Johann Wolfgang Goethe sub titlul Din viaţa mea. Poezie şi adevăr. Apare la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă volumul Literatură universală şi literatură naţională. septembrie Semnează cu regularitate, în cursul stagiunii teatrale 1956-1957, cronica dramatică în „Contemporanul11. Colaborează la „Teatrul11, „Steaua11, „Gazeta literară11, „Limba română", în unele perioade, din acest an şi din următorul, chiar săptămânal. Apare studiul F. M. Dostoievski. îşi editează, sub titlul Versuri, toate poeziile. lese de sub tipar volumul Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. aprilie Publică în revista „Viaţa românească11, sub titlul Idei trăite, o amănunţită autobiografie spirituală. iulie 3-8 Participă la Congresul despre Renaştere, desfăşurat la Wittenberg, unde prezintă comunicarea Receptarea Antichităţii în literatura română. Apare.volumul Ideile lui Stendhal. Se editează micromonografia Alexandru Odobescu. Se publică la Editura Academiei Studii de literatură universală şi comparată. august 21-26 Susţine la Congresul de Literatură Comparată de la Utrecht comunicarea Tudor Arghezi şi înnoirea lirismului european. octombrie 2-23 Ţine un ciclu de conferinţe în timpul unei călătorii prin câteva oraşe universitare din URSS (Moscova, Leningrad, Tbilisi, Kiev). Editează pagini memorialistice sub titlul Jurnal. Apare monografia Schiller. Publică Dicţionar de maxime comentat. Se tipăreşte studiul Goethe. Traduce în versuri piesa Coriolan de William Shakespeare. august Cu articolul Înţelegerea lui Maiorescu, apărut în „Viaţa românească11, susţine, alături de Liviu Rusu, reconsiderarea criticului junimist. Apare ediţia a ll-a, revăzută şi adăugită, din Studii de literatură universală şi comparată. Predă ultimul său curs universitar, Istoria ideii de geniu, pe care nu îl va încheia (va fi editat postum). iulie Se publică postum volumul Arghezi, poet al omului. Vianu Dicţionarul general al literaturii române 2 76 //tr/e 1 •**»>+»'<*£ *■£ iT^'y>de/(Lceâăi friuvenl .* fUmc^rc^ &Tetoca Xc. c$n£u,c UuJiroi*irvfîtke . ÎA. fax- Â& spfawu.c. fii+vL «■ * mu c^Upt’ fUtCccPtq, si OnatuL *£<**%£ «£tt Ifrth&xnt (frnt&nZiJ £/ JttiticiŞi tiuiţi, djtti dt. cAltefîiâ* *£haa*J m ** piSczftsL ui prt«xtijL utcftok M /fi JutMîia, o ^aMdau^c djt ^er^ment'£/H* P valîLfrAA t&ţita fie jUin#**&**)j (Mm, eXnJtZrU U J&L*UlU*Z U&&CJL e ved^trt de «uvwjfc'fc, &. -CCa^X £iXt <**- ° **\&t*4br*L tK*nV-&4U#t* ( pw£***d> &4ujh& /ftittrfu . Cocea S. O, S. de Eugen Todie Veneţia (esseurl de călătorie) de Ion Totu Viaţa încalecă romanul de i. Feitz Şomajul de îng. S, Mlh&eseu Oela Islaz până azi *•* ni, t a « d ^ n“"* « *•« *# sfSrsM iriUfcataiW « poiafc VttMji 5» r«te!e 285 Dicţionarul general al literaturii române Viaţa literară u li. No. 7—8—9 15 Malu 1916. VIATA LITERARA ifeOBimarta! aaaal :..................................................................... .; khmwM uni i in tară 5 *= APARE DE DOUĂ OR PE LUNĂ \"H m tarA.7:' .. 5 ui I peste hotare . 8 j PESTE hotare . 8 , | CUPRINSUL: Octavian Goga Barbu Brădescu Nichifor Crainic Eug. Boureanul Ai. lacobescu Maree! N. Romanescu Th. Roman St ionescu-Băiceşti Otilia Ghibu Nichifor Crainic dl. Ciura flngeio Stăiescu Mihail Pricopie in liniştea amurgului (poezie), ftrta şi poporul. - _ ■ ' Durere-ascunsă (poezie). Duşmanii (novela). . •Balada fiorilor de toamnă (poezie), Ltfcia (din Alfred de Musset), , .Infanta (din dibertSamain). in făta ;mării (poezie). . . 0^ poveste ca multe altele (novelă). Vărul. Dionis (poezie). . Nuvelele lui 6ane. ■ Bustul (schiţă). Spre Chanaan. Rtfttgt: Etr. Sfiiţii ipsstoli *>, Jt. 14-ţla: Str. B, CiUlgii 1». ». craiova Preţul 30 Bani. Eftimiu, Al. Busuioceanu, C. Ş. Făgeţel, Otilia Ghibu, Eugen Relgis, Al. Al. Leontescu, AL T. Stamatiad. /. H. VIAŢA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal din 20 februarie 1926 până în septembrie 1930, lunar din 1 noiembrie 1930 până în 25 decembrie 1937 şi din aprilie 1938 până în 15 iunie 1941; de la numărul 112 se subintitulează „Revistă săptămânală de informaţie, critică literară şi artistică". Iniţiativa editării a avut-o un grup de tineri scriitori alcătuit din I. Valerian, George Baiculescu, Nicolae Milcu, A. Bădăuţă şi Radu Gyr. Aceştia i s-au adresat lui George Mumu cu rugămintea de a primi directoratul, dar numele lui va fi menţionat ca atare pe prima pagină doar până la numărul 19, conducerea trecând apoi sub responsabilitatea unui comitet, cu I. Valerian redactor. De fapt, Valerian a fost întotdeauna conducătorul real al publicaţiei, ideea născându-se în cenaclul Sburătorul, unde el era o prezenţă constantă. împotriva scepticismului lui £. Lovinescu („n-avem un climat favorabil, nici cititori suficienţi pentru literatură adevărată"), V.I. a fost primită cu un interes care a depăşit aşteptările editorilor. Câteva articole de directivă, incluse în primele numere, se disting prin respingerea sistemelor teoretice nivelatoare, unele opinii fiind subliniate cu deosebire: recunoaşterea valorilor artistice constituite şi protejarea lor de profanatori; respingerea tratării rigide a raportului între tradiţie şi modernitate, sprijinindu-se pe convingerea că „tradiţionalismul nu exclude modernitatea"; promovarea şi apărarea libertăţii depline în artă, care nu trebuie confundată cu „individualismul haotic şi dizolvant", ca şi a noutăţilor, atât cât poate fi nouă o operă de artă, pentru că noutatea totală - se spune - este utopică; apărarea limbii literare de „farsele lingvistice", de ceea ce o violentează. Prudenţa de a nu se situa exclusiv de partea tradiţionalismului ori a modernităţii explică faptul că spre revistă au venit scriitori importanţi, indiferent din ce şcoală sau curent, cerându-li-se doar un ideal estetic. Acestei deschideri i se datorează şi numărul mare al colaboratorilor de valoare. în 1929, la începutul anului al patrulea, V.I. precizează că nu şi-ar fi îndeplinit programul fără concursul unor intelectuali ca Rădulescu-Motru, E. Lovinescu, G. Mumu şi Vasile Pârvan, al scriitorilor Tudor Arghezi, F. Aderca, G. Bacovia, Emanoil Bucuţa, Lucian Blaga, Eugen Boureanul, I. A. Bassarabescu, Ion Barbu, N. M. Condiescu, Adrian Maniu, Al. Lascarov-Moldovanu, Liviu Rebreanu, Ion Pillat, C. Pavelescu, Mihail Sadoveanu, fraţii Al. O. şi Ionel Teodoreanu, Dem. Theodorescu, Mihail Sorbul, V. Voiculescu, al scriitoarelor Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Elena Farago, Alice Soare, Sarina Cassvan-Pas, Alice Gabrielescu, Mia Frollo. Acestora li s-au alăturat Radu Boureanu, Al. Claudian, Mircea Eliade, Artur Enăşescu, G. Talaz, Nicolae Pora, Zaharia Stancu, G. M. Zamfirescu, Mihail Celarianu, A. Mândru, Sandu Tudor, Aron Cotruş, Horia Furtună ş.a. La rândul ei, revista a pus în circulaţie numele altora: Aureliu Comea, Andrei Tudor, Mihai Moşandrei, Mircea Damian, Aurel Lambrino, Virgil Huzum, N. Crevedia ş.a. „Coloanele edificiului" sunt, pe rând, G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu şi A. Bădăuţă. în „Debutanţi" şi cetitori, scris la jubileul primului deceniu, Mircea Eliade opinează că imul din marile merite ale V.I. a fost încurajarea începătorilor: „Astăzi, după zece ani de apariţie, «Viaţa literară» rămâne totuşi cea mai atrăgătoare revistă pentru debutanţi. Asta face şi farmecul, şi incontestabilul ei merit. «Viaţa literară» a refuzat să se oficializeze, a renunţat demult să facă apel numai la pene consacrate". Câtă importanţă acorda redacţia modului de a dialoga cu debutanţii se vede şi din faptul că o vreme „Poşta redacţiei" este semnată de G. Călinescu. Scandalizat de modul cum în unele publicaţii li se răspundea începătorilor, acesta polemizează, în articolul Nedemnitatea redacţională, cu maniera folosită de Mihail Sevastos la rubrica similară din „Adevărul literar şi artistic", acuzându-1 de „agresivitate plebee": „Dacă dl Sevastos, gazetar fără spirit şi fără talent, ar şti că aceste răspunsuri sunt uneori hotărâtoare în viaţa intelectuală a unui individ, n-ar ucide în debutant, prin grosolănie, un scriitor de mâine, întotdeauna un iubitor de literatură". Pentru a fi cât mai variată şi atractivă, V.I. şi-a creat numeroase rubrici: „Poemele «Vieţii literare»", „Opere şi autori", „Literatura străină", „Cronica muzicală", „Cronica teatrală", „Cronici franceze", „Profiluri", „Cărţi", „Cronica ideilor", „Viaţa plastică", „Cronica săptămânală" (cu subrubricile „Revista revistelor", „Ecouri", „Scrisori", „Bibliografie", „Expoziţii", „Cărţi şi reviste streine"), „La ce lucrează scriitorii" ş.a. în vederea Viaţa literară sovietică Dicţionarul general al literaturii române 286 wtih- urmam ■ -AHCL.n. s* APARg SÂPTAWANAL 5 L.& SknshMi 9 Apritie Î92Î SUD ftONOUCERBA tWU. WrfeT u. ■ »«Sk fltartuHr: fe. -c-r-t n JMador :■ t. V A L E RtA K iaj Ui | SUMARUL HORTESSIA PlPÎiAT-RWlîESCe : J sru . ^ ttralt tara« | (j. OtUViCSrt!. .urmi-j, pm-iu. ! (5RIC. t „ N „n’V." “ j. w wrn» semn** ««*»«**. | um»'.■>..» ***« •«■««»7 Apare o nouă revistă literară De. vorba cu d. G. 0 ă ! iaoscu Despre îoai şi to.-ajs. /\ tfilărilor. fcoWwîatori. V' i ^ / CUMUim A \h \'h 51 OPINIA Liu tu » f>tC -1 » ^ r ^ ţ f 1 ( V 1 ff-i promovării literaturii originale se organizează concursuri pentru schiţe şi pentru sonete. La rubrica „Pagini alese" sunt reproduse fragmente din opera lui Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, a Hortensiei Papadat-Bengescu, a lui E. Lovinescu, Paul Zarifopol. Rubrica „Opere şi autori" e susţinută episodic de Pompiliu Constantinescu şi de G. Călinescu. Au mai scris cronici şi recenzii E. Lovinescu, Al. Dima, Vasile Damaschin, Miron Suru, Mihail Ilovici, Nicolae Roşu, Stelian Constantin-Stelian, Camil Baltazar, Ieronim Şerbu, Septimiu Bucur, Vlaicu Bârna, Zaharia Stancu, I. Valerian, N. Crevedia, Anton Holban ş.a. Versuri dau V. Voiculescu, G. Bacovia, I. Valerian, Emil Isac, Simion Stolnicu, George Murnu, N. Crevedia, Ion Pillat. Publicistica, diversă, este unul din cele mai vii compartimente, semnatari fiind F. Aderca, Tudor Arghezi, Vasile Băncilă, Ion Biberi, Radu Boureanu, Emanoil Bucuţa, Al. Busuioceanu, Şerban Cioculescu, O. W. Cisek, N. M. Condiescu, Nichifor Crainic, Vasile Damaschin, Mircea Eliade, Anton Holban, Eugen Ionescu, Ionel Jianu, Vasile Lovinescu, Adrian Maniu, Alexandru Marcu, Pericle Martinescu, Gib I. Mihăescu, Ion Minulescu, Constantin Noica, Ramiro Ortiz, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Dan Petraşincu, Liviu Rebreanu, Horia Roman, Nicolae Roşu, Mihail Sadoveanu, Mihail Sebastian, Eugeniu Sperantia, Zaharia Stancu, Vladimir Streinu, Tudor Şoimaru, G. M. Zamfirescu ş.a. Fără a constitui o preocupare principală, traducerile sunt selectate cu gust: George Murnu tălmăceşte din poezia lui Schiller, Victor Ion Popa din Rabindranath Tagore, Alexandru Marcu din Dante; în 1928, la centenarul naşterii, i se dedică un număr lui Henrik Ibsen. Pagini de referinţă rămân numeroasele interviuri, inserate sub genericul „De vorbă cu...", luate de I. Valerian unor scriitori reprezentativi, printre care Cincinat Pavelescu, E. Lovinescu, Ion Minulescu, Ion Pillat, Mihail Dragomirescu, Gala Galaction, Hortensia Papadat-Bengescu, Cezar Petrescu, V. Voiculescu, Tudor Vianu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Ion Barbu, Ion Vinea. Probabil că şi la acestea se referea G. Călinescu când aprecia că aici au apărut „atâtea discuţiuni devenite istorice". V.I. s-a bucurat în mare măsură de recunoaşterea criticii literare. în Rânduri pentru „ Viaţa literară" (1932) G. Călinescu l-a elogiat pe I. Valerian pentru statornicia şi regularitatea apariţiei revistei, totul expli-cându-se prin idealismul, fanatismul, „misticismul publicistic" al celui care, cu o bucurie „fabuloasă", i-a promovat pe alţii. în schimb, Constantin Noica, colaborator sporadic, s-a arătat de multe ori nemulţumit de conţinutul publicaţiei. în „Cronica revistelor" pe care o ţinea la ziarul „Ultima oră", el îi reproşează o dată platitudinea materialelor, altă dată că „sărăceşte de la o zi la alta", abia cu numărul 100 acceptând că „prezintă ceva mai multă consistenţă", pentru ca despre numărul 107 să recunoască fără rezerve că e „în sfârşit, un număr care se poate citi", iar recenzând numărul 112 să conceadă că „se poate spera ceva". I. D. VIAŢA LITERARĂ SOVIETICĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, între ianuarie 1960 şi decembrie 1963, ca „buletin informativ" al Institutului de Studii Româno-Sovietic din cadrul Academiei Republicii Populare Române. Comitetul de redacţie (menţionat de la numărul 1 /1961): Mihai Novicov (redactor responsabil), Teodor Rudenco, Tamara Gane, Gheorghe Barbă, Georgeta Ruţă (secretar de redacţie); la numărul 5/1963 sunt cooptaţi G. C. Nicolescu, George Munteanu şi Horia Bratu. în numărul 61/1962 sărbătorirea a cincisprezece ani de activitate a Institutului, înfiinţat în 1947, prilejuieşte un scurt istoric din care se detaşează obiectivele revistei, continuatoare a publicaţiei „Probleme de literatură şi artă", editată în 1948. Materialele, foarte puţin variate, sunt repartizate în secţiunea intitulată „Studii", unde sunt „traduse integral sau rezumativ" articole din aproximativ douăzeci de publicaţii sovietice („Voprosî literaturi", „Literaturnaia gazeta", „Drujba narodov", „Zvezda" ş.a.), fiind selectate pentru „exemplul pe care îl pot oferi literaturii noastre noi, ale cărei sarcini de dezvoltare au fost clar şi precis stabilite de Congresul al III-lea al PMR", de fapt pentru a dirija înregimentarea politică şi ideologică a artei. Aşa sunt Metoda materialismului dialectic în istoria literaturii de A. V. Lunacearski, Lucrarea lui V. I. Lenin „Materialism şi empiriocriticism" şi problemele literaturii de V. R. Scerbina, Despre adevărul artei de Ilya Ehrenburg, Unitate în diversitate de V. Piskunov. Cu o pondere sensibil egală este a doua secţiune, „Discuţii", prin care cititorii sunt informaţi despre dezbaterile specialiştilor sovietici cu privire la problemele romanului şi ale realismului socialist, la rolul şi sarcinile criticii literare sau ale teoriei marxiste a literaturii. De asemenea, sunt abordate chestiuni ţinând de stil şi obiectul artei, de reportajul literar, de estetică, de prezentarea eroului în literatura contemporană, argumentaţia bazându-se pe lucrările lui V. I. Lenin, G. V. Plehanov, N. G. Cernâşevski, Mihail Şolohov şi Georg Lukâcs. Alte rubrici, ca de pildă „Referate", includ articole sau recenzii ample la romane şi volume recente de poezie ale scriitorilor sovietici. Acelaşi conţinut îl au rubrica „Orizont literar", dedicată analizei revistelor, cu accent pe textele ideologice sau consacrate artei literare, şi „Bibliografie", cu subrubricile „Cărţi sub tipar" şi „Cărţi apărute". Cu numărul 1/1962 se inaugurează două rubrici, „Cartea sovietică în RPR" şi 287 Dicţionarul general al literaturii române Viaţa literară şi artistică „Prezenţe româneşti în URSS", în care figurează materiale de informare şi unde semnăturile cu iniţiale încep să fie înlocuite, sporadic, de numele autorilor, fie şi cu prenumele abreviat, cum se întâmplă frecvent, scopul fiind depersonalizarea: Mihail Calmâcu, Gh. Barbă, H. Rorlich, S. Marianovici, N. Iliescu, A. Dobre, L. Duţă, F. Joffe, Ecaterina Fodor, I. Cristea, L. Mânu, L. Dimov, E. Loghinovskaia. Cu timpul apar şi comentarii având în centru scriitori ca Thomas Mann, Mark Twain, Adam Mickiewicz, Romain Rolland, Roger Martin du Gard, dar şi Eugen Ionescu, atacat violent, în maniera grosieră proprie celor care serveau politica momentului (I. Frid, Falsele coşmaruri ale lui Eugen Ionescu). Un număr întreg este consacrat Congresului al XXII-lea al PCUS, totul fiind conceput în aşa fel, încât „experienţa" sovietică să fie transplantată în litera ei în literatura română. în ultimul an iscăliturile dispar din nou, iar numerele conţin exclusiv texte traduse. R. P. VIAŢA LITERARĂ Şl ARTISTICĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 1 ianuarie până la 24 decembrie 1906 şi de la 7 ianuarie 1907 la 6 aprilie 1908; până la 24 decembrie 1906 are titlul „Viaţa literară". Directori: George Coşbuc şi Ion Gorun; secretar de redacţie: Ilarie Chendi; din 1907 se află „sub conducerea unui comitet", spiritus rector fiind Ilarie Chendi. V.l. şi a. ia naştere ca un fel de disidenţă din „Sămănătorul", vechii combatanţi vrând să se disocieze astfel de orientarea pe care N. Iorga o imprimase revistei lui. Atitudinea redactorilor era mult mai flexibilă şi mai comprehensivă faţă de direcţia modernă, înnoitoare, a literaturii române, ce se contura la început de secol. Aici îşi vor găsi spaţiu de publicare E. Lovinescu, Ion Minulescu, Elena Farago, Cincinat Pavelescu, Victor Eftimiu, Carol Ardeleanu, Leon Feraru, Claudia Millian, V. Demetrius, Al. Duiliu Zamfirescu, G. Topîrceanu, Mihai Codreanu, Al. T. Stamatiad ş.a., pe care Iorga i-ar fi respins fără drept de apel. Ideea sectar-exclusivistă de curent sau grupare e înlocuită cu cea de normă valorică, aşa cum se specifică în articolul-program, Un prim cuvânt: „Pe colaboratorii noştri nu-i vom întreba de curent sau program, îi vom întreba însă de talent, întrucât îl va putea recunoaşte modesta noastră apreciere". Scopul e de a face din revistă „o icoană cât mai credincioasă şi mai întreagă a vieţii noastre literare şi artistice în desfăşurarea ei", informând „publicul cititor despre tot ce este manifestare a vieţii literare şi artistice prin cronici şi bibliografii". Consecventă acestui obiectiv, V. I. şi a. va accepta toate genurile şi speciile literare: poezie, proză, teatru, traduceri, folclor, având şi rubrici permanente de cronică literară (Ilarie Chendi), cronică muzicală (F. Bruno, Barbu Lăutaru -pseudonim utilizat atât de Ion Gorun, cât şi de Nicolae Pora, care semnează şi cu numele real), cronică artistică (Virgil Cioflec), cronică dramatică (Ion Gorun), revista revistelor, note şi informaţii bibliografice ş.a. Se inserează totodată portrete şi caricaturi, desene de Iser, unele mult gustate de cititori. Ilarie Chendi s-a străduit să facă din V. I. şi a. o tipăritură vie şi atractivă, găzduind numeroase polemici, discuţii, dispute, dar şi cronici rimate ce vizau mai ales „Sămănătorul" (Jalnică tragedie, Ce te vaieţi, Scurtule?, Populare), pe Mihail Dragomirescu (N-are şcoală!) şi pe A. C. Popovici. Majoritatea cronicilor rimate îi aparţin lui Victor Eftimiu. în ceea ce îl priveşte pe Chendi, el poartă un război continuu cu adversari dintre cei mai diverşi: cu N. Iorga şi cu revista „Sămănătorul", cu Ovid Densusianu, Al. Macedonski, M. G. Holban, G. Ibrăileanu, teoretizează chiar nevoia de polemică (Luptele literare) şi de confruntare ideatică (Plecarea d-lui Iorga de la „Sămănătorul", Apostolomania, Lipsa de corectitudine, Convingeri... literare, Literatura decadentă, Duşmănii, Pro pudore, Papagali antipatici, Domnul care stă la dispoziţie, Suflete sterpe, Răspuns d-lui Iorga, multe texte fiind semnate Gh. Dumbravă şi Cronicar). Alături de Chendi participă la dispute Ion Gorun (Studii şi ciorovăieli, Pleava tiparului, Gelozie, Jubileul şi literatura, Obolul şi controlul, Şcolile noastre literare, Garabeţi şi botezaţi, Aprecierea scriitorilor, Glose), E. Lovinescu (Guerila d-lui Iorga, Artistul şi moralistul), N. Gane (Premiile Academiei), Virgil Cioflec (la rubrica „Polemica măruntă", cu Procopseala lui „Traistă-n băţ", Mihalache - mania clasificărilor, O pildă, O ruşine, Ai tu bilet de voie?), Al. Cazaban (Proza unui bebe, M. Dragomirescu diplomat, Ciripituri literare, Panu, Iorga şi Aurel Geblescu, Marele obscur, Mutul „Sămănăto-rului") ş.a. Chendi deschide o rubrică permanentă, „Preludii", în care cerne actualitatea literară, pledează pentru îmbogăţirea literaturii române prin traduceri (Să nu ne grăbim), pentru culegerea şi valorificarea creaţiei populare (Un tezaur al poeziei ANUL I.—-Ho, ?. IO BAJST1 NtJMABUt Duminică 12 Februarie 1906 VIATA LITERARA Revistă s*pi*s!aaift, Ulmi* şl artistfeă, sub direeţi* S-Ior: »• COŞBUC şi I. «ORCN ^ REDACŢIA! f No. 7, - Shad» Biserica Ene, - (te. 7 A ABONAMENT: MS AN » LKT K TAîO, 5 JX STailSXTA'TE % fiOMiNlSTRAŢlA* f\ No. tt, ~ Strada SSrini», — No. H CUPRINSUL.: ; iliSr StbKM, Hrîal §1 Maxe» (Jxmfc) . . A.ndreX A’at.w SiîipiS S. FI âfeife» :::: aSSSSr Dto popor; St. Jtte stlng&cf . . . * l Ci op ot al de felul şt de puterea Înţelegerii lor,— icoane schiţate de pe priveliştile din natură.—altora descrieri de năravuri, sad de fapte Înseninătoare ori pilduitoare, altora iară? încercări de analize sufleteşti... Acelora? le vor plăcea şi unele şi altele din acestea saft şt din mal multe... Unui, iarăş, va preţui mai mult ceea ce in creaţiunea artistică va avea o legătură mat strînsă, mal evidentă, mai pronunţată, anume cu viaţa naţională,—populară saii istorică,—alţii, saa şi tot aceia, vor şti să guste şi ceea ce va fi mal larg omenesc... Dar nu se vor fi gîndit, fără îndoială, că ar putea să vină vr’odată unul şi Să zică: nu e frumos decit ceca ce e descriere uşoară, vioaie, dela suprafaţa lumei şi vieţel omeneşti, — sau altul: numai aceea e, operă de artă... vrednică de Încurajare, la care se vede bine odgonul ce o ţine legată de viaţa noastră naţională. Tot aşa: dacă dintr’o operă de artă nu respiră numai decît umanitarismul—alt curent acesta*—nu-î de nici o treabă... — sau altui: ideală şi creştinească să vă fie tendinţa, altminteri nu recunoaştem !—Sau altul iardş: — Ba sâ faceţi bine să vă luaţi după curentele moderne din ţările, mal înaintate... Ce sint toate acestea? Acolo unde producţia literară e îmbelşugată şi talente, altminteri puternice, "se văd ameninţate a nu putea răzbi alături saQ peste altele, inferioare poate, dar aţam/e in favoarea publicului, acolo se inventează maniera nouă, menită a forţa atenţia şi interesarea publică şi... a dura cit durează modele. Dar e în totdeauna ceva ce persistă de-a pururi sub toate manierele cari prind vremelnic, şi numai aceasta le face să prindă, şi numai aceasta le dă, cînd le dă, o trăinicie şi peste moda trecătoare... Ce e acest ccw»? Intreabă-te,—şi nu te întreba altceva—tu care te simţi ispitit a îmbrăca in zugrăveala cuvîntuiul armonii şi privelişti din natură, fapte omeneşti, stări, imbolduri şi frămîntări sufleteşti.—caută a te înălţa cu cugetarea şi c« simţirea ta pină acolo de unde izvorăşte- alcătuirea operei de artă,—şi ■ lasă apoi să sulle pe dedesubt în toată voia lor, toate airemele... Son Ooron GOANA SPAIMELOR fîrccum aduce ’tt sîrg cu sine _ Spre (ara dt-undt-a fost iernii Un rege ’n furie-oştirt străine, Aşa vedeam «* «*«< grăbii Cit norii după el cum vine. Urlind le cirmuia c&rarea PttrtixdH-l iu năvală oria, Părea că varsâ *»depărtarea Şi mii de Itipî şt mH de corW De-avalma să’uspăimlttte narea. Obolul şi controlul mfcel dintuâ care a fost ispitit să caute a prinde armoniile satl priveliştile din naturi şi să le treacă prin tlicuire meşteşugită omeneasca,—safl cel dintiio care a fost îndemnat a ţese !n vorbe «le zugrăveală, spre veclnicâ amintire viitorimel, fapte cum aa fost or? cum le-a împodobit închipuirea care le-ar fi vrut alt-fel, — saci cel d’intiia care a ascultat de imboldul d’a tălmăci fră-mintăriie sufletului omenesc căutînd a deştepta vibrări de înţelegere in inimile celor de atunci şi a celor următori, — toţi aceştia şi cîţl vor mal fi ştiut apoi să găsească In lumea aceasta, în lumea din afară, a simţnrilor, saO in cea dinnăuntru, a simţirilor, lucruri vrednice de asemeni tîlcuirl, zugrăveli, tălmăciri, — se vor fi gîndit el oare că aii să vină odată vremuri cind tot ceea ce dînşil aa alcătuit va li să fie judecat după o altă cîntărealâ. decit a-cees a impresiei sincere şi elementare ce opera lor va fi fost In stare să lase în sufletul unuia satt altuia ? Vor fi bănuit ei oare că vremuri vor veni în cari preţuirea celor împlinite, saO îndrumarea celor ce s’ar mal putea încerca, în ordinea alcătuire! artistice, vor căuta să fie Îngrădite in tot felul —şi în dte teluri Doamne !~de sisteme, procedeurî, tendinte, direcţiuni, curente, şcoli numeri, fk-ctre bâtînd toba în jurul unieti -si nelipsitei infailibilităţi a unei anume reţele st .periiwes-cÂniV pe toate celelalte r Îşi vor fi /Js desigur «a ikl in totdeauna vor ii anume înţelegători şi pre-ţuitori al unor anume genuri; unora le vor jpiăeea,—adică vor li mal aproape SUii-itii cadril «tari să mvgă, Şt'n turn de tmde-t supăra Al dopatelor ciut de rugă Trăsniră, şi-mt poiop era Urgia a-a» făcut-o'» fugă. Cit ci o stoaple ’nfricoşată Cumplită peste oăî trecu,— ' Dur iitsitfl par'că 'nspâimxntată' De-aiUa spaimă ee făcu Dc-aiîa veni, perind de-oâală. S'a dus ctim a venii. Deparlc Spre-a4incHl orizont s‘a das Şi spatme-ncum pe-acolo ’mparle Şi ride soarele iui Marle. •> 0. Coştrao FĂRĂ BOI Cel âiir'prim&ria Stîlineş», se pomeniri, -deodată, ci intrS an om {>6 care nu-1 mâl văzusfră prin pSrJUe acelea. Dup» f»ţa Joî saptă de neodihni, dopî opincile ferfeniţite din cure bainea praful, şi dnpi cum se bSţina pe picioare clătind par’cS Si sa inţepeueasci în incfaieturJ, se cunoştea cS fgcaiw drum lung şi obositor. Primarei şi vre-o ciţlva ţSranî,-- adooafcl acolo ca sâ’şî vaicire nevoile, - il mSsaraiŞ b&nuitorl, do altfel ea pe oricare strSin adus dc viaturi prin meleagurile ior. Drumeţul ie păru un zipScit, aşa privea intr’aiurca şi »?a îşt purta minele în. toate părţile. ÎSri df nicT uo rost. Nici buna-^inS nu le uStin. lţî desfăcu numai efunaşa care il gitaîa, şi rîind dramul glasului, ofti: Isitmul atit n spus. şi s’a Slaat pe banei. Din desnSLdejtkit încremenită. îa landul o-chilor sSÎ sticlastî. o privire Innecî spre fereastra din fund prin care sa vedea satul ea casele lai miei, repezite pe coasta sipati adine dl) corhano repoaî faci ca nişte trepte ariaţe ureî aprt? pîdurea deasS, unde druran-riic ss iaeilcese şi unde zarea se întunec*. Saspină adine, şi tn linişte» mută a pri-miiriaî, suspinul lu! atinse inimeie. Viaţa nouă Dicţionarul general al literaturii române 288 noastre populare, Conferenţa d-lui Delavrancea), ia apărarea scriitorilor împotriva abuzurilor editorilor sau ale politicienilor (Cum trăim, Schimbarea guvernului şi literatura), militează pentru organizarea sindicală şi profesională a breslei (Proprietatea literară, O societate literară), pentru aşezarea teatrului pe principii sănătoase (în epoca gazetei, Impresiuni din teatru), pentru instaurarea unei noi atitudini faţă de literatura satului (Ce este literatura „ţărănistă" ?) şi cultivarea gustului pentru citit (înmulţirea cititorilor), se ridică împotriva falselor etichetări (aplicarea greşită a termenului „eminescianism" de către Gh. Adamescu), împotriva invaziei în literatură a „bătrânilor" (Literatura de moşi, în jurul căprarului Gheorghiţă). în articolul Faza glumeaţă el atacă exagerările în lupta împotriva „franţuzo-maniei", pledând pentru libertatea deplină a creaţiei (Libertatea artistului) şi pentru necesitatea ca poeţii să ţină pasul cu gustul publicului modern, deoarece „cetăţile moderne se iau cu arme moderne" (Cei râmaşi în urmă). Criticul a avut un rol şi în promovarea interesului pentru limbă, salutând apariţia primelor fascicole din Dicţionarul limbii române şi elogiind aportul lui Sextil Puşcariu la elaborarea acestuia. De remarcat şi rubrica ţinută de G. Coşbuc pe această temă, cu articole precum Provin-cialismele scriitorilor noştri, Pentru limba românească, Cărţile bisericeşti. De mare importanţă sunt articolele lui Chendi consacrate Junimii: Junimea şi Ardealul, Detractorii Junimei, Poporanismul d-lui Maiorescu, în jurul „Convorbirilor literare", prin care a contribuit la sporirea atenţiei contemporanilor faţă de acţiunea junimistă. Un interes special s-a manifestat pentru valorificarea folclorului: se publică piese folclorice culese şi articole de Tudor Pamfile, Şt. St. Tuţescu, Mihai Lupescu, S. FI. Marian (Stâlpii pământului, Floarea Paştilor, Din mitologia poporului român), Elena D. O. Sevastos. Poezia ilustrează o îmbinare între tradiţional şi modem, punându-i alături pe G. Coşbuc, Zaharia Bârsan, Maria Cunţan, G. Tutoveanu, G. Ranetti, Andrei Naum, Zoe Frasin (Tutoveanu), I. U. Soricu, Ioan Bârseanul, Ion Gorun, D. Teleor, G. C. Mironescu, Alice Călugăru şi pe Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Cincinat Pavelescu, Carol Ardeleanu, Mihai Codreanu ş.a. în domeniul prozei sunt de menţionat Vasile Pop, AL Cazaban, I. A. Bassarabescu, George Stoica, Gh. Becescu-Silvan, Victor Crăsescu, Romulus Cioflec, Vasile Cosmovici, Mihail Lungianu, I. T. Mera, D. Ionescu-Morel, Ion Ciocârlan, Lia Hârsu, Leon Feraru, Barbu Nemţeanu. La capitolul teatru se remarcă o piesă de Ion Minulescu, Dragoste veche. Mai bogat este sectorul de traduceri, cu selecţii din Homer, Dante, Lenau, Goethe, Petofi, Jose-Maria de Heredia, Leopardi, Oscar Wilde (Salomea), Albert Samain (transpuneri de Gabriel Sutzu, pseudonim sub care se ascund D. Anghel şi Ion Minulescu), Jean Moreas, Emile Verhaeren ş.a. Minulescu îi face un portret romancierului francez Jean Lorrain (Moartea lui Jean Lorrain), sub semnătura Ion Nirvan. Revista publică Gânduri postume de V. Conta, articole de C. Rădulescu-Motru, fragmente din studiul Introducere în psihologia poporului român al lui Dumitru Drăghicescu. De menţionat şi consemnările de la rubricile de note, bibliografie şi revista presei culturale. V. I. şi a. a fost una dintre cele mai bune reviste de la începutul secolului al XX-lea. M. Pp. VIAŢA NOUĂ, publicaţie apărută la Cernăuţi, săptămânal, între 6 ianuarie 1912 şi 17 decembrie 1914, sub conducerea lui George Stoica, ziarist ardelean, căruia i se încredinţează ziarul de la numărul 27/1912. Subtitlul „Organ politic naţional" devine „Organ politic naţional poporal", apoi „Organ al Partidului Naţional". In articolul Câteva vorbe directorul afirmă: „în nădejdea închegării cât mai strânse a rândurilor noastre şi călăuzit de cele mai frumoase îndemnuri, m-am înrolat şi eu, modest ostaş, sub flamura luptelor ce ne aşteaptă. [...] Un popor care nu luptă pentru idealurile lui nu are dreptul la existenţă". în principal, gazeta informează cititorii despre evenimentele sociale, politice, administrative, precum şi culturale, la rubrica „Foiţa" publicându-se şi texte literare. în sumar intră versuri de I.U. Soricu, Victor Eftimiu, Volbură Poiană-Năsturaş, N.N. Beldiceanu. Se reiau din „Flacăra" proze de I.L. Caragiale (Şah mat) şi Al. Vlahuţă (Un joc primejdios). Alexandru Morariu scrie despre C. Sandu-Aldea, Alecu Isăceanu îl evocă pe actorul Petre Liciu. Amintiri din temniţa de la Seghedin dă George Stoica. Articolul Din slăbiciunile lui Eminescu: nesaţiul în discuţii este semnat de Ioan Slavici. în 1912 se anunţă încetarea din viaţă a lui I.L. Caragiale, despre scriitor vorbind Alexandru Georgude şi Octavian Goga. în urma atentatului de la Sarajevo din 1914 se tipăreşte o ediţie specială. Alţi colaboratori: C. Morariu, George Voevidca. /. H. VIAŢA NOUĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, în martie şi în aprilie 1992, revendicându-se ca serie nouă a revistei „Vieaţa nouă", editată între 1905 şi 1925 sub conducerea lui Ovid Densusianu. Director: Ioan Şerb; colegiul de redacţie: Mircea Anghelescu, Marin Bucur, Ştefan Aug. Doinaş, Marcel Duţă (redactor-şef), Dan Grigorescu. Sunt prezenţi cu versuri Ştefan Aug. Doinaş, Petru Rezuş ş.a., cu articole Mircea Anghelescu (Un romanicer „american" al satului ardelean: Petre Neagoe), Petru Rezuş (Mihai Eminescu şi Aron Pumnul), Mihail Diaconescu (Actul martiric - o formă liberă în epica daco-romană), Dan Simonescu (Istoria literaturii în preocupările lui Ov. Densusianu), Dan Grigorescu (Dragoş Protopopescu şi fenomenul român). Maria Rafailă editează fragmente din jurnalul lui Ovid Densusianu. Se mai publică din corespondenţa lui Vintilă Horia şi două traduceri, semnate de Viorica Nişcov (din Novalis) şi de Victoria Ana Tăuşan (din Saint-John Perse). Alţi colaboratori: Ana Blandiana, Andreea Vlădescu, Mihaela Anghelescu-Irimia, Luminiţa Beiu-Paladi. R. P. VIAŢA OLTEANĂ, publicaţie apărută la Craiova, lunar, de la 1 martie până în iunie 1934, cu subtitlul „Anale culturale". Director: AL Iacobescu; redactori: M. D. Ramură, Mircea St. Iliescu. întâiul cuvânt, semnat de director, încearcă să definească literatura specifică Olteniei, recunoscând că în această arie culturală grupările, revistele, impulsurile creatoare au o viaţă mai scurtă. Rubricile curente simt „Cronica externă", „Cronica politică", „Cronica literară", „Cronica sportivă", „însemnări". Versuri scriu AL Iacobescu (Oană, poem în paisprezece părţi), Dem. Bassarabeanu (Peisaj, Pastel provincial), G. Roiban (Popa Ştefan, Moş Mitrache), Lucian 289 Dicţionarul general al literaturii române Viaţa patriarhului Nifon Costin (La moara cea adormită). Proză semnează Oprea Gh. Petre (Smărăndiţa, schiţă). Se profilează un interesant sector critic, în care Al. Iacobescu şi M. D. Ramură fac portretele poeţilor D. Nanu şi Traian Demetrescu. Bogată este pagina de recenzii despre cărţi ale unor autori olteni: Amintiri de C. S. Nicolăescu-Plopşor, Belfer îndrăgostit de Ion Dongorozi. Apar bune traduceri din Michelangelo (Strofe pe mormântul lui Occhino del Bracci), Costas Palamas (realizate de Al. Iacobescu, însoţind articolul intitulat Poezia greacă modernă), Nathaniel Hawthome (fragmentul Nuntă în pragul morţii - nesemnat). V. T. VIAŢA PATRIARHULUI NIFON, hagiografie scrisă de Gavriil Protul, „adecă mai marele" (protos) Muntelui Athos, în intervalul dintre 1517 (anul sfinţirii ctitoriei lui Neagoe Basarab de la Curtea de Argeş), când Gavriil vine în Ţara Românească, şi 1521 (anul morţii voievodului, eveniment pe care textul nu îl înregistrează). Gavriil Protul a fost îndemnat să întocmescă biografia unui nou-venit între sfinţii Ortodoxiei răsăritene. Solicitantul (dublat de un atent supraveghetor ce furniza şi informaţii) a fost Neagoe Basarab, voievodul care a putut - de la înălţimea autorităţii câştigate asupra ierarhilor Bisericii Răsăritului - să obţină fără dificultăţi canonizarea fostului său părinte spiritual, venit în Ţara Românească în 1504. Textul (Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Tarigradului, care au strălucit între multe paterni şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească) adună tradiţii păstrate la Sfetagora şi ştiri colectate în Ţara Românească, fiind alcătuit după tiparele narării unei „existenţe exemplare". Copiată în numeroase rânduri (în sbornice unde face adesea pereche cu învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie), cu apariţii frecvente în curgerea prin vreme a scrisului românesc şi participând, în versiunea ei autohtonă, la realizarea primului corpus de cronici muntene - căci, oprindu-se asupra anilor dintre 1504 şi 1520, cuprinde evenimente din vremea domniilor lui Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab -, Viaţa... se instalează legitim între scrierile fundamentale ale literaturii române. Redactată în greaca bizantină sau în slavonă (există date ce dovedesc că superiorul mănăstirilor athonite mânuia această limbă de cultură) ori trecând de la un idiom la altul pe trasee imaginate de învăţaţi, a fost tălmăcită în româneşte (transpusă de pe un text slavon şi devenită, la rândul ei, după ce a ajuns la Muntele Athos, izvod originar pentru trei tălmăciri-prelucrări în neogreacă, una tipărită la Veneţia în 1803) în timpul lui Matei Basarab de un cărturar din cercul lui Udrişte Năsturel sau chiar de învăţatul cumnat al domnului, autor şi realizator al unor programe savante de tălmăciri. B.P. Hasdeu publică textul „biografiei" patriarhului Nifon în „Arhiva istorică a României", în 1865. Până la un punct, desfăşurarea istorisirii nu depăşeşte cadrul impus de o lungă tradiţie: „introducţia", elogiul părinţilor de stirpe aleasă şi încărcaţi de virtuţi, anii de formare ai viitorului patriarh (ce se face remarcat prin „darul de învăţătură"), petrecuţi întâi pe lângă un laic, dascăl de filosofie, apoi sub supravegherea lui Ioasaf, „dascăl şi provideţ", şi a lui Zaharia din cetatea Nartei, care „ştia carte grecească şi slavonească", peregrinările prin felurite locuri (Nifon a fost un athonit, iar Gavriil l-a cunoscut pe când se afla la mănăstirea Dionisiu), urcarea, firească şi motivată, pe scara demnităţilor ecleziastice (episcop de Salonic, patriarh al Constantinopolului), cu aşteptatele imixtiuni răuvoitoare ale „diavolului". în Viaţa... Nicolae, mai apoi Nifon, circulă într-o Peninsulă Balcanică pestriţă, complicată, străbate spaţii apreciabile, însoţit de destule informaţii corecte (lângă notele de convenţionalism şi de fantazare, puţin profitabile pentru individualizarea personajului), el aflându-se în scaunul de patriarh ecumenic (ca Nifon al II-lea) în două rânduri, între 1486 şi 1488 (când a fost depus, se pare, în urma descoperirii unor nereguli de ordin financiar) şi în 1497-1498. S-ar zice că adevărata „viaţă" a patriarhului Nifon începe odată cu „etapa românească" a activităţii sale. Nebulosul se retrage în faţa unei „istorisiri" ce relatează panegiristic un şir de situaţii în care acţionează un Nifon chemat să rezolve „teme" concrete, cum ar fi organizarea Bisericii din Ţara Românească (tradiţia îi pune în seamă înfiinţarea Episcopiei Râmnicului) şi plasarea ei într-un sistem al cărui punct ordonator să fie (în prelungirea doctrinei bizantine) voievodul ţării. Prinde, încet-încet, chip un alt Nifon, pe care cititorul nu-1 putea compune din paginile parcurse şi pe care nici Radu cel Mare nu-1 bănuise, probabil, atunci când se gândise să apeleze la serviciile fostului înalt prelat (dacă nu cumva ţara stăpânită de fiul lui Vlad Vodă Călugărul reprezentase un loc de refugiu). Un Nifon energic, extrem de eficient, rigorist, deloc temător - în intransigenţa lui isihastă - să-l „înveţe", într-o veritabilă predică, pe voievod („Să cade să îndreptezi pre cei strâmbi cu judecată tare şi înfricoşată şi dreaptă. [...] Ce să nu făţăreşti nici a mic, nici a mare, nici a văduvă, nici a venetic, nici pre cel sărac să nu-1 miluieşti cu judecata, nici de cel bogat să te ruşinezi şi să-i făţăreşti" etc.), folosind parafraze pe teme biblice şi insistând apoi asupra vestejirii păcatelor grele. Fire autoritară şi dominatoare, Nifon nu pregetă, în numele unei sacre severităţi, să se amestece chiar în chestiuni a căror rezolvare, aparţinând evident şi „ariei" religioase, punea în discuţie însăşi autoritatea voievodală. Radu cel Mare, întâiul lui protector, va reacţiona vehement, cu o replică de-a dreptul monumentală: „Pasă şi eşi den ţara noastră, că viiaţa şi traiul şi învăţăturile tale noi nu le putem răbda, că strici obiceiurile noastre". Gavriil Protul are ştiinţa unei montări ce utilizează tensiunea instalată ca să îşi plaseze „eroul" într-o ofensivă arţăgoasă, la care îi dădeau dreptul adevărurile pe care le profesa („Nu aşa, doamne, nu aşa. Ce te îndireptează după legea lui Dumnezeu şi pre tine şi pre boieri, ca nu cumva să porniţi şi să aduceţi mâniia lui Dumnezeu asupra voastră şi în ţara voastră; că văz că fărălegile voastre curând va să se sloboză pre voi"), şi să-l facă, în spiritul păzirii legii, să coboare spre un atac la persoană de o savuroasă concreteţe: „Că pre soru-ta, care o ai măritat după Bogdan fără lege, având el muere cu lege şi o au lăsat fără de nici o vină şi au luat pe soru-ta, el este curvariu şi soru-ta ca o preacurvă. Ce-i desparţi şi dă bărbatului muerea sa şi potoleşti mâniia lui Dumnezeu mai nainte până nu se porneşte pre voi". Chiar dacă întreprinderea hagiografică a lui Gavriil Viaţa politică, literară, artistică, socială Dicţionarul general al literaturii române 290 Protul continuă cu relatarea întâmplărilor petrecute după ce „a eşit fericitul Nifon den Ţara Panoniei" (ieşire coincidentă cu afurisirea domnului şi a poporului), fiind consemnate retragerea la Athos, moartea lui, invocându-se fapte pilduitoare, între care şi convertirea a circa şase mii de „turci, armeni, papistaşi şi de alte erese", textul devine o ramă pentru nararea altor evenimente, o cronică favorabilă Craioveştilor („Băsă-răbeştii"), „neam blagoslovit", „carele era mai ales şi mai temătoriu de Dumnezeu", şi lui Neagoe Basarab, pe care, în ţară fiind, Nifon „îl întăria cu învăţăturile sale, ca să crească şi să se înalţă în toate faptele cele bune şi să se rădice în noroc bun". Fostul patriarh ar fi un soi de „semn", o prezenţă tutelară, cuvintele lui prezic (sfârşitul lui Radu cel Mare petrecut „întru nişte tâmplări rele" vine ca o confirmare a „cuvintelor sfântului"), rugăciunile sale dezvăluie (uneltirile mârşave puse la cale de Mihnea cel Rău şi de boierul Stoican), salvează (Craioveştii sunt beneficiari) şi pedepsesc (suprimarea „urâtului şi a muncitoriului" Mihnea, trecut între timp - păcat suprem - la catolicism, de către „viteazul Dumitru Iacşici", a fost sprijinită tot de „ruga lui sveatâi Nifon"). în intenţia lui Neagoe Basarab, care comandase scrierea Vieţii patriarhului Nifon oficializând astfel propria versiune a desfăşurării evenimentelor şi făcând-o credibilă, căci faptele erau istorisite de un străin, un „neutru", destinaţia textului lui Gavriil Protul era mai complicată. Autorul - capabil să scrie „scenarii" şi să-şi pună „actorii" să le interpreteze - s-a acomodat cu uşurinţă, şi astfel „viaţa" se transformă în cronică şi odată cu intrarea în scenă a lui Neagoe în panegiric, într-un text ce ţese lauda în jurul unui laic, a unui om politic. Neagoe Basarab debutează în „cronică" spectaculos: un tânăr aplecat spre învăţătură şi durabile achiziţii sufleteşti, viteaz (Mihnea cel Rău, înspăimântat de isprăvile pâlcului comandat de Neagoe, „aciiaş să sculă den scaun şi fugi în ţara ungurească şi acolo să deşteptă dentr-acea frică"), dar capabil să regizeze şi un joc al ipocriziei într-o „acceptare silită" a domniei: „Ce cu glas mare zis-a cătră tot nărodul: «Puneţi alt domn, pre carele vreţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pre mine mă ertaţi că nu voiu fi». Iar nărodul striga tot şi zicea cătră dânsul: «Iată, nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ce numai tu să fii noao domn»". Pagina se încadrează apoi în encomion, acumulându-se şi aglo-merându-se ipostazele marelui voievod ctitor, autor şi protector de faptă culturală. Generozitatea lui Neagoe Basarab faţă de lăcaşele sfinte prilejuieşte o recapitulatio spaţial copleşitoare: „Să zicem depreună toate câte sînt în Evrota, în Trachiia, în Elada, în Ahiia, în Elliric, în Cambaniia, în Elipsod, în Misiia, în Machidonie, în Tetuliia, în Sermie, în Lugdonie, în Petlagoniia, în Dalmaţiia şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amiază-zi până la Amiază-noapte". Gavriil, atent şi la alte locuri prin care trecuse în Ţara Românească, adaugă o descriere a bisericii de la Argeş, în care minuţia constatărilor justifică încheierea plasării zidirii româneşti (cu o târnosire imperială) între nişte „minuni" arhitectonice consacrate: „Şi aşa vom putea spune cu adevărat că nu este mare şi sobornică ca Sionul, carele îl făcu Solomon, nice ca Sfânta Sofia, care o au făcut marele împărat Iustinian, iar cu frâmseţea este mai pre desupra acelora". Lăudându-1 pe Neagoe Basarab, Gavriil Protul îi blamează dihotomic pe potrivnici, face adică o „publicistică" politică de bun nivel, în care adversarii (ai lui Neagoe, dar şi ai Craioveştilor) - Mihnea cel Rău, fiul său Mircea, Stoican, Vlad cel Tânăr, Bogdan vornicul - sunt desfiinţaţi pentru viitorime. Aşa se face că scrierea, ce aparţine şi istoriografiei din Ţara Românească, ajunge, datorită unor mutaţii motivate de schimbări evidente în mentalitatea cărturarilor epocii, un vibrant panegiric consacrat lui Neagoe Basarab. Voievodul român se ridică alături de acei bazilei ai Bizanţului cărora năzuise să le fie egal. Prin modificări petrecute la nivelul funcţiei operei, îşi află locul, în una şi aceeaşi compunere, cele două mari modele de umanitate ale vremii vechi: sfântul şi cavalerul (în ipostaza sa monarhică). Ediţii: Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, care au strălucit între multe paterni şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească, îngr. Iosif Naniescu şi C. Erbiceanu, Bucureşti, 1888; Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, îngr. şi pref. Tit Simedrea, Bucureşti, 1937; Viaţa Sfântului Nifon. O redacţiune grecească inedită, tr., îngr. şi introd. Vasile Grecu, Bucureşti, 1944; Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale părintele nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului, care au strălucit între multe paterni şi ispite în Ţarigrad şi în Ţara Muntenească, LRV, 1,66-122. Repere bibliografice: N. Iorga, Cronice muntene, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXI, 1899; Dimitrie Onciul, Curs de istoria românilor de la întemeierea Principatelor până în epoca lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1909,81-82; Nicolae M. Popescu, Nifon 11, patriarhul Constantinopolului, AAR, memoriile secţiunii istorice, t. XXXVI, 1913-1914; D.R. Mazilu, Contribuţiuni la studiul vieţii Sf Nifon, patriarhul Constantinopolului, în Contribuţii privitoare la istoria literaturii române, Bucureşti, 1928,21-36; Tit Simedrea, Viaţa Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, BOR, 1937, 5-6; D. Russo, Studii istorice greco-române, I, Bucureşti, 1939, 30-32; Cartojan, Ist. lit, I (1940), 81-85; Călinescu, Ist. lit. (1941), 31, Ist. lit. (1982), 26; Piru, Ist. lit. I, 39-41; Panaitescu, Contribuţii, 403-407; Lăudat, Ist. lit, I, 46-48; Ist lit, I (1964), 264-266; Petre Ş. Năsturel, Recherches sur Ies redactions greco-roumaines de la vie de Saint Niphon II, patriarche de Constantinople, RSE, 1967,1-2; Ivaşcu, Ist. lit., 1,76-78; Dan Zamfirescu, Gavriil Protul, LRV, I, 60-65; Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel, Bucureşti, 1974, 275-282; Cătălina Velculescu, „Viaţa patriarhului Nifon" şi „Alexandria", RITL, 1977, 1; Dicţ. lit. 1900, 902-903; Mazilu, Lit. rom., 170-172, 178-186; Mazilu, Recitind, II, 199-206. D. H. M. VIAŢA POLITICĂ, LITERARĂ, ARTISTICĂ, SOCIALĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 23 ianuarie şi 14 iulie 1932. Colaborează cu poezii Ion Buzdugan, Const. Rîuleţ, Tudor Măinescu, Ion Pupăză, cu proză scurtă Const. Rîuleţ, Victor Ion Popa, cu memorialistică Mircea Dem. Rădulescu, cu reflecţii despre limbă AL Lascarov-Moldovanu. La rubrica „Rememorări", sub iniţialele N. P., apar portrete de scriitori (Poetul florilor: D. Anghel, Un precursor al romanului nostru: Ioan Adam, Ctitorul Societăţii Scriitorilor Români: Emil Gârleanu, Coşbuc, tălmăcitorul lui Dante) şi se reconstituie atmosfera cafenelelor literare Kubler şi Consulul. Reuşite sunt şi evocările unor parlamentari (Petre Missir, Toma Stelian, Nicolae Filipescu ş.a.) şi ale unor dezbateri politice la rubrica „Câţiva 291 Dicţionarul general al literaturii române Viaţa românească oratori ai vremii", ilustrată cu desene şi caricaturi de A. Jiquidi, A. Dragoş şi Neagu Rădulescu. Versuri ale poeţilor spanioli Gloria de la Prada şi Manuel de Castro Tiedra traduc Const. Rîuleţ şi un H. H. Aici Cincinat Pavelescu colaborează cu epigrame, Victor Eftimiu cu maxime şi cugetări, dar şi cu eseul Conflicte în teatru, despre neînţelegerile dintre regizori şi actori în România, unde regizorului nu i se acordă cuvenita importanţă, iar actorii se consideră copii răsfăţaţi, nu profesionişti. Victor Ion Popa descrie „colonia artiştilor" de la Balcic (De la Caliacra la Ekrene), Sărmanul Klopştock asigură rubrica intitulată „Convorbiri teatrale", scriind câteva comentarii despre teatrul nou. în articolul Sufletul românesc în cultura universală, Camil Petrescu îşi exprimă speranţa că, dacă la începutul secolului al XX-lea poporul român a fost implicat, în principal, în lupta de apărare naţională, după dobândirea independenţei şi realizarea Marii Uniri va trece la un fel de imperialism cultural menit să îl aşeze în rând cu popoarele europene de frunte. A. C. VIAŢA ROMÂNEASCĂ, revistă apărută lunar, la Iaşi începând cu 1 martie 1906 şi la Bucureşti din ianuarie 1930 până în iulie 1946; în perioada noiembrie 1933 - decembrie 1934 este bimensuală. Nu s-a editat în intervalele iulie 1916 - februarie 1920 şi octombrie 1940 - octombrie 1944. Şi-a schimbat de mai multe ori direcţia şi profilul indicat în subtitlul „Revistă literară şi ştiinţifică". întemeietorii - în număr de şapte, conform unui „act de asociaţiune": Constantin Botez, Ion Botez, Mihai Carp, G. Ibrăileanu, Gh. Kernbach (Gheorghe din Moldova) N. Quinezu şi C. Stere - trăiseră, la vârsta studenţiei, experienţa unei activităţi care, pornită sub egida socialistă, ajunge, mai ales datorită influenţei lui C. Stere, sub semnul poporanismului, considerat ca realizabil numai în cadrul liberalismului. Un moment important al acestei experienţe l-a constituit scoaterea hebdomadarului „Evenimentul literar" (1893-1894), demers fericit în ceea ce priveşte coagularea ideilor şi însuşirea meseriei jurnalistice, dar dezastruos sub aspect financiar, anihilând multă vreme orice iniţiativă de reluare a lui. în urma trecerii tinerilor socialişti din „pătura cultă" în Partidul Liberal, unde ei îşi asigură o poziţie relativ puternică, necesitatea exprimării publicistice se resimte tot mai acut, membrii grupului hotărându-se către sfârşitul anului 1904 să reia proiectul abandonat. întrucât liderul, C. Stere, era angajat în multiple acţiuni, povara cade pe umerii lui G. Ibrăileanu, care se implică energic în pregătirea minuţioasă a editării publicaţiei: antrenarea foştilor tovarăşi socialişti (C. Dobrogeanu-Gherea, căruia i se oferă direcţia ideologică, D. Voinov, H. Sanielevici, C. Graur ş.a.), strângerea anticipată a „materialului" de la colaboratori de prestigiu (plătiţi în avans), obţinerea de fonduri, alegerea titlului şi a formatului, stabilirea rubricilor, organizarea, în paralel, a unei edituri etc. Eforturile sunt încununate de succes şi întâiul număr al V.r. apare. Pe copertă sunt indicaţi doi directori, C. Stere şi Paul Bujor, primul pentru partea literară, al doilea pentru cea ştiinţifică (în aprilie 1907 acesta, prezent de altfel mai mult nominal, se retrage, invocând disensiuni ideologice cu restul redacţiei, locul său fiind luat de Ion Cantacuzino, şi el cu o contribuţie redusă). Textul care deschide primul număr, intitulat Cătră cetitori şi iscălit cu numele revistei, face cunoscut programul într-o manieră precaută, sacrificând într-o măsură claritatea şi chiar logica, pentru a preveni pe cât posibil atacurile adversarilor. Astfel, se afirmă că V.r. „nu poate avea alt scop decât munca pe câmpul culturii naţionale", noţiune neaflată „în contrazicere cu cea de cultură universală, omenească", la care ar trebui să participe fiecare popor, „dându-i nota specifică a geniului său", ceea ce nu s-a întâmplat cu noi, deşi „de o sută de ani [...] am început să ne împărtăşim mai cu dinadinsul de civilizaţia popoarelor din Apus". Cauza ar fi „starea înapoiată", „anormală", „prăpastia adâncă" dintre „clasele de sus" şi „poporul de jos", singurul care este „o clasă pozitivă şi a păstrat mai curat sufletul românesc". în lipsa contactului cu cei mulţi, „clasele de sus" ce acced la o cultură străină sunt „asimilate", nu pot fi decât „o anexă caricaturizată" a ei. Condiţia sine qua non a naşterii unei „culturi naţionale", „de un caracter specific", este participarea „maselor mari populare" la „formarea şi aprecierea valorilor culturale", iar la aceasta se ajunge doar printr-un „mijloc", anume „ridicarea culturală, politică şi economică a ţărănimii". Se precizează că revista, „lucrând pe câmpul său propriu, va avea, în acelaşi timp, toată simpatia pentru aceia care luptă, pe orice cale" pentru realizarea „mijlocului", dar şi că, „accentuând scopul -cultura naţională -, va lupta, pe cât se poate în cadrul unei reviste literare şi ştiinţifice, şi ea, pentru realizarea mijloacelor cătră acest scop". Acesta este obiectivul general al redacţiei, „idealul" ei, calificat în încheiere drept „cultural, naţional şi democratic" sau „cu un nume cuprinzător - poporanismul". Precizări suplimentare se găsesc în organizarea V.r., precum şi în textele date la iveală. Compartimentului destinat literaturii („antologia", cum o numeşte G. Ibrăileanu) i se adaugă unul de studii, apoi cel al cronicilor (literară, ştiinţifică, artistică, internă, externă), rubricile „Recenzii", „Revista revistelor", „Mişcarea intelectuală în străinătate" şi „Bibliografie", obişnuite în marile periodice europene ale timpului, dar şi două legate de realitatea locală - „Miscellanea" şi „scrisorile" din provinciile locuite de români, Ardeal, Bucovina, Basarabia. Proza inclusă în numărul de debut vine de la AL Vlahuţă şi N. Gane, scriitori cu mare reputaţie, precum şi de la tânărul Mihail Sadoveanu, consacrat de un premiu academic. Relativ cunoscut este şi poetul Artur Stavri. Contribuţii care se impun sunt acelea datorate lui C. Stere (eseul Cântarea pătimirii noastre şi cronicile internă şi externă), G. Ibrăileanu (un capitol din Spiritul critic în cultura românească şi cronica Autori şi curente), A. Philippide (Istoria şi critica literară), lui C. Botez (Poezii inedite de Conachi) şi I. Botez (Studiul limbilor), de menţionat fiind, de asemenea, numeroasele recenzii şi note, iscălite în genere de aceiaşi, din „Miscellanea" şi „Revista revistelor". Până la intrarea ţării în războiul mondial, aflată într-un progres continuu, V.r. a stimulat la maxim capacităţile de manifestare în literatură, ştiinţă şi critică la membrii săi iniţiali ori la cei veniţi mai târziu. în domeniul prozei, un exponent va fi Mihail Sadoveanu, care dă aici, aproape număr de număr, Viaţa românească povestiri, nuvele (Haia Sanis, Bordeienii), romane (Maria Vidraşcu, însemnările lui Neculai Manea, Duduia Margareta, Apa morţilor, Neamul Şoimăreştilor), piesa De ziua mamei, însemnări de călătorie, note pe marginea cărţilor. Reprezentativ este şi Calistrat Hogaş, redescoperit şi pus în valoare, lui publicându-i-se textele ce vor compune volumele în Munţii Neamţului şi Pe drumuri de munte. Reprezentativi au fost, de asemenea, Spiridon Popescu (în Măstăcani, Moş Gheorghe la Expoziţie, Rătăcirea din Stoborăni, Diplomata din Vădeni, Hotărâre nestrămutată), I. I. Mironescu (La cumătrie, Sandu Hurmuzel, Furtună veteranul, Irimie Honcu) şi Jean Bart (Datorii uitate, Jurnal de bord). Scrierile lor, izvorâte dintr-o atitudine poporanistă asumată, au avut succes, însă nu unul durabil, de vină fiind puţinătatea talentului, diletantismul. Se cuvin reţinute şi surprinzătoarele realizări prozastice ale lui C. Stere - „reportajul" Patru zile în Ardeal şi ampla nuvelă în voia valurilor. Icoane din Siberia (semnată C. Nistrul), embrion al romanului-fluviu în preajma revoluţiei. Acestor prozatori legaţi strâns de redacţia V.r. li se raliază, chiar de la primele numere, alţii „din afară": munteanul I. Al. Brătescu-Voineşti, care intră în sumar cu numeroase nuvele (în lumea dreptăţii, Convenţie, Călătorului îi sade bine cu drumul, Blana lui Isaia, Niculăiţă Minciună, „ Un reghiment de antilerie", Scrisorile lui Mişu Gerescu ş.a.), ardeleanul Ion Agârbiceanu, prezent frecvent cu nuvele (în luptă, Fefeleaga, Vârvoara, Luminiţa, Popa Man ş.a.) şi mai tinerii D. D. Patraşcanu (Din amintirile lui Constantin Casian, învingătorul lui Napoleon, O excursie de plăcere, înzăpădiţi), N. D. Cocea (Urlătoarea, Pâne albă) şi Gala Galaction (Pădurarul Ion Bentu, O scrisoare găsită în zăpadă, La Vulturi, în drumul spre păcat, Calipso, greaca, fecioara, Alfa din Orion). V.r. mai găzduieşte pagini trimise de zeci de prozatori, de prestigiu sau în curs de afirmare, precum I. L. Caragiale (Kir Ianulea), B. Delavrancea (Stăpânea odată...), C. Sandu-Aldea (Ape mari, Ion Măgură, Umbra), Artur Gorovei (amintiri), Radu Rosetti (Povestea ţigăncii, O vizită la Cuhnia), Ion Paul (Florică ceteraşul), Romulus Cioflec (Domnul Ghiţă, Copaci bătrâni), N. N. Beldiceanu (Puiul, Barcagiul, La o manevră, Fetiţa doctorului), I. C. Vissarion (O întâmplare veche, Isprăvi drăceşti, Satul lui Sfântu Petre), E. Lovinescu (Pe drumurile Heladei, Homer travestit), Liviu Rebreanu (O strângere de mână), H. Sanielevici (Icoane fugare, în diligenţă), Eugen Todie (romanul O iubire) ş.a. Aici debutează Constanţa Marino-Moscu (Nataliţa, Datorie), iar în 1913 se lansează Hortensia Papadat-Bengescu (Viziune, Dorinţa, Marea. Din scrisorile unei femei, Sephora, Femei între ele). Cât despre lirică, între întemeietorii V.r. se numără un singur poet -Gheorghe din Moldova. „Din afară" apar însă colaborări valoroase: Al. Vlahuţă (Sonet, 1907, Cuvântul, Dreptate), Octavian Goga (Carmen, O rază, în munţi, un fragment tradus din Tragedia omului de Madâch Imre), G. Ranetti, St. O. Iosif şi D. Anghel (în colaborare - Legenda funigeilor, Cometa, „cronicile vesele" reunite în Caleidoscopul lui A. Mirea -, dar şi singuri, cel dintâi dând, între altele, tălmăciri din Richard Wagner şi Shakespeare), Zaharia Bârsan (cu piesa în versuri Jurământul), D. Nanu, George Murnu (cu traduceri din Iliada), Victor Eftimiu, Ion Minulescu, Alice Călugăru, A. Toma ş.a. între Dicţionarul general al literaturii romane 292 timp în redacţie intră Mihai Codreanu şi G. Topîrceanu, ambii talentaţi, stăpânind bine arta versului, ultimul cu o vervă şi o fantezie ce i-au permis să egaleze, dacă nu chiar să întreacă modelul, „caleidoscopul" dioscurilor. Remarcabile sunt câteva debuturi - Leon Feraru (1906), Mateiu I. Caragiale, Otilia Cazimir şi Emanoil Ciomac (1912), Theodor Scorţescu (1914), ca şi ralierea tânărului Demostene Botez în 1913, dar mai ales găzduirea, începând din 1911, a mai multor poeme de Tudor Arghezi. Prin bogăţia excepţională a compartimentului, prin valoarea unor versuri, V.r. întrece celelalte reviste din epocă. Tot astfel stau lucrurile la capitolul critică, teorie şi istorie literară. între întemeietori nu sunt zelatori mărginiţi ai crezului politic poporanist, forţaţi să îl impună şi pe terenul cultu-ral-artistic. încă în etapa „Evenimentului literar", G. Ibrăileanu şi C. Stere demonstraseră că au un orizont larg, îmbogăţit mereu, o bună cunoaştere a literaturii, susţinută de o mare pasiune. Arătaseră, de asemenea, o dexteritate rară în mânuirea tuturor armelor în polemică, de la argumentele cele mai subtile la inflexiuni profetice şi sarcasm vitriolant. Stere, antrenat mai cu seamă în lupta politică, dă totuşi câteva eseuri literare cu impact major (Cântarea pătimirii noastre, Henrik Ibsen, Petroniu veacului al XIX: Oscar Wilde, Contele L. N. Tolstoi, „Europa" pentru un călător român din 1825). îndeosebi G. Ibrăileanu, învingându-şi inhibiţiile, căutând parcă să recupereze deceniul de absenţă din presă, alimentează revista, la care face multă vreme şi muncă de secretariat (abia mai târziu LL . . Martie No. i. Viaţa Romînească . :S5' : * - ' • \ Directoriî. STERE şi P. BUJOR Viaţa Romineaseâ H. Gane .... & Vlâhuţă. ,. I Ifa A. Stavrl . ... Ş&reăleanu . Sadoveanu SUMAR Câtră Cetitori. v Cum am început să traduc pe Danie (Amintiri). Datorii vechi.... (nuvelă). Foloasele studiului Biologiei . Istoriea şi Critica literară. , Ursitul (versuri), . Cîntarea pătimiriî noastre (O. Gpga). *. . Pustiul (nuvelă). . De la M. Kogălniceanu la BL Maiorescu. . Poezit inedite de Conachi. . MisctMama. * > Cronic» literară (Autori §* Cumnfâ), * Cronica ştiinţifică (din ţară şi din străinatateh , Ckmft& pMagoţjică (Studiul limbUor), Cronica internă („Foametea constantă“ şi chestia . . . agrar#), Stfire....................Cronica externă (Urmările răsbondm ruso-japonez; Revoluţia din Rusia). V- ’ Meeet»*tf î* M. Sagoveunut „AmlntirJfo Căprarul»? Gheorghiţ**, „Povestiri de s&M-Qftltt*» ~ 0. L; K,C»ocî*Ian.s «Tratai nostru*, Qirtema: „Din Bătrîui» — O. B.; &, Cmbno: «T&lairl .alinate*, — St-'O.; - Au»! O, Vopovici„Dia verefnigteu Slaaten von Gross-Folitisrhe Studion zur Lomng dor naţionale» Fragcn tmd stnatsrfîchUîclien Krisen • ;t Oi sn ru n-h-Uiiysini" — ; Splru Hale!: .Pagini do istorie* — £. B. : N. Costfoheseu: »<3a- - zurilt* cuprinşi; în Saro .,i in Vnîoami de Glod diti Eomînia* — Dr, P. B. ”v B«vlstel«r: Conwrbfri Literare, 85m&nStonU, Luceafărul, Curentul k Arhiva, Revista do FiîosoTie jji Feâagogîe, Kwistr' ' tutui. Cultura nuninâ, Krvista Ştiinţelor medicale, Auria les Sc-ientifi^aes de l’CMversite saj>tr;mi6, âes t>e«x Monde», Mercure de France, Ln Bovno, Eevtxe BMoso* Jhim&t Beroe SofcWMe, Rlvixta d'ltalia, JJeatsehe Mona'ts&ehrtffc, KiiUk der Xrttik, Soclatisttaoh» Moha,t8liefl% Lltettitarbţalfc fur Oemwntsoîje und Boaj«»feehe JNMloiogie, Conteiuporary Bevtew, Eeview of ReTiew, Norfch America» Reyfew, JPositivist B«view, iotarnatioual Jnorn&l. at Bthie». Oceastemal Papers, The Uniyereity Itevîew», Educaţional Revfew, Sorremenuie Zagtekl, .Şoola, . -» 3fişcar«a Im străinătate. 293 Dicţionarul general al literaturii române Viaţa românească e înlocuit de H. Sanielevici, apoi de G. Topîrceanu şi de Mihail Sevastos), cu studii de teorie şi istorie literară, unde aprofundează şi elucidează ideile poporaniste (Spiritul critic în cultura românească, Probleme literare, Scriitori şi curente, „ Compoziţia" în literatură, Artiştii „luptători", Ţăranul în literatura românească, Spre roman, Literatura şi societatea, „Postumele" lui Eminescu, Opera d-lui Vlahuţă etc.). Mai realizează evaluări atente ale unor scriitori români (I. Al. Brătescu-Voineşti, C. Sandu-Aldea, I. L. Caragiale), dar şi străini (Charles Baudelaire, Lev Tolstoi), cât şi numeroase cronici şi recenzii cernând ultimele apariţii. In sfârşit, în articole, dar în special în notele incluse la „Miscellanea" şi la „Revista revistelor", Ibrăileanu dă riposte nimicitoare adversarilor din presa vremii: Ilarie Chendi („criticul volintir" de la „Viaţa literară"), Marin Simionescu-Râmniceanu („Luceafărul"), N. Iorga („Sămănătorul" şi „Neamul românesc literar"), Simion Mehedinţi („Convorbiri literare"), Ovid Densusianu („Vieaţa nouă"), Mihail Dragomirescu („Convorbiri critice"), E. Lovinescu, C. Rădulescu-Motru („Noua revistă română"), N. D. Cocea („Facla" şi „Viitorul social"). Aceştia îi imputau poporanismul şi „ţărănismul", respingerea modernismului, a „intelectualizării" şi „urbanizării" literaturii române, dar acuzau concomitent „americanismul" sau „mercantilismul" (plata colaborărilor). Apogeul manifestării lui polemice în V.r. se înregistrează în reprimanda aplicată lui Duiliu Zamfirescu pentru opiniile din discursul de recepţie la Academia Română. Contribuţiile lui G. Ibrăileanu, foarte substanţiale, în sine o operă critică, s-au integrat totuşi unei campanii colective. La dispută participă şi Izabela Sadoveanu, care, până la război, iscăleşte studii pe teme generale (Arta naţională, Nicolae Grigorescu, Simbolismul, Arta şi critica feminină), o galerie de „profiluri" consacrate scriitoarelor şi scriitorilor străini, precum şi numeroase recenzii, Ion Botez (cu studii de pedagogie şi anglistică), Constantin Botez (Faust în româneşte), Octav Botez (cu studii, ca A. de Vigny, şi multe cronici), H. Sanielevici (Clasificări literare, Sărmanul Dionis, Titu Maiorescu), Charles Drouhet (cu studii referitoare la modelele franceze ale pieselor şi „legendelor" lui Vasile Alecsandri). Pe aceeaşi linie se înscriu „modernistul" N. Davidescu (Alexandru Macedonski) şi esteticianul D. Caracostea (Un poet nou, articol despre Gala Galaction). Promiţătoare sunt şi textele privitoare la autori români (G. Diamandy) şi străini (Gabriele D'Annunzio, Oscar Wilde), semnate, din 1913, de tânărul Aureliu Weiss. V.r. este susţinută şi de mulţi colaboratori care îşi îndreaptă interesul spre celelalte arte: Al. Tzigara-Samurcaş D.D. Patraşcanu, N. Lupu, I. Botez, Spiridon Popescu şi G. Ibrăileanu Viaţa românească Dicţionarul general al literaturii române 294 (cu studii asupra valorii plastice a monumentelor vechi şi pledoarii pentru înfiinţarea „muzeului nostru naţional"), A. Baltazar (Spiridon Antonescu) (cu eseul Spre un stil românesc, cu articole despre arta bizantină şi cu multe cronici plastice), Ştefan Popescu (cu un „carnet de pictor") ori William Ritter şi Francis Lebrun, străini stabiliţi în România (cel dintâi cu o prezentare a „frescurilor" din Wiesbaden, secundul cu impresii despre pictura italiană şi franceză, dar şi cu articole despre A. C. Swinburne sau despre literatura comparată), Pompiliu Eliade (cu un text asupra lui Richard Wagner), G. Tofan (cu medalioane ale compozitorilor bucovineni), un A.Z. (cu un text despre George Enescu) şi, în sfârşit, cronicarii teatrali, cei ce urmăresc producţiile bucureştene - N.D. Cocea, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Aureliu Weiss, şi ieşene -Octav Botez, C. Alexandrescu şi G. Topîrceanu. Ţintind să fie nu doar o revistă literară, ci şi una ştiinţifică, V.r. alocă un spaţiu considerabil tuturor domeniilor, de la cele umaniste până la cele exacte. In afară de câteva studii, A. Philippide îşi exersează acerbul spirit critic asupra lucrărilor „specialistului român" (vizând pe Sextil Puşcariu şi, mai departe, pe H. Tiktin şi pe Gustav Weigand). Pe urmele profesorului, G. Pascu îşi alege ţinte mai accesibile, dar abordează şi subiecte precum specia lirică naţională (Doina), în timp ce Ilie Bărbulescu se consacră realităţii lingvistice şi culturale „din lumea balcanică". în linia preocupărilor sale de etnopsihologie, Dumitru Drăghicescu încearcă să elucideze aspecte omise până atunci. Un loc special se acordă istoriei, aici remarcându-se contribuţiile lui A. D. Xenopol (Istorie şi geologie, Descălecarea Munteniei, Centenarul răpirii Basarabiei), Radu Rosetti şi Vasile Pârvan. Câteva reconstituiri (Jurământul ţârii la 1777, Nunta domniţei Maria cu Ianusz Radziwill, Nunta domniţei Ruxanda) propune Ion Grămadă. în domeniul filosofiei, Ion Petrovici prezintă ideile lui Raymond Poincare şi Herbert Spencer, Izabela Sadoveanu şi I. Botez pe acelea ale lui Henri Bergson, iar un Paul Rareş se ocupă de „morala" lui Felix Le Dantec sau de „paradoxurile operetei". Deosebit de generos este şi spaţiul oferit ştiinţelor naturii, dar şi consemnării ultimelor descoperiri şi inovaţii. Preferinţa redacţiei merge însă în chip vădit spre medicina socială şi a muncii, spre economia politică, spre sociologie, spre tot ce e susceptibil a susţine transformările pe linia progreselor înregistrate în Occident. Astfel, contrar celor afirmate în program, V.r. este şi o revistă politică, nu în sensul îngust al tribunelor de partid, deşi pledoariile în favoarea liberalilor nu lipsesc. în cronicile interne (foarte multe aparţinând lui C. Stere), în studii precum Social-democratism sau poporanism? şi Neoiobăgia d-lui Gherea ale aceluiaşi, în amplele expuneri semnate de G. Ibrăileanu, Radu Rosetti, Ion Radovici, Ion Teodorescu ş.a., se militează cu pasiune, cu inteligenţă şi cu erudiţie pentru reformele necesare „ridicării politice şi economice a ţărănimii", adică înfiinţarea Casei Rurale, reforma administrativă, jugularea trusturilor arendăşeşti, exproprierea latifundiarilor etc. înflăcărate campanii sunt purtate după răscoala din 1907, ca şi în primăvara anului 1914, la alegerea Adunării menite a revizui Constituţia, prin introducerea votului universal şi a legilor vizând împroprietărirea ţăranilor. Militantismul nu se limitează însă la politica strict internă. De la început V.r. îşi îndreaptă atenţia asupra „chestiunii naţionale". Găzduieşte număr de număr „scrisori de la fraţi", din Ardeal (expeditori fiind Septimiu Sever Secula, I. Russu-Şirianu, Onisifor Ghibu, care iscăleşte şi O. Sima, ş.a.), din Bucovina (foarte harnic e G. Tofan) şi din Basarabia (corespondenţii fiind C. Stere, sub pseudonimul M. Costea, apoi Alexis Nour şi P. Cubolteanu, alias Pan Halippa), „scrisori" ce oglindesc viaţa românească din aceste zone în toate laturile ei. „Chestiunii naţionale" i se subsumează şi majoritatea cronicilor externe (câteva asigurate de C. Stere, restul de I.G. Duca), ce urmăresc cu predilecţie evoluţiile din ţările vecine, precum şi raporturile de putere dintr-o Europă aflată în pragul războiului mondial. Opţiunea promotorilor revistei, determinată de considerente raţionale, dar şi de patriotism local ori de idiosincrasiile foştilor socialişti faţă de reacţionarul Imperiu Rus, înclină către Puterile Centrale. Orientarea este argumentată fervent, cu lux de documentare de mulţi redactori şi colaboratori, locul de frunte revenindu-i şi aici lui C. Stere, prezent cu articole (Imperiul Habsburgilor şi politica românilor, România şi războiul european) şi „carnetul unui solitar" (Pentru ce sunt un trădător?, Discursul lui Take Ionescu, Puhoiul). Cu o astfel de atitudine, V.r. îşi pierde mulţi simpatizanţi, fapt care, coroborat cu dificultăţile economice inerente vremurilor, dar şi cauzate de câteva accidente nefericite (incendii repetate la tipografie şi depozite), o aduce în situaţia de a nu mai ieşi regulat şi de a-şi sista apariţia în momentul intrării ţării în război. Atmosfera de ostilitate deschisă faţă de gazetarii „colaboraţionişti", instalată după încetarea conflagraţiei mondiale, a făcut ca la începutul anului 1919 să planeze îndoieli asupra oportunităţii reapariţiei V.r. Iniţial s-a optat pentru un bimensual care, expurgat de orice ideologie, să o continue, sub un titlu nou, „însemnări literare", cu o conducere „necompromisă". Revenirea la normalitate şi mai ales necesităţile momentului au făcut ca soluţia să fie doar provizorie, către sfârşitul anului fiind demarate pregătiri pentru reluarea vechii publicaţii. Graţie îndeosebi energiei şi priceperii lui D.D. Patraşcanu, ia fiinţă o asociaţie literară şi ştiinţifică purtând denumirea revistei şi întrunind, în fapt, acţionariatul (cu peste o sută douăzeci de membri) al unei societăţi „anonime" care se ocupă şi de tipărire, de editare şi comercializare, „înghiţind" şi Librăria Alcalay, cu tot capitalul şi portofoliul ei, ce cuprindea unele colecţii, precum „Biblioteca pentru toţi", „Lumen" etc. între acţionari se numără majoritatea colaboratorilor de altădată, dar şi foşti adversari, cel mai notoriu fiind Duiliu Zamfirescu. Resursele financiare de care dispune societatea permit construirea unui „palat" propriu, lucrările fiind terminate nu peste mult timp. V.r. poate să reapară astfel la începutul lunii martie 1920. Se păstrează vechiul subtitlu, precum şi rubricaţia, dar pe copertă nu se mai indică numele directorilor, probabil dându-se răgaz lui C. Stere, aflat în Elveţia, să-şi limpezească situaţia şi intenţiile. în locul unui program, o notă de la „Miscellanea", intitulată Anul 295 Dicţionarul general al literaturii române Viaţa românească XII, precizează că „poporanismul" politic s-a văzut realizat prin reformele democratice introduse după război, care le-a şi impus, însă pe un teren pregătit şi de V.r. Sunt reiterate atitudinea faţă de literatură, reliefându-se justeţea ei, ca şi izbânzile în promovarea scrierilor româneşti de calitate. Nota se încheie cu o declaraţie de principiu: „Vom fi conduşi de acelaşi spirit democratic, de aceeaşi dorinţă de a sluji morala şi frumosul, apărători mai presus de orice ai libertăţii de gândire - bunul cel mai mare şi mai înalt al omului". Rolul principal în redacţie îl deţine în continuare G. Ibrăileanu, ajutat tot de G. Topîrceanu şi de Mihail Sevastos, apoi, după plecarea lor, o vreme, de mai tinerii Stejar Ionescu, G. Bărgăuanu ş.a. Ca şi în etapa antebelică, V.r. se străduieşte să fie la curent cu actualitatea literară, făcând loc în compartimentul de „antologie" unor scrieri ale autorilor cu renume sau pe cale de a se impune. In paginile ei sunt găzduiţi ocazional, până în 1940, poeţii Lucian Blaga, Ion Barbu, Luca Ion Caragiale, Ştefan Neniţescu, Radu Boureanu, Alice Soare, D. Ciurezu, Virgil Carianopol, Mihai Moşandrei, Mihail Celarianu, Zaharia Stancu, Ilarie Voronca, George Dumitrescu, Mihai Beniuc, Dumitru Corbea, Eusebiu Camilar, Ion Frunzetti, Ştefan Aug. Doinaş şi mulţi alţii, precum şi prozatorii Cezar Petrescu (Unchiul din America, fragmente din romanul întunecare), F. Aderca, Mateiu I. Caragiale (Remember), Cora Irineu, Henriette Yvonne Stahl (romanul Voica şi nuvela Mătuşa Matilda, piesa Plumb), Gib I. Mihăescu (La „Grandiflora", Braţul Andromedei, Ora bunului rămas), Ion Minulescu (romanul Roşu, galben şi albastru), Teodor Scorţescu (Popi), Damian Stănoiu, D.V. Barnoschi, Const. Kiriţescu, Tudor Şoimaru, Ticu Archip, Anton Holban, Mihail Sebastian, T.C. Stan, I. Peltz, Ury Benador, Sergiu Dan, Mihail Şerban, N.M. Condiescu, Georgeta Mircea Cancicov, Ion Biberi, Dan Petraşincu, Geo Bogza, Ioana Postelnicu, Cella Serghi ş. a. Nota specifică o dau însă, ca şi anterior, scriitorii din cercul revistei. La capitolul proză, sunt de consemnat Mihail Sadoveanu (cu numeroase povestiri şi nuvele, romanele Oameni din lună, dat sub pseudonimul Silviu Deleanu, Venea o moară pe Şiret şi Zodia Cancerului, Divanul persian, acestea trei din urmă fragmentar, însemnări de călătorie etc.), Ion Agârbiceanu, D.D. Patraşcanu (cu nuvele şi pagini din Vieţile sfinţilor), Jean Bart (Cazul de la farul Olinca, Dincolo, peste Ocean, Prinţesa Bibiţa), Constanţa Marino-Moscu (Amintirile Caterinei State), Hortensia Papadat-Bengescu (doar în primii ani postbelici), Ionel Teodoreanu (La Medeleni, Bal mascat, Golia), Al. O. Teodoreanu (Neobositul Kostakelu, Inelul Marghioliţei, O inspecţie, Berzele din Boureni), Stejar Ionescu (Zâna fumului, Iubirea lui Dionis, Colecţie, romanul Game), Demostene Botez (note de front, Victima, La nunta Tincuţii, Obsesie, Domnul Leon, într-o vacanţă), Titus Hotnog (Vrăbioiul alb, Vulcanul, Jertfa laudei, Prinţul Aiepa), Lucia Mantu, Axente Frunză (cu povestiri şi schiţe, note de călătorie la Athos, dar îndeosebi cu tălmăciri din ruseşte, precum romanele Leon Drey de Semen Iuşkevici, Oblomov de I. A. Goncearov, Fără grai de Vladimir Korolenko), Dragoş Protopopescu (Iarmarocul metehnelor, „Maid of Ceylon"). Cu versuri continuă să fie prezenţi extrem de frecvent Mihai Codreanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, cărora li se alătură Al. A. Philippide, G. Bărgăuanu, Dragoş Protopopescu (iscălind şi Dinu Lance) şi George Lesnea (cu numeroase tălmăciri din Serghei Esenin). împreună cu scriitorii „vieţişti", un rol chiar mai important în conturarea identităţii revistei îl au, ca şi în faza precedentă, criticii, istoricii literari, esteticienii. în fruntea lor se află tot G. Ibrăileanu, care, pe lângă ripostele date celor ce negau importanţa publicaţiei în etapa anterioară ori rostul revistei în noul context („V.R." şi cultura românească, „Prăbuşirea" poporanismului, Ce este poporanismul?, Ce a făcut „Viaţa românească" pentru literatură?), dă însemnate studii (Poezia nouă, Caracterul specific naţional în literatură, Influenţe străine şi realităţi naţionale, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, Ediţiile poeziilor lui Eminescu, Modă şi originalitate, Creaţie şi analiză etc.), analize aprofundate („Pe lângă plopii fără soţ", „ Vara", „Conu Leonidafaţă cu reacţiunea"), numeroase cronici şi recenzii, note polemice (la „Miscellanea" şi „Revista revistelor"). Activi continuă să fie, din echipa antebelică, Octav Botez, Ion Botez, ca şi Mihail Sevastos, G. Topîrceanu (ambii mai mult în primii ani), Demostene Botez, Ion Petrovici, Charles Drouhet, Aureliu Weiss, dar şi D.I. Suchianu, Al. A. Philippide (recenzii, cronici, „consideraţii confortabile"), Paul Zarifopol (studii despre I. L. Caragiale sau despre clasici francezi, cât şi eseuri, Din registrul ideilor gingaşe fiind iscălit, ca şi o seamă de traduceri, Anton Gherman), Dragoş Protopopescu (cu articole consacrate spaţiului cultural englez), Ioan D. Gherea. Scurt timp Liviu Rebreanu asigură cronica teatrală bucureşteană, iar F. Aderca pe cea craioveană. Sporadic sunt prezenţi în sumar academicienii C. Rădulescu-Motru, Ion Simionescu, tinerii Ion Sân-Giorgiu, Tudor Vianu ş.a. Şi în „partea ştiinţifică", păstrând mereu precumpănitorul interes pentru disciplinele socio-umane, de asemenea colaboratorii de altădată fac loc tot mai vizibil celor tineri. C. Stere contribuie, din 1922, cu mai multe pagini din „carnetul unui solitar", precum şi cu un studiu-fluviu care se referă la „cauzele şi perspectivele revoluţiei ruse". Pertinente cronici externe dau Eugen Filotti, apoi Constantin Vişoianu. Frecvent se publică „scrisori", pe teme culturale, dar şi politice, provenite de la Mihai Ralea, Petre Andrei, Andrei Oţetea, Petre Pandrea, D.D. Roşea, Mircea Mancaş, fiecare „transmiţând" din oraşul european în care se află pentru a-şi desăvârşi studiile. Primul este şi cel mai activ, furnizând şi studii, cronici, recenzii, comentarii pe teme de actualitate. De altfel, după întoarcerea în ţară şi numirea lui ca asistent la Facultatea de Litere din Iaşi în 1923, Ralea devine redactor al V.r. şi preia multe din sarcinile lui G. Ibrăileanu. Urmând şi în plan politic pe foştii săi profesori, care vedeau acum „spiritul democratic" reprezentat nu de vechii liberali, ci de partidele ţărăneşti, Ralea merge mai departe: contribuie la elaborarea doctrinei prin propriul scris şi deschide coloanele revistei tovarăşilor de idei. în plan cultural, prin Ralea, D.I. Suchianu şi Petre Pandrea (Petre Marcu-Balş), V.r. intervine începând din 1925 în campaniile împotriva misticismului, a gândirismului, căruia îi impută supralicitarea componentei ortodoxe a specificului naţional, precum şi în dezbaterile asupra aşa-numitei „noi generaţii". De notat e şi Viaţa românească Dicţionarul general al literaturii române 296 încercarea de a mări interesul cititorilor prin găzduirea, în intervalul 1929-1931, a unor articole trimise special pentru revistă de personalităţi de talie europeană: E. Vanderwelde, Thomas Greenwood, Paul Painleve, prinţul Rohan, Franck Kellog, Celestin Bougle, H.G. Wells ş.a. Ca urmare a tot mai precarei sănătăţi a lui G. Ibrăileanu, V.r. se va tipări de la începutul anului 1930 la Bucureşti, în fapt acolo funcţionând şi redacţia, mai ales că puţini colaboratori stabili rămăseseră în Iaşi. Situaţia capătă caracter formal abia cu numărul 1-2 din 1933, unde G.Ibrăileanu (în articolul După 27 de ani) şi C. Stere (Cum am devenit director al „Vieţii româneşti") predau ştafeta unei echipe formate din Mihai Ralea, G. Călinescu şi Mihail Sevastos. Modificând subtitlul (acum „Revistă de literatură, artă şi ideologie"), noua conducere, redusă în realitate la primii doi, îşi propune „să armonizeze, contemporaneizându-se, [...] atitudinea hotărâtă, politica ideologică şi socială [...] deoarece cultură înseamnă idee activă, nu academie şi indiferenţă formală, estetică". Periodicul cunoaşte şi prefaceri structurale, unele rubrici fiind înlocuite cu altele noi. G. Călinescu va contribui substanţial la afirmarea „atitudinii hotărâte", îndeosebi prin note cu accente de pamflet la adresa „Gândirii", a lui Nichifor Crainic şi a „noii generaţii", dar, excedat probabil de ponderea dată ideologicului, va abandona redacţia în iunie 1934. Curând pe copertă vor apărea numele directorilor: Mihai Ralea şi Ernest Ene, acestuia luându-i locul, din iulie 1937, Constantin Vişoianu, schimbat şi el, în martie 1940, cu George Oprescu, ca şi numele redactorului-şef: D.I. Suchianu. Ideologic, V.r. nu îşi schimbă poziţia. Militând mai departe pentru naţional-ţărănism, va găsi oportună totuşi, în contextul european de după victoria fascismului în Germania, o apropiere mai mare de extremă stânga. în consecinţa, îşi deschide coloanele unor colaboratori precum Petre Constantinescu-Iaşi, Stanciu Stoian, Lotar Rădăceanu, Lucreţiu Pătrăşcanu (semnează Ion C. Ion), H. Silber (Andrei Şerbulescu), Ghiţă Ionescu ş.a. Unii radiografiază regimurile fasciste, reliefând nocivitatea lor, dar se exersează şi în elogierea, mai mult sau mai puţin deschisă, a stalinismului. Realităţilor culturale, economice şi sociale din Uniunea Sovietică li se consacră numeroase articole, chiar şi un număr tematic (13-14/1934). Partea de ideologie rămâne substanţială şi după 1935, dar frapează mai puţin, în condiţiile în care, revenindu-se la formatul din perioada ieşeană, se acordă spaţiu atât „antologiei", cât şi textelor asupra literaturii şi a celorlalte arte; concomitent se îmbunătăţeşte sensibil prezentarea grafică. Către sfârşitul deceniului scriu destul de asiduu G. Călinescu (revenit în 1937), Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Ion Biberi, lorgu Iordan şi Al. Graur, Ion Zamfirescu, D.N. Ciotori (cu foarte interesante „scrisori din Londra") ş.a. Notabil este şi faptul că, în climatul intensificării mişcărilor de extremă dreapta, revista primeşte colaborări de la mulţi scriitori şi publicişti de origine evreiască, precum H. Streitman, Sergiu Dan, Ury Benador, I. Peltz, H. Bonciu, Ion Călugăru, Dan Faur, Lucian Boz, Alfons Adania, D. Trost, Paul Păun. Din 1938 Mihail Sebastian este cooptat în redacţie, contribuind atât cu note şi recenzii, cronici teatrale, cât şi cu fragmente din >33. ANUL XXV. MARTIE No. 3. Viata Romînească REVISTA DE LITERATURA ARTA SI IDEOLOGIE MIHAIL SADOVEANU LEGENDĂ RUSEASCĂ HORT. R-BENGESCU PEISAGII ALE AMINTIRII V I N E A (P O E Z I E) A R C H I P I N E G R V ION S V O N T I C U ALB Ş CAMIL „ROMÎNII PETRESCU E DEŞTEPŢI" G. CĂLINESCU NOTE EMINESCIENE ANTOLOGIE; Epitalam transcendental, Simion Stolnb-a; Marthe, Mthatt hebastian, MISCELLANEA: Jrrfiner;fea „Vieţii Romlneşti"; Nouîl colaboratori; Traduceri şi «teraiurâ originali,#, c. CRONICA LITERARĂ: Camîi Petrescu, Da-ffliart Stânoîu, Pompîiu Constaminescu, 8. iordan, Constantin Kuiţiîsc», O, Călinescu, CRONICA POLITICĂ: Fapte, Const.Enescu; Oameni, Doctorul lupu, A?, Tatu; Literatura poli* tic», f. O. Daca, M, Sevastos. CRONICA EXTERNĂ: inflaţia pactelor, Const. m-t. Vişoinau. CRONICA ECONOMICĂ: Contingenlareaiin-jortului ş» situaţia diferiţilor factori economici, At. CULTURA: Filosofie, Alain, D. D. Roşea; istorie. Filologie, lorgu Iordan (Introduţere in studiuî limbilor romanice) Al. Rostiţi; Liter«ttnri *trSl*e, Nomae* (rt-teoW, Morg^nstern, Altenberg, Wildg »ns>, H. Bonciu; „Nidun flâmînd" (Catterine BrodvJ, T. CrRomane franceze (Georges Duhamel, H, Davemols, C. F, Rarmiî, Roger Martin du Gard), Octa» Şutuţlu; L. F, C&jr»; Lucian Boz: Scriitori italieni (Piero OaJda, B. MuSio-lini, Adr. TU?l*er, M, rtontempelii', C; N. Negoiţâ, Istorie literar», Aspecte şi valon iti poezia iu» I. Piilat, Al, Dimet; ŞiStafe sociale, Statistica raJgraţîunilor* Cercetările monografice, T. HersenL CRONICA TEATRALĂ: David Golder, M, Seva sfos, CRONICA CINEMATOGRAFICĂ: Silvia Sidaey, etc., D. /. Suchianu. CRONICA PLASTICĂ: Grupul celor patru, H. Btazian. CRONICA MUZICALĂ: Trei coruri bărbăteşti, sab.n Drâgom. REVISTA REVISTELOR: Komhe. A», Boabe de grîu, Lumea «ouă ; Străine, S*rbstori',ea J«» Fantagruel, Hrob’ema tineretului în Germania, Poezia şl iaspiratia, ion Creanga în judecata criticilor străini. Criza cărţilor în Italia, C M M ALBUM» CARICATURA, REDACŢIA / STR. CONST. MILLE 5—9 romanul Accidentul Din acelaşi an Eugen Ionescu trimite intermitent „scrisori din Paris" (frecvent conţin pagini de jurnal). Sunt de reţinut şi numerele închinate fondatorilor V.r.: G. Ibrăileanu (4-5/1936) şi C. Stere (1- 3/1937). Alt număr este dedicat Franţei în 1939 (cu prilejul aniversării revoluţiei din 1789), modalitate de a exprima, cu câteva săptămâni înainte de izbucnirea celei de-a doua conflagraţii mondiale, adeziunea la cauza democraţiilor apusene. Prin vădita atitudine antifascistă şi prosovietică se explică de ce, în condiţiile instaurării dictaturii legionar-antonesciene, V.r. nu mai poate să apară. îşi va relua existenţa într-o nouă conjunctură istorică, după terminarea războiului şi după căderea vechiului regim, în noiembrie 1944, având ca directori pe Mihai Ralea şi pe D.I. Suchianu. In sectorul literar se întâlnesc nume familiare pentru cititorii revistei: prozatorii Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu, F. Aderca, Geo Bogza, Cella Serghi, Ioana Postelnicu şi poeţii Al. A. Philippide, Demostene Botez, Mihai Codreanu, dar şi altele întrucâtva mai noi: Mihai Beniuc, Maria Banuş, Cicerone Theodorescu, Miron Radu Paraschivescu, Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Nina Cassian, Eusebiu Camilar, Olimpia Filitti-Borănescu, Ovidiu Constantinescu. Aceeaşi situaţie se observă în celelalte compartimente, unde sunt 297 Dicţionarul general al literaturii române Viaţa românească prezenţi Mihai Ralea (Ceea ce e nobil, Arta ca plăcere a artificialităţii, Amânarea, condiţie specifică a psihologiei umane), D.I. Suchianu (cu studii, cronici, recenzii), Tudor Vianu, Ion Biberi (Itinerar baudelairian, Orient şi Occident, Evoluţia criticii literare), G.M. Cantacuzino (cronică plastică), Petru Comarnescu (eseuri, note relative la expoziţii şi spectacole), apoi tinerii Alexandru Piru, Adrian Marino, Silvian Iosifescu, Marius Constant ş.a. Mai mult decât o revenire la tema combaterii gândirismului, nota Obscurantismul d-lui Lucian Blaga, publicată fără semnatar, şi îndeosebi articolul Cazul Blaga, aparţinând lui Nestor Ignat, prevestesc campaniile îndreptate împotriva exponenţilor culturii „burghezo-moşiereşti", sfârşite cu punerea la index a operelor lor. O „scrisoare din Paris" a lui Eugen Ionescu, inclusă în sumar în iunie 1946, cu acuzaţii, într-un registru de pamflet nu lipsit de trivialităţi, ţintind anumite categorii sociale (armata, clerul, corpul didactic), care ar fi profesat un naţionalism abject, stârneşte numeroase proteste, silind redacţia să se desolidarizeze de colaboratorul ei în numărul următor. Acesta e, de altfel, ultimul, nefiind exclus ca dispariţia revistei să aibă drept cauză reacţia redacţiei, dacă nu cumva se integrează în acţiunea comuniştilor vizând izolarea şi eliminarea din viaţa politică a Partidului Naţional Ţărănesc. V. D. VIAŢA ROMÂNEASCĂ, revistă care apare la Bucureşti, lunar, din iunie 1948. Subtitlul „Revistă a Societăţii Scriitorilor din România" se modifică mai întâi în „Revistă a Uniunii Scriitorilor din RPR", din 1965 în „Revistă a Uniunii Scriitorilor din RSR" şi din 1974 în „Revistă editată de Uniunea Scriitorilor". în primul număr figurează ca director Cicerone Theodorescu şi ca secretar de redacţie Corin Grosu, precum şi comitetul de redacţie, din care mai fac parte Ion Călugăru, Miron Constantinescu, Gâal Găbor, Nicolae Moraru, Perpessicius, Camil Petrescu, Leonte Răutu, AL Rosetti, Zaharia Stancu, D.I. Suchianu; în 1949 Cicerone Theodorescu e menţionat ca redactor-şef, iar între 1950 şi 1958 nu se mai dau informaţii asupra conducerii; se pare că din 1953 redactor-şef este Petru Dumitriu, care predă ştafeta, probabil în 1956, lui Ov. S. Crohmălniceanu. Caseta redacţională reapare în 1958, acum menţionându-i pe Mihai Ralea - director, Ov. S. Crohmălniceanu - redactor-şef, Marin Preda şi Victor Tulbure - redactori-şefi adjuncţi. Ulterior mai deţine funcţia de director Demostene Botez (1965-1973). Redactori-şefi sunt Demostene Botez (1962-1965), Şerban Cioculescu (1965-1967), Radu Boureanu (1967-1974), Ioanichie Olteanu (1974-1987), iar adjuncţi Aurel Baranga (1958-1967), Paul Georgescu (1958-1972), Ioanichie Olteanu (1972-1974). Funcţia de secretar general (sau responsabil) de redacţie o îndeplinesc Vladimir Colin (1974-1981) şi Gheorghe Pituţ (1984-1987). în anii 1987-1989 conducerea este asigurată de un consiliu redacţional coordonat de Alexandru Balaci. în Cuvânt înainte din numărul inaugural, nesemnat, dar scris, după unele mărturii, de Mihai Ralea, se afirmă că revista e „nouă", lucru marcat şi prin numerotarea ab initio (se va reveni la numerotarea continuă abia în 1981). în plan programatic însă diferenţierea de vechea V.r. nu este substanţială. Se precizează că poziţia proclamată - afirmarea „funcţiei sociale şi a caracterului angajat, recunoscut sau nu, al oricărei literaturi" şi o „atitudine ideologică militând pentru o literatură, o artă, o cultură realistă în viziune, optimistă în spirit, prietenă şi susţinătoare a oamenilor muncii" -era şi a revistei întemeiate la Iaşi în 1906, dar numai „schiţată şi cu o linie încă nesigură". La fel, ţelurile de acum - lupta „împotriva tristelor mostre de descompunere apărute în Occident", strădania spre o „critică neimpresionistă, obiectivă", atentă la „cercetarea temelor, a conţinutului ideologic al operei", „sprijinirea creaţiei literare în efortul ei de a-şi însuşi o viziune nouă", „reexaminarea patrimoniului lăsat nouă de înaintaşi", „încurajarea cu precădere a tineretului creator", deschiderea spre „literaturile progresiste de pretutindeni, dar mai ales spre cea sovietică" - puteau fi privite ca o adaptare a celor vechi la noile împrejurări ale istoriei. Similitudinile erau totuşi doar în litera programului, nu şi în esenţa lui, ceea ce se dezvăluie însă mai puţin în compartimentul care reuneşte literatură propriu-zisă. Primele numere cuprind texte ale scriitorilor de prim rang ce se raliaseră noului regim: Mihail Sadoveanu (un fragment din romanul Lisaveta), Camil Petrescu (Turnul de fildeş, Fragment şi piesa Bălcescu), Cezar Petrescu (Mâinile ce-şi aduc aminte), Perpessicius (versuri), G. Călinescu (nuvela Catina damnatul), dar şi ale câtorva autori afirmaţi spre mijlocul anilor '30, cu notorii vederi de stânga, precum Ion Călugăru, Zaharia Stancu, Eusebiu Camilar, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Vlaicu Bârna, George Lesnea, Mihai Beniuc, Maria Banuş. Acestora li se adaugă nume noi: poeţii Victor Tulbure, Dan Deşliu, Veronica Porumbacu şi prozatorii Aurel Baranga, Petre Iosif, A.G. Vaida, Al. Jar şi Petru Dumitriu. La majoritatea este evidentă ralierea la comandamentele ideologice ale momentului (la nou-veniţi mai pronunţat), conformarea la schemele maniheiste, fie în zugrăvirea în culori sumbre a epocii trecute, fie în exaltarea revoluţionarilor de la 1848 sau a opozanţilor regimului „burghezo-moşieresc", dar nu în măsură de a constitui o probă de literatură „nouă", ci doar de literaturizare nu o dată propagandistică. Programul nou al V.r. este mai clar în partea ei „ideologică", structurată pe parcurs în rubricile „Orientări", „Teorie şi critică", „Discuţii" (introdusă mai târziu), „Recenzii" ori „Cărţi noi". Chiar în primul număr, o interpretare „în lumina materialismului istoric" a revoluţiei paşoptiste (Mihail Roller) stă alături de o prezentare a „elementelor noi în poezia românească" (Nicolae Moraru) şi de „examene critice" la care sunt supuse revista „Flacăra" (Mihai Novicov) şi literatura occidentală (Eugen Schileru). Pe această cale se merge apoi tot mai apăsat. Pentru orientarea doctrinară se recurge masiv la „învăţăturile" extrase din lucrările lui V. I. Lenin şi I. V. Stalin (îndeosebi cu prilejul aniversărilor şi, în cazul celui din urmă, al morţii) sau la ideologii de serviciu, precum A. A. Jdanov (căruia, de asemenea, i se dedică un număr la moarte). Se reproduc deseori şi editoriale din presa moscovită, dezbaterile Congresului Intelectualilor de la Wrorîaw ori din lucrările Congresului Scriitorilor din URSS. Acestea sunt însoţite de tot mai numeroase „contribuţii" ale zelatorilor autohtoni: Miron Constantinescu, Petre Constantinescu-Iaşi, Mihai Novicov, Viaţa românească Dicţionarul general al literaturii române 298 Nicolae Moraru (Sensul principiului spiritului de partid In literatură), I. Vitner, Eugen Campus, Ov. S. Crohmălniceanu, apoi N. Tertulian, Paul Georgescu, Eugen Luca ş.a. Experienţa scriitorilor ruşi şi sovietici e şi ea „valorificată" cu osârdie prin abundente tălmăciri, prin articole şi comentarii mai mult decât elogioase. Despre Mihail Şolohov scrie Silvian Iosif eseu, despre „realismul socialist al lui Gorki" discută Al. A. Philippide şi Petru Dumitriu, Vladimir Maiakovski e comentat de Horia Deleanu ş.a.m.d. Notabilă e şi un fel de anchetă, întreprinsă în 1950, în cadrul căreia la întrebarea „Ce-am învăţat din literatura sovietică?" răspund Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Eusebiu Camilar, Petru Dumitriu, Mihai Beniuc, Dan Deşliu, Aurel Baranga ş.a. Pe de altă parte, anunţată iniţial, „reexaminarea patrimoniului lăsat nouă de înaintaşi" se produce cu multă precauţie. In cei doi ani de început apar doar câteva articole despre I. L. Caragiale (Barbu Câmpina), V. Alecsandri, văzut ca revoluţionar paşoptist (G. C. Nicolescu), Ioan Slavici şi G. Coşbuc (J. Popper). împlinirea unui veac de la naşterea lui Mihai Eminescu forţează întrucâtva procesul, poetului consacrându-i-se mai multe comentarii, iscălite de Mihai Beniuc, Perpessicius (care prezintă o seamă de inedite), Eugen Jebeleanu (despre tragismul vieţii lui Eminescu), G. C. Nicolescu (despre receptarea critică) şi Pericle Martinescu (despre „falsificarea" operei eminesciene de către editorii „burghezi"). într-o împrejurare similară, I. L. Caragiale are parte în 1952 de un număr omagial. Dacă opera lui Eminescu e „valorificată" cu destule rezerve, în schimb elogiile abundă în cazul „redescoperiţilor" D. Th. Neculuţă, IonPăun-Pincio, Al. Sahia ş.a. Mult mai semnificativă este critica de întâmpinare exersată în paginile revistei. Cu aprecieri extrem de favorabile sunt primite romanele Mitrea Cocor de Mihail Sadoveanu (Vera Călin), Desculţ de Zaharia Stancu, Negura de Eusebiu Camilar (Mihai Novicov), proza lui Petru Dumitriu, nuvelele lui Marin Preda (Al. I. Ştefănescu şi Al. Oprea), poezia lui Mihai Beniuc (Paul Georgescu) şi a lui Dan Deşliu (Mihai Gafiţa), piesa Vadul nou a Luciei Demetrius (Aurel Mihale). Criticată totuşi în „Lupta de clasă" pentru unele „greşeli", redacţia îşi ia, spăşită, „angajamentul" de a purcede la o „grabnică lichidare" a lor (2/1950). Pe coordonatele ideologice trasate în anii 1948-1952 se merge într-un sens riguros liniar până la începutul anilor '60. Revista introduce în sumar texte aparţinând majorităţii membrilor Uniunii Scriitorilor, o frecvenţă mai mare asigurându-se „fruntaşilor". Cu versuri sunt prezenţi A. Toma, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Virgil Teodorescu, Eugen Jebeleanu (Bălcescu, Surâsul Hiroşimei), Mihu Dragomir (Războiul), Mihnea Gheorghiu (Balada lui Tudor din Vladimiri, poemul 1821 şi numeroase traduceri), Cristian Sârbu, Radu Boureanu (Satul fără dragoste), Miron Radu Paraschivescu (îndeosebi tălmăciri), Al. Andriţoiu (în Ţara Moţilor se face ziuă), Aurel Rău, A.E. Baconsky (Noaptea în flăcări), Nicolae Labiş (Gazeta de stradă, Moartea căprioarei, Rapsodia pădurii), Ion Brad (Balada împuşcaţilor), Ion Horea, Aurora Cornu, Ion Gheorghe, Florin Mugur, Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Petru Solomon, Petre Stoica, Ilie Constantin, Gheorghe Tomozei, Florenţa Albu, Doina Sălăjan, Nichita Stănescu, Darie Novăceanu ş.a. în noiembrie 1953 revista îi publică lui Tudor Arghezi trei poeme, urmate apoi de altele, precum şi de fragmente din ciclurile Cântare omului şi 1907. Ocazional mai sunt găzduite poezii ale lui Ion Barbu (Bălcescu trăind, 1955), G. Bacovia, Victor Eftimiu, Emil Isac, Demostene Botez, Mihai Codreanu, G. Călinescu, Dominic Stanca, Radu Stanca, Ion Frunzetti ş.a. Un spaţiu foarte larg se alocă epicii şi dramaturgiei. Rând pe rând apar în V.r. romane şi ample nuvele, iscălite de Petru Dumitriu (Bijuterii de familie, Vânătoare de lupi, Drum fără pulbere, Pasărea furtunii, Proprietatea şi posesiunea), Ion Pas (fragmente din Zilele vieţii tale), Eusebiu Camilar (Temelia), Mihai Novicov (încredere), A.G. Vaida (Soarele din anii grei), Ion Călugăru (Oţel şi pâine), Al. Jar (Sfârşitul jalbelor), Nicolae Jianu (Cumpăna luminilor), Cezar Petrescu (Ai noştri ca brazii, Vino şi vezi!), Zaharia Stancu (Dulăii), Mihail Sadoveanu (fragmente din Nicoară Potcoavă şi din Cântecul Mioarei), Ioana Postelnicu, Nagy Istvân (La cea mai înaltă tensiune), Camil Petrescu (Un om între oameni), Dumitru Mircea (Pâine albă), Marin Preda (Desfăşurarea, îndrăzneala, Ferestre întunecate, Moromeţii), C. Ignătescu (Niculai Călăraşul), Francisc Munteanu (Lenta, în oraşul de pe Mureş), Traian Coşovei (Marele preludiu), V. Em. Galan (Bărăgan), Alecu Ivan Ghilia (Cuscrii, A cincea roată la căruţă), Eugen Barbu (Groapa, Şoseaua Nordului), Iulia Soare 299 Dicţionarul general al literaturii romane Viaţa românească (Familia Calaff), Remus Luca (Liniştea iernii, Cămaşa de mire), Ion Marin Sadoveanu (Ion Sântu), Laurenţiu Fulga (Eroica), G. Călinescu (fragment din Scrinul negru), Titus Popovici (Mitru), Cella Serghi (Fetele lui Barotâ), Ion Lăncrănjan (Cordovanii), Mihai Beniuc (Hada lui Vârnav, La Porumba), Henriette Yvonne Stahl (epilog la Voica), Tudor Teodorescu-Branişte (Primăvara apele sunt mari), precum şi piese de teatru, autori fiind Maria Banuş (Se apropie ziua, îndrăgostiţii), Lucia Demetrius (Vadul nou, Atenţie, copii!), Mihail Davidoglu (Cetatea de foc, Oraşul în flăcări, Horia), Horia Lovinescu (Lumina de la Ulmi), Aurel Baranga (Cântecul libertăţii, Mielul turbat), Ana Novac (La începutul vieţii, Familia Kovacs), AL Mirodan (Ziariştii), Paul Everac (Poarta, Explozie întârziată) ş.a. Alternanţa „dezgheţurilor" şi „îngheţurilor" e şi mai vizibilă în compartimentul de critică şi istorie literară. Concomitent sau la scurt interval se publică articole ce resping „neprincipialitatea" în evaluarea unor opere, „schematismul în literatură" şi „manifestarea virulentă de formalism" din poezia Ninei Cassian (Paul Georgescu), se pledează pentru „expresivitatea chipurilor literare" şi contra „manierei proletcultiste", dar şi pentru păşirea fermă „pe drumul realismului socialist", pentru „spiritul revoluţionar al realismului socialist", invocându-se permanent „principiul leninist al spiritului de partid în literatură". Către sfârşitul anului 1953 se introduce rubrica „Literatura română între 1900-1944", deschisă cu un studiu al lui Ov. S. Crohmălniceanu despre Liviu Rebreanu. Aici sau în alte rubrici se scrie despre Jean Bart (Teodor Vârgolici), G. Coşbuc (Marin Bucur), Al. Davila (Lucian Raicu şi I.D. Bălan), G. Ibrăileanu (Savin Bratu), C. Dobrogeanu-Gherea (George Ivaşcu), Mihail Sebastian (B. Elvin), I. AL Brătescu-Voineşti (Mircea Zaciu), Anton Holban (Octav Şuluţiu), Pavel Dan şi Ion Agârbiceanu (I. Negoiţescu) ş.a. în aceiaşi ani N. Tertulian condamnă o nouă carte a lui Cicerone Theodorescu, în care decelează „clişee decadente", pentru ca apoi să denunţe „caracterul reacţionar al teoriei autonomiei esteticului" şi să respingă, în meticuloase analize, concepţia lui E. Lovinescu. împotriva „reabilitării camuflate a estetismului" şi a citării lui Lucian Blaga (de către I. Negoiţescu) vituperează în 1958 Ov. S. Crohmălniceanu, iar Liviu Călin relevă „tendinţele nesănătoase" ale unei reviste „de provincie". Progresele şi regresele revistei sunt accentuate în anchetele şi „mesele rotunde" organizate: Literatura nouă şi actualitatea (12/1957), Probleme actuale ale criticii (4/1958, cu participarea unor critici germani şi francezi), Realismul socialist şi literatura noastră nouă (9/1958), Scriitorii tineri (5/1959), 15 ani de literatură nouă (9/1959). Mai puţină obedienţă faţă de imperativele ideologice ale regimului se distinge în cronicile şi recenziile iscălite către sfârşitul deceniului, în afară de cei cu stagiu în redacţie - Mihail Petroveanu, Mihai Gafiţa, Sorin Arghir, Eugenia Tudor, Lucian Raicu, AL Piru, Dumitru Micu, Marin Bucur, S. Damian, Dan Grigorescu, AL Săndulescu, Geo Şerban ş.a. -, de tinerii Cornel Regman, Georgeta Horodincă, Dan Hăulică, Ştefan Cazimir, Ecaterina Oproiu, Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu ş.a. Eforturi face redacţia şi în direcţia unei structurări mai atractive a publicaţiei. Se revine astfel, din 1955, la „Miscellanea", iar rubrica „Poeţii lumii" arătă o binevenită deschidere, fiind selectate şi texte din literaturile occidentale. Prefigurat către sfârşitul deceniului al şaselea, un „dezgheţ" major începe timid abia odată cu conferinţa pe ţară a scriitorilor din ianuarie 1962, prezentată pe larg de V.r. Ulterior revista consacră un număr dublu (6-7/1963) „problemelor istoriei literare din primele patru decenii" şi participă curajos la dezbaterile asupra criticii lui Titu Maiorescu (prin articole aparţinând lui Liviu Rusu, Paul Georgescu, Tudor Vianu, Horia Bratu, Paul Cornea) şi a lui E. Lovinescu (un articol al Ilenei Vrancea). Şi opera poetică şi filosofică a lui Lucian Blaga e supusă unui examen de către N. Tertulian, care, din perspectivă marxizantă, formulează numeroase obiecţii, dar totodată o readuce în atenţie, facilitând viitoare reeditări. Pe o treaptă superioară se află „introducerea în poezia lui Ion Barbu" realizată de Alexandru Paleologu sau un grupaj închinat lui Mateiu I. Caragiale. Sunt de consemnat şi numerele speciale consacrate unor scriitori a căror „revalorificare" începuse anterior, dar continua să fie superficială, incompletă: Tudor Arghezi (5/1960, 8/1967), Mihail Sadoveanu (11/1961,9/1970), I. L. Caragiale (6/1962), Mihai Eminescu (4-5/1964), G. Coşbuc (9/1967), precum şi revistei lui G. Ibrăileanu, la şaizeci de ani de la apariţie (3/1966). Efortul întreprins în direcţia recuperării patrimoniului literar, îndeosebi a celui interbelic este în strânsă legătură cu cel ţintind anihilarea canonului proletcultist şi reconectarea la actualitatea literară vest-europeană. Actanţii sunt dintre redactorii şi colaboratorii din deceniul precedent, ce cunosc o evidentă evoluţie, dar şi alţii noi. Se remarcă cei care reintră în activitate după o perioadă de interdicţie: Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Petru Comarnescu, D. I. Suchianu, Ion Biberi, Edgar Papu, I. Negoiţescu, Ion Caraion, Dinu Pillat, Nicolae Balotă, Adrian Marino, dar şi cei tineri: Nicolae Manolescu, Florea Fugaru, Gelu Ionescu, Cornel Mihai Ionescu, Valeriu Cristea, Cornel Moraru, Ion Bălu, Adriana Iliescu, Aurel Dragoş Munteanu, Mircea Anghelescu, Laurenţiu Ulici, M. Niţescu ş.a. Şi în compartimentul literaturii propriu-zise schimbarea se face tot mai mult simţită. Continuă să colaboreze cei care îşi câştigaseră un loc în conducerea Uniunii Scriitorilor, precum poeţii Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, AL A. Philippide, Radu Boureanu, Emil Giurgiuca, Vlaicu Bârna, sau mai tinerii Ion Horea, Florin Mugur, Ion Brad, Alexandru Andriţoiu, Gheorghe Tomozei, precum şi prozatorii Alecu Ivan Ghilia, Francisc Munteanu (Terra di Siena), Marin Preda (Moromeţii, II), Eugen Barbu (O canistră de apă, Facerea lumii), Remus Luca (Poveste de dragoste), Titus Popovici (Moartea lui Ipu). Sunt prezenţi apoi poeţii Constantin Abăluţă, Teodor Balş, Ion Crânguleanu, Ion Rahoveanu, Ioanid Romanescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Radu Cârneci, Ion Omescu, Dumitru M. Ion, Leonid Dimov, Damian Ureche, Vintilă Ivănceanu, Nicolae Ioana, Gheorghe Pituţ, Miron Kiropol, Ana Blandiana, Corneliu Sturzu, Nicolae Prelipceanu ş.a. ori prozatorii Dumitru Radu Popescu (Vara oltenilor, Dor, Vânătoarea regală), Vasile Rebreanu (Casa), Nicolae Velea, Ion Viaţa românească Dicţionarul general al literaturii române 300 Brad (Descoperirea familiei), AL Simion, Nicolae Breban (.Francisca, Animale bolnave), AL Ivasiuc (Vestibul), Tudor Ursu (Foia de parcurs), Maria-Luiza Cristescu, Corneliu Omescu, Radu Petrescu, Mihai Pelin, Paul Goma ş.a. E de reţinut şi publicarea unor postume provenind din manuscrisele rămase de la Lucian Blaga, Ion Vinea (Lunatecii), Hortensia Papadat-Bengescu (Străina), Al. Robot (Music-hall), M. Blecher (Vizuina luminată), precum şi a unei nuvele a lui Mircea Eliade (Adio) şi a unui fragment de jurnal aparţinând lui Eugen Ionescu. Semnificative pentru distanţa parcursă în desprinderea de dogme ar fi realizarea unor numere speciale, cum sunt cele închinate umorului (6/1966) şi literaturii de anticipaţie (7/1966), sau a unui grupaj strângând comunicări de la Colocviul Internaţional de Sociologia Literaturii de la Royaumont (7/1968), dar mai cu seamă introducerea, din ianuarie 1968, a paginilor care alcătuiesc „Caietele de poezie", înmănunchind, în fiecare număr, texte lirice româneşti şi străine cu o temă comună. Se reia, după un deceniu, iniţiativa premiilor, în anul 1968 fiind distinse volumele Intrusul de Marin Preda, Curent continuu de Virgil Gheorghiu şi Eseuri de N. Tertulian. Auspiciile, mai favorabile ca oricând, s-au dovedit în parte înşelătoare. Noua perioadă ce începe odată cu „tezele" din iulie 1971 şi durează până în decembrie 1989 debutează cu o aşa-zisă revoluţie culturală, care, dacă se stinge relativ repede, lasă în schimb locul unei reveniri la forme depăşite, inclusiv la un rudimentar cult al personalităţii, căruia, ca şi celelalte periodice literare, V.r. este silită să îi plătească tribut. în pagini revin anualele omagii aduse „Griviţei roşii", zilei de 1 mai, „revoluţiei de eliberare socială şi naţională" (23 august), semicentenarului PCR ori al UTC -toate, cuprinzând oportunist şi elogiul lui Nicolae Ceauşescu, căruia i se închină şi numere speciale. Glorificarea „cârmaciului", abundentă în editoriale, în telegramele şi mesajele ce i se adresează sau în circumstanţiale profesiuni de credinţă, strânse îndeobşte în grupaje, anchete ori mese rotunde, este ceva mai discretă în lirică sau în epică, excepţie făcând, de pildă, romanul Tinereţea unui erou al lui Petru Vintilă, găzduit în 1984. îi este preferată omagierea intermediată de patriotism, de ataşamentul la „era socialistă", la „umanismul noii orânduiri". Dar tributul plătit ideologiei oficiale cântăreşte greu în 1974, când revistei i se reduce drastic numărul de pagini. în consecinţă, V.r. trebuie să îşi modifice structura, renunţând la „Caietele de poezie" şi păstrând doar o secţiune ce cuprinde versuri, proză, câteva studii sau eseuri şi două rubrici permanente: „Comentarii critice" şi „Cărţi - oameni -fapte" şi una ocazională, intitulată „Puncte de vedere". Redacţia se străduieşte totuşi să compenseze pe cât posibil cedările de teren. Se lansează astfel câteva ample anchete -Tineretul şi problemele literaturii (3/1972), Momentul actual al prozei noastre (7-8/1973), Momentul dicţionarelor (2-4/1980), „Carte românească de învăţătură" (8/1983, la reeditarea Istoriei literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu), Clasicii şi vremea noastră (8/1985), Lumea de azi - Lumea de mâine (5-10/1988), Mitologie românească. Noi lecturi ale „Mioriţei" (5/1989) - şi se alcătuieşte un „dosar" documentând asupra drumului cărţii de la scriitor la cititor. în structura revistei intră şi serii de interviuri, îndeosebi în intervalele 1971-1973, când sarcina şi-o asumă Petru Popescu, şi 1985-1989. Prin grupaje sau chiar numere întregi sunt omagiaţi Camil Petrescu (5/1972), Zaharia Stancu (10/1972), Cezar Petrescu (11/1972), Dimitrie Cantemir (9/1973) Octavian Goga (4-5/1981), Marin Preda (6-7/1981), George Enescu (8/1981), G. Bacovia (9/1981), Ion Agârbiceanu (9/1982), Vasile Pârvan (10/1982), Mihai Eminescu (12/1983, 6/1989), Nichita Stănescu (12/1983), Liviu Rebreanu (11/1985), B.P. Hasdeu (5/1989). Unele numere speciale au caracter teoretic, precum cel axat pe raporturile dintre literatură şi mit (10/1973) ori cel consacrat literaturii ştiinţifico-fantastice (1/1974). Se acordă atenţie „colocviilor naţionale" organizate în anii 1978-1981 („de critică şi istorie literară", „de literatură dramatică", „de literatură pentru copii" şi „de traduceri şi literatură universală"). Cele mai multe studii, comentarii, notele şi recenziile publicate în intervalul 1971-1989 relevă voinţa nu de a opune pe faţă rezistenţă ingerinţelor ideologice, dar de a le pune între paranteze, de a li se sustrage cât mai eficient. Secţiunea e asigurată îndeobşte de vechi redactori şi colaboratori, dar şi de mulţi noi. Foarte activi sunt acum Cornel Regman, Gheorghe Grigurcu, Alexandru George, Florin Mihăilescu, M. Niţescu, Alexandru Paleologu, I. Negoiţescu, Alex. Ştefănescu, Ion Bălu, Ilie Guţan, Liviu Rusu, N. Steinhardt, AL Protopopescu, Gelu Ionescu, Mihai Zamfir, Vasile Chifor, Nicolae Mecu, Mircea Martin, Monica Spiridon, Roxana Sorescu, Mihai Dinu Gheorghiu, Ştefan Aug. Doinaş (eseuri şi medalioane), Gheorghiţă Geană, Ovid S. Crohmălniceanu, Mircea Scarlat, Petru Creţia (contribuţii îndeosebi în legătură cu editarea operei eminesciene), Dan C. Mihăilescu, Ion Bogdan Lefter, Radu Călin Cristea, Cristian Moraru ş.a. Interesul tot mai mare manifestat pentru teoria, istoria şi critica literară va conduce în 1979 la iniţierea seriei „Caiete critice", la început un simplu supliment, evoluând însă rapid spre statutul unui periodic de sine stătător, din august 1982 editându-se separat. Deosebit de substanţială se dovedeşte „Cronica ideilor", alimentată de Henri Wald, Mircea Maliţa, Vasile Florescu, Vlad Russo, Dan Oprescu, Anton Dumitriu, apoi de Constantin Noica (mai ales cu Scrisori despre logică) şi, de la mijlocul anilor '80, de Andrei Pleşu (Minima moralia) şi Gabriel Liiceanu. în strânsă legătură cu aceasta este şi reapariţia rubricii „Texte", unde vor fi inserate traduceri din Boris Uspenski, Martin Heidegger, Ortega y Gasset, Theodor Adorno, Edmund Husserl, Upanişade, Michel Foucault, Martin Buber, Paul Ricoeur, Zhuanghzi, Arthur Schopenhauer, Werner Jaeger, Jacques Derrida ş.a. Sunt de menţionat, de asemenea, tentativele de a aduce mai aproape şi celelalte arte - muzica (prin comentariile lui George Bălan), teatrul (cronici de Ovidiu Constantinescu), plastica (medalioane şi articole ale lui Cornel Bozbici), cinematografia (Florian Potra). începând din 1984, intermitent apar grupaje intitulate „Colocviul (sau dialogul) artelor". Şi în secţiunea beletristicii se distinge bine coexistenţa cedării şi a „rezistenţei" la comandamentele regimului. Alături de texte ocazionale, aparţinând câtorva autori „specializaţi" în acest 301 Dicţionarul general al literaturii române Viaţa românească gen (de pildă, Ion Crânguleanu, Eugen Evu, Petru Vintilă) ori numai dornici de a-şi vedea numele tipărit cu orice preţ, există şi literatură autentică, deloc sau prea puţin afectată de ideologia oficială. Cu vădită preocupare de a nu încălca statutul său de „revistă a Uniunii Scriitorilor", V.r. îi promovează pe mai toţi scriitorii activi în această perioadă. Dar în paginile ei sunt primiţi relativ repede şi tinerii ce se remarcă. In anii 70 pot fi întâlniţi poeţii Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Dan Verona, Cornel Udrea, Dan Mutaşcu, Mircea Dinescu, Daniela Caurea, Gabriela Melinescu, Gheorghe Grigurcu, Gheorghe Istrate, Lidia Stăniloae, Anghel Dumbrăveanu, Paul Tutungiu, Dorin Tudoran, Cezar Baltag, Adrian Popescu ş.a. ori prozatorii Petru Popescu (prezent şi cu versuri, interviuri, eseuri), Mircea Constant, Viorel Ştirbu, Tudor Ursu (fragment din romanul Vârful), Platon Pardău, Bujor Nedelcovici, Georgeta Horodincă (Călăuza pierdută), Maia Belciu, Eugen Uricaru (Aşteptându-i pe învingători), George Bălăiţă, Mircea Săndulescu, Dana Dumitriu, Gabriela Adameşteanu ş.a. Alături vin în anii '80 poeţii Dinu Flămând, Ileana Mălăncioiu, Iolanda Malamen, Grete Tartler, Ioana Diaconescu, Mircea Florin Şandru, Doina Uricariu, Marcel Gafton, Nichita Danilov, Adrian Dumitrescu, Matei Vişniec, Liviu Ioan Stoiciu, Daniel Corbu, Lucian Vasiliu, Traian T. Coşovei, Constantin Preda, Ion Stratan, Florin Iaru, Gheorghe Izbăşescu ş.a., prozatorii Mihai Sin, Mircea Nedelciu, Mihail Grămescu, Ion Filipciuc, Dumitru Dinulescu, Ioan Groşan, Stelian Tănase, Florin Sicoie, Olimpiu Nuşfelean, Bedros Horasangian, Dan Petrescu, Ioan Lăcustă, Nicolae Iliescu ş.a. O fericită iniţiativă are V.r. la mijlocul anului 1984, când lansează un concurs de poezie, proză şi eseu, la care se va înregistra o participare deosebit de mare. Lucrările premiate - aparţinând poeţilor Ioan T. Morar, Marin Lupşanu, George Vrânceanu, Nicolae Sava, prozatorilor Gheorghe Crăciun, Ovidiu Hurduzeu, Daniel Vighi, Andrei Grigor, Maria Mailat, Dan Culcer, Paul Tumanian şi eseiştilor Mihai Dinu, Ştefan Borbely, Nicolae Oprea, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Iova ş.a. -vor fi publicate ulterior în revistă, în cele mai multe cazuri constituind şi începutul unei colaborări consistente, prin care s-a asigurat celei mai noi generaţii, a optzeciştilor, o reprezentare pe măsura potenţialului ei. Primul număr din V.r. apărut după 22 decembrie 1989 (numerotat 10-12/1989, dar editat la începutul anului 1990) se deschide cu editorialul Viaţa românească în libertate, în care simt exprimate intenţiile colectivului redacţional în contextul noului moment istoric. Numărul mai cuprinde un grupaj dedicat centenarului morţii lui Ion Creangă, un dosar intitulat Istoria unui număr topit de cenzură, unde se prezintă avatarurile unui text de Constantin Noica, a cărui publicare fusese interzisă de autorităţi, semnatarii fiind Ileana Mălăncioiu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Petru Creţia, Răzvan Theodorescu. în acelaşi număr mai sunt prezenţi Ion Ianoşi, Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, I. Negoiţescu, Gheorghe Iova (Acţiunea textuală) ş.a. în 1990 în colegiul revistei figurează Mihai Sora, Petru Creţia, Gabriel Liiceanu, Mircea Martin. Redactor-şef este Cezar Baltag, iar din Revistă editată de Uniunea Scriitorilor şi Redacţia Publicaţiilor pentru Străinătate Tudor # Bacc ele... de Liviu Ii Florenţa Albu, JHB ipo! • ifK'ihte d [Paleologu • Şc ka U'\i;ell Paul fodc * T.S Ei iot şi dev< ţiocKg Jttftrtârm fp*!? Ionescu • Suprem n Sjiuiluiu s Eseuri, cronici şi re îmi Mihailesetty Feiicii teetwqţy \ Titu Dumitrescu. Ltâm.WmŞ%, Mariana Fi Unt M-ntba. huni ’ >Ăk> 2- ■11 colectivul redacţional mai fac parte Florenţa Albu, Vasile Andru, Traian T. Coşovei, Petre Got, Ileana Mălăncioiu (redactor-şef adjunct), Gheorghe Pituţ (secretar general de redacţie), Nicolae Prelipceanu. Ulterior în redacţie intră Aurelian Titu Dumitrescu, George Gibescu, Gheorghe Grigurcu, Maria-Ana Tupan. în 1992 caseta redacţională este oarecum modificată - redactor-şef: Cezar Baltag, redactor-şef adjunct: Ileana Mălăncioiu, secretar general de redacţie: Aurelian Titu Dumitrescu, în acest colectiv intrând şi Liviu Ioan Stoiciu. La moartea lui Cezar Baltag, în 1997, două numere (5-6 şi 7-8) sunt consacrate personalităţii poetului, conducător al redacţiei mai mulţi ani. în 1998 director al revistei este Alexandru Paleologu, redactor-şef Caius Traian Dragomir, iar redacţia este alcătuită din Vasile Andru, Petre Got, Aurel Titu Dumitrescu, George Gibescu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Ioan Stoiciu. Din colegiul de redacţie fac parte Nicolae Balotă, Pascal Bentoiu, Nicolae Breban, Matei Călinescu, Mircea Cărtărescu, Mihai Cimpoi, Ştefan Aug. Doinaş, Alexandru Duţu, Dan Erceanu, Cornel Mihai Ionescu, Nora Iuga, Mircea Martin, Laurenţiu Mircea Popescu, Aurel Rău, Cornel Regman, Nicolae Şarambei, Mihai Sora, Mihai Ursachi, Alexandru Zub, Caius Traian Dragomir. Revista îşi păstrează profilul general şi chiar rubricaţia anterioară. Viaţa săceleană Dicţionarul general al literaturii române 302 Numerele se disting prin consistenţa şi ţinuta materialelor, prin calitatea colaboratorilor. V.r. nu devine purtătoare de cuvânt exclusivistă sau sectară a unui grup literar, a unei generaţii sau promoţii de scriitori, ci rămâne deschisă către întregul spectru de orientări din peisajul cultural. Colaborează scriitori, eseişti, cărturari de diferite orientări şi din toate generaţiile. Se publică poeme şi proză literară, eseuri, studii, texte publicistice, documente de istorie literară, pagini de jurnal sau de corespondenţă, articole pe teme istorice şi culturale. Comentarii critice substanţiale sunt semnate de Ovid S. Crohmălniceanu, Aurel Martin, Dan C. Mihăilescu, Mihai Zamfir, Cornel Regman, Maria-Ana Tupan, Monica Spiridon, Nicolae Mecu, Nicolae Oprea, Liviu Grăsoiu, Octavian Soviany, Nicolae Bârna, Florin Mihăilescu, Al. Săndulescu, Doina Ruşti ş.a. Se introduc în structura V.r. dosare tematice, vizând o personalitate, un eveniment, o chestiune de istorie culturală, de politică culturală etc., şi numeroase anchete pe teme de actualitate. Rubrici ilustrate convingător sunt cele intitulate „Restituiri", „Documente", „Texte filosofice" şi „Cronica ideilor" (semnează, între alţii, Vlad Russo şi Gabriel Liiceanu). Continuă să apară rubrica de veche tradiţie „Miscellanea". Sunt sistematic aduse în circuit texte ale unor autori exilaţi, interzişi în România înainte de decembrie 1989: I. Negoiţescu, Lucian Raicu, Dumitru Ţepeneag, Miron Kiropol, Ilina Gregori, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Paul Goma, Vintilă Horia, Ioana Orlea, Ilie Constantin, Nicolae Balotă, Matei Călinescu, Ion Vianu ş.a. Este remarcabil faptul că datorită longevităţii şi prezenţei continue în centrul vieţii literare a secolului, V.r. a devenit în timp o instituţie. S-a scris mult pe marginea existenţei ei, iar în literatură a intrat ca personaj în Masa umbrelor de Ionel Teodoreanu şi în numeroase pagini memorialistice. Mai toate elogiile au în vedere calităţile care individualizează publicaţia, viaţa ei neîntreruptă, cum afirma Cezar Baltag în 1996: „Faptul că o revistă de cultură românească şi bună tradiţie europeană a supravieţuit fracturilor istorice, politice şi culturale care au marcat ultimul nostru secol este prin el însuşi un eveniment remarcabil". V. D., N. Br. VIAŢA SĂCELEANĂ, revistă apărută la Satulung-Săcele, judeţul Braşov, lunar, între ianuarie 1930 şi mai 1932, sub conducerea unui comitet; secretar de redacţie: Victor Tudoran. Articolul-program, intitulat Români sâceleni!, mărturiseşte intenţia redacţiei de a păstra şi promova specificul local, punând în valoare obiceiurile, folclorul şi „trecutul oierilor săceleni". E una din puţinele publicaţii interbelice de etnografie şi folclor ce apar într-un sat. Colaboratorii vor pune accentul, înainte de toate, pe tradiţiile locale şi pe istoria comunei: Ion Ghelase, Mobilitatea mocanilor sâceleni şi greutăţile întâmpinate, Victor Jinga, Sacele în trecutul apropiat, astăzi şi în viitor, Al. Stroe-Militaru, Păstoritul mocanilor sâceleni în Ţara Românească, Mocanii sâceleni ca element de unitate şi expansiune naţională, Aurel A. Mureşanu, Necesitatea unui muzeu etnografic la Săcele, Noua descălecare românească a Săcelelor la începutul veacului al 18-lea, Ţârculeştii, Păstoritul mocanilor săceleni ş.a. Rubricile cele mai bogate în informaţii sunt „Scrisori vechi", „Folclor", „Bibliografie" „Spicuiri mărunte", „Poşta redacţiei". Sectorul de poezie este susţinut de I. Al. Bran-Lemeny, Ion Iordache, Vasile Coban, Nicolae Moisiu, Victor Tudoran, Lucian Costin, Iosif Mariescu, I. U. Soricu, Nicolae Verzea ş.a., proza aparţine lui Domeţiu Dogariu şi Gh. Poiană. Cu diverse articole şi note participă I. U. Soricu, George Vâlsan, I. Brânduş, Ion Ghelase, Traian I. Butu. Un număr reuşit este închinat în 1932 lui Octavian Goga. M. Pp. VIAŢA SOCIALĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, din februarie 1910 până în iunie 1911. Director: N. D. Cocea. Revistă democratică având profil social şi literar, V.s. nu deschide primul număr cu obişnuitul articol-program, ci cu poezia Rugă de seară a lui Tudor Arghezi. Redacţia îşi va preciza orientarea într-o concisă profesiune de credinţă abia spre sfârşitul primului an de apariţie: „Fără să aparţie nici unui partid politic, «Viaţa socială» a luptat şi va lupta pentru marele ideal de emancipare şi cultură al socialismului". în acest spirit N. D. Cocea se situează în apărarea soldaţilor condamnaţi la muncă silnică în urma fraternizării cu ţăranii răsculaţi în 1907 (Din fundul ocnelor), pledează pentru eliberarea lui I. C. Frimu şi a altor socialişti arestaţi (Justiţie de clasă), salută „sărbătoarea muncii". O anchetă amplă se referă la introducerea votului universal, exprimându-şi opiniile .Director: N. D. COCEA . Emîjie Vand ervelde tf»itat:ea socialistă: Soeializmul . „<•'. > 4- ->y> I.. "*■' reformist şi socializatul revo* ' - -1 *, '> v r lv-ponax - , , ^ ' - Sintaxă*ritmică ’ jiopţi «■ *< vv" CpJpcă ‘RMvaflului . ~ • •'1 de toamnă f Îtnpropîietăririle în Romînia ^ ^,Pe^|%aţiH';Oennane , * 1 patria, armata, , ^ agerea •' *> /.Vă • vrcvCt* ‘ , BUCUREŞTI,' „vdm^vhu, b-pul elisabeta 27 ' 1910 ’. ' ^ ’ Ediţie populară 0 • .. -/ ' ( 5 .iei abottamenttU anual 303 Dicţionarul general al literaturii române Viaţa studenţească Mihail Sadoveanu, Ovid Densusianu, C. Dissescu, Panait Istrati, Zamfir C. Arbore, Paul Bujor, Constantin Miile, C. Rădulescu-Motru. într-un interviu dat în „Facla" (1913), N. D. Cocea mărturisea că începând să editeze V.s. a avut ca obiectiv major privitor la literatură să înlesnească afirmarea a două mari talente ignorate de celelalte publicaţii ale vremii: vechii şi bunii săi prieteni Tudor Arghezi şi Gala Galaction. Se poate spune, cu temei, că afirmarea lui Arghezi ca mare poet al epocii contemporane a început în paginile V.S., unele versuri publicate aici constituind forma iniţială a câtorva poeme desăvârşite ulterior, iar altele fiind incluse în volumul Cuvinte potrivite (1927) întocmai sau cu foarte mici modificări (Rugă de seară, Drum în iarnă, Lumină lină, Inscripţie pe un pahar, Mănăstire, Seara, Stihuri, Tu nu eşti frumuseţea, Absolutio - reintitulată în volum Binecuvântare, Litanii). Printre reuşitele revistei se numără şi atragerea colaborării lui G. Topîrceanu. Reproducând poezia Noapte de mai după „Viaţa românească" din 1910, N. D. Cocea o însoţeşte de o notă în care recunoaşte că Topîrceanu are „foarte mult talent". în numerele următoare poetul figurează cu Nopţi, Ceasornicului meu şi Unei doamne. Se acordă ospitalitate şi unor poeţi de notorietate sau având o anume circulaţie în vreme, ca Ion Minulescu (Litanii pentru miezul nopţii), N. Davidescu, A. Mândru, AL T. Stamatiad, V. Demetrius; se tipăresc versuri postume de Iuliu Cezar Săvescu. în ceea ce priveşte proza, cel mai de seamă colaborator a fost Gala Galaction, care îşi publică aici nuvelele Viteazul Jap, Andrei Hoţul, De la noi, la Cladaua, în Pădurea Cotoşmanei, Gloria Constantini, Dionis Grecoteiul, Lângă apa Vodislavei, Copca Rădvanului. Sub aspect valoric, merită amintite şi schiţele Calvarul florilor, Garda imperială şi Fata din dafin de D. Anghel, precum şi nuvela Din jurnalul unui bastard de Ion Minulescu. Au mai semnat schiţe şi nuvele V. Demetrius (Doctorul şi Isidor Fein), Vasile Savel (O lacrimă. Scene din viaţa tipografilor) şi N. N. Beldiceanu (Pâinea), iar teatru N. Davidescu (Iov). în domeniul artistic, prin articolele lui Th. Cornel, ca şi prin reproducerile care îi ilustrează paginile, V.S. i-a impus atenţiei publice pe Constantin Brâncuşi, Iser, Camil Ressu, Ioan Theodorescu-Sion, N. Vermont, B'Arg, Cecilia Cuţescu-Storck, Gheorghe Petraşcu ş.a. Revista oferă şi bune traduceri din Anatole France, Charles Baudelaire, Albert Samain, Jose-Maria de Heredia, Bj^rnstjerne Bj^rnson, Lev Tolstoi, Emile Verhaeren, Jules Renard, Octave Mirbeau, cele mai multe neiscălite sau realizate de N. D. Cocea sub pseudonimul Nicoară al Lumei. Câteva studii - Traian Vuia, Navigaţia aeriană, Camil Ressu, Despre artă şi artişti, C. Dobrogeanu-Gherea, un capitol din lucrarea Neoiobăgia, aflată sub tipar - şi articolul Din istoria socialismului român de Constantin Graur se adaugă paginilor de informaţii, ştiri, noutăţi culturale din ţară şi de peste hotare, care intră în rubricile „Viaţa literară", „Viaţa teatrală", „Viaţa artistică" şi „Recenzii". Alţi colaboratori: Claudia Cridim (Claudia Millian), B. Nemţeanu, Constantin Miile, N. Porsenna, Vasile M. Kogălniceanu, Mircea Dem. Rădulescu, Toma Dragu. Datorită în primul rând contribuţiei lui Tudor Arghezi şi a lui Gala Galaction, V.s. a avut un ecou deosebit în climatul literaturii române din primele decenii ale secolului al XX-lea. T. V. VIAŢA SOCIAL-LITERARA, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 februarie şi 15 martie 1921. Conţine versuri, proză, articole, note critice şi recenzii de cărţi. Colaborează cu poezii Mihail Sevastos, Domniţa Gherghinescu, cu articole Lucian Blaga, iar Pompiliu Constantinescu recenzează romanul Ape adânci de Hortensia Papadat-Bengescu. în „Note critice" Şerban Cioculescu se referă la o conferinţă a lui N. Iorga despre cultura franceză. într-o „Cronică ştiinţifică" este prezentată teoria sonicităţii a lui Gogu Constantinescu. I. H. VIAŢA STUDENŢEASCĂ, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar de la 1 iunie 1921 până în martie 1922 şi lunar din martie până în iunie 1923, cu subtitlul „Tribună liberă". Director: Ioan Valescu; secretar de redacţie: Ion Viţianu (1923). într-un text intitulat în loc de cuvânt înainte se anunţă un program ambiţios: sindicalizarea tinerilor intelectuali şi solidarizarea studenţimii în scopul apărării intereselor şi a susţinerii revendicărilor celor tineri. Câteva precizări se vor face în numărul 12/1921 prin explicitarea subtitlului, arătându-se că revista „nu aparţine nici unei grupări oficiale studenţeşti şi cu atât mai puţin nici uneia dintre personalităţile universitare actuale. Ea este o creaţiune, deci opera personală a unui mănunchi destul de numeros şi puternic avându-şi ramificaţiile sale în tinerimea studioasă a celor patru universităţi din Bucureşti, Cernăuţi, Cluj şi Iaşi". Intenţia de a adăuga un supliment artistic-literar cu titlul „Viaţa studenţească literară" nu s-a realizat, dar în V.s. se publică, pe lângă articole privitoare la activitatea şi problemele studenţilor (Universitatea faţă cu ştiinţa şi viaţa..., G. G. Antonescu, Studenţimea basarabeană, Studenţimea înainte şi după război), informaţii culturale şi chiar scrieri literare. Poezie dau George Gregorian (Aşa cum stau cu ochii umezi), Vladimir Corbasca (în bibliotecă), AL Claudian (Vacanţa), D. Ciurezu (Peisaj şi suflet, Soare, O..., toamna), Iustin Ilieşiu (Toamnă), Zaharia Stancu (Gânduri...), Vintilă Russu-Şirianu (Toamna), Radu D. Rosetti (Ocazională, dedicată „studenţimii române"), Vladimir Streinu (Toamna), Sanda Movilă (Mâna), George Silviu (Noaptea venind), Petre Strihan (Picături, Nocturnă), Horia Robeanu (Prolog). Proza este ilustrată numai de Mihail Mora, cu amintirile intitulate Conferinţe la ţară. Mai sunt tipărite câteva epigrame semnate I. Constantin Vedea sau doar Vedea şi câteva cugetări extrase din romanul Jean-Christophe de Romain Rolland. Sunt de remarcat bunele recenzii, analize şi cronici literare, teatrale, artistice, muzicale: Şerban Cioculescu, Despre opera socială a lui Anatole France (în completarea portretului Anatole France de AL Claudian), Alexandru Bogdan, D. Caracostea, Poetul Brătescu-Voineşti, N. Davidescu, Aspecte şi direcţii literare, Proletariatul intelectual, Victor Ion Popa, O trădare binevenită (despre expoziţia Societăţii Arta Română, deschisă în sălile Ateneului), Eugen Cealâc, Salonul umoriştilor români (se remarcă talentul lui Ross, Ion Anestin şi Victor Ion Popa - un „minunat meşteşugar al caricaturii") şi Alexandru Coif eseu. O colaborare aparte este cea a lui Tache Papahagi, cu „lecturile folclorice" Prevestirile, O scenă din viaţa poporului turc şi Poporul albanez. Un interviu luat Alexandrinei Cantacuzino, Viaţa studenţească Dicţionarul general al literaturii române 304 militantă feministă, de Ion Viţianu şi o cronică elogioasă la piesa Sarmală, amicul poporului de N. Iorga completează partea literară a revistei. Au mai colaborat I. Rădulescu-Pogoneanu, Gala Galaction, M.D. Ioanid, Vasile Băncilă. V. T. VIAŢA STUDENŢEASCĂ, publicaţie apărută la Paris la 15 decembrie 1934. Articolul-program menţionează că revista „va reflecta nevoile şi năzuinţele celor ce studiază, va dezbate şi soluţiona problemele legate de viitorul lor" şi „va încerca să libereze conştiinţele şi să înlăture iluziile primejdioase". Un caracter programatic are şi textul Parisul şi studenţimea, unde Victor Eftimiu aduce un elogiu oraşului din care „românii ies prefăcuţi" datorită spiritului dinamic al Occidentului şi îşi exprimă convingerea că această publicaţie a studenţilor români de la Paris va „duce în patrie un crez şi o mărturisire nouă". In acelaşi spirit, B. Fundoianu solicită în Apelul studenţimii colaborarea tuturor intelectualilor şi a studenţilor la lupta decisivă împotriva fascismului, a sărăciei şi a problemelor sociale „care bântuie omenirea". Se publică articole ce vizează condiţia intelectualului în formare, dezbateri, fragmente literare, eseuri (Mâl de Isaiia Răcăciuni, Giovanni Papini de B. Emanoil ş.a.), precum şi „Cronica actualităţii" educative, sociale şi politice. Principalii colaboratori sunt B. Fundoianu, Ion Th. Ilea, Petre Neagoe, C. I. Parhon, sculptorul Fr. Storck. L T. G. VIAŢA STUDENŢEASCĂ, revistă apărută la Bucureşti, lunar, bilunar şi săptămânal, între decembrie 1956 şi decembrie 1989, sub egida Asociaţiilor Studenţeşti din RPR (RSR). Redactor-şef în prima perioadă este Al. Ionescu, colegiul redacţional fiind format din Paul Cornea, Dorel Dorian, Mihai Gafiţa ş.a. In 1962 din redacţie fac parte cadre didactice universitare şi studenţi, având ca redactor-şef pe Virginia Velcescu-Pană; în 1966 redactor-şef este Niculae Stoian, în 1974 Nicolae Dan Fruntelată, în 1976 Stelian Moţiu, iar în 1989 Dinu Marin. Ca adjuncţi figurează, în timp, Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Mihai Tatulici ş.a. Primul număr se deschide cu un articol de salut, La început de drum, semnat de Ion Iliescu, secretar al Uniunii Asociaţiilor Studenţeşti din RPR. Articole similare semnează Mihail Sadoveanu şi Grigore Benetato. Tot aici sunt selectate poezii de Tudor Arghezi, Violeta Zamfirescu, versuri aparţinând studentului Miron Scorobete. Revista nu anunţă un program, dar se înţelege de la început că, pe lângă unele preocupări privind creaţia literar-artistică, va avea în vedere în special viaţa studenţească, problemele ei sociale, politice etc. Rubrici de-a lungul timpului: „Ne scriu corespondenţii", „Jurnalul sesiunii", „Vacanţa", „Teme şi condeie studenţeşti", „Jurnal studenţesc", „Trăim în miezul unui ev aprins", „Microinterviul săptămânii", „7 arte în 7 zile", „Estudiantina", „Arte", „Cenaclu", „Preuniversitaria", „Cronica social-politică", „Sport" ş.a. Publicaţia cunoaşte perioade distincte, în funcţie de evoluţia relaţiei dintre politică şi cultură, între 1956 şi 1965 V.S. acordă o mare atenţie poeziei, care ocupă un spaţiu mare, în timp ce proza şi critica literară lipsesc cu desăvârşire. în plan teoretic, se rezumă la a publica „prelegeri" susţinute de personalităţi ale timpului: Tudor Vianu, Henri Jacquier, George Ivaşcu, Al. Graur, Mihai Beniuc, Constantin Ciopraga, Andrei Oţetea, Valeriu Bologa, lorgu Iordan, Ştefan S. Nicolau ş.a. Ca literatură propriu-zisă, mai poate fi înregistrat reportajul, gen cultivat de Ion Stoian, Mircea Radu Iacoban, Adrian Dohotaru, Romulus Rusan, Ilie Purcaru. Versuri semnează Teofil Bălaj, Mihu Dragomir, Nina Cassian, Miron Radu Paraschivescu, Ilie Constantin, Florenţa Albu, Ştefan Iureş, Alexandru Andriţoiu, Marin Sorescu, Mariana Filimon, Darie Novăceanu, Dim. Rachici, Adi Cusin, Nicolae Dragoş, Petre Ghelmez, A. I. Zăinescu, Cezar Baltag, Ion Crânguleanu, Horia Gane, Constantin Abăluţă, Laurenţiu Ciobanu (Dan Laurenţiu), Victor Maşek, Gabriela Melinescu, Ion Cocora, Grişa Gherghei, Paul Tutungiu, Adrian Păunescu, Gheorghe Istrate, Nicolae Prelipceanu, Gheorghe Pituţ, Nicolae Turtureanu, Florin Costinescu, Vasile Igna ş.a. într-o oarecare măsură, poezia, abundentă, asigurată de condeie care vor cunoaşte consacrarea, este tributară comandamentelor politice ale vremii. De altfel, în articolele aceleiaşi perioade se susţine politica de partid, se face frecvent elogiul Uniunii Sovietice, sunt criticate sistemele de învăţământ din Occident. Destul de lipsit de substanţă, sectorul critic găzduieşte texte de Gheorghe Achiţei, Nicolae I. Nicolae, Pompiliu Mareea, Lucian Raicu, S. Damian, Ion Pascadi, Mihai Ungheanu ş.a. în perioada 1965-1971, ca în toate domeniile vieţii, se manifestă o anumită normalizare, în sensul că se renunţă parţial la festivismele de faţadă, încercându-se o orientare mai credibilă. Dar importanţa V.s. scade, dat fiind că în ţară se înfiinţează şi alte reviste studenţeşti de cultură („Amfiteatru", „Echinox", „Alma Mater", devenită „Dialog", „Opinia studenţească"), care preiau o parte însemnată din literatura tinerilor. Continuă să apară versuri, autori fiind Dumitru M. Ion, Titus Vîjeu, Nicolae Dan Fruntelată, Constanţa Buzea, Mircea Florin Şandru ş.a. Este prezentă din când în când şi proza, prin Dana Dumitriu, Dragomir Horomnea, Ion Bucheru ş.a. Sectorul critic se consolidează prin contribuţiile lui Eugen Simion, Matei Călinescu, Dumitru Micu, George Pruteanu, M. N. Rusu (susţinător al „Cronicii literare"). După 1971, dar mai ales după 1974, V.s. se transformă tot mai mult într-o oficină politică, preocupată obedient de ideologia partidului şi de omagierea conducătorului suprem. Sporadic apar colaboratori de valoare (Dinu Flămând, Magda Cârneci, Lucian Alexiu, Ioan Buduca ş.a.), dar scrierile lor se pierd în zgomotul ditirambilor vremii. în toată această perioadă presiunilor ideologice le mai rezistă doar o pagină firavă de cronici, recenzii, însemnări despre cultură şi artă. V. T. VIAŢA UNIVERSITARĂ, publicaţie apărută la Iaşi în august 1925, apoi la Bucureşti, bilunar, între 13 septembrie şi 1 noiembrie 1925, ca „organ al Uniunei Studenţilor Independenţi". Girant responsabil: Mihail Ciobanu. Revista publică un Cuvânt înainte semnat U.S.I., sub un moto din Maxim Gorki: „Numai o societate bazată pe norme de drept şi echitate duce o viaţă de cultură şi este într-adevăr capabilă să trăiască". Tot în primul 305 Dicţionarul general al literaturii române Viciu număr se tipăreşte textul Către studenţimea universitară, către opinia publică, apel semnat Comitetul, din care făceau parte Şerban Cioculescu, Mihail Ciobanu, Th. Ionescu, Timotei Marin, George Dumitrescu, Alex. Mihăileanu. Orientarea V.u. se opune dreptei româneşti şi fascizării ţării. Discuţiile se vor purta în jurul unor probleme la ordinea zilei, precum în articolele Fascismul (Şerban Cioculescu), Chestia minorităţilor (Traian Bratu), Naţionalism (D. M. Pippidi), Fanatism religios? (N. Deleanu), Prestigiul naţiunii (Stelian Mateescu). Alte comentarii: Gr. T. Popa, Porunca zilelor de azi, Octav Livezeanu, Filantropie suspectă, Mircea Vulcănescu, Federaţia Universitară Internaţională pentru Societatea Naţiunilor. Din grupare mai fac parte Petre Constantinescu-Iaşi, C. I. Parhon, George Marinescu, Al. Slătineanu, Z. Iagnov, L. Rusu. în revistă e prezent şi deputatul italian antifascist Ezio Riboldi cu însemnări despre viaţa universitară din Italia. Cel mai activ colaborator e Şerban Cioculescu. El va semna comentariile Congresul federaţiei oltene, va scrie despre Friedrich Nietzsche, Anatole France ş.a., purtând şi câteva polemici cu E. Lovinescu ori cu „pseudodoctrinarii" ortodoxismului de la „Gândirea". Tot Cioculescu va deschide aici o rubrică de cronică literară. Alţi colaboratori: Paul Sterian, N. N. Matheescu, Toma Vlădescu, Mircea Vornicu. M. Pp. VIAŢA UNIVERSITARĂ, publicaţie apărută la Sibiu, lunar, între 2 noiembrie 1941 şi 9 septembrie 1944, cu subtitlul „ Almae Matri Napocensi Sacrum", ca „organ al Universităţii «Regele Ferdinand I» din Cluj-Sibiu". Director: Iuliu Haţieganu; redactor: Dimitrie Todoranu. Articolul-program, La început de an universitar, semnat de director, arată că revista va fi „informativă, formativă şi educativă", urmărind să contribuie „la formarea unui stil de viaţă înaltă, spirituală". Partea educativă e asigurată de intervenţiile unor profesori: Victor Papilian (întoarcere la „Deşteaptă-te, române"), D. D. Roşea (Spiritul mediteraneean), Victor Jinga (Misiunea aşezămintelor de învăţământ superior), I. I. Russu, Onoriu Cheţianu, Ştefan Bezdechi, AL Borza, Victor lancu, Petre Hossu, Valeriu Moldovan, Radu Stoichiţă. V.u. publică permanent dări de seamă referitoare la şedinţele Cercului „Octavian Goga", condus de Lucian Blaga (o relatare, din 1942, este iscălită de Cornel Regman, alta, din 1944, îi aparţine lui I. D. Sîrbu), informaţii despre lecturile de aici ale lui Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, I. Negoiţescu ş.a. Literatura este reprezentată de poeziile lui Ion Oană (Iarnă bacoviană), Virgil Nistor (Corabia răpită), Ioanichie Olteanu (Sere), Ion Cutova (Cerc vicios), Ştefan Aug. Doinaş (Poem), Al. T. Ţion (Sfârşitul luminii), T. Murăşanu, Ioan Popa, N. Pârvu ş.a. în 1944, sub semnătura D. Vatamanu, se înregistrează şi câteva versuri de început ale lui D. Vatamaniuc. Oct. Bulbuc întocmeşte cronici rimate, mai ales despre vacanţele sau excursiile la Păltiniş. Proză dau Deliu Petroiu (nuvela Axente Berbecuţ), Petre Hossu (Scrisoarea necunoscutului) şi Virgil Petrişiu, care e autorul unei originale ucronii (Proces an 3000). Interesante notaţii la rubrica intitulată „Carnet" aduc Damian Silvestru (I. Negoiţescu) şi Ion Oană, ca şi alţii: Victor lancu, Sibiu, cetate academică, Petre Hossu, Viaţa studenţească în Elveţia, Aşa sunt ei, studenţii scriitori. Se mai scrie despre Memorandum şi despre Marea Unire (Virgil Petrişiu şi I. Cârja-Făgădaru), se tipăresc eseuri despre Mihai Eminescu (Eugen Todoran), despre Luis de Gongora (Vladimir Drimba), despre disocierea valorilor (Petre Hossu), iar Ştefan Bezdechi compune poezii în limba latină. Sunt consemnate vizite ale unor profesori străini la Sibiu, precum cea a lui Alf Lombard, sau sărbătorirea unor profesori. în 1944, când Universitatea se întoarce la Cluj, studenţii publică Protestul studenţimii ardelene faţă de atrocităţile maghiare de la Cluj din 3 martie 1944. M. Pp. VICIU, Alexiu (14.XII.1855, Agrişteu, j. Mureş - 6.II.1950, Blaj), folclorist. După şcoala primară urmată în localitatea natală (1863-1864) şi la Blaj (1865-1867), continuă tot aici Gimnaziul Greco-Catolic (1867-1868,1873-1874), făcând apoi studii de filosofie şi teologie la Colegiul De Propaganda Fide din Roma şi numai de teologie la Blaj (1877-1879). Este trei luni cancelarist (copist) la Cancelaria mitropolitană din Blaj şi tot atunci profesor secundar suplinitor la gimnaziul pe care îl absolvise; obţine titularizarea pentru limbile latină şi greacă în 1882, iar în 1890 şi pentru română. Se preoţeşte în 1881 şi ajunge viceprotopop (1899). Pensionat forţat, probabil victimă a unor adversităţi provocate de spiritul său neînduplecat, profesează în continuare la şcoli din Bucureşti (1911-1913), Ocna Sibiului (1913-1919), Lipova (1919-1920), Târgu Mureş (1920-1921) şi Cluj (1921-1922). Alcătuieşte şi publică mai multe manuale pentru uzul elevilor de gimnaziu, dicţionare şcolare bilingve (Dicţionar portativ latin-român şi român-latin, I-II, 1892-1908), studii lingvistice (încercări în vocalismul limbei române, 1893, Limba română poporană şi dialectul sicillian, 1904) şi glosare dialectale (Glosariu de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român, 1899). Colaborează la „Analele Academiei Române", „Anuarul Liceului Unit «Sf. Vasile cel Mare»" (Blaj), „Calendarul Asociaţiunii pe anul 1927", „Comoara satelor", „Convorbiri literare", „Cultura creştină", „Foaia bisericească şi scolastecă", „Foaia scolastecă", „Generaţia nouă", „România liberă", „Ungaria", „Unirea poporului", „Unirea", „Universul literar". V. începe să culeagă folclor în 1872, la îndemnul profesorului şi mentorului său, canonicul blăjean Ioan Micu Moldovan, preluând metoda acestuia de anchetă prin elevi. Iniţiază în 1879 o mare colecţie de literatură populară, cuprinzând doine, strigături, cântece rituale funebre, balade, cimilituri, deceuri, anecdote, legende, basme ş.a., adunate de pe o largă arie folcloristică („De la Tulgheş şi până la Brad, şi din Maramureş până în Olt, de pretutindenea"), publicată parţial în presă (peste trei sute cincizeci de cântece, strigături şi balade apar în „Convorbiri literare" între 1881 şi 1891) şi în volumul Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun şi credinţe poporane (1914), care conţine mai mult de trei sute de piese, de la colinde cosmogonice până la colinde cu caracter epico-eroic. Colecţia constituie prima contribuţie de seamă la cunoaşterea speciei, remarcându-se - cum observă Ovidiu Bârlea - atât prin varietatea tipologică a pieselor, precum Brad înalt şi Stan de piatră, Trei feciori, Trei pene, Pe dealul cu stânjinii şi Doi fraţi, cât şi Vicol Dicţionarul general al literaturii române 306 prin descrierea obiceiului colindatului. Altă culegere, realizată între 1872 şi 1911, dar publicată postum (1976) de Romulus Todoran şi Ion Taloş sub titlul Flori de câmp, pune pregnant în valoare intensa activitate a lui V., apreciat de editori ca fiind „printre cei mai de seamă culegători de folclor din Transilvania, după Ion Pop-Reteganul şi Ioan Micu Moldovan". Sunt aici o mie două sute treizeci de texte (cântece de dragoste şi dor, de jale şi urât, mustrări şi blesteme, cântece de cătănie, bocete, strigături, balade), strânse de peste două sute de culegători din aproximativ două sute cincizeci de localităţi, mai bine reprezentate fiind comunele Cergău Mic, Micăsasa şi Bazna. Culegerea, comparabilă cu aceea realizată de Ioan Micu Moldovan între 1863 şi 1878, se remarcă prin diversitatea tematică şi stilistică a liricii antologate. Culegeri: Colinde din Ardeal. Datini de Crăciun şi credinţe poporane, Bucureşti, 1914; Etnografice, Blaj, 1929; Flori de câmp (Doine, strigături, bocete, balade), îngr. şi introd. Romulus Todoran şi Ion Taloş, Cluj-Napoca, 1976. Antologii: Legendariu românesc, Blaj, 1884. Repere bibliografice: Chendi, Scrieri, III, 44; Ioan Raţiu, Studii şi biografii, Blaj, 1904, 130-142; Tudor Pamfile, Sărbătorile la români Crăciunul, Bucureşti, 1914, 172-176, 217-223; Al. Lupeanu, Folcloriştii Blajului, „Comoara satelor", 1925, 3; Predescu, EncicL, 897; Virgil Vintilescu, Preocupări de folclor la „ Convorbiri literare", în Folclor literar, I, Timişoara, 1967,270; Artur Gorovei, Folcloristul Alexiu Viciu, REF, 1969,5; Bârlea, Ist.folc., 427-428; Virgiliu Florea, „Flori de câmp", AMET, 1976; Nicolae Bot, „Flori de câmp", ALIL, t. XXVII, 1979-1980; Vasile Netea, Folclorul şi folcloriştii mureşeni, Târgu Mureş, 1983,56-60; Simeon Florea Marian şi corespondenţii săi, îngr. Eugen Dumitru şi Petru Froicu, pref. Iordan Datcu, Bucureşti, 1991, 376-377; Comşa-Seiceanu, Dascălii, 109-110; Datcu, Dicţ. etnolog., II, 271-272; Ana Cosma, Scriitori români mureşeni, Târgu Mureş, 2000,166-167. L D. VICOL, Dragoş (6.VII.1920, Cacica, j. Suceava - 22.Xn.1981, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Veronicăi (n. Coşuţchi) şi al lui Emilian Vicol, plutonier. Face clasele primare în Dorna Cândrenilor, începe gimnaziul la Volovăţ, iar între 1933 şi 1941 urmează Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi" din Rădăuţi. încorporat, este trecut la o şcoală de ofiţeri de rezervă din Ploieşti, dar în urma refuzului de a pleca în Germania la o şcoală de ofiţeri activi este exmatriculat şi trimis pe front până în 1943. Se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, însă în 1944 reintră la o şcoală militară de ofiţeri de rezervă, pentru ca la absolvire să i se încredinţeze comanda unui pluton cu care luptă din nou pe front. Demobilizat, în 1945 îşi reia studiile de drept, absolvindu-le la Iaşi, în 1947. încă din anii studenţiei se implică în activitatea Uniunii Tineretului Comunist şi a organizaţiilor aflate sub comanda directă sau sub influenţa Partidului Comunist, ca Apărarea Patriotică şi Uniunea Patrioţilor. Intră în presa de partid, fiind, între 1948 şi 1953, redactor la ziarul „Zori noi" din Suceava. Mai târziu va lucra la revistele „Săteanca", „Femeia", „Luceafărul", „Viaţa militară" şi la Redacţia publicaţiilor pentru străinătate. Debutează în 1939, încă elev, cu proza poematică Iarna rădăuţeană la revista „Suceava", iar editorial în 1940 cu placheta Muguri, intitulată după numele cenaclului literar al liceului. De-a lungul anilor va mai colabora la „Bucovina literară", „Revista Bucovinei", „Universul literar", „Mioriţa", „Naţiunea", „Scrisul bănăţean", „Tânărul scriitor", „Scânteia tineretului", „laşul nou", „laşul literar", „Gazeta literară", „România literară", „Flacăra", „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Steaua", „Luceafărul", „Tribuna", „Argeş", „Familia", „Contemporanul" ş.a. După război se dedică romanului: Valea Fierului (1953; Premiul de Stat), în munţii de miază-noapte (1959), Omul de la ora 13 (1964), Flăcări în Vest (1966), Camera 210 (1968) ş.a., scenaristicii: Râpa dracului (1956), reportajului: La poalele Ceahlăului (1953), însemnări de călătorie prin Ţara de Sus (1956), teatrului: A doua tinereţe (1960). A scris, de asemenea, versuri şi proză pentru copii: A venit un pui de om... (1957), Poveştile pădurii (1965), O poveste cu poveşti (1967) ş.a. Cu o structură fundamental lirică, V. nu poate renunţa la poezie, deşi prospeţimea metaforei, de influenţă folclorică, din cartea de debut (Muguri), va fi alterată ulterior de un patetism convenţional, răspunzând „comenzii sociale" a momentului. Plachetele pentru ostaşi Reportaj liric (1963) şi Poeme în marş (1969) conţin fie scrisori de dragoste adresate „patriei socialiste", fie declaraţii de ataşament partinic. Cu trecerea timpului, poetul îşi defineşte mai precis menirea şi îşi limpezeşte orizontul liric. în Ctitorie în albastru (1972) şi Voievod de stea (1973) nu va mai rămâne decât o impetuozitate exterioară a declamaţiei, echilibrată însă de o sfiiciune a dezrădăcinatului. Pentru cel ce era scoborâtor din pădurile Ţării de Sus, peisajul natal devine obsedant: „Căutaţi-mă prin păduri, printre ape, / Fiindcă acolo mă limpezesc, acolo curg" (Căutaţi-mă). Se face simţită aici glisarea de la jubilaţia omului cetăţii către bucuriile mici, intime („o bucurie de dor, o bucurie de cuvânt"). Poetul îşi caută rădăcinile („M-aş întoarce spre culmi, în arbori şi-nceput,/ dar turmele-n pietre şi-n nisip s-au prefăcut"), dar nu mai găseşte drumurile, nu mai găseşte nici fântânile ca „rănile vârstei să-mi spele". Alteori pământul natal ia proporţiile fabulosului boreal. Fiorul liric este autentic şi câteva poeme despre iarnă sunt notabile: „Ninge cum n-a mai nins de-o viaţă, / Lerui-ler, lerui-ler,/ Ning peste sănii călătorite în ceaţă; / săniile ruginesc la poarta raiului,/ Caii pasc iarba sfântă în cer..., / Cling-cling! Lerui-ler! (Ninge). Există o vizibilă interferenţă între peisajul bucovinean şi peisajul moral, dominat de o tristeţe difuză a amurgului vieţii, poezia senectuţii fiind mai persistentă în versurile ce vor intra în volumul postum Sonete (1983), din care se reţine Acteon, unde mitologicul vânător este transformat de zeiţa Artemis, surprinsă goală la scăldat, într-un cerb ce aleargă peste poieni de timp: „Tristele m-alungă spre departe/ şi rup din carnea mea cu dinţi de moarte". Lirismul discret se regăseşte şi în elogiul cetăţii, prezent încă în Voievod de stea. De pildă, Şarpele mut are în centru un ceremonial folcloric, un descântec în manieră argheziană, iar în Poem de ţară şi în Poem cu domniţe se simte o interiorizare a sentimentului patriotic. Proza lui V. este, în anii '50, net proletcultistă şi ilustrativă pentru imperativele vremii. în romanul alcătuit din Valea Fierului şi în munţii de miază-noapte, autorul surprinde maniheist lumea minerilor în conflict social cu patronul şi schimbările provocate de sosirea 307 Dicţionarul general al literaturii române Vicol trupelor sovietice. Dar cele mai multe nuvele şi romane au ca temă războiul, scriitorul valorificându-şi experienţa de combatant pe fronturile de Est şi de Vest din ultima conflagraţie mondială. O anume sinceritate a tramei unor cărţi precum Dinamica (1965), Flăcări în Vest, Camera 210, mai ales când se recurge la convenţia jurnalului, sau naturaleţea schiţării reacţiilor la oamenii simpli deveniţi soldaţi asigură prozei de război a lui V. ritm interior şi dramatism de substanţă. Se remarcă îndeosebi, prin tematica şi scriitura modernă, Camera 210, un jurnal de spital cu trăiri la limita între realitate şi halucinaţie. SCRIERI: Muguri, Bucureşti, 1940; Roiul de aur, Bucureşti, 1951; Se risipeşte negura, Bucureşti, 1951; Huţulca, Bucureşti, 1953; La poalele Ceahlăului, Bucureşti, 1953; Valea Fierului, [voi. I], Bucureşti, 1953, voi. II: în munţii de miază-noapte, Bucureşti, 1959; ed. (Nopţile dinspre ziuă), Bucureşti, 1970; însemnări de călătorie prin Ţara de Sus, Bucureşti, 1956; Râpa dracului, Bucureşti, 1956; A venit un pui de om..., Bucureşti, 1957; A doua tinereţe, Bucureşti, 1960; Povestiri la umbra cetinii, cu ilustraţii de Eugen Mihăescu, Bucureşti, 1961; Drumuri ostăşeşti, Bucureşti, 1962; Cicatricea, Bucureşti, 1963; Reportaj liric, Bucureşti, 1963; în întâmpinarea soarelui..., Suceava, 1964; Omul de la ora 13, Bucureşti, 1964; Buchet în august, Bucureşti, 1965; Dinamica, Bucureşti, 1965; Poveştile pădurii, cu ilustraţii de Gheorghe Adoc, Bucureşti, 1965; Flăcări în Vest, Bucureşti, 1966; ed. (Drumul spre Mai), Bucureşti, 1975; O poveste cu poveşti, Bucureşti, 1967; Camera 210, Bucureşti, 1968; Poeme în marş, Bucureşti, 1969; Dincolo de azur, Bucureşti, 1970; Aventurile lui Ţâncu-Năzdrăvanul, Bucureşti, 1971; Ctitorie în albastru, Bucureşti, 1972; Ţară şi scut, Bucureşti, 1972; Bătrânul şi livada, Iaşi, 1973; Cântec deasupra apelor, Bucureşti, 1973; Voievod de stea, Bucureşti, 1973; Satul cu oameni frumoşi, Bucureşti, 1975; Pasărea Phoenix, Bucureşti, 1976; Poemele de-acasă, Iaşi, 1977; Arboroasa, Bucureşti, 1978; Cerbul singuratic, Bucureşti, 1979; Poeme sub drapel, Bucureşti, 1979; Dulcile şi uneori ciudatele aventuri ale unui reporter, Bucureşti, 1981; Sonete, Bucureşti, 1983. Traduceri: Walter Nowotny, Eu scriu împotriva lupilor, Iaşi, 1980. Repere bibliografice: I. Sîrbu, „ Valea Fierului'1, „laşul nou", 1953,3-4; Ion Mihăileanu, „Valea Fierului", „Almanahul literar", 1953, 24 decembrie; Georgeta Horodincă, „Valea Fierului", RMB, 1954, 2 881; Mihai Gafiţa, Eroii unei mari bătălii, „Tânărul scriitor", 1954,1; Mihai Gafiţa, Oameni care nu se frâng, GL, 1954,7; Mircea Drăgan, Imaginea cinematografică a scenariului literar, CNT, 1955,45; Viniciu Gafiţa, „în munţii de miază-noapte", VR, 1959, 8; Gabriel Dimisianu, O imagine simplificatoare, GL, 1959, 39; Paul Georgescu, „în munţii de miazănoapte", GL, 1960, 7; Mihai Drăgan, „în munţii de miază-noapte", IL, 1960, 3; Valeriu Râpeanu, Despre două volume de proză în „Cartea ostaşului", „Viaţa militară", 1963,4; De vorbă cu scriitorul Dragoş Vicol, „Femeia", 1963, 7; Dan Bedrosian, „Omul de la ora 13", GL, 1964,43; Nicolae Baltag, „Buchet în august", CNT, 1965, 32; Alexandru Chiriacescu, „Flăcări în Vest", LCF, 1967,4; Adriana Iliescu, „Camera 210", RMB, 1969,7 626; Ion Lungu, „Camera 210", TR, 1969,16; Traian Filip, „Camera 210", ATN, 1969, 11; Gheorghe Andrei, „Dincolo de azur", CL, 1970,2; Radu Vaida, Cartea la care lucrez (interviu cu Dragoş Vicol), „Pentru patrie", 1970, 5; Sorin Movileanu, „Nopţile dinspre ziuă", „Viaţa militară", 1970, 7; Sorin Movileanu, „Dincolo de azur", „Viaţa militară", 1970,10; Daniel Dimitriu, Dragoş Vicol, CL, 1972,21; George Muntean, Darul povestirii directe, RL, 1975, 44; Haralambie Ţugui, „Satul cu oameni frumoşi", CRC, 1976, 10; Sabin Opreanu, Convorbire cu Dragoş Vicol, O,1976, 27; George Muntean, „Satul cu oameni frumoşi", RL, 1976,32; Dumitru Micu, Proză rurală, CNT, 1976, 33; Aurel Martin, Din legendă spre viitor, „Viaţa militară", 1978, 2; Adrian Popescu, Poezia lui Dragoş Vicol, ST, 1978, 5; Virgil Nistor, „Arboroasa", ST, 1978, 8; Fănuş Neagu, Cartea cu prieteni, Bucureşti, 1979,220-221; Lit. rom. cont., 1,237-238; George Muntean, De despărţire, RL, 1981,52; Prezenţe militare în ştiinţa şi cultura românească, Bucureşti, 1982, 273-276; Haralambie Ţugui, „Sonete", CRC, 1983, 46; Virgil Nistor, „Sonete", ST, 1984, 2; Iorgulescu, Prezent, 134-135; Victor Crăciun, Mărturia marilor conştiinţe scriitoriceşti, CNT, 1986, 8; Radu Vaida, Pagini despre Bucovina, MS, 1988, 1; Rachieru, Poeţi Bucovina, 505-509; Popa, Ist. lit., II, 282; Dicţ. scriit. rom., IV, 749-750. S. I. VICOL, Dragoş Ion (26.VI.1974, Cahul), prozator şi eseist. Este fiul Măriei şi al lui Ion Vicol. Urmează Liceul „Gh. Asachi" din Chişinău, Liceul „Mihai Eminescu" din Iaşi şi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti (1991-1995). Obţine titlul de doctor în 1998, la aceeaşi facultate, cu teza Universul spiritual românesc în opera lui Mihail Sadoveanu. Din 1999 e şef al Catedrei de filologie română a Universităţii Libere Internaţionale din Chişinău. A debutat cu proză în „Florile dalbe" (1988), iar editorial cu Vânătoarea de bouri sau Descălecarea Ţârii Moldovei (1990). Colaborează cu proză, articole şi studii la „Tineretul Moldovei", „Noi", „Orizontul", „Femeia Moldovei", „Viaţa satului", „Moldova suverană", „Tineretul liber", „Azi", „România liberă" ş.a. I s-au decernat Premiul Uniunii Jurnaliştilor din Republica Moldova (1990), Premiul Ministerului Educaţiei şi Cercetării din România (1990) şi Premiul Societăţii Scriitorilor „C. Negri" din Galaţi (1993). în Evohe, Burebistal (1990) V. reconstituie cu mijloacele prozei de ficţiune evenimente şi portretizează personalităţi politice. Culegerile de nuvele Hoţii Prutului... (1991) şi Ţara cu viţă-de-vie (1996) sunt consacrate actualităţii, fiind abordate dintr-un unghi cvasisămănătorist tendinţe sociale nocive, precum filistinismul, degradarea limbii, falsificarea istoriei, înstrăinarea de neam. Romanul Cornul de Aur (1994), în care tematica etică este alimentată copios de mitul lui Dionysos, pare să-l plaseze pe scriitor pe o orbită deschizătoare de noi perspective epice. A scris şi eseuri, adunate sub titlul Răzbunarea lui Nero (1993), şi a publicat mai multe studii dedicate operei lui Mihail Sadoveanu. SCRIERI: Vânătoarea de bouri sau Descălecarea Ţării Moldovei, Chişinău, 1990; Evohe, Burebistal, Chişinău, 1990; Hoţii Prutului..., Chişinău, 1991; Răzbunarea lui Nero, Galaţi, 1993; Cornul de Aur, Chişinău, 1994; Ţara cu viţă-de-vie, Chişinău, 1996; Sadoveanu sau Miracolul sufletului românesc, Chişinău, 1997; Mihail Sadoveanu sau Viziunea românească asupra lumii, Chişinău, 2000; Viziune ontică şi artă poetică în proza românească - Mihail Sadoveanu, Chişinău, 2003. Repere bibliografice: Nicolae Bătrânu, Evocând istoria, LA, 1990,27; Aurel Ciocanu, Lupul din noi, LA, 1991, 31; Lucian Chişu, Istorie şi aventură, L, 1994,11-18; Dumitru Micu, Poema vinului, LA, 1995,12; Fănuş Neagu, Visul dragostei şi al pierzaniei, LA, 1995, 12; Eugen Negriei, Simptomul regăsirii noastre, LA, 1995, 12; Viorel Dinescu, „Cornul de Aur", „Limba română" (Chişinău), 1996,1; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 248-249. N. Bl. VICOL, Sterian (9.V.1943, Ţuţcani, j. Vaslui), poet. Este fiul Ilincăi (n. Racoviţă) şi al lui Dumitru Vicol, ţărani. Urmează Victoria Dicţionarul general al literaturii române 308 Liceul Pedagogic din Galaţi (1958-1963) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1969-1972). A lucrat ca profesor, redactor în presa culturală şi ca activist cultural. Din 1990 trece redactor-şef adjunct la revista gălăţeană „Porto-Franco", devenind redactor-şef din 2000. A debutat în 1968 la „Amfiteatru" şi a mai colaborat la „Convorbiri literare", „Ateneu", „Luceafărul", „Poesis", „Bucovina literară", „Tomis", „Contemporanul", „Dacia literară", „Cronica" ş.a. Prima carte, Harfele grâului, i-a apărut în 1976. Preşedinte al Societăţii Scriitorilor „C. Negri" din Galaţi, a desfăşurat o susţinută activitate de animator cultural, între altele organizând festivalurile literare „Costache Conachi", „Grigore Hagiu", „Hortensia Papadat-Bengescu". A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (2002). Sub semnul neotradiţionalismului modernizat, de factură şaptezecistă, V. exaltă sentimentul existenţei în natură şi în istorie într-o dispoziţie optimistă, cam convenţional jubilatorie. Natura, freamătul tainic al peisajului agrest, germinaţia vegetalului sunt învestite ca miracol şi conectate la noimele omenescului. V. arborează nu o dată mărcile unui patriotism şi ruralism programatic. Textele sunt colorate de imagini luminoase sau evocatoare, uneori pregnante, în maniera lui Lucian Blaga („Pârâul miroase-a trup de ursoaică/Umblând cu puii în amurg"), adesea arhitecturate în tablouri reverberând sugestiv („In cumpăna nopţii/satul ţinând luna în gura câinilor,/când ultimul cocor/brăzdează câmpia difuză,/peste arborii plângători ai apelor,/se aud - şi eu aud - toate căruţele Moldovei/De la Dunăre urcă, prin grâul ţării/şi altele, şi altele dinaintea lor,/sună pământul dinăuntru/şi dinafara caselor.. Nu e un ruralism decorativ, convenţional-feeric ori un paseism inert, de o duioşie minoră; poetul celebrează satul şi rânduielile sale, dar în imagini mai degrabă stranii, armonios-bizare şi difuz incomode, uneori cvasichagalliene, moderat dramatice, cuprinse vag de o angoasă domolită în faţa „marii treceri". încă din primul volum îşi face loc tema dezrădăcinării, revizitată pe coordonatele exodului populaţiei rurale către oraş în urma industrializării şi, fireşte, pe cele ale propriei biografii, ilustrată în versuri expresive: „Şi stâlp şi mire, sicriu şi lemn de plug,/Apasă pe o parte dealul în surpare,/Prin lacrima izvorului eu fug/Cu rădăcina casei în spinare". Apetenţa pentru scrutarea aleanului dezrădăcinării e legitimă, fiindcă poemele remarcabile sunt tocmai cele care circumscriu un univers specific post-rural şi precar-urban, tratat nu în registrul pitorescului anecdotic, ci prin restituirea atmosferei şi a stărilor sufleteşti (nelinişte, provizorat, marasm, frustrări, tensiuni şi tânjiri mocnite), cu un fel special şi paradoxal de neosămă-nătorism, rezervele autorului faţă de ipostazele declasate ale urbanului fiind exprimate prin poezie modernistă. Producţia lui V. nu se reduce însă la această tematică şi la paradoxul -aparent - iscat de ilustrarea ei: sunt transfigurate, în decupaje ce au cuprinderi variabile, centre de focalizare tematică obişnuite în poezia modernistă: copiii, casa, locuirea, devenirea, nostalgia rădăcinilor ancestrale, interogaţia metafizică, contemplaţia existenţială, deliberarea lăuntrică, celebrarea femeii şi erotismul, abordat, în cele mai vechi, într-o modalitate care îmbină fervoarea mistuitoare cu reticenţa aluziv- sentimentală, iar în cele mai recente în chip mai explicit şi viguros, recurgând la o simbolistică fără ambiguităţi şi la o imagerie frapantă. Se poate observa la V. o continuă, deşi nu spectaculoasă, ajustare şi concentrare a temelor, o amendare subtilă a manierei, o cristalizare a viziunii şi o optimizare a expresiei, care, după cum au remarcat criticii, câştigă în profunzime şi acurateţe. SCRIERI: Harfele grâului, Bucureşti, 1976; Corabia seminţei, Bucureşti, 1978; Edena, Iaşi, 1981; Vânătoare nocturnă, Bucureşti, 1981; Sigiliul grădinii, Bucureşti, 1983; Lacrima învingătorului, Iaşi, 1984; Repausul focului, Bucureşti, 1985; Vindecare în păcat, postfaţă Constantin Trandafir, Galaţi, 1991; Daimonia, Galaţi, 1995; Corabia - labirintul celălalt, ed. bilingvă, tr. Constantin Frosin, Galaţi, 1996; Sunt putred de tine, Bucureşti, 1998; Domnişoara Cucută, Bucureşti, 2001; Clipa tăind subţire hohotul zăpezii, Iaşi, 2003. Antologii: Datini şi obiceiuri de Crăciun şi Anul Nou, Galaţi, 1997. Repere bibliografice: Vasile Iancu, „Harfele grâului", ATN, 1977, 2; Ulici, Prima verba, II, 134-135; Gabriel Mardare, „Corabia seminţei", CL, 1979,2; Dan Alexandru Condeescu, Poeţi gălăţeni, LCF, 1979,32; Radu G. Ţeposu, „Corabia seminţei", RL, 1980, 1; Constantin Trandafir, „Corabia seminţei", ST, 1980, 1; Laurenţiu Ulici, Imagini în plan îndepărtat, CNT, 1981,10; Nicolae Turtureanu, Despre o anume corabie, ATN, 1981,3; Constantin Trandafir, Vânătoarea ca iniţiere, T, 1981,10; H. Zalis, „Edena", RL, 1981,48; Emil Nicolae, „Edena", CL, 1981,12; Piru, Debuturi, 212-213; Constantin Trandafir, „Edena", ST, 1982, 2; Virgil Cuţitaru, Corabia lui Sterian Vicol, CL, 1982, 9; Constantin Pricop, „Sigiliul grădinii", CL, 1983, 8; Zaharia Sângeorzan, „Sigiliul grădinii", RL, 1984, 42; Constantin Trandafir, Serbarea din cuvânt, T, 1985, 8; Tudor Muşat, „Lacrima învingătorului", TMS, 1985, 11; Constantin Trandafir, „Repausul focului", ST, 1986,12; Cristian Florin Popescu, Echilibrul maturităţii, LCF, 1987, 3; Octavian Dănilă, „Repausul focului", TMS, 1987, 5; Adrian Dafir, Meditaţie şi implicare, LCF, 1987, 42; Regman, Nu numai, 247-248; Mircea Popa, Vină şi ispăşire, TR, 1991, 34; Adrian Suciu, „ Vindecare în păcat", ST, 1991, 9; Constantin Trandafir, Sterian Vicol-50, CNT, 1993,18; Ulici, Lit. rom., I, 242-243; Daniel Ştefan Pocovnicu, „Corabia - labirintul celălalt", ATN, 1997, 1; Tudor Muşat, Discurs îndrăgostit, CRC, 2000, 1; George Bădărău, Metamorfozele poeziei de notaţie, CL, 2000, 3; L. D. Clement, De-a scrierea-rescrierea, „Bucovina literară", 2001, 5-6; Grigore Codrescu, „Sunt putred de tine", ATN, 2001,7; Vasile, Poezia, 298-299; Liviu Grăsoiu, Trăirea paroxistică, LCF, 2003, 2; Mihai Cimpoi, Fiinţa „ daimonică" a poeziei, LCF, 2003,11. N. Br. VICTORIA, cotidian apărut la Bucureşti din 20 octombrie 1944 până la 28 martie 1946, având subtitlul „Ziar de informaţie şi comentariu critic". Director: N. D. Cocea; redactor-şef: George Ivaşcu (de la 19 aprilie 1945); redactor: Geo Dumitrescu. Este una dintre cele mai importante publicaţii care se înscriu în linia ideologică a stângii postbelice. Militează pentru literatura „nouă", exprimându-şi încrederea că „exploatarea omului de către om pare în sfârşit că începe să apună". Pe plan politic sunt acuzate vechile partide (N. D. Cocea, Panica lor...), dar şi intelectualii care „nu şi-au făcut datoria de a lumina masele mari" (C. I. Parhon, Vina intelectualilor). La 25 septembrie 1945 V. devine organul Partidului Naţional Popular, N. D. Cocea semnând împreună cu şaptezeci de intelectuali un memoriu prin care îşi declară sprijinul faţă de politica noului guvern, şi 309 Dicţionarul general al literaturii române Vidraşcu N'ftVEM GUVERM ' • ------—* 4 pagihi to ui mmkî2Kmm\su «tPACT** Str. SvifliarS-T-S \ începe să publice numeroase materiale propagandistice la rubricile „Cultura şi viaţa", „Colţul poeţilor tineri", „Cronica teatrală", „Cronica literară". Orientarea ziarului este dată de articolele semnate de N. D. Cocea, Mihai Beniuc (Funcţiunea socială a scriitorului), George Ivaşcu, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu. Un loc aparte îl ocupă analizele privitoare la „democratizarea" vieţii social-politice şi la reorganizarea Societăţii Scriitorilor Români (Dan Petraşincu, Participarea directă a scriitorilor; Unde n-au dreptate idealiştii noştri, Al. Piru, SSR se purifică, Epuraţie la SSR: Radu Gyr etc.). Modelul sovietic devine şi aici o dogmă greu de clătinat (Geo Dumitrescu, Viaţa şi munca scriitorului sovietic, Ben Corlaciu, Poetul Iosif Utkin şi rostul scriitorilor), iar ideologia marxist-leninistă e „far călăuzitor", Geo Dumitrescu declarându-şi, şi sub pseudonimul Vladimir Ierunca, convingerea că „Europa primeşte două bunuri peste care nu se poate trece: spiritul lui Lenin şi voinţa lui Stalin". La pagina a doua, intitulată generic „Cultura şi viaţa", cei mai activi colaboratori sunt Ion Caraion, Scarlat Callimachi, G. Talaz, George Mărgărit, Artur Maria Arsene, Silvian Iosifescu, Eugen Jebeleanu, Dan Faur, Sergiu Filerot, Ion Frunzetti, Horia Liman, Vladimir Colin, Al. Piru, N. Steinhardt. Se traduce multă literatură sovietică (Ilya Ehrenburg, Iosif Utkin), este popularizată literatura lui Petofi Sândor şi Ady Endre, alături de aceea a rezistenţei franceze. N. Steinhardt deţine o rubrică de comentarii despre scriitori străini (Franz Werfel, Edgar Wallace, Ştefan Zweig, Jean Giraudoux, Henry de Montherlant, Jean Cocteau, Romain Rolland), iar V. Em. Galan asigură rubrica intitulată „Carnet". Foarte activ este Geo Bogza, care publică reportaje, proză, însemnări. Cu versuri sunt prezenţi Magda Isanos, Dan Faur, Ion Sofia Manolescu, Cicerone Theodorescu, A. Toma, Al. Lungu, Victor Torynopol, Ben Corlaciu, Emil Dorian, proză mai dă Eusebiu Camilar, iar cu articole politice figurează Mihail Sadoveanu (Biruinţa soarelui nou), Gala Galaction, Ion Biberi, Henry Wald, Al. Dimitriu-Păuşeşti, Petre Constantinescu-Iaşi. în V. Ion Frunzetti scrie cronici de artă, Valentin Silvestru cronici teatrale ş.a., Dan Petraşincu face procesul gândi- rismului. Articole speciale sunt dedicate lui Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mihail Sebastian, se iau interviuri lui Mihai Beniuc, Eusebiu Camilar, Radu Boureanu, Ion Biberi. Mai colaborează Perpessicius, Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Emil Mânu, Pericle Martinescu, Marin Sârbulescu, Al. A. Philippide, Petru Comarnescu, B. Elvin. M. Pp., L T. G. VICTORIA TUTUROR ROMÂNILOR, publicaţie apărută la Bucureşti, lunar, de la 7 mai 1919 până în septembrie 1924, din ianuarie 1926 până în august 1928 şi în octombrie 1929; primul număr se numeşte „Capul" şi are subtitlul „Organ social, politic, economic, literar al tuturor românilor". Redactată de un grup de militari şi condusă de Alexandru Vasilescu-Lascar (A. Delaputna), V. conţine, alături de poezie şi proză, diverse articole, texte inedite şi traduceri din literatura universală. Colaborează cu versuri Nichita Macedonski (Salutul tatălui meu), Al. Obedenaru (Dacia noastră. Eroilor din războiul de reîntregire), Victor Eftimiu, Iustin Ilieşiu, G. Ranetti, Al. T. Stamatiad, Cincinat Pavelescu, A. Mândru, D. Nanu, Const. Rîuleţ, iar cu proză Al. Cazaban şi Tiberiu Crudu, într-un supliment din 1920 fiind publicat „romanul de moravuri" Amintirile unui copil de trupă al lui Al. Vasilescu-Lascar. în primul număr se reproduc o scrisoare a lui B. Delavrancea (datată „25.XI.1917") şi o poezie postumă de Th. M. Stoenescu. Ulterior intră în sumar alte postume ale lui Th. M. Stoenescu şi două rondeluri de Al. Macedonski, un articol consacrat tricentenarului naşterii lui Moliere. Se preia din „Neamul românesc" articolul Ce reprezentăm? de N. Iorga, iar AL T. Stamatiad traduce Amintirea fericirii de Dante, Idealul, Câinele şi flăcăul de Charles Baudelaire. Alţi colaboratori: Ion Al-George, Virgil N. Duiculescu, Gh. Tulbure. /. H. VIDRAŞCU, Feodosie (11.1.1929, Mileşti - Lăpuşna), prozator, traducător şi publicist. Este fiul lui Constantin Vidraşcu, ţăran. După absolvirea şcolii medii din satul natal este ales secretar al Comitetului raional al Comsomolului din comuna Izvorani. De aici trece în redacţia gazetei politice a Staţiunii de Maşini şi Tractoare Kotovsk, unde în 1948 debutează cu câteva schiţe şi povestiri. Termină Şcoala Republicană de Partid şi secţia de jurnalistică de pe lângă Şcoala Superioară de Partid din Moscova (1957). Un timp lucrează, la Chişinău, la Comitetul Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, din 1957 până în 1962 este preşedinte al Comitetului de Stat pentru Radiodifuziune şi Televiziune al RSS Moldoveneşti, ulterior e corespondent special la Bucureşti al ziarului „Pravda" (1965-1970), secretar responsabil (din 1970) şi redactor-şef adjunct (din 1982) al revistei „Novâi mir" din Moscova. în primul său roman, Prin vâltoare (1956), ca şi în romanul-cronică Răcoarea brazdelor (1961), V. abordează din perspectiva realismului socialist aspecte ale satului moldovenesc înainte şi după 1944. Pe strada trandafirilor (1974) are ca subiect construirea Centrului de Televiziune din Chişinău, iar amplul roman-reportaj Cheiurile speranţei (1982), scris în limba rusă, Vieaţa Dicţionarul general al literaturii române 310 construirea uzinelor de automobile de pe râul Kama, protagonişti fiind câţiva muncitori şi ingineri conaţionali. Povestirile şi schiţele, ca şi publicistica, şi le-a adunat parţial în culegeri. în 1962, la Teatrul „A. S. Puşkin" din Chişinău i s-a jucat piesa Două vieţi şi a treia. La Moscova, în colecţia „Viaţa oamenilor iluştri", i s-au editat în limba rusă biografiile Fetru Groza (1976), Tudor Arghezi (1980) şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (1986). V. este cunoscut şi ca traducător din A. S. Makarenko (Steaguri pe turnuri), Vanda Vasilevskaia (Ard râurile), Ivan Vazov, Rabindranath Tagore ş.a. SCRIERI: Prin vâltoare, Chişinău, 1956; Ecouri, Chişinău, 1958; Azi alte clopote bat, Chişinău, 1959; Răcoarea brazdelor, Chişinău, 1961; Mărţişor, Chişinău, 1962; Ecouri, Chişinău, 1968; în centrul Rusiei, Chişinău, 1974; Pe strada trandafirilor, Chişinău, 1974; Dă şi altuia lumină din lumina pe care-o ai, Chişinău, 1976; Petru Groza, Moscova, 1976; Tudor Arghezi, Moscova, 1980; Naberejnâie nadejdî, Moscova, 1982; Gheorghe Gheorghiu-Dej, Moscova, 1986; Popasuri la răspântii, Chişinău, 1988. Traduceri: Pille Facasi Şivasancara, Două măsuri de orez, Chişinău, 1981; Iuri Dimitriev, Un vânător neobişnuit, Chişinău, 1987. Repere bibliografice: A. Cândea, „Prin vâltoare", „Moldova socialistă", 1956, 31 iulie; Petru Comarovschi, Profiluri literare, Chişinău, 1972, 109-113; Vasile Coroban, Romanul moldovenesc contemporan, Chişinău, 1974, 182-269; Mihai Cimpoi, Cronica unui gigant, „Moldova socialistă", 1985, 185; Ion Constantin Ciobanu, Modelări artistice, Chişinău, 1986,64-71; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 216. VI. C. VIEAŢA, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, de la 28 noiembrie 1893 până la 28 ianuarie 1896, cu întreruperi; nu a ieşit între 26 iunie şi 18 septembrie 1894, 25 iunie şi 17 septembrie 1895, între 24 decembrie 1895 şi 21 ianuarie 1896. în primul an s-a aflat sub direcţia lui Al. Vlahuţă şi a lui Alceu Urechia, din primăvara lui 1895 conducerea revenindu-i în întregime lui Vlahuţă. Au colaborat B. Delavrancea, George Coşbuc, O. Carp, I. N. Roman, St. O. Iosif, Radu D. Rosetti, Constanţa Hodoş, Ion Gorun, Ion Găvănescul, Dem. Moldo veanu, George Murnu. Publicaţia îşi propunea -articolul-program Două vorbe..., nesemnat, îi aparţine lui Al. Vlahuţă - să impună un climat sănătos în atmosfera literară a epocii, caracterizată, cu exagerare, printr-o luptă înverşunată, nejustificată şi neleală între scriitori, prin aservirea literaturii faţă de politică. V. mai intenţiona să urmărească „manifestarea spiritului românesc în ştiinţă, în artă, în reforme, în tot ce poate da un caracter mai deosebit forţei şi activităţii noastre naţionale" şi să „supună judecăţii" partea de ridicol a vieţii. Programul este completat de un articol al lui Delavrancea, Cultul celor mici, în care sunt elogiaţi eroii uitaţi, necunoscuţi, umilii care fac istoria. Chiar din primele numere se întrevăd câteva atitudini definitorii: tendinţa moralizatoare, susţinerea unui ideal etic de iubire universală şi o înduioşare sentimentală (ulterior omniprezentă în literatura de aici). Vlahuţă vorbeşte despre „familia artiştilor", respinge, în dispută cu B.P. Hasdeu, critica ce poate lua forma de răfuială (Zacherlina d-lui Hasdeu), se declară împotriva scandalului şi a mahalagismului în literatură. Programul nu a fost totdeauna respectat, şi V. a yş’UL I. - No. 4. UN NUMĂR 20 SANf. DUMINECĂ, iă DECEMBRE 1893. PREŢUL ABONAMENTOUJf s an . . ...........10 hă. laftfse jboMDKiie fc stt pe m »iawţî- REDACŢIA: Bal«Târdal Atadsmiei. Nr. i BUCUREŞTI. REVISTĂ SiPTĂMÎNALĂ ILUSTRATĂ, APARE DUMIMECA SUB DIRECŢIUNEA D-LOR A. VLAHUŢĂ şi Dr A, XJRECHIĂ* AUTORÎ JMJEDlTOBl Sunt zece ani, de când aO apărut, in lum, poeziile lui Eminescu: ele ve-aft pe o vreme de secetă tn litera-noastră, Bardul de la Mirceşti era tenit, şi lumea se întreba: cine sâ vie după el? Eminescu avea miratorl pasionaţi, dar puţin!. O aşteptată şi crudă nenorocire trîm-ţă de o-dată numele bllnduiul şi' «ticului poet, şt Imprăştiă, tn toată ra, curiozitatea de a*’l cunoaşte, se-i de a-’l citi. l?e vremea aceea a-ru cartea.. Şi pe când poetul, intr’un scoţi o carte — cât de bună — într-o mie de exemplare. Cuvlntul editor a-vea o Însemnare vagă, fictivă aproape. Azi, dacă al talent şi dacă ţi e drag să munceşlî, poţi fi sigur, că nu ’ţî vor mucezi manuscrisele In sertare. Azi cititorii se numără cu miile, şi editorii îţj iaft manuscrisul ud de sub eondeifi: Socec, Graeve, Maier, Sfe-tea... sunt gata tn ori ce moment să plătească munca unul scriitor cunoscut, Sunt eărp, din cart se vlnd trei patru edijit pe an. în cinci luni s’aă spulberat patru ediţii din «Moş Teacă* al lai A. Bacalbaşa, Şarsga din Iaşi a B (Siirrrai. (mblHai, WKl! O lămurire (Siin-ra) £ SMirm paUimL M)~ KOI# tIV jKiMîok OBKDfc- SAItr MWwl*9) i» l k (M. ii M v Kt#InUKAl« : î.mn: ^ter. U*' îMfci.u-t □□DODnaoanoa teomuţj^' «im* naţionale, la rolul influenţelor străine, figurează Macedonski, N. Stroe (Nicolae Ţimiraş), C. Rădulescu-Motru. Lui C. Dobrogeanu-Gherea i se retipăreşte studiul Decăderea literaturii contimporane. Gabriel Donna şi, probabil, Aristide Cantilli sunt autorii unor succinte prezentări bibliografice ale scriitorilor francezi Alphonse Daudet, Leconte de Lisle, Emile Zola, Jean Richepin, Sully Prudhomme sau ale lui Macedonski şi B. Delavrancea. Printre numeroşii poeţi de la V.n. se numără Al. Macedonski, George Coşbuc, Mircea Demetriade, Aristide Cantilli, Iuliu Cezar Săvescu, Al. Obedenaru, G. O. Gârbea, Al. Cantilli (sub semnătura I. Costin), Dimitrie Nanu. Altă categorie este aceea a începătorilor, pe care redacţia i-a primit întotdeauna cu o deosebită înţelegere. între ei se află Tudor Arghezi cu poemul în proză Senar şi cu Versuri, Mihail Sadoveanu cu poezia Amurg, Ion Minulescu, autor al unui sonet, Gr. Pişculescu (Gala Galaction) cu Auroră mistică şi Gabriel Donna, D. Karnabatt, Iuliu Dragomirescu. în 1903 li se alătură G. Bacovia cu trei poezii. Sadoveanu colaborează şi cu povestiri (Duşman, Bine crescută, O frază nemerită), trimise de la Iaşi, şi tot cu o scriere în proză, Influx, e prezent N. D. Cocea (sub pseudonimul Nelly). Nuvele mai dau D. Caselli, Alexandrina Mihăescu, N. Gr. Mihăescu-Nigrim, Gh. Becescu-Silvan, G. Russe-Admirescu, D. Nanu. Manuscrisul Varvarei Dobroselov de Dostoievski e tradus de D. Negreanu. Tălmăciri din Goethe, Herder, Lenau, Heine şi Byron sunt semnate cu iniţiale. D. Nanu transpune Ochii morţilor de Sully Prudhomme, iar Ion Minulescu, iscălind Mi, Nocturnă de Paul Bourget. R. Z. VIEAŢA NOUA, revistă apărută la Bucureşti, bilunar, între 1 februarie 1905 şi februarie 1925, exceptând intervalul Vieaţa nouă Dicţionarul general al literaturii române 312 noiembrie 1916 - decembrie 1917, când se editează la Iaşi, unde redacţia se afla în refugiu. E o publicaţie de cultură, având în prim-plan şi un rol de iniţiere în poezia modernă, al cărei promotor era, în viziunea lui Ovid Densusianu, conducătorul şi teoreticianul revistei, curentul simbolist. V.n. va milita, în descendenţa „Literatorului" lui Alexandru Macedonski (pe care chiar l-a suplinit în perioada de întrerupere a apariţiei, 1905-1918), în numele unei concepţii lărgite privind trăirea şi frumosul în artă, pentru desprinderea de estetica numită „veche", cea care subordona, restrângător, fenomenul artistic convingerilor politice, naţionalismului şi sentimentalismului, în articolul-program Rătăciri literare, Densusianu, filolog şi folclorist de o cuprindere totală şi o înţelegere profundă a fondului popular, recomanda scriitorilor, cu o convingere ce nu se va clinti în timp, să nu se oprească la cunoaşterea-co-piere; acest datum inconfundabil să fie antrenat într-o interpretare vie, individualizată, „prefacere", „formă nouă", „înţeles mai adânc lucrurilor luate din popor". Alături de Ovid Densusianu, sprijinind în intervenţiile lor platforma-program a revistei, s-au aflat Pompiliu Eliade (Asupra unei direcţii de azi, Versificaţie şi logică), istoricul literar Petre V. Haneş (Cât ne interesăm de literatura noastră), D. Caracostea, fostul său student şi debutant în V.n. (Pentru cultura artistică în şcoală), Pompiliu Păltănea, ataşat de presă pe lângă Ambasada României la Paris, ce debutează tot aici (va da în 1914-1916 amplul studiu Adevăr şi legendă. Puncte din estetica nouă), poeţii Ion Minulescu, Eugeniu Sperantia, Jean Boniface Hetrat, Şerban Bascovici, George Duma şi, din cercul „Literatorului", Alexandru Gherghel, Al. T. Stamatiad, N. Davidescu, apoi I.M. Raşcu, încă elev, Dragoş Protopopescu, student al lui Ovid Densusianu, Emil Isac, Barbu Solacolu, Ion Pillat, George Bacovia, Agatha Grigorescu-Bacovia, tânărul B. Fundoianu şi, în anii războiului, Tudor Vianu, Perpessicius, Constantin Narly (va debuta aici în 1918) ş.a. Arta era chemată de Ovid Densusianu să desluşească şi să modeleze alt suflet, „sufletul modern" (Critici şi scriitori), şi, întrucât opera nu e decât „oglinda unei stări sufleteşti", devine, prin aceasta, oglindă a timpului. Varietatea experienţei, intensificarea ei odată cu rafinarea prin cultură a inferiorităţii („cultivarea eului nostru") sunt opuse inspiraţiei rurale promovate de sămănătorism şi poporanism, unilateralităţii ei reductive, echivalată - polemic - cu primitivismul, plebeianismul, diletantismul şi sărăcia artistică. „E o himeră să crezi că vom ajunge să trăim altă viaţă până ce nu vom porni ofensiva hotărâtă împotriva trecutului cu blestemate îndărătniciri", va susţine Densusianu şi mai târziu (Ne vom desmetici, când?, 1933). în virtutea unor atare abordări, V.n. s-a lansat în atacuri dure împotriva lui N. Iorga, G. Ibrăileanu şi a „Vieţii româneşti". Titu Maiorescu şi junimiştii erau repudiaţi pentru că s-ar fi erijat cu ostentaţie în salvatori ai limbii şi literaturii, ca „singurii înţelegători ai nevoilor noastre" (Ovid Densusianu, O legendă literară, Hoardele pretoriene în literatură, Un rol contestat al criticii, O minciună, două minciuni, Iluzii patriotice, Literatura de peste munţi, Pompiliu Eliade, Sămănătorul de neghină). în timpul războiului, din motive politice, Densusianu s-a desolidarizat şi de Al. Macedonski. Tradiţia recunoscută de V.n. în cadru autohton era cea paşoptistă şi clasică. însă, neabătut, oraşul, Occidentul romanic şi simbolismul literar au fost ridicate la rangul de athanor în care se pregăteşte transformarea omului. Oraşul, „mare de viaţă tumultuoasă, bizară, măreaţă" („şi unde e viaţă mai multă, acolo e şi poezie"), se instituie ca emblemă a puterii biruitoare în lupta cu natura (Dintr-un balcon). Sufletul latin, cu darurile lui, numai el poate fi, pentru Densusianu, sursa singurului model organic, viabil întrucât e în acord cu firea noastră, cu „dragostea pentru ce e senin şi sobru, cultul pentru efectele de artă ce se impun prin nobleţea şi simplitatea lor, aşa cum îl aveau cei de la care am moştenit numele" (Stilul nostru, Simpatiile şi antipatiile noastre). Deschiderea în faţa „curentelor mari care au prefăcut lumea", datorie a actualităţii, nu poate urma decât calea trasată de romanitatea noastră. Renaşterea poetică şi artistică, în stare să facă distinct glasul românismului, era întruchipată şi conţinută de simbolism, mişcare căreia i se afirma caracterul „eminamente latin", capacitatea de a transforma „revizuind" şi îmbogăţind gânduri şi sentimente şi calitatea de artă pură -„idealism însufleţit de concepţii moderne" (Ovid Densusianu, Sufletul nou în poezie, Ideal şi îndemnuri), icoană a puterii „sintetice" a intelectului (D. Caracostea, Pentru cultura artistică în şcoală) şi, în descendenţă mallarmeeană, veşmânt polisemantic al ideii (Pompiliu Păltănea, Adevăr şi legendă). Având curajul şi forţa de a se desface de prejudecăţi şi de a pătrunde dincolo de concret, simbolismul e văzut capabil să ajungă la tiparele ultime: instinctul vital şi conştiinţa universală şi absolută. Prin simbol şi, fără să îl numească astfel, prin arhetip, la fel ca în literaturile populare (de aceea „puţin diferenţiate": Ovid Densusianu, Folclorul - cum trebuie înţeles, Puriştii noştri în artă), această „şcoală de emancipare artistică", venind de la elita intelectuală, creşte pe un fond de universalitate (prin el putându-i-se acorda atributul, şocant în context, de „artă democratică") şi de misticism. Simbolul e în centrul acestei percepţii contradictorii: imagine sau formă sensibilă constituită de o parte, sentiment al infinitului şi impulsii de rezonanţă interioară, în continuă, bergsoniană, mişcare, de cealaltă, iar în falia dintre ele şansa interpretării multiple, asociative. Versul liber, abandonând sonorităţile exterioare desfăşurate de rimă, va fi ecoul acestui ritm special, mulat pe spectacolul interior („Pasiunile noastre - veşnică acţiune - nesuferind lanţurile grele ale versului", spune Pompiliu Păltănea) şi cu aspiraţia spre „muzicalităţi strânse", condensate (Ovid Densusianu, Versul liber şi dezvoltarea estetică a limbii literare). Şi, dacă dezvoltările teoretice din V.n. au fost bogate, tot atât de bogat ilustrată a fost şi iniţiativa revistei de a îndruma, cum mărturisea directorul, pe calea ce face ca sufletul să cuprindă o lume întreagă (Ovid Densusianu, Românismul nostru). Astfel, prin rubricile „Mozaic", „Cărţi nouă", „Din literaturile străine. Păreri asupra literaturii contemporane", „Dintr-un balcon", „Din mişcarea intelectuală de la noi şi în străinătate", prin conferinţele V.n., inaugurate în 1909 şi prezentate rezumativ în revistă, ajung să fie receptaţi, puşi în discuţie şi antrenaţi într-o largă panoramă a liricii noi precursori ai curentului (Charles 313 Dicţionarul general al literaturii române Vieaţa nouă Baudelaire), simboliştii francezi (Paul Verlaine, ArthurRimbaud, pseudonimul Ervin, folosit pentru a-şi semna traducerile şi Stephane Mallarme, Jean Moreas, Gustave Kahn, Francis poezia, şi de Mia Frollo, apoi păşind pe urme romantice Vielle-Griffin, Henri de Regnier), belgieni (Maurice Maeterlinck, (Shelley, transpus de Al. Gherghel, H. W. Longfellow cu Imnul Georges Rodenbach, Emile Verhaeren), maghiari (Ady Endre, nopţii în versiunea lui Vintilă V. Paraschivescu, Heinrich S. Kemeny). Ovid Densusianu consacră studii ori medalioane Heine, tălmăcit de I. Bentoiu şi N. Budurescu), traducerile se unor poeţi pe care îi preţuia, precum Henri de Regnier, cam- opresc la scriitorii care premerg ori, pe anumite laturi ale pionul versului liber, Charles van Lerberghe, reprezentând operei lor, aderă la spiritul modernităţii. încât, după E. A. Poe „triumful simbolismului" în Belgia, Emile Verhaeren, „cân- (prezentat de Pompiliu Păltănea cu poeme şi cu nuvelele tăreţul oraşelor de astăzi", Stuart Merrill, Jose Santos Chocano, Portretul oval şi Moartea roşie) şi Theophile Gautier (tradus şi un „Walt Whitman al Americii spaniole" ş.a. Interesează toate recenzat de N. Davidescu), Baudelaire se află în centrul acele manifestări ale artelor şi intelectului ce ţin de spiritul interesului, versurile sale fiind tălmăcite de Const. T. Stoika, modernităţii, în revistă apărând referiri, informaţii, note Titu Dinu, Al. Westfried, G.M. Răceanu, Leon Feraru, iar bibliografice privitoare la filosofii Friedrich Nietzsche şi Henri poemele în proză şi cugetările transpuse de Al. T. Stamatiad. Bergson, la esteticianul şi sociologul John Ruskin, la muzica lui Lui Maurice Rollinat îi traduce un poem George Duma, iar Richard Wagner, Cesar Franck, Claude Debussy, iar în plastică ermeticul Josephin Peladan intră în sumar cu tragedia Oedip şi la Auguste Rodin, Gustave Moreau ş.a. Sunt menţionaţi, în Sfinxul în versiunea lui Const. T. Stoika. Odată cu tălmăcirile linia rafinării şi a diversificării experienţei simboliste în lirica din V.n. ajung masiv la publicul românesc simboliştii francezi: nouă, Gabriele D'Annunzio, expresionistul Richard Dehmel, Paul Verlaine (prin Const. T. Stoika şi N. Davidescu), Villiers Rainer Maria Rilke şi hieraticul Ştefan George, suprarealiştii de L'Isle Adam (traduceri de N. Davidescu), Henri de Regnier Andre Breton, Charles Cros, cum, din aceeaşi perspectivă, este (într-o versiune realizată de B. Fundoianu, D. Zarafu, N. Stănescu, ca şi condamnată teatralitatea futurismului lui F.T. Marinetti. care a tradus şi din Albert Samain), Jules Laforgue (G. M. Ră-în 1922-1923, într-o serie de eseuri consacrate direcţiei ceanu), Jean Moreas (Al. Westfried). Belgianului de expresie „fanteziste" a noii poezii, romanului şi teatrului francez, Mia franceză Maurice Maeterlinck i se publică drama Oaspetele Frollo îi prezintă, cu o înţelegere pe alocuri limitată, dar cu o nepoftit în versiunea lui Al. T. Stamatiad. Pe de altă parte, bună cunoaştere a epocii, pe Guillaume Apollinaire, Max Dragoş Protopopescu traduce din misticul irlandez William Jacob, Paul Valăry (poezie „gheţoasă", detaşată, sinteză de Butler Yeats şi din G. B. Shaw, N. Davidescu din estetul mallarmeism, simbolism şi clasicism), îl compară pe Marcel britanic Oscar Wilde, iar Victor Rath din Rainer Maria Rilke. Proust cu Honore de Balzac (în defavoarea celui dintâi, deşi acesta e urmaşul simboliştilor prin „legătura tainică a gesturilor cu viaţa interioară şi o nesfârşită sugerare de impresii"), în teatru remarcă stilul preţios, dar elegant al lui Jean Giraudoux, iar la Jean Cocteau evidenţiază un lirism „pervertit" de modernism. Dar „revoluţia simbolistă" era urmărită şi în perimetrul românesc, punându-se în evidenţă, prin recenzii, contribuţia poeţilor Ştefan Petică, Ion Minulescu, Mihail Cruceanu, D. Anghel, Al. T. Stamatiad, George Bacovia la conturarea imaginii ei de ansamblu. Alexandru Macedonski, care nu a publicat în V.n. (aşa cum nici Ovid Densusianu nu a publicat în noua serie a „Literatorului"), este elogiat, la apariţia volumului Flori sacre, ca „închinător luminat" pentru „gândurile mari" din Noaptea de decembrie. în mod paradoxal, s-au manifestat reticenţe tocmai faţă de autori care, prin complexitatea sintezei lor creatoare, depăşesc orice afiliere, în esenţă ei rămânând moderni: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Al. A. Philippide, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu. Atmosfera de descoperire şi de participare la poezia şi la suflul timpului a avut ca suport, în afara comentariului critic, traducerile. Nu este ignorată lecţia marii tradiţii greco-romane, aflată în valoarea morală a tragediei la Sofocle, analizată de N. Bănescu, în traducerea lui D. Caracostea la Prometeu înlănţuit de Eschil, în pildele filosofice ale lui Lucreţiu transcrise, după De rerum natura, de Const. T. Stoika, în Satirele lui Horaţiu, tălmăcite de Al. T. Stamatiad. Se trece la Vita Nuova şi Divina Commedia, capodoperele lui Dante, fragmentar restituite de Ovid Densusianu, sub VIEATA NOUA OVID DENSUSIANU GH. SILVAN POMPILIU ELIADE ION MINULESCU OVID DENSUSIANU Romlnismul nostru. Poezie: In extas. Din arhivele Sorbonei. Din jurnalul unui pribeag. Moscric. CĂRŢI NOUA St. O. Iosif, Din zile mari. — Isidor Budu, Din flori. — Pr. Ec. Vasile Pocitan, Notiţe istorice asupra bisericei Sf. • Voevozi din Bucureşti. BUCUREŞTI r. -V-. socsscr ANUL I - X-rul 10 15 IUNIE 1905 Vieaţa nouă Dicţionarul general al literaturii române 314 Nici celelalte spaţii ale modernităţii nu sunt ignorate: în descendenţa spiritualismului hindus e prezentat Rabindranath Tagore (traduceri de Vincent), lirica spaniolă este ilustrată prin Lope de Vega şi Manuel Machado, literatura nicaraguană prin Ruben Dario (transpuneri de AL Popescu-Telega), cea rusă prin A. P. Cehov (tălmăcire de Adhemar) şi V.M. Garşin (traducere de I. Licea), iar într-o conferinţă I. F. Buricescu se opreşte la elemente ale simbolismului din teatrul de idei al dramaturgului danez Henrik Ibsen. Dacă în domeniul traducerilor V.n., întâlnindu-se cu „Literatorul", parcurge experienţa fecundă a descoperirii noului, în poezie (proza era evitată ca fiind dominată de principiul realităţii) se produce fenomenul invers: de obnubilare a originalităţii pe făgaşul asimilării unui model dominant. Versurile de la V.n. păstrează o puternică şi nedorită „stanţă" de grup, din masa lor nu s-au putut elibera prea multe individualităţi. Excepţii fericite au fost Ion Minulescu, N. Davidescu, Tudor Vianu, George Bacovia, Ion Pillat, însă fiecare a publicat puţin, urmându-şi drumul propriu în afara revistei. Redundanţa motivelor şi a simbolurilor l-a făcut pe Dumitru Micu să sublinieze că poeţii de aici se vor diferenţia în funcţie de rolul conferit decorului: „cadru" al emoţiei sau „însuşi modul stării sufleteşti, al atmosferei interioare". Când trăirea e sinceră, pentru simbolişti concretul lui hic et nune devine o scenă, o mască dincolo de care domneşte nevăzutul, misterul, absolutul - unica realitate către care ei ţintesc. Cuvinte şi imagini încărcate de fascinaţia analogiilor şi puncte de sprijin în transcenderea aparenţei formează în poezie reţele: creatorii le depăşesc în căutarea sunetului plin al individualităţii, dar o lirică de grup, cum a fost cea de la V.n., se construieşte prin ele. în afară de Bacovia, prea închis în obsesiile lui pentru a adera la vreun program, poeţii de aici, prin Ovid Densusianu, îşi propun să impună la noi modelul simbolist, dar urmează calea cea mai simplă, aceea a restituirii universului tematic al curentului. Serialitatea motivelor, şablonul care eludează emoţia sunt izbitoare. Pentru că timpul şi extincţia fac corp comun cu misterul, decorul acestei poezii ce îl explorează se încarcă de vetusteţe şi de funerar. Este oraşul vechi, gotic, la I.M.Raşcu, cetatea cufundată în ceaţa înserării sau în cea a morţii, ca la Mihail Cruceanu, Seara în cetate, I.M. Raşcu, în sumbra cetate. Este, sălbatic, rece, castelul Scriitori din gruparea revistei „Vieaţa nouă“ 315 Dicţionarul general al literaturii române Vieaţa şi suflet de marmură ori castelul în ruină, asemenea unui suflet prăbuşit, sau palatul în care doarme de veacuri o regină, imagine a stagnării interioare (Eugeniu Sperantia, Mihail Cruceanu). Este noaptea cu reminiscenţe din obscura, primordiala Nyx (la V.V. Paraschivescu, E. Sperantia, M. Cruceanu). Creaturi fabuloase şi ambivalenţe, venind din mit către o figuraţie asociativă a istoriei individuale, traversează scena: Sirenele (la Dragoş Protopopescu, I. M. Raşcu, Tudor Vianu), Valpurgiile şi Sfinxul (la Dragoş Protopopescu), Valkyriile „care aleg morţii" (la Ervin, adică Ovid Densusianu în postura de poet). Direct sau în expresie mitologică, e un spaţiu al iniţierii (Dragoş Protopopescu, Sabat; Eleusis, Walpurgis, N. Davidescu, Rugă). Sau unul al dezolării - al obsesiei tanatice proiectate hiperbolic în oraşul-cimitir la Bacovia, în sumbra lume a cavourilor la I. M. Raşcu, în viziunea apelor Styxului la N. Budurescu, în moartea vegetaţiei, „când toamna coboară", la Ervin. Şi obsesia disoluţiei, translată în peisaje şi în acorduri autumnale, aduce şiruri de stanţe evocatoare ale toamnei. Numai că perplexitatea în faţa unei mise en scene cu ascunzişuri viclene, acompaniată de gândul înstrăinării de sine, se exprimă în abundenţa şi în strălucirea, deşartă, de „vitrine" (a păpuşilor, a nestematelor -Mihail Cruceanu) şi „decoruri" (N. Solacolu). Fantoma, marioneta, umbra dezvăluie ispitirile dublului: Statui albe, Statui albastre (I. M. Raşcu), Statuetele I-II-III (N. Solacolu), Două statui (Dragoş Protopopescu), Oglinzi (I.M. Raşcu), Psyche privindu-se în oglindă (Pompiliu Păltănea), Fantome (N. Davidescu), Fantomele (Const. T. Stoika), Balada umbrei (Eugeniu Sperantia), Umbrei mele (Matei Rusu). Frumoase, chiar dacă barocul lor se izbeşte de extraordinarele, concentratele definiţii lirice date „nestrăbătutelor aşezări" ale oglinzii de către Mallarme şi Rilke, sunt poemele din ciclul consacrat de Mihail Cruceanu acestui topos metaforico-simbolic. Poemele oglinzilor antrenează într-un joc repetitiv, dar cu o expresie mereu înnoită în tensiunea ei, contrastul dintre fragilitatea gătelii şi a tumultului omenesc („invizibila cenuşă" din tristeţile lui Mallarme), reluate de „luciul îngheţat" pentru a fi restituite unei morţi anticipate mintal: „Şi-n fundurile apei le-a-ncremenit un sloi". încărcătura himerică a temei are numeroase ecouri în reţeaua imagistică - Himera de Oreste, Robii unei himere de Pompiliu Păltănea -, dar şi o încercare de restituire conceptualizată la Eugeniu Sperantia, în Sistemele himerei, întregite de Metafizica humorismului şi de Metafizica exprimării transcendente. Paralel cu lirica desprinderii de real ca moarte şi plecare (cultul pentru porturi şi corăbii este şi el prezent în Balada portului, Farul magic, Corabia fără drumeţi), prin Ervin se cultiva, mai mult alegoric decât simbolic, un mesianism dornic să ofere „torţe pentru labirint". Numeroase contaminări după Maurice Maeterlinck (la Ervin în Moartea profetului şi In profundis, la Mihail Cruceanu în Moartea magilor, la Al. Gherghel în Solie tristă, la Şerban Bascovici în Sonata magului pribeag) învăluie elanul salvator în fatalitatea pierderii înaltului ideal şi în damnare. Cum în spaţiul versurilor semnate Ervin teoreticianul şi îndrumătorul Ovid Densusianu nu e absent, „dogma" (Perpessicius) riscă să sufoce sponta- neitatea, ajungându-se, tocmai când se dorea descoperirea subconştientului, a „sufletului universal", la o poezie de program simbolist ce evaluează cu formulele ei îngheţate neliniştile prin care prindea a se defini sensibilitatea modernă. Dar mai ales efectele de ordinul sugestiei antrenate de o muzicalitate subtilă a mişcărilor sufletului, captate mai nuanţat de versul liber şi de propensiunea panteistică a analogiei, sunt, din păcate, puse în umbră de o vizibilă manevrare mecanică a metaforelor-cheie, a contrastelor şi de alunecarea într-o retorică a declamaţiei. Şi nu excursul reflexiv şi simbolic, ci, naivă şi limpede, cantilena sentimentală (chiar dacă sentimentalismul repugna teoreticianului: „o haină de teatru, s-o lăsăm actorilor vieţii!") găseşte mai uşor drumul către muzică, precum în „cântările sfioase" ale lui Matei Elian sau ca în melopeea lui Eulampiu Slătineanu Ascult cum sonore.., în „cântările albe" ale lui Barbu Solacolu, ca acompaniament pentru spleen, ori la Al. Gherghel. Deşi poezia de la V.n. nu a avut şansa de a ieşi din cadrul prestabilit prin individualităţi creatoare libere şi puternice, ea a susţinut cu ardoare simbolismul ca pe un orizont nou, deschis, apt de a stimula fecund îmbogăţirea şi rafinarea sensibilităţii, tot „ceea ce înlătură din el umbre care amintesc originea de jos" (Ovid Denusianu). Se va recunoaşte, de altfel, că meritul ei principal rămâne acela de a fi fost „al doilea moment teoretic şi ultimul în istoria simbolismului românesc" (Marin Bucur). Dacă, pentru a nu suporta povara imixtiunii socialului, atât proza, cât şi teatrul evoluează înspre subiectivitate şi atmosferă lirică - prin Jurnalul unui pribeag de Ion Minulescu, Din lumea gândurilor de Al. I. Zamfirescu (Matei Elian), prin poemele în proză şi dramatice semnate de Ervin, precum In ostrovul de vis, Steaua amintirii, Fântâna blestemată, prin Darul muzelor din Tripticul dramatic al lui Pompiliu Păltănea demne de interes se arată contribuţiile teoretice dedicate artei dramatice: psihologia personajelor lui Moliere e abordată de Pompiliu Păltănea, valorile universale ale tragediei antice sunt studiate de N. Bănescu şi de I. Vârcol, configuraţia poematică din textele lui Ibsen îl preocupă pe Ovid Densusianu etc. în fine, foarte numeroasele recenzii - majoritatea partizane, judecând cu severitate literatura ce nu intră în câmpul opţiunilor revistei studiile de folclor şi de limbă, contribuţiile de istorie şi de estetică, publicarea de documente (Pompiliu Eliade vine cu pagini din arhivele pariziene), anchetele sociale şi culturale, interesul pentru dialecte şi pentru românii din afara graniţelor, cronica plastică şi cea muzicală fac din V.n. o temeinică publicaţie de cultură. S. C. VIEAŢA Şl SUFLET, revistă apărută lunar, la Bucureşti în martie 1936 şi la Brăila din octombrie 1937 până în august 1939. Director: Gh. Capagea Rosetti. în articolul-program se precizează că publicaţia, având profil literar, social şi de comentariu critic, urmăreşte să creeze „un curent de primenire socială", „o primăvară [a] renaşterii spiritualităţii noastre etnice", luptând pentru „înălţarea vieţii prin întronarea primatului sufletesc", pentru care arta, ca „disciplină" complementară moralei, pregăteşte „sufleteşte pe om pentru contactul Vieru Dicţionarul general al literaturii române 316 său cu divinitatea". Mergând în direcţia slujirii autohtonismului, V. şi S. publică poezie tradiţionalistă semnată de Valeriu Cârdu (Rugă moţească), Mihu Dragomir (Mlaştina cu nuferi), Aurel Chirescu, George Valea, Petre Paulescu şi Virgil Huzum. Proza este ilustrată de Emanoil Dumitrescu (Gând de sinucidere - fragment din romanul Toboganul), Stelian Constantin-Stelian şi A. Coja. Mihail Ilovici pledează „pentru o posibilă filosofie a culturii româneşti" sau pentru o „istorie a literaturii române", scriind, de asemenea, despre „arta cuvântului la Eminescu". Mai pot fi menţionate eseul lui Horia Rădulescu intitulat Ţăranul român văzut de scriitori, un portret consacrat lui Paul Valery de Florin Niculescu, un articol ce deplânge moartea lui G. Ibrăileanu şi câteva însemnări despre actualitatea culturală. Ultimul număr este dedicat lui Mihai Eminescu. Ideologic, prin articole precum Scrisoare către Căpitan, apărut sub semnătura lui Gh. Capagea Rosetti, revista se înscrie în seria tipăriturilor apropiate politicii de extremă dreapta. M. Pp. VIERU, Grigore (14.11.1935, Pererâta-Hotin - 18. I. 2009, Chişinău), poet şi eseist. Este fiul Eudochiei (n. Didic) şi al lui Pavel Vieru, ţărani. Orfan de tată de la vârsta de un an şi afectat din prima copilărie de o boală de plămâni, marcat de lipsuri materiale şi de catastrofele istoriei (război, foamete, deportări, colectivizare, stalinism), urmează primele şapte clase în satul de baştină, şcoala medie la Lipcani (1950-1953) şi Facultatea de Filologie şi Istorie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău, absolvită în 1958. Frustrat de trăirea plenară a vieţii, recurge la mijloace compensative: rămânând acasă în lipsa mamei, plecată prin târguri în căutare de hrană, scrie poezii spre alinare „de frică şi singurătate", pe care începe să le publice în periodice din 1954. După încheierea studiilor universitare intră, în acelaşi an, la „Scânteia leninistă", iar în 1961 devine referent la Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească, după o scurtă trecere, în 1959, prin redacţia organului de presă al acesteia, revista „Nistru". Lucrează la editurile Şcoala Sovietică şi Cartea Moldovenească (1960-1963), este consultant la Secţia de poezie a Uniunii Scriitorilor din RSS Moldovenească (1963-1969). în 1989 e deputat al poporului din URSS, iar în 1991 membru în Comisia de Stat pentru problemele limbii. A colaborat la „Tinerimea Moldovei", „Nistru", „Moldova", „Drujba narodov", „Literatura şi arta", ca şi la publicaţii din România: „România literară", „Convorbiri literare", „Cronica" ş.a. Cunoscând întreaga dramă a ideologiei impuse de regimul totalitar sovietic după ocuparea Basarabiei, va privi cu nostalgie spre Miorcanii lui Ion Pillat de pe celălalt mal al Prutului: „Ştiam de la şcoală, din mincinoasele manuale, că sunt moldovean, şi nicidecum român, adică sunt de alt neam, de altă limbă şi de altă datină. Români erau cei din manuale, care ne «ocupaseră» şi ne «bătuseră» pe toţi de-a rândul, ne «luaseră» bucata de pâine de la gură şi - culmea! - ne obligau să vorbim româneşte. Deci «nu» eram român, dar atunci când mergeam pe valea Prutului mi se umezeau ochii privind prin păienjenişul sârmii ghimpate spre satul de pe celălalt mal". Orice încercare de a reveni în România după două călătorii oficiale - una într-o delegaţie de scriitori sovietici (1973) şi cealaltă la invitaţia lui Zaharia Stancu (1974) - este respinsă cu ostilitate de oficialităţi, şi în special de conducerea breslei, dar din 1990, când este primit în Academia Română ca membru de onoare din străinătate, iar din 1993 ca membru corespondent, destinul său literar se împlineşte în România. Debutează editorial fiind încă student, în 1957, cu placheta pentru copii Alarma, urmată de zeci de alte cărţi destinate celor mici: Muzicuţe (1958), La fereastra cu minuni (1960), Bună ziua, fulgilor (1961), Ce poezie ştii tu? (1961), Făt-Frumos, curcubeul (1961), Cum mi-am învăţat băiatul cifrele şi număratul (1963), Făguraşi (1963), Mulţămim pentru pace (1963), Soarele cel mic (1963), Duminica cuvintelor (1969), Trei iezi (1970), Codrule, codruţule (în colaborare cu Spiridon Vangheli, 1970), Mama (1975), Un verde ne vede (1976), Albinuţa (1979). în 1970, împreună cu Spiridon Vangheli, realizează primul abecedar cu litere latine în Basarabia postbelică. Volumele sale sunt încununate cu Premiul „Iosif Glavan" al Comsomolului (pentru Versuri, 1965), Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti (pentru Un verde ne vede), Diploma de Onoare „Hans Christian Andersen" (1988), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (pentru Albinuţa, ediţia 1994), Premiul „Lucian Blaga" (1994); de asemenea, i se acordă înalte distincţii de stat: Ordinul Republicii (1996), Ordinul Prietenia Popoarelor, Medalia 317 Dicţionarul general al literaturii romane Vieru „Mihai Eminescu" (2000), precum şi titlurile Maestru Emerit al Artei (1985) şi Scriitor al Poporului din Republica Moldova (1992). V. s-a impus ca o personalitate artistică încă din studenţie, când frecventa cenaclul universitar, iar mai târziu ca un talent literar de excepţie şi un spirit civic angajat, ca promotor consecvent al idealurilor naţionale ale românilor din stânga Prutului în cele mai importante manifestări culturale, sociale şi politice ale intelectualilor basarabeni, luptând pentru oficializarea limbii române şi revenirea la alfabetul latin, pentru independenţa şi suveranitatea Basarabiei (1987-1991), pentru reunirea ei cu Patria-mamă. în publicistică a abordat probleme spinoase ale actualităţii şi a meditat asupra destinelor neamului, ale artei, limbii şi literaturii române. El este eminamente un poet al satului conceput ca sălaş al veşniciei, microunivers autarhic ce trăieşte după legi implacabile, spaţiu al originilor şi al sacrului. Cultul copilului şi al copilăriei, al mamei şi al maternităţii, al pământului cu valoare mitică universală sau - mai particulară - de plai mioritic domină poezia şi mitopoetica lui V. Caracterele esenţiale ale creaţiei sale sunt organic legate de lupta pentru afirmarea românismului: mesianism, cantabilitate clasicistă şi folclo-rizantă, simplitate a formulelor, dramatism de esenţă bala-descă, eminescianism transplantat pe solul modernităţii. „Păstrând proporţiile, el şi generaţia sa reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mesianism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită. Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija şi toţi care simt ca ei cultivă în chip deliberat temele tradiţionale şi recurg la formule lirice mai accesibile, voind astfel să ajungă la inima unor oameni ţinuţi, de regulă, departe de rafinamentele poeziei moderne" (Eugen Simion). Sunt preferate elementaritatea stihială, sinceritatea (în plan etic şi estetic), căci poetul „transfigurează natura gândirii în natura naturii", după un diagnostic exact al lui Nichita Stănescu. în opera sa poetică - Numele tău (1968), Aproape (1974), Un verde ne vede, Fiindcă iubesc (1980), Izvorul şi clipa (1981), Taina care mă apără (1983), Cel care sunt (1987), Rădăcina de foc (1988), Hristos nu are nici o vină (1991), Curăţirea fântânii (1993), Rugăciune pentru mama (1994), Văd şi mărturisesc (1996) ş.a. - V. a preferat comunicarea deschisă, colocvială, sentimentală (recurgând şi la mijloace publicistice) cu cititorul, încheindu-şi poeziile cu poante dens emoţionale. „El atacă poezia frontal şi cu cea mai mare simplitate, cu candoarea şi nevinovăţia celor care umblă pe acoperişuri" (Marin Sorescu). Miza se pune pe un preaplin emotiv („O poezie trebuie să fie multă. Dacă-i multă, e şi frumoasă"). Conştiinţa „fireştii ordini", a unităţii omului şi cosmosului naşte un învederat organicism al trăirii şi viziunii. Imaginea mamei şi a poetului-fiu este înconjurată de un nimb sacru, căci V. sacralizează maternitatea, copilăria, bucuriile simple, precum şi suferinţa. O notă aparte, profund existenţială, o aduce dialogul cu nefiinţa din ciclul Litanii pentru orgă. V. asumă perseverent o estetică a reazemului moral pe care i-1 oferă pământul, natura, cerul, mama. Versurile de dragoste se apropie - ca la Lucian Blaga - de starea complexă, contrapunctică, de situaţia-limită care atinge intensitatea maximă, „amestecarea" („M-am amestecat cu cântul/ca mormântul cu pământul./M-am amestecat cu dorul/Ca sângele cu izvorul./M-am amestecat cu tine/Ca ce-aşteaptă cu ce vine"). Se caută fervent sensul înalt al trăirii erotice, idealitatea, erosul având o semnificaţie mitică: femeia este taină în taina naturii, stăpână a marelui stăpân - Dorul, „lumină stinsă în lumină". Misterul cosmic se strecoară în ritul nupţial, amplificând dimensiunile trăirii şi traducându-1 în acorduri de imn, madrigal, cantilenă şi rugă. V. este un poet prin excelenţă al mamei şi al maternităţii, unul dintre cei mai importanţi în contextul literaturii române. Mama poetului, concretă, reală, veghetoare şi însufleţitoare a spaţiului copilăriei, devine Mama Naturii şi a Cosmosului, Muma generică. Identitatea ontologică se exprimă prin paralelismul dintre mişcările sufleteşti materne şi cele cosmice: „Uşoară, maică uşoară,/C-ai putea să mergi călcând/Pe seminţele ce zboară/între ceruri şi pământ/în priviri c-un fel de teamă,/Fericită totuşi eşti-/Iarba ştie cum te cheamă,/Steaua ştie ce gândeşti" (Făptura mamei). Mama are capacitatea magică de a restabili şi de a întreţine starea de echilibru a omului şi a universului: „Această lună lină/De nu va răsări,/în locu-i răsări-va/Lin chipul maică-mii". Idealizată după modelul Madonei lui Rafael, icoana Fecioarei cu Pruncul semnifică şi „scutul, şi îndemnul unirii în numele frăţietăţii de neam" (Stelian Gruia). într-o reţea de teme şi motive izomorfe, mama figurează o măicuţă a Basarabiei, terorizată de istorie; o nouă măicuţă descinsă din Mioriţa, care îşi caută fiii ameninţaţi cu dispariţia. Străvechiul topos al maternităţii este cultivat pe fecundul sol al tradiţiei româneşti, care devine nota specială a apropierii calde, învăluitoare. V. este şi un înzestrat poet al copilăriei ca stare plenară, ca al doilea univers, creat de copil, adevărat homo ludens. Graţie cunoaşterii intime a logicii şi psihologiei infantile, el a creat frumoase versuri pentru copii: „Bate toamna nucile,/Aureşte frunzele,/îndulceşte merele. . ./Ce eşti trist, măi, greiere?" (Toamna). Lirica lui reactualizează şi dă un farmec original motivului universal şi totodată Vieru Dicţionarul general al literaturii române 318 specific-românesc al copilăriei, aceasta fiind axis spiritual, lume carnavalescă superior-metaforică, „răsturnată", tărâm al primordiilor şi al jocului recreator de lume, paradis, recuperat prin simţul nealterat de secolul grăbit, al candorilor şi frăgezimilor. Un capitol aparte îl constituie poezia de inspiraţie naţională şi socială pe linia George Coşbuc - Alexie Mateevici - Octavian Goga, versul strigăt existenţial, oracular, mesianic sau pamfletar: „Sunt pata cea de sânge, zisă/Republica Moldovenească,/Ce-n loc să frigă ucigaşii/încearcă veşnic să zâmbească" (Sunt). Pe versurile lui, de o mare cantabilitate, au fost compuse numeroase cântece, cu predilecţie de Ion Aldea Teodorovici (Melancolie, Reaprinde-ţi candela, Eminescu să ne judece, Trei culori, Răsai, Frumoasă-i limba noastră), foarte populare în întreg spaţiul românesc:. Fără a destupa în versuri sticle de şampanie ce pocnesc spumos, autorul lasă fluviul inspiraţiei să curgă lin în matca marilor teme, a căror ocolire nu se poate face decât cu pericolul uscăciunii şi sterilităţii. Discret, dar ferm şi precis în gusturi şi artist în nuanţe, el îşi clădeşte o lirică trainică sub cupola adevărului. O poezie de mici cristale, care reflectă cu toate feţele imagini scumpe, contemplate parcă în genunchi, într-un gest de adoraţie. Marin Sorescu în literatura română postbelică, poetul Grigore Vieru este mesagerul Basarabiei victimizate. Prin el s-a aflat că lumea românească dintre Prut şi Nistru, intrată sub ocupaţie sovietică, n-a sucombat, continuând să-şi vorbească limba şi să scrie româneşte. [...] Poezia lui Grigore Vieru are un ton şi un univers propriu, obsesiile şi sugestiile lui. Derutanta simplitate a mijloacelor ascunde sensuri grave. Poetul s-a prezentat adesea pe sine ca purtător al mărturisirii unei suferinţe nespuse şi a unei lacrimi imense, care a spălat sufletele chinuite ale concetăţenilor săi. Poezia lui este expresia subtilă a acestei lacrimi enorme. Poetul nu vrea să fie mai mult decât un exponent, prezentându~se mereu cu decentă umilinţă. Mihai Ungheanu SCRIERI: Alarma, Chişinău, 1957; Muzicuţe, 1958; La fereastra cu minuni, Chişinău, 1960; Bună ziua, fulgilor, Chişinău, 1961; Ce poezie ştii tu?, Chişinău, 1961; Făt-Frumos, curcubeul, Chişinău, 1961; Cum mi-am învăţat băiatul cifrele şi număratul, Chişinău, 1963; Făguraşi, Chişinău, 1963; Mulţămim pentru pace, Chişinău, 1963; Soarele cel mic, Chişinău, 1963; Ceasornicul pădurii, Chişinău, 1965; Versuri, pref. Ion Druţă, Chişinău, 1965; Poezii de sama voastră, Chişinău, 1967; Numele tău, pref. Ion Druţă, Chişinău, 1968; Duminica cuvintelor, cu ilustraţii de Igor Vieru, Chişinău, 1969; Codrule, codruţule (în colaborare cu Spiridon Vangheli), Chişinău, 1970; Trei iezi, pref. Raisa Suveică, Chişinău, 1970; Versuri, Chişinău, 1971; Aproape, pref. Liviu Damian, Chişinău, 1974; Numărătoarea, Chişinău, 1974; Mama, cu ilustraţii de Igor Vieru, Chişinău, 1975; Un verde ne vede, Chişinău, 1976; Versuri, Chişinău, 1976; Steaua de vineri, Iaşi, 1978; Albinuţa, îngr. Iulia Tibulschi, Chişinău, 1979; ed. Bucureşti, 1994; Fiindcă iubesc, Chişinău, 1980; Să creşti mare - Răsti bolşoi, ed. bilingvă, Chişinău, 1980; Izvorul şi clipa, îngr. Mircea Radu Iacoban, pref. Marin Sorescu, cu un portret de Sabin Bălaşa, Bucureşti, 1981; Mama, graiul, Chişinău, 1981; Poezii, îngr. şi pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1983; Taina care mă apără, Chişinău, 1983; Scrieri alese, pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1984; Lumina toamnei -Svet oseni, ed. bilingvă, Chişinău, 1985; Poezii de sama voastră - Stihi dlea detei, ed. bilingvă, Chişinău, 1986; Cel care sunt, îngr. şi pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1987; Poftim de intraţi - Viditepojaluista, ed. bilingvă, Chişinău, 1987; Să creşti mare, Chişinău, 1987; Mama, Chişinău, 1988; Rădăcina de foc, îngr. Arcadie Donos, pref. Ioan Alexandru, postfaţă Victor Crăciun, cu ilustraţii de Sabin Bălaşa, Bucureşti, 1988; ed. Craiova, 2001; Cine crede, Chişinău, 1989; Să facem cunoştinţă, Chişinău, 1989; Spune-i soarelui o poezie, Chişinău, 1989; Cartea ghioceilor, Chişinău, 1990; Frumoasă-i limba noastră, Chişinău, 1990; Hristos nu are nici o vină, îngr. şi postfaţă Dumitru M. Ion, pref. Carolina Ilica, Bucureşti, 1991; Curăţirea fântânii, îngr. şi pref. Vlad Pâslaru, postfaţă Victor Crăciun, Galaţi, 1993; Rugăciune pentru mama, pref. Tudor Nedelcea, Craiova, 1994; Văd şi mărturisesc, pref. Mihai Ungheanu, cu un medalion de Mihai Cimpoi, Bucureşti, 1996; Acum şi în veac, Chişinău, 1997; Rădăcina de foc - Raiz de fuego, ed. bilingvă, tr. şi postfaţă R. Lozinski, pref. P. A. Georgescu, Bucureşti, 1998; Izbăvirea, Galaţi, 1999; Strigat-am către tine, Chişinău, 1999; ed. 2, Bucureşti-Chişinău, 2002; Cartea vieţii mele, Bucureşti, 2002; întregul cer, Chişinău, 2002; Cântec de leagăn pentru mama, îngr. şi postfaţă Adrian Dinu Rachieru, Timişoara, 2003. Antologii: Cântec din frunză, Chişinău, 1965; Antologie lirică, Chişinău, 1975. Repere bibliografice: Vasile Vasilache, Un debut promiţător, „Moldova socialistă", 1958,13 februarie; A. Sajin, Muzicuţe pentru copii, „Cultura Moldovei", 1959,10 septembrie; Gheorghe Dimitriu, Versuri autentice pentru copii, „Nistru", 1961,8; M. Grinberg, Făguraşi de cântece, „Tinerimea Moldovei", 1963, 29 septembrie; Vladimir Beşleagă, Marginalii la poezia lui Grigore Vieru, „Cultura", 1965,10 iulie; Spiridon Vangheli, Versurile lui Grigore Vieru, „Cultura", 1965,10 iulie; Mihai Cimpoi, Retrospectivă lirică Grigore Vieru, „Nistru", 1965,11; Spiridon Vangheli, Univers poetic, „Moldova socialistă", 1966,2 octombrie; Ion Ciocanu, Grigore Vieru, „Tinerimea Moldovei", 1966, 25 octombrie; Vitalie Tulnic, Bucuria întâlnirilor, Chişinău, 1967, 12-18; Raisa Suveică, Grigore Vieru, „Cultura", 1968, 6 ianuarie; Mihai Cimpoi, Mirajul copilăriei, Chişinău, 1968; Mihai Cimpoi, Disocieri, Chişinău, 1969, 142-167; I. Şpac, Scriitorii Moldovei sovietice, Chişinău, 1969, 99-102; Mihai Cimpoi, Alte disocieri, Chişinău, 1971, 161-163; Ion Ciocanu, Motiv şi semnificaţie, „Nistru", 1974, 9; I. Botnaru, Purpurie taină, „Tinerimea Moldovei", 1975,14 februarie; Nicolae Prelipceanu, „Steaua de vineri", TR, 1978,28; Ion Mircea, Scrisori către un poet în etate, T, 1978, 9; Adrian Popescu, „Steaua de vineri", ST, 1978, 11; Andrei Hropotinschi, Cartea - un act de cultură, LA, 1979, 23 august; Mihail Dolgan, „Poezia trebuie să împingă la viaţă şi la frumos" (interviu cu Grigore Vieru), „Nistru", 1980, 11; Ion Ciocanu, Clipa de graţie, Chişinău, 1980,271-273; Ion Melniciuc, Cartea de suflet a copilului, LA, 1982,1 ianuarie; Ana Bantoş, O selecţie generoasă, „Nistru", 1982,6; Ion Coja, Cu dulci în gură flori de tei, LCF, 1982, 7; Constantin Sorescu, „Făptura mamei", SPM, 1982, 595; Mihail Dolgan, Creaţia lui Grigore Vieru în şcoală, Chişinău, 1984; Ioan Alexandru, Prinos, FLC, 1985, 6; Ion Hadârcă, Din munţii omeniei, LA, 1985, 11 februarie; Leonida Neamţu, Un optimist sceptic care nu poate trăi fără poezie, ST, 1985,6; Ana Bantoş, Regăsirea omului contemporan în poezia lui Grigore Vieru, „Nistru", 1985,8; Mihai Cimpoi, întoarcerea la izvoare, Chişinău, 1985; Gheorghe Mazilu, Splendoarea poeziei şi vraja melodiilor, LA, 1986,17 aprilie; Ion Coja, Ut pictura poesis, LCF, 1986,30; Gheorghe Grigurcu, Rădăcina de foc a poeziei lui Grigore Vieru, VR, 1989,4; Dumitru Micu, Poezia basarabeană, CC, 1990, 1; Marin Sorescu, Grigore Vieru şi lirica esenţelor, „Moldova socialistă", 1990, 9 februarie; I. Oprişan, „ Clasicii ne-aufost pur şi simplu furaţi" (interviu cu Grigore Vieru), JL, 1990, 6; Ion Ciocanu, Dreptul la critică, Chişinău, 1990,295-301; V. Vasilescu, „Hristos nu are nici o vină", LA, 1992,17 aprilie; Gheorghe Grigurcu, Delicateţea poetului cu grădină, CNT, 1992,31; [Grigore Vieru], LA, 1993, 319 Dicţionarul general al literaturii române Vieru 15 aprilie (semnează Eugen Simion, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Carmen Cosma); Eugen Simion, Grigore Vieru - un poet cu lira-n lacrimi, CC, 1994,1-3; Ana Bantoş, Poet al candorilor, „Limba română" (Chişinău), 1995, 1; Tudor Palladi, Rapsod şi scutier al neamului, „Limba română", 1995,1; Dan Mănucă, Grigore Vieru - 60. Departele, aproapele, CRC, 1995,4; Ion Buga, Grigore Vieru - un miracol al spiritualităţii româneşti, LA, 1995,9 februarie; Petru Poantă, Grigore Vieru - 60, ST, 1995,1-2; Constantin Ciopraga, Grigore Vieru - „poetul acestui neam", „Limba română", 1995, 2; Teodor Vârgolici, Un cântec românesc, ALA, 1995, 284; Fănuş Băileşteanu, Grigore Vieru. Omul şi poetul, Bucureşti, 1995; Stelian Gruia, Poet pe Golgota Basarabiei, Bucureşti, 1995; Ludmila Pânzari, Grigore Vieru. Bibliografie, Chişinău, 1995; Ana Bantoş, Cunoaştere şi regăsire sub semnul veacului, „Limba română", 1996, 5-6, 1997, 1-2; Mihai Ungheanu, Scriitorii de la miezul nopţii, Galaţi, 1996,173-178,188-191; Claudia Balaban, Claudia Ilievici, Grigore Vieru, Chişinău, 1997; Alexandru Burlacu, Critica în labirint, Chişinău, 1997, 88-100, 155; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 192-194; Ion Ciocanu, Literatura română contemporană din Republica Moldova, Chişinău, 1998, 103-138; Vasile Bardan, Grigore Vieru -fiul lui „afi", VR, 1999,1-2; Horia Zilieru, V. Fluturel, Grigore Vieru - un univers poetic, LA, 2000,17 august; Dicţ. esenţial, 883-886; Popa, Ist. lit., II, 1185-1188; Marian Barbu, Trăind printre cărţi, II, Petroşani, 2002,424-426; Gheorghe Grigurcu, Poezia de patrie, RL, 2003,30; Alex. Ştefănescu, Grigore Vieru, RL, 2003,38; Mihai Cimpoi, Critice, III, Craiova, 2003, 137-169; Theodor Codreanu, Basarabia sau Drama sfâşierii, pref. Mihai Cimpoi, Galaţi, 2003,214-220; Zamfirescu, Istorie, II, 483-487. M. C. VIERU, Ioan (6.V.1962, Târgu Neamţ), poet. Este fiul Anei (n. Chirilă) şi al lui Mihai Vieru, economist. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, V. a avut preocupări literare timpurii, remarcându-se la concursurile naţionale şcolare. Debutează în 1977 la „Cronica", iar primul volum, Căile şoimului, îi apare în 1990. In anii '80 s-a afirmat în paginile revistei studenţeşti „Amfiteatru", de mediul căreia a fost foarte ataşat. A mai publicat poezii, eseuri, traduceri, interviuri, cronici literare şi de artă, comentariu politic în „România literară", „Luceafărul", „Tomis", „Convorbiri literare", „Teatrul", „Arta", „România liberă" ş.a. în 1990 a fost o scurtă perioadă redactor al revistei „Tomis" din Constanţa (oraş în care a şi locuit câţiva ani), iar în 1992 intră în redacţie la „Contrapunct", din 1994 fiind director al revistei şi preşedinte al Fundaţiei pentru Literatură şi Arte Vizuale Contrapunct. Neîndoios un poet inclasabil generaţionist şi estetic (nici optzecist, nici nouăzecist, nici modernist propriu-zis, cu atât mai puţin postmodernist), V. se distinge printr-o viziune şi o rostire demne de luare-aminte. Retorica lirică fiind una minimală, arsenalul figurativ, ornamentul şi emfaza sunt practic absente, hotărâtoare devenind cadrajul, decupajul, succesiunea secvenţelor - procedee mai degrabă proprii exprimării vizuale, cinematografice -, lucru firesc în condiţiile menţinerii expresiei, sub aspect semantic şi sintactic, pe coordonatele limpidităţii depline. Poezia e transparentă şi directă, dar esenţialmente poezie, iar nu discurs narativ-descriptiv ori solilocviu moral-filosofic versificat. Perfecta şlefuire a enunţurilor, „scriitura înşelător «albă»" (Ion Stratan), o anumită fadoare (asemuită nu o dată cu cea a producţiilor „ultimului" Bacovia) au fost remarcate de comentatori. S-a relevat, în mod repetat, caracterul sentenţios al versurilor, multe poeme fiind perceptibile ca înşiruiri de aforisme, înlănţuiri de poeme de un vers sau două. Dar V. nu alcătuieşte simple colecţii de maxime, aparenţa aforistică e manipulată cu sagacitate, pusă în slujba unui mod de comunicare poetică. La el este vorba de o pătrunzătoare poezie de sugestie, ce induce un adevărat brainstorming imagistic. Enunţuri sărace, epurate de orice exces metaforic sau de culoare convenţională, sunt încărcate de o vigoare a sugestiei, a reverberaţiilor conotative cu totul excepţională. Sub masca reţinerii şi a contemplării distanţate, poetul e imperativ, în bună parte un omolog cvasibacovian al vulcanicului Cristian Simionescu. Pesimism, decepţie, dezabuzare, cinism, caracter oracular, orfism, auto-sofie, gnosticism de factură personală, proclamarea biruinţei binelui, angajare existenţială şi civică sunt, toate, trăsături ori atribute semnalate de critică şi care, în pofida impresiei de inventar eteroclit, dau seamă de identitatea acestei poezii ce „constată şi spune starea lucrurilor" (Alexandru Paleologu), însă modelând-o şi interpretând-o într-o configuraţie de o superioară spiritualitate. Moralist şi istorist, V., smerit la prima vedere, are obiective mari: panoramarea sapienţială a existenţialului, din detaliile evocării enunţiative fiind abstras generalul. Ceea ce frapează şi pare definitoriu este omogenitatea tematică, stilistică şi valorică. Se poate cita de oriunde, eventual un poem precum Capodopera cinematografică din volumul cu acelaşi titlu (1999): „intrăm să vedem capodopera în timp ce afară / se pregăteşte alt film// desigur o altă capodoperă din ghemul negru / pentru a nu ne schimba ţelurile/ de la cincisprezece ani// au împuşcat fiara prea aproape/ de locul simulării// lumina dintre coapse nu poate fi compromisul// au gândit o magmă mult mai fierbinte pentru zilele/notate undeva// se rezolvă numai criza petrolului / numai centru de greutate al timpului/ acceptă două fiinţe// numai Christ înaintează spre ochii noştri/ dintr-o singură parte// nu vom cumpăra argintăria din oraşul de graniţă// eraţi mai frumoşi decât partidul unic/ decât fumul industriei tocmai bun pentru compilaţii// cu frică vă spun nu voi aţi hrănit lupii/ nu uitaţi/ triumful poate fi pretutindeni". Tot aşa, Epoca noastră ori Astrul camuflajului, din volumul Transparenţă cu Pietâ (1997), sunt reprezentative pentru întreaga creaţie a autorului. SCRIERI: Căile şoimului, pref. Constantin Ciopraga, Bucureşti, 1990; Cearcăn, Bucureşti, 1991; Abisul mâinilor, Iaşi, 1994; Coloana oficială, Bucureşti, 1994; Zidul din turn, postfaţă Alexandru Paleologu, Iaşi, 1996; Peisaj confiscat, Timişoara, 1997; Transparenţă cu Pietâ, Bucureşti, 1997; Capodopera cinematografică, Bucureşti, 1999; Crinul regal, Bucureşti, 1999; Zilele fluxului, Ploieşti, 2000; Intervalul răbdării, Cluj-Napoca, 2002. Repere bibliografice: Lucian Alexiu, Liniştitele zile ale poeziei, 0,1990, 38; Constantin Crişan, între metatext şi orfism, TR, 1993, 43; Barbu Cioculescu, „Zidul din turn", JL, 1996, 1-4; Alexandru Paleologu, Justificare metafizică şi lirică, LCF, 1996, 5; Ion Stratan, Chipul din depărtare, VR, 1997, 5-6; Regman, Dinspre Cercul Literar, 178-180; Vieru Dicţionarul general al literaturii române 320 Carmelia Leonte, Lumea ca iluzie optică, CRC, 1998, 9; Ion Stratan, Poetul ultimului deceniu, APF, 1998,3; Constantin M. Popa, Cealaltă faţă a lucrurilor, R, 1998,5-6; Adrian Popescu, Discreţie şi interiorizare, ST, 1999,7; Mariana Filimon, Ordinea altor desene, VR, 1999,7; Mircea A. Diaconu, Petele poeziei, Iaşi, 1999,143-146; Mariana Filimon, Călătorul care a atins fildeşul, VR, 2000, 3-4; Tudor Cristea, Metodă şi poezie, „Litere", 2000, 6-7; Grigurcu, Poezie, II, 537-540; Liviu Antonesei, Poetul după un deceniu, 0,2001,5; Gheorghe Grigurcu, Refuzul calofiliei, CL, 2002,5; Radu Voinescu, Muzicalitate şi ţipăt, LCF, 2002,27; Iuliana Alexa, Intervalele poemelor, RL, 2002, 38; Marian Barbu, „Intervalul răbdării", „Cafeneaua literară", 2003,7. N. Br. VIERU, Ion (7.XII.1941, Pelânia,j. Bălţi), poet şi traducător. Este fiul Teclei (n. Scorpan) şi al lui Vasile Vieru, ţărani. Urmează şcoala medie în satul natal (1949-1959) şi Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat „V. I. Lenin" din Chişinău (1960-1965). A lucrat ca redactor literar la Radio Moldova din Chişinău (1966-1972), redactor la editurile Lumina şi Literatura Artistică (1972-1982) şi la Comitetul de Stat pentru Edituri, Poligrafie şi Comerţul cu Cărţi (1983-1985), director al Biroului de Propagare a Literaturii (1986-1992) şi consultant la Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova (din 1992). Chiar de la debutul cu placheta O palmă de cer (1969), V. se dovedeşte o fire sensibilă la durerile celor apropiaţi, versificând pe motivele războiului şi ale vieţii dramatice a omului de la ţară. Maturizarea lirică este evidentă în poezia de mai târziu - Rostul ţărânii (1980), Lapârinţi (1989) - prin sinceritatea expresiei, prin cantabilitate, dar mai ales prin sugestia reflexivă amară ce transpare din versurile lui elegiace. S-a spus că poetul cultivă „formula tradiţionalistă bazată pe cantabilitate folclorică şi pe desenul imagistic simplu şi clar conturat" (Mihai Cimpoi). Cărţile O palmă de cer, Ploile dorului (1972), Fluvii (1976), Rostul ţărânii, Autografe în câmp (1981), Acelaşi (1986), La părinţi, având ca tematică satul contemporan moldovean şi oamenii lui, sunt tot atâtea trepte ale evoluţiei autorului spre o formulă în care lirismul de sorginte folclorică se îmbină cu meditaţia asupra condiţiei umane. V. scrie şi literatură pentru copii: Cântă-mi, ciocârlie... (1979), Pomul (1979), Soneria (1985) ş.a. Multe din poeziile lui au fost puse pe muzică şi se bucură de popularitate (E linişte în codrul verde, Cucul, Mult frumoasa mea câmpie). SCRIERI: O palmă de cer, Chişinău, 1969; Ploile dorului, Chişinău, 1972; Dincolo de ferestre, Chişinău, 1976; Fluvii, Chişinău, 1976; Cântă-mi, ciocârlie..., Chişinău, 1979; Pomul, Chişinău, 1979; Rostul ţărânii, Chişinău, 1980; Autografe în câmp, Chişinău, 1981; întreaga iubire, Chişinău, 1984; Soneria, Chişinău, 1985; Acelaşi, Chişinău, 1986; La părinţi, Chişinău, 1989; Să facem cunoştinţă, Chişinău, 1989; Cer şi pământ, Chişinău, 1991; Raţă-raţă lătăreaţă, Chişinău, 1992; Aici pe pământ, Chişinău, 1998; Prin valuri, pref. Anatol Ciocanu, Chişinău, 2001. Traduceri: Iuri Ermolaev, Un final neprevăzut, Chişinău, 1975; Boris Jitkov, Povestiri, Chişinău, 1978; Cântaţi, privighetori!, Chişinău, 1978; Lev Kassil, Apărătorii tăi, Chişinău, 1979; Soldatul vârstă n-are, pref. Pavel Cruceniuc, Chişinău, 1985; Vasil Vitka, Amiază, Chişinău, 1989. Repere bibliografice: Vasile Coroban, „O palmă de cer", „Moldova socialistă", 1969,31 august; E.I. Vieru, „Ploile dorului", „Cultura", 1973, 5 mai; Eliza Botezatu, „Ploile dorului", „Cultura", 1973, 5 mai; Ion Ciocanu, Itinerar critic, Chişinău, 1973, 192-203; Gheorghe Vodă, Iscălitura, Chişinău, 1978,25-27; Mihai Cimpoi, Izvoarele poetului: Ion Vieru, LA, 1980,47; Ion Ciocanu, Clipa de graţie, Chişinău, 1980,65-68; Gheorghe Chira, Miracolul cotidianului, „Moldova socialistă", 1986,27 noiembrie; Constantin Cubleşan, „ Un pământ venit dintr-o poveste... ", ST, 1991,10; Ion Cristofor, Un poet al conştiinţei civice, TR, 1992, 7; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 218. I. C. VIERU, Nicolae (4.XI. 1947, Bezeni, j. Bălţi - 3.III.1995, Chişinău), prozator, eseist şi traducător. Este fiul Haritinei şi al lui Toader Vieru, ţărani. Cu studii de istorie neterminate la Universitatea de Stat „V. I. Lenin" din Chişinău (1965-1971), mai târziu urmează cursurile Institutului „Maxim Gorki" din Moscova (1977-1979). A lucrat ca redactor, apoi ca şef de secţie la ziarul „Tinerimea Moldovei" (1968-1971, 1973-1979), la revista „Nistru" (1988-1992), redactor-şef la Editura Literatura Artistică şi la Studioul Moldova-film, director la Editura Hyperion (1995). V. debutează cu poezii la „Tinerimea Moldovei" în 1965, şi editorial cu antologia de nuvele Vânt şi lumină, după aproape un deceniu, în 1974. Al doilea volum, tot o culegere de proză scurtă, Maria (1977), este urmată de romanele Inele de iarbă (1981), Râul şi frunza (1982), Omul din oglindă (1984), Ecouri. Studioul „Ileana-film" (1988), Târziu şi rece (2003) şi de nuvelele din Noii me tangere (1990), toate relevând o solidaritate programatică cu generaţia basarabeană numită a „ochiului al treilea", adică a şaptezeciştilor. Autorul este preocupat de „lumea din interior", pune mereu în faţa personajelor sale o oglindă rece, metalică, în care ele îşi „văd" conştiinţa şi faptele ca pe nişte procese, conturează adevăraţi arbori genealogici, urmărind atent ramificările ce configurează generaţii. Romanele explorează o stare de indeterminare a generaţiilor, care se pierd între trecut, prezent şi viitor, iar personajele suferă un proces de înstrăinare. Realitatea este constituită din fragmente, iar existenţa umană din „inele de iarbă", care se pot uşor desprinde şi risipi. Tehnica narativă mizează pe schimbarea frecventă a unghiurilor de vedere şi a perspectivelor povestirii, lanţul evenimentelor fiind frecvent întrerupt de suspansuri. V. trece pe rând la radiografierea morală a faptelor: Victor Negri, tehnocraţii şi arhitecţii Michi, Brigitte, Melania şi Marius Crucinski (din Ecouri. Studioul „lleana-film") sunt oameni având un chip dublu, ca în oglindă - unul obişnuit, banal şi şters pentru ceilalţi şi altul retras în umbră, crâncen, drept şi cu o voinţă de fier, care îi ajută să ia de fiecare dată viaţa de la început. Adesea personajele devin simboluri: întemeietorul, Stoicul, Schimnicul, Conştiinţa, Eroarea. Ultimele nuvele ale lui V. indică orientarea spre naturalismul psihologic, cu accentul pe întâmplări dramatice, pe destine şi cazuri de conştiinţă. SCRIERI: Vânt şi lumină, pref. Vladimir Beşleagă, Chişinău, 1974; Maria, Chişinău, 1977; Inele de iarbă, Chişinău, 1981; întoarcerea cailor, Chişinău, 1982; Râul şi frunza, Chişinău, 1982; Omul din oglindă, Chişinău, 1984; Steaua de veghe, pref. Victor Prohin, Chişinău, 1986; Ecouri. Studioul „Ileana-film", Chişinău, 1988; Noii me tangere, Chişinău, 321 Dicţionarul general al literaturii române Vighi 1990; Târziu şi rece, Chişinău, 2003. Traduceri: Pille Tacari, Şivasancara. Două măsuri de orez, Chişinău, 1981; I.D. Dmitriev, Un vânător neobişnuit, Chişinău, 1987. Repere bibliografice: Ion Ciocanu, Refuzul livrescului, „Tinerimea Moldovei", 1981,24 mai; Vladimir Beşleagă, Suflul vremii, Chişinău, 1981,199-209; Timoftei Melnic, Valenţe etico-psihologice ale personajelor, „Nistru", 1985, 9; Ghenadie Nicu, Un roman de actualitate, „Nistru", 1989, 8; Nicolae Popa, Sânge şi marşuri, „Sfatul Ţării", 1992, 18-20; Nicolae Negru, Unul dintre puţinii, „Columna", 1995, 1-3; Vitalie Ciobanu, Vânt şi lumină, „Contrafort", 1995,5-6; Victor Prohin, Liber ca-n amintire, „Moldova literară", 1996, 28 februarie; Mihai Cimpoi, Cântecul de lebădă al prozatorului, „Moldova", 1996,3-4; Nicolae Popa, Despre absenteismul literar sau Nicolae Vieru şi generaţia sa, „Basarabia", 1997,11-12; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 226-227. M. C. VIFORUL, revistă apărută la Alexandria, lunar, între 3 august 1919 şi 1 februarie 1920; în august şi în octombrie 1919 e bilunară; la 7 septembrie 1919 îşi schimbă titlul în „Nufărul". Redactori: A. Davidescu-Alexandria şi Florin Chiru-Nanov. Publicaţie „literară-artistică", V. îşi propune ca, într-o epocă de „feroce materialism", să îi sprijine pe toţi cei ce ar putea contribui cu idealismul şi talentul lor la redeşteptarea naţională, căci arta - aristocratică prin origine, dar democratică în manifestări - are menirea de a pătrunde în conştiinţa celor mulţi (Cuvânt introductiv). în paginile sale intră versuri de Nichifor Crainic (Din pustie, Căderi) Gemi-Zam (G.M. Zamfirescu; Spectrul foamei), G. Vlădescu-Albeşti, A. Bădăuţă (Morarul, Pastel), George A. Petre (început de toamnă), Antonian Nour, Dem. Pralea (Castelul morţii), A. Mândru (Poveste duioasă), Dem. Gâlman (Dor pustiu), schiţe şi povestiri de Ion Chiru-Nanov (Două lumânări, Fala Oprişenilor, fragment de roman), Ion Dragoslav (Moş Pitac), G.M. Zamfirescu (în parc, proză poematică, sub aceeaşi semnătură Gemi-Zam), Florin Chiru-Nanov, A. Davidescu, traduceri din Nora Cloud şi Gongora (Sonet), realizate de Antonian Nour, sau din Charles Baudelaire (Omul şi marea) de Nina Codreanu. De asemenea, apare un studiu de psihologie socială de Antonian Nour (Bazele naturale ale amorului), rămas neterminat, evocări ale scriitorilor Alexandru Depărăţeanu, St. O. Iosif sau Al. Vlahuţă, aparţinând lui A. Davidescu, recenzii, epigrame, dări de seamă asupra vieţii culturale la rubricile „Teatru-Muzică", „însemnări", „Informaţii". A. C. VIGHI, Daniel (9.X.1956, Radna, azi în Lipova), prozator şi eseist. Este fiul Zenei Vighi (n. Bar), funcţionară, şi al lui Gheorghe Vighi, marinar. Urmează primele opt clase la Radna (1962-1970), liceul la Lipova (1970-1974) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara (1975-1980). După absolvire rămâne la Timişoara, unde devine profesor la o şcoală generală (1980-1989); din 1990 este redactor la revista „Orizont" şi din 1991 cadru didactic la Universitatea de Vest. îşi ia doctoratul în 1997 cu teza Influenţa orientală în proza românească interbelică. Constante culturale şi poetice, publicată în 1998 sub titlul Tentaţia Orientului. A beneficiat de burse de studiu la Heidelberg (1990), Strasbourg (1993) şi Stuttgart (2002-2003). Debutează cu versuri în ziarul arădean „Flacăra roşie" (1972), şi editorial cu volumul Povestiri cu strada depozitului (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor), urmat de romanul însemnare despre anii din urmă (1989). Mai e prezent în „Familia", „Cuvântul", „Euphorion", „Vatra", „Ariergarda", „Provincia", „Dilema" ş.a., în periodice din străinătate. A fost distins cu mai multe premii, între care cele acordate de Uniunea Scriitorilor (1985), Asociaţia Scriitorilor din Timişoara (1994,1997) şi de ASPRO (1996). Descoperit de Sorin Titel şi recomandat Editurii Cartea Românească, V. se ataşează postfactum grupului bucureştean optzecist. împreună cu criticul Vasile Popovici a încercat stăruitor să editeze o antologie intitulată Celălalt veac al XVIII-lea francez, urmărind să modifice imaginea convenţional-acceptată a literaturii din epoca Luminilor. Cartea care îl impune, Povestiri cu strada depozitului, poartă în mod frapant semnătura promoţiei textualiste şi are un aer demonstrativ. Personajele sunt simple marionete trase de sfori de un autor care nu se osteneşte să le scoată din vidul anonimatului, mulţumindu-se să le divulge doar funcţia epică - Personajul principal, Autorul ş.a. Pasionat al cinematografului, V. îşi construieşte proza după norme preponderent vizuale. Anumite texte poartă titlul neutru Secvenţe. Uneori ochiul camerei de luat vederi urmăreşte câte un personaj în trecerea lui prin cadru, părăsindu-1 în momentul în care îl „pierde din vedere". Romanul însemnare despre anii din urmă, cu un moto din Cervantes, „întoarce-te, Măria Ta, senor Don Quijote, că mă jur pe toţi dumnezeii că nu-s decât mânzări şi berbeci cei cu care vrei să te măsori", se aşază cu adevărat sub semnul donquijotismului, cu precizarea că aici închipuirea are un accent real asupra vieţii, iar Sancho Panza (personajul echivalent e Iuliu Manoilă) se molipseşte ireversibil de maladia Cavalerului Tristei Figuri (protagonistul anonim al romanului, numit Studentul). Spre deosebire de faimosul său înaintaş, Studentul controlează metodic tensiunea între imaginar şi real, derutându-şi progresiv companionul. Nu altfel se desfăşoară jocul savant - cu mutări abil calculate - în care romancierul antrenează lectorul. Din interstiţiile de manevră ale planurilor, ce glisează imprevizibil unul pe altul, reînvie o lume chesaro-crăiască fascinantă, fixată în tipologii memorabile. Alt roman al lui V., încheiat înainte, dar publicat după 1989, este Decembrie, ora 10 (1997). Titlul marchează exact momentul terminării cărţii - dimineaţa zilei de 16 decembrie 1989, ziua declanşării revoltei anticomuniste la Timişoara, iar construcţia este cronica unei lumi suferinde, care îşi sfârşeşte agonia şi destinul odată cu procesul scrierii. La fel ca în lumile fictive ale comilitonilor, evenimentele se consumă în cotidianul anodin, lipsit de relief şi de perspectivă, populat de fiinţe cu identitate generică. Protagonişti sunt două fantoşe - colonelul în retragere poreclit Moş Bocanc şi amicul său, fostul şef de gară Dom Petcu -, împotmolite, sufocate într-o ambianţă vâscoasă şi toropită de o căldură toridă. Ca în Străinul lui Albert Camus, ca în schiţa Căldură mare de I.L. Caragiale sau ca în povestirea La ţigănci a lui Mircea Eliade, în cartea lui V. canicula este mult mai mult decât o realitate meteorologică. Metaforă existenţială, ea semnalează anestezia şi finalmente lichefierea totală a spi- Viitoriul Dicţionarul general al literaturii române 322 ritelor, anihilate de agresiunea neantului. Plictisul cvasicon-centraţionar e înzestrat de prozator cu trape invizibile. Prin ele, într-un moment de semitrezie, se poate oricând plonja ireversibil în capcana tenebrelor terifiante, care semnifică în mod palpabil coşmarul comunist. Valahia de mucava (1996), scriere cu statut incert - eseu, jurnal intelectual şi confesiune -, are ca punct de sprijin tripla calitate a lui V.: participant la revolta anticomunistă din Timişoara (martor al istoriei), scriitor (creator de lumi fictive) şi intelectual năucit de probleme de identitate (şi subiectul tezei sale de doctorat este o dovadă). Scriitorul nu scapă nici un prilej să chestioneze neliniştit statutul şi menirea literaturii în lumea contemporană, relaţiile sinuoase pe care ea le întreţine cu viaţa. Martorul priveşte istoria dinăuntru, punând în cauză veridicitatea naraţiunilor confecţionate ulterior, uneori chiar şi autenticitatea evenimentelor trăite la cald. în fine, intelectualul are o conştiinţă autoscopică acută, aflată permanent la pândă şi căutând diferenţele dintre provinciile culturale: Banatul este lumea burgheză, individualistă, iubitoare de confort material, lumea mătuşii Valeria din proza lui Sorin Titel, iar Valahia ar fi lumea iacobină a lui Jupân Dumitrache, dar şi a mahalalei sordide, pentru care nu numai ficţiunea lui I. L. Caragiale, ci şi decorurile teatrale ale lui Lucian Pintilie sunt un model. în ultimă instanţă, cartea este o pledoarie contra izolării confortabile a artistului, dincolo de furtunile istoriei. Memorialul deportărilor în Bărăgan din anii '50 - Rusalii '51. Fragmente din deportarea în Bărăgan (în colaborare cu Viorel Marineasa, 1994), Deportarea în Bărăgan (în colaborare cu Viorel Marineasa şi Valentin Sămânţă, 1996) însemnările despre „anii din urmă" sau despre „strada depozitului", anatomia „Valahiei de mucava", ca şi studiile privind epoca veche a literaturii române, prezente în cartea Intre hanger şi sofa (1998), cele de imagologie despre perioada interbelică din Tentaţia Orientului ş.a. sunt tot atâtea capitole ale unui fals tratat de patologie culturală zonală, în redactarea căruia prozatorul s-a implicat de la debut. SCRIERI: Povestiri cu strada depozitului, Bucureşti, 1985; însemnare despre anii din urmă, Bucureşti, 1989; Rusalii '51. Fragmente din deportarea în Bărăgan (în colaborare cu Viorel Marineasa), Bucureşti, 1994; Deportarea în Bărăgan (în colaborare cu Viorel Marineasa şi Valentin Sămânţă), Timişoara, 1996; Valahia de mucava, Timişoara, 1996; Decembrie, ora 10, Bucureşti, 1997; între hanger şi sofa. Literatura în epoca veche românească, Timişoara, 1998; Tentaţia Orientului, Piteşti, 1998; Apocalipsa 9, Piteşti, 1999; Insula de vară, Iaşi, 1999; Personajul istoric în literatura paşoptistă, Braşov, 2000; Sorin Titel, Braşov, 2000; Prelegeri de literatură română. Epoca veche şi modernă, Timişoara, 2001; Fals tratat de convieţuire (în colaborare cu Wisky Andras şi Alexandru Vlad), Cluj-Napoca, 2002; Fahrplan jur die Sixties (în colaborare cu Viorel Marineasa), Stuttgart, 2003; Lumea la 1848, Cluj-Napoca, 2003. Repere bibliografice: Cornel Ungureanu, O confirmare: Daniel Vighi, 0,1985, 46; Ioan Groşan, Proză, AFT, 1985,12; Radu Călin Cristea, Ecuaţii de gradul doi, F, 1985,12; Cristian Moraru, „Povestiri cu strada depozitului", ST, 1986,1; Dan Culcer, Modificări în proza scurtă, VTRA, 1986, 1; Vasile Popovici, Poemul existenţei ca atare, AFT, 1986, 3; Ioan Holban, Două debuturi, CRC, 1986,30; Mircea Mihăieş, Reverii livreşti, 0,1989,13; Ioan Buduca, Ralantiul şi acceleratorul, AFT, 1989,4; Vasile Popovici, „însemnare despre anii din urmă", F, 1989, 5; Ioan Holban, Exerciţii de imaginaţie, CRC, 1989,27; Nora Rebreanu, Raportul dialogic, ECH, 1990,3-4; Simion, Scriitori, IV, 693-702; Ţeposu, Istoria, 139-140; Ioana Pârvulescu, Memorialul deportării, RL, 1994, 31; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 459-461; Ruja, Parte, 1,86-89, II, 57-61; Ruxandra Cesereanu, Deportaţii, ST, 1995, 3; Eugenia Tudor-Anton, Infernul deportării în Bărăgan, LCF, 1995,23; Lovinescu, Unde scurte, V, 201-205; Cornel Ungureanu, Cronicarii, actorii şi autorii, O, 1996, 7; Andrei Bodiu, Un moralist de sfârşit de secol, VTRA, 1996,5; Mihai Dragolea, încercări epice în anii din urmă, VTRA, 1996, 5; Adrian Popescu, Un jurnal moral, ST, 1996, 7-8; George Buteanu, Jurnale, „Dilema", 1996, 178; Nae Antonescu, „Rusalii '51", VTRA, 1996, 10; Gheorghe Grigurcu, Conştiinţa Timişoarei, RL, 1996,46; Berea, Dicţ. scriit. bănăţeni, 171-174; Perian, Scriitori, 198-204; Mircea Mihăieş, Tratat de disperare, 0,1997,6; Daniel Cristea-Enache, Căldură mare, ALA, 1997,327; Ioan Stanomir, Infernul cotidian, LCF, 1997,39; Ruxandra Ivăncescu, Două feţe ale realului, două feţe ale textului, VTRA, 1997,11; Gheorghe Perian, Un roman despre arşiţă şi moarte, VTRA, 1997,11; Ruxandra Cesereanu, „între hanger şi sofa", ST, 1998, 11-12; Nicolae Breban, Cămila lui Nietzsche, CNT, 1999,15; Mircea Cau, între anonimat şi identitate, CC, 1999,6-7; Florentina Costache, Ficţiuni, RL, 1999,32; Monica Spiridon, Mic tratat de patologie zonală, R, 1999, 7-8; Ştefana Totorcea, Critica şi condeiul autorului de ficţiune, RL, 1999, 34; Dicţ. analitic, II, 247-249; Doina Curticăpeanu, Criticul între narghilea şi laptop, F, 2000, 4; Dimisianu, Lumea, 393-401; Adrian Oţoiu, Proza generaţiei '80. Strategii transgresive, I, Piteşti, 2000, 50-51, 56-60, II, Piteşti, 2003, 49-53, passim; Tudorel Urian, Proza românească a anilor '90, Bucureşti, 2000, 122-127; Bogdan Iancu, La taifas, RL, 2001, 15; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 274-277; Manolescu, Lista, II, 299-302; Popa, Ist. lit., II, 924; Svetlana Cârstean, Banatul e un fel de Macondo tematic, OC, 2002,107; Dicţ. scriit. rom., IV, 750-752; Carmen Muşat, Strategiile subversiunii, Piteşti, 2002,275-279; Gheorghe Crăciun, Diseminarea corporală a ideii, OC, 2003,152; Opriţă, Anticipaţia, 557-558. M. S. VIITORIUL, publicaţie apărută la Budapesta, de trei ori pe săptămână, de la 1 ianuarie 1884 până la 24 aprilie 1885. Primul redactor responsabil a fost Zamfiriu M. Rozescu, înlocuit în aprilie 1884 de Corneliu Diaconovici. Editat sub deviza „Activitate şi legalitate. Dreptate şi frăţietate", V. îşi propune să apere drepturile românilor din Transilvania pe cale legală, respectând constituţia şi urmărind să coopereze, pe terenul politicii, cu ungurii. în paginile rezervate vieţii culturale şi literare sunt incluse ştiri şi dări de seamă de la adunările şi manifestările artistice ale societăţilor studenţeşti române şi de la şedinţele Societăţii pentru Fond de Teatru Român. Urmărind cu interes viaţa culturală din Bucureşti, V. reia, îndeosebi din „Românul", articole de istorie ale lui A. D. Xenopol (Teoria lui Rosler) şi Gr. G. Tocilescu (Dacia sub romani), rezumatele conferinţelor lui B. P. Hasdeu sau studiul lui G. I. Ionnescu-Gion intitulat Poezia poporală. In continuarea acestor preocupări se înscriu articolele despre istoria romanilor ale lui At. M. Marienescu şi capitolul Datinile de la nuntă la romanii vechi, din volumul Cultul păgân şi creştin al aceluiaşi autor. Un lung studiu despre ortografie, rezumând discuţiile din Academia Română, apare, nesemnat, sub titlul De orthographia et rebus quibusdam aliis. Paginile de literatură originală, destul de puţine, sunt mediocre. Publică versificări umoristice I. de la 323 Dicţionarul general al literaturii române Viitorul Buceci (Ioan Puşcariu), iar stihuri ocazionale un Catone Indoleanu, acesta culegând şi câteva doine. Se reproduc scene din Ovidiu de V. Alecsandri, poezii de Carol Scrob, V. A. Urechia, Gh. Bengescu-Dabija şi Th. M. Stoenescu închinate lui Vasile Alecsandri, retipărite din „Familia". O naraţiune istorică în versuri, Iuliu Cesar şi Brutu, aparţine lui At. M. Marienescu, iar câteva pagini de amintiri dau Alexiu Solymosi (Suveniri) şi Matilda Cugler-Poni (Din timpuri grele). Un interes notabil este arătat literaturii maghiare. Alexiu Solymosi transpune din versurile unui tânăr poet maghiar (L. Bartok), este tălmăcită nuvela lui G. Csiky Istoria unui geniu, iar Petru Oprişoiu figurează cu un articol despre Petofi. Alţi scriitori comentaţi elogios (în articole nesemnate) simt Victor Hugo şi I. S. Turgheniev. Se traduc fragmente din memoriile lui Heinrich Heine. Interesul pentru mişcarea teatrală românească este vizibil în corespondenţele lui D. de la Tismana despre spectacolele teatrelor populare din Transilvania, ca şi în comentariile asupra turneelor Agathei Bârsescu şi ale Elenei Teodorini sau asupra reprezentaţiei de la Bucureşti cu drama Ovidiu de V. Alecsandri. în genere, articolele referitoare la viaţa culturală şi literară, urmărind mai ales promovarea culturii naţionale, dezvăluie, din partea colaboratorilor, un gust artistic format. L. V. VIITORUL, gazetă apărută la Bucureşti, bisăptămânal, între 17 decembrie 1872 şi 13 iunie 1874. Până în martie 1874 director a fost N. F. Bădescu. O atitudine vag democratică, cultul lui Al. I. Cuza şi critica lui Carol I sunt principalele componente ale programului politic, reflectat şi în literatura din V. Poeţii gazetei sunt Simeon Miculescu şi Daniel Demetrescu, interesanţi amândoi prin notele romantice şi sociale din versurile lor. S. Miculescu mai publică Marsilieza, text propriu, care a avut o oarecare circulaţie în epocă, şi adaptări după Victor Hugo. Mai colaborează cu versuri Dimitrie D. Păun, Şt. Poppini, Nicolae Rucăreanu, N. V. Scurtescu, se reiau poezii de Mihail Zamphirescu. O nuvelă de anticipaţie, printre primele din literatura noastră, intitulată Finis Rumaniae, scrie Al. N. Dariu. Alte schiţe şi nuvele aparţin lui S. Miculescu. Se traduce din Vergiliu, La Fontaine (fabula Lupul şi mielul), din Goethe (tragedia Stelle, versiune de N. Miculescu) şi Victor Hugo (fragmente din Mizerabilii). R. Z VIITORUL, publicaţie apărută la Târgovişte, săptămânal, din februarie până în septembrie 1888, sub redacţia lui C. Alessandrescu. Continuând „Armonia" şi „Unirea", gazetele efemere mai vechi ale lui Alessandrescu, V. se adresează cu precădere intelectualilor rurali, învăţătorilor şi preoţilor, de la care se primeau şi cereri stăruitoare de transformare a ei într-o revistă literară. Cu modestie, redactorul recunoaşte că lucrul nu îi stă în putinţă. S-a mulţumit să tipărească, pe lângă articole politice, ştiri locale, varietăţi distractive, şi versuri de Al. Vlahuţă. Apărute în fiecare număr, poeziile (Banul Armida ş.a.), ca şi scrierile în proză (O masă de stos) ale acestuia au dat gazetei un oarecare interes. D. M. VIITORUL, săptămânal apărut la Buzău între 7 mai şi 29 octombrie 1889. La această gazetă politică, editată şi redactată de D. I. Pleşoianu, a colaborat şi Al. Macedonski cu nuvela Nicu Dereanu, publicată iniţial în „Revista literară" din 1886, şi cu După perdele. Schiţe din viaţa bucureşteană. Aici Iuliu Cezar Săvescu şi-a tipărit întâia dată poeziile Când miezul nopţii a trecut şi Campestris. R. Z VIITORUL, cotidian apărut la Bucureşti între 5 noiembrie 1907 şi 21 noiembrie 1916, între 2 noiembrie 1918 şi 20 decembrie 1938, între 28 august 1944 şi 18 februarie 1946; până în 1910 are subtitlul „Ziar de dimineaţă". Deşi literatura nu îşi află constant locul în paginile acestei publicaţii liberale, de-a lungul timpului pot fi întâlnite semnături importante. Astfel, în primii ani colaborează cu versuri I.U. Soricu (înstrăinare), Ion Minulescu (în templul liniştii), St. O. Iosif şi D. Anghel sub pseudonimul comun A. Mirea (Omul de zăpadă), Cincinat Pavelescu (Epigrame caricaturilor lui Iser), D. Teleor (Greva avocaţilor), Al. T. Stamatiad, Mihail Cruceanu, Claudia Cridim (Claudia Millian), Ion Foti, Dumitru Drăghicescu. Proza este ilustrată de N. Pora, V. Demetrius (cu nuvelele Gelos de viitor, O şedinţă de spiritism, Din două firi ş.a.). Nu lipsesc articolele teoretice, cum sunt cele ale lui D. Drăghicescu despre poezia populară, recenziile (nesemnate) la Istoria literaturii române în veacul al XlX-lea de N. Iorga, la broşura 1907- Din primăvară până-n toamnă a lui I. L. Caragiale sau la basmele lui Petre Ispirescu, toate la rubrica „Săptămâna bibliografică", precum şi articole şi recenzii semnate de Virgil Caraivan, Ştefan Popp, Vasile Savel (la volumul Nucul lui Odobac de Emil Gârleanu), cronici literare şi teatrale de Petre Locusteanu, reportaje de N. Pora. într-un număr din aprilie 1911 este comentat un schimb de epigrame între Cincinat Pavelescu şi Caton Theodorian 1 5 s s>nt « VIITORUL ZIAB DE DIMINEAŢA Î NEŞTIINŢA rea” CREDINŢĂ* ilicit Sîd O Itapftear» ^ . ***•-rurala lllfikgp -v , *<* 4 zr.xsrzrJzx „*PH1STO s, K*UST isopaliSiiMji SlivS ŞTiRI POLITICE UN Criza din Bugaria st!llli=s ţSîgş»! JEşcarea caitorală ţa $«arafcu Ipfililfe Viitorul Dicţionarul general al literaturii române 324 (Incidentul Cincinat - Caton). Paginile cotidianului sunt ilustrate de caricaturile lui Iser. După primul război mondial V. găzduieşte sporadic texte literare, printre care poezia Laudă regelui de Nichifor Crainic şi Sărbătoarea neamului de Claudia Millian, ambele prilejuite de Marea Unire de la 1918. în anii următori se remarcă numeroase povestiri de Al. Cazaban, cronicile teatrale ale lui Paul I. Prodan, cronicile şi recenziile lui Simeon Rufu şi Ion Foti. Preocuparea pentru evenimentele vieţii literare, permanentă pe tot parcursul apariţiei gazetei, e vizibilă în revista presei, în consemnarea premiilor literare, în prezentarea proiectelor privind înfiinţarea unei edituri naţionale sau în analiza activităţii Societăţii Scriitorilor Români. în cadrul rubricilor „Cartea" şi „Cronica literară" sunt grupate numeroase recenzii, sub semnătura lui Ioan I. Cantacuzino (la Bal mascat de Ionel Teodoreanu, Calea Victoriei de Cezar Petrescu, Crăişorul de Liviu Rebreanu, Cetiţi-le noaptea de Ion Minulescu, Joc secund de Ion Barbu, Isabel şi apele diavolului de Mircea Eliade) şi cea a lui Grigore Tăuşan (la Oraş patriarhal de Cezar Petrescu, Locul unde nu s-a întâmplat nimic de Mihail Sadoveanu). A. F., A. St. VIITORUL, cotidian apărut la Bucureşti din 26 martie 1990, sub egida Partidului Naţional Liberal, ca serie nouă a ziarului cu acelaşi titlu (1907-1946). Directori: Gelu Netea (martie-iulie 1990), Alexandru Dincă (din iulie 1990). Din colegiul redacţional mai fac parte Florin Dumitrache şi Radu Boroianu. în articolul-program intitulat La început de drum, Florin Dumitrache precizează orientarea publicaţiei către „linişte şi pace", „dialog în loc de confruntare", „democraţia reală, care să aducă la putere voinţa poporului", „libertate în cuget şi-n simţiri, vorbă şi faptă, gândire şi acţiune". Rubrici: „Ultima oră", „Viaţa internaţională", „Sport", „Puncte de vedere", „Politica", „Economice", „Sociale", „Arte", „Externe". Din 22 septembrie 1990 V. editează suplimentul „Caleidoscop cultural-artistic şi de divertisment", iar din 7 decembrie 1990 suplimentul studenţesc „Opoziţia", girat de Organizaţia Tineretului Universitar Naţional-Liberal din Bucureşti. Alături de numeroase dezbateri politice, declaraţii de presă, interviuri, platforme-program, reportaje din actualitatea social-politică, se republică versuri de Octavian Goga şi Petofi Sândor, poezii de Marin Sorescu, Ana Blandiana, Emil Mânu, Irina Mavrodin, precum şi eseuri de Cezar Tabarcea, Gh. Tomozei, Mircea Ciobanu, Traian Coşovei, Constant Călinescu. V. cuprinde, de asemenea, memorii, cugetări, epigrame, sporadic o cronică dramatică şi una plastică, sondaje de opinie, anunţuri, caricaturi, revista presei, reclame. M. W. VIITORUL CETĂŢEI ALBE, cotidian bilingv româno-rus apărut la Cetatea Albă între 22 mai şi 21 septembrie 1924, sub conducerea lui Grigore Răducănescu. Nu este indicat vreun colegiu de redacţie, colaboratorii semnând de regulă cu pseudonime. Din articolul-program, Scopul nostru, rezultă că publicaţia îşi propune să fie o „tribună românească la îndemâna tuturor românilor". Numai „Pagina de duminică" conţine literatură; versurile, îndeosebi de factură simbolistă, aparţin lui AL Macedonski (Rondelul plecării), G. Bacovia (Amurg, Toamnă, Note de toamnă), Ion Pillat (în vie, Florica), Al. T. Stamatiad (Doina), Tudor Arghezi (Sfârşitul toamnei), Demostene Botez (Sector liniştit), Perpessicius (Peisaj), Nichifor Crainic (Cules de vii), Octavian Goga (Toamnă), N. Iorga (Seară de toamnă), Ludovic Dauş (Şi Dacia), Adrian Maniu (Tâlharul). Ionel Teodoreanu e prozatorul preferat al redacţiei şi al cititorilor, fiind prezent cu povestirile Un cerşetor, Amintire, Despărţire, Cocori. Se mai selectează proză de D. Iov (Domnul Cocuz. Amintiri din şcoală), Tudor Teodorescu-Branişte, sub iscălitura Andrei Branişte (împăcarea), Ion Pas (Divagaţiuni sentimentale, însemnările unui soldat), N. Dunăreanu (Pagini din trecut). Se reproduce Justiţie de I. L. Caragiale. Iosif Popovici este autorul studiului Cum caracterizează românul vecinii săi, iar Grigore Avakian al articolelor Cetatea Albă în prima jumătate a secolului al XlX-lea. Note şi impresii de la martori oculari şi Unde a fost situat vechiul Tyfas. Sunt traduşi în ruseşte, în cadrul rubricii „Rumânskaia literatura", C. Negruzzi, N. Gane, Barbu Delavrancea, Victor Crăsescu. Mai sunt incluse transpuneri din Remy de Gourmont, Bj0rnstjerne Bj0rnson ş.a. Alte rubrici culturale sporadice sunt „Cărţi străine", „Cărţi româneşti", „Teatru", „Filmul meu", „Cultura poporului", „Colţul cultural", „Bibliografii", „Muzica". L. Cr. VIITORUL ROMÂNCELOR, publicaţie apărută lunar, la Iaşi din 1 ianuarie până în octombrie 1912 şi la Bucureşti din noiembrie 1912 până în iunie 1916. Directoare: Adela Xenopol. Revista, care îşi propune să apere „dreptul şi emanciparea femeii", este destinată femeilor şi e scrisă de femei. Intr-o rubrică specială sunt evocate personalităţi feminine ale timpului, unele fiind şi colaboratoare fidele: principesa Maria Obrenovici, principesa Olga Sturdza, Elena Cuza, Elena Pherechyde, Maria Baiulescu, Smara, Vera Myller, Caterina Bercea, Virginia Tomescu-Scrocco, Maria Cunţan, Hortensia Papadat-Bengescu. Poeziile sunt semnate de Riria (Coralia Xenopol), Virginia Micle-Gruber, Maria Gavrilescu, Cornelia din Moldova (Cornelia Kernbach), Smara, Maria Cunţan, Maria Baiulescu, Adela Xenopol ş.a. Se mai publică însemnări de călătorie (Lacul celor Patru Cantoane, sub genericul „Scrisori din Elveţia"), articole despre opere muzicale, proză (Adela Xenopol, Nocturnă), amintiri (Amintiri despre Eminescu şi Marelui Mihail Kogălniceanu. Pioase amintiri de Maria Gavrilescu), traduceri (Maxim Gorki, Hanul şi fiul său, Henrik Ibsen, Ella Rentheim, Heinrich Heine, Don Ramiro), articole diverse (de T.V. Ştefanelli, Mişcarea feministă în Bucovina, Neli Cornea, Maria Negre, Clotilda Averescu, Elena Niculiţă-Voronca), piese de teatru (Strigoiul de Adela Xenopol, Păcate de Maria Cunţan, Ştefan cel Mare în Munţii Vrancei de Elena D. O. Sevastos, Jărtfiţii de Fanny Emeric), cronici plastice (Maria Buteanu), muzicale (Elena Chirilă) şi teatrale. Colaboratoare constantă este Elena D.O. Sevastos, cu poveşti populare şi cu folclor medical. Iscălitura Collangee (sau Col) de Piconchere apare cu oarecare regularitate, mai ales în ultimii ani, sub editoriale (Şi noi vom învia, Perpetuum mobile, An Nou!), schiţe 325 Dicţionarul general al literaturii române Viitorul ţârei vesele (Cică să nu crezi) şi versuri. în 1915 se introduce o secţiune nouă, asigurată de Maria Beiu-Paladi, dedicată problemelor de educaţie a copiilor de vârste mici, unde intră, alături de texte relatând experienţa proprie, şi material didactic: istorioare, versificări, jocuri. Au mai colaborat Fausta Rădulescu, Laura Vampa, Miron Pompiliu, Ilie Bărbulescu, Aura Stellorian, Lili V. Vârgolici, Maria Chefaliady. V.r. încearcă să creeze un curent feminist panromânesc, deoarece se adresează şi femeilor de dincolo de Carpaţi, din rândul cărora vin Maria Baiulescu (de la Braşov), Maria Cunţan (de la Sibiu). M. Pp. VIITORUL SOCIAL, revistă apărută lunar la Iaşi din august 1907 până în iulie 1908 şi neregulat la Bucureşti din martie 1913 până în august 1914 şi în mai-iulie 1916. Directori: Cristian Racovski, George Grigorovici, M. Gh. Bujor; secretari de redacţie: Gh. Oprescu (1913), O. Călin (1914), I. C. Frimu (1916). Din 1913 sumarul este organizat pe rubrici: „Sociologie şi politică", „Literatură", „Polemică", „Actualităţi". Publicaţie social-democrată cu un accentuat caracter ideologic şi politic, V.s. intenţionează să fie „un nou organ de luminare, de critică şi de luptă", cu o doctrină bazată pe concepţia materialistă a istoriei, în spiritul lui Karl Marx şi Friedrich Engels, şi cu scopul de a educa proletariatul, dar cu „o înrâurire salutară asupra întregii vieţi intelectuale a ţării". De altfel, din Capitalul lui Marx se traduce capitolul Acumularea primitivă. Semnează articole C. Dobrogeanu-Gherea (Anarhia cugetărei, Deosebirile dintre socialism şi anarhism), C. Racovski (Chestiunea agrară şi, sub pseudonimul Petre Mircescu, Reforma agrară, Pe două fronturi), Dumitru Drăghicescu (Asupra marxismului), I. Sion (Socialismul în România), N. D. Cocea. Preocupările redacţiei se grupează în jurul unor probleme de natură socială şi politică, precum caracterul revoluţionar al revendicărilor proletare, lupta de clasă, campania pentru votul universal, critica ideilor burgheze. Prin preluarea unor texte de Paul Lafargue, Gustav Auerbach, Otto Bauer, Gustav Eckstein din revistele „Die Neue Zeit", „Le Socialisme", „Der Sozialdemocrat", „The Industrial Union Bulletin" şi chiar din „România muncitoare", V.s. îşi manifestă solidaritatea cu mişcarea socialistă din Ungaria, Austria, Franţa, Marea Britanie, Canada, China. Interesul pentru literatură se reduce la înscrierea în sumar a unor versuri de D. Th. Neculuţă (Cocoarele, înainte, La Steaua, inedite), I. Minulescu (O, nu te apropia de mănăstire), F. Aderca (In Amore), B. Nemţeanu, Barbu Lăzăreanu, la câteva schiţe ale lui I. C. Vissarion (Ciorba de găină, Pozitiv), la traduceri fragmentare din proza lui Maxim Gorki (Orologiul), din Upton Sinclair (romanul Mocirla), Anatole France (Dl Thomas), A. P. Cehov (Călătorul de la clasa I-a) şi la transpunerea câtorva versuri de Heinrich Heine. A St. VIITORUL SOCIAL, gazetă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 11 şi 25 octombrie 1931, cu scopul apărării „intereselor proletariatului şi ale ţărănimii din România". Colaborează cu articole Al. Sahia (Tragedia învăţătorilor, Făcătorul de papuci), Petre Pandrea (Politica păcii, Ţărănimea) şi N. Tatu (Marx şi Engels). Rubrica „Literatură - teatru" este semnată de Haig Acterian (Cinema în Rusia nouă, Pasivitatea spectatorului de teatru azi). O corespondenţă din Berlin despre demonstraţiile de stradă provocate de premiera filmului Im Westen nichts Neues (pe un scenariu după romanul omonim al scriitorului Erich Maria Remarque), considerat o ofensă adusă soldatului german, este semnată de Cari Sharp. Numărul 2 anunţă intenţia V.s. de a începe editarea unei „biblioteci ştiinţifice şi literare care va fi un îndreptar ieftin pentru muncitorul doritor de cultură". R. P. VIITORUL ŢÂREI, număr unic apărut la Bucureşti în 1902, ca „ediţiune festivală a Societăţii «Santinela» de sub direcţiunea d-lui căpitan Carol Scrob", pusă sub motoul „Viitor de aur ţara noastră are / Şi prevăd prin secoli a ei înălţare" din D. Bolintineanu. Tipăritura, iniţiată de generalul Eraclie Arion şi căpitanul-poet Carol Scrob cu scopul de a ajuta la construirea unui palat al invalizilor militari prin strângerea unui fond, îşi anunţă în articolul Rostul nostru, semnat D.I. Stroici, intenţia de a cultiva „amintirea trecutului istoric cu măreţele-i fapte", vorbind despre „vitejia neamului românesc şi despre armata ţării". Poezia Ostaşi... de A. C. Cuza este o ilustrare literară a acestui deziderat practic. Fascicula mai conţine versuri de Alexandru Macedonski (Sonnet lointain... - Sonetul din zori), Mircea Demetriade (Către drapel), Cincinat Pavelescu (Celor rămaşi), Iuliu I. Roşea (Oştenilor români), Alexandru I. Şonţu (Omagiile mele), Constantin Cantilli (Auroră şi apus), Virgiliu N. Cişman, o proză de Petru Vulcan (Turbanul şi împărăteasa, poveste din campania de la 1877), o anecdotă de Nicolae Ţincu (Ţiganul şi marea), articole de Carol Scrob (Rolul poeziei în război) şi de Smara, o tălmăcire de Radu D. Rosetti după Frangois Coppee (Veghea) şi alta de N. Ţincu după Paul Deroulede (Gazda bună) şi Cugetări răzleţe. Izbucnirea la 16 iunie 1913 a celui de-al doilea război balcanic face să renască V.ţ. sub forma unei „publicaţii patriotice ilustrate", menite „a contribui la dezvoltarea şi întreţinerea cât mai vie a sentimentului patriotic", ce va apărea la Bucureşti între 30 iunie 1913 şi decembrie 1924. Directori: D. Urzică şi Temistocle Grigoriu, căruia, cu puţin înainte de a muri, Carol Scrob îi încredinţase acest titlu, ca fiind „cel mai potrivit pentru o publicaţiune patriotică". în martie 1915, după retragerea lui Temistocle Grigoriu din redacţie, o reorganizare majoră îl aduce în poziţia de director (curând şi proprietar) pe N. G. Rădulescu-Marador şi ca secretar de redacţie pe Constantin Nutzescu (până în aprilie 1916). Revista suferă numeroase întreruperi şi fluctuaţii în periodicitate (săptămânală, bisăptămânală, lunară, numere cumulate), mutări ale redacţiei între Bacău şi Iaşi (din 1920 din nou la Bucureşti), urmându-1 pe director în Moldova, unde se afla mobilizat. Frecvente au fost şi transformările de subtitlu: „Revistă românească enciclopedică", „Organ închinat ostaşilor şi intereselor naţionale", „Revistă literară. Patriotică. Ilustrată", „Revistă literară ilustrată. Sociologie, economie, critică, filosofie, artă, muzică, higienă, gospodărie", „Organ al Armatei II" ş.a., ca şi cele în aspectul grafic, coperta devenind policromă. Concomitent, conţinutul şi structura se diversifică Villara Dicţionarul general al literaturii române 326 prin introducerea unor rubrici de interes lărgit, dar cu susţinere destul de firavă: „Cronica muzicală" (semnată Musicus), „Cronica artistică" (N. Pralea) „Cărţi şi reviste apărute", „Cronica literară", „Cronica feminină" (semnată Olimpia), „Ecouri". De atenţie specială se bucură rubrica „Figuri contemporane", ce ocupă integral o pagină cu portretele în medalion însoţite de succinte prezentări ale unor personalităţi politice şi militare ale timpului. Din mai 1916 până la 24 martie 1917 este suspendată din cauza războiului, iar când se redeschide, materialele, veştile de pe front, ordinele de zi şi informaţiile cu caracter militar, comunicatele despre luptele armatei române - la „Cronica războiului" - se înmulţesc, devenind preponderente. Fiind o revistă „autorizată şi studiată de Marele Stat Major", V.ţ. invită să colaboreze toţi „domnii ofiţeri care în orele libere se ocupă cu scrieri literare, patriotice sau orice fel de studii cu caracter militar", iar numărul acestora este destul de mare. Beletristica aparţine totuşi unor creatori „civili". Se publică sau se reproduc poezii de Octavian Goga (La armei Povestea Ardealului), St. O. Iosif, Alexandru Macedonski (Oh, suflete orb, Mănăstirea), Mihai Codreanu (Trece valul), A.C. Cuza, Radu D. Rosetti, Smara, Mihail Săulescu,Victor Eftimiu, Al. T. Stamatiad, Cridim (Christea N. Dimitrescu), Alfred Moşoiu, V. Demetrius, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, Ludovic Dauş (Cerşetorul), George Murnu (în cimitir), Ion Al-George (Carmen), Zaharia Bârsan, Mihail Celarianu, Sofronie Ivanovici, N. Vulovici (Cântecul dorobanţilor), N. Mihăescu-Nigrim, Ion Ojog, Nicolae Ţimiraş, C. Z. Buzdugan, Mihail Cruceanu, George Gregorian, G. Rotică, Ioan Al. de Lemeni, N. Rădulescu-Niger, Ion Pribeagu (I.M. Popescu Băjenaru) ş.a. Se reiau şi versuri de V. Alecsandri (Latina ginta) B.P.Hasdeu (Mater Dolorosa), Mihai Eminescu (Criticilor mei), Ion Catina, Carmen Sylva. Prozatorii, mai puţin numeroşi, sunt Petru Vulcan, Al. Cazaban, N. N. Beldiceanu, A. Mândru, Al. Macedonski, N. Batzaria, Constantin Nutzescu (Din vis de-o clipă), N. Mihăescu-Nigrim, Ion Pas (Fiecare cu focul lui... O faptă bună), I. Chiru-Nanov (Pastile), Al. T. Stamatiad, Corneliu Moldovanu, Victor Eftimiu, Const. Rîuleţ, V. Demetrius, Al. Vlahuţă, Zaharia Bârsan (Sus frunţile!), Mihai Codreanu (O datorie sfântă). Rar apar traduceri, datorate lui Al. T. Stamatiad (după Maurice Maeterlinck) şi Radu D. Rosetti (după Frangois Coppee), medalioane (D. Caselli, Marioara Voiculescu, Al. Cazaban), epigrame de Sofronie Ivanovici, Radu R. Rosetti, Toma Florescu, anecdote (la rubrica „Urzici"), maxime şi cugetări (adaptate după Charles Baudelaire). O susţinere reală prin prezenţa sporită în sumar după încheierea războiului vine din partea lui Sofronie Ivanovici, Mihai Codreanu, O. Goga şi George Gregorian. In ultimele numere figurează şi numele lui N. Iorga, Romulus Seişanu şi Constantin C. Bacalbaşa. Intenţiile începutului, de a se implica în acţiuni de binefacere, se materializează şi prin cedarea unei părţi din profit Crucii Roşii şi prin iniţiativa insolită a lui Mihai Codreanu, care compune poezia Pentru orfani menită să fie „cântată pe scena Teatrului Naţional din Iaşi şi pe la casele particulare pentru a se colecta ajutor pentru orfani". V.ţ. mai conţine studii şi articole îndeosebi cu subiecte istorice (D. Caselli, A fiinţat cândva o „împărăţie" bulgară?, Românii din Grecia), necrologuri (Take Ionescu, Carmen Sylva). O ilustraţie bogată - grafică, portrete (semnate Iser, Silvan, B'Arg, N. Vermont), instantanee citadine, vederi, desene - înviorează paginile. Au mai colaborat Alex. St. Vernescu, C. Spiru Hasnaş, N.A. Bogdan, Pan Flallipa, N. Pora, Th. D. Sperantia, Lia Hârsu, Eugen Ciuchi, Constanţa Hodoş, Stan Palanka, O. Carp (G. Proca), Mircea Dem. Rădulescu, D. Marinescu-Marion. R.P. VILLARA, Mihail (pseudonim al lui Mihail Fărcăşanu; 10.XI.1907, Bucureşti - 14.VII.1987, Washington), prozator şi gazetar. Este fiul Măriei (n. Vasilescu) şi al lui Gheorghe Fărcăşanu, avocat. A urmat primele clase şi Liceul „Alexandru Lahovari" la Râmnicu Vâlcea şi Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (1927-1931). îşi completează studiile juridice la Londra (1935) şi Berlin, unde în 1938 îşi trece doctoratul cu teza Uber die geistesgeschichtliche Entwicklung des Begriffes der Monarchie, tipărită în acelaşi an la Wiirzburg şi în 1940, într-o formă prescurtată, la Bucureşti, cu titlul Monarhia socială. între 1935 şi 1939 face parte din redacţia ziarelor „Naţionalul nou", „Viitorul" şi „Semnalul". Eseuri şi note cu teme literare sau cronici îi apar în „Democraţia" încă din 1932, şi în „Păreri libere". Prin căsătoria cu Pia Pillat, fiica poetului Ion Pillat, intră în familia Brătianu, care îl introduce în politică, numindu-1, în 1940, preşedinte al Tineretului Naţional Liberal şi redactor-şef la „Românul", oficios al PNL. în 1944 i se încredinţează (până în 1945) şi conducerea noii serii a cotidianului liberal „Viitorul", unde semnează editoriale 327 Dicţionarul general al literaturii române Villara privitoare la situaţia social-politică din ţară, susţine o campanie de presă viguroasă în favoarea recunoaşterii dreptului României la statutul (şi reparaţiile) de stat cobeligerant. în 1939 mai trecuse printr-o experienţă revuistică, editând singurul număr din „The Rumanian Quarterly", publicaţie a Societăţii Anglo-Române, în paginile căreia se vor întâlni semnăturile lui N. Iorga, Gh. Brătianu, George Fotino, Ion Pillat, Păstorel (Al. O. Teodoreanu), Cella Delavrancea, Miliţa Petraşcu ş.a. După manifestaţia anticomunistă şi antisovietică desfăşurată în 1945 de ziua onomastică a regelui şi al cărei principal organizator a fost, urmărit de agenţii cominternişti ai Anei Pauker, ameninţat cu moartea, trece în clandestinitate. Un an mai târziu părăseşte ţara la bordul unui avion, în condiţii dramatice, nu înainte de a tipări sub pseudonimul care l-a consacrat, necunoscut atât cititorilor, cât şi criticii, romanul Frunzele nu mai sunt aceleaşi (1946; Premul Editurii Cultura Naţională). Pentru o scurtă perioadă (1947-1948) se refugiază în Italia şi în Franţa, luând legătura cu exilul românesc şi contribuind la organizarea politică a acestuia. La Paris publică în 1948, în numărul inaugural al revistei „Luceafărul", apărută sub coordonarea editorială a lui Mircea Eliade, nuvela Vântul şi pulberea, cea de-a doua tentativă literară a sa, anunţată ca început al unui alt roman şi semnată cu acelaşi pseudonim. Probabil că scriitorul a încercat să-şi separe activitatea artistică de preocupările gazetarului şi ale omului politic, ipoteza că a fost silit de cenzura comunistă să adopte un pseudonim nesusţinându-se. Când în 1946 publică volumul Scrisori către tineretul român, interzis la scurt timp de regimul de ocupaţie sovietic, păstrează semnătura de gazetar pentru definirea lui ca om politic, spirit tenace, încrezător în izbânda ideilor democratice, dispus să îşi asume sacrificiul în susţinerea ideilor. Stabilit în SUA (New York, 1948-1954, şi Washington, 1954-1987), devine colaborator apropiat al generalului Nicolae Rădescu şi al lui Grigore Gafencu, împreună cu care se desprinde din Comitetul Naţional Român şi pune bazele (în 1951) Ligii Românilor Liberi, organism al exilului românesc anticomunist pe care, după dispariţia prematură a lui Rădescu şi apoi a lui Grigore Gafencu, îl conduce singur o lungă perioadă de timp, până la retragerea sa definitivă din viaţa politică. între 1951 şi 1953 a fost primul director al Departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă din Miinchen, tot din 1951 el realizează practic ziarul „Românul", al cărui director este Nicolae Rădescu, semnând consecvent editorialele până la ultimul număr, în 1963. Colaborările sale la publicaţiile româneşti ale exilului cuprind „Curierul român" (Paris), „Uniunea română", „România muncitoare", „La Nation roumaine", „Ţara" (Roma), „Romania" (Roma), „Patria" (Miinchen) şi „America". în plan cultural V. şi-a legat numele, alături de Mircea Eliade, N.I. Herescu, Constantin Antoniade, Leontin Jean Constantinescu, D. I. Ciotori, de realizarea la Paris a Asociaţiei „Mihai Eminescu", a susţinut, în cadrul Universităţii Libere organizate de Petre Sergescu, ciclul de conferinţe Paşoptism şi liberalism şi a fost primul preşedinte al Asociaţiei Ziariştilor Români Liberi din străinătate. în romanul Frunzele nu mai sunt aceleaşi, V. cultivă un existenţialism cosmopolit, foarte înrudit cu cel al lui Mircea Eliade din cărţi precum Isabel şi apele diavolului, Maitrey, Huliganii sau Lumina ce se stinge, în parte caracteristic perioadei interbelice: trăirea ca esenţă a vieţuirii de fiecare zi, supremaţia faptei, fie ea şi gratuită (asemenea celei de provenienţă gidiană), conştiinţa ratării, mitologizarea erosului, sensul tragic al definirii de sine, singularizarea. în acelaşi timp, jurnalul intim, transcris fără inhibiţii sau mimat, devine expresia şi oglinda fracturării narative, dar şi a contradicţiilor dintre aspiraţie şi dezabuzare, consemnând îndoieli, înfrângeri şi abandonare. Iubirea aprinsă, centrată pe posesiunea fizică, este o justificare a experimentului fără limită, sfidând realităţile sociale şi înscriind o victorie asupra absurdului existenţei. S-ar mai putea evidenţia şi un filon sentimental-nostalgic în scrisul literar al lui V., fără vreo rezonanţă în manifestările publicistice ale jurnalistului sau în mesajele lui politice. Proza artistică se impune astfel şi ca o compensaţie a reflexivităţii şi a analis-mului psihologic în raport cu activismul şi tendinţa de făptuire realistă a politicianului. De unde şi doza substanţială de poezie din paginile romanului. Cartea, remarcabilă prin unitatea şi concentrarea acţiunii ce oscilează între idealitate şi grotesc, s-a bucurat de o receptare critică extrem de favorabilă atât la apariţie, cât şi după. Cronica entuziastă a lui Virgil Ierunca din săptămânalul călinescian „Lumea" a dus de altfel la interzicerea publicaţiei de către cenzura comunistă. Articole substanţiale au şi Pompiliu Constantinescu (o cronică radiofonică), Dan Petraşincu, Al. Piru şi Mihnea Marmeliuc, iar mai târziu I. Negoiţescu, Gabriel Dimisianu ş.a. Vântul şi pulberea poate fi considerată nu fragment narativ, ci o nuvelă substanţială, închegată şi finalizată. La porţile oraşului, în zilele de sfârşit ale lui august 1944, armata română se confruntă cu trupele germane, care, după întoarcerea armelor, nu vor să accepte retragerea. Acesta este doar fundalul naraţiunii, în prim-plan situându-se drumul spre infern pe care îl străbat un bărbat şi o femeie, Ion şi Maria, traversând frontul la întoarcerea lor spre casă. Doi necunoscuţi, ce devin extrem de apropiaţi prin simpla întâmplare a asemănării drumului, a călătoriei, care se transformă într-o probă de iniţiere în viaţă şi în moarte. Redactată extrem de sobru, cu o tensiune dobândită prin întârzierea în descripţia succesiunii evenimentelor ce îi apropie pe cei doi până la neputinţa despărţirii finale, episodul războiului fiind numai un pretext dramatic al chemării spre o nouă existenţă, nuvela relevă calităţi de analiză psihologică şi de intuiţie a modificărilor sufleteşti infinitezimale, proprii unui prozator de excepţie. SCRIERI: Frunzele nu mai sunt aceleaşi, Bucureşti, 1946; ed. îngr. şi introd. Adrian Anghelescu, Bucureşti, 1997. Repere bibliografice: Dan Petraşincu, „Frunzele nu mai sunt aceleaşi", „Dreptatea nouă", 1946,256; AL Piru, „Frunzele nu mai sunt aceleaşi", „Naţiunea", 1946, 54; Constantinescu, Scrieri, V, 204-207; Virgil Ierunca, Un mare scriitor: Mihail Villara, „Lumea", 1946, 35; Mihnea Marmeliuc, „Frunzele nu mai sunt aceleaşi", „Liberalul", 1946, 135; Ştefan Popescu, Premiul Editurii Cultura Naţională 1946, ORT, 1946, 13-14; Petre Gheaţă [Alexandru Paleologu], Mihai Fărcăşanu, „Glasul Vinea Dicţionarul general al literaturii române 328 patriei", 1964, 9; Piru, Panorama, 383-386; Tina Cosmin, The Flight of Andrei Cosmin, Londra, 1972; Andrei Brezianu, Odihnind, acum..., „Agora" (Philadelphia, SUA), 1987,1; D.Z. [Dinu Zamfirescu], Mihail Fărcăşanu, „Dialog" (Dietzenbach), 1987, 77-78; Ierunca, Subiect, 72-78; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 461-464; Emil Mânu, Propunere pentru o reeditare: „Frunzele nu mai sunt aceleaşi", ALA, 1995, 251; Reuben H. Markham, România sub jugul sovietic, Bucureşti, 1996, 331-335; Alexandru George, Revenirea lui Mihail Villara, LCF, 1997,10; Z. Ornea, Un roman al „generaţiei pierdute", RL, 1997, 28; Dan C. Mihăilescu, Dandysmul încercănat, „22", 1997,43; Dan A. Lăzărescu, Confesiuni. Dialoguri realizate de Radu Ţoancă, Bucureşti, 1997, 91-92, 119-120,124; Virgil Ierunca, Paşii lui Mihail Fărcăşanu, JL, 1998,1-2; Dan A. Lăzărescu, Onoarea simpatiei..., JL, 1998,1-2; Nicolae Florescu, întoarcerea proscrişilor, Bucureşti, 1998, 203-211; Micu, Ist. lit., 718; Carmen Brăgaru, Dinu Pillat. Un destin împlinit, Bucureşti, 2000, 111-112; Emil Mânu, Generaţia literară a războiului, Bucureşti, 2000, 295-296; Tudorel Urian, Proza românească a anilor '90, Bucureşti, 2000, 24-27; Gabriel Dimisianu, „Frunzele nu mai sunt aceleaşi", RL, 2001,31; Popa, Ist. lit., I, 277-278; Cornelia Pillat, Ofrande, Bucureşti, 2002, 215-231; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor, Bucureşti, 2003, 74-78; Manolescu, Enciclopedia, 309-311. N. FI. VINEA, Ion (pseudonim al lui Ioan Eugen Iovanache; 17. IV.1895, Giurgiu - 6.VII.1964, Bucureşti), poet, prozator, gazetar şi traducător. Este fiul Olimpiei (n. Vlahopol) şi al lui Alexandru Iovanache. Mama, născută la Constantinopol, are ascendenţă grecească (lucru trecut sub tăcere de scriitor, care se străduia să-şi reconstruiască un arbore genealogic exclusiv românesc); profesoară de elină cu studii la Paris, Olimpia Iovanache îi va transmite întâiului ei născut pasiunea pentru studiu, imaginea sa regăsindu-se, însufleţită de tandreţe, în romanul Lunatecii (I-II, 1965). Tatăl, mic proprietar funciar, a urmat prestigioasa Ecole Centrale pariziană, însă nu a profesat niciodată, lăsându-se în voia unei existenţe fără orizont, consumată între cafenea şi club, ruinătoare pentru starea materială a familiei. Curând după naşterea copilului părinţii se mută la Bucureşti, unde în 1902 viitorul scriitor va fi înscris la Institutul „Sf. Vineri", pentru ca între 1910 şi 1914 să urmeze cursurile Liceului „Sf. Sava", secţia clasică; este epoca descoperirii propriei vocaţii, când, stimulat de intense lecturi din poezia franceză, adolescentul scoate în 1912, împreună cu S. Samyro (viitorul Tristan Tzara), revista „Simbolul". Apariţia „Simbolului" este şi prilejul debutului lui V. (sub semnătura I. Iovanaki), care îşi face intrarea în literatură cu o prelucrare după Cetatea moartă a lui Albert Samain, urmată, în proximul număr, de poemul Sonet. în 1913 V. publică sistematic poezie în „Noua revistă română" a lui C. Rădulescu-Motru, unde în 1914 semnează pentru prima dată Ion Vinea - o adaptare a numelui bunicii din partea tatălui, Chauvignac -, extinzându-şi colaborarea la „Seara" (patronată de AL Bogdan-Piteşti), „Facla" lui N. D. Cocea (de acesta îl va lega o constantă prietenie) şi „Rampa". în 1915 înfiinţează tot cu Tristan Tzara revista „Chemarea", din care vor apărea doar două numere; în acelaşi an începe să colaboreze la „Cronica" lui Tudor Arghezi şi Gala Galaction, cu poezie, proză şi cronici dramatice. Mobilizat în 1916 la Iaşi, îşi continuă activitatea publicistică la „Omul liber" şi la „Deşteptarea politică şi socială". în 1917 se căsătoreşte cu Ana-Maria Băjescu Oardă (viitoarea poetă Tana Quil), de care se desparte la scurt timp. După încheierea primului război mondial devine redactor la „Adevărul" (1919-1922), semnătura regăsindu-i-se, de asemenea, în „Cuvântul liber", „Facla", „Adevărul literar şi artistic", „Gândirea", „Cugetul românesc" ş.a. în 1922 iese, sub redacţia sa şi cu sprijinul lui Marcel Iancu, revista „Contimporanul", care avea să canalizeze o bună parte a energiilor tinere din literele şi artele plastice româneşti interbelice. în 1924 termină Facultatea de Drept la Universitatea din Iaşi, înscriindu-se apoi în Baroul Ilfov, dar fără să profeseze, iar un an mai târziu, în 1925, scrie la „Lumea" ieşeană şi debutează editorial cu volumul de proză scurtă Descântecul şi Flori de lampă. în pofida unor anunţuri privitoare la iminenta apariţie a unei cărţi de poeme (în 1919 Tristan Tzara atrăgea atenţia asupra unui titlu, La Poupee dans le cercueil, şi în 1924 era semnalată culegerea Moartea de cristal), aceasta se editează abia în ajunul morţii: Ora fântânilor (1964). între 1928 şi 1932 V. e deputat de Roman din partea Partidului Naţional Ţărănesc. Până la declanşarea celui de-al doilea război mondial duce o intensă activitate publicistică, iniţiind campanii de presă referitoare la problemele vremii în „Contimporanul" şi în „Facla" (unde e director între 1930 şi 1940), între timp, în 1938, devenind preşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti. Colaborează la „Curentul", iar în anii de război, mobilizat, e redactor la „Evenimentul zilei". De-a lungul tim- 329 Dicţionarul general al literaturii române Vinea pului a mai semnat Ajax (cu N. Carandino), Doctorul Caligari, Evin, I. Iova, Ion Iovin, Ion Japcă, Junius (alternativ cu George Sbârcea), Kalvincar (cu L. Kalustian şi N. Carandino) ş.a. Odată cu sfârşitul războiului şi instalarea regimului comunist îşi încheie şi cariera de gazetar. Suspendat în 1945 din presă, se retrage din viaţa publică; reuşeşte totuşi să desfăşoare, în paralel cu cizelarea propriilor versuri şi definitivarea romanului Lunatecii, o rodnică activitate de traducător, dând unele din cele mai inspirate versiuni româneşti ale pieselor lui William Shakespeare (Macbeth, Othello, Hamlet ş.a.) şi ale povestirilor lui Edgar Allan Poe. Semnele poziţiei estetice reformatoare a lui V. se întrevăd la scurtă vreme după ce în 1912, în primele numere din „Simbolul", autorul plătea, pe urmele lui Albert Samain, Al. T. Stamatiad şi Ion Minulescu, un tribut adolescentin recuzitei poetice simboliste, populată de „galere roze-n drum către Cythera", „palizi matrozi" şi „fantastici albatrozi". Scrisă după numai un an, poezia Tuzla anticipează, în juxtapuneri sincopate şi eliptice, o discontinuitate simptomatică pentru devenirea ex-centrică a omului modern: „Val pal, stâncile arse, / albastrul sat într-un inel de var. / Femeile ţărmului au obraz de mărgean / şi se vând pe stras şi suliman". începând cu poemele publicate în 1915 în „Cronica", lirismul lui, evoluat în răspăr cu idealul compoziţiei sinestezice şi imagistica de tip romantic-compensator, relevă pregnant categoriile structu-rante şi tensiunile definitorii ale modernităţii literare: distanţarea ironică, tendinţa către depersonalizare, disonanţa neliniştitoare, fragmentarismul, refuzul retoricii. Poemul Un căscat în amurg se detaşează atât de cadrul fastuos-maladiv al melancoliei simboliste, cât şi de fadul idilism sămănătorist: „...De o săptămână nici un factor poştal n-a mai sunat din corn, călare / în schimb, iată un popă-negru călăreşte cu picioarele în şosea / iată depărtarea muge şi s-aşterne pe o cireadă / iată vântul se înhamă cu tălăngi moştenite din tată în fiu / iată.../ nu mai ştiu, pesemne e târziu, / [...] sfinţii şi-au lepădat pe nori nestinse pipele şi s-au culcat cu nevestele, / căci turme biblice şi plictisite urcă, urcă, urcă, urcă pe / cărare şi pocnesc printre bice, hăis-cea şi vorbe murdare". Accentele lirice se deplasează către patetismul exasperării şi trăirile halucinatorii, trăsături distinctive ale poeticilor expresioniste: „Să ne oprim aci lângă fântâna secată / că salcia serii cade apăsător, / chiar piscurile se gârbovesc copleşite, / iar moara de vânt, văduvă şi neagră, / înnebuneşte pe deal, înnebuneşte" (Septembrie). Etapa con-structivistă aduce cu sine un interes mai apăsat pentru dimensiunea experimentală şi virtuţile ludice ale limbajului (Ev, Eleonora). în acelaşi timp, peisajul citadin cosmopolit, sclipitor şi caleidoscopic devine un prilej de developare a fascinantei polimorfii a lumii modeme: „La băcănie la Ciobanu / lunecă pe chitre soare. / Câtă umbră sub pădure, / în vitrina fructelor răcoare. / Au sosit / strugurii timpurii din sud, / banane în piele de căprioară / şi nucile de cocos / cumplit testiculare / în care hohotele negrilor se mai aud. / Aici, aici, / unde târguieşte Mira Popovici, / sună-ţi anii în valută forte, / pipăie meridianul Bucureşti-Paris" (Reclamă). Radiografia stării de poezie din faza constructivistă este dată de poemul Lamento, savantă îmbinare de discontinuităţi metaforice cu nuanţe ermetice barbiene şi sentimentalism şarjat: „Ploi de martie, tragedie citadină, / arborii îşi fac semn ca surdomuţii. / Pentru spectacolul de adio / plângeţi lacrămi de făină / printre sonerii, lumină, / de Sfântul Bartolomeu al afişelor. // Dinspre bariere noaptea vântuie, - / treci între cristale, feerică, deci, / pe rugul tău lăuntric răstignită, / în dâra farului, snop imponderabil, / cu echipaj, pe pneu rostogolit. // Şi s-au aprins stelarele vitrine, / cumplit se strâmbă Negrul la volan, / înghite felinarele unul câte unul, / la intrarea în teatru, va dansa, va dansa. // Nu mă vezi, sufăr, sub ţilindrul inutil". Odată cu concentrarea asupra activităţii gazetăreşti militante, şi îndeosebi după încetarea apariţiei „Contimporanului" (1932), lirica lui V. îşi pierde treptat disponibilitatea novatoare şi forţa analitic-constrângătoare, pentru a rătăci în formule bătute, lipsite de orizont. Drept urmare, volumul Ora fântânilor - din care au fost eliminate poeme ca Doleanţe, Septembrie, Bocet, Ev, Un căscat în amurg, Visul spânzuratului, Cosmopolis, Lamento - le apărea criticilor literari ai anilor '60 drept opera unui „elegiac minor" (Nicolae Manolescu), situat departe de estetica vizionară şi efervescenţa deschizătorului de drumuri. Proza lui V., a cărei diversitate pare a îmbrăţişa întregul spectru al preocupărilor pentru tehnicile moderne, de la impresionismul poemului în proză simbolist la meticulozitatea observaţiei specifice romanului naturalist, trecând prin tipare compoziţionale expresioniste şi suprarealiste, îşi afirmă unitatea de substanţă în respectarea programatică a unei orientări care, redefinind ierarhia tradiţională a genurilor, s-a impus odată cu revoluţia romantică drept unul din principiile modernismului literar: preeminenţa lirismului. într-un interviu acordat lui I. Valerian, V. declara: „Nu există decât un gen literar: poemul. Numai el poate conţine în stare pură esenţa poeziei. Toată aşa-numita literatură psihologică sau de document nu interesează. Este lucru mort". Ceea ce în Manifestul activist către tinerime („Contimporanul", 1924) le apărea contemporanilor ca spirit de frondă şi nihilism ostentativ, contribuind însă decisiv la impunerea şi manifestarea lipsită de inhibiţii a avangardismului în literatura română interbelică, se revelează a fi, în perspectiva unei practici auctoriale proteice şi înclinate către experimentalism, asumarea tranşantă a cadrului axiomatic inaugurat în zorii modernismului de gândirea lui}. G. Herder, F. Schelling ori John Stuart Mill. în plus - crede jurnalistul V. -, practica gazetărească, ajunsă la maturitate expresivă, a preluat în forma reportajului toate „impurităţile" structurale ale operei literare - elementul senzaţional, textura documentară, psihologismul -, încât literaturii nu îi mai rămâne decât să se concentreze asupra a ceea ce îi este primordial constitutiv: poezia. „Esenţialismul" estetic al scriitorului se conturează încă din textele reunite în Descântecul şi Flori de lampă, unde graniţele dintre genuri sunt suspendate, iar obiectivismul mimetic al descrierii este înlocuit cu subiectivismul impresionist al „viziunii" şi „vedeniei". în Descântecul, arendăşoaica Sultana, părăsită de amantul care este şi logofăt al moşiei -dispărut cu câştigul obţinut din ultima recoltă -, încearcă să îl întoarcă pe bărbatul infidel cu ajutorul vrăjilor, închipuind o păpuşă de ceară şi arzând-o în timp ce dansează goală în jurul Vinea Dicţionarul general al literaturii române 330 focului aprins într-o zonă năpădită de buruieni din spatele casei. „Naraţiunea" se încheagă, împotriva retorismului şi a convenţionalismului, ca înlănţuire de închipuiri ale protagonistei - scene de iubire brutală petrecute în trecut sau fantezii întunecate izvorâte din spaima de a fi înşelată, din îndoieli şi anxietăţi, risipite în final prin decodare ironică. Experimentală este şi Cravata de cânepă, prelucrare parodică în cheie urmuziană a relaţiei între Hamlet, „infelicele prinţ al Danemarcei", şi domniţa Silvia-Logica, al cărei devotament pasional merge până într-acolo încât se spânzură de braţul felinarului în care Hamlet, dezgustat de patetismul abject al existenţei, se metamorfozase. Celelalte schiţe stau sub semnul goticului poesc, coagulându-se într-un inventar de „cazuri". în Zvonuri, de pildă, gelozia lui Stan Gurău, prelungită dincolo de moarte, poartă scheletul sinucigaşului din dragoste până la fereastra casei unde fosta-i nevastă, adormită lângă ibovnic, tresare în somn şi alungă cu gesturi inconştiente fantomele trecutului. Ema din Talionul, înşelată de amant, hotărăşte să se sinucidă în braţele acestuia, decizia fatală fiind pecetluită de bătaia unei „pendule sepulhrale" instalate într-un „sarcofag de abanos". în Treptele somnului personajul descoperă într-un dulap un flacon cu pastile de otravă; împins de o curiozitate morbidă, le încearcă în repetate rânduri gustul, ajungând să fie chinuit de coşmaruri în care se vede otrăvindu-se cu bună Portret de Marcel Iancu ştiinţă; în cele din urmă hotarul între vis şi realitate, supus repetatelor violentări, cedează, iar Pavel înghite întregul conţinut al flaconului. Cea mai izbutită scriere în proză a lui V. este Paradisul suspinelor (1930), microroman poematic construit prin suprapunerea mai multor discursuri narative, inaugurând procesul de reconfigurare avangardistă a literaturii. Amestec de jurnal intim cu accente onirice suprarealiste şi poem în proză postsimbolist, sincopat de intervenţiile unui narator care, sub iniţialele I. V., încearcă fără succes să manevreze mecanismul defect al „obiectivitătii" auctoriale, Paradisul suspinelor este un bildungsroman â rebours. De altminteri, lectorul este avertizat că mărturia protagonistului „s-a lăsat condusă mai mult de acuitatea impresiilor conţinute decât de ordinea cronologică şi logica expunerii", lipsa de unitate compoziţională a tramei nefiind decât imaginea retorică a lipsei de coeziune a subiectului narator. în consecinţă, textul diseminează, într-un limbaj intens metaforic, fundamentele tematice ale psihanalizei freudiene, prilejuind derularea etapelor cardinale ale confesiunii analitice. Substanţa epică - abandonul conjugal al tatălui, relaţia paradoxală între soţie şi amantă, nebunia Liei, tânăra iubită, regăsirea amanţilor şi traiul lor promiscuu într-o Dobroge aproape pustie - joacă un rol secundar în această scriere „selenară şi densă ca un acvarium de meduze" (Perpessicius), unde alternanţa vocilor narative creează o structură polifonică şi o proliferare incontrolabilă a subiectivismului şi a impresionismului confesiv. S-a vorbit, în acest sens, de autenticitate în accepţie gidiană ori camilpetresciană (G. Călinescu), opinie discutabilă având în vedere predispoziţia evident calofilă a esteticii lui V. („E o socoteală a neputinţei acea pornire de a obţine arta prin cât mai multă sinceritate, prin sacrificarea vanităţii, a ruşinii şi a amorului propriu, pentru a cădea în cealaltă vanitate, a realizării artistice. Confesiunile sunt cea mai josnică literatură".) Cu Lunatecii, roman flamboaiant al crepusculului şi declinului, situat în descendenţa prozei lui J.-K. Huysmans, Oscar Wilde şi Mateiu I. Caragiale, scrisul lui V. se întoarce la rădăcinile obscure ale modernismului literar. Implicat în toate tendinţele şi mişcările de prefacere extrem-modernistă a artei, cochetând chiar, în manifeste şi articole teoretice, cu radicalismul şi nihilismul avangardelor, scriitorul a cărui conştiinţă stă sub semnul de-literaturizării literaturii îşi construieşte ultima operă - schiţată în paginile „Contimporanului" (Un escroc sentimental, 1930-1931) - în acord cu estetismul şi decadentismul. Personajul central, Lucu Silion, rentier al unei averi scăpătate şi avocat sinecurist al unui fantomatic Oficiu Intercultural şi de Turism Guvernamental, face parte din familia spirituală a lui Des Esseintes şi Dorian Gray. Răsfăţat al femeilor frumoase şi obiect al invidiei nedisimulate a bărbaţilor, Silion îşi împarte existenţa între reveria în marginea subtilelor metamofoze coloristice datorate alternanţei anotimpurilor - contemplate estet, în compania „licorii vechi, aurii şi vii" a coniacului Hennessy, într-o încăpere decorată parcă „după estampe sau descrieri" din casa lui cu aspect de „cetăţuie maură", situată în Dealul Spirii -, escapadele amoroase nocturne şi luxoasa cafenea Esplanade, unde, după orele de trândăvie matinală, îşi face apariţia în ipostaza de 331 Dicţionarul general al literaturii romane Vinea arbiter elegantiae. Lipsit de viaţă interioară propriu-zisă - consecinţă a ororii de psihologism a autorului Lucu Silion se lasă „traversat" de trăirile şi efluviile pasionale ale personajelor feminine, ajungând în cele din urmă „decorul operaţional" devastat, declasat şi grotesc al înfruntării sentimentale dintre două amante conturate după o schemă romantic-maniheista: de o parte, Ana Ulmu, „femeia fatală" a decadenţilor, bruneta, enigmatică şi fascinantă; de cealaltă, Laura Feraru, blonda angelică şi hipersensibilă, ţintuită la pat, ca eroinele lui Poe, de capriciile unei boli nervoase necunoscute. Asemenea lui Dorian Gray, Lucu Silion se prăbuşeşte brusc, finalul romanului, previzibil şi tranşant până la proiecţia în epură, prile-juindu-i lui V. distanţarea ironică de reţetă într-o şarjă caricaturală, amintind de atitudinea începuturilor sale literare. Aşa cum se întâmplă cu întreaga operă, valoarea scrierii nu stă în intriga de roman-foileton, superficială şi senzaţională, ci în construcţia fragmentară şi relativ autonomă a episoadelor, care facilitează întâlnirea, în „mici nuclee poetice, poeme pure, pline de tensiune şi farmec" (Elena Zaharia-Filipaş), dintre atenţia specială acordată detaliului, definitorie pentru stilul decadentismului de la finele secolului al XlX-lea, şi viziunea teoreticianului literar ca amplificare şi modulare în chei retorice diverse a aceleiaşi esenţe poematice. Publicistica lui V., întinsă pe trei decenii, din 1913 până în 1945, acoperă ariile tematice fundamentale ale jurnalisticii româneşti din epocă, de la cronica literară şi culturală la militantismul politic şi de la manifestul artistic incendiar la reportajul monden. Scriitorul a început prin a face cronică literară la „Rampa", creionând, într-un stil viguros şi percutant, fundalul literelor române ale începutului de secol ca spaţiu de receptare şi gestaţie a celor mai noi idei ivite în cultura europeană. Astfel, într-un articol din 1913 atrage atenţia asupra multiplelor faţete ale avangar-dei pe cale de a se naşte, proclamând despărţirea de simbolism (Literatura rusă. Poeţii. Futurism. Acmeism. Adamism. Curente noi), iar altundeva („Facla", 1914) semnalează necesitatea ca literatura noastră să se ralieze noilor orientări, „simultaneism, unanimism, futurism, paroxism, dinamism, withmanism", a căror trăsătură comună este identificată ca fiind „Individualitatea - singurul element împreună cu Talentul pe care posteritatea îl ia în seamă" (O şcoală nouă: simultaneismul). în acelaşi timp, mobilitatea spirituală şi fineţea analitică a cronicarului se vădesc în recenziile dedicate unor scrieri precum Bisericuţa din Răzoare a lui Gala Galaction, La fântâna Castaliei de N. Davidescu sau Alcoolurile lui Guillaume Apollinaire, la care se adaugă memorabile portrete în peniţă ale unor mari figuri literare contemporane, între care un nuanţat şi extrem de expresiv omagiu adus lui Paul Verlaine. întâlnirea cu N. D. Cocea îl determină pe V. să îmbrăţişeze ideile socialiste, articolele sale de atitudine transformându-se, nu de puţine ori, în virulente pamflete împotriva fruntaşilor Partidului Naţional Liberal şi îndeosebi împotriva membrilor familiei Brătianu. Apogeul publicisticii lui literare este atins la „Contimporanul", când promovează, împotriva tendinţelor îngust-naţionaliste, ideile şi mişcările europene de înnoire. înfăţişat de E. Lovinescu drept „principalul factor al extremismului [literar] român", acuzat, de cealaltă parte, de avangardiştii formaţi la „Contimporanului" că nu a avut îndrăzneala ultimă de a se delimita tranşant („ostentativ-agresiv") de întreaga tradiţie, scriitorul pare dificil de încadrat într-o istorie literară construită ca succesiune de idei estetice, curente, şcoli etc. G. Călinescu evită să îl situeze, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent, în interiorul unor coordonate teoretice precise, acuzând mobilitatea talentului şi imprevizibilitatea poetului, care, „dotat cu un instinct tropic", s-ar orienta după „cele mai mici schimbări ale soarelui liric". Un studiu al lui Şerban Cioculescu, Poezia d-lui Ion Vinea („Revista Fundaţiilor Regale", 1937), intuieşte tonalitatea justă pentru a releva semnificaţiile de adâncime într-o formulare pe cât de paradoxală, pe atât de sugestivă: poet de avangardă, V. este un scriitor clasic; poziţionat în centrul mişcării literare, reprezintă extremele sale turbionare. în fapt, intransigenţa Manifestului activist către tinerime, ca şi detaşarea ironică a poemelor Un căscat în amurg sau Doleanţe nu sunt, în perspectiva mai amplă a modernismului ca individualism raţionalist şi revoltă antitradiţionalistă, decât urmarea logică a aceleiaşi atitudini; dovadă, poziţia circumspectă a scriitorului faţă de excesele avangardei, căreia îi reproşează, într-un poem în proză modelat pe calapod futurist, superficialitatea şi sterilitatea (Vorbe goale, 1925). Ceea ce îl desparte de avangarda istorică - Vinea Dicţionarul general al literaturii române 332 în ciuda prieteniei cu Marcel Iancu şi Tristan Tzara, a manifestelor din „Contimporanul" şi chiar a tentativelor de a compune poeme dadaiste (Dicteu, 1916) şi futuriste (îngerul a strigat, 1923) - este supremaţia ideii privind autonomia esteticului, fundamentală pentru modernism. Opera sa, aparent contradictorie şi nu rareori dificilă, marchează efortul de asumare a tensiunilor erei postromantice şi de înscriere a liricii noastre pe orbita „modernismului înalt", desfăşurând, ca într-o reluare cadru cu cadru, „miracolul arghezian", bacovian ori barbian. Intr-o literatură în care simbolismul, parazitat de elemente tradiţionale, poartă epigonic pecetea romantismului eminescian şi macedonskian, V. este reprezentantul emblematic al canonului modernist românesc. I. Vinea este dintre artiştii care au efectuat una dintre cele mai remarcabile experienţe de sublimare a fenomenului liric. Drama acestui poet într-adevăr original stă [...] în conflictul nerezolvat dintre inteligenţa sa artistică excepţională şi tot atât de rara capacitate emotivă. D-sa nu a atins echilibrul ideal dintre inteligenţa creatoare şi sensibilitate, poate pentru că s-a încrezut exclusiv în luciditate. Cu toată această alcătuire intelectualistă, I. Vinea configurează în poezia noastră zisă „de avangardă" talentul cel mai reprezentativ şi o poziţie de centru, care face dintr-însul un clasic al mişcării literare. Şerban Cioculescu Paradisul suspinelor este confesiunea unui nevropat, un ins purtând povara unei vechi obsesii erotice nedezlegate, după schemele psihanalizei, scriind când în numele său, când la persoana a treia, uneori intercalând mărturii străine, deplasându-se în diferite niveluri ale duratei, înaintând sau revenind în timp, căci - ne previne autorul în comentarul cu care întrerupe din când în când confesiunea personajului său -„sensibilitatea dureroasă a eroului s-a lăsat desigur condusă în povestire mai mult de acuitatea impresiilor conţinute decât de ordinea cronologică şi decât [de] logica expunerii". „Oboseala", „urâtul" sau „timiditatea" ajung să justifice trecerea de la confesiune la naraţiune, vorbirea când în numele propriu, când la persoana a treia, căci, ne asigură autorul, „graiul e un hamac comod în care te întorci pe ce parte îţi prieşte". Disoluţia formelor logice ale compoziţiei atinge odată cu aceasta punctul ei cel mai înaintat. [...] Deşi, prin chiar motivele ei, proza lui Vinea presupune suspendarea sau cel puţin slăbirea funcţiunii realului, ea nu va manifesta în mai slabă măsură facultatea eminentă de a nota aparenţa externă. Tudor Vianu Tristeţea lui Vinea are un sunet specific în poezia românească. El nu cunoaşte melancolia astrală a lui Eminescu, nici jalea înstrăinării unui neam ca Goga, nici durerea „trecerii" ca Blaga. Mai terestru şi mai individualist, Vinea plânge o durere omenească, o înfrângere, o boală sau moartea unei fiinţe dragi. Poezia se zbuciumă în spaţiul unei personalităţi închise, care se devoră mereu pe ea însăşi. Răspunzând parcă peste secol lui Eminescu, Vinea arată că nici în „cercul strâmt" al existenţei omeneşti „norocul" nu-l „petrece" pe om. Elena Zaharia-FilipaŞ SCRIERI: Descântecul şi Flori de lampă, Bucureşti, 1925; Paradisul suspinelor, cu gravuri de Marcel Iancu, Bucureşti, 1930; Ora fântânilor, pref. Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1964; ed. pref. Matei Călinescu, Bucureşti, 1967; Lunatecii, I-II, Bucureşti, 1965; ed. pref. Magdalena Popescu, Bucureşti, 1971; Poeme, îngr. şi pref. Vasile Nicolescu, Bucureşti, 1969; Opere, I-V, îngr. Mircea Vaida şi Gheorghe Sprinţeroiu, introd. Mircea Vaida, Cluj, 1971-1978; Venin de mai, Cluj, 1971; Publicistică literară, îngr. şi pref. Constandina Brezu-Stoian, Bucureşti, 1977; Ora fântânilor - L'Heure desfontaines, ed. bilingvă, tr. şi pref. Dan IonNasta, Bucureşti, 1982; Săgeata şi arabescul, îngr. şi introd. Dumitru Hâncu, Bucureşti, 1984; Opere, I-V, îngr. şi pref. Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti, 1984-2003; Moartea de cristal, îngr. şi postfaţă Nicolae Ţone, pref. Ion Caraion, Bucureşti, 1995. Traduceri: Edgar Allan Poe, Cărăbuşul de aur, pref. Geo Şerban, Bucureşti, 1957, Nemaipomenita întâmplare a unui anume Hans Phaall, Bucureşti, 1960, Scrieri alese, I-II, introd. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Emil Gulian şi Dan Botta), Proză, pref. Matei Călinescu, voi. I: Prăbuşirea casei Usher, voi. II: Aventurile lui Arthur Gordon Pym din Nantucket, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Mircea Alexandrescu), Mellonta Tauta, pref. Ion Hobana, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Petre Solomon); William Shakespeare, Macbeth, Bucureşti, 1957, Othello, Bucureşti, 1958, Henric al V-lea. Hamlet. Othello. Macbeth. Poveste de iarnă, Bucureşti, 1971; Washington Irving, Rip Van Winkle, pref. Ion Aurel Preda, Bucureşti, 1963; Halldor Kiljan Laxness, Oameni independenţi, pref. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1964; Eugen Ionescu, Setea şi foamea, în Eugen Ionescu, Teatru, I, pref. B. Elvin, Bucureşti, 1968. Repere bibliografice: Davidescu, Aspecte, 260-264,580-581; Aderca, Contribuţii, I, 234-242, 681-683; Perpessicius, Opere, II, 301-302, IV, 283-286; I. Valerian, Cu scriitorii prin veac, Bucureşti, 1967, 231-236; Lovinescu, Ist lit. rom. cont., III, 442-445, IV, 239; Baltazar, Evocări, 162-164; Constantinescu, Scrieri, V, 208-211; Zarifopol, Pentru arta lit., II, 33-36; Const. I. Emilian, Anarhismul poetic, Bucureşti, 1932,119-122, passim; Boz, Cartea, 29-41; Ionescu, Război, I, 72-79; Cioculescu, Aspecte, 22-33; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 178,272-273; Munteano, Panorama, 205, 266-268; Călinescu, Ist. lit. (1941), 811-812, Ist. lit. (1982), 896-897; Vianu, Arta, II, 226-231; Felea, Dialoguri, 250-260; Streinu, Pagini, III, 28-30; Mihail Petroveanu, Studii literare, Bucureşti, 1966, 139-148; Streinu, Versificaţia, 193-194, 197; Călinescu, Eseuri, 86-104; Georgescu, Polivalenţa, 241,243-246; Arghezi, Scrieri, XXVII, 440-441; Manolescu, Metamorfozele, 58-60; Tomuş, 15 poeţi, 200-209; Vinea - 5 ani - Remember, TR, 1969,30 (semnează Ştefan Aug. Doinaş, Ion Oarcăsu, Ovidiu Papadima, Dumitru Micu, V. Fanache); Ardeleanu, Proza, 215-226; Cubleşan, Miniaturi, 232-238; Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, Bucureşti, 1969,160-171; Ion Vinea, ALR, 494-509; Crohmălniceanu, Lit. rom. expr., 22-24, 93-95, 108-110, 127-132; Martin, Poeţi, II, 33-38; Sergiu Sălăgean, Ion Vinea, Bucureşti, 1971; Liviu Călin, Portrete şi opinii literare, Bucureşti, 1972, 211-218; Protopopescu, Volumul, 101-107; Simion Mioc, Opera lui Ion Vinea, Bucureşti, 1972; Ilie Purcaru, Poezie şi politică, Bucureşti, 1972,39-60; Elena Zaharia, Ion Vinea, Bucureşti, 1972; Andriescu, Disocieri, 34-45, 222-228; Cioculescu, Itinerar, 1,281-287, IV, 322-326; George, Sfârşitul, 1,233-238, III, 143-145; Georgescu, Printre cărţi, 114-118; Piru, Varia, II, 369-378; Zaciu, Ordinea, 242-256; Crohmălniceanu, Literatura, II, 371-395; Dumitru Micu, Periplu, Bucureşti, 1974,197-200; Barbu, O ist., 32-38; Dan, Proza, 303-307’ passim; Vasile Nicolescu, Starea lirică, I, Bucureşti, 1975,75-80; Simion, Scriitori, II, 280-293; Ionescu, Romanul, 88-109; Papahagi, Exerciţii, 103-146; Ciopraga, Ulysse, 126-137; Stănescu, Jurnal, 1,40-44; Ungheanu, Lecturi, 135-140; Vaida, Mitologii, 54-57,69-80,133-139,166-168,191-194; Carandino, De la o zi, 172-185; 333 Dicţionarul general al literaturii române Vinicius Lit. rom. cont., I, 43-47; Piru, Ist. lit., 398-402; Mihai Zamfir, Poemul românesc în proză, Bucureşti, 1981, 341-348; Şerban Cioculescu, Poeţi români, Bucureşti, 1982,364-378; Mânu, Sensuri, 171-180; Petre Stoica, Amintirile unui fost corector, Bucureşti, 1982, 88-98; Ion Vinea, în Avangarda literară românească, îngr. şi introd. Marin Mincu, Bucureşti, 1983, 109-129, 548-549, 682-683; Micu, Modernismul, II, 151-164, passim; Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Iosif Sava, Muzica şi literatura, Bucureşti, 1986,306-321; Manolescu, Teme, VI, 114-119; Mincu, Eseu, 256,280-284; Scarlat, Ist. poeziei, III, 5-7,34-36,54-63,80-83; Ion Vinea interpretat de..., îngr. şi pref. Gheorghe Sprinţeroiu, Bucureşti, 1986; Nicolae Manolescu, Despre poezie, Bucureşti, 1987, 206-214; Craia, Feţele, 172-175; Vasile, Conceptul, 303-304; Grigurcu, Eminescu-Labiş, 148-158; Pop, Avangarda, 28-32, 123-132, passim; Lovinescu, Unde scurte, I, 119-123; Negoiţescu, Ist. lit., I, 312-315; Ierunca, Semnul, 147-151; Pop, Recapitulări, 40-49; Popa, Estuar, 102-110; Mihaela Cristea, Despre realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, 1996,167-190,194-199; Mircea Muthu, Călcâiul lui Delacroix, Bucureşti, 1996, 66-75; Pop, Pagini, 16-26; Cosma, Romanul, II, 127-129; Dicţ. analitic, II, 386-388, III, 229-231,270-273; Dicţ. esenţial, 886-887; Micu, Ist. lit., 238-239; Popa, Ist. lit., I, 1163-1169; Ovidiu Morar, Avangarda românească în context european, Suceava, 2003,38-43, passim; Ovidiu Morar, Avatarurile suprarealismului românesc, Bucureşti, 2003,90-92, passim; Cornel Ungureanu, Geografia literaturii române, azi, I, Piteşti, 2003,109-112. L H. VINEŞ, Vasile A. (1857-21.VI.1937, Bucureşti), poet. Doctor în drept la Paris (1884), V. a lucrat în magistratură şi ca funcţionar superior în Bucureşti, fiind comisar al Guvernului pe lângă Creditul Funciar Rural, director al Creditului Funciar Urban, dar şi demnitar, ca prefect şi deputat. Pe când era student la Paris, a tipărit o broşură de versuri, Preludii (1875), dedicată lui Al. Macedonski şi prefaţată de acesta. A fost, se pare, primul discipol al lui Macedonski. Maestrul, la rându-i, îi închina un Sonet (1877). încercările poetice ale lui V. sunt versificări stângace, de inspiraţie istorică sau patriotică, pe urmele lui Dimitrie Bolintineanu şi Grigore Alexandrescu (Umbra lui Mihai în Valea Călugărenilor, Umbra lui Tudor, Gândirile patriotului român, Urare României). La „Familia", în aceeaşi perioadă, a trimis Scrisori din Paris (1877), evocări ale oraşului (La privirea Senei) şi traduceri din Andre Chenier şi Beranger. SCRIERI: Preludii, pref. Al. Macedonski, Bucureşti, 1875. Repere bibliografice: Bonifaciu Florescu, „Preludii", „Românul", 1876, 30 ianuarie; Predescu, Encicl, 900; Al. Macedonski, Opere, III, îngr. şi introd. Adrian Marino, Bucureşti, 1967,257-258; Dicţ. lit. 1900, 906. ' S. C. VINICIUS, Paul (24.1. 1953, Craiova), poet şi gazetar. Este fiul Ioanei Gheorghe (n. Tobă), statistician, şi al lui Ştefan Gheorghe, colonel inginer; prenumele la naştere: Paul Vinicius, adoptat ulterior ca nume literar. Urmează la Bucureşti Liceul „Nicolae Bălcescu" (1968-1972) şi Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic (1977-1982). între 1984 şi 1989 frecventează Cenaclul Universitas, condus de Mircea Martin. Până în 1989 lucrează ca inginer proiectant, apoi intră în gazetărie: redactor la „Eco" (1990), „Flacăra" şi „Cotidianul" (1991-1992), director la „Zig-zag" (1992), redactor-şef al Editurii Nobile din Cluj-Napoca (1992-1995), reporter special la „Expres magazin", „Evenimentul zilei" (1993-1994) şi „Privirea" (1995). Profesează şi în publicitate-relaţii publice. Se numără printre fondatorii Asociaţiei Ziariştilor Profesionişti. Debutează în 1982 cu poezie la „Amfiteatru", iar editorial în 1998 cu placheta Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (Premiul Uniunii Scriitorilor), după ce în 1994 fusese inclus în antologia Sfâşierea lui Morfeu. Literatura generaţiei '90, alcătuită de Dan Silviu Boerescu. înainte de a fi situat în etichetări de tipul „neoavangardist", „postmodernist de nuanţă ironică", V. interpretează epigonic rolul lui Virgil Mazilescu. Frecventarea boemei asigură clişeul, băutura spirtoasă dă revelatorul, iar versurile confirmă poza. Manieriste, poemele se construiesc pe canavaua aceloraşi teme (iubire, alcool, prieteni) şi linii stilistice (metaforizare onirică, discursivitate, tehnică de elasticitate controlată a textului), asumate de ucenicul devotat. în Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate, lungimea titlurilor o concurează pe cea a textului propriu-zis, care face stop-cadru pe secvenţe din viaţa „fratelui sardele" aflat în cârdăşie cu „sora morfină" şi în compania „prietenului vermut şpriţ". Elementul (auto)biografic alunecă de la cotidianul derizoriu la metafizicul corupt ori la aleatoriul prefabricat. Formula se reia în Eclipsa (1999) şi în Studiu de bărbat (2002), cu înclinaţie vizibilă, cu precădere în primul caz, către jocul trimiterilor de la text în versuri la text în versuri/ proză. Şapte poezii, fiecare asociind o abstracţiune filosofică unei zile a săptămânii: despre om (luni), despre fiinţă (marţi), despre abjecţie (miercuri), despre tăcere (joi), despre seninătate (vineri), despre singurătate (sâmbătă), despre durere (duminică), alcătuiesc o a opta, cu statut de artă poetică (despre despre*). Grupajul dedicativ, reunind parodii camaradereşti: buzăul din sânge şi uneori luni (iova), ieudul de dinaintea facerii lumii (ioanes), de către o(h)m (legea lui groşan), eclipsa continuă (ion mureşan), rezolvă prin notele de subsol posibilele dileme relative la un portret congener cu optzecişti de succes în anii '90. Un „el" priveşte la măcelărie carcasele care capătă forma trupului iubitei: „câtă criminală plăcere să intri în carmangeria/de la parterul blocului în care ea locuieşte/ şi unde hălcile de carne au împrumutat/porţiuni din alcătuirea ei" (dumnezeu binecuvântează carmangeria). în Studiu de bărbat, pe lângă versificarea întâlnirilor cu poetul Ioan Es. Pop (întâmplare cu ioanes între două beri şi o elveţie prezumptivă băută de ceasuri), lui V. îi reuşeşte latura calitativă a imaginilor („la orizont/albastrul delira verde în roşu/ câţiva crabi/ne pândeau următoarea mişcare./regina se sacrifica albă la f6/soarele aluneca strâmb de pe catarge" - între vechea cazemată şi digul pescăresc). Din păcate, în ansamblu tonul se radicalizează, limbajul coboară atmosfera boemă în mizerabilism, iar unele metafore se preschimbă în scene formate din cuvinte care vor să şocheze teribilist. SCRIERI: Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate, Bucureşti, 1998; Eclipsa, cu ilustraţii de Tudor Jebeleanu, Bucureşti, 1999; Studiu de bărbat, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Ion Roşioru, Etajele realităţii, TMS, 1998,6; Dan Silviu Boerescu, Fratele sardele, ultimul nouăzecist, CNT, 1999,6; Aura Viniţchi Dicţionarul general al literaturii române 334 Christi, Ospiciul livresc, CC, 1999, 1-3; Oana Fotache, în grădina (muzeului) literaturii, LCF, 1999, 23; Marin Mincu, Un douămiist întârziat, CNT, 1999,47; Adrian Alui Gheorghe, Poezia de după eclipsă, CL, 1999,11; Nicoleta Ghinea, Un altfel de morală, RL, 2000,2; Cistelecan, Top ten, 175-177; Grigurcu, Poezie, II, 541-545; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 531-534; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 277-280; Vasile, Poezia, 299-302; Marius Chivu, Vinicius uncool, RL, 2003,23; Firan, Profiluri, II, 331-332. C. M. B. VINIŢCHI, Stela (12.VI.1936, Cluj), poetă. Este fiica Verei Viniţchi (n. Golubov), profesoară, şi a lui Xenofon Viniţchi, inginer. A absolvit liceul la Braşov (1953) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia franceză (1958). Obţine doctoratul în filologie cu teza Problema alienării în teatrul lui Eugen Ionescu şi Samuel Beckett (1977). După licenţă lucrează ca profesoară în învăţământul secundar (1958-1961) şi în învăţământul universitar, ca asistentă, apoi ca lector la Catedra de limbi străine a Conservatorului „Ciprian Porumbescu" (1961-1980) şi la Institutul Politehnic (1980-1983) din Bucureşti. In 1983 se stabileşte în SUA. Obţine un masterat în limba şi literatura franceză la Northwestern University, Chicago, unde va rămâne asistentă (1984-1986). în perioada următoare este lector de franceză la Loyola University, iar din 1995 la Northwestern University din acelaşi oraş. Debutează la „Luceafărul" (1968), şi editorial cu placheta Versuri (1969). Mai colaborează la „România literară", „Vatra", „Limite", „Dialog" (Dietzenbach), „Pleiades", „Voices International", „Agora" (Washington), „Argo" (Bonn) ş.a. Face parte din Modem Language Association, The Academy of American Poets şi Societe d'Honneur Frangaise. A mai semnat Stella Viniţchi şi Stela Viniţchi Rădulescu. Volumul Versuri, primul publicat de V., indică şi principalele teme de mai târziu: singurătatea, iubirea, erotismul, natura. Poeziile vor fi întotdeauna marcate de elemente aparent lipsite de importanţă, de banal, de cotidian, reacţiile sufleteşti reverberând existenţa naturii, adesea văzută într-o manieră expresionistă. Elementul comun al sentimentelor prin care poeta îşi „filtrează" versurile este marea: „Nu sunt eu marea, nu,/lovind sălbatică în cer/deşi e timpul, ca valuri/să mi se facă fruntea/şi ochii calzi să se scufunde/în jocul de meduze verzi" (Nu sunt eu marea). Acvaticul, omniprezent, configurează imagini aparte, în care trupul, chinuit de angoase, trecând prin stări de calmă melancolie sau de exuberanţă, aspiră către lumină. Metafora trupului, „recipient" al apei şi al sângelui, reflectând roşul şi albul, simboluri ale transformării, şi aceea a „spaţiului gol", destinat unei noi creaţii, devin repere la care poeta face apel de cele mai multe ori. Dincolo de alb (1972) menţine, în linii mari, aceeaşi tematică, precum şi stilul pictural. Se observă aici un erotism delicat, percepţii senzoriale vagi, schiţate într-un decor îngheţat, de un alb absolut, o oglindă în care lumina se reflectă pentru a da naştere unor spaţii noi. Poemele din volumul Risipa unei veri (1978), pus sub un moto din Paul Valery, tind să oculteze sensurile prin abundenţa vegetalului, dublată de o falsă exuberanţă; timpul, memoria, spaţiul sunt „sufocate" de această luxurianţă care este numai o fază premergătoare morţii, parte a unui ciclu ce balansează în permanenţă între două constante: dispariţia şi renaşterea, .memoria şi uitarea. Variaţiuni pe o umbră (2003) confirmă datele poeziei scrise de V.: sensibilitate, senzualitate, viziune ce include natura şi cosmicul, imagistică şi limbaj metaforic adesea surprinzător. SCRIERI: Versuri, Bucureşti, 1969; Dincolo de alb, Bucureşti, 1972; Risipa unei veri, Bucureşti, 1978; Singurătatea cuvintelor, Bucureşti, 1981; Blooming Death, Francestown (New Hampshire), 1989; Blood and White Apples, Lewiston (New York), 1993; între clipă şi vreme, Piteşti, 2000; My Dream Has Red Fingers, Pittsburgh, 2000; Variaţiuni pe o umbră, Bucureşti, 2003. Repere bibliografice: D. Gherghinescu-Vania, „Versuri", AST, 1970, 1; Mihai Minculescu, „Dincolo de alb", RL, 1973,9; Ion Bălan, „Dincolo de alb", AST, 1973,4; Mircea Iorgulescu, „Dincolo de alb", LCF, 1973,22; Dinu Flămând, „Dincolo de alb", „Scânteia tineretului", 1973, 7 457; Mihai Coman, „Risipa unei veri", RL, 1978,24; Victor Atanasiu, „Risipa mei veri", „Scînteia tineretului", 1978,9 069; Ierunca, Semnul, 188-192; Alexandru Lungu, [Stella Viniţchi], RL, 1999, 19; Popa, Ist. lit, II, 564-565; Dicţ. scriit rom., IV, 756-758. C. Dt. VINTILĂ, Petru (12.VI.1922, Orşova - 7.VIII.2002, Bucureşti), prozator, poet, dramaturg şi ziarist. Este fiul Măriei (n. Barbeş) şi al lui Petru Vintilă, subofiţer. A absolvit clasele primare în 335 Dicţionarul general al literaturii române Vintilă localitatea natală, liceul la Caransebeş (1942) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1948). E redactor la „Luptătorul bănăţean" (1945-1946), „Frontul plugarilor" (1946-1948), „Contemporanul" (1948-1951), „Gazeta literară" (1954-1957), „Luceafărul" (1958-1963), „România liberă" (1964-1965), redactor-şef adjunct la „Colocvii" (1966-1968) şi „Satul socialist" (1968-1970). Debutează în 1939 la săptămânalul timişorean „Fruncea", şi editorial în 1944 cu piesa în trei tablouri Gheorghe Doja. în 1945 îi apare placheta Cinci dioptrii, urmată în acelaşi an de Poeme. Va mai publica volumele de versuri Oamenii şi faptele lor (1949) şi Zăpezile de altădată (1976). Prioritar se consacră însă prozei literare şi publicisticii, producţia sa devenind din 1948 torenţială - povestiri şi nuvele, cât şi romane realiste: Nepoţii lui Horia (1951), Mărirea şi decăderea Păunei Varlam (I-II, 1961), Drumul dragostei (1963), Numărătoare inversă (1972), Pictor de duminică (1983), Roata (1984), romane de aventuri pentru copii şi ştiinţifico-fantastice: Mai tare ca Sfântul (1969), Călătorie pe planeta Zeta (1972), „romane cronologice" (de fapt biografii): Eminescu. Roman cronologic (1974; Premiul Uniunii Scriitorilor), Tinereţea unui erou („eroul" este Nicolae Ceauşescu), cărţi de reportaj: Familia sovietică (1948), 1907. Cincizeci de ani de atunci... (1957), Şoseaua milionarilor (1961; Premiul Uniunii Scriitorilor), Dobrogea în marş (1961; Premiul Uniunii Scriitorilor), Oraşe fără arhive (1964), teatru: Casa care a fugit prin uşă (1975) ş.a. A făcut o seamă de traduceri în colaborare şi un Mic îndreptar de comportare civilizată (1967). S-a încercat şi în pictură, cu notabile realizări în stilul artei naive. Cinci dioptrii, debutul liric al lui V., a obţinut menţiunea amabilă a lui Perpesicius, care observa nota de ingenuitate rurală, creată într-un mod obiectiv, epicizant. Propensiunea spre epic se declară explicit chiar din titlul următoarei plachete, Oamenii şi faptele lor, care celebrează vrednicia plugarilor bănăţeni coborâţi de pe Columna lui Traian. Acaparat de proză odată cu „povestirile cu tâlc" din Aria lui Botgros (1948), scriitorul a livrat în cursul „obsedantului deceniu" şi al celui următor o producţie inegală calitativ, alterată, parte superficial, parte în profunzime, de spiritul „comenzii sociale" specific timpului. Caracterul tezist, ostentativ angajat politic, facil propagandistic e afişat uneori chiar în titluri. Câteva naraţiuni însă acoperă teza prin reprezentări obiective. în Salamandra (1949), pe fundalul descripţiei unui mediu de existenţă subomenească, acela al minerilor de la Anina în timpul primului război mondial, se petrece tragedia unei familii. Situat într-o zonă montană, spaţiul povestirii include privelişti specifice. Prin inserţia în real a fantasticului, experienţa traumatizantă a personajului principal introduce o notă de insolit. Altă construcţie epică, de asemenea cu subiect minier, Nepoţii lui Horia, un mic roman, rezistă lecturii doar fragmentar. Reţin atenţia câţiva băieşi din Munţii Apuseni şi moţii ciubărari cu nume ciudate (Azuţ, Avisalon, Ion Greul), pe cât de vânjoşi, pe atât de curaţi sufleteşte. Ciobanul care şi-a pierdut oile (1954), narând, mai mult sau mai puţin convingător, evoluţia unui cioban care îşi găseşte oile, la propriu şi la figurat, prin integrarea în „lumea nouă", îşi plasează epicul în lunca Dunării, tărâm păstrător de datini străvechi şi de practici magice. Invocarea lor şi înfăţişarea unor confruntări ale localnicilor cu puhoaiele apelor revărsate preludează viitorul epos al bălţii din proza lui Fănuş Neagu şi a lui Ştefan Bănulescu. Cu Oraş de provincie (1954) prozatorul trece în mica lume a „târgurilor unde se moare", dar nu pentru a descoperi „moartea cotidiană", ci tocmai pentru a semnala înfrângerea acesteia. Adoptând formula memorialistică, naratorul descrie un orăşel bănăţean, nu altul decât urbea natală a lui V., asemănătoare micilor localităţi pseudourbane din proza lui Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ion Călugăru: târg prăpădit, amorţit în inerţia unei patriarhalităţi somnolente, apăsat de cenuşiul cotidian, dar care ar fi smuls din letargie de prefacerile următoare celui de-al doilea război mondial. Teritoriul epic se lărgeşte considerabil în povestirea Călătoria în ţara uriaşilor (din volumul Moştenirea, 1955), prin cuprinderea ţinuturilor româneşti din estul şi nordul Carpaţilor, străbătute de un lord travestit. Inspirat de romanul cvasiomonim al lui Swift, prozatorul imaginează venirea, în epoca fanariotă, sub înfăţişare de negustor, a unui consilier regal britanic, Mr. Guliver Pickerston. Acesta vizitează curţile princiare şi se împrieteneşte cu Uzun-Aga, marele seraschier trimis de înalta Poartă să strângă tributul, pe care la sfârşitul misiunii îl însoţeşte în drumul de înapoiere la Istanbul, prilej de a cunoaşte, odată cu splendorile unei naturi sălbatice, oamenii pământului. Construită pe schema literaturii de aventuri, povestirea oferă o lectură antrenantă prin imprevizibilul acţiunii şi derularea ei alertă, prin comicul multor situaţii, vorbirea mucalită a ţăranilor implicaţi în acţiune, prin tonul degajat al relatării. Cu ciclul nuvelistic din volumele Eroul necunoscut (1957), Steaua magilor (1957) şi Linia vieţii (1958), V. îşi asumă ambiţia (şi riscurile) epicii de proporţii. Timpul naraţiunii se întinde pe durata unei jumătăţi de secol, între 1907 şi 1957, şi aduce în prim-plan, fără convergenţe plauzibil motivate, două familii: una mic-burgheză, Varlam, alta ţărănească, în frunte cu Florea Gh. Iovan, fiul unui răzvrătit împuşcat în răscoală. Ponderea covârşitoare o are povestea primei familii. Câteva personaje reţin atenţia. între ele Victor Varlam, plutonier major de jandarmi, concomitent individualizat în nuvela Dezertorul (1956) şi în Mărirea şi decăderea Păunei Varlam, şi Păuna (prezentă şi în nuvela Hiena şi circul, 1967), poate cea mai închegată creaţie tipologică a autorului. Arivistă tenace, Păuna Varlam îşi urmăreşte scopurile cu o perseverenţă rece, îmbinând luciditatea calculului egoist cu o amoralitate infernală şi o cruzime de Lady Macbeth. Altfel involutiv e procesul suferit de personajul central al romanului Numărătoare inversă, replică feminină la Prinţul din romanul omonim al lui Tudor Teodorescu-Branişte. De pe la jumătatea deceniului al şaselea, principalele teme ale prozei lui V. sunt viaţa militară şi istoria naţională, în special momentele explozive ale acesteia: răscoale, războaie. Războaiele alimentează nuvelele din Eroul necunoscut, Linia vieţii, Postul înaintat (1959), Cei 45 (1962), Pe scena vieţii (1962), Trenul (1965), Hiena şi circul, Dansatoarea şi cifrul (1970), Doi vikingi şi o fată (1974) sau din romanele Oraşul încercuit (1964), Un soldat în Vintilă Dicţionarul general al literaturii române 336 căutarea patriei (1978, cu o intrigă axată pe biografia generalului Moise Groza, erou al Războiului pentru Independenţă, întemeietorul cartografiei militare româneşti), Prima oră a dimineţii (1983), Roata, A doua zi după război (1985, semnat împreună cu Petru Vintilă jr), trilogia Muntele speranţei (1986-1988). înseriată în ciclul ce debutează cu Un soldat în căutarea patriei, trilogia, care continuă cu Roata şi s-ar fi încheiat - potrivit specificării autorului - cu proiectatele Soarele ascuns şi Compania Indiilor Româneşti, ciclu menit să întocmească „o cronică epică a naţiunii române de la sfârşitul veacului XVIII până în zilele noastre", este o frescă a lumii româneşti în timpul primului război mondial. Componenta structurantă e un jurnal al operaţiunilor militare, îndeosebi a celor de pe Jiu, realizat în urma unei stăruitoare documentări (date culese în biblioteci şi arhive, din documente publicate şi inedite, din presa timpului, ca şi prin reproducerea de largi paragrafe din lucrări de specialitate, din memoriale, jurnale şi corespondenţe de război). Partea de ficţiune sau produsă cu participarea vădită a ficţiunii aduce în Muntele speranţei mai ales medii civile din Capitală. Figura dominantă e scriitorul Mateiu I. Caragiale, înfăţişat cu numele Matheiu Carabela. Client perpetuu al localurilor, „crai", fără nici o asemănare cu cei din Craii de Curtea-Veche, insaţiabil vânător de zestre, amant din interes al unei prinţese, dispus să se însoare cu o centenară cadaverică, chiriaş al unei văduve pisăloage, încasator asiduu de avansuri băneşti de la Al. Bogdan-Piteşti în contul romanului pe care acest mecena vrea să i-1 editeze, „marele Matheiu" ascunde, sub măştile blazării, egoismului, snobismului, aroganţei pseudoaristocratice şi indiferentismului civic ostentativ, un suflet generos. Ceva din proză a trecut şi în teatrul pe care îl scrie V. Casa care a fugit prin uşă e o piesă cu atmosferă de burg bănăţean, incluzând şi o poezie specifică. Subiectul aminteşte de Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu: o familie mic-burgheză traversează, în perioada postbelică, criza trecerii de la un tip de existenţă la altul. SCRIERI: Gheorghe Doja, Bucureşti, 1944; Cinci dioptrii, Timişoara, 1945; Poeme, cu un portret de Catul Bogdan, Timişoara, 1945; Aria lui Botgros, Bucureşti, 1948; Familia sovietică, Bucureşti, 1948; Metodă nouă, Bucureşti, 1948; Oamenii şi faptele lor, Bucureşti, 1949; Revoltaşa, Bucureşti, 1949; Salamandra, Bucureşti, 1949; Brazde în luncă, Bucureşti, 1950; Preşedinta cooperativei, Bucureşti, 1950; Nepoţii lui Horia, Bucureşti, 1951; Ion Hango şi ai săi, Bucureşti, 1952; Moş Albină, Bucureşti, 1953; Ciobanul care şi-a pierdut oile, Bucureşti, 1954; Oraş de provincie, Bucureşti, 1954; Moştenirea, Bucureşti, 1955; Trei povestiri, Bucureşti, 1955; Dezertorul, cu viniete de Denis Grebu, Bucureşti, 1956; Eroul necunoscut, Bucureşti, 1957; 1907. Cincizeci de ani de atunci..., Bucureşti, 1957; Steaua magilor, Bucureşti, 1957; Zodia Cutezătorului, Bucureşti, 1957; Linia vieţii, cu un desen de Iser, Bucureşti, 1958; Postul înaintat, Bucureşti, 1959; Dobrogea în marş, Bucureşti, 1961; Mărirea şi decăderea Păunei Varlaam, I-II, Bucureşti, 1961; Şoseaua milionarilor, Bucureşti, 1961; Cei 45, Bucureşti, 1962; Pe scena vieţii, Bucureşti, 1962; Drumul dragostei, Bucureşti, 1963; Oraşe fără arhive, Bucureşti, 1964; Oraşul încercuit, Bucureşti, 1964; Trenul, Bucureşti, 1965; Vendeta, Bucureşti, 1965; Hiena şi circul, Bucureşti, 1967; Mic îndreptar de comportare civilizată, Bucureşti, 1967; Mai tare ca Sfântul, Bucureşti, 1969; Dansatoarea şi cifrul, Bucureşti, 1970; Călătorie pe planeta Zeta, Bucureşti, 1972; Miliţa, Bucureşti, 1972; Numărătoare inversă, cu un portret de Miliţa Petraşcu, Bucureşti, 1972; 101 picături de cerneală, Bucureşti, 1973; Doi vikingi şi o fată, Timişoara, 1974; Eminescu. Roman cronologic, Bucureşti, 1974; Casa care a fugit prin uşă, Bucureşti, 1975; Zăpezile de altădată, Bucureşti, 1976; Şoimii au trecut Dunărea (în colaborare cu Petru Vintilă jr), Bucureşti, 1977; Un soldat în căutarea patriei, Cluj-Napoca, 1978; Pictor de duminică, Bucureşti, 1983; Prima oră a dimineţii, Bucureşti, 1983; Roata, Bucureşti, 1984; A doua zi după război (în colaborare cu Petru Vintilă jr), Bucureşti, 1985; Muntele speranţei, I—III, Bucureşti, 1986-1988; Tinereţea unui erou, Bucureşti, f.a. Traduceri: Hans Leberecht, Lumină la Coordi, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Gheorghe Nicolau); I. Reabocleaci, Zorile, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Gheorghe Nicolau); Henryk Sienkiewicz, Cavalerii teutoni, I-II, Bucureşti, 1957 (în colaborare cu Dan Telemac); V.S. Saparin, Obiectivul 21, Bucureşti, 1960 (în colaborare cu Margareta Roman); Igor Zabelin, O tragedie dincolo de Cercul Polar, I-II, Bucureşti, 1961 (în colaborare cu Margareta Roman). Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XII, 83,87-88; Geo Şerban, „Oamenii şi faptele lor", FLC, 1949,18; Ov.S. Crohmălniceanu, „Aria lui Botgros", CNT, 1949, 122; Crişan Toescu, O carte nouă despre mineri: „Salamandra", CNT, 1949, 149; Ion Hobana, „Nepoţii lui Horia", „Scânteia tineretului", 1952, 933; Eugen Luca, însemnări despre construcţia romanelor, CNT, 1953,41; Valeriu Râpeanu, „Ciobanul care şi-a pierdut oile", GL, 1954,33; Georgeta Horodincă, „Ciobanul care şi-a pierdut oile", CNT, 1955,1; Savin Bratu, „Moştenirea", GL, 1955,12; Ion Oarcăsu, Proza lui Petru Vintilă, ST, 1955,12; H. Zalis, Evoluţia unui nuvelist, 0,1957,7; Nicolae Mărgeanu, Sentiment şi emoţie, TR, 1957,16; Mircea Tomuş, Un mod al realismului, ST, 1957, 6; Mioara Cremene, „Eroul necunoscut", CNT, 1957,26; Georgeta Horodincă, Un erou care ar putea fi al zilelor noastre, CNT, 1957, 26; Georgescu, încercări, II, 108-111; Teodor Vârgolici, „Linia vieţii", „Scânteia tineretului", 1959, 3 040; I.D. Bălan, „Linia vieţii", LCF, 1959, 11; Valeriu Râpeanu, Bucuriile reportajului şi necazurile cititorului, GL, 1961,41; Ion Vitner, Prozatori contemporani, I, Bucureşti, 1961, 296-308; Ion Lungu, Un observator realist, TR, 1963,2; Mihai Drăgan, Petru Vintilă, LCF, 1966,7; Alexandru Andriţoiu, „Hiena şi circul", F, 1967,10; Piru, Panorama, 165-167; Sorin Movileanu, „Dansatoarea şi cifrul", „Viaţa militară", 1970,8; Dana Dumitriu, „Numărătoare inversă", ARG, 1973,2; Victor Felea, „Miliţa", TR, 1973, 19; Cornel Ungureanu, „101 picături de cerneală", 0,1973, 32; Bogdan Ulmu, „101 picături de cerneală", RL, 1973, 50; Valeriu Râpeanu, Pe drumurile tradiţiei, Bucureşti, 1973, 155-158; Sorin Titel, O carte document despre Eminescu, RL, 1974, 31; Cocora, Privitor, 1,252, II, 31-33; Laurenţiu Ulici, „Zăpezile de altădată", CNT, 1976, 53; Caraion, Pălărierul, 317-318; Cioculescu, Itinerar, II, 205-210; Cornel Ungureanu, „Zăpezile de altădată", 0,1977, 2; Dana Dumitriu, Un roman istoric, RL, 1978, TI; Mircea Iorgulescu, „ Un soldat în căutarea patriei", „Viaţa militară", 1978,7; Eugen Teodoru, „ Un soldat în căutarea patriei", „Pentru patrie", 1978,10; Mircea Micu, întâmplări cu scriitori, I, Bucureşti, 1979,85-90; Petru Novac Dolângă, Mărturisiri şi repere, Timişoara, 1980, 164-180; Ştefănescu, Jurnal, 158-159; Ungureanu, Imediata, 1, 105-108; Sorin Titel, Confesiunile unui pictor scriitor, RL, 1983, 40; Aurel Martin, „Prima oră a dimineţii", „Viaţa militară", 1984,1; Melania Livadă, „Pictor de duminică", LCF, 1984,14; H. Zalis, „Pictor de duminică", „Scânteia tineretului", 1984, 10 839; Ghiţulescu, O panoramă, 309-310; Emil Mânu, Destinul literar al zilei de 9 Mai, RL, 1985,19; Eugenia Tudor-Anton, O carte despre război şi pace, VR, 1985, 5; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985, 245-249; Ion Butnaru, „Reporterul este cronicarul epocii" (interviu cu Petru Vintilă), TR, 1986,16; Mihai Ungheanu, „Muntele speranţei", LCF, 1987,18; Fănuş Neagu, „Muntele speranţei", FLC, 1987, 19; Nicolae 337 Dicţionarul general al literaturii române Vintilescu Manolescu, Un roman istoric, RL, 1987,31; Romul Munteanu, „Muntele speranţei", FLC, 1988, 4, 1989, 5; Aurel Rău, Portret amânat, ST, 1992, 11-12; Ion Istrate, Romanul „obsedantului deceniu" (1945-1964), Cluj-Napoca, 1995,240-241; Petru Vintilă, DRI, V, 314-326; Bitte-Chiş-Sârbu, Dicţ.scriit. Caras,282-285;Micu,Ist. lit.,478-479;Popa,Ist. lit.,1,1031-1032; Dicţ. scriit rom., IV, 758-760; Oprită, Anticipaţia, 449. D.Mc. VINTILĂ FINTIŞ, Ioan (6.VII. 1954, Finta, j. Dâmboviţa), poet şi publicist. Este fiul Tudorei (n. Matei) şi al lui Alexandru Vintilă, muncitor. Frecventează Şcoala Generală din Finta (1961-1969), Liceul Industrial de Petrol din Ploieşti (1969-1974) şi Facultatea de Tehnologia Prelucrării Ţiţeiului şi Petrochimie a Institutului de Petrol şi Gaze din acelaşi oraş (1975-1980). Devenit inginer, lucrează în petrochimie la Piteşti (1980-1983) şi ulterior la Ploieşti. în timpul studenţiei frecventează Cenaclul literar „I.L. Caragiale" din Ploieşti, se afirmă ca autor de poezii şi interpret de muzică folk la Amfiteatrul Artelor (1979), la Numele Poetului (condus de Cezar Ivănescu) şi la „Liviu Rebreanu" din Piteşti. Poetul Ion Stratan îl introduce la Cenaclul de Luni. Debutează în ziarul „Flamura Prahovei" (1976) şi editorial în antologia colectivă Supremă iubire (Ploieşti, 1977). Primul volum personal, Singurătatea supremă, îl tipăreşte în 1991. Colaborează la „Familia", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Argeş", „Apostrof", „Calende", „Porto-Franco", „Dacia literară", „Tomis", „Axioma", „Poesis", „Convorbiri literare" ş.a. Se numără printre fondatorii Grupului de la Ploieşti (1992) şi participă la editarea revistei „Sinteze" ca secretar de redacţie (din 1995) şi redactor-şef. A mai semnat Ion Vintilă (la debut) şi Fintiş (volumul Amintiri de pe malul celălalt, 1994). La apariţia plachetei Singurătatea supremă, cu ecou în opinia critică, V.F. nu era un necunoscut. Constanţa Buzea îi consemnase prezenţa cu un bogat lot de poeme în cenaclul revistei „Amfiteatru" (1979), Ion Gheorghe îl susţinuse pentru publicare în suplimentul 15 poeţi din „Biblioteca «Luceafărul»" (1980), iar AL Cistelecan îi prefaţase un ciclu de versuri în „Familia" (1982), notând câteva semne („constanţa de formă poetică", „unitatea tonului, ritualic şi incantatoriu", „coerenţa viziunii lirice") de bun augur în perspectiva evoluţiei poetului. Confirmarea o aduc după un deceniu primele sale cărţi -Singurătatea supremă, Obiecte după frig (1993; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov), Amintiri de pe malul celălalt. Comentariile criticii vizează nota diferenţială a unui poet „ataşat biografic - şi nu numai - generaţiei poetice optzeciste" (Ştefan Ion Ghilimescu), situându-i poezia cumva în răspăr cu „poetica optzecistă tensionată de turnura ludico-ironică " (Nicolae Oprea). „Urme" ale acesteia, insuficient sublimate, există totuşi în poemele lui V.F., după cum sunt detectabile, în pofida prezenţei discrete, sugestii lexicale, sintactice, metaforice din lirica lui Nichita Stănescu sau din versul lui Daniel Turcea, precum şi ecouri biblice. Este evidentă însă transcrierea în cheie proprie, încercarea, deseori izbutită, de a sublima lecţiile modelatoare „într-o simplitate a cântecului" (Romulus Bucur). Versurile dobândesc astfel o eleganţă ceremonioasă atât în ipostaza melodioasă, cursivă, cât şi în aceea a notaţiei lapidare: „Te-apropii de Duh blând / Când toamna-i căzută-n ruină / abia vii şi te văd cum dispari / în cuvântul prăbuşit / de pe ţărmul cărţii/ Apoi te aud cum urci scara de lemn / cu gluga pe frunte-coroană / Stai de vorbă cu păianjeni - / Te răneşti de respirarea lor. / Când vine din lumină arca de vânt / pe tine nu te poate cuprinde / Intri în vis / şi te subţiezi în linişte // Din când în când auzi curgând / tăcerea ta din vişini înfloriţi // Auzi cum te apasă pământul" (Arca de vânt) sau: „La gurile fluviului / singur în templul / singurătăţii" (Singurătatea). Elegiac („unul dintre puţinii poeţi de expresie elegiacă ai generaţiei sale" - Mircea Bârsilă), poetul îşi defineşte oximoronic dicţiunea („Rostirea mea este aidoma unui cântec / Asemenea inimii care plânge / într-o mare de minuni" - întuneric desăvârşit), asumându-şi condiţia unui „prinţ al iluziei", Don Quijote locuit de toate morile de vânt, sfâşiat între antinomii, dar şi Iacob, „însetat de lumină" şi „căznit de ea". Starea cel mai frecvent cultivată este aceea de contemplaţie extatică a unui „domeniu / de suferinţă", a unui „imperiu de linişte". Imagistica vorbeşte despre „setea de lumină", durere, spaimă, întuneric, singurătate, frig, cenuşă, moarte, „iubire supremă", despre aspiraţia fiinţei de a se împărtăşi din lumea sacrului, cu spaima de a nu învinge zădărnicia. Poetul invocă arghezian divinitatea: „Doamne, mi-ar trebui / un munte de viaţă / şi moarte / o bisericuţă acolo înlăuntrul luminii, / în care plutind, doar o clipă / Te-aş cerceta!" (Dealul). SCRIERI: Singurătatea supremă, Bucureşti, 1991; Obiecte după frig, Galaţi, 1993; Amintiri de pe malul celălalt, pref. Nicolae Oprea, Piteşti, 1994; Dealul, Ploieşti, 1996; Hierofania, Ploieşti, 1997; Halucinaţia, Ploieşti, 1998; Obiecte după frig, pref. Dan Silviu Boerescu, postfaţă Lucian Vasilescu, Bucureşti, 1999; Ceremonii de iarnă, Ploieşti, 2002; Visul toboşarului (în colaborare cu Costin Lupu), Ploieşti, 2003. Repere bibliografice: Constanţa Buzea, „Frumosul problematic şi frumosul steril", VST, 1979,19; Al. Cistelecan, Ioan Vintilă Fintiş, F, 1982, 8; Cleopatra Lorinţiu, Decor cu primăvară, SLAST, 1983, 17; Dan Ciachir, Marţea la drum, SLAST, 1983,17; Radu Felix, Spaţii concentrice, SLAST, 1983,17; Vasile Spiridon, Ioan Vintilă Fintiş, PSS, 1992, 4-5; Romulus Bucur, Orgoliul & modestia singurătăţii, „Arca" (Arad), 1992, 6; Nicolae Oprea, „Singurătatea supremă", „Calende" (Piteşti), 1992, 8-9; Iulian Boldea, „Singurătatea supremă", VTRA, 1992, 10; Mircea Bârsilă, între pietate şi insurgenţă, „Calende", 1994,4; Miruna Mureşan, Din nou poezia: Editura Calende, „Universul cărţii", 1994,10; Gheorghe Mocuţa, „Hierofania", „Arca", 1997, 10-12; Ştefan Ion Ghilimescu, Figuri ale imaginarului poetic, Târgovişte, 1998,84-96; Petrescu-Paraschiva, Dicţ. lit. Dâmboviţa, 245-246; Marian Chirulescu, Paul D. Popescu, Gabriel Stoian, Personalităţi prahovene. Dicţionar biobibliografic, Ploieşti, 2002,397-398. C.H. VINTILESCU, Virgil (24.X.1932, Lupoaia, j. Gorj), istoric literar şi editor. Este fiul Eugeniei (n. Umbreş) şi al lui Nicolae Vintilescu, funcţionar. Urmează Şcoala Pedagogică din Turnu Severin (1948-1952) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Victor Babeş" din Cluj (1952-1956). îşi susţine doctoratul la Universitatea din Bucureşti (1968) cu teza Ioan Slavici - viaţa şi opera. Profesor de limba română la Siria, judeţul Arad (1956-1960), unde înfiinţează Muzeul „Ioan Slavici", din 1960 Virtus romana rediviva Dicţionarul general al literaturii române 338 funcţionează la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, parcurgând ierarhia didactică până la gradul de profesor (1978). Un timp predă limba română la Universitatea din Belgrad (1969-1972); devine membru de onoare al Societăţii de Limba Română din Voivodina (1972). Debutează la „Steaua" în 1957 cu articolul Acolo unde a creat Slavici. Mai e prezent în „Orizont", „Analele Universităţii din Timişoara" ş.a. Viaţa şi opera unui mare prozator ardelean vor constitui pentru V. preocupări constante, lor fiindu-le dedicat şi volumul colectiv pe care l-a coordonat, Ioan Slavici. Evaluări critice (1977), culegere de studii care aduce câteva perspective noi. O contribuţie însemnată o constituie editarea, în colaborare cu Iosif Pervain, a paginilor memorialistice ale Eleonorei Slavici, soţia scriitorului, sub titlul Jurnal (1969). Sunt aici informaţii preţioase, unele inedite, privind formarea şi evoluţia unei personalităţi, şi altele referitoare la diverse evenimente, între care întemniţarea la Văc, relaţiile cu contemporanii etc. Debutul editorial al lui V. l-a constituit însă monografia Dimitrie Ţichindeal (1965), prin care inaugurează direcţia principală a preocupărilor sale: Banatul, şi îndeosebi literatura de aici. Pe acest tărâm, multă vreme vitregit, a adus contribuţii temeinice, nu o dată inedite, de ordin documentar, dar şi interpretativ. Cele două volume consacrate acestui domeniu, Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1918) (1987) şi Consemnări literare. Repere literare bănăţene (De la începuturi până la 1880) (1995), mărturisesc intenţia de a realiza o istorie a literaturii scrise în această provincie. Gândite coerent, redactate în spirit riguros, studiile vădesc şi mânuirea sigură a criteriului axiologic. V. a mai întocmit ediţii din scrierile lui Dimitrie Ţichindeal şi I. L. Caragiale şi a alcătuit mai multe cursuri universitare asupra epocii marilor clasici. SCRIERI: Dimitrie Ţichindeal, Timişoara, 1965; Victor VladDelamarina, Timişoara, 1967; Polemica Maiorescu-Gherea. Implicaţii estetice şi literare, Timişoara, 1980; Eminescu şi literatura înaintaşilor, Timişoara 1983; Secvenţe literare. Repere literare bănăţene (1880-1918), Timişoara, 1987; Consemnări literare. Repere literare bănăţene (De la începuturi până la 1880), Timişoara, 1995. Ediţii, antologii: Eleonora Slavici, Jurnal, pref. Iosif Pervain, Timişoara, 1969 (în colaborare cu Iosif Pervain); Documente literare, I, pref. edit., Timişoara, 1971 (în colaborare cu Radu Flora); Dimitrie Ţichindeal, Fabule şi moralnice învăţături, pref. edit., Timişoara, 1975; Ioan Slavici. Evaluări critice, pref. edit., Timişoara, 1977 (în colaborare); I. L. Caragiale, Nuvele, povestiri, amintiri, Timişoara, 1984, Teatru, Timişoara, 1984; Mihai Eminescu. Comentarii critice, pref. edit., Timişoara, 2001 (în colaborare); I.L. Caragiale. Comentarii critice, Timişoara, 2002 (în colaborare). Repere bibliografice: Partenie Murariu, „Dimitrie Ţichindeal", O, 1966,10; Eugen Dorcescu, „Polemica Maiorescu-Gherea", 0,1980,17; Sara Iercoşan, „Eminescu şi literatura înaintaşilor", T, 1985, 3; Aurel Turcuş, Sincronizare şi integrare spirituală, 0,1988,4; Cornel Bogdan, Cu secera şi ciocanul prin lanul istoriei literare, 0,1990,5. C. D. VIRTUS ROMANA REDIVIVA, societate literară înfiinţată la Năsăud la 14 iunie 1870 de profesorii şi elevii gimnaziului superior român greco-catolic. Directorul gimnaziului, Ioan M. Lazăr, iniţiază demersurile oficiale pentru crearea unei societăţi de lectură a elevilor, cu scopul de a le dezvolta preocupările literare. Figurează cu numele V.R.R. până la sfârşitul anului şcolar 1888-1889, apoi se numeşte doar Societatea de Lectură sau Societatea Literară, activând până la încheierea anului şcolar 1920-1921. Virtus Romana Rediviva reprezenta deviza fostului regiment românesc II de graniţă năsăudean. împăratul Franz Josef, informat de eroismul cu care românii luptaseră pe fronturile Europei, decide gravarea acestei maxime pe toate peceţile regimentului. Gimnaziul beneficia de profesori cu o solidă pregătire, care puneau accent pe studiul temeinic al limbilor şi literaturilor clasice. Cu un statut (revizuit în câteva rânduri) şi forme bine organizate, V.R.R. are membri ordinari, onorari şi fondatori, un conducător dintre profesorii domeniului umanistic, un preşedinte ales dintre elevii ultimei clase şi un comitet format tot din elevii claselor superioare. îşi desfăşoară activitatea permanent, ţinând reuniuni lunare şi o şedinţă generală, consemnate mai toate în protocoale. în cadrul reuniunilor elevii recitau poezii, discutau operele autorilor clasici citite la recomandarea profesorilor şi prezentau propriile încercări literare. în intervalul 1882-1912, de pildă, simt citite peste cinci sute de „operate", provenind de la aproape două sute de elevi. Şi datorită acestor reuniuni George Coşbuc, elev în clasa a V-a în 1880-1881, îşi dezvoltă pregătirea culturală clasică. De altfel, el se impune ca unul dintre cei mai dinamici membri ai societăţii, merit pentru care este ales vicepreşedinte şi apoi preşedinte (1883-1884). Coşbuc citeşte aici traduceri din Friedrich Riickert, Joseph Christian von Zedlitz, Petofi Sândor, G. L. T. Kossegarten şi o poveste populară în şase sute de versuri, intitulată Pepelea din cenuşă. Anii scurşi după semnarea dualismului austro-ungar, în deceniul al şaptelea al secolului al XlX-lea, au fost marcaţi de continua escaladare, de către oficialităţile de la Budapesta, a politicii antiromâneşti, prin 339 Dicţionarul general al literaturii române Vissarion forme tot mai dure de asimilare forţată a elementului românesc majoritar din Transilvania. In acest climat ostil, constrânsă să renunţe la titulatura sa, care evidenţia descendenţa latină a naţiunii române, societatea îşi continuă totuşi manifestările culturale. Sfidând politica oficială, un grup de douăzeci de elevi din cursul superior se întrunea duminica sau în zilele de sărbătoare. Declanşarea de către România a Războiului pentru Independenţă din 1877-1878, victoriile obţinute de oştirea română, cucerirea Plevnei au stârnit entuziasm în rândurile membrilor societăţii, fiind sărbătorite în cadrul unor şedinţe. în acest nucleu cvasisecret au activat Solomon Haliţa, viitor profesor de pedagogie, iar după Marea Unire de la 1 decembrie 1918 prefect al judeţelor Iaşi (1919) şi Bistriţa-Năsăud (1922), Ioan Macavei, viitor preot, capelan şi paroh la Năsăud, care pentru articolele sale cu caracter politic apărute în ziarele româneşti va fi întemniţat un timp, Constantin I. Moisil, viitor director al Arhivelor Statului (1923-1938), membru al Academiei Române (1948), Ion Gavrilaş, Aurel Pop Bota, Comeliu Pop Păcurar ş.a. Din 1882 până în 1912 societatea va edita, cu intermitenţe, revista literar-ştiinţifică manuscrisă „Muza someşană", cu G. Coşbuc redactor responsabil în perioada când conducea societatea. în acest interval el însuşi va tipări aici peste cincizeci de poezii. Au mai colaborat Nicolae Drăganu, viitor profesor de greacă, latină şi română, Ciril Negruţiu, Octavian Domide, Dionisie Loghin, Leon Scridon, I. Rebreanu (unchiul lui Liviu Rebreanu), Vasile Al-George, Octavian Moisil, Nicolae Tanco, Z. Macrea, Ion Gheţie ş.a. în ciuda accentuării regimului opresiv, spre sfârşitul secolului al XlX-lea societatea îşi revigorează activitatea în misiunea sa de „întregire a studiilor scolastice" ale elevilor. Pentru atingerea acestui scop se punea accent pe „cetirea jurnalelor literare, deprinderea în declamarea de poezii alese şi opere atât originale, cât şi traduceri", îmbogăţirea fondului bibliotecii cu reviste şi cărţi cu profil literar sau ştiinţific, în limba română sau în alte limbi. Alături de alte asociaţii şi societăţi de cultură şi lectură, V.R.R. a desfăşurat o activitate de excepţie pentru apărarea şi dezvoltarea limbii şi a culturii româneşti, pentru păstrarea conştiinţei libertăţii naţionale, pentru unirea ţinuturilor româneşti. Repere bibliografice: Onisim Filipoiu, Societatea de lectură Virtus Romana Rediviva şi revista ei, „Muza someşană", AUI, limbă şi literatură, t. XIII, 1987, fasc. 1; Teodor Tanco, Virtus Romana Rediviva,Bistriţa, I, 1973,11-22, II, 1974,24-28, III, 1977,106-110, IV, 1981,223-133; Tanco, Dicţ. lit. Bistriţa, 378-381. P. D. VISKI, Ioan (a doua jumătate a sec. XVII), traducător. Predicator reformat, V. este, probabil, traducătorul psalmilor lui David, transpuşi în versuri cu titlul A lui svent David crai şi proroc o sută cincizeci de şoltari cari au scris cu manile lui Viski Janos in Boldogfalva (Sântămărie-Orlea), 1697. Psaltirea atribuită lui are la bază traducerea maghiară a psalmilor făcută în 1604 de Albert Molnâr Szenci după psaltirea germană a lui Ambrosius Lobwasser şi după versiunea lui Clement Marot continuată de Theodore de Beze. Textul românesc păstrează pe alocuri o mare apropiere de cel maghiar, imitând şi elementele de versificaţie: metrul şi forma. Este posibil ca V. să fie numai copistul acestei traduceri (realizată, poate, de Ştefan Fogaraşi), de care Biserica Reformată avea nevoie pentru uzul liturgic. Psaltirea are în primul rând o importanţă de ordin lingvistic, textul conservând forme arhaice ale limbii secolului al XVII-lea din Transilvania. Textul ei este, în acelaşi timp, o dovadă a preocupărilor transilvănenilor de a da o traducere versificată a psalmilor, fără a se putea apropia însă ca valoare de transpunerea mitropolitului Dosoftei. Repere bibliografice: Gregoriu Silaşi, Psaltirea calvino-română versificată, T, 1875,12-14; Ioan Bianu, Introducere, în Psaltirea în versuri întocmită de Dosoftei, Bucureşti, 1887, XXXIV, XLI-XLVIII; Ion G. Sbiera, Mişcări culturale şi literare la românii din stânga Dunării în răstimpul de la 1504-1714, Cernăuţi, 1897, 52, 294-295; Iorga, Ist. lit. relig., 144; Predescu, Encicl., 901; Suciu, Lit. băn., 30-34; Gâldi, Introducere, 90-93; Dicţ. lit. 1900,906. A. Sm. VISSARION, l.[ancu] C. (2.II.1879, Costeştii din Vale, j. Dâmboviţa - 5. XI. 1951, Costeştii din Vale, j. Dâmboviţa), prozator. Este fiul natural al Ilincăi Sotir Dumitru, ţărancă, şi al unui brutar, grec macedonean de origine, Constantin Vissarion. Urmează cinci clase în comuna natală (1886-1891), apoi, dat în familia bunicului, e ucenic la un cizmar din Titu (1892-1895), de unde fuge, devenind agent veterinar, copist la tribunal, notar (1901), agent fiscal, agent sanitar, fondator de cooperative rurale. Dintr-o singură căsătorie a avut zece copii, cărora le-a dat cele mai năstruşnice nume de botez: Garibaldi, Florenţa, Edison, Voltaire ş.a. Locuieşte fără întrerupere în satul de baştină, unde practică agricultura şi se ocupă de inventarea celor mai diverse dispozitive (în 1912 i se brevetează proiectul unui helicopter realizat la îndemnul lui Tudor Arghezi, corespondează cu renumiţii inventatori americani Th. A. Edison şi Henry Ford). începe să scrie de foarte tânăr (debutează în „Gazeta ţăranilor"), ia contact cu B. Delavrancea, Al. Vlahuţă, I.L. Caragiale şi frecventează cercurile socialiste. Arestat în 1907 ca instigator la răscoală şi condamnat la moarte, scapă cu greu, la intervenţia lui I.G. Duca, deputat liberal. După ce un prieten îi încredinţează lui N.D. Cocea nuvela Nevestele lui Moş Dorogan ca să i-o publice, acesta îl angajează redactor la „Rampa" şi „Flacăra". în 1914 devine membru al Societăţii Scriitorilor Români, iar în 1920 membru al Asociaţiei Generale a Presei Române. în timpul primului război mondial, concentrat la Serviciul supravegherii ştirilor (cenzura militară), cunoaşte numeroşi scriitori; jurnalul ţinut în această perioadă va sta la baza însemnărilor adunate în volumul Sub călcâi (I, 1922), dedicat „bunului prieten" I.G. Duca; partea a doua, din care multe fragmente au apărut în presa vremii („Adevărul", „Sburătorul", „Ordinea", „Cuvântul liber", „Universul literar" ş.a.), a rămas în manuscris. După încheierea războiului V. va funcţiona un timp ca învăţător în Costeştii din Vale (1919-1920) şi ca inspector şcolar. între 1929 şi 1931 colaborează statornic la radio, o vreme ţinând o rubrică în emisiunea „Ora satului", cu snoave populare, povestiri cu tâlc şi conferinţe. în 1932 editează pe speze proprii revista „literară, ştiinţifică şi sociologică" Vissarion „Steluţa", pentru a avea unde să îşi valorifice invenţiile şi teoriile mecanice, dar după douăsprezece numere e nevoit să o abandoneze din cauza lipsei de fonduri. A mai colaborat la „Viitorul social", „Convorbiri literare", „Cronica", „Urlătoarea", „România muncitoare", „Viitorul", „Raţiunea", „Văpaia", „Ziarul meu", „Viaţa românească", „Graiul Dâmboviţei", „Orion", „Adevărul literar şi artistic", „Dimineaţa" ş.a. Ideile antirăzboinice îi atrag, în 1941, excluderea din Comitetul de redacţie al broşurilor educative pentru ostaşi. în schimb, spre sfârşitul războiului, una din povestirile sale este utilizată de sovietici ca material de propagandă. în ultimii ani ai vieţii s-a văzut silit să renunţe la tipărirea unor volume de proză deja încheiate. Postum, din 1954 scrierile lui au cunoscut reeditări selective în colecţii de mare tiraj, iar o parte dintre textele rămase în manuscris (printre care un fragment de roman având drept personaje cunoscuţi scriitori şi oameni politici din cercurile socialiste) au fost cuprinse în volumul Vameşul (1974). A mai semnat Sicvianonis, Moş Dorogan, Ion Corvin, Petre Pârcălabu, Ber Căciulă, Garibaldy, I. Constantinescu, Arago, W. Zanoni, Giorgione, Ion, Hafiz Secundus, I. Visarioneanu (nume cu care figurează şi în livretul militar). Rod al unui talent nativ de excepţie, dar şi al ambiţiei de a ajunge un „scriitor-ţăran, cum e Maxim Gorki în Rusia" (se recomanda el însuşi oficialităţilor a fi „de profesie agricultor şi când am inspiraţie scriitor"), povestirile lui V., „adevărat tălmaci de suferinţă al plugarului răbdător" (Tudor Arghezi), au punctul de plecare în întâmplările propriei vieţi aventuroase şi în lumea satului dâmboviţean. Proza a trezit de tim- Dicţionarul general al literaturii române 340 puriu interesul lui I. Al. Brătescu-Voineşti, Gala Galaction, N. Iorga, care în 1918 au susţinut acordarea Premiului „ Adamachi" al Academiei Române volumului Florica şi alte nuvele (1916), după ce Duiliu Zamfirescu propusese, fără succes, la Premiul „Năsturel" Nevestele lui Moş Dorogan (1913). E. Lovinescu îl aprecia ca fiind „unul dintre cei mai expresivi povestitori populari de astăzi, înzestrat cu o rară putere verbală de a reproduce realitatea şi de a însufleţi printr-un joc inimitabil toate amănuntele unei memorii inepuizabile", a identificat în verva naratorului şi în comportamentul personajelor sale „vioiciunea, şiretenia şi erotismul", ca trăsături specifice ţăranului muntean. Criticul a ţinut, de asemenea, să precizeze că talentul lui V. de a reproduce viaţa rurală nu e însoţit şi de o capacitate superioară de sinteză, maniera realistă a povestirilor părându-i a fi „de natură cinematică". S-ar putea ca această intuiţie să nu fie fără legătură cu realizarea, în 1925, a filmului Legenda celor două cruci, pe un scenariu propriu, pornind de la povestirea O întâmplare veche (de altfel, V. a figurat în distribuţie alături de Alexandru Giugaru, Puica Perieţeanu ş.a.). înzestrarea nativă şi nevoia permanentă de a se exprima literar l-au îndreptat efemer şi spre teatru, în 1911 încheind în prima formă „piesa socială" Lupii (publicată în 1915), remarcată de Victor Anestin pentru „pasajele cu privire la adevărata psihologie a ţăranului nostru", dar precar realizată scenic. Magia teatrului l-a ispitit şi mai târziu, manuscrisele păstrate relevând mai multe asemenea încercări nefinalizate. Un notabil succes de public l-au înregistrat poveştile pentru copii ale lui V.; cea mai cunoscută, Ber-Câciulâ (1920), a beneficiat la interval de câţiva ani şi de o continuare „ştiinţifico-fantastică", basmul Ber-Câciulâ împărat (1928). Dintre poeziile în manieră folcloric-lăutărească strânse în placheta Cântecele lui Iancu (1924), o carieră nesperată va face textul romanţei Maria neichii, Mărie. SCRIERI: Draci şi strigoi, Bucureşti, 1899; Mârlanii, pref. M.Gh. Bujor, Bucureşti, 1911; Fără pâine, Bucureşti, 1912; Nevestele lui Moş Dorogan, Bucureşti, 1913; Lupii, Bucureşti, 1915; Florica şi alte nuvele, Bucureşti, 1916; Nevestele lui Moş Dorogan, cu o scrisoare de I. Al. Brătescu-Voineşti, Bucureşti, 1916; Privighetoarea neagră, Bucureşti, 1916; Moş Neagu (Iubirea aproapelui), Bucureşti, 1917; Ber-Căciulâ, Bucureşti, 1920; ed. îngr. Victor Crăciun şi Vasile Mănuceanu, pref. Victor Crăciun, cu ilustraţii de Marcela Cordescu, Bucureşti, 1970; Maria de altădată, Bucureşti, 1920; Petre Pârcălabul, Bucureşti, 1921; Vrăjitoarea, Bucureşti, 1921; Sub călcâi (Note şi schiţe din timpul nemţilor), I, Bucureşti, 1922; Cântecele lui Iancu, Bucureşti, 1924; Islaz ieftin, Bucureşti, 1924; Ber-Căciulâ împărat, Bucureşti, 1928; Corvin, Bucureşti, 1928; Lumea cealaltă, I, Bucureşti, 1929; învietorul de morţi, cu ilustraţii de A. Jiquidi, Bucureşti, [1935]; Agerul pământului, Bucureşti, 1939; Cucurigu!, Moscova, 1943; ed. (Cucurigu! Crâmpei din viaţa ţăranilor), Bucureşti, 1945; Schiţe şi nuvele, pref. N. Roman, Bucureşti, 1954; Lupii, îngr. Ştefan Cristea, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1957; Scrieri alese, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1959; Vameşul, îngr. şi pref. Victor Crăciun, cu o tabletă-prefaţă de Tudor Arghezi, Bucureşti, 1974; Scrieri alese, I—III, îngr. Viorica Florea şi Victor Crăciun, introd. Victor Crăciun, Bucureşti, 1983-1987. 341 Dicţionarul general al literaturii române Vişinescu Repere bibliografice: Mihail Sorbul, „Nevestele lui Moş Dorogan", RP, 1913,28; Gala Galaction, „Nevestele lui Moş Dorogan", VR, 1914,10-12; N. Iorga, O carte de nuvele: „Privighetoarea neagră", „Neamul românesc", 1916,22; Victor Anestin, I.C. Vissarion, UVR, 1916,11; N. Iorga, Glasuri nouă, „Neamul românesc", 1919,123; Mihai Iorgulescu, I.C. Vissarion, „îndreptarea", 1920, 274; I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Bucureşti, 1970, 233-245; Lovinescu, Scrieri, II, 198-203, VI, 220-221; Călinescu, Ist. lit. (1941), 644, Ist. lit. (1982), 725-726; Ion Roman, „Lupii", CNT, 1957,10; Ştefan Cristea, „Lupii", TTR, 1957,3; Arghezi, Scrieri, XXVII, 435-437; Brădăţeanu, Istoria, 1,74-75; Baruţu T. Arghezi, Casa Vissarion, „Albina", 1970, 49; Victor Petrescu, I.C. Vissarion în corespondenţă, „Studia Valachica", 1970; Micu, început, 557-559; Ciopraga, Lit. rom., 520-523; Lucian Ionescu, Un scriitor militant pentru ridicarea spirituală a satului: I.C. Vissarion, „îndrumătorul cultural", 1972,9; Victor Petrescu, Date noi asupra naşterii şi activităţii literare a lui I.C. Vissarion, „Acta Valachica", 1972; Rotaru, O ist., II, 138-139; Ştefan Popescu, Cu armele lor au susţinut răscoala, „Albina", 1973,2; Alex. Ştefănescu, „Lupii" (1915), LCF, 1977,10; Victor Crăciun, I.C. Vissarion. 100 de ani de la naştere, LCF, 1979, 7; Victor Crăciun, Confesiuni sonore, Bucureşti, 1980, 180-182; Tudor Arghezi, I.C. Vissarion, MS, 1983,1; Mitzura Arghezi, Un oaspete familiar la Mărţişor, MS, 1983, 1; Modola, Dramaturgia, 234-236; Ovidiu Papadima, O restituire generoasă, R, 1984,9; Dan Brudaşcu, Un caz literar -1. Peltz, I.C. Vissarion şi D. Ciurezu, R, 1985, 10; Valentin Taşcu, Semnături în contemporaneitate, ST, 1987, 4; Şerban Cioculescu, Dialoguri literare, Bucureşti, 1987,107-108; Victor Petrescu, I.C. Vissarion. între uitare şi dăinuire (în colaborare cu Ştefan Ion Ghilimescu), Târgovişte, 2001; Dicţ. scriit. rom., IV, 760-762; Opriţă, Anticipaţia, 44-46. C. Pp. VIŞAN, Dorel (25.VI.1937, Tăuşeni, j. Cluj), poet. Este fiul Verginiei (n. Cenean) şi al lui Traian Vişan, brigadier silvic. Urmează Şcoala Pedagogică din Cluj (1951-1955) şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale" din Bucureşti (1961-1965). Din 1956 până în 1960 e profesor de sport la şcoala elementară din comuna clujeană Surduc. Ca actor al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca (1965-2000), unde din 1993 este director, a interpretat zeci de roluri în piese din repertoriul naţional şi străin clasic şi modern, iar ca actor de film peste cincizeci de personaje în producţii româneşti şi internaţionale. După 1989 devine profesor de actorie la Universitatea „Babeş-Bolyai", la Conservatorul „Gh. Dima" din Cluj-Napoca şi la Universitatea din Oradea. I s-a conferit Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler. Debutează în 1995 la revista „Steaua", şi editorial în 1997 cu placheta De vorbă cu Domnul.... Liric sub semnul dorului, tributar modelului impus de Emil Isac şi Lucian Blaga, V. depăşeşte cu talent influenţele zonale, evocând un sat românesc atemporal. Dialogurile cu Dumnezeu stau sub un fel de „râsu' plânsu' ", amestecând patetism şi jovialitate. Seninătatea de a accepta tăcerea celui invocat se întrupează în psalmi, specie predilectă încă de la primul volum, unde contează mai mult întrebările decât răspunsurile. Emblematică este poezia Doamne, nu te îndepărta, căutare tensionată ca un monolog hamletian sau pierdere între „gândurile [...] de noapte/ de nesomn şi de drum către moarte". Recunoscându-şi păcatul cu permanente trimiteri biblice, poetul îşi permite să „glumească" în mărturisirile de credinţă către un Dumnezeu tăcut şi absent. Revelaţia e însă clară: „Doamne, sunt convins că exişti...". Cum s-a remarcat, principala caracteristică a acestor versuri este desolemnizarea interlocutorului sacru, cu care autorul „tratează" amabil, pe un ton şugubăţ, uneori ca un alt Ion Creangă. Familiaritatea exprimărilor nu cade însă în ridicol, autorul păstrându-şi în ansamblu sobrietatea tipic ardelenească. S-a mai spus că „substanţa versurilor sale e însă mai curând de natură morală decât propriu-zis lirică", V. având „vocaţie de fabulist" (Petru Poantă). A doua carte, Voi veni cu fluxul (1998), schimbă într-o mică măsură tonul liric, precum în piesa titulară: „Căci voi cunoaşte Taina Morţii/ Aflată chiar în inima vieţii", poezia fiind simţită ca mirosind „a vulpe, a bârne, a stea şi a telemea": „Contemporani/ Habar n-aveţi că-n lume se întâmplă lucruri/ Anacronice" (Minidiscurs în apărarea poetului). în anul 2000 cele două plachete vor fi reunite sub titlul Păcate.... Cartea Vremea cireşelor amare (1998) dezvăluie alte ipostaze religioase, metamorfoze ale eului liric chinuit între sacrificiu şi resemnare, „nevolnică fiinţă" în care s-a pierdut ceva semnificativ. Timpul „cireşelor amare" este un timp al pierderii, al bătrâneţii, al apropierii de marea trecere: „Nu ştiu de-s dus/ Sau plâng doar o paiaţă/ Ceva s-a rupt în mine...". In Psalmi (2003) V. continuă numărul psalmilor biblici cu 151 (Răspunde-mi, Doamne, dacă poţi), încheind cu 200 (Apocalipsă). Sunt variaţiuni pe temele anterioare, despre „bucuria de a fi plâns", mărturisind acceptarea condiţiei umane în faţa lucrării divine, în cântări despre suflet, pustiire, rugăciune, moarte. Poet evlavios, V. realizează un amplu autoportret al „paznicului de bunătăţi" care „nu s-a înfruptat din ele": „Doamne, nu mai ştim drumul de întoarcere/ Ne-am îndepărtat prea mult de ţărm/ Şi acum ne oboseşte lumina farului/ Că nu mai vedem Portul.. SCRIERI: De vorbă cu Domnul..., pref. Tudor Dumitru Savu, Timişoara, 1997; Voi veni cu fluxul, pref. D.R. Popescu, Timişoara, 1998; Vremea cireşelor amare, Cluj-Napoca, 1998; Păcate..., Cluj-Napoca, 2000; Psalmi, Cluj-Napoca, 2003. Traduceri: Istoria gândirii chineze, Iaşi, 2001 (în colaborare cu Florentina Vişan). Repere bibliografice: Constantin Cubleşan, „De vorbă cu Domnul...", „Curierul Primăriei" (Cluj-Napoca), 1997,113; Bogdan Ulmu, Dialog văratec cu Dorel Vişan, CRC, 1998,7; Carmen Chihaia, „Festivalurile din ultima vreme n-au avut nici un sfert din ecoul afacerii «Ţigareta»" (interviu cu Dorel Vişan), ALA, 1998,449; Poantă, Dicţ. poeţi, 209-210; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000,335; Mircea Novac, Poezia, ţărm de suflet, „Ecart", 2001,136; Steluţa Peştera Suciu, „Doamne, pentru ce mi-ai pus pe buze cuvinte", „Monitorul de Braşov", 2001,1040; Ionel Andraşoni, Dorel Vişan sau Ferice de cel care citeşte, „Adevărul de Cluj", 2003,3 755. ' A. Ml. VIŞINESCU, Victor (4.III.1933, Podeni, j. Argeş), istoric literar, publicist şi editor. Este fiul Anei Vişinescu (n. Pavelescu) şi al lui Gheorghe Vişinescu, învăţători. A absolvit liceul la Alexandria (1951) şi Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii din Bucureşti (1955). Doctor al Facultăţii de Litere şi Ştiinţe Umane din Dijon (Franţa) cu o teză despre Panait Istrati (1967), obţine şi un al doilea doctorat, la Bucureşti, cu o teză despre Sofia Nădejde (1974). A lucrat ca Vişniec Dicţionarul general al literaturii române 342 redactor la „Scânteia" (1955-1961,1970-1972) şi ca preparator, asistent şi lector la Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti şi la universităţi din Beijing (China) şi Dijon (1961-1970). Din 1972 conferenţiar la Facultatea de Ziaristică a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice „Ştefan Gheorghiu" din Bucureşti, în 1981 e transferat la Biblioteca Academiei, o perioadă ca şef al serviciului Bibliografie Naţională. Revine în învăţământ din 1990, ca profesor la Facultatea de Filo-logie-Ziaristică a Universităţii Hyperion, unde este şi decan din 1995. A debutat în 1950 la ziarul „Teleormanul liber" din Alexandria, iar editorial în 1972 cu studiul Sofia Nădejde. Colaborează la „Tânărul scriitor", „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Cronica", „Gazeta literară", „România literară", „Informaţia Bucureştiului", „Manuscriptum", „Presa noastră", „România liberă", „Scânteia tineretului", „Univer-sitas" ş.a., semnând uneori cu pseudonimele V. Buzoieşteanu, Theodor Genir, Sorin Ticvivescu, Vasile Vinodor ş.a. Alături de Gabriel Ştrempel a coordonat colectivul care a alcătuit volumul al XVII-lea (.Bibliografie. Viaţa - Opera. Referinţe, 1999) din seria Opere de Mihai Eminescu, distins cu Premiul „B.P. Hasdeu" al Academiei Române. După o perioadă în care sporadic a publicat şi versuri în reviste, în 1984 V. tipăreşte Aici e pământul!, o carte de călătorie în China şi Franţa. Este o relatare cu o informaţie variată, referitoare la specificul locurilor vizitate. Prozele de factură autobiografică adunate sub titlul în Alma Mater şi în viaţă (1990), cu personaje reale, ce apar uneori sub nume confecţionate strident (de pildă, Stazah e Zaharia Stancu, „omul multilateral dezvoltat"), sunt de un interes mult mai redus. V. este şi autorul unor studii de istorie, teorie şi stilistică a presei: Mesajul militant al presei române (1979), O istorie a presei româneşti (2000), Stilistica presei. Introducere în receptarea discursului mediatic (2003), iar ca editor a îngrijit antologia Valori lexicale şi stilistice în publicistica literară românească (1981), precum şi texte ale Sofiei Nădejde, de care s-a ocupat într-o lucrare documentată, şi ale lui Raicu Ionescu-Rion. SCRIERI: Sofia Nădejde, Bucureşti, 1972; Mesajul militant al presei române, Bucureşti, 1979; Aici e Pământul!, Bucureşti, 1984; în Alma Mater şi în viaţă, Cluj-Napoca, 1990; O istorie a presei româneşti, pref. DanBerindei, Bucureşti, 2000; Jurnalism contemporan, Bucureşti, 2002; Stilistica presei. Introducere în receptarea discursului mediatic, Bucureşti, 2003. Ediţii, antologii: Sofia Nădejde, Din chinurile vieţii, introd. edit., Bucureşti, 1968, Scrieri, introd. edit., Iaşi, 1978; Raicu Ionescu-Rion, Arta revoluţionară, introd. edit., Bucureşti, 1972; Valori lexicale şi stilistice în publicistica literară românească, pref. edit., Bucureşti, 1981; Mihai Eminescu, Opere, XVII, Bucureşti, 1999 (în colaborare). Repere bibliografice: Ionel Andraşoni, „Sofia Nădejde", „Făclia" (Cluj), 1973, 835; Eugen Hruşcă, „Mesajul militant al presei române", „Clopotul" (Botoşani), 1980, 4495; Marian Constantinescu, „Aici e Pământul!", RL, 1985,18; Cristea, Teleorman, 747; Iordan Datcu, Marea bibliografie Eminescu, ALA, 2000, 502; Maria Moldoveanu, Sinteza idealului creator (interviu cu Victor Vişinescu), „Biblioteca", 2001, 11-12; Petraş, Panorama, 641; Marian Petcu, „O istorie a presei româneşti", „Jurnalism & comunicare", 2002,1; Roxana Ichim Istudor, „Jurnalism contemporan". „Stilistica presei", „Ultima oră", 2003, 10 septembrie. T. A. VIŞNIEC, Matei (29.1 .1956, Rădăuţi), dramaturg, poet şi prozator. Este fiul Minodorei Vişniec (n. Prelipcean), învăţătoare, şi al lui Ioan Vişniec, funcţionar. Urmează şcoala primară şi liceul în oraşul natal (1963-1975) şi Facultatea de Filosofie şi Istorie a Universităţii din Bucureşti (1976-1980). Este unul din membrii fondatori ai Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. După absolvire lucrează ca profesor de istorie şi geografie în comuna Plătăreşti, judeţul Călăraşi. în 1987 la Teatrul Nottara piesa Caii la fereastră îi este interzisă cu doar o zi înainte de premieră. Drept urmare, cere azil politic în Franţa. în 1988-1989 locuieşte la Londra, ca jurnalist la postul de radio BBC, secţia română. în 1989 se întoarce la Paris şi începe, ca bursier, studii doctorale în drept, pregătind teza Rezistenţa culturală în Europa de Răsărit sub regimurile comuniste. După ce obţine diploma de studii aprofundate, abandonează doctoratul în favoarea teatrului şi a activităţii la Secţia română de la Radio France Internationale. Debutează cu versuri în 1972 la revista şcolară rădăuţeană „Luceafărul", iar editorial cu placheta La noapte va ninge, apărută în 1980. A colaborat la „România liberă", „Steaua", „Vatra", „Convorbiri literare", „Amfiteatru", „Cronica", „Transilvania", „Echinox", „Contemporanul", „Viaţa românească", „Secolul 20" ş.a. După 343 Dicţionarul general al literaturii române Vişniec 1989 piesele îi sunt jucate pe numeroase scene româneşti: Sufleurul fricii (Timişoara, 1990), Bine, mama, da' ăştia povestesc în adu doi ce se-ntâmplă în actu'ntâi (Piatra Neamţ, 1990-1991, Timişoara, 1996-1997, Bucureşti, 1998-1999), Angajare de clovn (Iaşi, 1991-1992), Spectatorul condamnat la moarte (Iaşi, 1991-1992), Artur osânditul (Târgu Mureş, 1992-1993), Caii la fereastră (Bucureşti, 1994), Şi cu violoncelul ce facem? (Oradea, 1995-1996, Timişoara, 1998-1999), Ţara lui Gufy (Botoşani, 1997-1998), Trei nopţi cu Madox (Bucureşti, 1998-1999) ş.a. Totodată piesele i s-au reprezentat în Franţa, Polonia, Rusia, Olanda, Elveţia, Germania, Canada, Belgia, Italia, Statele Unite ale Americii, Austria, Finlanda, Republica Moldova. Activitatea dramatică i-a fost răsplătită cu numeroase premii, între care Premiul Uniunii Scriitorilor (1984, 1992, 1996, 1998), Premiul UNITER (1991), Marele Premiu de teatru radiofonic al Societăţii Autorilor şi Compozitorilor Dramatici din Franţa (1994), Premiul Academiei Române (1998), Premiul Naţional, acordat de Ministerul Culturii (2002). Deşi V. se numără printre fondatorii Cenaclului de Luni, poezia sa e departe de a face corp comun cu direcţia „lune-distă" a generaţiei '80. Căci, dacă majoritatea congenerilor se îndreaptă către un realism echivalent cu o catagrafie a cotidianului, el se concentrează asupra unui suprarealism care ambiţionează să extragă doar chintesenţa cotidianului. Nu contingentul, ci contingenţa însăşi, localizată într-un oraş generic, care nu numai că nu constituie o realitate determinabilă empiric, dar se complace într-o ambiguitate deopotrivă geografică şi ontologică, printr-un continuu bruiaj al rutinelor sociale. Pe de o parte, habitudinile se confruntă mereu cu invazii neanunţate de pe tărâmul metafizicului, deschizând astfel o a doua dimensiune a poemului, de natură onirică sau măcar himerică; pe de altă parte, interferenţa unor (sub)rutine aparţinând unor practici şi sfere diferite generează adesea un efect ironic sau absurd, nu fără un anume substrat politic. Cele două stratageme, dezvoltate în jurul unui nucleu narativ ce atinge uneori baladescul, alternează în primele două volume de versuri, dintre care La noapte va ninge indică o uşoară predilecţie pentru metafizică: „Hei, e cineva-năuntru? întreabă fluturele/ aşezându-se pe gura fierbinte a puştii/ hei, e cineva-năuntru? repetă ecoul/ alunecând de câteva ori în jos şi în sus/ prin ţeava înroşită/ hei, e cineva-năuntru? repetă pădurea/ cu rădăcinile adânc înfipte în fuga animalelor/ e cineva ascuns/ în inima sărată a oceanului?/ repetară şi ciclopii neliniştiţi// e cineva în miezul adormit al materiei/ şi are nevoie de ajutor?" (Despre materie), în timp ce Oraşul cu un singur locuitor (1982) marchează o mai pronunţată familiarizare cu absurdul: „în dimineţile tăcute desăvârşite/ obişnuiesc să mă plimb cu trompeta subsuoară/ prin parcul municipal// mă urc în picioare pe una din băncile ude/ şi încep să cânt visător/ un bărbat şi o femeie se opresc în faţa mea/ ascultă răscoliţi apoi se îmbrăţişează/ iar el îi spune emoţionat de mâine/ da, de mâine, ne vom schimba modul de viaţă/ vom încerca să fim fericiţi ne vom duce la/ cinematograf vom discuta despre artă/[...]/ iar la vară/ o, la vară/ vom vizita Bulgaria în autocar" (O dimineaţă în parc). De aceea, adevărata mutaţie în scrisul lui V. o reprezintă ralierea cam tardivă la textualism, anunţată de ciclul Descrierea poemului din Oraşul cu un singur locuitor şi legiferată în înţeleptul la ora de ceai (1984), prin texte precum Poemul care se citeşte pe sine. Cu toate acestea, chiar şi în cartea din 1984 maniera dominantă - adusă aici la desăvârşire prin juxtapunerea celor două tipuri de construcţie - rămâne aceea adoptată în placheta de debut. Ca şi modelele: Nichita Stănescu (mai ales prin figurile imaginarului - soldatul, ochiul şi orbirea, câinele etc.), Marin Sorescu (prin infuzia sacralităţii într-o realitate aparent degradată) şi suprarealismul (similitudine ce trebuie privită totuşi cu rezerve de vreme ce poemele lui V., spre deosebire de incontinenţa imagistică a avangardiştilor, îşi relevă adesea nu numai o coerenţă strictă în planul reprezentării, ci şi un sens parabolic apăsat). în fond, pe această linie se aşază cele mai reuşite texte ale poetului, dintre care merită reţinut cel intitulat Corabia: „Corabia se scufunda încet noi ziceam/ şi ce dacă se scufundă corabia şi mai/ ziceam orice corabie se scufundă/ într-o zi şi ne strângeam mâinile/ ne luam rămas-bun/ [...] dar corabia se scufunda atât de încet/ încât după o viaţă de om încă/ mai ieşeam unul câte unul şi priveam/ cerul şi măsurăm apa şi scrâşneam din dinţi/ şi spuneam asta nu e o corabie/ asta e o.../ asta e o...". E un nivel pe care Poeme ulterioare (2000), oricât de onorabile, nu vor reuşi Vişniec Dicţionarul general al literaturii române 344 să-l atingă. Mai interesant este romanul Cafeneaua Pas-Parol (1992), o punte de trecere între poezia şi dramaturgia lui V. Tema cărţii este, după declaraţiile autorului, „intelectualul încolţit de istorie", a cărui dramă se manifestă, în cazul de faţă, într-un orăşel bucovinean, cu puţin timp înaintea ultimului război mondial. Riposta imediată a intelighenţiei locale constă în înfiinţarea unei „Societăţi a intelectualilor", al cărei obiectiv principal e emanciparea semenilor în faţa ameninţărilor prezentului, dar ale cărei acţiuni sunt limitate drastic de evidenţa - enunţată de Manase Hamburda - că „mulţimile au nevoie să afle adevărul, dar nu sunt pregătite să-l audă". Şi, oricum, intriga „realistă" a romanului trece progresiv în plan secund, mimeticul fiind subminat atât din direcţia supranaturalului (temeliile oraşului erau înfipte în carnea unui imens animal), cât şi din direcţia autoreferenţialităţii (autorul apare în final ca un deus otiosus care şi-a lăsat de izbelişte lumea ficţională). De altfel, asemănătoare sunt temele şi tehnicile folosite în piesele de teatru, care, în pofida numărului lor mare, nu cunosc variaţii tipologice, ci doar graduale, evantaiul dramatic deschizându-se între doi poli: politicul şi meta-teatralul. E drept că o eventuală sciziune între aceştia ar fi iluzorie, deoarece spectacolul şi ideologia nu sunt decât faţa şi reversul aceleiaşi medalii: exercitarea puterii presupune punerea în scenă a unui show de dimensiuni variabile, iar acceptarea „iluziei comice" implică o formă mai mult sau mai puţin subtilă de politizare. în fond, îngemănarea celor două repertorii e vizibilă încă de la prima piesă a lui V. publicată în volum - Ţara lui Gufy (1992), care tratează în manieră ubuescă o temă ce pare inspirată din feeriile lui Victor Eftimiu. Gufy, stăpân peste ţinutul „orbilor", a pus să se vopsească în alb întreaga sa împărăţie; numai că tot acest imens decor îi serveşte pentru a-şi controla mai bine supuşii, a căror „fericire" o declamă demagogic de faţă cu bniomil-raisonneur Lulu: „Spune şi tu dacă nu e mai bine aşa? Nu am inventat ţara asta. Crede-mă! Nu e om mai fericit decât cel care n-are nimic de dorit." Motivul orbirii, reciclat şi în Văzătorule, nu fi un melc (1996), cedează treptat locul unor procedee metatextuale mai complexe, precum cel al „teatrului modular" din piesa Teatru descompus sau Omul-ladă-de-gunoi (1998), alcătuită dintr-o succesiune de monologuri şi dialoguri pe care un potenţial regizor e invitat să le reorganizeze cum doreşte. însă probabil că sensul pe care îl comportă pentru V. teatrul în teatru se observă cel mai bine în Ultimul Godot (Le Dernier Godot, 1996), ce atestă totodată apartenenţa autorului la dinastia Eugen Ionescu - Samuel Beckett, nu fără unele influenţe autohtone care vin, de data aceasta, nu atât de la Marin Sorescu, cât de la Teodor Mazilu. Scurtul „scenariu dramatic" e, de fapt, o conversaţie între Godot şi Samuel Beckett, amândoi daţi afară dintr-un teatru. Miza piesei e destul de transparentă de vreme ce, în ciuda afirmaţiei categorice a lui Godot - „Teatru' a murit" -, sporovăiala celor doi reuşeşte să adune în preajmă o serie de gură-cască, pentru ca textul să se încheie cu celebra replică din deschiderea piesei „originale" a lui Beckett. Tehnicile de punere în abis şi intertextualitatea se păstrează şi în scrierile mai accentuat politice, precum Femeia ca un câmp de lupta sau Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia (1998), unde trauma resimţită de Dorra, victimă a unui viol în timpul războiului, se reflectă atât în fişele de observaţie, cât şi în jurnalul intim al lui Kate, terapeutul său. Situându-se printre punctele de vârf ale dramaturgiei lui V., piesa se impune în egală măsură prin reflecţiile lui Kate („Noul războinic din Balcani violează femeia inamicului său etnic pentru a-i da astfel lovitura de graţie. Sexul femeii inamicului său etnic devine astfel un veritabil câmp de luptă"), prin portretele pe care Dorra le trasează popoarelor din zonă şi mai ales abisalului „bărbat din Balcani", precum şi prin subtilele (contra)transferuri între medic şi pacienta sa. Pretextul clinic este dezvoltat şi în Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal şi alte piese (2001), unde un scriitor sovietic primeşte misiunea de a propovădui „adevărata" doxă printre clienţii unui ospiciu. Parabolele lui Iuri Petrovski, care nu se sfieşte să facă risipă de imagini excremenţiale pentru a-şi duce la bun sfârşit sarcina, provoacă noi tulburări (pe lângă cele obişnuite) în rândurile auditoriului, ce oscilează astfel între stupoare şi delir, dar mai cu seamă stârneşte o serie de nelinişti ideologice printre nişte cetăţeni care ajung să se întrebe dacă nu cumva discursul oficial ascunde o capcană contrarevoluţionară (sau invers). în orice caz, dat fiind că pentru autor spitalul nu este decât o mică porţiune a unei scene de teatru aproape infinite, piesa coagulează toate trăsăturile dramaturgiei lui V.: descompunerea şi recompunerea identităţilor, dezagregarea intrigii evenimenţiale sub forma conflictelor ideologice, mirajul realităţii şi realitatea mirajului, politizarea esteticului şi estetizarea politicului, ţâşnirile melodramatice şi temperarea lor într-o ramă autoreferenţială, coexistenţa fluidelor groteşti şi a inserţiilor poematice. Matei Vişniec este, la a doua carte, un poet foarte bun, serios, care şi-a configurat un univers coerent şi şi-a pus la punct o scriitură personală. Lipsit de spontaneitate şi strălucire sau, cu o expresie a lui G. Călinescu, de ţâşnire lirică, el riscă să pară multora monoton sau plicticos. Suprafaţa poemelor e insuficient luminată şi trebuie să o priveşti cu mare atenţie: altfel, pierzi nuanţele, surprizele, schimbările, varietatea retrasă în colţuri obscure. încordarea însăşi a ideii e marcată de stilul conversaţional, „abstract" şi reflexiv până la proză. Misterioasele viziuni despre oraş ar putea fi, dacă roua harului ar arde pe blocuri, şi mai impresionante, şi mai convingătoare. Nicolae Manolescu în mod paradoxal, teatrul lui Vişniec, deşi ţine de literatură prin materialul de construcţie ce rămâne, totuşi, cuvântul, este un teatru transverbal ce comunică nu prin autonomia replicilor, ci prin solidaritatea lor. Este nu numai rezultatul deprecierii extreme a „literaturii", dar şi un teatru al epocii audiovizualului, care nu iartă nici un exces de locvacitate. Aici se află, desigur, şi una din explicaţiile trecerii de care se bucură teatrul lui Vişniec pe scenele noastre. El scrie un teatru al regizorului, şi nu al scriitorului. Inamic al literaturii, el este condamnat la literatură. Dar saltul de la un teatru literar care tânjeşte după imagine la un teatru de imagine care aspiră la text este radical. Mircea Ghiţulescu 345 Dicţionarul general al literaturii române Vitner SCRIERI: La noapte va ninge, Bucureşti, 1980; Oraşul cu un singur locuitor, Bucureşti, 1982; înţeleptul la ora de ceai, Bucureşti, 1984; Cafeneaua Pas-Parol, Bucureşti, 1992; Ţara lui Gufy, Bucureşti, 1992; Angajare de clovn, Bucureşti, 1993; Du Pain plein Ies poches, Lyon, 1994; Und was soli mit dem Cello geschehen ?, Frankfurt, 1994; L'Histoire des ours panda racontee par un saxophoniste qui a une petite amie a Francfort, Lyon, 1995; Les Partitions frauduleuses. Petit boulot pour vieux clown, Paris, 1995; Trois nuits avecMadox, Carnieres-Morlanwelz (Belgia), 1995; Les Chevaux a lafenetre, Paris, 1996; Le Demier Godot, tr. Gabriela Ionescu, Lyon, 1996; Paparazzi ou La Chronique d'un lever du soleil avorte, Paris, 1996; Theâtre decompose ou VHomme poubelle, pref. Georges Banu, Paris, 1996; Teatru, I-II, pref. Valentin Silvestru, Bucureşti, 1996; Văzătorule, nu ţi un melc, Bucureşti, 1996; Brefs d'ailleurs (în colaborare), Paris, 1997; Commentpourrais-je etre un oiseau?, Paris, 1997; Du Sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie, Paris, 1997; Frumoasa călătorie a urşilor panda povestită de un saxofonist care avea o iubită la Frankfurt. Negustorul de timp, Bucureşti, 1998; Petit boulot pour vieux clown. L'Histoire des ours panda racontee par un saxophoniste qui a une petite amie â Francfort, Arles, 1998; Teatru descompus sau Omul-ladă-de-gunoi. Femeia ca un câmp de luptă sau Despre sexul femeii - câmp de luptă în războiul din Bosnia, Bucureşti, 1998; Mais qu'est-ce qu'onfait du violoncelle?, Paris, 1999; L'Histoire du communisme racontee aux malades mentaux, Carnieres-Morlanwelz, 2000; ed. (Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal şi alte piese), Braşov, 2001; Poeme ulterioare, Bucureşti, 2000; Caii la fereastră. Ultimul Godot, Braşov, 2002; Le Roi, le rat et lefou du roi, [Carnieres-Morlanwelz], 2002. Repere bibliografice: Ion Bogdan Lefter, Şansa inocenţei jucate, LCF, 1980,50; Constanţa Buzea, „La noapte va ninge", AFT, 1980,12; Ion Pop, Doi poeţi tineri, ST, 1980,12; Constantin Pricop, „La noapte va ninge", CL, 1981,1; Dan Cristea, Matei Vişniec, LCF, 1981,16; Eugen Simion, Poezia tânără, R, 1981,4; Mircea Mihăieş, „La noapte va ninge", 0,1981, 9; Mircea Mihăieş, Mitologii citadine, 0,1983,9; Poantă, Radiografii, II, 119-123; Felea, Aspecte, III, 147-151; Mihai Dinu Gheorghiu, Ceai fără zahăr, CRC, 1985,16; Ion Bogdan Lefter, Arhaic, simbolic, concret, RL, 1985,20; Horia Gârbea, Partida de ceai, independenţa textului, AFT, 1986, 11; Mincu, Eseu, 60-64; Coşovei, Pornind, 147-151; Alex. Ştefănescu, Condamnat la glorie în contumacie, RL, 1992,8; Gellu Dorian, „ Vreau să rămân pe cei doi cai, unul francez, unul român, şi sper că voi fi un bun călăreţ" (interviu cu Matei Vişniec), CRC, 1993,9; Alex. Leo Şerban, Cea mai bună piesă românească a anului, „Dilema", 1993,46; Ioana Pârvulescu, Jocul, nu miza, RL, 1993, 50; Ţeposu, Istoria, 69-70; Ileana Berlogea, Matei Vişniec pe scenele româneşti, CC, 1994, 4-5; Valentin Silvestru, Călătoria fantastică prin ploaie a lui Matei Vişniec în ţara lui Gufy, împreună cu misteriosul Madox, osânditul Arthur şi spectatorul condamnat la moarte, CC, 1994, 4-5; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 464-472; Papahagi, Interpretări, 159-162; Alex. Ştefănescu, Clasicizarea lui Matei Vişniec, RL, 1996,20; Perian, Scriitori, 63-73; Rachieru, Poeţi Bucovina, 510-523; Benoît Vitse, Matei Vişniec, CRC, 1997, 5; Roxana Sorescu, „Bine, mamă, dar ăsta ia moartea în băşcălie!", LCF, 1997, 23; Alex. Ştefănescu, Matei Vişniec, RL, 1997,40; Mircea A. Diaconu, Instantanee critice, Iaşi, 1998, 259-264; Dicţ. analitic, I, 40-42, II, 118-120, III, 231-233, 313-315, IV, 561-562; Alex. Ştefănescu, Matei Vişniec, contemporanul nostru, RL, 1999,10; Daniel Corbu, Generaţia poetică '80, Iaşi, 2000, 99-102; Dicţ. esenţial, 887-889; Ghiţulescu, Istoria, 324-332; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 371-375; Alex. Ştefănescu, Penelopa lui Matei Vişniec, RL, 2001,14; Al. Cistelecan, Ultimele poeme închipuite ale lui Matei Vişniec, „Cuvântul", 2001,4; Dumitru Ţepeneag, Ion Simuţ, Un român la Paris, în 2001, CNT, 2001,23; Bogdan Creţu, Comic şi tragic în comedia lui Matei Vişniec, DL, 2001, 41; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 280-283; Manolescu, Lista, I, 375-380; Pop, Viaţă, 187-190; Mircea Iorgulescu, Vedeniile lui Matei Vişniec, „22", 2002, 14; Cristina Modreanu, Survolând dramaturgia românească..., ALA, 2002,615; Bogdan Creţu, Grotescul în dramaturgia lui Matei Vişniec, CL, 2002,7; Iulia Popovici, Din nou, Vişniec, RL, 2002, 44; Vasile, Poezia, 302-305; Gabriel Stănescu, Matei Vişniec: „Gura care se mănâncă pe sine vorbindu-se", CL, 2003, 4; Bogdan Creţu, Situaţia limită în dramaturgia lui Matei Vişniec, CL, 2003,10; Alex. Ştefănescu, Matei Vişniec, RL, 2003,45,46; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003, 82-85; Manolescu, Enciclopedia, 713-714. ' A. Tr. VITNER, I. (19.VIII.1914, Bucureşti - 12.IV.1991, Bucureşti), istoric şi critic literar. Este fiul Giselei Wittner (n. Zoller) şi al lui Leon Wittner, funcţionari. Urmează la Bucureşti Şcoala primară „Poenărescu" (1921-1925), Liceul „Titu Maiorescu" (1925-1932) şi Facultatea de Medicină (1933-1939), specia-lizându-se în stomatologie. Şi-a luat doctoratul în medicină (1940) şi, mult mai târziu, în filologie (1971). în timpul dictaturii antonesciene, din cauza adeziunii la PCR şi a legilor rasiale, i se interzice practicarea profesiunii şi i se impune domiciliu forţat până în 1942, când e deportat într-un lagăr din Transnistria. Revine în ţară în toamna anului 1944. Este redactor la „Scânteia" (1944-1946), membru în comitetul redacţional al revistei „Orizont" (1944-1947), redactor-şef adjunct, ulterior redactor-şef la „Contemporanul" (1946-1949) şi redactor-şef la „Flacăra" (1949-1950). In 1947 dezlănţuie în presă un atac violent împotriva lui G. Călinescu. Reuşind să obţină numirea în postul de conferenţiar la Facultatea de Filologie, în 1950 îl înlocuieşte pe G. Călinescu - îndepărtat din Universitate şi trimis „în cercetare" - la şefia Catedrei de literatură română modernă şi ia gradul didactic de profesor; va fi pensionat în 1970. Debutează în 1932 la revista „unu", publicând în două numere consecutive poemele Oamenii-paşi, Liane, Mitul izvoarelor, Poem, în palma-mi umblă trupul tău şi două proze scurte, Balul din Vulcani şi Dincolo, semnate I. Wittner. Mai colaborează la „Cuvântul liber" (sub pseudonimul Ion Vântu), „Tribuna nouă", „Veac nou", „Studii", „Scânteia ilustrată", „Gazeta literară", „Tribuna", „Viaţa românească", „Utunk", „Scânteia tineretului", „Secolul 20", „Revue roumaine", „România liberă" ş.a. Mult timp (1949-1960) face parte din comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor. A prefaţat numeroase ediţii şi traduceri. împreună cu G. Călinescu şi Ov. S. Crohmălniceanu a întocmit, sub egida Institutului de Istorie Literară şi Folclor al Academiei, manualul Istoria literaturii române (I-II, 1954-1955), volumul al II-lea (din al cărui colectiv de redacţie G. Călinescu fusese eliminat) fiind răsplătit cu Premiul de Stat. Prima perioadă a activităţii literare a lui V. este legată de cercurile de avangardă ale anilor '30, în special de revista „unu" a lui Saşa Pană, ce publică, în treisprezece exemplare cu circulaţie clandestină, Octombrie (1932) şi Supremul adevăr (1933), carte al cărei tiraj a fost în bună parte confiscat de Siguranţă. în 1933, împreună cu Miron Radu Paraschivescu şi Ion Vlasiu, expune colaje şi desene suprarealiste în localul librăriei Hasefer din Bucureşti. După al doilea război mondial are o funestă contribuţie la naşterea şi dominaţia pseudoculturii Vitner Dicţionarul general al literaturii române 346 proletcultiste. Semnează în revista „Orizont" - una dintre primele care subscriu la noua orientare culturală, favorabilă apariţiei literaturii socialiste - articole despre Karl Marx şi despre „umanismul sovietic şi Stalin", dar şi despre sămănătorism şi literatura ţărănească; îl vede pe Mihai Eminescu ca exponent al ideologiei unei lumi ce îşi simte sfârşitul şi îl stigmatizează ca reprezentant „tipic al feudei care agonizează". Apariţia în 1949 a unor broşuri dedicate lui C. Dobrogeanu-Gherea, Mihai Eminescu şi I. L. Caragiale, ca şi a volumelor Pasiunea lui Pavel Corceaghin şi Critica criticii corespunde tipăririi în „Contemporanul" şi în „Gazeta literară" a seriei de articole vehement denigratoare în care V. acuză „limitele decadentismului" în literatura română şi face procesul lui E. Lovinescu şi G. Călinescu. între 1946 şi 1949 apar aici Un ideolog al fascismului românesc: Nichifor Crainic; E. Lovinescu sau Impasul subiectivităţii, Căile artei şi culturii văzute de V. I. Lenin, Sarcinile criticii literare, Fenomenologia imaginii, Finalitatea artei. Susţinător al realismului socialist, el este unul dintre cei care politizează în grad maxim literatura şi - cum s-a spus - „literaturizează politicul" (M. Niţescu) prin apropierea sloganului de un limbaj cât mai literar, figurat şi parabolizat. Nefast exponent al dogmatismului proletcultist, îl consideră pe Eminescu un tip de intelectual reacţionar şi nu va ezita să îl declare superior pe D. Th. Neculuţă sau să îl elogieze pe Sorin Toma când acesta îl va denigra pe Tudor Arghezi, nici să îl considere pe G. Călinescu „teoretician al formelor descompuse ale artei [...], specifice burgheziei în plină decadenţă". Trecut brusc de la avangardism la proletcultism, V. denunţă intuiţionismul bergsonian şi deturnează ceea ce e viabil în teoriile lui Francisc Rainer înspre un materialism abuziv (1948), în Gherea identifică un exponent al ideilor lui Cernâşevski, Belinski, Herţen şi Dobroliubov. Deşi cultivat şi bine informat, el profesează acum - cu un zelos tendenţionism sociologizant -idei aberante, ce au avut o influenţă dezastruoasă: ca să teoretizeze „imaginea omului nou, a tânărului revoluţionar de tip stalinist", va face istoria „decadenţei literare occidentale". Bunăoară, Alfred de Vigny şi Alfred de Musset ar marca începutul expresiei decadentismului burgheziei, pe când Stephane Mallarme ar începe dictatura cuvântului. în Nichifor Crainic şi Lucian Blaga V. nu vede decât cultul iraţionalului, în G. Bacovia „un sensibil participant la viaţa socială a timpului său", Mihail Sadoveanu nu există decât cu romanul Păuna Mică, Al. Sahia dă printre primii eroi pozitivi ai literaturii române, poezia lui A. Toma este „un exemplu de ceea ce trebuie să fie o poezie înaintată", iar D. Th. Neculuţă ar fi primul poet român care „a considerat poezia ca o parte integrantă a proletariatului". O anume poziţie între ideologii momentului explică şi apariţia „sub îngrijirea" sa a trei „studii" traduse din limba rusă, strânse în volumul Pentru o înaltă principialitate în literatură şi artă (1951). Ulterior, în Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti (1880-1900) (1966) istoricul literar renunţă, într-o perioadă de oarecare relaxare ideologică, la vehemenţa proletcultistă, ba chiar începe să vehiculeze preţiozităţi stilistice, care îi vor şi marca ultimele cărţi. Dar lectura şi grila de interpretare sunt deturnante: foloseşte citate false din junimistul George Panu pentru a-1 transforma într-un polemist contradictoriu, nu totdeauna sigur de temeinicia preferinţelor sale, şi într-un precursor al literaturii sociale; îşi pune întrebări ucronice (de ce un antijunimist ca Al. Macedonski nu se întâlneşte cu „Contemporanul"?), vorbeşte de „constante ale literaturii socialiste româneşti" (care sunt, în opinia lui, folclorul, tradiţia revoluţionară de la 1848, respectul faţă de marile valori din a doua jumătate a secolului al XlX-lea), încercând să-şi susţină părerile cu citate din Karl Marx, dar şi din G. Ibrăileanu, C. Stere, H. Sanielevici; respinge însă ideile lui Georg Lukăcs, pentru că nu exprimă dialectica relaţiilor dintre realismul critic şi realismul epocii socialiste. Cu volumul Semnele romanului (1971) V. îşi schimbă punctele de reper în critică, apropiindu-se de metodele formaliste. El urmăreşte aici momente ale iconoclasmului românesc în istoria romanului modern şi vorbeşte, pe urmele lui Roger Caillois, despre mimesis şi romanul-oglindă, face o incursiune comparatistă analizând replici româneşti, însă rămâne doar un cititor neatent şi superficial al romanului modern, şi nici nu poate renunţa la recursul la Karl Marx când abordează, de pildă, proza lui C. Fântâneru. în capitolul Tradiţie sau heterodoxie V. pare, sub raport tehnic şi teoretic, mai nuanţat, deschis analizei: vorbeşte de novatori (Camil Petrescu, Anton Holban - cu modalitatea vagului sau a fragmentarului), iar în capitolul Oglinda şi reversul ei îi are în vedere pe Andre Gide, Lawrence Durrell, D. H. Lawrence, M. Blecher şi Liviu Rebreanu, urmărind „metamorfozele personajului romanesc". Monografia Albert Camus sau Tragicul exilului (1968) trece existenţialismul tot prin grilă marxistă, deşi limbajul critic este mai relaxat. Discutând proza unui contemporan în monografia Alexandru Ivasiuc. Înfruntarea contrariilor (1980), V. susţine că fenomenalul are în proza acestuia o situaţie precară, pentru ca - stăpânind concepte şi procedând la asocieri teoretice de bun-simţ - să examineze apoi funcţia de recuzită a decorului, să urmărească necategorialul (conflictul real - imaginar), lipsa de contur a personajelor. în comentariu reia un capitol întreg din Semnele romanului, dar şi sistematizează motivele literaturii lui Ivasiuc, vorbeşte despre conştiinţa dubitativă şi, pe urmele lui Maurice Merleau-Ponty din Le Visible et Vinvisible, face fenomenologia cuvântului. Ca memorialist, în impresiile de călătorie din Reverii pe malurile Senei (1978) V. evocă uneori fidel şi empatic. Compensând dogmatismul său „ştiinţific", fundamentarea sa pozitivistă în general, aici este mai subiectiv şi mai interesant, îi aminteşte pe Restif de la Bretonne, Charles Baudelaire, Gerard de Nerval, Honore de Balzac, Marcel Proust, Guillaume Apollinaire, Andre Breton, B. Fondane, Ilarie Voronca. Călătorul îşi continuă notaţiile impresioniste în Popas lângă Notre-Dame (1981), scriind despre Victor Brauner, Paul Verlaine, Stephane Mallarme, Jules Pascin, marchizul de Sade, arătându-se cunoscător al bibliografiei acestuia, într-un comentariu obiectiv, cu detaşare critică. SCRIERI: Octombrie, Bucureşti, 1932; Supremul adevăr, Bucureşti 1933; Critica criticii, Bucureşti, 1949; Fronturile de luptă ale lui C. Dobrogeanu- 347 Dicţionarul general al literaturii române Vitrina literară Gherea, Bucureşti, 1949; Influenţa clasei muncitoare în opera lui Eminescu şi Caragiale, Bucureşti, 1949; Pasiunea lui Pavel Corceaghin, Bucureşti, 1949; Problema moştenirii literare, Bucureşti,1949; Poezia lui A. Toma, Bucureşti, 1950; Viaţa şi opera lui D. Th. Neculuţă, Bucureşti, 1950; Pământul prieteniei, Bucureşti, 1954; Istoria literaturii române, I (în colaborare cu G. Călinescu şi Ov. S. Crohmălniceanu) - II (în colaborare cu Ov. S. Crohmălniceanu), Bucureşti, 1954-1955; Eminescu, Bucureşti, 1955; Un mare scriitor al Chinei de azi: Go Mo-jo, Bucureşti, 1955; Firul Ariadnei, Bucureşti, 1957; Meridiane literare, Bucureşti, 1960; Prozatori contemporani, I-II, Bucureşti, 1961-1962; Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti (1880-1900). Reviste literare. Formarea conceptului de literatură socialistă, Bucureşti, 1966; Albert Camus sau Tragicul exilului, Bucureşti, 1968; Semnele romanului, Bucureşti, 1971; Reverii pe malurile Senei, Bucureşti, 1978; Alexandru Ivasiuc. înfruntarea contrariilor, Bucureşti, 1980; Popas lângă Notre-Dame, Bucureşti, 1981. Repere bibliografice: Pompiliu Andronescu Caraioan, „Pasiunea lui Pavel Corceaghin", FLC, 1949,20; Dumitru Micu, Critica, „pasiunea vie". Pe marginea eseurilor critice ale tov. Ion Vitner, „Făclia" (Cluj), 1949,1 iunie; George Munteanu, „Critica criticii", „Făclia", 1949, 25 iulie; C. Pan, O nouă carte de critică a literaturii, FLC, 1949, 29; Ov. S. Crohmălniceanu, „Pasiunea lui Pavel Corceaghin", CNT, 1949, 138; Ileana Vrancea, Un studiu despre un mare poet, cel dintâi poet muncitor din ţara noastră, „Scânteia", 1950,1699; Aurel Martin, „ Viaţa şi opera lui Th. Neculuţă", „Almanahul literar", 1950,5; Maria Goleanu, „Viaţa şi opera lui Th. Neculuţă", „laşul nou", 1950,5-6; Eugen Luca, „ Viaţa şi opera lui Th. Neculuţă", CNT, 1950, 187; Andrei Băleanu, „Eminescu", „Scânteia", 1956, 3 517; Savin Bratu, „Firul Ariadnei", GL, 1958,10; Georgescu, încercări, II, 176-180; Alexandru Teodorescu, „Prozatori contemporani", ALIL, t. XII, 1961, 2; Matei Călinescu, „Prozatori contemporani" II, GL, 1963, 5; Virgil Ardeleanu, „Prozatori contemporani" II, ST, 1963,3; Lucian Raicu, „Prozatori contemporani" II, VR, 1963,4; Mihai Drăgan, Prozatorii tineri şi critica literară, „laşul nou", 1963, 6; Ieronim Precup, „Literatura în publicaţiile socialiste şi muncitoreşti (1880-1900)", ST, 1966,12; Piru, Panorama, 528-529; Ion Vitner, ALR, 510-517; Traian Liviu Birăescu, „Semnele romanului", O, 1971, 12; Manolescu, Poezia, 62-64, 215-222; Anca Midia, „Semnele romanului", VR, 1972,1; Liviu Petrescu, „Semnele romanului", RL, 1972, 15; Sorin Titel, Muzeul inepuizabil, RL, 1978,16; Artur Silvestri, Ghid parizian literar, LCF, 1978,19; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 389-393; Micu, Modernismul, 1,278; Alexandru Piru, Eliminarea lui Călinescu de la Universitate, CC, 1992,3-4; Alexandru Piru, G. Călinescu academician, CC, 1992,5-6; Niţescu, Proletcultismul, 234-240; Pavel Ţugu i, Amurgul demiurgilor. Arghezi. Blaga. Călinescu, Bucureşti, 1998,214-226; Micu, Ist. lit., 705; Popa, Ist lit., 1, 739-740, passim; Aneli Ute Gabanyi, Literatura şi politica în România după 1945, tr. Irina Cristescu, Bucureşti, 2001,42-43; Dicţ. scriit. rom., IV, 764-765. E. M. VITRINA LITERARĂ, revistă apărută la Iaşi, lunar, între 1 februarie şi noiembrie 1927, cu subtitlul „ Literatură-Artă-Ştiinţă", sub conducerea unui comitet. Redactor: S.L. Sandrea şi C. L. Deleanu (la primul număr); director (pentru numerele al doilea şi al treilea şi ultimele trei): Ionel Fr. Botez. Articolul-program Către cititori promite că publicaţia va încuraja tinerii debutanţi, dar se înscrie declarat împotriva oricăror tendinţe avangardiste. Ionel Fr. Botez dă în acest sens articolele Tendinţe noi în critică şi literatură şi Impresionism şi expresionism, în care acuză „critica postbelică românească" ca fiind „cea mai extravagantă şcoală a exagerărilor", iar curentele literare nou apărute le consideră „deformări ale realităţii ce au devenit odioase", deoarece „impresionismul a produs cele mai imposibile mostre literare", odată cu „arta contaminată": cubism, dadaism, futurism. Publică poezie Gerry Spina, C. R. Ghiulea, E. Marghita, Enric Furtună ş.a. şi se reproduc versuri postume de A. Steuerman-Rodion. Proză semnează Maur S. Săveanu, Petru Gâdei, Adrian Pascu. Se remarcă rubricile „Siluete literare" şi „Medalioane", unde sub sigla revistei simt prezentaţi Octav Botez, Mihai Codreanu şi Mihail Sadoveanu. Cu Momente din viaţa scriitorilor (Dante, Vigny, Huysmans) figurează C. Săteanu, în timp ce Ion Dafin traduce din Lamartine, iar Ilarie Pustnicu şi Ionel Fr. Botez din Leconte de Lisle (Sonet, Nox). Sumarul mai cuprinde „Revista revistelor", unde sunt incluse comentarii despre cenaclul Sburătorul şi despre cel al „Vieţii româneşti", rubricile „Vitrina teatrală", „Cronica dramatică", „Cronica plastică", „Cronica cinematografică", completate de „Cronica ştiinţifică" alternant cu „Cronica medicală", „Cronica socială". La „Vitrina librăriei" din ultimul număr, Ion Poiană (probabil Ionel Fr. Botez) elogiază volumul Poeme cu îngeri al lui V. Voiculescu. M. Pp. VITRINA LITERARĂ, revistă apărută la Bucureşti, săptămânal, între 21 octombrie 1929 şi 22 aprilie 1934, cu subtitlul „Artistică, teatrală, muzicală". Director: Mircea Damian. Bine realizată, V.I. oferă materiale incitante în compartimentele VlTRlN/vLlTERMA 1 ARTISTICA « TEATRALĂ « MUZICALĂ «<«««*. , dsrectgr mircea damian Viţianu Dicţionarul general al literaturii române 348 cultural-literare, deoarece îşi asumă un program generos, deschis „tuturor scriitorilor" (Bună ziua!...). Chiar de la început are colaboratori de prestigiu, cum sunt Cezar Petrescu (.Romanul etern), Mihail Sebastian (cronică la Craii de Curtea-Veche de Mateiu I. Caragiale), Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Octav Şuluţiu. Poezie semnează C.I. Şiclovanu, George Gregorian, A. Pop-Marţian, V. Ciocâlteu, Virgil Huzum, Sandu Tudor, Radu Boureanu, Ion Minulescu, George Ivaşcu, Ion Pogan, Mihail Dan, Ion Pillat, George Silviu, Zaharia Stancu, AL Baiculescu, Radu Gyr, Constantin Salcia. Proza este reprezentată de Camil Petrescu (un fragment din Rapid Constantinopol - Bioram), Aureliu Cornea, Apostol Fulga (Constantin Apostol), T.C. Stan, Neagu Rădulescu, Cezar Petrescu, George Acsinteanu, I. Peltz. Cu eseistică şi comentarii critice mai figurează Constantin Noica (Inutilism), H. Blazian, Emil Gulian, Al. Al. Leontescu, Mircea Eliade (Romanul oceanografie), E. Lovinescu (Problema generaţiei de azi), Paul Sterian (Femeia în tragedia lui Eugen O'Neill), Lucian Blaga (Hugo Marti), Radu Dragnea, Ion Marin Sadoveanu, George Mihail Zamfirescu, Ramiro Ortiz, Sergiu Dan, Ovidiu Papadima, Toma Vlădescu, Dragoş Vrânceanu, Ludovic Dauş, Septimiu Bucur. Vladimir Streinu scrie despre mari poeţi ai epocii (Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga), în timp ce la rubrica de interviuri sunt prezentaţi Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Octavian Goga. Revista beneficiază şi de o bine informată rubrică de teatru, de una de note şi comentarii intitulată „Polemică şi pamflet", de cronici muzicale, cinematografice şi plastice, impunându-se ca o publicaţie dinamică, demnă de interes. M. Pp. VIŢIANU, Alexandru (4.IX.1891, Săveni - 5.1.1985, Bucureşti), poet şi prozator. Este fiul Rosei şi al lui Natalian Viţianu, farmacist. Urmează şcoala primară în localitatea botoşăneană natală, continuă la Iaşi, unde este elev la Liceul Naţional (1902-1909) şi frecventează cursurile de declamaţie ţinute la Conservator de State Dragomir. După absolvire devine concomitent student la Facultatea de Drept şi la cea de Litere şi Filosofie ale Universităţii din Bucureşti, în 1912 susţinându-şi examenul de licenţă în drept şi în 1916 în filosofie. Un timp profesează avocatura la Bucureşti (1914-1916). Ofiţer de rezervă într-un regiment de obuziere, luptă în 1916 la Turtucaia, este rănit şi luat prizonier. Captivitatea îi oferă lui V., care în anii liceului debuta cu versuri în revista şcolară „Spre lumină" (1906), iar în 1910 publicase placheta Bacante, un prilej insolit de a-şi relua activitatea literară. Traduce poemul Corbul de E.A. Poe, îşi notează impresiile din prizonierat, pe care le va tipări sub titlul La fereastra mea cu gratii... în revista „Hiena" (1921), scrie din nou versuri. După război intră în magistratură, fiind numit în 1919 judecător la Constanţa, de unde este mutat la Vaslui. Demisionează în 1920 şi pleacă la Paris. Experienţa franceză se va dovedi însă nereuşită, şi în 1921 se reintegrează în magistratură, trecând prin Vişeu de Sus, Năsăud, Oradea şi Timişoara. După ce obţine, în 1925, confirmarea inamovibilităţii, în 1940 magistratul care urcase cu perseverenţă treptele carierei e numit funcţionar superior în Ministerul de Justiţie; iese la pensie la cerere, câţiva ani mai târziu (1943). V. a colaborat încă din adolescenţă la diverse reviste literare, mai ales la acelea apropiate de simbolism. Publică poezie mai întâi în „Duminica" (1906), semnând cu pseudonimul Dezaratas, apoi în „Convorbiri critice", „Revista celorlalţi", „Viaţa socială", „Versuri şi proză" (scoasă de colegul său de liceu I. M. Raşcu), „Epoca", „Simbolul", „Insula" şi „Rampa", unde îi apar încercarea dramatică în trei acte Valsul fără nume (1912) şi comedia într-un act Un original (1913), precum şi în „Noua revistă română", „Seara", „Vremuri nouă". Odată pacea încheiată, scrie la „Bucovina" şi la „Dreptatea" din Cernăuţi. Va continua să dea versuri la „Adevărul literar şi artistic", „Ora", „Flacăra", „Lumea literară şi artistică", „Gazeta noastră", „Gazeta nouă ilustrată", „Timpul". La edituri provinciale puţin cunoscute îi apar plachetele La sânul tău, Cytheră... (1915), Fericirile nebănuite (1924), Tristeţi fără de trup (1933), culegerea de nuvele şi schiţe Veva (1925). Ca prozator, semnează şi romanele, de fapt mai mult nişte eboşe, Jurnalul unei fete de pension (1914), Iubire pentru iubire (1920), Pe alături de viaţă (1925), Ochii boschetelor (1930). Târziu, în 1973, revine cu o nouă carte de poezie, Suprema undă, dar nimic din ceea ce conferea o notă personală liricii sale nu se mai păstrează în aceste autopastişe sufocate de circumstanţial. Utilizând ediţia engleză din 1859 alcătuită de Edward Fitzgerald, a transpus în limba română Rubăiyâtele lui Omar Khayyâm. A folosit pseudonimele Alex. Valin şi Sandu Val. V. compune la început (în Bacante) o poezie de factură minoră care, deşi nu îi lipsesc combustia interioară, chiar vraja sugestiei, nu trece de marginile unei notaţii sentimentale dominate de senzual. Sunt aici sunete, inflexiuni lirice, fulguraţii ale sensibilităţii întâlnite, în aceeaşi perioadă, la G. Bacovia sau la I.M. Raşcu. Dar alăturarea de imagini şi metafore, unele mărturisind predilecţia pentru mitologie, încercând să refacă o experienţă simbolistă (Paul Verlaine, Jean Moreas), se păstrează nu rareori la stadiul de rezolvare tehnică. Cea de-a doua carte de versuri, La sânul tău, Cytheră,.., mărturiseşte înrâurirea lui Charles Baudelaire (autor al poemului Un Voyage m Cythere). V. este acum, dar în primul rând în culegerile de după 1920, mai aproape de a-şi fi găsit un ton propriu. Un erotism nu mereu controlat îşi află expresia în formulări ce puteau să pară şocante. Versul ascunde aluzii îndrăzneţe, jocurile imaginaţiei surprind, însă alăturările de vocabule nu au tensiune lirică, rămânând simple jocuri de cuvinte. SCRIERI: Bacante, Bucureşti, 1910; ed. Bistriţa, 1925; lumalul unei fete de pension, Bucureşti, 1914; La sânul tău, Cytheră..., Constanţa, 1915; ed. Bistriţa, 1933; Iubire pentru iubire, Bucureşti, 1920; Valsul fără nume, Constanţa, 1920; La fereastra mea cu gratii... (Notele unui prizonier), Cernăuţi, 1921; Fericirile nebănuite, Bistriţa, 1924; ed. Timişoara, 1939; Pe alături de viaţă, Bistriţa, 1925; Veva, cu desenele autorului, Oradea, 1925; Ochii boschetelor, Oradea, 1930; Tristeţi fără de trup, cu desenele autorului, Oradea, 1933; Suprema undă, pref. Mihai Gafiţa, Bucureşti, 1973. Traduceri: Omar Khayyăm, Rubăiyâtele, Constanţa, 1923. Repere bibliografice: Evandru [I.M. Raşcu], „Bacante", „Opinia", 1910,1166; Arghezi, Scrieri, XXIII, 319; Chendi, Scrieri, VIII, 187-189; Octav Botez, [„Bacante"], VR, 1912,2; I. V. [Ion Vinea], [„La sânul tău, 349 Dicţionarul general al literaturii române Vizirescu Cytheră..."], „Cronica", 1916, 49; V. B., „Iubire pentru iubire", UVR, 1920,14; George Silviu, „Fericirile nebănuite", DMN, 1925, 6 798; Ion Marin Sadoveanu, „Ochii boschetelor", ALA, 1931, 538; Călinescu, Cronici, II, 299-300', Nic. Ivan, Un poet timişorean necunoscut: Alexandru Viţianu, LU, 1939,10-12; Dumitru Micu, Poetul Alexandru Viţianu, RL, 1973,49; Piru, Poezia, I, 79-80; Micu, Modernismul, 1,253; Scarlat, Ist. poeziei, IV, 41-42. R. Z. VIZANTI, Andrei (4. V. 1844, Iaşi - ?), istoric literar. Grec de origine, adus în ţară de mitropolitul Veniamin Costache, Andrei (Andricu) Vizanti, tatăl lui V., a fost, probabil, profesor de muzică religioasă la Iaşi, iar după 1827 şi protopsalt la Mitropolie. Mai târziu a practicat ingineria, şi domnitorul Mihail Sturdza îl răsplătea acordându-i mici ranguri boiereşti (serdar, paharnic, comis). V. a învăţat la Gimnaziul Central, apoi la Academia din Iaşi (fosta Academie Mihăileană) şi la Universitate, absolvind în 1865 Facultatea de Litere. In acelaşi an, după ce V.A. Urechia se transferă la Universitatea din Bucureşti, V., fostul său elev favorit, obţine, sprijinit de cercurile politice liberale, suplinirea Catedrei de limba, literatura şi istoria românilor. în 1866 câştigă o bursă de stat şi pleacă în Spania, unde va urma cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere a Universităţii din Madrid. Trecând în 1868 examenul de licenţă cu o teză despre istoria poporului român (Breve noticia sobre la historia de la Rumanta, publicată în acelaşi an), de fapt o prezentare sumară a evenimentelor mai importante, se întoarce la Iaşi în 1869, pentru a fi numit profesor „provizor" la catedra pe care până atunci o suplinise şi pe care o va ocupa treizeci de ani. Atras de politică, devine unul din liderii organizaţiei locale a Partidului Liberal, fiind deputat (1878), senator (prin 1885) şi vicepreşedinte al Senatului (după 1890). în 1891 era ales preşedintele secţiei ieşene a Societăţii pentru învăţătura Poporului Român. Din 1896 N. Gane, primarul oraşului, îl numeşte preşedinte al Comitetului teatral. în această calitate V. comite grave nereguli administrative, iar ca urmare este obligat să demisioneze de la catedră (1898) şi să emigreze în Statele Unite ale Americii (în 1899) pentru a scăpa de rigorile legii. Acaparat de politică şi avocatură, îşi neglijase îndatoririle didactice, lăsând adesea catedra în seama suplinitorilor (Dimitrie Petrino, Alexandru Lambrior, Aron Densuşianu, A. Philippide). De la V. a rămas un singur curs, transcris de T.T. Burada, intitulat Literatura română (Istoria politică şi literară a românilor), care datează, probabil, din 1865. Cea mai mare parte a textului este dedicată istoriei poporului român. în partea de istorie literară sunt discutate, pe rând, poezia şi proza, începând cu poezia populară, aşa cum făcuse şi V.A. Urechia. De la Madrid V. trimite la „Buletinul Instrucţiunei Publice", care apărea la Bucureşti, corespondenţe promiţătoare atât prin stil, cât şi prin sfera de probleme îmbrăţişate, privitoare la viaţa intelectuală din capitala Spaniei. în una, recenzând o antologie de literatură romanică, aminteşte şi Peregrinul transilvan al lui Ion Codru-Drăguşanu, aceasta fiind prima referinţă critică despre cartea călătorului român. Scrie pentru revista „La Ensenanza" (1867) câteva articole în care dezbate, cu argumentaţia sumară avută la îndemână, chestiunea originii latine a românilor. Ulterior colaborează cu articole politice la „Românul" şi la alte ziare liberale, ilustrându-se mai curând ca orator ocazional. Câteva broşuri, dintre care una dedicată în 1881 personalităţii mitropolitului Veniamin Costache, precum şi discursul rostit la înmormântarea lui Teodor Codrescu (1894) interesează prin unele informaţii biografice necunoscute până atunci. Abecedariul lui George Lazar (1883), studiu apărut în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie" şi în broşură, însoţind o ediţie facsimilată a cărţii, nu este în măsură să-i consolideze autoritatea ştiinţifică, deoarece abecedarul se va dovedi un fals al editorului Zaharia Carcalechi. în ceea ce priveşte ideile despre istoria literaturii, V., discipol al lui V.A. Urechia şi al profesorilor Emilio Castelar şi Felipe Monlau de la Universitatea din Madrid, nu este cu nimic original. Literatura, afirmă el în cursul inaugural ţinut la Universitatea din Iaşi în 1869, este o expresie fidelă a stărilor sociale într-o epocă determinată. Istoricul literar trebuie să ţină seama de „vorbă", de „idee" şi mai ales de „operă", care reprezintă „armonizarea" primelor două; în exerciţiul său are nevoie de cunoştinţe vaste, din domenii înrudite (filologie, filosofie, istorie), căci fără acestea nu este posibil studiul operei literare şi nici stabilirea valorii estetice; istoria literaturii nu urmăreşte o simplă inventariere, ci o subliniere a „culoarei, tendinţelor şi ideilor dominante", la această operaţie asociindu-i-se critica literară, „artă liberă" şi totodată ştiinţă. Modelul ideal pentru V. este Istoria critică a literaturii spaniole de Jose Amador de los Rlos. SCRIERI: Discursul d-lui... la inaugurarea cursului său de literatura română de la Facultatea de Litere din Iaşi, Iaşi, 1869; Principiul unităţei în istorie, Iaşi, 1869; Discurs funebru pronunţiat la ocasiunea înmormântăm domnului românilor Alessandru Ioan I, în 29 mai 1873, Iaşi, 1873; Importanţa şi utilitatea învăţătură pentru popor, Iaşi, 1874; Veniamin Costaki, mitropolit Moldovei şi Sucevei. Epoca, viaţa şi operile sale (1768-1846), Iaşi, 1881; Constantin Negri, Bucureşti, 1881; Abecedariul lui George Lazar, Bucureşti, 1883. Repere bibliografice: B.P. Hasdeu, „Principiul unităţei în istorie", „Traian", 1869, 40; Emil [C. Miile], „Veniamin Costaki, mitropolit Moldovei şi Sucevei. Epoca, viaţa şi operile sale (1768-1846)", „Contemporanul", 1881,3; Rosetti, Dicţ. cont., 194; [Informaţii biografice. Procesul Vizanti], „Opinia", 1899, 3, 4, 187; Encicl. rom., III, 1227; Lovinescu, Scrieri, II, 552; Maria Frunză, Cele dintâi cursuri de literatură română la Universitatea din Iaşi (1860-1900), AUI, ştiinţe sociale - istorie, filologie, t. VIII, 1962; Ist. lit., II, 577; Bucur, Istoriografia, 86-88; Dicţ. lit. 1900,906-907. R.Z VIZIRESCU, Pan[telimon] M. (16.VIII.1903, Braneţ, j. Olt - 27.1. 2000, Slatina), poet şi eseist. Este fiul Măriei (n. Pietreanu) şi al lui Marin Gr. Vizirescu, ţărani, şi frate cu prozatorul Sm. M. Vizirescu. Face şcoala primară în comuna natală şi la Slatina. în 1915 începe Liceul Militar „D.A. Sturdza" din Craiova, iar ca refugiat, în timpul războiului, frecventează liceul mutat la Iaşi; continuă la Liceul „Radu Greceanu"din Slatina, pentru ca abia în 1925 să treacă bacalaureatul la Colegiul Naţional „Carol I" din Craiova, unde e coleg cu N.I. Herescu şi Radu Gyr. Urmează Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1925-1929) şi Vizirescu Dicţionarul general al literaturii române 350 Desen de Ldwendhal paralel cursurile Facultăţii de Drept, însă fără să le încheie. Obţine doctoratul magna cum laude cu teza Poezia specificului naţional (1938). A fost profesor la Liceul Militar „Ştefan cel Mare", la alte licee din Cernăuţi (1930-1937) şi la Liceul Comercial „Carol I" din Bucureşti, subdirector la Radio România (1940-1944), director de cabinet al lui Nichifor Crainic la Ministerul Propagandei Naţionale, prim-redactor al revistei „Curierul Serviciului Social", editată de Institutul Social Român al lui Dimitrie Guşti, redactor, apoi director la „Muncitorul naţional român" (1941-1942), publicaţie a Ministerului Muncii. Membru al Societăţii Scriitorilor Români din 1941, va fi exclus în septembrie 1944. După un an, într-un lot al aşa-zişilor „ziarişti naţionalişti", cu Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, Ilie Rădulescu, Radu Gyr, Stelian Popescu, Alexandru Hodoş, Romulus Dianu ş.a., este condamnat în contumacie, sub învinuirea „criminal de război", la detenţie grea pe viaţă, degradare civică şi confiscarea averii, dar reuşeşte să se ascundă douăzeci de ani la Slatina. între 1970 şi 1980 face parte din cenaclul „G. Călinescu" al Academiei Române şi în 1990 este membru fondator al Fundaţiei Culturale Memoria. Debutează în 1922 la „Universul literar" cu schiţa Sfârşit duios (semnată De la Bârsa), şi editorial cu antologia de reportaje Sânge românesc pentru lumea nouă (I-IV, 1942, în colaborare). Publică poezie, proză, critică literară şi recenzii în „Bilete de papagal", „Orizonturi noi" (Bacău), „Cronicarul", „Secolul", „Revista Fundaţiilor Regale", „Calendarul", la care redactează şi cronica literară, „Convorbiri literare", „Almanahul muncii româneşti", „România", „Universul", „Ţara noastră", la care e redactor, „Neamul românesc", „Porunca vremii", „Sfarmă-Piatră" ş.a., dar îndeosebi în „Gândirea" (cu o colaborare neîntreruptă între 1931 şi 1944). A mai semnat Nicolae Ancuţa Rădoi, Andronic şi Sandu Plavie. Abia după 1980 îi apar mai multe cărţi de versuri, în care va fi antologată o producţie lirică de aproape şase decenii: Poeme (1982), Sunet peste culmi (1985), Călătorie de taină (1988) ş.a. In tot ce a scris V. se dovedeşte, ca şi în viaţă, un spirit artist, care contemplă şi meditează, pune întrebări esenţiale şi caută răspunsuri, dacă nu certitudini, cel puţin consolatoare. Ca un veritabil gândirist, el crede că omul e imperfect fără întregirea prin credinţă şi iubire, mistuit de „înfrângeri şi păcate", dar aspirând la „desăvârşirea înaltă". Versurile ilustrează astfel o neîncetată înaintare în „misterul tăcerii", în extaz şi vis, câteodată „joc de năluci" în căutarea de sine, însă în toate ipostazele o cale spre mântuire. Iar esenţa - „floarea luminii" - este cuvântul care întrupează eternitatea, „Cuvântul mumă, Cuvântul tată", prin care poetul se simte „întâiul făcut". în cea mai bună tradiţie goetheană, poemele lui V. sunt ocazionale, inspirate de locuri şi evenimente precise: satul natal, părinţii, fraţii şi surorile, prietenii, întâmplări biografice, iubiri, visuri, speranţe, gânduri, revelaţii, uneori datate exact, mai ales în sărbătorile creştine sau în orele de veghe şi rugă ale nopţii. Poetul îşi află matricea în anii copilăriei, lirica lui este un elogiu continuu al universului natal, imaginat rotund, ca întreaga ţară, ca soarele şi pâinea, un dialog tăinuit şi iniţiatic cu natura în curgerea ei ciclică, „de la strămoşi până la noi". însă dincolo de un anume panteism, mai degrabă o comuniune străveche între om şi fire - căci „zeul Pan el însuşi te destramă în fulguirea viselor terestre" -, scrisul lui V. se asimilează credinţei ortodoxe cu o vizibilă coloratură gândiristă: „Dumnezeu a coborât în România/ Şi-n Ţara asta şi-a făcut ogradă" (Ţara veche); Sfântul Gheorghe apare ca un „Făt-Frumos, un voievod al sfintei libertăţi", martir al lui Hristos; în fine, închinare Sfintei Fecioare Maria se intonează ca un imn dedicat suferinţei, jertfei, visului şi minunii, smereniei omului care tentează atingerea „Celui ce-n totul este,/ Şi-n totul pretutindeni se ascunde". Poezia religioasă - adunată îndeosebi în volumul Prinos de lumină şi har (1995), supraintitulat în duhul adevărului. Crez şi mărturii şi care cuprinde multe teme biblice ritmate uneori în vers şi imagini populare (Cina cea de Taină, învierea Domnului, Drumul spre Emaus, Sfânta Treime etc.) - îl apropie de Nichifor Crainic, V. Voiculescu, Radu Gyr, neavând îndoiala sau tăgada prezente la Tudor Arghezi. Unele poeme sunt variaţiuni pe o bogată tradiţie de teme şi motive autohtone, care începe cu folclorul, V. Alecsandri, Mihai Eminescu şi continuă cu Lucian Blaga, V. Voiculescu, Arghezi (uneori polemic). V. se identifică într-un alt Meşter Manole care se zideşte pe sine sau se întristează de soarta trecătoare a bradului de Crăciun şi realizează o largă simbolistică a cailor - considerându-se, grav-ludic, „ultimul Pan" - ori excelează în câteva ritmuri de „folclor savant" pe tema 351 Dicţionarul general al literaturii romane Vizirescu iubirii (Tot aştept). Trecut printr-o experienţă extremă, supravieţuind mulţi ani exclusiv în meditaţie solitară, rugă şi speranţă, el a îmbogăţit literatura română cu două locuri poetice originale: podul şi grădina. Oarecum similar mansardei lui Mircea Eliade, podul devine un spaţiu vital impus, închis şi întunecat în plină zi, în care „timpul s-a oprit". în schimb, grădina este locul sfânt unde noaptea tăinuieşte libertatea, singurătatea omului, altar de rugă şi pridvor al cerului. Binecuvântând anii de recluziune, V. se simte înălţat în eternitatea clipei, trăieşte esenţial şi semnificativ, deşi damnat la uitare. Cu volumul Călătorie de taină scriitorul recuperează alt tărâm care îi fusese interzis de timpul istoric: iubirea. Putere consolatoare într-un destin rău, ca un „vis târziu de toamnă", dragostea se iveşte ca „să-i înflorească amurgul" şi să-i ofere „ceasuri de lumină". Drama Liga oamenilor cinstiţi (1997), un „document dramatic în patru acte", programată a fi reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti la propunerea lui Liviu Rebreanu, a fost compusă în 1931, retranscrisă şi modificată târziu, după un manuscris deteriorat. Protagonistul, filantropul Ilie Basarab, întemeiază „Liga" cu scopul de a asana societatea, arătându-se intransigent, ca un adevărat „tiran" al adevărului. Dar personajele sunt schematice, axul dramei este fragil, ideile se articulează bombastic, cu accente lirice, hiperbolice, care duc -involuntar - la caricatura sublimului căutat. „Portretele eseistice" din volumul Coloane care cresc necontenit (1999), evocări şi pagini memorialistice mai degrabă, pline de un lirism uneori grandilocvent, sunt dedicate lui M. Eminescu, O. Goga, C. Rădulescu-Motru, Ovid Densusianu, Mihail Dragomirescu, George Murnu, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga, T. Arghezi, V. Voiculescu ş.a. Postume, volumul Ţărmul însingurării mele (2002) cuprinde poezii inedite, scrise între 1945 şi 1991, ordonate conform motivelor şi temelor dominante în întreaga operă, iar culegerea Armonii (2003) include, cu prilejul centenarului naşterii poetului, alte inedite, grupând în prima secţiune sonete - „poeme de esenţe", exerciţii de rigoare formală. SCRIERI: Poeme, cu un portret de Lowendhal, Bucureşti, 1982; Sunet peste culmi, Bucureşti, 1985; Călătorie de taină, Bucureşti, 1988; Mi se oprise timpul... (1950-1970), Bucureşti, 1995; Prinos de lumină şi har, Iaşi, 1995; Liga oamenilor cinstiţi, Iaşi, 1997; Coloane care cresc necontenit, Iaşi, 1999; Ţărmul însingurării mele, postfeţe Gheorghe Mihail şi Dan Cosmulescu, Slatina, 2002; Armonii, Slatina, 2003; Orizonturi lirice, Slatina, 2003; Udroaica, Slatina, 2003. Antologii: Sânge românesc pentru lumea nouă, I-IV, Bucureşti, 1942 (în colaborare); Poezia noastră religioasă, introd. edit., Cluj, 1943. Repere bibliografice: Vrabie, Gândirismul, 320; Tiberiu Iliescu, Pan Vizirescu, „Conştiinţa naţională", 1943, 49-50; Micu, „Gândirea", 99; [Scrisoare de la Pan M. Vizirescu. 1980], ADLTR, V-13; Al. Raicu, Pan Vizirescu - 80, RL, 1983, 52; George Sorescu, „Sunet peste culmi", R, 1985,10; Constantin Coroiu, „Apartenenţa mea la neamul românesc este un dar ceresc" (interviu cu Pan M. Vizirescu), ALA, 1995, 295; Liviu Grăsoiu, Trăind în pridvorul ceresc, LCF, 1996,3; Marina Spalas, Cu Pan M. Vizirescu despre traversarea istoriei, LCF, 1996,30; Remus Andrei Ion, întrebări prin forţa utopiei, LCF, 1997, 46; Anca Mateescu, Cu Pan M. Vizirescu la 95 de ani, JL, 1998,1-2; Marina Spalas, „Am peregrinat un an de zile prin sate, pe la rude, ca să dispar din epoca aceea" (interviu cu Pan M. Vizirescu), LCF, 1999,28; Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti". 22 mai-4 iunie 1945, Bucureşti, 1999, 167-168, 177; M.P. [Mircea Platon], Pan M. Vizirescu, CL, 2000, 2; Constantin Coroiu, Ultima coloană, ALA, 2000,504; Pamfil Şeicaru, Epistolar. Scrisori din exil, îngr. Mircea Coloşenco, Bucureşti, 2001,328, 330, 333, 337, 343; Dicţ. scriit. rom., IV, 765-767; Firan, Profiluri, II, 332-333. M. D., E. M. VIZIRESCU, Sm.[arandache] M. (29.IIL1901, Braneţ, j. Olt -8.IX.1981, Bucureşti), prozator, poet, eseist şi dramaturg. Este fiul Măriei (n. Pietreanu) şi al lui Marin Gr. Vizirescu, ţărani, şi frate cu poetul Pan M. Vizirescu. Urmează şcoala primară în satul natal, continuă, din 1915, la Liceul „Radu Greceanu" din Slatina şi trece bacalaureatul la Colegiul „Carol I" din Craiova (1925). Licenţiat al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1930), este remarcat de C. Rădulescu-Motru, care îl reţine asistent la Catedra de psihologie. Concomitent este profesor de filosofie la licee din Capitală. în 1929 înfiinţează Institutul de Cultură Politică şi Socială împreună cu Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Mircea Damian, George Acsinteanu, Ilarie Dobridor ş.a. Debutează la îndemnul lui Ov. Densusianu în 1922, pe când era elev de liceu, la „Universul literar" cu poezia Icoana Fecioarei semnată Vale. Schiţele tipărite în „Bilete de papagal" vor fi strânse în singura lui carte, Geapanale; apărută postum, în 1987. A mai colaborat la „Universul", „Ordinea", „Străbunii", „Linia nouă", „Facla românească", „Calendarul", „Orizonturi noi" (Bacău), „Viaţa literară", „Secolul", „Albina", „România literară" (condusă de Liviu Rebreanu), „Cronicarul", „Ultima oră", „Dacia rediviva", „Revista de pedagogie". V. este autorul unor schiţe, povestiri şi nuvele în care aerul evocator este impregnat de un lirism aparte. Textele sunt tot atâtea „portrete", unitatea de loc a acţiunii permiţând „chemarea" personajelor şi în celelalte naraţiuni. Prozatorul se opreşte cu predilecţie asupra dezmoşteniţilor sorţii, inşi care au legături secrete cu natura şi trăiesc într-o lume a lor, lume greu de înţeles de cei din jur. Ei au nume pitoreşti (Geapanâoa, Gripsore, Căşcăleanu, Bucşure, Chisalom, Chebere, Aşunel, Hălărip, Richisâm, Bujavercă), desprinse parcă din contopirea om-natură, fiindcă multe din trăsăturile lor se află în directă legătură cu viaţa pe care o duc. Lirismul acoperă adesea, ca un abur, grăuntele de germinaţie epică. Naraţiunea este statică, evocativă, V. fiind interesat să reconstituie din atmosferă portretul-destin al eroilor, nu acţiunea. Tilia este fierar - omul a ajuns să scuipe foc, asemenea lui Hefaistos; Bucşure are o inimă pustie, „pe care n-o putea umple cu nici o dorinţă"; Chebere, geambaşul de cai, trăieşte „o vrăşuleală liniştită după o zi de frământare între oameni, laolaltă cu animale şi lucruri"; un călugăr îl poartă pe Aşunel prin satele din jur ca să scoată diavolul din el; Ilie, copilul dat la carte, înnebuneşte, îşi „găseşte lăcaş într-o scorbură şi îşi face credincioşi păsările câmpului". Din cortegiul de nebuni sau de neînţeleşi ai satului fac parte şi Hălărip, Dandanel, Gaber, Rican, Bembea, fiecare cu povestea lui. Aceştia par mai degrabă înfrăţiţi cu natura decât cu oamenii şi parcă aparţin unui cosmos bântuit de vedenii ce vin din genuni. Câteva povestiri punctează conflictul dintre o lume arhaică şi cutumele mai noi ale satului: Vîjeu Dicţionarul general al literaturii române 352 Lefterie şi Radu, doi paria care trăiesc în bălării, sunt ei înşişi bălării; văduvul Dandanel „e ca un mag care şi-a pierdut steaua"; în grădina îmbelşugată a lui Barlon cresc fructe pentru toată comunitatea; orbul Tulvur îşi caută propria moarte, în timp ce Rican, „un om răscolit de dorul câmpului şi singurătăţii", trage cu arma între pereţii casei sale fiindcă şi pe acolo trece vânatul. Povestiri de atmosferă, Nicirică, Barlon, Bujavercâ, Două cruci, Ispăşire aparţin unui scriitor stăpân pe mijloacele sale, creator al unei lumi de amintiri pe care le ridică din melancolie în efigie. Ca poet, V. e mai puţin interesant. Scrie o lirică a resemnării în faţa vieţii, cu accente tragice, consumate pe cont propriu. Versul se derulează în vocabularul vremii şi este influenţat de simbolismul teoretizat de Ov. Densusianu, atingând înălţimea modelelor numai atunci când poetul pastişează. Un antemergător este Tudor Arghezi, de la care preia modul de a transpune misterul naturii şi timbrul de umilinţă al ţăranului, elemente la care se adaugă, în câteva situaţii, răbufniri amintind de Octavian Goga. Versurile evocă uneori un drum neîmplinit şi, pe de altă parte, insinuarea, în manieră bacoviană, a naturii în propriile simţuri. Tot plouă, spre exemplu, este un fel de Lacustră, în timp ce poezii precum Captiv, Mă ia singurătatea, înhumare amintesc de Arghezi. V. a lăsat în manuscris şi trei piese de teatru: Lumină fără întuneric, Ziduri fără umbră, învierea. SCRIERI: Geapanale, îngr şi pref. Radu G. Ţeposu, Cluj-Napoca, 1987. Repere bibliografice: Emil Samoilă, Ziaristica, Bucureşti, 1932,334; [Scrisoare de la Pan M. Vizirescu. 1980], ADLTR, V-13; Mircea A. Diaconu, „Geapanale" - debut editorial postum, ST, 1988,1; Dicţ. scriit. rom., IV, 767-768. ' L. Ch. VÎJEU, Titus (1.VIII.1948, Breaza), poet şi publicist. Este fiul Anei (n. Candrea) şi al lui Constantin Vîjeu, muncitor. A urmat la Breaza şcoala generală (1955-1962) şi Liceul „Aurel Vlaicu" (1962-1966), iar la Bucureşti Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", secţia teatrologie-filmologie (1966-1971). Redactor la revista „Astra" din Braşov (1971-1972), vine în Capitală, unde va lucra în cadrul Radiodifuziunii Române ca redactor (1972-1990), redactor-şef adjunct la programul România-Tineret (1990-1991), director al Direcţiei de relaţii internaţionale (1991-1997). Se transferă la Redacţia emisiunilor culturale, unde este realizator al emisiunilor „Dicţionar de literatură universală" şi „Din marea poezie a lumii". în 1988 a absolvit cursuri postuniversitare de jurnalism, iar în 1991 a beneficiat de o bursă de specializare în Franţa. Va fi şi conferenţiar (1993-1999), apoi profesor asociat la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale". Obţine doctoratul în cinematografie şi media cu lucrarea Andrej Wajda şi sentimentul istoriei (2000). A debutat cu proză la „Luceafărul" în 1966, iar editorial cu placheta Panatenee. 1964-1966, apărută în 1969. Mai colaborează la „Ramuri", „România literară", „Steaua", „Ateneu", „Cronica", „Convorbiri literare", „Mele" (Hawaî), „Diffusion" (Elveţia). O masivă antologie din lirica sa a fost publicată la Skopje în 1990. Panatenee a fost urmată în ritm susţinut de alte cărţi de versuri: Deplasarea spre roşu sau Moartea termică a planetei (1974), Ca un meteor îndrăgostit de pământ (1975), Aniversarea unui crin (1976), Sâmbătă seara unui deceniu (1979), Alergând (1983), Pasul licornei (1986), Biblioteca de rouă (1993) ori de publicistică şi memorialistică de călătorie: Cea mai frumoasă statuie (1983), Fotografia unei iubiri (1987), Fratele grâu (1990), Miazăzi-Miazănoapte (1996), Memorie de rezervă (2000), Eterul şi eternul (2003), într-o alternare a genurilor abordate ce creează impresia unui întreg programatic. Dacă în poezie V. este un livresc sau, mai corect spus, „un poet al livrescului" (Laurenţiu Ulici), în schimb notele de călătorie (Miazăzi-Miazănoapte) sunt adevărate „memoriale de sentimente". Afiliat de unii critici liricii ardelene, în descendenţa lui Lucian Blaga sau a lui Radu Stanca, catalogat de alţii drept un „tradiţionalist emancipat" (Marin Mincu), V. este mai de grabă „un suflet romanţios şi cavaleresc, elegiac şi ironic în acelaşi timp, cu fineţuri caligrafice" (Nicolae Manolescu). Prin întoarcerea perpetuă la vârsta de aur a copilăriei, la matcă, precum şi prin analogia operată consecvent între universul cărţilor şi cel al realităţii imediate (Biblioteca de rouă), V. se defineşte ca o structură lirică distinctă, în pofida posibilelor înrudiri cu alţi confraţi. SCRIERI: Panatenee. 1964-1966, Bucureşti, 1969; Deplasarea spre roşu sau Moartea termică a planetei, Bucureşti, 1974; Ca un meteor îndrăgostit de pământ, Bucureşti, 1975; Aniversarea unui crin, Bucureşti, 1976; Sâmbătă seara unui deceniu, Bucureşti, 1979; Alergând, Bucureşti, 1983; Cea mai frumoasă statuie, Bucureşti, 1983; Pasul licornei, Bucureşti, 1986; Fotografia unei iubiri, Bucureşti, 1987; Fratele grâu, Bucureşti, 1990; Biblioteca de rouă, Cluj-Napoca, 1993; Miazăzi-Miazănoapte, Cluj-Napoca, 1996; Memorie de rezervă, Cluj-Napoca, 2000; Eterul şi eternul, Bucureşti, 2003. Traduceri: Wiesîaw Wemic, Şeriful din Fort Benton, Iaşi, 1978 (în colaborare cu Claudia Covalciuc). Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Panatenee. 1964-1966", RL, 1969,36; Dorin Tudoran, „Deplasarea spre roşu", LCF, 1974,31; Nicolae Baltag, Translaţia spre social, „Viaţa militară", 1974,10; Daniel Dimitriu, „Deplasarea spre roşu", CRC, 1975,8; Mincu, Poezie, 72-73) Piru, Poezia, II, 468-471; Cristian Livescu, „Ca un meteor îndrăgostit de pământ", CRC, 1976,9; Nicolae Manolescu, „Aniversarea unui crin", RL, 1976,12; Paul Balahur, Stil şi emoţie, CL, 1976,4; Dorin Tudoran, Nu poţi avea două istorii, LCF, 1976, 22; Victor Atanasiu, „Aniversarea unui crin", „Scânteia tineretului", 1976, 8 577; Ioana Diaconescu, Sub semnul crinului, R, 1977,1; Constantin Dumitrache, Cântecul trecerii, „Scânteia tineretului", 1977, 8 601; Dan Mutaşcu, Colaborând cu cititorul, RMB, 1977,10 049; Radu Călin Cristea, „Sâmbătă seara unui deceniu", CNT, 1979,4; Nicolae Turtureanu, Poezie livrescă şi sentimentală, CRC, 1979, 35; Tia Şerbănescu, „Alergând", RMB, 1983, 2150; Horia Bădescu, „Alergând", ST, 1984, 3; Costin Tuchilă, „Alergând", LCF, 1984, 41; Valentin Taşcu, „Alergând", ST, 1985, 4; Laurenţiu Ulici, „Pasul licornei", RL, 1986, 31; Ulici, Lit. rom., I, 243-244; Popa, Ist. lit., II, 285-286. D. Gr. VfRTOSU, Emil (21.X.1902, Galaţi - 3.1.1977, Bucureşti), paleograf şi editor. Este fiul Elenei şi al lui Alexandru Vârtosu. A absolvit în 1921 Liceul „Vasile Alecsandri" din Galaţi, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care le-a încheiat în 1925 cu o teză despre 353 Dicţionarul general al literaturii române Vlad poetul St. O. Iosif. în 1926 a terminat Şcoala de Arhivistică şi a predat scurt timp ca profesor de latină şi română la Gimnaziul „C.A. Rosetti" din Galaţi. Mai multe stagii petrecute în capitala Franţei (la Ecole Naţionale des Chartes, Ecole Naţionale de Langues Orientales Vivantes şi Ecole Pratique des Hautes Etudes), în Polonia, Turcia, Germania, Elveţia şi Danemarca îi oferă prilejul să se specializeze în arhivistică, paleografie latină şi franceză medievală şi să studieze limba turcă. îşi trece doctoratul în litere în 1941. A lucrat la Arhivele Statului (ajungând subdirector), a fost secretar al Comisiei heraldice şi membru în Comisia de achiziţii a Muzeului Oraşului Bucureşti. Biblioteca Academiei Române l-a avut printre salariaţii săi. A participat la realizarea colecţiei Documente privind istoria României şi a dat curs pasiunii sale pentru paleografie şi sigilografie. între 1934 şi 1950 a predat paleografia chirilică la Şcoala de Arhivistică din Bucureşti, şi ulterior la Facultatea de Istorie a Universităţii bucureştene, ieşind la pensie în 1965. Semnătura lui, însoţind cercetări solide, multe rămase în aceste publicaţii, poate fi întâlnită în „Viaţa românească", „Artă şi tehnică grafică", „Studii italiene", „Arhivele Olteniei", „Studii şi materiale de istorie medie", „Revista istorică", „Arhiva românească", „Revista arhivelor" ş.a. I s-a decernat Premiul „Adamachi" al Academiei Române pentru lucrarea Tudor Vladimirescu. Glose; fapte şi documente noi (1821), apărută în 1927. Excelent profesor de paleografie chirilică, V. s-a fixat asupra primei jumătăţi a secolului al XlX-lea. A cercetat manuscrisele cronicarilor întârziaţi (Dionisie Eclesiarhul. Un manuscris din 1816, în „Arhivele Olteniei"), alte texte (O satiră în versuri din Moldova anului 1821,1n „Studii şi materiale de istorie medie", 1957), s-a aplecat cu rigoare - cercetând documente şi interpretând evenimentele - asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu (temă obsesivă o bună bucată de vreme), a editat scrisori schimbate între personalităţi ale acestei părţi de veac. A făcut şi cercetare literară consacrată scrisului românesc modern, autorii la care se opreşte fiind Ionică Tăutu, Gh. Hagi-Peşacov, Ion Heliade-Rădulescu, Vasile Alecsandri. Mai cu seamă Tragodia... lui Alecu Beldiman beneficiază de o exegeză completă („Arhiva românească", 1940). Cât priveşte literatura veche, povestirea versificată Poveste de jale şi pre scurt asupra nedreptei morţi a preacinstitului Constandin Cantacuzino, marelui postialnic al Ţării Rumâneşti, compusă în greceşte şi istorisind uciderea marelui postelnic Constantin Cantacuzino, este pusă în valoare (în forma tipărită la Veneţia) alături de tălmăcirea românească datorată lui Radu Greceanu (O povestire inedită în versuri despre sfârşitul postelnicului Constantin Cantacuzino, 1940). V. a editat separat şi două texte ce îşi au sorgintea în preajma lui Constantin Brâncoveanu: însemnările de taină (scriere eteroclită, de unde Radu Greceanu a aflat destule ştiri pe care le-a transcris literalmente în paginile sale) şi Foletul novei, un soi de „prognosticon" cuprinzând perioada 1693-1704, tălmăcit de Giovanni Candido Romano, secretarul italian al lui Brâncoveanu, după acelefoglietti novelli italieneşti, texte care aveau o marcată substanţă astrologică, permiţând interpretări cu caracter politic. Opririle în preajma paleografiei, ca în Chirilicale (I-II, 1940-1942), Din paleografia chirilică românească (1956), apărute în reviste, apoi în volumul Paleografia româno-chirilică (1968), dovedesc constanţa unor preocupări, cartea, unică în literatura consacrată acestor chestiuni, studiind originile, răspândirea şi evoluţia scrierii chirilice la români (cu un întins capitol de paleografie: materialele folosite şi lichidele întrebuinţate, instrumente, semnele auxiliare şi punctuaţia, prescurtările şi cronologia), procesul complex de înlocuire a alfabetului chirilic prin cel latin, chestiuni fundamentale ale editării textelor scrise cu alfabet chirilic şi adăugând acestui demers câteva anexe şi ilustrări privind evoluţia grafiei chirilice în spaţiul românesc. SCRIERI: Tudor Vladimirescu. Glose, fapte şi documente noi (1821), Bucureşti, 1927; 1821. Date şi fapte noi, Bucureşti, 1932; Tudor Vladimirescu. Pagini de revoltă, Bucureşti, 1936; Mărturii noi din viaţa lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1941; Pretutindeni, totdeauna..., Bucureşti, 1942; Paleografia româno-chirilică, Bucureşti, 1968. Ediţii: Ion Heliade-Rădulescu, Acte şi scrisori, Bucureşti, 1928, Scrisori inedite către preotul Cosma Moşescu din Brăila, între anii 1857-1872, Bucureşti, 1940; însemnările de taină ale lui Constantin Vodă Brâncoveanu. 1693-1707, Bucureşti, 1940; O povestire inedită în versuri despre sfârşitul postelnicului Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1940; „Foletul novei", calendarul lui Constantin Vodă Brâncoveanu. 1693-1704, introd. edit., Bucureşti, 1942; Ionică Tăutu, Scrieri social-politice, introd. edit., Bucureşti, 1974. Repere bibliografice: S.T.S. [Sandu Tzigara-Samurcaş], „Tudor Vladimirescu", CL, 1928, 1-4; Erasm [Petru Manoliu], „Tudor Vladimirescu, „Credinţa", 1936,750; Perpessicius, Opere, VIII, 101-106, IX, 88-94; I. Popescu-Cilieni, „Mărturii noi din viaţa lui Tudor Vladimirescu", „Renaşterea", 1942,4; George Baiculescu, „Foletul novei", RFR, 1943,9; Petre P. Ionescu, „Pretutindeni, totdeauna...", RFR, 1943, 10; P. P. Panaitescu, „Foletul novei", CL, 1943,11-12; Cultura, ştiinţa şi arta în judeţul Galaţi. Dicţionar biografic, Galaţi, 1973, 291-293; Bucur, Istoriografia, 341-342; Encicl. istoriografiei rom., 341-342. D. H. M. VLAD, Alexandru (31.VII.1950, Suceagu, j. Cluj), prozator, eseist şi traducător. Este fiul Jeanei Vlad, funcţionară, şi al lui Vasile Sarea, dulgher. Urmează şcoala generală în Mihăieşti, judeţul Cluj (1957-1965), Liceul „Ady-Şincai" (1965-1969) şi Institutul Pedagogic (1970-1974) la Cluj, continuându-şi studiile la Facultatea de Filologie, secţia română-engleză, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din acelaşi oraş (1978-1982). Este profesor în saţul Feiurdeni, judeţul Cluj (1970-1973), anticar (1975-1978), galerist la Uniunea Artiştilor Plastici (1978-1979) şi dactilograf (1979-1990) la Cluj-Napoca, între timp trecând şi printr-un lanţ de slujbe mărunte sau efemere: magaziner, proiecţionist la un cinematograf sătesc, remizier la o echipă de fotbal, muncitor necalificat pe şantier, bibliotecar, impiegat de mişcare. Este membru al grupării Echinox. în 1990 intră în redacţia revistei „Steaua", dar la sfârşitul anului trece la „Vatra". Paralel, în 2000-2001 este şi redactor la publicaţia de artă modernă „Balkon". In 1996 a beneficiat de o bursă la Basel, în Elveţia. Debutează cu versuri ca licean, în placheta colectivă La poarta izvoarelor (1969), dar adevăratul debut îl reprezintă un fragment de proză tipărit în „Echinox" (1973). Prima carte personală, culegerea de proză scurtă Aripa grifonului, îi apare în 1980, fiind distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor. Refuzând Vlad Dicţionarul general al literaturii române 354 afilierea şi înserierea literară, V. rămâne ataşat prin fire subterane de mediul literar clujean, precum şi de programul desantist. Mai e prezent în „Tribuna", „Convorbiri literare", „Amfiteatru", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „Cuvântul", „Interval", „22", „Euphorion", „Arca", „Discobolul", „Poesis", „Ziarul de duminică", „Contem-poranul-Ideea europeană", „Familia", „ Astra", „România literară" ş.a. Ocazional a semnat şi Alexandru Sarea. Este de două ori premiat în anul 2002, cu Premiul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor şi cu Premiul ASPRO, pentru volumul Sticla de lampă. V. se afirmă ca un autor reflexiv şi profund, practicând în literatura sa o cumpătare ardelenească. Aripa grifonului reuneşte pagini compuse înainte de 1980, care se leagă şi compoziţional de altă vârstă a prozei actuale. (Laurenţiu Ulici l-a inclus pentru această carte în promoţia '70.) Cel mai consistent volum al său rămâne însă Drumul spre Polul Sud (1985), cuprinzând texte în care autoreflexivitatea şi observaţia se găsesc într-un echilibru fericit. Sunt rare momentele când funcţia de supraveghere, exercitată constant de o conştiinţă expertă, cunoscătoare a tainelor scrisului, trece în prim-plan, căpătând chip şi grai. Personajele pregnante - Teofil, Boldisar - se îndeletnicesc cu scrisul, ceea ce permite autorului exorcizarea şi obiectivarea propriilor reflecţii literare. încă de la apariţie, Frigul verii (1985) a fost apreciat ca un roman de observaţie în filieră ardeleană. în realitate, această tradiţie este doar reperul în funcţie de care V. îşi ia în mod vizibil distanţele. Atunci când i se iveşte prilejul, refuză explicit orice legătură între propria experienţă empirică şi lumea ficţiunilor sale. Deoarece nu a cunoscut grozăviile războiului, el nu descrie evenimentele retrospectiv, ci mai degrabă încearcă să sugereze criza în care faptele aruncaseră oamenii. Din postura de outsider, Avram, protagonistul, student la istorie, rănit pe front şi revenit în satul natal după aplicarea Dictatului de la Viena, încearcă să pună într-o ecuaţie inteligibilă relaţiile individ-colectivitate-istorie în momente de cotitură a destinelor. Arta prozatorului se vede mai ales în intuiţia fină cu care ţine cumpăna între relatarea pură a evenimentelor şi comentariul digresiv făcut de personaje. Tandemul de intelectuali ai cărţii, Avram şi medicul german Sedler, se angajează în colocvii memorabile, care scot naraţiunea din tiparele prozei ardeleneşti rurale, dându-i o notă modernă, lipsită de orice stridenţă. Şi aici este evidentă preocuparea pentru tehnicile cinematografice, romanul reţinând atenţia şi prin maniera neostentativă cu care V. introduce între lectori şi lumea sa fictivă o distanţă convenabilă. Aceeaşi distanţă cathartică, întreţinută în proza comilitonilor de ecranul opacizat al compoziţiei, semnalează discret, într-un text cu aparenţe tradiţionale, pierderea inocenţei autorului şi a cititorului său şi apartenenţa ambilor la vârsta literară de după „păcatul originar" al metacunoaşterii de tip modernist. V. este unul din scriitorii încă neatinşi de imperativul conjuncturii, fiind, probabil, actual şi atunci când îi va fi trecut „vremea literară". Mai puţin simptomatic -excesele în ambele direcţii, în partea realului şi în cea a livrescului, îi sunt străine -, V. rămâne tocmai de aceea rezistent. După 1989, în afară de activitatea de traducător (din Henry Miller, Joseph Conrad, Ţvetan Todorov), publică „literatură de sertar" - jurnalul Atena, Atena! (1994), datat 1988, şi un volum de publicistică, Sticla de lampă, adunând articole publicate în ultimul deceniu. Atena, Atena! se remarcă prin stilul alert, fluid, jurnalul transformându-se treptat în roman-jurnal şi note despre călătorie. Observaţia psihologică şi socială, naraţiunea, portretul, comentariul aluziv politic şi introspecţia se împletesc cu naturaleţe. Farmecul provine mai ales din pitorescul emoţiilor şi al micilor întâmplări pe care le trăieşte un tânăr intelectual român care, în timpul regimului comunist, iese pentru prima oară „afară": traficul de mărunţişuri, stresul trecerii prin vamă, „botezul societăţii de consum" (prima sticlă de Coca-Cola), mirajul şi bucuria libertăţii, fricile, singurătatea. Fără o miză literară specială, scrierea îşi conservă o miză personală şi autenticitatea de document al unei stări de spirit. Sticla de lampă reuneşte texte eterogene - scurte eseuri, mai ales memorialistice, unele pe teme minore (fluturi, flori, riduri), literare sau morale (Dizidenţii apostaţi sau Manierismul neputinţei, denunţând „falsul" autorilor de parabole din anii '60-'70), portrete (Telefonul, Redactorul), pagini de sociologie a literaturii. Eseistica lui V. se distinge prin aceeaşi discreţie elegantă, de un lirism tandru când e vorba de evocarea copilăriei (Sticla de 355 Dicţionarul general al literaturii române Vlad lampă), sau de o ironie destinsă în textele despre moravurile mai vechi ori mai noi ale scriitorului român. Profunzimea reflecţiei e, prin urmare, cea dintâi remarcă ce trebuie făcută când vorbim de Aripa grifonului (1980), Drumul spre Polul Sud (1985) şi Frigul verii (1985). Prozatorul nu pare, în scrisul său, deloc străin de un anume clasicism al meditaţiei, trăsătură vizibilă în efortul de a sonda în adâncime stările şi sentimentele fundamentale. Preocuparea pentru reacţia spontană şi imprevizibilă a comportamentului e minimă, autorul nefiind un psihologist, aşa încât nu vom avea o radiografie a mişcării vii, autenticiste. [...] Vlad nu are apetit sau vocaţie pentru acţiune, fapte, întâmplări. Situaţiile devin pretexte pentru rememorarea analitică ori pentru reverii meditative în marginea destinului fragil al fiinţei. Rolul central îl joacă personajul, care e o entitate coagulantă, un loc geometric al reflectărilor exterioare. Universul epic e o proiecţie a cazuisticii dezvoltate în jurul cazurilor de conştiinţă, o recuzită evenimenţială pentru disertaţie. în natura meditaţiei îşi are originea şi stilul ales, cizelat până la hipercorectitudine, adesea pedant. în astfel de digresiuni rafinate autorul dă la iveală şi o latură intelectuală a scrisului său, preocupată de comentariul elevat, erudit. Radu G. Ţeposu SCRIERI: Aripa grifonului, Bucureşti, 1980; Drumul spre Polul Sud, Bucureşti, 1985; Frigul verii, Bucureşti, 1985; Atena, Atena!, Cluj-Napoca, 1994; Fals tratat de convieţuire (în colaborare cu Daniel Vighi şi Wisky Andras), Cluj-Napoca, 2002; Sticla de lampă, Cluj-Napoca, 2002. Traduceri: Joseph Conrad, Dueliştii, pref. trad., Bucureşti, 1989, Sub ochii Occidentului, postfaţa trad., Bucureşti, 1996; W.H. Hudson, Palatele verzi, Cluj-Napoca, 1992; Alexander Noble, Voi muri în libertate, Bucureşti, 1996; Ţvetan Todorov, Noi şi ceilalţi, Iaşi, 1999; Henry Miller, Zile liniştite la Clichy, Bucureşti, 2002. Repere bibliografice: Mircea Iorgulescu, înainte de volum, RL, 1978, 19; Ion Bogdan Lefter, Certitudinea debutului, VST, 1981, 1; Liviu Petrescu, „Aripa grifonului", ST, 1981,1; Manea, Contur, 238-239; Paul Dugneanu, „Drumul spre Polul Sud", LCF, 1985,24; Gheorghe Perian, „Drumul spre Polul Sud", VTRA, 1985, 7; Val Condurache, „Drumul spre Polul Sud", CL, 1985,10; Ştefan Borbely, în spatele frontului, VTRA, 1986,4; Liviu Petrescu, Portret în mişcare, ST, 1986,6; Gheorghe Perian, Confiniile realismului, AST, 1986,9; Holban, Profiluri, 392-395; Regman, De la imperfect, 106-113; IonSimuţ, Realism şi intensitate epică, RL, 1988, 13; Cosma, Romanul, 1,252-254; Simona Popescu, Un alt „metabolism cotidian", VR, 1989, 3; Simion, Scriitori, IV, 602-615; Ţeposu, Istoria, 149-152; Tania Radu, Cuminecare cu uzo, LAI, 1994,24; Andreea Deciu, Un călător de modă veche, RL, 1994, 30; Gheorghe Crăciun, Muzee şi femei, VTRA, 1995,9; Al. Cistelecan, Peregrinul anglo-transilvan, VTRA, 1995,9; Mihai Dragolea, Exerciţii epice la Atena, VTRA, 1995,9; Al. Th. Ionescu, Aventura prozei scurte în anii '80, Iaşi, 1995, 89-93; Perian, Scriitori, 163-179; Simuţ, Critica, 178-184; Petrescu, Studii transilvane, 217-224; Regman, Dinspre Cercul Literar, 185-189; Dicţ. analitic, I, 332-334, II, 89-92; Lefter, Scriit. rom.'80-'90, III, 283-286; Popa, Ist. lit., II, 867; Dicţ. scriit. rom., IV, 768-771; IonSimuţ, Documentele unei tranziţii personale, F, 2003,3-4; Sanda Cordoş, înmulţiţi şi împărţiţi cu doi, VTRA, 2003,11-12; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003, 297-301; Adrian Oţoiu, Proza generaţiei '80. Strategii transgresive, II, Piteşti, 2003, 30-33, passim; Virgil Podoabă, Anatomia frigului. O analiză monstruoasă, Cluj-Napoca, 2003. M. S., R. D. VLAD, Carmen (5.II.1936, Cluj), semioticiană, teoretician literar. Este fiica Norucăi (n. Stavrat) şi a lui Coriolan Cotuţiu, medic legist; e soţia criticului literar Ion Vlad. Urmează liceul la Sibiu (1950-1954), un an la Institutul Politehnic, apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1955-1960). îşi susţine doctoratul în 1980 cu teza Limbajul critic literar. Perspectivă semiotică. Face carieră universitară, parcurgând toate treptele didactice: preparator la Institutul Pedagogic din Cluj (1961), asistent (1967), lector (1972), conferenţiar (1990), profesor (1993) la Catedra de lingvistică şi semiotică a Facultăţii de Litere a Universităţii clujene. în 1992-1993 a funcţionat ca profesor-asociat la Universitatea Jagellonă din Cracovia. Debutează în 1966 la „Cercetări de lingvistică" cu studiul Neologismul în proza lui Gala Galaction, iar editorial în 1982 cu eseul Semiotica criticii literare. Mai e prezentă în „Tribuna", „Steaua", „Studii şi cercetări lingvistice", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Revue roumaine de linguistique" (face parte din colegiul de redacţie), „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Dacoromania" (e în redacţie), „Degres" (Belgia), „Linquistics and Language Behavior Abstracts" (SUA), „Signo" (Spania), „S-European Journal for Semiotic Studies" ş.a. A coordonat cinci volume apărute sub genericul Semiotică şi poetică (1984-1993) şi are contribuţii în numeroase lucrări colective, între care Studii de stilistică, poetică şi semiotică (1980), Semiotique roumaine (1981), Lecture et interpretation (II, 1989), Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (1991), Limbaje şi comunicare (1995). Deşi activitatea pe care o desfăşoară V. intră cu precădere în câmpul lingvisticii, studiile sale interesează deopotrivă cercetarea literară, fie prin perspectiva interdisciplinară de abordare, fie prin analiza anumitor practici şi obiecte proprii beletristicii. Astfel, Semiotica criticii literare are un dublu statut de pionierat, atât prin explorările metodologice în semiotică şi în teoria textului, cât şi prin tentativa de a fixa statutul comunicativ al discursului critic. Prima jumătate a cărţii este rezervată clarificărilor teoretice şi terminologice. Cât priveşte radiografierea efectivă a acestuia, sunt de reţinut ideea că „«textul critic literar» se defineşte discursiv printr-o structură semantico-sintactică pe bază de metalimbaj, iar ca act comunicativ, printr-un complex de acte (asertiv, evaluativ şi de explicitare), determinate de funcţia de mediere îndeplinită în cadrul unei situaţii comunicative specifice", analiza structurilor şi funcţiilor sale (ilustrată cu exemple din E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, I. Negoiţescu, Sorin Alexandrescu ş.a.), precum şi consideraţiile privind geneza limbajului critic literar românesc în secolul al XlX-lea. Volumul următor, Sensul, dimensiune esenţială a textului (1994; Premiul „Lucian Blaga" al Academiei Române), marchează - în termenii lui Charles S. Peirce - o evoluţie dinspre sintaxă spre semantica şi pragmatica textului. Sensul textual este caracterizat acum prin patru proprietăţi de bază, iar producerea sa este descrisă ca rezultat al interacţiunii între coeziune, configurativitate şi coerenţă. Totodată, cartea cuprinde interpretări subtile şi riguroase ale unor texte de Mihai Eminescu, Lucian Blaga şi Vlad Dicţionarul general al literaturii române 356 Mihail Sadoveanu (de pildă, poemul Trei feţe al lui Blaga este citit ca o pendulare a poetului între „măştile" sale, denumite Homo ludens, Homo loquens şi Homo sapiens). Autonomizarea deplină a autoarei în raport cu sursele teoretice se constată în Textul aisberg (2000). Deşi în consideraţiile finale adăugate la cea de-a doua ediţie a volumului (2003) îşi aşază proiectul sub o întreită influenţă (a lingvisticii textului, fundamentată de Eugen Coşeriu, a semiozei lui Ch. S. Peirce şi a dialogismului lui Mihail Bahtin), V. nu ezită să deschidă uneori fecunde dialoguri polemice cu vocile de autoritate, semnificativă fiind, bunăoară, pledoaria privind reducerea relaţiilor transtextuale propuse de Ger ard Genette. Sub raport metodologic, principala miză o reprezintă legitimarea conceptului anunţat în titlu, care trimite la o „logică labirintică" a sensului textual, rezultată prin suprapunerea a şaisprezece reţele lingvistice, care produc tot atâtea tipuri de configurare. Analitic, cartea indică o vizibilă rafinare a modalităţilor interpretative, capabile acum să explice mai nuanţat unele strategii discursive problematice, precum paradoxul sau „fracturarea", ultima ilustrată printr-o analiză a poemului Semne de Dorin Tudoran. SCRIERI: Semiotica criticii literare, Bucureşti, 1982; Sensul, dimensiune esenţială a textului, Cluj-Napoca, 1994; Textul aisberg, Cluj-Napoca, 2000; ed. 2, Cluj-Napoca, 2003. Traduceri: Jacques Moeschler, Anne Reboul, Dicţionar enciclopedic de pragmatică, pref. trad., Cluj-Napoca, 1999 (în colaborare). Repere bibliografice: Smaranda Vultur, Critica - un discurs mediator, 0,1982, 47; Felicia Şerban, „Semiotica criticii literare", ST, 1982, 12; Maria Vodă Căpuşan, „Sensul, dimensiune esenţială a textului", „S-European Journal for Semiotic Studies", 1994, 3-4; Maria Vodă Căpuşan, Enigma textului, TR, 1995,6; Daniela Fulga, Statutul semiotic al textului în procesul comunicativ verbal, ECH, 1995, 1-2; Olimpiu Nuşfelean, „ Textul iceberg", CNT, 1995,36; Liana Pop, „ Textul aisberg", ECH, 2000,10-12; Mariana Neţ, „Textul aisberg", LL, 2002,1-2; Irina Petraş, „Textul aisberg", o metaforă cu deschidere la mare, APF, 2003,4; Eugenia Bojoga, Semiotica românească în Spania sau Un dialog al culturilor sub semnul semioticii, OC, 2003,191. A. Tr. VLAD, Dan Ion (17.VII.1947, Craiova - 30.1.2002, Craiova), prozator. Este fiul Măriei (n. Voinea) şi al lui Ion Vlad. A trăit toată viaţa în oraşul natal, unde a urmat şcoala generală (1953-1960), Liceul „Nicolae Bălcescu" (1960-1964), Institutul Pedagogic (1964-1967) şi Facultatea de Filologie (1968-1972). A fost redactor la Editura Scrisul Românesc (1972-1986), bibliotecar la Biblioteca Judeţeană „Theodor Aman" (1986-1990), ziarist la cotidianul local „Demnitatea" (1990-1991), fondator şi director al Editurii Romana (devenită în 1991 Vlad & Vlad). A iniţiat Concursul Naţional de Poezie „Al. Piru" şi a înfiinţat Galeriile de Artă Vollard, loc de întâlnire a scriitorilor, pictorilor şi sculptorilor craioveni. A debutat la „Ramuri" în 1969 şi a mai colaborat la „România literară", „Contemporanul", „Tribuna", „Luceafărul" ş.a. Romanul de debut al lui V., Poveste de dragoste (1975), este o rememorare a primilor ani ai maturităţii, cu o intrigă vioaie, cu reflecţii pertinente asupra unui timp ce îngrădea dezvoltarea normală a personalităţii individului. în cartea următoare, Cântec pentru Daria (1981), repertoriul stilistic şi structural se diversifică. Personajele principale sunt preluate din romanul anterior, dar atmosfera este susţinută mult mai complicat, cu numeroase dezvoltări narative. în Valea cu iubiri (1985) autorul îşi fixează materia romanescă într-un peisaj montan, unde protagonistul se refugiază voit, după o experienţă profesională care l-a marcat negativ. Este o abordare psihologică a unor stări conflictuale, utilizând notaţii de jurnal, inserţii epistolare etc. Toate cele trei romane au un caracter autobiografic pronunţat, iar modelele reale se pot recunoaşte uşor în mediul scriitoricesc-editorialcraiovean. SCRIERI: Poveste de dragoste, Craiova, 1975; Cântec pentru Daria, Craiova, 1981; Valea cu iubiri, Craiova, 1985. Repere bibliografice: Serafim Duicu, Un prozator tânăr, TR, 1976,11; Victor Rusu, „Poveste de dragoste", 0,1976,12; Cornel Moraru, „Poveste de dragoste", CRC, 1976, 15; Ilie Purcaru, „Poveste de dragoste", FLC, 1976,16; Ulici, Prima verba, II, 176-177; Marian Vasile, Noi generaţii, noi opţiuni, LCF, 1981,36; Piru, Debuturi, 100-101; Paul Grigore, Secvenţe critice, AST, 1982,2; Iorgulescu, Prezent, 176-177. T. N. VLAD, Gheorghe (13.V.1927, Bălşoara, j. Vâlcea - 3. VII.1992, Bucureşti), gazetar şi dramaturg. Este fiul Elenei (n. Stănescu) şi al lui Alexandru Vladu, ţărani. Urmează şcoala elementară în localitatea natală; pleacă la Bucureşti, unde intră ucenic-mecanic la Arsenalul Aeronautic Cotroceni (1941-1943). Practică diferite meserii în fabrici, pe şantiere, într-o mină de cărbuni din Valea Jiului. în 1947 este angajat la Secţia de presă a Apărării Patriotice din Cluj, şi la Bucureşti, ca reporter la „România liberă". De aici este recrutat pentru Şcoala de Literatură „M. Eminescu" (1951-1952), iar la absolvire, după un răstimp petrecut în postul de inspector la Ministerul Artelor şi ca preparator la Catedra de estetică a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, revine în presă: reporter la revista „România azi" din cadrul Redacţiei publicaţiilor pentru străinătate (1953-1956), redactor la „Scânteia tineretului" (1956-1966), „Femeia" (1967) şi„Săteanca" (1967-1973). Debutează cu versuri la cotidianul clujean „Lupta Ardealului" în 1947, şi editorial cu piesa de teatru îndrăzneala, apărută în 1962 (Premiul Uniunii Scriitorilor). Colaborează la „Tânărul scriitor", „Albina", „Gazeta literară", „Scânteia", „îndrumătorul cultural". înzestrat cu capacitatea de a surprinde pitorescul comportamental şi lingvistic al ţăranilor din zona Olteniei, V. a debutat ca dramaturg având în spate ani de gazetărie, în care, după propria-i afirmaţie, „întâmplările şi faptele se adunaseră cu duiumul". Atracţia pentru teatru este dublată de ideea că reportajul, schiţa sau povestirea nu pot cuprinde mulţimea faptelor de viaţă. Majoritatea pieselor sale, scrise alert, pe scheletul unor intrigi facile, care dezvoltă îndeosebi comicul de situaţie, pornesc de la situaţii reale, aşezate însă în tiparul ideologic al momentului (maniheismul pozitiv-negativ etc.). Cu excepţia piesei într-un act Lupii de mare (1975), inspirată din 357 Dicţionarul general al literaturii române Vlad viaţa marinarilor de cursă lungă, dramaturgia lui are ca loc de acţiune satul oltenesc. E un teatru „bazat pe structurile farsei şi ale snoavei" (Marian Popa), un teatru cvasipopular, fără pretenţii. Punctul forte constă în autenticitatea limbajului personajelor. Comedia îndrăzneala, pusă în scenă de Mihai Dimiu la Teatrul Regional Bucureşti, înfăţişează, ca şi alte piese, conflictul dintre tineretul unui sat, entuziast, deschis la noutăţile tehnicii în agricultură, şi generaţia vârstnică, mai conservatoare. Comicul este încă dirijat de convenţiile teatrului proletcultist, iar tipologiile, în ciuda unor note ironice, sunt dictate de comandamente ideologice. Totuşi, este interesant de remarcat acest joc dublu, de afirmare şi ironizare a sloganurilor zilei (ideile profesate de cuplul „de revistă" Mitu şi Nate demască obtuzitatea şi demagogia la adăpostul naivităţii şi a inculturii personajelor). Şi aici apar mostre de umor oltenesc, unele amintind izbitor de replici moromeţiene. în Cain şi Abel, jucată în 1967, apoi în 1972 cu titlul Moştenitorul păcălit; biblicul litigiu fratern este transferat în Oltenia postbelică. Comedia Cu oltencele nu-i de glumit (pusă în scenă în 1972) demontează mecanismul psihologic rural aflat în faţa conflictului între sexe. Alegerea unei tinere femei ca primar declanşează printre bărbaţi şi femei opinii contradictorii cu privire la viitorul comunei. Tensiunea se transferă chiar şi în familie, bărbatul primăriţei devenind reticent şi suspicios. Femeile se dovedesc mai pragmatice şi izbutesc să-şi impună punctul de vedere împotriva prejudecăţilor de tot felul, într-un final care abundă în farse. Conflictul între generaţii este speculat la maxim în Comedie cu olteni (jucată în 1969), tratare în registru comic a motivului shakespearian din Romeo şi Julieta. Două familii rivale se judecă de ani întregi pentru tot felul de pricini ridicole, însă dragostea copiilor lor le aduce în cele din urmă împăcarea. în aceeaşi realitate se plasează şi comediile într-un act compuse pentru trupe de amatori. După cum mărturiseşte, V. a scris şi piese care „conţin şi un sâmbure de dramă". Aşa ar fi Un tron pentru Goace, reprezentată pe scenă şi cu titlul Judecata de la miezul nopţii, apoi numită Cuiul ruginit şi reintitulată - în volumul antologie Comedii cu olteni din 1980 -Un tron pentru preşedinte. SCRIERI: îndrăzneala, Bucureşti, 1962; Punctul culminant, Bucureşti, 1964; Cocoşul cu două creste, Bucureşti, 1967; O glumă de doi bani, Bucureşti, 1968; „Când aud cucul cântând" sau Comedie cu olteni, Bucureşti, 1970; Scânduri pentru tron împărătesc, Bucureşti, 1970; Concediu pierdut, Bucureşti, 1971; Mitu şi Nate, făcători de minuni, Bucureşti, 1971; Picătura de venin, Bucureşti, 1975; Lupii de mare, Bucureşti, 1975; Doi olteni în cosmos, îl., 1976; Frumoasele olandeze, Bucureşti, 1978; Comedii cu olteni, Bucureşti, 1980. Repere bibliografice: Bogdan Ulmu, „Judecata de la miezul nopţii", RL,1975,2; Romulus Diaconescu, „Chitara dragostei", R, 1975,6; Popa, Dicţ. lit. (1977), 613-614;Alecu Ivan Ghilia, Revigorarea unei scene, RL, 1980,3; Cubleşan, Civic-etic, 169-172; Victor Parhon, Un dramaturg al lumii satului, RL, 1987, 20; Liana Cojocaru, „Am scris mult despre sat" (interviu cu Gheorghe Vlad), RL, 1989, 9; Marian Creangă, Gheorghe Vlad, „Jurnalul de Vâlcea", 1995,18; Gheorghe Vlad, DRI, V, 327-337; Petria, Vâlcea, 416-417; Popa, Ist. Iii, II, 957; Dicţ. scriit. rom., IV, 773-774; Firan, Profiluri, II, 333-334. ' A. F. VLAD, Ion (26.XI.1929, Archiud,j. Bistriţa-Năsăud), teoretician şi critic literar. Este fiul Silviei (n. Radu) şi al lui Ioan Vlad, notar; prenumele la naştere: Ionel Silviu. Este căsătorit cu semioticiana Carmen Vlad. Urmează şcoala primară la Miercurea Nirajului, judeţul Mureş, Liceul „Moise Nicoară" din Arad (1940-1945), Liceul „Al. Papiu Ilarian" din Târgu Mureş (1945-1948) şi Facultatea de Filologie, secţia română, a Universităţii „Victor Babeş" din Cluj (1948-1952). După licenţă rămâne asistent la Catedra de istoria literaturii române. Lector în 1955, conferenţiar în 1963, este avansat în 1972 profesor titular al disciplinei teoria literaturii, şef de catedră între 1985 şi 1990. A deţinut şi funcţiile de prodecan (1965-1966) şi decan (1966-1968) al Facultăţii, cât şi cea de rector (1976-1984) al Universităţii „Babeş-Bolyai". Lector de limba română la Universitatea din Beijing (1964-1965), mai târziu conferenţiază la Budapesta şi la Cracovia, unde va fi şi profesor asociat al Universităţii Jagellone (1991-1992). A obţinut doctoratul cu teza Povestirea. Destinul unei structuri epice (1971). Numit director al Teatrului Naţional din Cluj în iunie 1972, demisionează la sfârşitul anului. Ca licean, scrie versuri; G. Călinescu îi publică în revista „Lumea" un catren şi îi răspunde încurajator la „Poşta redacţiei". Debutează la pagina literară a ziarului „Lupta Ardealului" în 1949 cu o recenzie, iar editorial în 1970 cu volumul între analiză şi sinteză, urmat în acelaşi an de altul, Descoperirea operei, ambele premiate de Asociaţia Scriitorilor din Cluj, al cărei secretar va fi în perioada 1982-1988. Este prezent cu studii, cronici literare şi eseuri în „Almanahul literar", „Tribuna" (e redactor-şef adjunct în perioada 1970-1982), „Steaua" (membru în consiliul editorial), „Viaţa românească", „Luceafărul", „România literară", „Astra", „Transilvania", „Familia", „Studia Universitatis Vlad Dicţionarul general al literaturii române 358 «Babeş-Bolyai»", „Vatra", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Echinox", „Revue roumaine", „Utunk", „Korunk", „Apostrof", „Transylvanian review" ş.a. Participă cu studii la volume colective şi antologii: Literatura în actualitate (1971), Semnificaţiile criticii literare contemporane (1976), Conceptul de istorie literară în cultura românească (1978), Marin Preda. Timpul n-a mai avut răbdare (1981), Ceasuri de seară cu Ion Agârbiceanu (1982), Liviu Rebreanu după un veac (1985), Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu (1991) ş.a., iniţiază şi coordonează mai multe lucrări colective, semnificativ fiind volumul Studii literare. Din istoria presei literare şi culturale româneşti (1987). Faţă de colegii clujeni ai începuturilor literare, V. a debutat editorial mai târziu. Intre analiză şi sinteză şi Descoperirea operei, complementare în obiectivele lor, afirmă interesul precumpănitor pentru aspectul metodologic, teoretic al cercetării literare. Calitatea informaţiei, rigoarea expunerii, fervoarea ideatică şi eleganţa expresiei indică o personalitate deplin edificată, pregătită pentru elaborări sistematice şi totodată deschisă căutărilor înnoitoare. V. examinează opinii româneşti şi străine operând o evaluare şi o sistematizare elocvente pentru opţiunile sale: „Critica literară se înfăţişează azi îndeosebi ca un corespondent al teoriei literare, ataşându-şi argumentele semanticii structuraliste, ale sociologiei literare, ale psihologiei artei etc., impresia fiind de cercetare complexă, proteică, ambiţionând să epuizeze nu numai aspectele structurale ale operei, ci şi procese imanente actului creator". Criticul pledează pentru „convergenţa" criteriilor şi a metodelor de cercetare a literaturii, în condiţiile unui apel stringent la text, la operă. Perspectiva teoretică este învestită cu rolul de perspectivă ordonatoare şi integratoare, dar, precizează V., „tendinţa spre o cercetare care raţionalizează impresiile, emoţiile şi reflecţiile imediate (semnul unei teorii şi al unei poetici cu adevărat ştiinţifice!) vine din realităţile interne ale literaturii". De aici, din „realităţile interne ale literaturii", mai ales ale celei contemporane, care „îşi construieşte o gândire despre creaţie", rezultă necesitatea unei lecturi „care devine un proces interdisciplinar şi un act informaţional de un nivel superior". Configurată într-un capitol de sinteză din Descoperirea operei, preocuparea criticului pentru „actul lecturii" se concretizează cu timpul într-o adevărată teorie a lecturii, dezvoltată secvenţial în majoritatea cărţilor ulterioare: Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii (1972; Premiul Uniunii Scriitorilor), Lecturi constructive (1975), Lectura - un eveniment al cunoaşterii (1977), Lectura romanului (1983; Premiul Academiei Române), Lectura prozei (1991), în labirintul lecturii (1999). Astfel, capitolul Lectura şi cărţile ei, din Lectura - un eveniment al cunoaşterii, cuprinde delimitări conceptuale în sfera vocabularului fundamental şi evaluări (analize, interpretări) în teritoriul criticii, sub incidenţa a ceea ce autorul numeşte „semnul protector al lecturii". Demersul teoreticianului, provocat de regulă de o carte, are punctul de plecare situat, în genere, în sfera teoriei, şi mişcarea spiritului e de translare de la abstract la concret, analiza urmând să docu- menteze caracterul necesar al lecturii (particulare), luată ca reper pentru un anume aspect al problemei în discuţie. în cartea lui Gelu Ionescu Romanul lecturii, de pildă, V. găseşte argumente care „pledează pentru integrarea lecturii în sistemul general de discipline formate prin multiple interferenţe (lingvistică şi teorie literară)", dar şi trăsături care îl individualizează pe autor. Comentariul devine prilejul unei meditaţii la „strategia lecturii", care în esenţă pretinde „un mod de a situa opera, de a stabili elemente disjunctive (necesare), de a epiciza textul, autorul sau, mai exact, de a privi dintr-un unghi epic toţi factorii angajaţi în procesul de creaţie şi în actul interpretării". în alt caz, oferit de volumul între viaţă şi cărţi al lui N. Steinhardt, criticul semnalează întâlnirea „cu un cititor", „categorie privită în cea mai flexibilă şi mai inspirată accepţie a cuvântului", pentru a discerne, în spaţiul lecturii, „verificarea ei ca experienţă livrescă şi de viaţă totodată". Scriind despre criticii şi teoreticienii premergători sau contemporani, V. vizează plasarea lor în ordinea generală a disciplinei şi reliefarea contribuţiei fiecăruia. Cum s-a observat, „teoreticianul îşi susţine ideile prin degajarea unei tradiţii naţionale căreia i se raliază (de la Mihail Dragomirescu şi Dimitrie Popovici la Sorin Alexandrescu) şi prin abordarea propriu-zisă a unor opere literare de valoare sau apte să fie valorificate demonstrativ" (Marian Popa). Excursul analitic tinde constant spre „împlinirea" într-o sinteză, într-o panoramare orientată de exigenţele genului epic, ca în Lectura romanului sau în Lectura prozei. Aici sunt comentate, cu ocazia primei apariţii sau a reeditării, opere literare româneşti sau străine, urmărindu-se cu precădere identificarea structurilor compoziţionale, a strategiilor narative, situarea în raport cu marile stiluri şi curente. Privirea criticului/teoreticianului asupra prozei româneşti (de la I. L. Caragiale, Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, Pavel Dan la Marin Preda, Constantin Ţoiu, Nicolae Breban, D. R. Popescu, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă ş.a.) are ca obiectiv stabilirea şi sublinierea „invarianţilor", a unei tipologii a operelor. Deschise către poetică şi naratologie, interpretările tind la fixarea momentelor relevante „în aventura căutării unor universalii ale naraţiunii". Varietatea grilelor critice aplicate dă seama de mobilitatea şi supleţea exegetului, cercetarea la obiect fiind prezidată de perspectiva istorică şi teoretică într-o simultaneitate care îi individualizează demersul. Povestirea. Destinul unei structuri epice (1972) şi Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor" (1996; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca) sunt, în raport cu celelalte, cărţi de accentuată reflecţie teoretică. Prima poate fi considerată monografia unei „structuri", privită ca „esenţială şi arhetipală" pentru forma epică. Cercetarea devine un ax în jurul căruia gravitează şi alte monografii: „Cărţile" lui Mihail Sadoveanu (1981) şi Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin (1986).V. abordează universul prozei sadoveniene ca o suită de „cărţi" care circumscriu experienţe, trepte ale creaţiei şi ale unei biografii interioare: Cărţile tinereţii şi ale începutului, Cărţile istoriei şi ale miturilor, Cărţile înţelepciunii, Cărţile Povestirii ş.a. 359 Dicţionarul general al literaturii române Vlad Exegetul urmăreşte edificarea progresivă a operei, de la primele scrieri la stadiul calmei contemplaţii din cele cu subiect „oriental". Capătul traiectului se află în proza ce cristalizează „spectacolul total" al artei narative sadoveniene, Hanu Ancuţei şi Divanul persian, ilustrând triumful povestirii şi al povestitorului. Revenind în spaţiul teoretic, Aventura formelor, un eseu cu dublă deschidere, propune o „vizionare" a „experienţelor organice ale teoriei literare", care „a devenit, în mod cert, [...] o teorie a formelor, o morfologie a lor". V. chestionează, apelând la o vastă bibliografie (de la Aristotel şi Platon la Goethe, Gerard Genette, Kăte Hamburger, Northrop Frye), statutul actual al disciplinei, parcurgând „treptele precursoare pentru o atare accepţiune: teoria literaturii = o teorie a formelor în interpretări care includ retorica, poetica şi logica formelor". Ipoteza care întemeiază eseul este aceea că „formele literare sunt expresia unui nucleu originar de natură epică". Diagrama momentelor teoretice esenţiale este însoţită de scrutarea „devenirii formelor" prin aplicaţii succinte şi pertinente. în proiecţia teoreticianului, „devenirea (evoluţia) formelor realizează una dintre cele mai spectaculoase reprezentări ale istoriei reale a literaturii", mai mult - „istoria vie, reală, palpabilă a literaturii s-a scris prin actul genezei, devenirii, dispariţiei, metamorfozei sau, pur şi simplu, prin resurecţia unor forme aparent revolute". Se optează pentru conceptul formă/forme în locul termenilor gen şi specie, consideraţi ca „inoperanţi". Postulând ipostaza unui homo narrativus ca „instanţă originară şi, implicit, arhetipală a formelor literare", V. îşi ordonează reflecţia pe capitole precum Reîntoarcere la sursele originare, în căutarea arhetipului, Sub semnul tutelar al Povestirii, Disciplina nuvelei, Heterogenitatea romanului, semnificative pentru coerenţa, substanţialitatea, originalitatea viziunii. Practicând cu fervoare şi deosebită perseverenţă actul critic, Ion Vlad nu este îndeobşte un teoretician abstract, ci, dimpotrivă, unul foarte aplicat, care-şi configurează şi mărturiseşte punctul de vedere pornind de la o carte despre care scrie. Florin Mihăilescu în anii '65- 70 l-am avut profesor pe Ion Vlad la teoria literaturii. Cursurile sale, atunci cu siguranţă cele mai pasionante, erau înţesate cu informaţii de prima mână. Pentru cel care voia într-adevăr să se iniţieze, profesorul impunea modelul unei fervori intelectuale autentice, cu exigenţe nu lipsite de o anumită cruzime, dar care, în fond, constituiau semnele unui nou mod de receptare a literaturii. [...] Prelegerile seducătoare ale lui Ion Vlad instruiau despre puterea ficţiunii şi rigorile creaţiei. Cei dotaţi au înţeles cu uimire că literatura înseamnă o extraordinară aventură a formelor. Petru Poantă SCRIERI: între analiză şi sinteză, Cluj, 1970; Descoperirea operei, Cluj, 1970; Convergenţe. Concepte şi alternative ale lecturii, Cluj, 1972; Povestirea. Destinul unei structuri epice, Bucureşti, 1972; Lecturi constructive, Bucureşti, 1975; Lectura - un eveniment al cunoaşterii, Bucureşti, 1977; „Cărţile" lui Mihail Sadoveanu, Cluj-Napoca, 1981; Lectura romanului, Cluj-Napoca, 1983; Pavel Dan. Zborul frânt al unui destin, Cluj-Napoca, 1986; Lectura prozei, Bucureşti, 1991; Aventura formelor. Geneza şi metamorfoza „genurilor", Bucureşti, 1996; în labirintul lecturii, Cluj-Napoca, 1999. Ediţii, antologii: Romanul românesc contemporan (1944-1974), introd. edit., Bucureşti, 1974; Studii literare. Din istoria presei culturale şi literare româneşti, pref. edit., Cluj-Napoca, 1987; Ion Chinezu, Aspects ofTransylvanian Literature (1919-1929), pref. edit., Cluj-Napoca, 1997. Repere bibliografice: Traian Liviu Birăescu, „între analiză şi sinteză", 0,1970,8; Liviu Petrescu, „între analiză şi sinteză", TR, 1970,24; Mihai Ungheanu, „între analiză şi sinteză", RL, 1970,28; Radu Enescu, „între analiză şi sinteză", F, 1970, 7; Mihail Petroveanu, „între analiză şi sinteză", ST, 1970,11; Ov. S. Crohmălniceanu, „Descoperirea operei", RL, 1970, 50; Ion Pop, Disciplina lecturii, TR, 1971, 20; Felea, Poezie, 243-248; Ciobanu, Panoramic, 306-308; Piru, Varia, 1,514-516; Mircea Iorgulescu, „Convergenţe", LCF, 1973, 2; Dumitru Micu, Povestirea şi literatura epistolară, CNT, 1973, 8; Al. Căprariu, „Convergenţe". „Povestirea. Destinul unei structuri epice", TR, 1973, 24; Petru Poantă, „Convergenţe", ST, 1973,13; Adriana Iliescu, Morfologie literară şi timp istoric, LCF, 1973,29; Voicu Bugariu, „Povestirea. Destinul unei structuri epice", AST, 1973, 7; Tomuş, Răsfrângeri, 111-116; Mircea Iorgulescu, Trei decenii de roman românesc, RL, 1974, 40; Liviu Petrescu, Condiţia romanului, TR, 1974, 40; Nicolae Manolescu, Proza contemporană în antologie, RL, 1974,47; Const. Ciopraga, O panoramă a romanului, CL, 1974, 11; Noemi Bomher, „Povestirea. Destinul unei structuri epice", AUI, 1974; Ciobanu, Critica, 221-225; Felea, Secţiuni, 357-362; Zaharia Sângeorzan, Ion Vlad, preeminenţa teoreticianului, CRC, 1975,4; Roxana Sorescu, O panoramă a romanului românesc contemporan, VR, 1975,1; Şerban Stati, Panorama de la prose roumaine contemporaine, REVR, 1975, 2; Const. Ciopraga, Vue panoramique de la litterature roumaine contemporaine, CREL, 1975, 3; Mihai Dinu Gheorghiu, Tipologia romanului românesc contemporan, AFT, 1975, 11; Ardeleanu, Opinii, 169-173; Culcer, Citind, 75-79; Iorgulescu, Al doilea rond, 125-131; Liviu Petrescu, Linii pentru un portret, TR, 1977, 36; Popa, Dicţ. lit. (1977), 614; Constantin Hârlav, Despre strategia şi pasiunea lecturii, ECH, 1978, 10-12; Mircea Berceanu, Literatura ca structură, ECH, 1978, 10-12; Mihăilescu, Conceptul, II, 103-109; Vasile Rebreanu, Miron Scorobete, Cu microfonul dincoace şi dincolo de Styx, I, Cluj-Napoca, 1979,342-349; Paul Dugneanu, „«Cărţile» lui Mihail Sadoveanu", LCF, 1981,25; Ion Simuţ, „ «Cărţile» lui Mihail Sadoveanu ", F, 1981,6; Mircea Zaciu, „«Cărţile» lui Mihail Sadoveanu", ST, 1981, 8; N. Steinhardt, O interpretare structuralistă a lui Sadoveanu, VR, 1981, 10; Grigurcu, Critici, 205-207; Piru, Ist. lit., 549-550; Titu Popescu, Estetica în retrospectivă, T, 1982,4; Felea, Prezenţa, 60-62; Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, 1982,259-276; Valentin Taşcu, Lectura romanului, ST, 1984, 3; Moraru, Textul, 229-231; Braga, Sensul, 191-199; Cornel Ungureanu, Prezentul lecturii, O, 1987, 2; Tudorel Urian, Critica universitară, O, 1987, 17; Radu, Pagini, 85-86; Romul Munteanu, Descoperirea operei, RL, 1989,49; Cristea, A scrie, 81-85; Mircea Braga, Pe pragul criticii, Cluj-Napoca, 1992, 190-194; Liviu Petrescu, La o aniversare, TR, 1994, 49; Mircea Muthu, Profesorul, TR, 1994, 49; Ierunca, Dimpotrivă, 129-135; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 472-474; Poantă, Scriitori, 129-134; Ioan Pânzaru, „Aventura formelor", JL, 1996,9-24; Micu, Scurtă ist., IV, 223-225; Dan George Burlacu, Voci ale literaturii, Cluj-Napoca, 1998, 160-162; Horia Poenar, Cuvinte despre profesorul Ion Vlad, ST, 1999,10; Dora Pavel, Conversaţii cu Ion Vlad Dicţionarul general al literaturii române 360 Vlad, APF, 1999,11; Doina Curticăpeanu, Călăuzirea spre sophrosyne, F, 1999,11-12; Dicţ esenţial, 890-891; Irina Petraş, în „labirintul literaturii" nu se rătăceşte nimeni, APF, 2001, 1; Răzvan Voncu, Secvenţe literare contemporane, I, Bucureşti, 2001,188-192; Diana Adamek, Transilvania şi verile cu polen, Piteşti, 2002,30-33; Petru Poantă, Efectul „Echinox" sau Despre echilibru, Cluj-Napoca, 2003,57-58. C. H. VLAD, Tudor (25.IV.1959, Cluj), prozator. Este fiul lui Carmen Vlad (n. Cotuţiu), semioticiană, şi al lui Ion Vlad, teoretician şi critic literar. Absolvent al Liceului Teoretic nr. 15 (1978) şi al Facultăţii de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai" (1983) din oraşul natal, obţine titlul de doctor în filologie cu teza Fascinaţia filmului la scriitorii români (1997). Este corector (1982-1983), redactor (1983) şi redactor-şef adjunct (1990-1999) al revistei „Tribuna", redactor-şef la „Transylvanian review" (1991-1999). Lector (1993), conferenţiar (din 1997) şi şef (1994-1999) al Catedrei de jurnalistică a Facultăţii de Litere clujene, va funcţiona şi ca visiting professor la University of North Carolina, Chapel Hill (1996) şi va beneficia de o bursă Fulbright la University of Georgia, Athens (1999-2000). începând din 1998 este director pentru Europa Centrală la World Free Press Institute, California, din 2000 cercetător, iar din 2002 director adjunct la James M. Cox Jr. Center for International Mass Communication Training and Research, University of Georgia, Athens. Debutează în 1978 la „Tribuna", iar editorial în 1981 cu romanul Al cincisprezecelea. Spre deosebire de ceilalţi optzecişti care s-au afirmat mai întâi în nuvelă, V. a debutat cu un roman bine făcut, de construcţie circulară. Un scurt preambul, atribuit unui narator anonim, descrie sosirea, într-o noapte, într-un sat de munte a unui „străin". Acelaşi personaj e reîntâlnit în final, tot noaptea, într-o pădure străbătută de ambii, spre a pleca definitiv din sat. Urmărită în acest interval marcat de un episod periferic al celui de-al doilea război mondial, viaţa satului se dezvăluie printr-o relatare auctorială la persoana a treia, prin rememorări ale unora dintre actorii şi spectatorii scenelor desfăşurate anterior. Ceea ce rezultă e o secţiune transversală în existenţa unei comunităţi rurale mai curând anistorice. Până la trecerea succesivă prin sat a unor detaşamente militare inamice, singurul „eveniment" consemnat este, în afară de venirea „străinului", dispariţia unei pisici şi căutarea ei obstinată. Situaţii propriu-zis epice apar după venirea primei subunităţi militare: doi ţărani, acuzaţi de complicitate cu inamicul, sunt aruncaţi din turnul bisericii şi împuşcaţi în timpul căderii; alţi trei se angajează cu ostaşii într-un joc de popice şi sunt bătuţi. Unele fapte includ înţelesuri simbolice: vremelnicilor ocupanţi li se organizează o vânătoare la care hăitaşii nu reuşesc să provoace decât ieşirea din pământ a unor valuri greţoase de şobolani; într-o zi cade „din cer", mai precis de pe drumul prin munte, un automobil, şi conducătorul lui e scos mort de sub fiarele răsucite. întregul roman e construit cu o supravegheată tehnică a impreciziei. Dacă în prima parte discursul narativ (ascunzător de enigme) e continuu, cea de-a doua şi preambulul conţin monologuri fragmentare, care nu numai că relativizează adevărul spuselor, dar îl comunică doar parţial, fără să dezvăluie identitatea vorbitorilor şi făcând referiri la personaje încă neintroduse în naraţie, ca şi cum ele ar fi cunoscute. Tehnica susţine un climat de semirealitate sau chiar irealitate, halucinant, analog celui din proza lui Gabriel Garda Mârquez, a lui Vargas Llosa, nu fără asemănări şi cu cel din romanele lui D.R. Popescu. Un ţăran, personaj central, „îşi teme" nevasta atât de tare, încât spre a o feri de privirile altora se mută de cealaltă parte a râului, şi nici el, nici consoarta, nici cei doi băieţi ai lor nu mai vin în sat cu anii. Fratele lui, văduv, îşi ţine fiica sub straşnică pază de teama flăcăilor, deşi nu o râvneşte nimeni, fiind urâtă şi suferind de boala somnului. Spre mântuirea sufletului, Gheorghe ridică o biserică, dar nu îi pune clopot, şi se însoară cu o babă, nebuna satului. Un zugrav îl pictează pe uşa bisericii, sub înfăţişare de drac, pe consăteanul cel mai apropiat lui. Ion Aldea înnebunind, proroceşte dezastre şi, dându-se drept exponentul unui „al paisprezecelea neam", menit să „îngroape lumea", opinează că „străinul", tot un ins enigmatic, s-ar putea să fie „al cincisprezecelea". Incoerentă, confuză, demenţială, oraţia lui Ion Aldea învăluie într-un mister compact bizara mică lume închisă din Valea Cerbului, străjuită de Muntele Vornicului şi Dealul Ţepelor. Al cincisprezecelea nu e un roman de cunoaştere, ci unul experimental: un exerciţiu, un test de abilitate artistică. Demonstraţia de virtuozitate devine ostentativă în Ascensiune nocturnă (1984), relatarea fiind însoţită de comentarii auctoriale destinate să releve caracterul de facere, de literatură. Declarându-se „cronicar" al activităţii de pe un şantier, naratorul anunţă că va înfăţişa o faptă de eroism, dar amână 361 Dicţionarul general al literaturii române Vlad mereu începerea istorisirii, introduce preliminarii, digresiuni, intercalează chiar un episod fantastic (ridicarea cuiva în văzduh, legat de piciorul unui vultur uriaş) şi îşi motivează insistent procedările. Epicul se reduce la traversarea de către un muncitor, pe brânci, a unei conducte, pentru introducerea unui cablu de care alţii uitaseră. Presupusele mişcări, fizice şi sufleteşti, sunt notate meticulos. Un capitol, fără nici un raport de substanţă cu precedenta „cronică", îl arată pe „eroul din conductă" în tren, cu câţiva tineri. Principalul obiectiv al prozatorului este parodierea falsei literaturi a şantierelor socialiste, ceea ce învederează implicit deplina stăpânire a unei diversităţi de mijloace. Porţile serii (1987) e un roman de tip flaubertian, cu două secţiuni: în Terente şi Didina şlagărul cu acest titlu punctează o zi din viaţa a două cupluri familiale dintr-un oraş oarecare, unite prin pasiunea pentru partidele duminicale de canastă. Dar jocul se amână, întrucât cineva lipseşte din localitate. Stările personajelor, care sunt actorii celor mai banale situaţii, ori psihismele unei nopţi sunt înregistrate cu o minuţiozitate demnă pe alocuri de proza lui James Joyce sau de Noul Roman, îndeosebi de Nathalie Sarraute (Portretul unui necunoscut). în a doua secţiune, Tratat despre simţuri, soţul suportă o intervenţie oftalmologică şi nu se mai înapoiază acasă, pentru că nu îşi mai suportă consoarta, deşi o iubeşte. Romanul e un fel de cronică a „micilor fapte adevărate", o radiografie a stereotipiei cotidiene. De o factură aparte chiar în contextul prozei autenticiste, inclusiv în varianta ei postmodernă, este romanul Adunarea şi scăderea zilelor (1988), unde formula e jurnalul în jurnal. Asumându-şi identitatea autorului, cu toate consecinţele (ziarist la „Tribuna", prozator etc.), naratorul se decide să ţină un jurnal al transcrierii jurnalului din primul război mondial al străbunicului său, Victor Vlad, funcţionar la banca din Făgăraş, refugiat în 1916 la Iaşi. Publicându-1 fără nici o modificare, fără măcar să corecteze greşelile de ortografie, romancierul reproduce, în schimb, în josul unor pagini, extrase din presa timpului şi din discursuri parlamentare (N. Iorga, Barbu Delavrancea, Take Ionescu ş.a.), edificatoare istoriceşte. Este un document impresionant, relevând condiţia tragică a unui ardelean ce îndură foame, frig, boală, şi în cele din urmă moare răpus de tifos. Mărturisind condiţiile în care a copiat conţinutul caietului (acasă şi prin alte părţi, inclusiv în cazarmă, în timpul serviciului militar), naratorul relatează experienţe proprii, comunică gânduri, stări sufleteşti, impresii de lectură, reflecţii literare, face referiri la opere şi autori, la filme, evocă momente de viaţă familială, portretizându-şi bunicii, dezvăluie sentimente suscitate de examinarea unor fotografii ale înaintaşilor, emite consideraţii literare persiflând concepţii şi modalităţi prozastice, notează planuri înfăptuite, ratate sau realizate parţial, introduce fragmente de scrieri proprii, îşi destăinuie nedumeririle, nehotărârile. Segmentul auctorial devine astfel un colaj de texte eterogene, „un caiet" cu de toate. Roman-document prin jurnalul inclus, ca de altfel şi prin confidenţele verificabile, Adunarea şi scăderea zilelor e o cozerie agreabilă, rememorativă, reflexivă, autoreferenţială. SCRIERI: Al cincisprezecelea, Cluj-Napoca, 1981; Ascensiune nocturnă, Bucureşti, 1984; Porţile serii, Bucureşti, 1987; Adunarea şi scăderea zilelor, Bucureşti, 1988; Fascinaţia filmului la scriitorii români, Bucureşti, 1997; Interviul De la Platon la Playboy, Cluj-Napoca, 1997. Repere bibliografice: D. R. Popescu, Tudor Vlad, „Scânteia tineretului", 1980, 9 779; Irina Petraş, „Al cincisprezecelea", ST, 1981, 7; Moraru, Textul, 229-231; Marian Papahagi, „Ascensiune nocturnă", TR, 1985,9; Valentin Taşcu, Realitatea realului, CNT, 1985, 16; Ioan Holban, „Ascensiune nocturnă", CRC, 1985, 18; Valeriu Cristea, „Ascensiune nocturnă", RL, 1985,20; Valentin Taşcu, „Ascensiune nocturnă", CNT, 1985, 26; Gheorghe Schwartz, „Ascensiune nocturnă", O, 1986, 17; Eugen Simion, Romanescul cotidianului, RL, 1987,17; Ioana Bot, O zi care începe bine, TR, 1987,21; Petru Poantă, Un prozator tânăr, ST, 1987, 10; Cristea, A scrie, 210-215; Ţeposu, Istoria, 129-131; Lovinescu, Unde scurte, IV, 249-253; Negoiţescu, Scriitori contemporani, 472-474; Petraş, Lit. rom., 102-105; Claudiu Groza, Despre interviu, APF, 1998,6; Cosma, Romanul, II, 161-162; Glodeanu, Dimensiuni, 201-205; Daniel Cristea-Enache, Analiză, cronologie şi poem, ALA, 1999,493; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000,336; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 286-288; Dicţ. scriit rom., IV, 776-778; Ioan Holban, Istoria literaturii române. Portrete contemporane, I, Iaşi, 2003,283-288. D. Mc. VLAD, Vasile (4.VI.1941, Constanţa), poet. Este fiul Ioanei (n. Udrescu) şi al lui Constantin Vlad, lăcătuş mecanic. Urmează la Bucureşti şcoala primară şi Liceul „Mihail Sadoveanu" (1956-1960). Se înscrie la Facultatea de Filologie, dar este exmatriculat chiar din primul an în urma unei dispute cu filosoful Radu Florian. Se angajează ca zilier la Institutul de Energetică al Academiei Române (1961) şi ca supraveghetor de noapte la Şcoala Specială nr. 1 pentru surdo-muţi (1963-1967). După un nou examen de admitere la Filologie, în 1965 îşi reia studiile universitare, pe care le va finaliza în 1974. Lucrează ca profesor la şcoli generale şi la Liceul de Metrologie din Bucureşti (1977-1978). în 1982 devine secretar literar al Uniunii Scriitorilor. îşi face debutul editorial în 1969 cu placheta Pedepsele, fără ca anterior să fi publicat în reviste. Supravegheat, hărţuit permanent de organele de partid şi de Securitate, îndepărtat şi din cele mai neînsemnate slujbe sau împiedicat să ocupe altele, şi în privinţa cărţilor sale a traversat cele mai dure împrejurări. Aşa s-a întâmplat în 1970 cu Omul fără voie, dar mai ales cu Sărbătorile absenţei, care în urma „tezelor din iulie" 1971 a fost interzis şi trimis la topit chiar înainte de a fi difuzat. Ceea ce atrage şi în egală măsură surprinde în poemele lui V. este limbajul şi imprevizibila capacitate asociativă. Discursul liric se prezintă frecvent ca un monolog ce sfidează logica prin asocieri inedite, sintaxă şi vocabular. Ţinta comunicării este adesea greu de identificat, iar autorul nu pare interesat de coerenţă. Prima carte, Pedepsele, evidenţiază o anumită monotonie, la care se adaugă ezitările de ordin stilistic. Se pot distinge influenţe din Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Nichita Stănescu, însă versurile includ de pe acum o vibraţie autentică şi o tensiune puternică. în continuă pendulare între contrarii, confesiunea se desfăşoară ambiguu, implicând un mare grad de relativitate: „în ora de geometrie Vlad-Delamarina Dicţionarul general al literaturii române 362 tăiam copaci,/ şi priveam cercurile,/ dar nu priveam cercurile,/ ci nişte păsări în cercuri,/ dar nici păsări în cercuri nu erau" (Lecţie). Germinativul (sâmburele), concentrarea sugerată de mişcarea regresivă (arborii se retrag în rădăcini, fructele se întorc în seminţe) sporesc neliniştea. „Aş vrea să spun adânc ceva/ ca un cearcăn", declară poetul, care acuză neputinţa limbajului de a-i traduce stările. Dacă în Omul fără voie se produce accentuarea tendinţei discursive şi o înmulţire a metaforelor şi personificărilor frapante, în următoarele cărţi densitatea şi fluxul verbal duc la o narativitate ce dă textului un aspect dezordonat. Numeroase fraze sunt abandonate la mijloc, gândurile rămân suspendate. Unitatea unor asemenea versuri, adesea violentând noimele, este conferită de conţinutul reflexiv, caracterizat preeminent de semne şi expresii ale deznădejdii. în Sărbătorile absenţei personajul este „omul decupat", antisentimental, fără aspiraţii transcendentale, a cărui situare în lume este damnată. Ironia, prin care poetul încearcă să contracareze deznădejdea, se dovedeşte ineficace şi are ca rezultat sporirea efectului acesteia. Relaţia tensionată om - univers domină în îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), unde limita este resimţită la toate nivelurile. Revolta în faţa alterării condiţiei umane dă naştere unor imagini de un dramatism intens, simţurile sunt violentate de aspectele dezgustătoare şi deprimante ale existenţei. Anticalofilia, formulele sfidătoare contribuie la întărirea sentimentului de revoltă. în poezia lui V. limbajul frust elimină retorica, iar dificultatea rostirii se întrevede în sincopele expresiei. Limita impusă de cuvânt, neputinţa acestuia de a sugera starea, presiunea semiotică („Noi am avut pentru orice lucru/ un singur nume. Ce trist să crezi că poţi spune/ ceva" - Cântul VIII) conduc, în mod paradoxal, la o suprasolicitare a cuvintelor, la aglomerări lexicale. în acelaşi timp, dramatismul confesării intră în conflict cu acest tip de retorism, efect al asocierilor obţinute prin îndelungi căutări ce se vor insolite. La V. haosul este doar aparent, iar efortul de elaborare implică trudă, un travaliu conştient asupra lexicului şi a sintaxei. Luciditatea artistică îi plasează poezia în modernitate şi o apropie de cea a lui Petre Stoica, Marin Sorescu, Virgil Mazilescu. SCRIERI: Pedepsele, Bucureşti, 1969; Omul fără voie, Bucureşti, 1970; Sărbătorile absenţei, Bucureşti, 1971; îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă, Bucureşti, 1978; Omul fără voie, postfaţă Ion Caraion, Bucureşti, 1980; Ardere lină, Bucureşti, 1981; Omul fără voie, îngr. Mircea Ciobanu, Bucureşti, 1993; Poeme, Iaşi, 2003. Ediţii, antologii: Mihai Eminescu, Luceafărul, ed. plurilingvă, pref. Petru Mihai Gorcea, Bucureşti, 1985; Monolog despre bucuriile mărunte, tr. Rodica Locusteanu, Mihaela Andreescu şi Constantin Ioncică, pref. edit., Bucureşti, 1992. Repere bibliografice: Dumitru Micu, „Pedepsele", RL, 1969,42; A. I. Brumaru, „Omul fără voie", AST, 1971,1; Dan Mutaşcu, „Omul fără voie", O,1971,3; Eugen Barbu, „Sărbătorile absenţei", „Magazin", 1971, 738; Dorcescu, Embleme, 156-163; Simion, Scriitori, I (1978), 356-359; Vasile Petre Fati, Un Faust bufon, VR, 1979,1; Eugen Simion, Calea tulburată a poeziei, LCF, 1979,6; Lucian Raicu, O poezie a omenescului, RL, 1979,28; Lucian Alexiu, „îndreptările doctorului Faustus sau Calea cea mai lungă", O, 1979, 8; Dumitru Mureşan, „îndreptările doctorului Faustus", VTRA, 1979, 9; Alboiu, Un poet, 149-150; Ion Caraion, Un limbaj de încercare în poezia lui Vasile Vlad, LCF, 1980,13,14; Dimitriu, Singurătatea, 148-152; Raicu, Contemporani, 156-160; Iorgulescu, Ceara, 166-169; Marin Mincu, Un discurs al „absenţei", LCF, 1985,42; Negriei, Introducere, 115-120; Dan C. Mihăilescu, „Omul jură voie", LAI, 1994,24 octombrie; Ulici, Lit. rom., 1,165-167; Dicţ. analitic, II, 220-223; Marin Mincu, Poeticitate românească postbelică, Constanţa, 2000, 279-283; Popa, Ist. lit., II, 580-581; Dicţ. scriit. rom., IV, 778-780. A. St. VLAD-DELAMARINA, Victor (31. VIII. 1870, Satu Mic, azi Victor Vlad Delamarina, j. Timiş -15. V. 1896, Petroasa Mare, j. Timiş), poet. Este fiul Sofiei Vlad-Rădulescu, autoare de versuri, proză şi scenete dramatice, şi al lui Ion Vlad, solgăbirău (judecător). A urmat şcoala primară şi liceul la Lugoj, fiind coleg cu Ioan Popovici-Bănăţeanul. Amândoi făceau parte din Reuniunea Literară, societate a elevilor români din Lugoj, a cărei activitate de cultivare a specificului românesc nu era pe placul autorităţilor maghiare. Când o parte din membrii societăţii au fost anchetaţi de conducerea liceului, V.-D. a scris pe tablă, în sala „procesului", „Trăiască români-mea!" şi a arborat o cocardă tricoloră. Ca urmare a acestui act de insurgenţă, a fost exmatriculat. în 1884 se înscrie în aceeaşi clasă la Liceul „Sf. Sava" din Bucureşti, iar în 1886 trece la 363 Dicţionarul general al literaturii române Vlahuţă Liceul Militar din Craiova. Aici l-a avut profesor de limba română pe Mihail Strajanu, care, apreciindu-i exerciţiile de versificaţie şi traducerile din limba germană, îl recomandă societăţii Junimea. în 1887 se mută la Liceul Militar din Iaşi, apoi urmează cursurile unei şcoli militare superioare la Bucureşti, la absolvire, în 1892, fiind avansat sublocotenent în marină. Călătoreşte cu bricul „Mircea" pe Marea Neagră şi Marea Egee (1891) şi îşi notează impresiile într-un jurnal ilustrat cu desene proprii; textul apare în ziarul timişorean „Dreptatea". în 1893 întreprinde o călătorie cu crucişătorul „Elisabeta" pe Mediterana şi Adriatica, consemnată de asemenea într-un jurnal. Publică şi poezii în „Dreptatea", semnând cu pseudonimul Delamarina, sub care este îndeobşte cunoscut. Grav bolnav de tuberculoză, a murit la moşia mamei sale. A fost înmormântat la Lugoj. V.-D., autor a douăzeci de texte editate postum în placheta Poezii bănăţeneşti (1902), este considerat creatorul „poeziei dialectale" la noi. Sunt versuri scrise cu intenţia de a pune în evidenţă resursele expresive ale limbajului popular. Relatate în graiul bănăţean, cu fonetica şi lexicul specific, amintirile din copilărie (Ţucă-l moşu), evocarea unor tipuri caracteristice (Calu' lu' Doancă) sau a unor figuri din lumea satului (Carce in deparce, Lu' Ana lu' Gică), anecdotele, întâmplările cu haz (Ăl mai tare om din lume) capătă o culoare aparte şi impresia de viaţă este mai puternică („Trâmbiţ, tobe, larmă, chiot,/Fluier, strigăt, râs şi ropot.../ Sie să fie? Sie să fie? Iaca-n târg, «minajărie»!/0 «comegie» d'a cu fiară/Şi-mprejur lumie şi ţară"). Chiar dacă versul nu este îndeajuns finisat, la V.-D. există certe calităţi de observator fin al vieţii, de bun cunoscător al psihologiei ţăranului. Umorul, isteţimea ascunsă uneori de o naivitate simulată, modestia sunt trăsăturile „personajelor" sale. Există aici un nucleu epic şi o tendinţă de evitare a lirismului prin povestire şi umor, care îl apropie de George Coşbuc: Bianca din Carce in deparce îşi destăinuie iubirea precum fata din Duşmancele lui Coşbuc, Mă Cimişe pare a avea ca model Prahova, tandreţea îndrăgostitului e ascunsă de glumă (Luna). Cea mai cunoscută poezie a lui V.-D. este Ăl mai tare om din lume, notabilă prin capacitatea de a creiona în câteva linii portretul naivului şi curajosului Sandu Blegia, „ăl mai tare om din lume". Optimismul, antisentimentalismul, inspiraţia ţărănească şi graiul frust bănăţean îi conferă autorului originalitate într-o epocă în care majoritatea poeţilor emi-nescianizau. Capacitatea de a sesiza şi exploata comicul l-a îndreptat şi către teatru. încercările dramatice, comedii, farse, monologuri, unele rămase în manuscris, altele pierdute (învăţătorul Policarp, Fluşturaticul, Gusturile nu se discută, Să vii mai des, monşericăl, Pacienta, în cămin, Lacheul pedagog, Pe la miezul nopţei), sunt traduceri şi localizări după repertoriul francez la modă. în Pacienta se introduce limbajul autentic, local, în vorbirea unor personaje provenite din mediul rural. Câteva compuneri au fost jucate la Lugoj (Pacienta, în cămin). Paginilor de proză ce consemnează impresii de călătorie le lipseşte notaţia plastică, pitorească, rămânând simple însemnări, nedezvoltate literar, de reţinut doar pentru terminologia marinărească folosită. Memorialistica (Cartea vieţii mele, O nimica toată) nu are nici ea valoare artistică. SCRIERI: Poezii bănăţeneşti, îngr. şi pref. Valeriu Branişte, Lugoj, 1902; ed. Sibiu, 1928; Poezii, Bucureşti, 1922; Poezii în grai bănăţean, introd. Al. Bistriţianu, Timişoara, 1936; Schiţele mele de călătorie, introd. Aurel Cosma-junior, Timişoara, 1936; Doi scriitori bănăţeni: Victor Vlad Delamarina şi Ioan Popovici-Bănăţeanul, îngr. şi pref. AL Bistriţianu, Craiova, 1943; Corespondenţă. Memorii, în Documente literare, I, îngr. Radu Flora şi Virgil Vintilescu, pref. Virgil Vintilescu, Timişoara, 1971, 161-294; Ăl mai tare om din lume, îngr. şi pref. Simion Dima, Timişoara, 1972; ed. cu ilustraţii de Done Stan, Timişoara, 1978. Repere bibliografice: Maiorescu, Critice, II, 199-212; Chendi, Scrieri, III, 39-44; Atanasie M. Marienescu, Dialectul român-bănăţean, pref. Valeriu Branişte, Lugoj, 1902; Victor Vlad Delamarina, LU, 1908,11-12; Cosma, Bănăţeni, 1,132-135; Laţia, Cărturari, 19-22; Călinescu, Ist. lit. (1941), 567, 912, Ist. lit (1982), 639,1012; Octavian Tăslăuanu, Notiţă despre Victor Vlad Delamarina, RFR, 1942,8; Tancred Bănăţeanu, Poezia dialectală şi Victor Vlad Delamarina, RFR, 1942, 8; Leonard Gavriliu, Victor Vlad Delamarina, 0,1955,2; Simion Dima, Caracterul popular în creaţia lui Vlad Delamarina, 0,1958,1; Mircea Popa, Date noi despre Victor Vlad Delamarina, O, 1966, 5; Virgil Vintilescu, Victor Vlad Delamarina, Timişoara, 1967; Liviu Roman, Pagini inedite din opera lui V. Vlad Delamarina, 0,1967,3; George Muntean, Victor Vlad Delamarina şi arta lui, 0,1970,7; Valentin Taşcu, Victor Vlad Delamarina, TR, 1970,37; Aurel Cosma, Prin Timişoara de altădată, Timişoara, 1977, 137-149; Ţepelea, Studii, 217-319; Ţirioi, Premise, 19-24; Dicţ. lit 1900,909-910; Virgil Vintilescu, Secvenţe literare, Timişoara, 1987, 221-245; Faifer, Semnele, 185; Dicţ. scriit.rom., IV, 771-773. S. C. VLAHUŢĂ, Alexandru (5.IX.1859, Pleşeşti, azi Alexandru Vlahuţă, j. Vaslui - 19.XI.1919, Bucureşti), poet, prozator şi publicist. Cu o copilărie ingrată, minată de boală, V., fiul Ecaterinei (n. Petrescu) şi al lui Neculai Vlahuţă, mic proprietar, trece pragul şcolii cu o întârziere de doi ani. La Bârlad face clasele primare din 1867, apoi din 1871 Liceul „Gh. Roşea Codreanu", absolvit în 1878. în anul următor îşi ia bacalaureatul la Bucureşti, înscriindu-se la Facultatea de Drept, pe care nu avea să o termine. Profesor, din 1879, la Gimnaziul „Ienăchiţă Văcărescu" din Târgovişte, obţine o catedră şi la şcoala de la Mănăstirea Dealu (1880-1883). Problemele învăţământului nu-1 lasă indiferent, şi publică diferite articole în care combate dogmatismul şi formalismul din metodele de predare, ca şi defectuoasa alcătuire a unor manuale şcolare; în 1902 va scoate împreună cu G. Coşbuc o carte de citire destinată şcolilor secundare şi profesionale, înscris în Baroul Târgovişte (1882) cu o diplomă cumpărată, întrucât nu avea licenţa în drept, pledează de câteva ori, dar fără mare succes. Timp de patru luni, în 1883, se găseşte la Galaţi, unde publică articole şi schiţe în ziarul „Galaţii". De catedră se desparte târziu, în 1893. Până atunci, mutându-se la Bucureşti, mai predă la Şcoala Normală a Societăţii pentru învăţătura Poporului Român, în locul lui Ioan Slavici (1884-1885), la pensionul Elenei Miller-Verghy, este o vreme (de la sfârşitul lui 1885) meditator la Liceul „V. Alecsandri" al lui Ştefan Vellescu, apoi profesor la Azilul „Elena Doamna" şi la Liceul „Sf. Gheorghe", condus de Anghel Demetriescu. în Vlahuţă Dicţionarul general al literaturii române 364 1888, la propunerea lui Titu Maiorescu, e numit revizor şcolar pentru judeţele Prahova şi Buzău. A mai îndeplinit şi alte funcţii: corector la „Analele parlamentare" (1892-1896), secretar al Comisiei industriale de pe lângă Ministerul Domeniilor, şef de birou la acelaşi minister, referendar la Casa Şcoalelor (1901). în 1907 se afla la conducerea Muzeului Pedagogic al Casei Şcoalelor. A călătorit în câteva rânduri la Constantinopol, Paris, în Italia şi în Norvegia. Propus de Iosif Vulcan, în 1893 este primit membru corespondent al Academiei Române, însă refuză. A fost ales, în 1948, membru de onoare post-mortem. V. a manifestat înclinaţii literare de pe când era elev la liceu şi trimitea versuri la „Convorbiri literare", unde va colabora între 1878 şi 1885. în 1879 i se publică un articol (Banul) în ziarul târgoviştean „Dâmboviţa", iar în anul următor îi apar câteva poezii în „Lira română". Publicistica lui, nu numai literară, e cu largheţe risipită prin revistele şi ziarele timpului, chiar şi în cele mai puţin notorii. A semnat, astfel, în „Convorbiri literare", „România liberă" (1883-1885, 1889, unde face parte şi din redacţie), „Epoca", „Lupta", „Epoca ilustrată", „Lupfa literară", „Familia", „Revista nouă" (1887-1890, unde este şi redactor), „Timpul", „Naţionalul", „Calendar pentru toţi românii", „Săptămâna ilustrată", „Literatură şi ştiinţă", „Constituţionalul", „Adevărul", „Eminescu", „Povestea vorbei", „Gazeta săteanului", „România jună", „Revista poporului", „Pagini literare", „Calendarul Minerva", „Generaţia nouă", „Literatură şi artă română", „Scena", „Viaţa românească", „Universul", „Luceafărul", „Tribuna poporului", „Flacăra", „Şcolarii", „Neamul românesc", „România", „Drum drept" „Lumea", „Drapelul", în perioada târgovişteană a făcut parte din comitetul de redacţie al gazetei locale „Armonia". împreună cu Alceu Urechia a întemeiat revista „Vieaţa" (1893), iar cu George Coşbuc a scos revista „Sămănătorul" (1901). Din 1916 conduce săptămânalul „Scriitorii români". Asociat cu I. Al. Brătescu-Voineşti dirijează ziarul „Dacia" (1918), iar din însărcinarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice face să apară „Lamura" (1919). Lăsând la o parte iniţialele şi prescurtările numelui, pseudonimele lui V. sunt numeroase: Ada, Alecu, L. Ascar, Ave, I. Baltă, Baltazar, Decor, Jehovah, Lupu (Lup), Lupan, Mamilis, Minuzio, Mirmidon, Neagoe, Plivitor, Radu (Rad), Rareş, Sandu, Selişteanu, Spic, Stanca, Vale, Vlahul, Vluzzo. Debutul editorial se produce cu volumul Nuvele (1886), urmat de placheta Poezii (1887). Şi-a strâns versurile şi în cărţile Poezii vechi şi nouă (1894), Poezii (1899), Poezii (1909), Poezii (1915; Marele Premiu al Academiei Române). A tradus din Frangois Coppee, Alfred de Musset, Ada Negri. Imaginea lui V. din ultimii ani ai vieţii este a unui om de mare omenie, generos şi modest, sfătuitor al tinerilor aspiranţi la gloria literară. El are acum autoritatea unui adevărat mentor. Cât priveşte propria creaţie, aceasta a depins dintotdeauna de felurite înrâuriri. O primă perioadă, de un decepţionism apăsător, dezvăluie o sensibilitate exacerbată, dar mai ales frecventarea asiduă a poeziei eminesciene. Va urma o fază de acerbă critică socială, semn că răzmeriţele ţărăneşti din 1888, mişcarea socialistă, ca şi activitatea lui C. Dobrogeanu-Gherea impresionaseră firea receptivă a scriitorului. Ieşit din mreaja pesimismului, el evoluează treptat spre un umanitarism vag, cu elanuri idealiste şi infiltraţii mistice - credinţa unui cărturar bătrân, cumpătat şi evlavios. Simpatia lui se îndreaptă spre ţăranul obidit (Socoteala, La arie) şi spre intelectualul cu iluziile spulberate. Dar compasiunea şi înduioşarea se preschimbă în sarcasm şi vehemenţă (poezia 1907) când vine vorba de instituţiile vremii, de la monarhie (pamfletul Auri sacra fames), justiţie, şcoală până la armată, cu ororile ei. Modul critic al lui V. este pamfletul, care poate lua forma alegoriei, şi mai ales portretul satiric, şarja fină şi muşcătoare (Profiluri, Dincă C. Buleandră, Câţiva paraziţi). Fire blajină, scriitorului îi repugnă violenţa, revoluţia i se pare dezagreabilă, aşa încât, utopic, el predică, în spirit creştin, iubirea între fraţi, împăcarea între clase. De altfel, devine un teoretician al sămănătorismului: scriitorul se cuvine să fie un semănător de idealuri, un apostol, luminător al neamului; ameliorările ar urma să se realizeze de la sine, printr-o mai bună instrucţie culturală a poporului şi prin concursul binevoitor al boierimii. De pe la finele primului deceniu al secolului al XX-lea, ideile lui îşi adaugă elemente noi, poporaniste. Oraşul îi apare ca un loc de pierzanie, cu o influenţă dizolvantă asupra moravurilor bune şi curate de la ţară. Pentru a contracara o asemenea acţiune, recomandă, naiv şi ineficient, o administraţie însufleţită de porniri cinstite, un învăţător destoinic, un preot cucernic (Cărţi pentru popor). Suferinţa nu trebuie să ducă la revoltă, ci să fie îndurată cu resemnare stoică, în tăcere şi cu nădejdea că, existând fără doar 365 Dicţionarul general al literaturii române Vlahuţă şi poate o dreptate, o justiţie implacabilă (Dreptate, Există o dreptate), binele are să învingă în cele din urmă. Idealismului moral al lui V. i se adaugă o însufleţire patriotică, exprimată în manieră retorică. Dacă nu concepe arta ca pe o armă, în schimb, sub înrâurirea lui C. Dobrogeanu-Gherea, el va susţine în paginile revistei „Literatură şi ştiinţă" arta cu tendinţă. Literatura exprimă o stare socială, arta e un produs al mediului, de aceea artistul nu poate să escamoteze în opera lui frământările de zi cu zi, durerile şi aspiraţiile celor mulţi. în conferinţa Curentul Eminescu şi o poezie nouă (1892), ca şi în poezia Unde ni sunt visătorii?..., scriitorii sunt chemaţi să renunţe la masca jalnică, pesimistă, şi în locul durerilor personale, de multe ori închipuite, să se inspire din viaţa adevărată, cu bucuriile şi necazurile ei, să cânte o lume mai bună. Şi totuşi, în „Vieaţa", în replică la conferinţa lui Anton Bacalbaşa Arta pentru artă, acelaşi V. se declară ritos pentru arta pură. De aici, o polemică deschisă cu socialiştii (intrată în volumul Un an de luptă, 1895), care avea să degenereze, mergând până la unele ieşiri xenofobe. La mijloc era însă o neînţelegere, anume confuzia între teză şi tendinţă. Scriitorul, chiar dacă şi-a însuşit teoria maioresciană a „formei fără fond" (Spoială şi funcţionarism ş.a.), nu a fost un adept al esteticii junimiste. Opera lui e, cu cele mai bune intenţii, tendenţioasă atât în latura socială, moral-educativă, cât şi în cea sentimentală, umanitară. în conferinţa despre „curentul Eminescu", ca şi în Onestitatea în artă, publicistul mai discută, sub influenţa lui H. Taine, noţiuni ca rasă, mediu, ereditate sau despre „coloarea dominantă" a operei. în altă ordine, invocă principiul tipizării, al selecţiei şi prelucrării artistice. După el, „arta corectează natura", nu o copiază mecanic. Opera are o finalitate estetică şi etică. Frumosul fiind o emanaţie a binelui, „puterea creatoare" în artă ar putea fi o formă a iubirii. Se simte aici şi influenţa lui J.-M. Guyau. Până a fi cuprins de vraja liricii eminesciene, V. a făcut compuneri uşoare, în maniera lui Vasile Alecsandri, a lui Dimitrie Bolintineanu sau a poeziei populare. Zelator al lui Eminescu, al cărui cult îl păstrează cu pioşenie o viaţă întreagă, avea să imite ca un îndrăgostit gesticulaţia şi rostirea eminesciană. Dar înclinaţia lui este spre poezia didactică. Teme ca dragostea, viaţa şi moartea, credinţa în Dumnezeu nu sunt altceva decât nişte tirade de o anume emfază a meditaţiei, într-o punere în scenă de efect (La icoană, Din prag). Cu o alură teatrală, poetul monologhează despre rosturile vieţii şi ale morţii (Din prag), acum încrezător în divinitate, mai încolo renegând-o, ca din nou să se pocăiască. Primele lui stihuri mărturisesc o adâncă descurajare, venită din melancolia eminesciană, dar şi din propriile decepţii. întrega lui literatură va capăta un tonus optimist după 1887. Dispoziţia satirică rămâne însă constantă. V. creionează, în versuri săltăreţe, cu tentă de pamflet şi caricatură, o tipologie care include politicianul venal, pe arivist şi cartofor, pe trubadurul pesimist. Critica socială culminează cu incendiara 1907. Mai reuşită e lirica intimistă, graţioasă şi delicată. La fel, sonetele, concentrate şi lipsite de retorism. Cu un lirism în deficit, prea cerebrală, poezia este a unui eminescianizant priceput în dramatizarea sentimentelor, bun psiholog, dar cu o irepresibilă ' pornire didacticistă, cu resorturi etice. între proza şi publicistica lui V. există un flux continuu de teme şi atitudini. Scriitorul nu e, în fond, un imaginativ, uneori nu are altă sursă decât aceea a observaţiei directe. La fel ca jurnalistul, consemnează datele pe care i le oferă realitatea, însoţindu-le cu un comentariu satiric sau transpunându-le în registru psihologic (până prin 1894) ori prelucrându-le în spirit tezist, moralizator (după 1900). Aşa se explică interesul pentru „documentele omeneşti" (care pot să încorporeze cazuri rare, patologice), pentru vieţi nevinovate, pecetluite de un destin ingrat (prostituata, copiii orfani etc.), pentru aspecte întunecate din viaţa ţărănimii. Ceea ce rezultă sunt „icoane şterse" (Icoane şterse, 1895), „file rupte" (File rupte, 1909), secvenţe şi instantanee surprinse „din goana vieţii" (Din goana vieţii, 1892). O notă aparte fac amintirile, cu nostalgia duioasă a copilăriei (Un Crăciun, Mogâldea ş.a.). Proza are un caracter reflexiv, liric şi confesiv. Sentimentale, chiar melodramatice, într-o atmosferă sumbră la început, schiţele şi nuvelele câştigă treptat sub raportul realismului, adăugându-şi energice note pamfletare şi protestatare. După 1900 V. scrie mai anevoie, preferând să-şi fixeze impresiile în epistole sau în carnete de însemnări zilnice. Meditaţia etică e predominantă. Regresiunea în timp, desconsiderată până prin 1895, intră acum în preocupările scriitorului, care îşi încearcă pana şi într-o evocare istorică, Din trecutul nostru (1908). V. e o natură înclinată spre introspecţie şi speculaţia de idei. Scrisul său, în care se răsfaţă analizele psihologice, capătă o formulare sentenţioasă, intercalându-şi maxime şi reflecţii morale. Ambiţia naratorului e de a crea tipuri, dar în tiparele pe care le concepe nu e loc decât pentru o definiţie generală şi cam sumară, care văduveşte personajul de individualitate. Cu toate acestea, figuri noi pentru literatura noastră, destinate unei lungi cariere, precum învinsul (Radu Munteanu, Coriolan), inadaptatul (Dan), parvenitul şi paraziţii sociali, boierul patriarhal, se consacră mai întâi prin opera lui. Astfel, Dan, personajul care dă titlul romanului de mare răsunet la vremea publicării (1894), ar fi, după formularea lui Gherea, însuşită de V., „proletarul intelectual", visătorul generos, însă abulic şi egocentric, în cele din urmă înfrânt, dezamăgit în viaţa conjugală, dar mai ales incapabil să biruie împrejurările sociale potrivnice. Sfârşitul lui Dan, care Vlahuţă Dicţionarul general al literaturii române 366 înnebuneşte, asemănător cu al lui Eminescu, reflectă în intenţia prozatorului destinul tragic al artistului. Dan rămâne şi unul din primele romane psihologice la noi. Autor cu o bună intuiţie a cuvântului, V. este şi un exponent al realismului pitoresc şi liric. România pitorească (1901; Premiul Academiei Române) e un jurnal de călătorie de un lirism abundent, înecat într-o pletoră de metafore şi alegorii convenţionale care risipesc liniile peisajului descris, dându-i uneori contururi ireale. Contemplând pământul ţării „sfinţit de jertfe mari", cu inima plină de mândrie pentru un trecut glorios, peregrinul invocă fapte strălucite din istoria neamului, legende şi obiceiuri, aducând un elogiu ţăranului român. în monografia lirică Pictorul N. I. Grigorescu (1910), el face o reconstituire exaltată a universului picturii lui Grigorescu. De altfel, în critica de artă propriu-zisă, practicată la „Universul", V. nu probează un gust deosebit. A prefaţat numeroase volume aparţinând lui Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, prietenilor săi I.L. Caragiale şi Barbu Delavrancea, lui Traian Demetrescu, Th. D. Sperantia, Alceu Urechia. Plănuia o monografie despre Caragiale, întemeiată pe corespondenţa acestuia. Avea de gând să scrie partea a doua a romanului Dan şi începuse o dramă în versuri, Vlad Ţepeş, din care un fragment s-a publicat în „Flacăra" (1914). Mai mult artist decât poet, prin echilibrul personalităţii sale Vlahuţă a ţinut totuşi într-o epocă de secetă interimatul poeziei române, şi la urmă s-a impus chiar ca un fel de coreg; istoria literară îl va trece însă în rândul necesităţilor poetice ale epocei posteminesciene. E. Lovinescu Mai toate temele prozei lui Vlahuţă se regăsesc şi în poezia lui.. Scriitorul a depus aceeaşi mărturie asupra timpului, în proză şi în versuri. Găsim în acestea din urmă aceleaşi atitudini ale poetului în lupta cu societatea, acelaşi sarcasm faţă de întruchipările ei, acelaşi idealism moral propăvăduitor, mărturia aceloraşi decepţii din care îl trezesc hotărâri noi de viaţă şi luptă, aceleaşi iubiri în care poetul apare ca victima sentimentalismului său, aceleaşi tablouri ale vieţii de la ţară. Dacă există un astfel de paralelism între versurile şi proza lui Vlahuţă, lucrul se explică prin faptul că aceasta din urmă era ea însăşi străbătută de un curent liric de netăgăduit. Metodele mai noi ale realismului nu se stabiliseră încă, şi, ca urmare, deşi proza narativă a lui Vlahuţă este susţinută de observaţia societăţii, povestitorul nu se opreşte a introduce în expunerea sa mărturia sentimentelor şi aprecierilor sale. Tudor Vianu SCRIERI: Nuvele, Bucureşti, 1886; Poezii, Bucureşti, 1887; ed. 2, Bucureşti, 1892; Curentul Eminescu şi o poezie nouă, Bucureşti, 1892; Din goana vieţii, Bucureşti, 1892; ed. 3, Bucureşti, 1893; Nuvele, Iaşi, [1893]; Dan, Bucureşti, 1894; ed. I-II, Bucureşti, [1896]; Poezii vechi şi nouă, Bucureşti, 1894; Icoane şterse, Bucureşti, [1895]; Un an de luptă, Bucureşti, 1895; Iubire, Bucureşti, 1896; în vâltoare, Târgu Jiu, 1896; ed. 2, Bucureşti, 1901; Clipe de linişte, Bucureşti, 1899; Poezii, Bucureşti, 1899; România pitorească, Bucureşti, 1901; ed. (La Roumanie pitorescjue), tr. Mărgărita Miller-Verghi, Bucureşti, 1903; Din durerile lumii, Bucureşti, 1908; Din trecutul nostru, Bucureşti, 1908; File rupte, Bucureşti, 1909; Poezii, Bucureşti, 1909; Pictorul N. I. Grigorescu, Bucureşti, 1910; ed. (N. I. Grigoresco), tr. Leo Bachelin, Bucureşti, 1911; La gura sobei, Bucureşti, 1911; Dreptate, Bucureşti, 1914; Poezii, Bucureşti, 1915; Iubire, Bucureşti, 1919; Poezii, Bucureşti, 1922; Amurg şi zori, Bucureşti, 1924; Scrisori către D. G. Kiriac, publ. Const. Brăiloiu, Bucureşti, 1935; Opere alese, îngr. Mariana Sora şi Silvian Iosifescu, Bucureşti, 1949; Opere alese, I-III, pref. Mariana Sora, Bucureşti, 1952; Schiţe şi nuvele, Bucureşti, 1953; Scrieri alese, Bucureşti, 1954; Poezii, pref. Ion Manole, Bucureşti, 1954; Poezii, îngr. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1956; Opere alese, pref. Virgiliu Ene, Bucureşti, 1957; Nuvele, schiţe, articole, pref. Pompiliu Mareea, Bucureşti, 1959; Scrieri alese, I—III, îngr. şi introd. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 1963-1964; ed. I-II, Chişinău, 1992; Iubire, pref. George Sanda, Bucureşti, 1965; Poezii, îngr. şi postfaţă Ion Roman, Bucureşti, 1974; Versuri şi proză, îngr. şi pref. Virgiliu Ene, Bucureşti, 1981; Versuri şi proză, pref. Tudor Vianu, Bucureşti, 1986. Repere bibliografice: C. Dobrogeanu-Gherea, Opere complete, VI, Bucureşti, 1979,136-171; Demetrescu, Profile, 175-180; Iorga, Pagini, I, 305-313; Raicu Ionescu-Rion, Arta revoluţionară, îngr. şi introd. Victor Vişinescu, Bucureşti, 1972,9-12; Ibrăileanu, Opere, 1,179-200, II, 1-142, IV, 172-174, X, 170-171; Chendi, Scrieri, III, 174-178, V, 197-198; Iorga, Oameni, 1,429-434, II, 452-454,459-461,465-467, IV, 210-211; Haneş, Studii, 155-190; Const. V. Gerota, Poezia lui A. Vlahuţă, Bucureşti, 1916; Davidescu, Aspecte, 526-527, 634-636; Sanielevici, Cercetări, 113-116; Vianu, Opere, II, 197-199, 599-620, 684-692, V, 160-167; Gala Galaction, Opere alese, II, îngr. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1961,34-38, 235-241,288-291,301-306; Lovinescu, Scrieri, 1,290-300, VIII, 277-289; Artur Gorovei, Amintiri despre Vlahuţă, „Lamura", 1920,3; D. Nanu, Alexandru Vlahuţă. Amintiri, „Lamura", 1920,10-11; N. Zaharia, A. Vlahuţă. Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1921; Radu D. Rosetti, Spicuiri, Bucureşti, 1923, 64-71; I. C. Negruzzi, Ioan Bogdan, A. Vlahuţă, A. Xenopol şi manuscripte ale lor, Bucureşti, 1923; Ion Marin Sadoveanu, Scrieri, V, îngr. I. Oprişan, Bucureşti, 1978, 56-58; Constantinescu, Scrieri, V, 215-217; Ion Gorun, A. Vlahuţă. Omul şi opera, Bucureşti, [1930]; Densusianu, Opere, III, 617-621; Iorga, Ist. lit. cont. (1934), I, 347-353; Perpessicius, Opere, IV, 83-89; I. Gr. Oprişan, A. Vlahuţă. Omul, Bucureşti, 1937; Grigore Scorpan, Elemente eminesciene în poezia lui A. Vlahuţă, Iaşi, 1937; Gh. Vrabie, Bârladul cultural, pref. Nicolae Petraşcu, Bucureşti, 1938,142-167; Paul Bujor, Amintiri de A. Vlahuţă şi I. L. Caragiale, Bucureşti, 1938; Munteano, Panorama, 123-126; G. Dimitriu, Poetul A. Vlahuţă, Focşani, 1939; Ion Negoescu, începuturile culturale şi literare ale lui Al. Vlahuţă la Târgovişte, Târgovişte, 1940; Călinescu, Ist lit (1941), 490-495, Ist lit (1982), 555-561; Gala Galaction, Vlahuţă, Bucureşti, 1944; Silvian Iosifescu, Alexandru Vlahuţă, Bucureşti, 1949; Cezar Petrescu, Alexandru Vlahuţă şi epoca sa, Bucureşti, 1954; Gheorghe Vlahuţă, Amintiri despre Alexandru Vlahuţă, GL, 1955, 28; Al. Bojin, Alexandru Vlahuţă, Bucureşti, 1959; Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil, I, Bucureşti, 2002,532-547; Valeriu Râpeanu, Alexandru Vlahuţă şi epoca sa, Bucureşti, 1965; Cioculescu, Varietăţi, 261-268; AL Bojin, Studii de stil şi limbă literară, Bucureşti, 1968, 255-322; I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Bucureşti, 1970, 9-18; Saşa Pană, Alexandru Vlahuţă. Evocări-amintiri, „Albina", 1970, 39; Rotaru, O ist., I, 572-580; Gâldi, Introducere, 280-286; Cioculescu, Itinerar, II, 243-247, 270-276; Ist lit, III, 741-758; AL Bojin, Pagini dintr-o comedie necunoscută, MS, 1976, 4; Virgiliu Ene, Alexandru Vlahuţă, Bucureşti, 1976; Dicţ. lit. 1900, 910-913; Mihai Ungheanu, Fiii risipitori, Bucureşti, 1988,143-162; Faifer, Semnele, 191; Dicţ. analitic, I, 262-264; Dicţ. esenţial, 891-895; Zamfirescu, Istorie, II, 208-210. F. F. 367 Dicţionarul general al literaturii romane Vlasie VLASIE, Călin (21.V.1953, Buzău), poet şi editor. Este fiul Profirei Vlasie (n. Mihai), laborantă, şi al lui Hristache Vlasie, funcţionar. Urmează liceul la Piteşti (1968-1972) şi Facultatea de Filosofie-Istorie, secţia pedagogie, a Universităţii' din Bucureşti, absolvită în 1978. Este profesor defectolog la Şcoala Ajutătoare din Tâncăbeşti, judeţul Ilfov (1978-1980) şi la Centrul Logopedic din Piteşti (1980-1982), apoi psiholog-logoped în Laboratorul de Sănătate Mintală din acelaşi oraş (1982-1990). Ca editor, a scos revistele „Calende" (1991) şi „Paralela 45" (1994) şi a înfiinţat editurile Calende (1991), Didactica Nova (1992), Vlasie (1993) şi Paralela 45 (1994). A debutat în 1971 la „Argeş". Un semidebut editorial e ciclul de versuri Neuronia, publicat în 1981 în suplimentul „Biblioteca Argeş", reluat în volumul colectiv Caietul debutanţilor. 1980-1981, urmat de prima carte personală, Laborator spaţial, apărută în 1984. Mai colaborează la „Opinia studenţească", „Dialog", „Universitatea comunistă", „Convingeri comuniste", „Amfiteatru", „Luceafărul", „Contrapunct", „Familia", „Vatra", „Ateneu" ş.a. în 1999 i s-a acordat Premiul Frontiera Poesis. Optzecist minor, mai vizibil ca poet după 1989, V. îşi construieşte utopia pe o mişcare dublă: eliminarea psihologiei ca anecdotă ori sentiment şi înlocuirea ei cu mişcările de fineţe ale psihicului, văzut în afara dispozitivului corporal, ca un filament scos din sticla becului. Un vocabular intelectualizant, tras din zone de limbaj mai mult sau mai puţin tehnic (a şi fost prezentat în anii '80 drept „poezie SF"), este distribuit în enunţuri care pun în mişcare referinţe şi intenţii din zona cerebrală şi metapoetică: „Auzi tu neuronii cum se trezesc?/ Este patru dimineaţa./ Stelele au plecat dar creierul/ mai tare străluceşte/ Stranii iluminări ale caselor/ maşinilor, copacilor/aparatelor dau acestei / dimineţi forma unui imens/ craniu îndesat cu milioane/ de cifre de wolfram./ Psihul şi psiha ce fac?/ încă dorm în micuţul/ crâng din glastră./ Sunt atâtea ecuaţii roşii/ care vor plesni în această/ cupolă de heliu!" Autorul urmăreşte captarea în poem a unei pulsaţii nonumane, nesentimentale, „pure": „Vedeţi, iubiţi contemporani,/ n-am folosit deloc în/ ritmul meu cuvântul trup/ căci diabolica imaginerie/ ar deveni extrem de/ plângăreaţă". Mai mult un exemplu de ofertă sumară şi de verbiaj decât de eficienţă, poezia lui V. nu reuşeşte - de-a lungul drumului ei circular - să capete dimensiunea ideatică. Intenţii de poetician apar în Poezie şi psihic (2003), o adunare de încercări teoretice fără mare consistenţă. SCRIERI: Laborator spaţial, Bucureşti, 1984; întoarcerea în viitor, Bucureşti, 1990; Un timp de vis, Bucureşti, 1993; Acţiunea interioară, postfaţă Gheorghe Crăciun, Piteşti, 1999; Literatura română postbelică între impostură şi adevăr (în colaborare cu Nicolae Oprea), Piteşti, 2000; Neuronia-Neuronie, ed. bilingvă, tr. Jean-Louis Courriol, postfaţă Gheorghe Crăciun, Piteşti, 2003; Poezie şi psihic, Piteşti, 2003. Repere bibliografice: Nicolae Oprea, „Laborator spaţial", ARG, 1985, 1; Liviu Antonesei, Inventatorul de nume, AFT, 1985,5; Mircea Mihăieş, Turneul candidaţilor, 0,1985, 37; Cristian Moraru, Laserul şi metafora, RL, 1986, 50; Eugen Simion, O, nebunie a combinărilor, RL, 1990,14; Lucian Alexiu, Moştenirea modernilor, O, 1990, 32; Al. Cistelecan, Poemul fără trecut, F, 1990, 9; Coşovei, Pornind, 138-141; Gheorghe Grigurcu, Existenţa întrece visul, RL, 1993, 18; Vasile Spiridon, Existenţa-vis, ATN, 1993, 5; Al. Cistelecan, Hopuri şi anxietăţi, VTRA, 1993,8; Ştefan Melancu, Un timp de vis, APF, 1993,9; Ţeposu, Istoria, 77; Irina Nechit, Optzecismul ca stare de spirit (interviu cu Călin Vlasie), „Basarabia", 1994,9-10; Perian, Scriitori, 152-154; Gheorghe Crăciun, în căutarea referinţei, Piteşti, 1998,161-167, passim; C. Rogozanu, Un poet obosit, RL, 1999,39; Milea, Sub semnul, 133-135; Ion Roşioru, La ceas bilanţier, CL, 2000, 3; Nicolae Oprea, Poezia spaţiului psihologic, VR, 2000,3-4; Lefter, Scriit. rom. '80-90, III, 288-292; Traian T. Coşovei, Un kalaşnikov de cuvinte, CNT, 2002,1-2; Gheorghe Crăciun, Aventuri în neuronia, OC, 2003,170; Ion Bogdan Lefter, Poetul şi eseistul din Psittey, OC, 2003,170. M.l. VLASIE, Mihai (24.XII.1938, Fârţăneşti, j. Galaţi), prozator şi eseist. Este fiul Alexandrinei Vlasie (n. Cristea) şi al lui Atanasie Vlasie, învăţători. Urmează şcoala generală în satul natal şi la Târgu Bujor (1945-1952), Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Buzău, pe care, transformată în Seminar Teologic, o termină în 1957, şi Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1957-1961). Profesor suplinitor în comuna Cuca, judeţul Galaţi (1961-1968), între timp (1963-1967) recuperează clasele liceale la cursul fără frecvenţă. în 1972 îşi trece licenţa şi la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, intră în redacţia cotidianului „România liberă", dar în 1974 este eliminat ca „inapt pentru scris", pretext ce ascunde „vina" de a avea o pregătire teologică, stânjenitoare ideologic pentru un gazetar în deceniul al optulea. Va fi consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte (1975-2001). Debutează la „Luceafărul" în 1965, recomandat de Eugen Barbu, cu schiţa S-a prăbuşit aeroplanul. Mai e prezent în „Săptămâna", „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»", „România liberă" ş.a. Volumul de debut al lui V., Smochinul neroditor (1986), se apropie tematic de proza optzeciştilor, preocupaţi mai degrabă de scene cotidiene, banale, umile, lipsite de anvergură epică. Cu excepţia povestirii titulare, autobiografică, creionând cu umor şi duioşie prima promoţie de seminarişti după instaurarea regimului comunist, celelalte texte prezintă întâmplări despre mici sau mari păcate omeneşti, dureri, neînţelegeri (.încurcătura, Pe câmp, Alergătorul), despre singurătate (Plouă), despre doi rivali îndrăgostiţi cândva de aceeaşi femeie (O întâlnire) etc. Mai degrabă poetice decât epice, povestirile ascund nuanţa moralizatoare sub vălul renunţării şi al plictiselii. După nouă ani de la debut, V. surprinde cu un roman despre diavoli, Azazel (1995), a cărui acţiune se petrece în zilele noastre. Azazel („unul din cei mai bătrâni diavoli, are aproape şapte mii cinci sute de ani, lung, osos, cu pantaloni din blană de ţap"), care trăieşte retras „ca un anahoret", păzind ţapii „de ispăşire" într-o vale ce-i poartă numele, e vizitat într-o zi de un tânăr modern (Jo). Acesta îl anunţă că aici s-a înfiinţat recent The Azazel Nuclear Test Field şi, în consecinţă, trebuie să părăsească locul. Personajele care susţin intriga sunt nişte draci nefericiţi, bântuiţi de insomnii. Se relatează isprăvile lui Zereier ispititorul, prietenul lui Azazel, şi ale altor drăcuşori încercând să lupte cu Macarie, sfântul care îi descoperă şi îi Vlasiu alungă, îi bate, îi umileşte etc. Azazel va suporta consecinţele exploziei nucleare anunţate în primele pagini şi îşi va pierde minţile. în cele din urmă hotărăşte să se răzvrătească împotriva condiţiei lui şi se va transforma, probabil, într-un înger, aşa cum îngerii răzvrătiţi s-au transformat în demoni. Demitizarea diabolicului se produce prin comicul situaţiilor, dar mai ales prin calităţile sau defectele umane atribuite dracilor. Stilul ironic, ludic, alert estompează ideea tragică, profetică a scriiturii. Reeditat de nenumărate ori, volumul Drumul spre mănăstiri. Ghidul aşezămintelor monahale ortodoxe din România (1992) oferă informaţii istorice, culturale, turistice despre cele peste cinci sute de mănăstiri şi schituri monahale ortodoxe din România, înfiinţate sau reînfiinţate după 1989. Cărări şi gânduri (I-II, 2000-2003) este o culegere de articole publicate în suplimentul „aldine" al cotidianului „România liberă", la rubrica „Un gând", din 1997 până în 2003. Textele sunt, cele mai multe, educative fără a fi pedante, abordând teme de actualitate şi de cultură, cu referiri la scriitori ca Dante, Cehov, Montaigne, Plotin, Nichita Stănescu, Omar Khayyăm, Li Tai-Pe ş.a. SCRIERI: Smochinul neroditor, Bucureşti, 1986; ed. 2, pref. Ioan Buduca, Alexandria, 1998; Azazel, Bucureşti, 1995; Drumul spre mănăstiri. Ghidul aşezămintelor monahale ortodoxe din România, Bucureşti, 1992; Cărări şi gânduri, I, introd. episcopul Galaction, Bucureşti-Alexandria, 2000, II, Alexandria, 2003. Repere bibliografice: Eugen Barbu, Un prozator, SPM, 1986, 25; Alexandru Condeescu, Arta evadării, LCF, 1986,32; Adrian Popescu, „Smochinul neroditor", ST, 1987, 7; Dan Bănică Anastasian, „Azazel", DEP, 1996, 93; Ioan Buduca, Bună ziua, măi drace, „Cuvântul", 1996, 227. L Cr. VLASIU, Ion (8.V.1908, Lechinţa, j. Mureş - 18.XII.1997, Bucureşti), prozator şi poet. Este fiul Măriei (n. Ştef) şi al lui Ioan Vlas, ţărani. Orfan de ambii părinţi la o vârstă fragedă (tatăl moare pe front), este crescut de bunicii dinspre mamă în satul Ogra, judeţul Mureş, unde urmează şi primele şase clase (1915-1921). Ulterior, până în 1926 frecventează Şcoala de Arte şi Meserii din Târgu Mureş, secţia tâmplărie, la absolvire fiind angajat tâmplar la Atelierele CFR Cluj (până în 1928). După efectuarea stagiului militar, în 1929 dă diferenţa de studii pentru liceu la Sighişoara şi se înscrie la Academia de Arte Frumoase din Cluj, secţia artistică, unde este elevul sculptorului Romulus Ladea, dar în 1932 este eliminat din cauza neachitării taxelor de şcolarizare. Funcţionează ca profesor suplinitor de desen la Şcoala de Ucenici din Cluj (1936), tâmplar la Fabrica de Mobile din Târgu Mureş (1937), profesor de arte decorative la Academia de Arte Frumoase din Timişoara (1938-1939), inspector al muzeelor (1942) şi subinspector general al artelor pentru Transilvania (1943-1946), redactor-şef la „Arta plastică" (1966-1968). Debutează cu poezia Maşinism în 1932 la revista clujeană „O lume nouă", iar editorial în 1938 cu romanul memorialistic Am plecat din sat, scris în 1937-1938 la Paris, în timpul unei specializări. în 1932 face cunoştinţă cu Geo Bogza, Saşa Pană şi S. Perahim, frecventează grupurile Dicţionarul general al literaturii române 368 avangardiste literare, în 1933 deschide o expoziţie de desene împreună cu Miron Radu Paraschivescu şi Ion Vitner în localul librăriei Hasefer. Asociindu-se cu un grup de tineri intelectuali clujeni (Eduard Mezincescu, Grigore Popa, Nicu Caranica, Wolf Aichelburg, Olga Caba, Radu Puşcariu), editează în 1933 revista avangardistă „Herald", rămasă la un singur număr, unde semnează proza Deschidere la un banchet. Mai scrie la „Ardealul", „Revista literară", „Dacia" „Caleidoscop", „Symposion", „Gând românesc", „Hyperion", „Patria", „Tribuna Ardealului", „Societatea de mâine", iar mai târziu la „Contemporanul", „Gazeta literară", „Tribuna" ş.a., uneori semnând Saul Pelaghia, Gh. Scridon şi Lukian Vlasiu. în 1921 îşi oficializase numele Vlasiu. După tatonări poetice neconcludente, V. se afirmă prin Am plecat din sat (Premiul „Adamachi" al Academiei Române), primit cu entuziasm de critica literară a vremii. Abia ulterior s-a constatat că romanul constituia o parte a unei ample structuri epice, intitulată Drum spre oameni (1947, ulterior revăzută şi amplificată), în care mai intră Copilărie uitată (plasată la editarea integrală a operei, în 1970, drept „cartea întâi"), Casa nebunilor (cartea a IlI-a), Ritmuri (cartea a LV-a), Omul printre arbori (cartea a V-a), O singură iubire (cartea a Vl-a) şi Pământul (cartea a VH-a). în perspectiva construcţiei integrale, în cadrul căreia romanul din 1938 reprezintă secvenţa cea mai rotunjită şi cea mai realizată din punct de vedere artistic, toate judecăţile enunţate în legătură cu proza lui V. trebuie relativizate sau reformulate. Desigur, elementul rural arhaic, de veche civilizaţie autohtonă, exercită o fascinaţie puternică asupra autorului, dar nu mai poate fi judecat ca un cadru închis al 369 Dicţionarul general al literaturii române Vlâdăreanu naraţiunii, ci doar ca un factor de opoziţie în raport cu civilizaţia citadină, modernă, ca o imagine de contrapondere mirifică, deşi contorsionată de convulsii profunde. în pofida unor paralelisme ce ţin de caracterologia vârstei juvenile şi de atmosfera satului românesc, apropierea de Amintiri din copilărie a lui Ion Creangă apare forţată, proza lui V. raportându-se mai degrabă, deşi parţial o premerge, la Moromeţii lui Marin Preda şi la unele scrieri ale lui Ion Agârbiceanu şi Pavel Dan. Memorabile sunt certurile pentru pământ (pentru avere în general) din sânul familiei, precum şi tirania „Moşului" asupra copiilor. De altfel, „Moşul" şi „Buna", creionaţi după chipul real al bunicilor din Ogra ai scriitorului, cu delicateţea şi sensibilitatea ivite din dragostea pe care le-o păstra, dar şi cu privirea rece, a observatorului imparţial, sunt, poate, personajele cele mai reuşite ale cărţii. Dacă în romanul Am plecat din sat V. părea că se foloseşte de copil (alter egoul său) ca de un pretext spre a da contur imaginii satului copilăriei, în Drum spre oameni accentul se mută pe trăirile şi devenirea personajului principal. Dintr-o proză de atmosferă, menită a surprinde o colectivitate, cartea se transformă în romanul formării intelectuale şi artistice a unui personaj, într-un bildungsroman. Curgerea vieţii lui Ionel, cu privaţiuni, cu experienţe sociale şi erotice, cu acumulări spirituale şi trăiri interioare, cu câştiguri în cunoaşterea oamenilor şi a realităţii, ordonează un imens material faptic, pe care autorul îl domină autoritar şi îl prezintă atractiv. Naraţiunea e scrisă cu nerv, adesea chiar cu suspans, şi e înţesată de simboluri ce îi adâncesc sensurile, ca, de pildă, susurul şi oglindirile Mureşului, sclipirile dragostei, azurul cerului ş.a. Limbajul e viu, colorat cu metafore şi cuvinte fruste, uneori chiar cu regionalisme. în configurarea personajelor se simt dalta şi penelul artistului plastic, care alege cu talent detaliile sugestive, ca şi elementele esenţiale. S-a vorbit, nu întâmplător, de modalităţi expresioniste în desenul figurilor şi în perspectivarea planurilor narative. Dar cea mai caracteristică trăsătură a prozei lui V. o constituie lirismul de o mare varietate, mergând de la patosul frenetic al participării la viaţa personajelor până la poezia descrierilor de natură şi la duioşia înfăţişării figurilor apropiate. O proză poematică, având delicate alunecări în fantastic, frecvente şi în trilogie, se află în Poveste cu năluci (1941), istorie a unei iubiri tulburătoare, cu consecinţe formative asupra autorului. în mod complementar, proza artistică, în cea mai mare parte cu substrat autobiografic, constituind o bogată mină de date pentru istoricul literar, are alături vastul jurnal publicat sub titlul în spaţiu şi timp (I-IV, 1970-1987). Lupta artistului cu el însuşi, conflictul omului cu societatea, bucuria împlinirilor şi mai ales continua îndoială privitoare la sensul existenţei şi la valoarea artei răzbat din aceste pagini emoţionante. Demnă de consemnat e în Obraze şi măşti (1995) suita de portrete ale unor personalităţi pe care le-a cunoscut, creionate în tonuri alb-negru intense. SCRIERI: Am plecat din sat, Sighişoara, 1938; ed. Bucureşti, 1957; ed. pref. Dan Grigorescu, Bucureşti, 1988; Amintiri, cu desene de Valentin Bardu, Bucureşti, 1941; Poveste cu năluci, Bucureşti, 1941; Drum spre oameni, Sibiu, 1947; ed. Bucureşti, 1961; ed. I-III, Bucureşti, 1970; Puiul de veveriţă, cu ilustraţii de Constantin Popovici, Bucureşti, 1964; O singură iubire, Bucureşti, 1965; în spaţiu şi timp, I-IV, Cluj, 1970-1987; Lumea poveştilor, cu ilustraţii de Clelia Ottone şi Sorin Obreja, Bucureşti, 1972; Ghicitori, ghicitori, cu desene de Burschi, Bucureşti, 1973; Cartea de toate zilele unui an, Cluj-Napoca, 1984; Copil fermecat, cu ilustraţii de Octav Grigorescu, Bucureşti, 1984; Succes moral, Bucureşti, 1985; Monolog asimetric, Bucureşti, 1988; Obraze şi măşti, Bucureşti, 1995; Casa de sub stejari, Bucureşti, 1999. Repere bibliografice: Sextil Puşcariu, Raport, AAR, partea administrativă şi dezbaterile, t. LIX, 1938-1939; Horia Stanca, „Am plecat din sat", „Symposion", 1939, 1; Chinezu, Pagini, 166-170; Perpessicius, Opere, VIII, 187-191, IX, 151-155; Miron Radu Paraschivescu, „Am plecat din sat", TIL, 1939,695; Octav Şuluţiu, „Am plecat din sat", RML, 1939, 6; Miron Radu Paraschivescu, „Poveste cu năluci", TIL, 1941,1398; Ion Breazu, Literatura Transilvaniei, Bucureşti, 1944,359; M. Brustur, Note despre Ion Vlasiu, „Lupta Ardealului", 1947, 237; Radu Enescu, „Am plecat din sat", ST, 1957,10; T.V.[Tudor Vianu] „J'ai quitte mon village", REVR, 1957, 4; Dumitru Danca, „Drum spre oameni", „Rumanian review", 1963, 3; Micu-Manolescu, Literatura, 235-237; Camil Baltazar, Drumul idealului artistic, RMB, 1966, 6 667; Virgil Ardeleanu, „O singură iubire", ST, 1966,2; Gheorghe Buzoianu, Sculptorul scriitor, „Magazin", 1966,5 martie; Râpeanu, Noi, 225-228; Căprariu, Jurnal, 105-109; Zaciu, Masca, 9-11; Ioan Adam, „în spaţiu şi timp", „Scânteia", 1970,8592; G. Eftimie, „în spaţiu şi timp", TR, 1970, 48; Mihai Negulescu, „Drum spre oameni", „Scânteia", 1971, 8 723; Perpessicius, Lecturi, 35-50; Ion Oarcăsu, „Creaţia îmi pare ca o continuă asceză. Confesiuni de atelier" (interviu cu Ion Vlasiu), TR, 1972, 22; Ardeleanu, „A urî", 42-46; Vlad, Convergenţe, 329-342; Dan Culcer, „în spaţiu şi timp", VTRA, 1973, 8; Baltazar, Evocări, 287-301; Anton Cosma, Univers epic transilvan, VTRA, 1979, 5; Zaciu, Lancea, 33-38; Edgar Papu, O sinteză romanescă, LCF, 1984,8; Negoiţă Lăptoiu, [Ion Vlasiu], ST, 1984,5; Călin Demetrescu, Ion Vlasiu, Bucureşti, 1984; Dan Grigorescu, Autoportretul lui Ion Vlasiu, RL, 1985,10; Anton Cosma, Ion Vlasiu, VTRA, 1985,3; Cornel Ungureanu, Jurnalul lui Ion Vlasiu, O, 1985, 9; Adrian Marino, Jurnal intim, TR, 1985, 33; Roxana Sorescu, „Succes moral", RL, 1985, 46; Fănuş Neagu, A doua carte cu prieteni, Bucureşti, 1985,53-56; Constantin Cubleşan, „ Viaţa fiecărui om este un roman", RL, 1988,19; Mircea Zaciu, Fişă biobibliografică, RL, 1988,19; Băileşteanu, Aorist, 173-176; Tihan, Apropierea, 80-83; Mircea Muthu, Dalta şi condeiul, LCF, 1990,8; Vlad, Lect. prozei, 317-321; Constantin Cubleşan, Memorialistul Ion Vlasiu, ST, 1993, 5; Olga Caba, Cheia personajelor romanului autobiografic „Drumul spre oameni", JL, 1995, 21-24; Iulian Boldea, Reflecţie şi confesiune, LCF, 1996, 41; Mircea Muthu, Călcâiul lui Delacroix, Bucureşti, 1996, 78-81; Nicolae Prelipceanu, Artistul şi amintirea, LCF, 1997,47; Cosma, Romanul, II, 238-241; Dicţ. analitic, 1,37-38; Micu, Ist. lit., 262-263; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000, 337; Dicţ. scriit. rom., IV, 786-789. I. O. VLÂDĂREANU, Elena (2. II. 1981, Medgidia), poetă. Este fiica Danielei Vlâdăreanu (n. Sandu), laborantă, şi a lui Virgil Vlâdăreanu, şofer. Urmează în oraşul natal şcoala generală şi Liceul „Nicolae Bălcescu", absolvit în 2000, iar în Capitală Facultatea de Litere, secţia română-franceză. Cu un debut în 2000 la revista constănţeană „Metafora", va frecventa diferite cenacluri bucureştene (cenaclul de la Litere, cel al Uniunii Scriitorilor coordonat de Nora Iuga, cenaclul Euridice, condus de Marin Mincu). Din 2001 lucrează ca redactor la „Cotidianul". A colaborat cu versuri, proză sau cu articole de Vlădescu Dicţionarul general al literaturii române 3 70 atitudine, cronici de carte, interviuri, reportaje la publicaţia „Fracturi", animată de poetul Marius Ianuş, fiind considerată printre reprezentanţii grupului literar „fracturist", la „Convorbiri literare", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Paradigma", „Vatra", „Orizont", „Averea", la Radio România Cultural ş.a. După prezenţa în antologia Poezia taberei (2000) şi apariţia plachetei Din confesiunile distinsei doamne M. în colecţia underground „Carmen" (2001), debutul editorial propriu-zis are loc în 2002 cu volumul Pagini Poezia publicată de V. i-a şocat ori i-a scandalizat pe unii observatori ai fenomenului literar prin duritatea, sordidul sau dramatismul „referinţei" şi prin libertatea expresiei, de o impudoare afişată. Dar discursul poetei e „mânios din prea mare sete de puritate", după cum a observat Octavian Soviany. Simplificând lucrurile, se poate spune că lirica ei se defineşte de la început printr-un inedit amestec de cinism şi candoare, rostirea fiind „cântecul unei femei nefericite, care simte cu acuitate lumea în care trăieşte" (Bogdan-Alexandru Stănescu). Sordidul existenţei cotidiene e mobilizat pentru a produce, prin ricoşeu, evocarea unui vis de frumuseţe. Deloc brută şi deloc naiv-neutră, poezia este elaborată în subtext prin selecţie şi omisiune, prin dozarea intensităţii expresive. Dacă s-ar căuta filiaţii sau afinităţi, s-ar putea depista, mai ales la început, accente bacoviene sau o afinitate de viziune cu Angela Marinescu, analogiile fiind concludente numai într-o oarecare măsură. S-a făcut trimitere şi la „urletul expresionist al Sylviei Plath" (Bogdan-Alexandru Stănescu). în opusculul Din confesiunile distinsei doamne M., ca şi în următoarele două, Pagini şi Fisuri (2003), predomină erosul, obsesia morţii, dar mai ales revolta unei conştiinţe vulnerate de agresiunile unui climat existenţial perceput ca funciarmente advers. Textul din Pagini, deşi clasat de exegeză ca poezie, e o alcătuire neconvenţională, mai degrabă un text de frontieră, omolog autoficţiu-nilor în proză: un fel de jurnal, o corespondenţă prin internet, comentarii la acestea, pretins livrate (fragmentar şi alternat) ca atare, de fapt atent „lucrate", cu obţinerea aparenţei de expresivitate involuntară. Şi aici se abordează decomplexat sordidul existenţei zilnice, fervoarea erotismului neinhibat, anecdoticul, frustrările şi inflamările jubilatorii ale cotidianului, reveria şi sentimentalitatea (toate rostite în chip violent), iar în ultimă analiză, deşi bine ascunse sub carapacea de vitalism agresiv ori de platitudine căutată, marile chestionări existenţiale, „partea poetului". SCRIERI: Din confesiunile distinsei doamne M., Bucureşti, 2001; Pagini, Iaşi, 2002; Fisuri, Constanţa, 2003. Repere bibliografice: Adrian Alui Gheorghe, Poezia din tabără, CL, 2001,1; Nicoleta Cliveţ, Feminitatea în fel şi chip, „Piaţa literară" (Cluj-Napoca), 2002, 6; Nicoleta Cliveţ, La al doilea volum, „Piaţa literară", 2002,13; Gellu Dorian, „Pagini", CL, 2002,7; Octavian Soviany, Viaţa în pagini, LCF, 2002,36; Raluca Benga, Debut pe mai multe voci, VTRA, 2002,11-12; Octavian Soviany, Despre starea calorică a (cvasi)literaturii, „Paradigma", 2003,1-2; Nicolae Bârna, însemnări despre doi poeţi, VR, 2003, 3-4; Mircea A. Diaconu, Meridiane feminine (IV), CL, 2003, 4; Bogdan-Alexandru Stănescu, Adio, Dumnezeul meu, LCF, 2003, 27; Octavian Soviany, Cancerul ruşinos al memoriei, LCF, 2003,31; Marin Mincu, O autolivrare viscerală, „Ziua literară", 2003, 63; Marius Ianuş, Cine a inventat „fracturismul" şi ce este el, ALA, 2003,670; Daniel Cristea-Enache, Poezia-jumal, ALA, 2003,677; Mihai Iovănel, Suferinţă erotică şi erotizantă..., ALA, 2003,680. N. Br. VLĂDESCU, G.[eorge] M.[ihail] (2.III.1885, Coteşti, j. Vrancea - 29.111.1952, Dumitreşti, j. Vrancea), prozator, dramaturg şi traducător. Este fiul Elenei (n. Fleva) şi al lui Mihai Vlădescu, funcţionar. Studiile secundare le face la Focşani şi la Bacău, oraş în care mulţi ani şi-a câştigat existenţa ca funcţionar. Debutează în paginile revistei „Santinela" în 1902, şi editorial în 1915 cu volumul de schiţe şi nuvele Lacrimi adevărate. în 1913 editează la Bacău revista „Căminul" (două numere), în care publică el însuşi câteva proze lacrimogene (Mi-aifost drag..., Norocul lui Moş Caloian, Păcat mare), semnate Mihail Corbea, nume sub care este menţionat în dubla calitate de redactor şi administrator al publicaţiei. Va reveni ca iniţiator de reviste peste două decenii, în 1930, când scoate la Bucureşti publicaţia cu profil literar, social şi artistic „Orientări", dispărută după numărul inaugural, dar care s-a bucurat de colaborarea lui Simion Mehedinţi, George Lesnea, Mihai Cruceanu, Octavian Goga. A colaborat la „Duminica", „Cetatea", „Convorbiri critice", „Căminul nostru", „Cosinzeana", „Ramuri", Desen de Virginia Radu Slăvescu 371 Dicţionarul general al literaturii române Vlădescu „Chemarea", „Curierul Bacăului", „Florile dalbe", „Lectura pentru toţi", „Gândirea", „Adevărul literar şi artistic", Convorbiri literare", „Năzuinţa", „Universul literar", „Licăriri", „Graiul nostru", „Gândul nostru", „Viaţa literară", „Neamul românesc literar", „Politica", „Mioriţa", „Pământul", „Lumea literară şi artistică", „Ţara de Jos", „Teatrul" (Iaşi), „România literară (1939-1940), „Semnalul", „Capitala", „Rampa" ş.a. A mai semnat O.B., Odo Basca, George Vlad, G.M. VI., g.m. vl., G. M. Vlădescu-Vlad. în 1932 i se decernează Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru romanul Menuetul, iar în 1934 este încununat cu Premiul Femina pentru romanul Moartea fratelui meu. A tradus prin intermediar francez din literatura rusă (M. P. Arţâbaşev, Extrema limită, F.M. Dostoievski, Crocodilul) şi din Mark Twain (Prinţ şi cerşetor). Drumul afirmării lui V. a fost deosebit de sinuos. Schiţele şi nuvelele publicate în periodice de-a lungul primelor decenii de activitate literară, adunate parţial în Lacrimi adevărate, Tăcere... (1922) şi Plecarea Magdalenei (1936), sunt neconcludente, ele căpătând o anume relevanţă doar în perspectiva prozei de maturitate. Deşi simte, asemenea unui personaj din schiţa Tăcere..., chemarea „tragediilor fără număr ce se petrec în jurul său" şi vrea „să se adape din durerile vii", V. nu poate depăşi zona faptului divers, a insolitului şi accidentalului, rămânând - sub aspectul modalităţilor artistice şi uneori chiar tematic -tributar unor maeştri ca I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, I. Al. Brătescu-Voineşti, I. A. Bassarabescu ş.a. Saltul hotărâtor avea să îl realizeze odată cu apariţia romanului Menuetul, cea mai valoroasă scriere a sa. Aspiraţia către ideal, către împlinirea neabătută a destinului, către depăşirea prozaicului şi a nesemnificativului - pe care, chiar în aceeaşi perioadă, Mircea Eliade o considera extrem de rară în literatură română - constituie tema centrală a cărţii. Un tânăr violonist, Paul Manolache, care nu e prezent nici o clipă direct în paginile cărţii, ajuns o celebritate la Paris, devine punct de reper pentru urbea din care s-a desprins, cu micimile şi josniciile ei, şi mai ales pentru Annibal Ionescu, profesorul lui de vioară, care nu a avut tăria să se lepede de plumbul vieţii materiale şi să-şi urmeze chemarea. Visând încă la ceea ce ar fi putut realiza, pe deplin conştient de ratare, el sfârşeşte prin a se sinucide. E felul cel mai înalt de omagiere a ascensiunii celui transfomat în star sub numele Pol Mano. Restul colectivităţii priveşte aproape la unison ridicarea artistului dintr-o perspectivă mercantilă, dorind să obţină, pentru localitatea în care trăiesc sau pentru ei personal, toate avantajele posibile. E un bun prilej pentru autor de a prezenta faţetele târgului de provincie, cu nuanţe mai mult caragialeşti decât sadoveniene. Admirabil e surprinsă psihologia creşterii şi descreşterii interesului public faţă de Angelica Manolache, mama violonistului, în funcţie de ştirile care vin din străinătate. Atâta timp cât presa franceză anunţă succesele artistului, toţi îl consideră un simbol al oraşului, iar mamei i se acordă întreaga consideraţie. Se pregăteşte chiar, în urma unei farse ă la Caragiale, printr-o telegramă mistificată, primirea oficială a tânărului. Când însă ştirile despre succesul lui încetează să mai apară şi violonistul îşi tot amână venirea, târgul îşi îndreaptă atenţia spre alte subiecte, punct în care Desen de Neagu Rădulescu romanul s-ar fi putut încheia anodin. Dar, printr-o mişcare imprevizibilă, autorul răstoarnă cursul întâmplărilor şi dă o tentă de mister întregii construcţii epice. Paul Manolache nu s-a întors în oraşul natal pentru că, de fapt, murise în urmă cu doi ani într-un accident, iar iluzia supravieţuirii sale o întreţinea cu dăruire, recunoştinţă şi iubire secretara sa (pe care el o salvase cândva pe malul lacului Leman), trimiţându-i regulat mamei scrisori de răspuns bătute la maşină şi fotografii vechi, retuşate. La data anunţată, în locul violonistului soseşte credincioasa lui secretară, care îi comunică Angelicăi Manolache adevărul. Impresionată de devotamentul fetei, mama violonistului o îmbrăţişează ca pe propria-i fiică. Tenta aceasta de umanism şi de înfrăţire peste durere trece şi în celelalte cărţi, fiind o idee constantă a prozei lui V. Scris cu nerv şi cu inventivitate verbală, romanul rezistă, în pofida unor formule melodramatice. Impresia de artă autentică o transmite şi cel de-al doilea roman, Moartea fratelui meu - definit chiar de autor ca „o povestire prea tristă pentru lumea veselă de acum" -, cuceritor mai ales prin explorarea universului infantil. Doi copii, Lucu (orfan de tată) şi Nucu (fiul unui ofiţer), se înfrăţesc şi manifestă unul faţă de altul o prietenie duios-spirituală, dincolo de fire, pe care o păstrează cu sfinţenie până la maturitate, când, în condiţiile războiului, sunt aruncaţi de destin pe poziţii ireconciliabile: Nucu e condamnat la moarte sub învinuirea de trădare pentru că luase apărarea unui tânăr german care căuta trupul tatălui său căzut în luptă, iar Lucu e desemnat ca paznic al lui. Spre a-i uşura ultimele clipe de viaţă, Lucu îşi minte prietenul: îi spune că a fost graţiat Vlăduţ Dicţionarul general al literaturii române 372 şi îi dă astfel o undă de speranţă. Dar gândindu-se la şocul pe care Nucu îl va avea în faţa plutonului de execuţie din care va face parte şi el, se hotărăşte să-i facă „binele" până la capăt şi îl împuşcă în somn, înfrânându-şi durerea nemărginită pe care i-o provoacă acest gest. Apare aici reduplicată, ca un pandant, o scenă similară cu aceea pe care maiorul Arnotă, tatăl lui Nucu, o trăise în timpul Războiului pentru Independenţă, când, spre a-şi salva de suferinţe prietenul mutilat, neamţul pe care îl învăţase româneşte şi pe care şi-l făcuse frate, „reflexul conştiinţei lui", îşi călcase pe inimă şi îl împuşcase. E subliniată încă o dată, spre a căpăta contur definitiv, credinţa că binele trebuie făcut chiar cu riscul răului. Ca şi în Menuetul autorul aruncă peste realitate vălul misterului, irizând-o cu numeroase taine. Pe unele, precum cele ale maiorului Arnotă şi ale rahagiului Alexe, îşi propune să le desluşească chiar Lucu, alter egoul autorului. Pe altele V. le lasă într-adins nedescifrate. De pildă, misterul dens care o înconjoară pe mama lui Lucu, poate cel mai interesant dintre personaje, femeie frumoasă, descendentă dintr-o familie nobilă, ducându-şi cu demnitate viaţa de mizerie şi încercând - inexplicabil pentru toţi cei din jur - să-şi menţină în bună stare podgoria, ultima dovadă a trecutei ei stări sociale. Scrisă cu câţiva ani înaintea declanşării celui de-al doilea război mondial, cartea e traversată de ideea absurdităţii războiului şi de necesitatea convieţuirii în pace şi înţelegere universală. Această idee, conjugată cu cea a combaterii răului de toate felurile, oriunde şi oricând, în numele binelui ce trebuie săvârşit fără ezitare, se prelungeşte şi mai evident în următoarele două romane, Republica disperaţilor (1935; retipărit în ediţie definitivă în 1946 cu titlul Republica disperaţilor. Gabroveni & Co.), pe care Leon Baconsky îl apropie de romanul lui Franz Werfel Cazul judecătorului Sebastian prin „tezismul umanitarist", şi Gol, rămas la primul volum, început de viaţă (1937). Problemele ineficacităţii justiţiei, care nu îi poate pedepsi pe marii vinovaţi şi în general nu ţinteşte stârpirea cauzelor sociale ale răului (discutate în Republica disperaţilor) sau ale imensului gol moral ce acaparează îndeosebi înalta societate secând-o de orice dram de moralitate în ascensiunea fără scrupule către bogăţie şi putere (tratat în început de viaţă), sunt prezente de fapt în ambele scrieri, în diverse dozaje, dar cam în acelaşi fel dezavuate. Pe bună dreptate s-a observat că ultimele cărţi ale lui V. au o subliniată desfăşurare tezistă şi că autorul îngroaşă exagerat liniile, cultivând cu predilecţie pasta întunecată, tezismul având drept consecinţă schematizarea multor personaje şi creionarea caricaturală a peisajului uman în care ele trăiesc. Alte romane, publicate fragmentar (Crenguţa, Dureri fără nume, Romanul unui visător, Vipera) sau despre care a lăsat mărturii că le-ar avea în pregătire (Eldorado sau Omul care s-a însurat cu o găină, Errare, Adulter - cu pagini de o tragică rezonanţă) nu au fost, din câte se ştie, niciodată încheiate. Cartea Rango, prietenul oamenilor, tipărită în 1942 sub numele lui V., îi aparţine în realitate lui Marius Mircu, pe care legile rasiale impuse de Guvernul Antonescu îl împiedicau să publice. SCRIERI: Lacrimi adevărate, Bucureşti, 1915; Tăcere..., Bucureşti, 1922; Menuetul, Bucureşti, [1932]; ed. pref. Constantin Cubleşan, Bucureşti, 1972; Moartea fratelui meu, Bucureşti, 1934; ed. îngr. şi pref. Teodor Vârgolici, Bucureşti, 1965; Republica disperaţilor, Bucureşti, [1935]; ed. (Republica disperaţilor. Gabroveni & Co.), Bucureşti, 1946; Plecarea Magdalenei, Bucureşti, [1936]; Gol, voi. I: început de viaţă, Bucureşti, 1937; Menuetul Moartea fratelui meu, Bucureşti, 1988. Traduceri: Mark Twain, Prinţ şi cerşetor, Bucureşti, 1937; M. P. Arţâbaşev, Extrema limită, Bucureşti, 1939; F.M. Dostoievski, Crocodilul, Bucureşti, [f.a.]. Repere bibliografice: G.B. [George Baiculescu], „Tăcere...", ALA, 1923,155; I. Gr. Oprişan, „Tăcere...", „Răsăritul", 1925, 2; Al. Robot, „Menuetul", RP, 1932, 4 487; Nicolae Ţimiraş, O satiră socială, „Cetatea", 1933,2; Constantinescu, Scrieri, V, 212-214; Octav Şuluţiu, „Menuetul", „Axa", 1933, 14; Perpessicius, Opere, VI, 96-98, VII, 90-92; Octav Şuluţiu, „Moartea fratelui meu", F, 1935, 1; Izabela Sadoveanu, Premiul Femina în România, ALA, 1935, 746; Teodor Scarlat, Un mare artist: G.M. Vlădescu, „Naţionalul nou", 1935, 365; Traian Stoica, G.M. Vlădescu, „Pământul", 1935,108; Alexandrescu, Confesiuni, 60-63; Sebastian, Eseuri, 340-344; Papadima, Creatorii, 323-326; Pericle Martinescu, „Republica disperaţilor", „Reporter", 1935, 75-77; a.n. [Alexandru Negură], „Menuetul", „Hotarul" (Arad), 1936, 2-3; Erasm [Petru Manoliu], „Gol", „Credinţa", 1937,1054; Omagiu lui G.M. Vlădescu, „Pământul", 1937,163-165 (semnează Elena Farago, Victor Eftimiu, George Mihail Zamfirescu, Eugen Cealâc, Al. Lascarov-Moldovanu, Cezar Petrescu, Virgil Huzum, C.D. Fortu-nescu, Dem. Theodorescu, Radu Gyr, Mircea Brates, Radu Cosmin, Sandu Teleajen, Petre C. Georgescu-Delafras ş.a.); Camil Baltazar, Scriitor şi om, Bucureşti, 1946,177-184; C. Săteanu, Cuvinte despre G.M. Vlădescu, „Pământul", 1937, 168; D. Murăraşu, Romanul românesc contemporan, CTC, 1937, 11-12; Horia Liman, „Menuetul", „Lumea românească", 1937, 167; Lovinescu, Scrieri, VI, 204-205; Baltazar, Evocări, 239-249; Predescu, Encicl, 903; Călinescu, Ist. lit. (1941), 702-704, Ist. lit. (1982), 786-788; I. Valerian, Chipuri din viaţa literară, Bucureşti, 1970, 59-63; Leon Baconsky, G.M. Vlădescu, ST, 1971, 9; Sorin Titel, „Moartea fratelui meu", RL, 1971, 52; Crohmălniceanu, Literatura, I (1972), 350-351; Piru, Ist. lit, 270-271; Carianopol, Scriitori, 1,76-92; Nae Antonescu, G.M. Vlădescu, ST, 1985,4; Radu Sorescu, Un prozator al simetriei existenţiale, CNT, 1989,17; G. M. Vlădescu, RRI, IV, partea 1,429-448; Dicţ. scriit. rom., IV, 789-791. I. O. VLĂDUŢ, Dumitru (3.III.1950, Ciorăşti, j. Vâlcea), teoretician literar, comparatist. Este fiul Gheorghiţei (n. Tănăsuică) şi al lui Gheorghe Vlăduţ, muncitor. Urmează şcoala generală la Şirineasa, liceul la Băbeni, judeţul Vâlcea (1965-1969), şi Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1969-1973). După absolvire lucrează la Timişoara în calitate de cercetător la Baza de Cercetări Ştiinţifice a Academiei Române, Sectorul poetică şi stilistică (1973-1975), la Centrul de Ştiinţe Sociale al Universităţii din Timişoara (1975-1990), ulterior la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Titu Maiorescu" al Academiei Române, iar din 1999 la Universitatea Tibiscus, unde este conferenţiar la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică. Şi-a susţinut doctoratul în 1990 cu teza Simbolismul poetic românesc: atitudini, concepte, procedee. A debutat la „Orizont" în 1976, iar prima carte personală este Teoriile simboliste româneşti, apărută în 1987. Mai colaborează la 373 Dicţionarul general al literaturii române Vlăstarul „Analele Universităţii din Timişoara", „Studii de literatură română şi comparată", „Caietul «Cercului de studii»" (publicaţie a Centrului de Ştiinţe Sociale, al cărei secretar de redacţie a fost), „Aradul cultural", „Paralela 45", „Limbă şi literatură", „Cercetări de lingvistică", „Banatul", „Clio", „Analele Universităţii «Tibiscus»", „Transilvania", „Lumina" (Novi Sad) ş.a. Este prezent cu studii în culegerile colective Limbaj poetic şi versificaţie în secolul al XlX-lea (I-IV, 1977-1981), Stilurile nonartistice ale limbii române literare din secolul al XlX-lea (I-V, 1982-1986), Text, figură, coerenţă (1987), Semiotică şi poetică (1992), La Terre et YEcrit. De la decouverte archeologique au texte scientifique et litteraire (Montbrison, 2000) ş.a. Volumul Teoriile simboliste româneşti va fi reluat şi amplificat în Poetici simboliste în România şi Franţa (1999), unde V. dă o lucrare academică consistentă, cumpănit structurată şi redactată cu rigoare. Cercetarea este una de erudiţie, de recenzare şi interpretare a informaţiei. Deşi obiectul ei ţine în principal de istoria şi teoria literară, definitoriu pentru felul în care a fost concepută e caracterul interdisciplinar, autorul operând cu supleţe pe tărâmurile stilisticii, poeticii, retoricii, prozodiei etc., dar şi în alte domenii: istoria artei, istoria ideilor şi mentalităţilor, a filosof iei etc. Perspectiva de ansamblu este comparatistă, şi, după cum remarca un comentator, cartea „limpezeşte multe lucruri care [...] nu au beneficiat de aprofundare prin tehnici ale cercetării comparatiste, în care sunt valorificate atât elemente conceptual-teoretice, cât şi analize pornind de la opera lirică propriu-zisă" (Alexandru Ruja). Titlurile capitolelor lămuresc dinamica de ansamblu a demersului: Contextul inovator, Spre un nou ideal estetic. Cucerirea modernităţii. Atitudinea faţă de tradiţie, Muzicalizarea. Poetica implicitării, Retorica analogiei, Criteriile limbajului liric, Verslibrismul. Efortul de fixare a aspectului doctrinar, ideologic şi teoretic al simbolismului poetic românesc se întreprinde nuanţat, în deplină cunoştinţă de cauză. Dificultăţile sunt relevate de V. de la bun început, atunci când îşi caracterizează demersul ca unul „descriptiv, vizând mai întâi codurile poetice normative pe care teoreticienii simbolismului românesc le-au făcut cunoscute în numeroase intervenţii de natură fragmentară, nesistematică, într-un limbaj nu atât conceptual, cât predominant eseistic, polemic şi chiar liric". Etapei descriptive, densă şi riguros administrată, şi care se opreşte nu numai la contribuţiile teoretice consistente ale lui Ovid Densusianu, N. Davidescu, Pompiliu Păltănea, Ion Minulescu, Ştefan Petică, ci şi la acelea oarecum întâmplătoare, i se adaugă comentariile interpretative, extinse până la situarea problematicii într-o perspectivă culturală amplă, fiind de semnalat referirile la filosofia germană, la contribuţia teoretică a lui Miguel de Unamuno, Ortega y Gasset, Carlos Bousono ş.a. După cum judicios remarcă G. I. Tohăneanu, „în ciuda bogăţiei şi diversităţii informaţiei, în ciuda numărului imens de «trimiteri» directe sau mijlocite, se vede cât de colo că Dumitru Vlăduţ îşi controlează şi îşi domină sursele cu dezinvoltura şi autoritatea ochiului său critic, ordonator şi selectiv. Iar vastul său aparat bibliografic atrage luarea-aminte nu numai prin ceea ce nouă filologilor ne place să numim «acribie» exemplară, dar şi printr-o neobişnuită «voluptate» ştiinţifică ce pulsează dincolo de slove". SCRIERI: Teoriile simboliste româneşti, Timişoara, 1987; Poetici simboliste în România şi Franţa. Interferenţe retorico-stilistice, introd. G. I. Tohăneanu, Timişoara, 1999. Repere bibliografice: Livia Vasiluţă, „Elemente lexicale de limbă vorbită în stilurile nonartistice ale limbii române literare din secolul al XlX-lea", SCL, 1986,4; Alexandru Ruja, Poetici simboliste, „Paralela 45", 2002,3 289. N.Br. VLĂSTARUL, revistă a Liceului „Spira Haret" apărută la Bucureşti, bilunar din 25 decembrie 1923 până la 25 decembrie 1930, apoi lunar din ianuarie 1931 până în mai 1939 şi din octombrie 1939 până în decembrie 1942; publicaţia va fi reactivată într-o serie nouă în 1965. La început apare sub îngrijirea unui comitet, apoi îi are ca directori pe George Marinescu (1930) şi pe V. V. Haneş, sprijiniţi de un comitet a cărui componenţă se schimbă mereu. Este una dintre cele mai bune reviste şcolare din ţară, conţinând materiale originale, de ţinută. Mai are meritul că paginile ei găzduiesc începuturile literare ale unor scriitori importanţi care au trecut prin acest liceu. Din prima generaţie de colaboratori la V., unii chiar debutând aici, sunt de amintit Mircea Eliade, Ioan I. Vlăstarul...................... ' V, V. HANEŞ Toamnă târzie (versuri) • - * NELU ClORANHSCU In memoria lui Spîru C. Haret „VLASTARUL* Epistolă câtre Pisoni * • ♦ • HORAŢIU Ştiinţa ieri şi «zi............* EMIL ŞTEFĂNESCU Castelul (versuri} VASlLF. VELCIU Glasul copilăriei (nuveii) • . N. C. Jocuri distractive, Pagina humorisiicâ, Probleme propuse, litformaţiuni. Vlăstaru-Wexler Dicţionarul general al literaturii române 374 Ciorănescu, AL Claudian, Haig Acterian, Valeriu Papahagi, Alexandru Ciorănescu, Barbu Brezianu, Constantin Noica. Generaţia din anii '30 îi numără pe Alexandru Elian, Traian Lalescu, Octav Şuluţiu, N. Steinhardt. Din generaţiile următoare s-au ilustrat Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Alexandru Vona (sub numele real, Samuel Albert). La început V. beneficiază de aportul unor tineri poeţi, ca Alexandru Ciorănescu, Barbu Brezianu, Constantin Noica (cu mai multe poezii, între care şi Meşterul Manole, „dedicată d-lui L. Blaga"); proză dă Adrian Gheorghiu, iar cu eseuri sunt prezenţi Mircea Eliade, Al. Elian, Valeriu Papahagi, C. Noica, Haig Acterian, Eugen Ionescu, Octav Şuluţiu, N. Steinhardt. Revista deţine o serie de rubrici interesante, ca „Omnia", „Cronica ştiinţifică", „Cărţi", „Rubrica matematică". Se publică multă literatură originală, dar şi traduceri din Horaţiu, Byron, Leconte de Lisle, Jean Moreas, Petrarca ş.a. Despre asociaţia absolvenţilor liceului scrie C. Noica, este evocată personalitatea lui Spiru Haret, se inserează comentarii despre literatura contemporană. Merită amintite articolul lui Dinu Pillat intitulat Evoluţia nuvelei în literatura română, o analiză privind teatrul lui Lucian Blaga iscălită de Al. Dragomirescu-Baranga şi portretul Lucian Blaga de Vera Popovici. în 1935 se publică un supliment închinat Transilvaniei, ce reuneşte materiale precum Ardealul de Mircea V. Popa, Doctrina lui Simion Bărnuţiu de Cezar Popescu, Nuvela lui Slavici de Mircea Bărbulescu, Romanul lui L. Rebreanu de Mihail M. Manolescu, Gh. Coşbuc de G.I. Florian, Goga şi Ardealul de Al. Niţulescu. M. Pp. VLĂSTARU-WEXLER, Boris (pseudonim al lui Baruh Wexler; 20.X.1922, Rezina, j. Orhei -11.11.1993, Tel Aviv), prozator. S-a născut în familia unui cultivator de tutun. Primele clase le face în localitatea de baştină, după care urmează Liceul „Vasile Lupu" din Orhei. Luptă pe front în al doilea război mondial, la întoarcere absolvind Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău. A fost redactor la „Ţăranul sovietic" şi la „Moldova socialistă", a colaborat la emisiuni literare radio. în 1973 se stabileşte în Israel. V.-W. este autor al unor volume de proză scurtă, majoritatea pentru copii: Anicuţa (1953), A licărit o stea (1957), Treceau cocorii (1958), Arbori de veghe (1962), Popasuri (1963), în pragul casei (1964), Strada (1972) ş.a., în care explorează mai ales universul infantil. A compus povestiri, nuvele şi romane şi din nevoia, aşa cum mărturiseşte el însuşi, de a dezvălui una „dintre cele mai triste şi mai sângeroase pagini din istoria Basarabiei". Romanul Rugăciune pentru cei morţi (inclus în Scrieri alese, 1993), alcătuit „în adâncă ilegalitate" în iarna 1972-1973 şi trimis clandestin peste graniţă, se remarcă tocmai prin caracterul realist al descrierii unor tablouri şi episoade ale vieţii românilor şi evreilor basarabeni (războiul, deportările care au urmat etc.), prin verosimilitatea prezentării personajelor. SCRIERI: Anicuţa, Chişinău, 1953; A licărit o stea, Chişinău, 1957; Treceau cocorii, Chişinău, 1958; Chirică, Chişinău, 1960; Povestiri, Chişinău, 1960; Perdeaua de plopi, Chişinău, 1961; Arbori de veghe, Chişinău, 1962; Creasta pestriţă, Chişinău, 1962; Paşii, Chişinău, 1962; Popasuri, Chişinău, 1963; în pragul casei, Chişinău, 1964; Ştrengarii, Chişinău, 1965; Acoperiş deasupra capului, Chişinău, 1966; Cascade, Chişinău, 1968; Marghit, Chişinău, 1970; Strada, Chişinău, 1972; Scrieri alese, Chişinău, 1993. Repere bibliografice: Raisa Suveică, Vorbeşte creaţia, „Octombrie", 1956,7; Mihail Ştivelman, A doua carte a scriitorului, „Nistru", 1957,6; F. Levit, înclinaţii şi orientare, „Nistru", 1962,2; Ion Ciocanu, Din mii de tone, „Nistru", 1964,8; Ion Ciocanu, Articole şi cronici literare, Chişinău, 1969, 41-70; Victor Prohin, Revenire: Boris Vlăstaru-Wexler, „Scrieri alese", LA, 1993,3-4; Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 216-217. I. C. VOACEA ROMANULUI, publicaţie apărută la Roman, săptămânal, de la 4 mai 1889 la 26 aprilie 1890. Condusă de un comitet, gazeta cuprinde informaţii politice din localitate şi din ţară, articole de polemică politică, rubrici de varietăţi şi ştiri sociale. în foileton se tipăresc mai în fiecare număr scrieri ale lui Eugen Vaian. Cele mai multe sunt schiţe naturaliste, încercând să surprindă trăsăturile unui tip social (Gazetarii, Nenea Sandu, Artiştii). Se mai publică „scene şi tablouri din viaţa clerului" de Şt. Basarabeanu (Victor Crăsescu). Poeziile, puţine de altfel, aparţin lui Eugen Vaian, M. Ciucă şi Elizei Mustea. Rar figurează în sumar cronici teatrale sau muzicale, semnate Emil, pseudonim care, ca şi Emile Cadenette, pare a fi al lui Vaian. în gazetă sunt incluse şi tălmăciri din Emile Zola, Pierre Loti, Ludwig Uhland sau din autori francezi obscuri. D. M. VOCEA ADEVĂRULUI, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între martie 1882 şi 1 iunie 1883, sub redacţia lui Panait Macri; la numărul 4, alături de prim-redactor, figurează ca redactor N. Cristescu, care anterior era menţionat ca administrator, iar la numărul următor se anunţă transformarea gazetei în hebdomadar. Având pe copertă subtitlul „Revistă ilustrată", iar pe prima pagină „Revistă pentru toţi", V.a. încearcă să se adreseze unui public larg, făcând în mod obişnuit concesii unui gust îndoielnic. Cele mai reuşite scrieri în proză sunt reproduceri, de preferinţă din „Convorbiri literare" (Nicolae Gane, Privighetoarea Socolei, Fluierul lui Ştefan). Panait Macri este prezent în mai toate numerele, lui aparţinându-i romanele în foileton, schiţele şi povestirile tipărite timp de mai bine de un an. Intrigi, amoruri, răzbunări, crime din iubire - toate formează trama, uniformă, a paginilor lui Macri (Omorul din pădure, O noapte îngrozitoare, Petru şi Amorina, Victima amorului). O povestire lipsită de orice însuşiri publică Ion Pop-Florantin (Sugrumătorul). în bună măsură versurile din V.a. sunt iscălite tot de Panait Macri. Miron şi Florica, o replică puerilă la poemul omonim al lui Iacob Negruzzi, este indicată de Macri drept legendă autentic populară şi adnotată minuţios. Alte poezii aparţin lui Iuliu I. Roşea (Merele, Pe munte, Zâna florilor), B. P. Hasdeu (retipăriri), Elenei Demetrescu, lui Oreste Lujan. Redactorul susţine rar o cronică literară şi mai consecvent una teatrală, dovedind, cu deosebire în comentariile consacrate unor piese, oarecare pricepere şi gust. Mai interesante, deşi alcătuite în genere după clişee publicistice, sunt portretele făcute de Dionisiu Popescu lui Cezar Bolliac, A. T. Laurian, Pantazi Ghica, AL Candiano-Popescu, Vasile Conta ş.a. Se mai dau tălmăciri din Ossian 375 Dicţionarul general al literaturii române Vodă (Ruinele Selenei), Byron, Voltaire, Puşkin (Fiica căpitanului), dar şi câteva nuvele mediocre sau melodrame, cărora nu li se menţionează autorul. Mai pot fi întâlnite numele lui I. C. Fundescu, I. S. Spartali şi Carol Scrob. D. M. VOCEA OLTULUI, gazetă apărută la Craiova, bisăptămânal, între 22 aprilie şi 24 decembrie 1857, cu subtitlul „Jurnal politic şi literar", apoi între 14 februarie şi 26 iunie 1860, având subtitlul „Jurnal politic, judiciar şi literar". în primul an de apariţie este condusă de unionistul Gheorghe Chiţu, autor de articole politice bine orientate din punct de vedere naţional şi de reuşite versuri patriotice. La seria a doua se menţionează că jurnalul va fi redactat de un G. G. Măcescu, acesta ocupându-se probabil doar de partea administrativă. Acelaşi G. G. Măcescu mai editase în 1855 o gazetă politică având titlu identic, din care nu s-a păstrat nici un exemplar. începând cu numărul 6 din 1857 V.O. este înlocuită de „Oltul", dar în 1860 se revine la primul titlu. în coloanele publicaţiei semnează Nicolae Nicoleanu, Radu Ionescu, August Peşacov, Gheorghe Chiţu şi Toma Strâmbeanu. Se reiau şi poezii de C. D. Aricescu, G. A. Geanoglu (Odă la Safo) sau de I. C. Fundescu (Italia la 1860, La Patrie, La damele române, Soldatul român). Tot reluări sunt „două arii" din canţoneta comică Surdul, „compusă şi executată de dl I. Caragiali şi publicată de curând la Bucureşti". Câteva traduceri din Lamartine (Charlotte Corday -fragment din Istoria girondinilor), Al. Dumas (Fraţii corsicani), A. Ubicini (Despre antichităţile, monumentele, obiceiurile şi costumele românilor) şi un fragment din Românii subt Mihai Viteazul de N. Bălcescu înviorează foiletonul periodicului. R. Z. VOCEA OLTULUI, publicaţie apărută la Craiova, bisăptămânal, între 2 aprilie şi 8 septembrie 1891. Organ al Partidului Naţional Liberal, gazeta îl susţinea pe I. C. Brătianu, dedicân-du-se aproape în întregime polemicilor politice. Literaturii i s-a acordat un loc secundar. S-au tipărit versuri de Traian Demetrescu (Impresiune, Camera ei), traduceri care îi aparţin tot lui (Rugăciune, după Sully Prudhomme, Seri nostalgice, după Em. Michelet), precum şi poezii de D. Marinescu-Marion, Al. G. Polihroniade, Petru Vulcan (sub numele real, P. Ghinu), M. Măldărescu. De asemenea, N. Burlănescu-Alin semnează versuri mai în fiecare număr (Melancolie, La ţărmul liniştitei mări, Şi când...). Este inclusă şi o snoavă de Petre Ispirescu (Advocatul gonit din rai). Se pare că V.O. era redactată în cea mai mare parte de publicistul craiovean C. N. Iovipale, care, de altfel, era şi girant responsabil. D. M. VOCEA ROMÂNĂ, revistă apărută la Craiova între 5 iunie şi 5 decembrie 1880, între 15 noiembrie 1882 şi 5 iulie 1883 şi între 15 ianuarie şi 15 septembrie 1884; în primul an s-au editat trei numere, la intervale neregulate; din 1882 iese bilunar, iar în 1884 lunar. „Organ al Clubului Profesoral din Craiova", V.r. are un comitet de redacţie format, la prima serie, din profesorii G. M. Fontanin, I. Bombăcilă şi D. I. Papilian, grup la care ar trebui adăugat şi L. CI. Raymond, coautor al unui Advertisment preliminariu. Cu o ortografie etimologizantă, care face articolele greu de citit, se anunţă un program ce include ideea de „progres retrospectiv" în cultură şi în limbă, combătându-se orientarea italienistă a lui Ion Heliade-Rădulescu, dar şi ortografia fonetică a „noii direcţii" de la Iaşi. Colaborează cu versuri câţiva elevi ai liceului din Craiova, printre care Nicolae Cioculescu. Seria a doua (1882-1883) abandonează ortografia hibridă impusă de Fontanin şi adăposteşte colaborarea lui B. P. Hasdeu cu poezii (reluate din revistele lui), cu un comentariu de documente istorice locale, Din răvaşele banilor Craiovei, şi cu textul unui discurs rostit la Iaşi, la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare. Versuri mai dau G. T. Buzoianu şi Gr. I. Columbeanu. Se preia din „Armonia" de la Târgovişte nuvela O masă de stos de Al. Vlahuţă, iar G. T. Buzoianu este şi autorul unei cronici dramatice tot el semnând, în seria ultimă, comedia într-un act Adriana. Din Fenelon traduce D. I. Papilian. La seria din 1884 comitetul de redacţie e format din S. Mihalescu, Mihail Strajanu, G. T. Buzoianu, G. I. Buşilă şi M. V. Stăureanu. Printre colaboratori se numără Grigore Sima al lui Ion (Cântece populare din Ardeal). Mihail Strajanu figurează cu o analiză a poeziilor lui Mihai Eminescu, în care pune în evidenţă originalitatea imaginilor, „libertatea de cugetare" şi profunzimea ideilor filosofice. R. Z. VODĂ, Gheorghe (24.XII.1934, Văleni, j. Cahul - 24.11.2007, Chişinău), poet, prozator şi eseist. Este fiul Măriei şi al lui Dimitrie Vodă, ţărani. învaţă la şcoala din Văleni, apoi la Cahul. Va urma Institutul Pedagogic „Ion Creangă" din Chişinău (1954-1959), iar mai târziu cursuri de regizori şi scenarişti la Institutul Unional de Cinematografie din Moscova (1965-1966). A fost reporter, asistent de regie şi regizor la Studioul Moldova-film, timp îndelungat consultant şi consilier la Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească (membru în comitetul de conducere ales în 1987 şi reconfirmat la Congresul din 1990), redactor la Comitetul de Stat pentru Radio şi Televiziune (demis ca naţionalist), la publicaţiile „Moldova socialistă" şi „Tinerimea Moldovei", colaborator, iar din 1994 redactor la „Glasul naţiunii" (primul ziar tipărit cu caractere latine după iniţierea acţiunii de renaştere naţională) şi la „Ţara". A regizat filmele Bariera, Se caută un paznic (1967) şi Singur în faţa dragostei (1969), a scris scenarii pentru filmele documentare D-ale toamnei, Nunta ş.a., la care a semnat şi regia. Ca şi placheta Zborul seminţelor, cu care a debutat editorial în 1962, celelalte volume de poezii ale lui V. - Focuri de toamnă (1965), Ploaie fierbinte (1967), Aripi pentru Manole (1969), Pomii dulci (1972), Valurile (1974), Frumos să-i fie pururi chipul (1976; Premiul „N. Ostrovski" al URSS), Inima alergând (1980), De dorul vieţii, de dragul pământului (1983; Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti), La capătul vederii (1984; Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti) - relevă un poet ce întreţine în cel mai înalt grad cultul eticului şi îşi supune gesturile şi faptele unui examen de conştiinţă, făcând o radiografie socială în lumina adevărului. Versul său e direct, dens şi tăios ca o sentinţă. Ca şi Grigore Vieru şi Ion Vatamanu, V. a cultivat cu predilecţie balada. Afiliat la mesajul moral al generaţiei Labiş, refuză inerţia, somnul, lâncezeala. Raportarea la bunul-simţ de sorginte Vodă Căpuşan Dicţionarul general al literaturii române 3 76 populară, la firesc generează o ardoare etică în spiritul Glossei eminesciene sau al poeziei gnomice argheziene: „Nu e Rău şi nu e Bine,/este bine, este rău,/Tu să pleci când altul vine/mai semeţ în locul tău". Pildele socratice ale lui Moş Pasăre, personajul epic al mai multor poeme, sunt rostite când în spirit folcloric, când cu mijloace publicistice, când în formule livreşti. Moş Pasăre este prezent în versurile lui V. şi în anii renaşterii basarabene, ironizându-i pe toţi cei cărora le erau străine idealurile naţionale, adevărul şi limba, „casa fiinţei noastre". în lirica începuturilor poetul apare ca „un pom al Sudului", valorizând culoarea locală şi simbolurile acestuia: amiaza, câmpia, rădăcinile, soarele. El recurge la spiritus Iod spre a glorifica fermitatea, cumpătarea, dârzenia. în acelaşi timp este un poet structural nonconformist: blamează, scutură de convenţii, asanează, dezgheaţă, ascute simţurile şi raţiunea, îndeamnă; exprimă o atitudine de esenţă etică în spiritul poeţilor-tribuni ardeleni, face pedagogie socială. Versurile apar ca o reacţie justiţiară a unei conştiinţe lucide, măsură supremă a valorilor. Bunăoară, în Aripi pentru Manole mitul icaric este reinterpretat în sensul accentuării nu a nevoii omului de a zbura, ci a existenţei vămilor care trebuie plătite pentru a atinge altitudinea spirituală; cunoaşterea presupune înălţări şi căderi alternative; omul modern este mereu răvăşit de pasiunea pentru lumină, pentru „foc", este „ars" în etape. V. scrie şi mici parabole etice despre pericolele existenţiale şi sociale: automatismul, degradarea naturii, identificarea cu masca. Unele versuri, deosebit de concentrate, miniaturale în felul haiku-urilor japoneze, prezintă viziuni epifanice. Poet al „stelelor" cunoaşterii, V. a mai publicat povestiri pentru copii: Caietul din fântână (1979), Bunicii mei (1982; Premiul de Stat al RSS Moldoveneşti), Leagănul (1984) şi eseuri (.Iscălitura, 1978), iar în anii '90 articole axate pe ideea naţională. A tradus un volum de versuri de A. A. Tvardovski (1973). SCRIERI: Zborul seminţelor; Chişinău, 1962; Focuri de toamnă, Chişinău, 1965; Ploaie fierbinte, Chişinău, 1967; Aripi pentru Manole, Chişinău, 1969; Versuri, Chişinău, 1970; Pomii dulci, Chişinău, 1972; Valurile, Chişinău, 1974; Frumos să-i fie pururi chipul, Chişinău, 1976; Rămâi, Chişinău, 1977; Iscălitura, Chişinău, 1978; Caietul din fântână, Chişinău, 1979; Inima alergând, Chişinău, 1980; Marele ştrengar, Chişinău,1980; Bunicii mei, Chişinău, 1982; De dorul vieţii, de dragul pământului, Chişinău, 1983; La capătul vederii, Chişinău, 1984; Leagănul, Chişinău, 1984; Omul de la temelie, Chişinău, 1985; Scrieri alese, pref. Mihai Cimpoi, Chişinău, 1988; Viaţa pe nemâncate, Chişinău, 1999. Antologii: Poezia Moldovei Sovietice, Chişinău, 1984 (în colaborare cu Mihail Dolgan). Repere bibliografice: Aureliu Busuioc, Seminţe de rod, „Nistru", 1963, 2; Anatol Ciocanu, Treptele poeziei, „Tinerimea Moldovei", 1965,17 septembrie; Ion Ciocanu, Gheorghe Vodă. Profil liric, „Tinerimea Moldovei", 1966,5 noiembrie; Mihai Cimpoi, Alte disocieri, Chişinău, 1971,138-141; Mihai Cimpoi, Profiluri literare, Chişinău, 1972,132-135; Eliza Botezatu, „Un adevăr în patrie trăieşte../', „Nistru", 1978, 5; Ana Bantoş, Creaţie şi atitudine, Chişinău, 1985, 116-128; Mihail Dolgan, Poezia: adevăr artistic şi angajare socială, Chişinău, 1988, 275-281; Ana Bantoş, Un poet mergând desculţ pe pământul Basarabiei, „Limba română" (Chişinău), 1991, 3-4; Leo Butnaru, Umbra ca martor, Chişinău, 1991,141-145; Ion Ciocanu, Contururile definitivului, „Limba română", 1993, 1; Mihai Cimpoi, Poezia ca rezistenţă, CC, 1993, 7-9; Timofei Roşea, Lacrima revelatoare a poeziei, LA, 1995,43; Mihai Cimpoi, Ist. lit. Basarabia, 198-199; Ion Ciocanu, Literatura română contemporană din Republica Moldova, Chişinău, 1998,169-174. M. C. VODĂ CĂPUŞAN, Maria (30.XII.1940, Timişoara), critic şi teoretician literar, traducătoare. Este fiica Vioricăi Vodă (n. Iuga), actriţă, strănepoată a lui George Bariţiu, şi a lui Ştefan Vodă, magistrat. A urmat la Cluj Liceul „George Coşbuc" (1953-1956) şi Facultatea de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Babeş-Bolyai", absolvită în 1962. Obţine doctoratul în 1969 cu o teză despre teatrul francez contemporan. Face carieră didactică universitară la Cluj. Debutează în 1968 la „Tribuna " cu un articol despre Jean Cocteau, iar editorial în 1976 cu volumul Teatru şi mit. Mai este prezentă în „Steaua", „România literară", „Contemporanul", „Ramuri" ş.a. Teoretician şi analist al literaturii dramatice, V.C. concepe o poetică teatrală modernă, originală sub multe aspecte, axată îndeosebi pe metodele de investigare oferite de semiotică, teoria textului şi estetica receptării. Interpretarea „semnelor" dramatice într-o viziune semiologică, panoramică, comparatistă îi prilejuieşte un excurs critic nuanţat, menit să surprindă specificul, structura şi modalităţile teatrului, privit ca „fenomen complex, constituit din semne diverse" (Accente). Studiile sale vădesc o certă orientare către teoretizarea fenomenului, organizându-se într-un „discurs asupra metodei" ilustrat printr-o varietate de modele exegetice preluate din literatura română şi universală, comentate cu rigoare demonstrativă şi cu fervoare interpretativă. Conceptualizarea teatrului modern, prin fixarea câtorva repere teoretice şi structuri analitice, face obiectul câtorva cărţi, începând cu Teatru şi mit. Discutând semnificaţiile mitului şi metamorfozele acestuia în timp din punctul de vedere al discursului, dar şi din cel al reprezentării scenice, exegeta demonstrează persistenţa şi specificitatea structurilor mitice în teatrul modem, în speţă la Jean Cocteau, Jean Giraudoux, Jean Anouilh, Jean-Paul Sartre, Eugene O'Neill, Thornton Wilder şi Jack Richardson. Analiza mitului în piesele moderne, problema demitizării şi implicaţiile sale, statutul eroului ca personaj şi cel al măştii ca „misterios semn de spectacol" sunt puncte centrale ale demersului critic, ce converg spre conturarea unei semiologii a creaţiei dramatice. într-o perspectivă similară, cel de-al doilea studiu, Dramatis personae (1980), se concentrează asupra personajului, interpretat prin prisma conceptelor theatrum mundi şi mască. în opinia autoarei, ambiguitatea şi ambivalenţa ca simbioză între eroul prezent în text şi actor, între ficţiune şi realitate apar evidente îndeosebi prin procedeul teatrului în teatru, care deschide o problematică existenţială în relaţie cu ideea de theatrum mundi. Prin analiza procedeului, prezent în întreaga istorie a literaturii dramatice de la Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir la existenţialismul francez sau la teatrul lui Peter Weiss, precum şi prin definirea măştii la I. L. Caragiale, A. P. Cehov, Luigi Pirandello, Alfred Jarry, este vizată o conceptualizare a limbajului teatral ca sistem de semne deopotrivă verbale şi nonverbale. Consideraţii structurate concentric în 377 Dicţionarul general al literaturii române Voevidca jurul unei viziuni similare apar şi în următoarele cărţi, Teatru şi actualitate (1984), Pragmatica teatrului (1987). „Coerenţa specifică" textului dramatic ca „literatură aparte", cu două componente, una aflată în sfera limbajului, iar cealaltă întrupată din „metafora vie a trupurilor şi lucrurilor", reclamă anumite coduri de lectură şi nu se poate mărgini la modalităţile naratologice ale structuralismului, adică la modelele interpretative pur textuale. Pledoaria se îndreaptă spre o hermeneutică simultană, contextuală şi intertextuală, spre o receptare de tip pragmatic, după modelul oferit de Camil Petrescu, „unul din primii pragmaticieni ai teatrului". Din multitudinea de ilustrări prin intermediul cărora se configurează construcţia teoretică, autoarea se opreşte îndeosebi asupra pieselor lui I.L.Caragiale, Camil Petrescu şi Mircea Eliade, cărora le dedică trei studii pornind de la câteva aspecte tratate şi anterior. Astfel, analiza funcţiilor măştii în teatru -din volumul Dramatis personae - se constituie ulterior într-o hermeneutică a operei lui I.L. Caragiale (Despre Caragiale, 1982), întemeiată pe semiologia moftului. „Moftul e mai presus de toate un cuvânt, şi definiţia lui e deopotrivă o reflecţie asupra verbului şi a semnului, asupra rostului şi sensurilor lor." Sunt investigate modalităţile discursului ca „joc impur, al conivenţei şi demascării", procedeele narative ale moftului şi semnificaţiile acestuia în plan caracterologic, sociologic, axiologic, ontologic. Prevalenţa moftului, semn al discrepanţei între aparenţă şi esenţă, şi consecinţele sale - proliferarea şi relativizarea cuvintelor, obsesia pentru oratorie şi retorică -duc la agonia comunicării, la vidul de sens şi, în cele din urmă, la o adevărată criză ontologică ce defineşte universul cercetat. Din perspectivă semiologică este abordat „textul" lumii lui Camil Petrescu, a raporturilor complexe între cuvânt şi semn, lume şi limbaj, realitate şi discurs teatral sau romanesc - Camil Petrescu. Realia (1988). Marea forţă a viziunii scriitorului constă în „autentificarea prin experienţa proprie, deopotrivă trăită şi reflectată în conştiinţă, în asumarea la persoana întâi a «procesului semnificaţiei»". în Mircea Eliade. Spectacolul magic (1991) se demonstrează legătura inextricabilă între dramaturgia şi proza scriitorului, actualizabilă ca „joc teatral" cu o dublă deschidere: înspre lectură şi înspre spectacol. E surprins „dramatismul" întregii opere ca „spectacol existenţial" şi ca „operă deschisă", cu o pluralitate de înţelesuri. Eliade este considerat un mare dramaturg şi un precursor al celor mai noi forme ale teatrului, în speţă a viziunii beckettiene şi poststruc-turaliste. Interesante sunt şi consideraţiile pe marginea publicisticii lui Mihai Eminescu din volumul Accente (1991), care reuneşte comentarii la Fragmentariumul eminescian, recenzii, articole consacrate unor concepte literare de actualitate, câtorva scriitori şi critici români sau străini, precum şi eseuri despre teatru. SCRIERI: Teatru şi mit, Cluj-Napoca, 1976; Dramatis personae, Cluj-Napoca, 1980; Despre Caragiale, Cluj-Napoca, 1982; Teatru şi actualitate, Bucureşti, 1984; Pragmatica teatrului, Bucureşti, 1987; Camil Petrescu. Realia, Bucureşti, 1988; Accente, Cluj-Napoca, 1991; Mircea Eliade. Spectacolul magic, Bucureşti, 1991; Marin Sorescu sau Despre tânjirea spre cer, Craiova, 1993; Caragiale?, Cluj-Napoca, 2002; Dictionnaire des relationsfranco-roumaines (în colaborare cu Marina Mureşanu-Ionescu şi Liviu Maliţa), Cluj-Napoca, 2003. Traduceri: Marcel Brion, Homo pictor, pref. Dumitru Matei, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Victor Felea); Petru Dumitriu, Zero sau Punctul plecării, Bucureşti, 1992 (în colaborare cu Horia Căpuşan); Mihai Eminescu, Poezii - Poemes, ed. bilingvă, pref. Mircea Zaciu, postfaţă Tudor Ionescu, Cluj-Napoca, 1999 (în colaborare cu Ariadna Combes). Repere bibliografice: Victor Felea, „Teatru şi mit", TR, 1976,45; Vasile Avram, „Teatru şi mit", T, 1976,12; Mihai Coman, „Teatru şi mit", RL, 1977,9; Ioan Lazăr, „Dramatis personae", RL, 1980,32; Popescu, Cărţi, 59-62; Dan C. Mihăilescu, Semne şi structuri dramatice, TR, 1981, 2; Marian Popescu, Prezenţe critice, RL, 1981,35; Felea, Prezenţa, 97-100; Florin Manolescu, „Despre Caragiale", CNT, 1983, 13; Eugen Simion, Mophtologies, RL, 1983,15; Val Condurache, „Despre Caragiale", CL, 1983, 4; Ileana Berlogea, „Despre Caragiale", „Revue roumaine d'histoire de l'art", 1983; Mircea Ghiţulescu, „Despre Caragiale", TTR, 1985,11-12; Ştefan Găitănaru, Mirajul teoriei, LCF, 1988,5; Constantin Cubleşan, Textul şi panorama, ST, 1988,12; Piru, Critici, 260-263; Mircea Morariu, „Mircea Eliade. Spectacolul magic", F, 1991,3; Mircea Morariu, O carte şi despre teatru: „Accente", F, 1991, 10; Elisabeta Lăsconi, Accente diverse şi incitante, CC, 1992, 3-4; Mircea Morariu, „Marin Sorescu sau Despre tânjirea spre cer", F ,1993, 9; Mircea Morariu, „Caragiale?", F, 2003,7-8; Dicţ. scriit. rom., IV, 791-793. M. W. VOEVIDCA, George (22.IV.1893, Sinăuţii de Jos, azi Mihăileni, j. Botoşani - 1.II.1962, Câmpulung Moldovenesc), poet, epigramist şi prozator. Este fiul Veronicăi şi al lui Alexandru Desen de Neagu Rădulescu Voia Dicţionarul general al literaturii române 378 Voevidca, învăţător şi folclorist muzical. A făcut şcoala la Şiret, Suceava şi la Cernăuţi, aici absolvind liceul în 1912, Facultatea de Litere şi Filosofie în 1918 şi pe cea de Teologie în 1920. Şef al Biroului de translatură de pe lângă Directoratul General pentru Instrucţiunea Publică (după 1918), referent artistic pentru Bucovina în Ministerul Artelor (din 1920), calitate în care redactează revista bilingvă „Die Briicke - Podul" (1920-1922), ulterior va fi profesor suplinitor de română, latină şi germană la Liceul „Ştefan cel Mare" din Suceava (1923-1930), la liceul din Roman (1930-1933) - unde a editat şi revista „Analele Romanului" (1932-1933) -, la Cernăuţi (1933-1934) şi la Liceul „Dragoş Vodă" din Câmpulung Moldovenesc (1934-1954). A debutat în 1919 la „Universul literar" (deşi el însuşi îşi fixează debutul în 1918 la „Glasul Bucovinei"), colaborând apoi la „Flacăra" (cu epigrame semnate Lucifer), „Lumina" (Caransebeş), „Progresul" (Oraviţa), „Junimea literară", „Făt-Frumos", „Neamul românesc literar" (N. Iorga îi găsea „versuri de o rară frumuseţe"), „Viaţa nouă" (Cernăuţi), „Drum drept", „România viitoare", „Gânduri bune", „Florile dalbe", „Gândul nostru", „Răsăritul", „Cosinzeana", „Revista Moldovei" (Botoşani), „Floarea soarelui", „Glasul Bucovinei" „Luceafărul", „Ramuri", „Adevărul literar şi artistic", „Convorbiri literare", „Rampa", „Cele trei Crişuri", „Epigrama", „Universul", „Transilvania", „Gândirea", „America" (Cleveland, SUA), „Steaua noastră - Our Star" (New York) ş.a., cu versuri originale şi traduse, cu epigrame ş.a. A fost înmormântat la Suceava. In domeniul poeziei, V. a încercat cele mai diverse tehnici şi atitudini lirice, trecând de la sonet la metrica mai nouă, de la pastel la epigramă, de la tonul social, de o mânie reţinută, la cântecul delicat de iubire. Rămâne însă în toate un minor, cu' nuanţa lui de discreţie şi intelectualitate ironică, uneori agresiv vulgară. G. Călinescu vorbea despre „versuri banale", iar Perpessicius, mai îngăduitor, găsea totuşi în Cântece pentru Lu (1936) şi „excelente cântece de primăvară". Epigramele, vioaie, cu poante agreabile, adesea de un umor fin, pătrunzătoare, îl ţin în atenţia oricărui iubitor al genului. Reţeta lor ar fi: „Luaţi un pumn de cuvinte,/amestecaţi-le bine;/trântiţi-le apoi pe hârtie/şi ştergeţi... ce nu vă convine". A şi teoretizat pe marginea genului, într-un studiu intitulat Despre epigrama, apărut în 1935. Teatrul se află strict ocazional între preocupările sale: un act intitulat Puteri întunecate, publicat în „Calendarul poporului" din 1926, şi satira într-un act Supremul argument (1929). SCRIERI: Sonete, Bucureşti, 1920; Epigrame, Suceava, 1925; Turnuri, Suceava, 1928; Supremul argument, Suceava, 1929; 101 epigrame. Profiluri de catedră. Academice. Zig-zag. C2H60, Suceava, 1932; Cântece pentru Lu, Bucureşti, 1936; Pro Patria, Cernăuţi, 1943. Repere bibliografice: Al. Dan [G. Ibrăileanu], „Sonete", VR, 1920,5; Alexandru Busuioceanu, „Sonete", „Dacia", 1920,8 iunie; Loghin, Ist. lit. Bucov., 242-244; Traian Chelariu, „Cântece pentru Lu", GBV, 1936, 4 836; m.o.[Marcel Olinescu], „Cântecepentru Lu", „Hotarul", 1936,7-8; Perpessicius, Opere, VII, 288-289; Petru Iroaie, Epigramistul Voevidca, FF, 1937,5-8; Lovinescu, Ist. lit. rom. cont., 135; Călinescu, Ist. lit. (1941), 852, Ist. lit. (1982), 938; Alexandru C. Ionescu, Poezia lirică română contemporană, Bucureşti, 1941, 203-212; George Drumur, George Voevidca, primul poet bucovinean, „Bucovina", 1942, 349; George Voevodica, în Antologie rădăuţeană, îngr. şi pref. E. Ar. Zaharia, Cernăuţi, 1943, 136-137; Ciopraga, Lit. rom., 261; Ist. teatr. Rom., II, 61; Graţian Jucan, Epigramistul George Voevidca, CRC, 1976, 5; Iordan Datcu, Autobiografia unui poet, CRC, 1979,48; Lucia Olaru Nenati, Centenarul unui poet, „Caiete botoşănene", 1993,10-12; Grigore C. Bostan, Lora Bostan, Literatura română din Bucovina, Cernăuţi, 1995,71-74; Rachieru, Poeţi Bucovina, 524-529; Lucia Olaru Nenati, George Voevidca - poet al Bucovinei, „Glasul Bucovinei", 1999,23; Lucia Olaru Nenati, Voevidca -un bucovinean original, „Bucovina literară", 2002,11-12,2003,1. G. M. VOIA, Vasile (20.X.1938, Slatina-Nera, j. Caraş-Severin), istoric literar, comparatist şi traducător. Este fiul Măriei (n. Raica) şi al lui Tudor Voia, miner. Urmează şcoala generală în satul natal (1946-1950) şi în comuna Sasca-Montană (1950-1953), liceul la Oraviţa (absolvit în 1956) şi, după doi ani petrecuţi ca pedagog la Anina, Facultatea de Filologie, secţia limba şi literatura română, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj (1958-1963). Face carieră didactică în învăţământul universitar la Cluj, avansând de la gradul de preparator (1963) până la cel de profesor (1999) la Catedra de literatură universală şi comparată. Este doctor în filologie (1978) cu teza Mitul poetului şi semnificaţia artei în opera lui Novalis şi repercusiunile lor asupra poeziei şi teoriei poetice moderne europene. Reflexele lor în literatura română. Bursier al Fundaţiei Humboldt la Stuttgart şi Freiburg im Breisgau (1970-1972,1982-1984,1990,2003), a fost şi lector de limba şi literatura română la Institutul Pedagogic Superior din Szeged (1992-1995), docent pentru limbă, literatură şi civilizaţie românească la Universitatea din Freiburg im Breisgau (1995-1997). Debutează la „Steaua" în 1963, iar editorial în 1981 cu studiul Novalis. Mai e prezent cu articole, studii şi recenzii în „Tribuna", „Echinox", „Orizont", „Viaţa românească", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»", „Noi, românii din Ungaria" (Gyula), „Kozneveles" ş.a. Se numără printre autorii unor volume colective, precum Studii despre Coşbuc (1976), Cercetări de literatură comparată (1976), Le Comparatisme roumain (1982), Studii literare (1987), Michel de Ghelderode... trente ans apres (1995). Novalis, prima monografie românească dedicată poetului german, e concepută de V. ca o „cercetare sistematică de literatură comparată", în care opera acestuia e studiată în raport nu doar cu romantismul, ci şi cu simbolismul, suprarealismul, ur-mărindu-se şi receptarea critică în context românesc. Biografia, socotită importantă doar în măsura în care are un rol în formarea conştiinţei poetice, va fi aproape neglijată. Capitolele Mitul poetului, Periplu, Iniţiere orfică, Imperiul poeziei, Magicul imperiu subteran consemnează minuţios traseul spiritual parcurs de Novalis. Cu o solidă bază teoretică, V. acordă o mare atenţie concepţiei filosofice, făcând asociaţii originale (Dialectica spiritului: raţiune şi intuiţie, Filosofia poetică, Farmecul fragmentului, Novalis şi Fichte, Idealismul tragic), dar plăteşte şi un anume tribut metodei structuraliste de interpretare (Novalis şi matematica modernă, Teoria semnului), fără a dăuna ansamblului, elaborat cu eleganţă şi claritate. Opera lui Novalis pare 379 Dicţionarul general al literaturii române Voica pe alocuri un pretext pentru a pune în discuţie romantismul, cu trăsăturile lui esenţiale (Ironia romantică, Teoria geniului, Definiţia poeziei romantice etc.). în Tentaţia limitei şi limita tentaţiei. Glose la mitul faustic (1997), un studiu literar-filosofic de anvergură, V. urmăreşte legenda lui Faust din Evul Mediu până în zilele noastre. Pornind de la Faust, reprezentant al umanităţii în istoria modernă a culturii, studiază toate etapele importante ale circulaţiei mitului, comentând până şi asimilarea personajului cu socialismul, redobândirea dimensiunii istorico-politice a operei lui Goethe, orientarea materialistă sau „tehnicistă", când Faust II devine „o operă poetică a fazei preindustriale". Analiza nu se axează pe reconstituirea universului faustic sau goethean; fidel metodei comparatiste, V. propune comentarii nonfactologice, orientate spre estetică şi filosofie (Dimensiunea filosofică a orizontului faustic). Partea cea mai consistentă a cărţii prezintă convergenţa f austiană a unor mari scriitori din literatura universală (Byron, F. M. Dostoievski, Thomas Mann, Paul Valery, Mihail Bulgakov, Michel de Ghelderode), evidenţiind totodată influenţa lui Goethe în literatura şi cultura română (asupra lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Constantin Noica, Ştefan Aug. Doinaş), ca şi interesul pentru Faust al saşilor transilvăneni. Cartea Aspecte ale comparatismului românesc (2002) conţine o serie de eseuri şi articole care înregistrează evoluţia literaturii comparate în România, cu momentele ei „de flux şi de reflux". Având ca premisă ideea că „idealul poeticianului comparatist îl constituie în prezent dialectica convergenţei şi divergenţei, a similitudinii şi diferenţei, precum şi identificarea unui sens comun şi a unei metodologii unitare", demersul lui V. oferă nu numai o viziune generală asupra comparatisticii româneşti, dar şi metode variate şi complexe de analiză comparată, marcate de predilecţia pentru literatura şi filosofia germană. Prima parte, Clasicii în perspective comparatiste, se opreşte îndeosebi asupra lui Eminescu, studiat în raport cu filosofia kantiană şi cu literatura germană; adevărate „mostre" care surprind prin densitate şi varietate sunt capitolele Eminescu şi Richard Wagner în spiritul doctrinei lui Schopenhauer şi Dosarul „Florii albastre". Sunt evidenţiate şi problemele de traducere a poeziei lui Eminescu sau receptarea lui printre germani. Alţi scriitori analizaţi sunt Coşbuc (George Coşbuc şi poeţii germani din secolul XlX-lea), Ioan Slavici, Al. A. Philippide, Emil Isac. De asemenea, este reliefată contribuţia revistei „Steaua", care a înregistrat seismografic fenomenul poetic contemporan, fiind „martora şi oglinda fidelă a timpului". în secţiunea Profiluri de comparatişti V. se arată interesat nu doar de cărturari precum Tudor Vianu şi Liviu Rusu, dar recuperează şi personalitatea unui Hugo Meltzl de Lomnitz. SCRIERI: Novalis, Bucureşti, 1981; Tentaţia limitei şi limita tentaţiei. Glose la mitul faustic, Cluj-Napoca, 1997; Literatura comparată. Principii teoretice şi studii aplicative, Gyula (Ungaria), 1998; Aspecte ale comparatismului românesc, Cluj-Napoca, 2002. Ediţii, antologii: Gheorghe Petruşan, In căutarea identităţii noastre, pref. edit., Gyula, 1994; Domokos Sâmuel, Tipografia din Buda. Contribuţia ei la formarea ştiinţei şi literaturii române din Transilvania la începutul secolului al XIX- lea, Gyula, 1994; Maria Berenyi, Românii din Ungaria de azi în presa din Transilvania şi Ungaria secolului al XlX-lea (1821-1918). Documente, Gyula, 1994; Proza românească în perioada dintre cele două războaie mondiale, Gyula, 1995; Antologie de literatură română, Szeged (Ungaria), 1995; Liviu Rusu, Goethe. Câteva aspecte, pref. edit., Cluj-Napoca, 2001; Lucian Blaga, Mareele sufletului - Die Gezeiten der Seele, ed. bilingvă, tr. Georg Drozdowski, introd. edit., Cluj-Napoca, 2003. Traduceri: Hans-Georg Gadamer, Heidegger şi grecii, pref. trad., Cluj-Napoca, 1999. Repere bibliografice: Ovidiu Mureşan, „Novalis", ST, 1981,9; Const. M. Răduleţ, „Tentaţia limitei şi limita tentaţiei", ECH, 1997,7-9; Marion Schuller, „Tentaţia limitei şi limita tentaţiei", ECH, 1997, 7-9; Diana Adamek, Glose la mitul faustic, ST, 1998, 10; Clujeni ai secolului 20. Dicţionar esenţial, Cluj-Napoca, 2000,337-338; Petraş, Panorama, 647; Andrada Fătu Tutoveanu, „Aspecte ale comparatismului românesc", „Studii literare", 2002-2003, 5; Mircea Popa, „Aspecte ale comparatismului românesc", „Adevărul de Cluj", 2003, 6; Corin Braga, Reconstrucţia teoretică a comparatismului, ST, 2003,6. L. Cr. VOICA, Adrian (26.VIII.1938, Ploieşti), critic şi teoretician literar, poet. Este fiul Elenei (n. Iliescu) şi al lui Ilie Voica, muncitor. Urmează Liceul „I. L. Caragiale" din Ploieşti (1952-1955). în 1956 lucrează ca scriitor de vagoane la rafinăria din acelaşi oraş. îşi reia studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii „AL I. Cuza" din Iaşi (1957-1962). Rămâne preparator la Catedra de literatură română a facultăţii absolvite, parcurgând toate gradele didactice până la cel de profesor (1999). Obţine doctoratul în 1987 cu teza Etape în evoluţia sonetului românesc. Debutează în 1959 la „Flacăra laşului" cu poezia Soldaţii, iar editorial în 1980 cu placheta Anotimp cu zăpadă. Colaborează la „laşul literar", „Convorbiri literare", „Cronica", „Dacia literară", „Viaţa românească", „Limbă şi literatură", „Limba română", „Anuar de lingvistică şi istorie literară", „Revista de istorie şi teorie literară", „Tribuna", „Ateneu", „Sinteze", „Revista română" ş.a. începând chiar cu volumul Anotimp cu zăpadă, V. îşi va ilustra ideile despre poezie, despre forma şi rostul acesteia. DaVinciAna (1983) reflectă cel mai bine această tendinţă, autorul reuşind să atingă aici mari teme ale liricii, preluate în spirit leonardesc, cu trimiteri la mitul Mioriţei sau al Meşterului Manole: „Cu mlădieri sonore - care flaut/îşi caută-n verde-galben partitura?/în strune de vioară trec măsura/în apele albastrului ce caut...". Inferioritatea se reflectă într-un spaţiu plin de romantism, nu de puţine ori melancolic şi confesiv: „Deopotrivă plină de mistere -/Meteoriţii roşii în panere.../în slavă creşte steaua de mătase:/Rotundul măr al serilor frumoase". în Hanul cuvintelor (1999), un „eseu versificat despre balcanismul literaturii române", V. închipuie, în manieră când antonpannescă, când de inspiraţie barbiană, spectacolul vieţii unui târguşor cu iz oriental, plin de mişcare, cu întâmplări stranii, personaje pitoreşti, textul fiind punctat de un limbaj presărat cu arhaisme şi regionalisme. Distihuri (2000) impune o manieră diferită a expresiei poetice, forma fixă, extrem de concentrată, lăsând aparent o libertate minimă de expresie. Ciclurile Ars Longa, Acuarele, Ochean şi Hai-hui demonstrează ceea ce ar trebui să însemne, în opinia lui V., o Voiculescu Dicţionarul general al literaturii române 380 genuină îmbinare între funcţional şi estetic. De altfel, se poate observa că aceasta este o caracteristică esenţială: emotivitatea e dublată de aspiraţia spre simetrie şi armonie, iar ritmul, rima, poezia ca rezultat al unei arhitecturi bine structurate valorifică un spaţiu cvasiarid, reuşind să creeze o altfel de ipostază a expresivităţii lirice. Scrierile teoretice ale lui V., a căror serie e deschisă de Tehnica accentuării în sonetul eminescian (1991), vor fi legate tot de poezie, îndeosebi de poezia cu formă fixă. Versificaţie eminesciană (1997), de exemplu, se ocupă de studierea sonetului şi de analiza prozodică, punând accentul pe structură, dar şi pe ceea ce semnifică funcţionalul şi esteticul în rimele sonetelor antume. Alt câmp de interes cuprinde investigarea detaliată a armoniei, considerată principiu existenţial şi poetic, continuată de aprofundarea diverselor aspecte privitoare la tehnica versificaţiei la Eminescu. Aceleaşi preocupări pot fi observate în Repere în interpretarea prozodică (1998; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi), ce are în atenţie ipostazele ritmului (substituiri ritmice, accentul secundar al cuvintelor, ritmurile penta şi hexasilabice în versul cult românesc etc.) şi ale rimei (clasificarea rimelor după accent, virtuţile rimei interioare, paradoxurile rimei rare etc.). Cea mai consistentă contribuţie teoretico-analitică este Deschiderea cercului (I-II, 2002-2003), unde autorul se concentrează asupra „redescoperirii poeziei", trece prin „anotimpurile lirice", pentru a ajunge la „recuperări", un capitol fiind dedicat poeţilor basarabeni. Şi aici V. este interesat în primul rând de analiza schemelor ritmice şi de rimă, urmărind cum se poate ajunge de la un element de acest fel la o lectură de tip comparativ. Poeţii cercetaţi sunt dintre cei mai diverşi, de la Ion Barbu la George Lesnea şi Victor Eftimiu. SCRIERI: Anotimp cu zăpadă, Iaşi, 1980; DaVinciAna, pref. Constantin Ciopraga, Iaşi, 1983; De vorbă cu Poesis, Iaşi, 1987; Tehnica accentuării în sonetul eminescian, Bucureşti, 1991; Etape în afirmarea sonetului românesc, Iaşi, 1996; Versificaţie eminesciană, Iaşi, 1997; Repere în interpretarea prozodică, Iaşi, 1998; Hanul cuvintelor, Iaşi, 1999; Distihuri, Ploieşti, 2000; Poezii cu formă fixă. Aplicaţii eminesciene, pref. Gh. Bulgăr, Iaşi, 2001; Deschiderea cercului, I-II, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Al. Husar, Iaşi, 2002-2003; întoarcerea Penelopei, Iaşi, 2003; Visul sferic, Iaşi, 2003. Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, „Anotimp cu zăpadă", RL, 1980, 41; Leonida Maniu, „DaVinciAna", „Pagini bucovinene", 1983, 6; Zaharia Sângeorzan, „DaVinciAna", CRC, 1983, 28; Ion Apetroaie, Lirism şi caligrafii melodice, CRC, 1983, 28; Ioan Holban, „De vorbă cu Poesis", CRC, 1987,31; Constantin Ciopraga, Un studiu despre sonetul românesc, DL, 1997, 24; Corina Popescu, „Etape în afirmarea sonetului românesc", RITL, 1997, 1-2; George Bădărău, Sonetul românesc, CL, 1999,12; Ovidiu Morar, De-a poezia, CL, 2000,1; Al. Husar, „ Versificaţie eminesciană", VR, 2000,1-2; George Bădărău, Adrian Voica - poet şi interpret, CL, 2000, 3; Theodor Codreanu, Epopeea cuvintelor, „Est", 2001, 2; Simion Bărbulescu, Modelul antonpannesc, LCF, 2001, 20; Mircea Coloşenco, Adrian Voica - Poetul, „Pagini literare", 2002, 14; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 439-440; N. Georgescu, Bâlciul cuvintelor, „Naţiunea", 2003, 193; Valentin Talpalaru, „întoarcerea Penelopei", DL, 2003,4; Constantin Dram, Bibliotecile şi vieţile sublimate, CL, 2003, 10; Alexandru Melian, Polemici implicite, Bucureşti, 2003, 350-353. ' C.Dt. VOICULESCU, Claudia (30.1.1950, Corbii Mari, j. Dâmboviţa), poetă. Este fiica Despinei (n. Marin) şi a lui Marin Ilie, croitor. Urmează şcoala generală în localitatea natală (1957-1965), prima clasă de liceu la Titu-Gară (1965-1966), absolvind la Bucureşti (1969), ulterior face o şcoală postliceală sanitară la Fundeni (1972-1974) şi alta de ghizi a Oficiului Naţional de Turism (1972-1973). A lucrat ca asistentă medicală. Scrie poezie încă din anii de liceu, publicând în 1968 în revista şcolară „Manuscrise". Debutul propriu-zis se produce în 1972 la „Astra", iar cel editorial odată cu prezenţa în volumul colectiv Caietul debutanţilor (1978), tipărit de Editura Albatros. Prima plachetă personală este Rondelul orei fermecate, apărută în 1995. Mai colaborează la „Luceafărul", „România literară", „Orizont", „Transilvania", „îndrumătorul cultural", „Viaţa românească", „Saeculum", „Glasul naţiunii" (Chişinău), „Dorul" (Danemarca), la Radio România Cultural ş.a. A făcut parte din redacţia revistei „Cronica Fundaţiilor", editată de Fundaţia Internaţională pentru Cultură, Ştiinţă şi Morală Civică „Mihai Eminescu". A mai semnat Claudia Ilie şi Claudia Ilie Voiculescu. Cu o prezenţă îndelungată în presă, V. publică prima plachetă relativ târziu, acesta având un conţinut alcătuit în exclusivitate din rondeluri, ceea ce era un adevărat act de curaj, remarcat ca atare de comentatori. Un act de curaj care comporta riscuri, poemele cu formă fixă producând aproape inevitabil impresia monotoniei, a repetării mecanice. Rondelul orei fermecate învederează totuşi câteva atribute esenţiale: „o poezie a intuiţiei fulgurante, uneori atroce, dar cel mai adesea discrete, de o discreţie care estompează deopotrivă şi disperări, şi entuziasme", ca şi „un remarcabil simţ al ritmului", datorită căruia „poeta struneşte admirabil materia verbală, nu prin constrângeri de sens, ci printr-o transcendenţă muzicală" (Cezar Baltag). Opţiunea pentru clasicitatea formelor şi a tonului discursului se însoţeşte cu pregnanţa şi francheţea rostirii, care, deşi situată contra curentului (în contextul literar al contemporaneităţii imediate), respiră o prospeţime şi o implicare ce reţin atenţia. Preferinţa pentru poemele cu formă fixă nu este exclusivă, în plachetele ulterioare existând şi numeroase piese în forme libere, cel mai adesea cu versuri rimate, uneori cu accente folclorice. Muzicalitatea, şlefuirea şi rigoarea formală sunt trăsături caracteristice, la fel şi enunţarea limpede, ferită de ambiguităţi. în general, poezia scrisă de V. exprimă trăirile şi meditaţiile unei conştiinţe solicitate de pătimirile existenţei, articulate cu reţinere, fără dramatism, în imagini de o atrăgătoare expresivitate lirică. Autoarea recurge uneori la un arsenal livresc ori la sugestii din lirica populară, simţămintele dominante fiind însingurarea, tristeţea trecerii timpului (un comentator vorbea de „obsesia târziului"), comunicate pe trama unor regrete, reverii şi autoscrutări lucide. înstrăinarea de sine, mirajul nostalgic al iubirii pierdute sunt contrabalansate de dârzenia autocontemplării pătrunzătoare şi de adeziunea la imperativele etice. Atitudinea eului liric faţă cu vulnerările existenţiale este una de „resemnare înseninată" (Liviu Grăsoiu): „Ce-ai făcut, suflete, cu-acest interval dintre mine şi mine ? / E-o depărtare, o 381 Dicţionarul general al literaturii române Voiculescu despărţire de sine ?/ Şi cine să îmi spună unde să întârzii / în această cămaşă fără cusătură ? / Şi unde, flacără limpede să ard ?// Suflete al meu sunet de lumină / Vino peste moarte, vino peste vină !// Nu-mi ajung nici mie, golul meu să-l umplu,// Uriaşule Orb, suflete al meu!" (Necuprindere). SCRIERI: Rondelul orei fermecate, pref. Marcel Duţă, postfaţă Cezar Baltag, Bucureşti, 1995; Nimic pentru vamă, Timişoara, 1997; Arzând anotimpuri, postfaţă Petre Popescu-Gogan, Timişoara, 1998; Dintr-o iubire, pref. Cezar Baltag, Timişoara, 2001. Ediţii: Grigore T. Popa, Reforma spiritului, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Petre Popescu-Gogan). Repere bibliografice: Florin Mugur, Generaţia lui Eminescu, „Scânteia tineretului", 1980, 9 535; A.I. Trifan, Curajul clasicizării, „Viaţa medicală", 1995, 32; Dim. Rachici, Obsesia târziului, L, 1996,12-13; Cezar Baltag, Claudia Ilie, RL, 1996, 16; A. I. Trifan, Două reveniri, „Viaţa medicală", 1997,16; Liviu Grăsoiu, Despre trei poeţi şi despre poezie, LCF, 1997,24; Gheorghe Marin, Eros şi poezie. Claudia Ilie, „Nimic pentru vamă", „Universul cărţii", 1997,8; M. I. V., „Nimic pentru vamă", „Jurnal de Dâmboviţa", 1997,10 noiembrie; Anatol Ciocanu, Cuprinderea umbrei solare, „Glasul naţiunii", 1998,12; A.I. Trifan, Clasicizarea nu este o modă „retro", „Viaţa medicală", 2001, 28; Mihai Mihailide, Medici-scriitori şi publicişti români, Bucureşti, 2001,151. N. Br. VOICULESCU, V.[asile] (27.XI.1884, Pârscov, j. Buzău -26.IV.1963, Bucureşti), poet, prozator şi dramaturg. Este fiul Sultanei (n. Ion) şi al lui Costache Voicu, gospodar înstărit; prenumele la naştere: Vasile Costache. îşi începe învăţătura în satul vecin, Pleşcoi, o continuă la pensionul „I. D. Răşcanu" din Buzău, unde face şi primele două clase gimnaziale la Liceul „Al. Hasdeu", absolvind ciclul secundar la Liceul „Gh. Lazăr" din Bucureşti (1902), aici avându-i colegi pe Dem. Demetrescu-Buzău, viitorul Urmuz, pe G. Ciprian şi pe Nicolae Constantinescu, viitor pictor. După ce un an (1902-1903) frecventase cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, urmează Facultatea de Medicină, susţinându-şi licenţa în 1910. Tot acum se căsătoreşte cu Maria Mitescu, o colegă de la Medicină. Funcţionează ca medic de ţară în câteva judeţe (Gorj, Buzău, Dâmboviţa, Ilfov), în timpul primului război mondial fiind mobilizat ca medic militar la Bârlad, unde participă la reuniunile Academiei Bârlădene şi se împrieteneşte cu Al. Vlahuţă şi G. Tutoveanu. Transferat la începutul anului 1920 la Bucureşti, îşi va exercita profesia până în 1940, când se pensionează. Lucrează mai întâi la Administraţia Domeniilor Coroanei, din 1921 este director adjunct, iar din 1922 director la Fundaţia Culturală „Principele Carol", unde împreună cu Gh. D. Mugur întreprinde acţiuni de culturalizare, iniţiind şi colecţia enciclopedică „Cartea vieţii", care cuprinde, pe lângă scrieri literare, o culegere de colinde şi una de proverbe, lucrări de uz practic, precum Chestionar folcloristic, îndreptar pentru conducătorii culturali la sate, Chestionar de anchetă socială pentru monografii, reunite în 1930 în Cartea misionarului. O perioadă lungă (1930-1945) activează la Societatea Română de Radiodifuziune ca referent, coordonator al emisiunilor literare şi colaborator permanent la „Ora satului", multe contribuţii de aici sau de la emisiunea „Sfatul medicului" intrând în volumul Toate leacurile la îndemână (1935). Alte lucrări de popularizare ale medicului V. preiau texte apărute iniţial în „Lamura", „Albina", „Vatra", „România administrativă", „Tribuna medicală", „Farul căminului". între timp devenise un nume în literatură. Prima poezie, o odă dedicată lui Eminescu, datează din 1901. Va debuta însă cu poezia Dorul în 1912, la „Convorbiri literare", sub iniţialele V.V. Publică ulterior în „Flacăra", „România", „Dacia", „Revista copiilor şi a tinerimei", „însemnări literare", „Răsăritul", „Luceafărul", „Lamura" (va face parte din redacţie), „Cugetul românesc", Năzuinţa", „Ilustraţiunea naţională", „Flamura", „Ramuri", „Graiul nostru", „Duminica Universului", „Azi", „Herald", „Vremea", „Satul", „Muzică şi poezie", „România literară" (1943) ş.a. împreună cu G. Tutoveanu, Tudor Pamfile şi Mihail Lungianu scoate la Bârlad „Florile dalbe" (1919), iar alături de N. I. Herescu şi Ion Pillat revista „pentru poezie şi artă" „Pleiada" (1934). Scrie permanent în „Gândirea", din 1927 fiind unul din stâlpii grupării din jurul revistei, devine şi unul din principalii colaboratori ai „Revistei Fundaţiilor Regale". Editorial a debutat în 1916 cu placheta Poezii; peste doi ani îi apare culegerea Din Ţara Zimbrului şi alte poezii (Premiul Academiei Române). Din 1920 este membru al Societăţii Voiculescu Dicţionarul general al literaturii române 382 Scriitorilor. în primul deceniu interbelic i se tipăresc cărţile Varga (1921) şi Poeme cu îngeri (1927; Premiul Societăţii Scriitorilor), în cel de-al doilea ies Destin (1933; Marele Premiu „C. Hamangiu" al Academiei Române), Urcuş (1937) şi întrezăriri (1939; Premiul Editurii Fundaţiei Regale). I se acordă în 1941 Premiul Naţional pentru Poezie. în 1944 apare, în seria „Ediţii definitive" de la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, antologia Poezii, o selecţie de autor. în intervalul 1930-1943 i s-au publicat şi piese de teatru: Fata ursului (1930), La pragul minunii (1934), Umbra (1935; Premiul Teatrului Naţional din Bucureşti) şi Demiurgul (1943); două (Fata ursului şi Umbra) au fost reprezentate la Naţionalul bucureştean. Abia în 1972, în volumul Teatru, va fi editată comedia Gimnastica sentimentală, scrisă în aceeaşi perioadă şi jucată în stagiunea 1969-1970 la Teatrul de Stat din Baia Mare. „Comedia sentimentală" Trandafir agăţător, ca şi altele nu s-au tipărit antum, nici scenariile radiofonice Darul domnişoarei Amalia şi Două furtuni. Prezentată Comitetului de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti în 1943, piesa mitico-istorică Pribeaga apare în 1967 în „Steaua", de unde intră în acelaşi volum Teatru. După 1944 semnătura lui V. (care îşi va oficializa numele de scriitor în 1950) nu mai poate fi întâlnită două decenii în publicaţii sau pe vreo carte. După moartea soţiei, în 1946, V. se refugiază într-o existenţă ascetică, lipsită de comodităţi elementare. Se dedică meditaţiei şi scrisului. Frecventează gruparea spirituală Rugul Aprins de la mănăstirea bucureşteană Antim, iniţiată de Sandu Tudor, în jurul căreia se vor strânge numeroşi intelectuali ai vremii. Interzisă în cele din urmă, după destrămarea grupului va participa la întrunirile din casa colecţionarului Barbu Slătineanu, la audiţiile muzicale de la seratele lui Apostol Apostolide, la reuniunile ţinute la Alexandru Mironescu, Dinu Pillat şi la alţi intelectuali, considerate clandestine de autorităţile timpului. Arestat în noaptea de 4/5 august 1958, condamnat la cinci ani de temniţă grea, scriitorul va suporta urmările unei detenţii severe la Jilava şi Aiud. Eliberat la 2 mai 1962, grav bolnav, se va stinge după un an. Postumitatea lui V. produce revelaţia unei opere profunde, creată în decursul a aproape unui deceniu, cu limitele situate între moartea soţiei şi arestarea sa. Ea cuprinde toate povestirile (începând de la Capul de zimbru, ultima scriere antumă, 1947), editate în 1966 în două volume, romanul Zahei orbul, publicat în 1970, şi lirica de senectute. Prima apariţie postumă, cartea Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu (1964) va fi urmată de o selecţie ilustrativă din versurile antume, precum şi de ciclurile inedite intitulate de editori Veghe şi Clepsidră. Situaţia manuscriselor de poezie - confiscate la arestarea scriitorului (printre care se află „caietul negru" cu lirica ultimilor ani dispusă cronologic), în parte încredinţate chiar de autor lui Andrei Scrima („manuscrisul Scrima", orânduit după afinităţi tematice) la plecarea acestuia în India, spre a fi trecute clandestin peste graniţă - a rămas multă vreme incertă, fiind clarificată abia spre cumpăna dintre milenii. în 1993 Academia Română îl va desemna pe scriitor membru post-mortem. Cele dintâi volume ale lui V. - Poezii şi Din Ţara Zimbrului şi alte poezii -, îndatorate profund lui Al. Vlahuţă şi lui George Coşbuc, sintetizează caracterele liricii sămănătoriste şi totodată prefigurează tradiţionalismul promovat de revista „Gândirea". Casa noastră, o piesă rezumativă a cărţii de debut, opune tabloul convenţional idilic al satului patriarhal („Ce paşnic era satul... Pitit la poala culmii / Ca ostrovul de mituri sub straşina-nvechită...") degradării lui ulterioare. Asemuirea chietudinii rustice de altădată cu liniştea schiturilor anunţă poetica gândiristă: „Plutea pe noi o pace adâncă, robitoare, / Ca peste-un schit ce pururi ar sta în rugăciune". Din Ţara Zimbrului... preia din sămănătorism militantismul naţional, inclusiv şabloanele acestuia. Influenţat aici mai mult de Coşbuc, adoptând şi procedee utilizate de Vasile Alecsandri în Ostaşii noştri, V. oferă o nouă culegere de „cântece de vitejie". Construite impecabil, asemenea celor din prima carte, dar într-o materie verbală aspră, întrucât numeşte realităţi crâncene, versurile dobândesc intermitent o forţă expresivă notabilă. V. devine poet autentic odată cu Pârgă, unde, substituind gustului sămănătorist pentru idilic, pentru graţios şi suav curajul de a surprinde realul neînfrumuseţat, expune privelişti de lume rurală frumoasă, dar nu neapărat edenică. Privirea e reţinută mai mult de plante mustoase decât de flori Desen de Marcel Iancu 383 Dicţionarul general al literaturii române Voiculescu carte de vizită a ortodoxismului literar. Unele poezii par comentarii la desenele cu care Demian a ilustrat paginile „Gândirii", într-un loc se arată Domnul „înconjurat de îngeri albi", altundeva îngerul străluceşte la porţi, mai încolo un înger culege snopi, în preajmă zboară „îngerul luminător". Este evident că aici se află o iconografie convenţională, chipurile sunt simple măşti, împlinind o funcţie. V. a îmbrăcat în veşminte îngereşti figuri profane, din viaţa cotidiană, reducând suavele fiinţe aripate la rostul de element decorativ. Există însă şi situaţii în care îngerii, departe de materialitatea carnală din Cântec pentru dezbrăcare, sunt dematerializaţi până la abstractizare. Dând în vis „ocol grădinii sfinte", poetul vede cu dezolare că „focosul heruvim flăcărător" nu îi „arată poarta, ca-nainte". Exasperat de prea multe gânduri nepioase, ce alcătuiesc „un codru de stafii", el cere Domnului să trimită „un pâlc de îngeri, în spate cu securi", iar altcândva îngerul loveşte în pereţii sufletului cu „securea durerii". Apartenenţa la tagma angelică poate fi doar aspiraţie, „îngereţe": „Coborând pe line aripi de suspine, / La un loc cu viermii, lin, să nu-i deştepte. / Se întoarce-n carne, alte vremi s-aştepte, / Alba îngereţe închegată-n tine!" (înger amânat). V. mai rescrie capitole din Evanghelie, precum acelea referitoare la umblarea pe ape şi la Cina cea de Taină, ori fantazează în marginea unor momente din biografia cristică. în general vorbind, poezia lui afişat religioasă acuză cerebralitatea şi meditaţia, „rugăciunile" zvâcnesc cu adevărat liric doar incidental. Când motivul religios devine prilej de retrăire a unor emoţii din altă vârstă, lirismul este autentic, însă emană nu atât din religiozitate, cât din candoare, din inefabilul transportării în ambianţa copilăriei: „Joi porneam în cete la pădure, / S-adunăm călţunaşi şi viorele, / Umpleam de chiot şi cântec dealurile sure, / Uitând că eşti mort şi c-o să Te împodobim cu ele: / Zăceau pe sfânta gingaşe, mai mult de reptile decât de vietăţi paradisiace. masă biete flori vinete, încă înfrigurate / Şi printre ele lucea, Lexicul e pe măsura reprezentărilor: cuvinte dure, pămân- vie, zugrăvită pe icoană, / Roşia floare a coastei Tale toase, bolovănoase, colţuroase, zgrunţuroase, ţepoase, deseori însângerate / Şi stropii de sânge picuraţi din coroană" (lisus clocotitoare, vuitoare. Frecvente sunt neaoşismele suculente, din copilărie). în esenţă, prin tot ce e durabil în opera sa, V. se regionalismele cu înfăţişare de bărăgan bălărios şi bulgăros. în impune ca poet al naturii în înţeles larg. Din Poeme cu îngeri, versurile din cărţile următoare provincialismele se răresc, Destin, Urcuş, întrezăriri se detaşează pasteluri vrednice de a fără a dispărea. Cu asemenea material poetul compune figura în cea mai exigentă antologie a genului. Modul poetic pregnante gravuri, de proporţii, cu privelişti când statice, evoluează spre diafan şi muzical. începând de la Poeme cu precum cele din Pe muntele Obârşia, unde „zănoage găunoase îngeri, contururile priveliştilor tind să devină lichide, cu ochiuri de zăpadă [...] / îşi apără comoara / în ţarcuri masivitatea cedează supleţei, sculpturalul face loc picturalului, făurite din colţi zâmbaţi de stâncă", sau din Bucegii, unde „Din Poetul preferă acum linia zveltă, unduitoare, peisajul Piatra Arsă până-n Omul, colan de munţi se tot înşiră, / Cu late campestru şi marin. Versului clasic i se substituie adesea cel cefe sprijinite în cintra cerurilor goale", când dinamice, fremă- polimetric liber. Cu această - în parte - nouă tehnică, V. tătoare, ca în Nori de vară. Descripţia îşi însuşeşte tehnici epice zugrăveşte bărăgane învăluite în umbrele înserării (Bărăgan în şi cinematografice, proiectând elementele într-o învălmăşire amurg), şesuri şi coline (Dobrogea~n amiază de vară, în cimitirul fantastică, analoagă celei din Prigoana lui Tudor Arghezi: turcesc din Mangalia), autumnale (Plâns de toamnă, Toamna la „Sosesc cirezile de nori în goană [...]./ Buhai cu zimbri, junei baltă, După cules, Făurăria toamnei), marine (Haitele mării, Efigii cu vaci cât malul. / Şi-nchise în oborul cerurilor late, / marine), uneori în tablouri de-a dreptul memorabile, în verde, Năvalnicele boaite / Bălţate, negre ori ţintate, / Se îmbulzesc şi albastru şi aur, precum imaginea Bărăganului topit în azur: „în suflă-nspăimântate / Ca la vederea unei haite... / Se-mpung, aur de pojarnic şi spumă de scumpie, / Rostogolind apusul la se-ncalecă, se iau în coarne, / Zăplazurile zării stând să margini de pământ, / îşi joacă Bărăganul talazu-i de câmpie/ spargă". Subsidiară în primele volume, tematica religioasă Cu iezere de ierburi zănatice în vânt". Foarte izbutite sunt o intră în prim-plan odată cu Poeme cu îngeri, doar în aparenţă seamă de invernale, icoane în argint, ca Iarnă scitică, Colind c+.'WiKK-eXi ttd&vitc,O; nc-fr* p a.' JtA£i r*a« a ... /-W 5 Jrwte*th % a t* %ucuAaol . puin-A,. ^ c«ACet« uVe fc-««e0ffţ'ţfas' io# na f#it. îi tfvldwil &ax : Cttiîim# k vai^ raecuĂBtîoo di-cie. CVst Jc «J^vais ©a tsat st» ijwfojfîty avt ^Kis ijaîît ctH pos- tiae «n aaratt pt avaaeer 'mx sVb ftulrti io*l *î im* te :; • 1 :: ,&**: p:ţm & ff ţ 'f'. \Mi*. daos le d* iab- 9&„de :m*Ure ei»; fr&stnee 4*$ prin**pes «l-tfe ddwotitttf So de* sw Ic* tftlrc*. «piacd »>a dans Ia W ««Tar. Ui cosite Srjwri*w- st.m rbwy&i ie* apjţl.tfutr s*»-} traitsitmB â un* i iT4l»iţ srvpătâ* : Bfe bwaî ks Uns av«!p«t f%î k fi apJc im <}t>i vx&teai em^r« Us hte ?ca€** dEf-iibtv* »vâ>e«t CU s#îf9t fm» Ut l'zy*, «v-...- .N Im far ; — «i iU U* tsxigmot» da U U^jJatîoa aoavfUe :d illortst;:- ^ ■ *M, e« t{««e iest jwiHr St il T jwpm- la etc. Hi «*.*• l&tl Tmi ceia m ÎBÎM'reat anx io *«8sîU«a. v**l qap Vm iîsUagafr grave. St veux par!»* r^ositio» Mu de 1* Voîx *k fa compri*. i« tţtte U* ji#rUsj «» Boaataoie a» vitrmeut rfiver-j afe$âţttw«tî 4'MtefH* mii ^ : i»ar av«* ^«e3^tt«s-ţws de ,»«s privii^^*. 4îve)fsioBS de di fttt.t.: chftwbr-es v. U.: fsw t felcn tjttVîlei s$r»; ' soo fljipîicatioo î* lonţueur o» pcwraU, « h «a ..retî.ÎM son prii, M»i* U tvgil iota fitt: le«l «M i '«rĂHr i«« i â «îiMsr: f «r•:■■ bnstg : î^;; «c»ite Ou » pWat, p» «mple, nrx ne »niiicip>litc«. Toal le aondc «I d’» mrut a «IU *■«!)«« vitala. H>ii te i «iae corn»»»»! Ml a» tijiw* Ja profirii, li ac ptut y avi fvrfniMlim mtinicipalc 4»*» Im csmpaptt l’on « vu esabira ««tiu l«t «urc « janta it iullM, 4m )• l'AJre»», 4 propo# «Tun jiejple it M, C.twdgi ct <)« Prioec D. Chiltt, ^ijciissî®» » »i loogus «l fi vive. Oi m-tt ttuM<4 U f*Ui)u «o «nit k 1» di; cmsjo» el spsei*Ie? Qtt’îi D88S d’oowir .01 plus vif iaMrM, a.i> ţni «ou» p.ni»« estnţU»: 4<» . dcfiot b'mI iw Soit diîfjut ţie airirctiofi de ia part *!a Pn SideMj Mii du Milrnt, n o«tra!«ene>il a*eat ie- Icsr otget i'on peri O» t'iftj» inSa! eu aigr«wi«i liimiş *«!owpiţiv; ptrmclloas d'y afpeier taltolioa its d *«;ispite jţM: . yZ 1 -;££â ;.ţ^clier;..«osisj? feMis«8ii«| ;S.:it8i.ipi> «Sţe, Ş» :.«8;)»s : ijfe«s et >i« n* (>«s In) 4u»«r pios eu detaşat, silind cuvintele să le descrie sau să le evoce. Moartea, însingurarea, prăbuşirile interioare, absurdul, divorţul de lume şi revoltele în van sunt motive subtextuale. V. aspiră la elaborarea unei „matematici a morţii" şi a unor formule lingvistice noi şi concentrate pentru exprimarea problemelor existenţiale grave. Uneori, ca în tulburătorul psalm De ce, Părinte?, neputinţa de a da divinităţii un sens îl duce de la inchietudine la ipostazele răzmeriţei argheziene: „Citesc pe chipul milei Tale ciuda/Că-Ţi sunt mai om decât mi-eşti Dumnezeu". Frecvent însă, angoasa, sentimentul părăsirii sau al finitudinii sunt deturnate spre formele ludicului. Tristis amor, Telefon, Romantic, Ispita clipei, Bărbat învins, Spovedania unui copil al Erosului nostru şi multe alte piese din ciclul De-amor şi de-amar (joc de cuvinte mizând pe rezonanţele etimologice ale celui de-al doilea termen) sunt elegii erotice convertite, disimulate prin prozodii sprinţare şi prozaizări voite: „Noi ne iubim în paturi de-mprumut;/Pe-o canapea îngustă, fără pernă,/Crezând că aventura de-un minut/Devine lesne «dragoste eternă»" (Destin). Altele nu-şi trădează substanţa elegiacă, chiar dacă păstrează elemente prozaice: „Se-mbracă-n demnitate-amărăciunea:/Duminica de ieri şi-a scos coroana./Săruturile tac. Zi tristă lunea./Rămas-bun ochi. Rămas-bun târg. Rămâne rana" (Duminica de ieri). Indiferent spre ce îşi orientează lirismul, V. aspiră mai presus de toate la virtuozitatea tehnică, şi vocaţia sa novatoare se manifestă divers. Sonetul clasic, de pildă, e „ameliorat" uneori prin adăugarea unui catren, alteori a unei terţine. Spiritul exersat în lectura formelor fixe produce astfel surprize, în toate se vede virtuozul care caută desăvârşirea cu o mereu lucidă mânuire a verbului. Inedite efecte răsar din punerea unui limbaj pronunţat neologic în cadenţele şi tonalităţile baladei. „Confuz", „unanim", „uz", „eficace", „magnanim" simt vocabule care sonorizează aparte un discurs manierist de tip medieval. Demersul novator ia uneori formele experimentului (chiar astfel precizat în subtitlul unor poeme) neologistic, asonantic, aliterativ, lexical, muzical, gramatical şi chiar gastronomic. E o joacă ce aminteşte de ludicul lexical barbian, fără să cadă sub limitele artisticului: „Damiroză culp nastralp,/vestrapună pulc dirică" sau: „Dam, daira, dara, darac,/[...] dever, dalcauc, dovleac/ dandana, dambla, dalac.../ - Dud, duducă, duşumea". Ca prozator, V. nu este mai puţin interesant. Apelând la parodierea stilurilor (hiperbolic, detaşat, graţios, participativ, explicativ etc.), el polemizează cu tiparele consacrate. Volumul Proză. Exerciţii de stil (1967) conţine un număr important de schiţe „patafizice", descinse adică din „ştiinţa soluţiilor imaginare", conform definiţiei date de Alfred Jarry. Modalitatea construcţiei este urmuziană, dar similitudinile merg până la un punct. Debutul naraţiunilor se supune aproape totdeauna realului, situaţiile iniţiale nu frizează neobişnuitul, dimpotrivă, sunt mărunte şi simple până la banalitate. Premisa şi ansamblul întâmplărilor care o susţin sunt ale observatorului realist. Realul se fisurează însă repede, lăsând loc terifiantului, farsei tragice. în Piesa, de pildă, spectatorii care asistă la o reprezentaţie mediocră şi fastidioasă adorm. Faptul nu depăşeşte limitele realului, dar prelungirea acestui somn în asemenea împrejurare trece în absurd. în altă parte, un comerciant mărunt află din ziare despre dispariţia istorică a micului burghez şi se micşorează el însuşi până la dispariţie. Soluţiile narative sunt, evident, fantastice, dar trecerea dinspre real spre acest nivel se face firesc, cu un discurs epic bine articulat, încât, în absenţa vreunui semnal asupra metamorfozei, cele două dimensiuni se unifică. Caracterul polemic şi cel de amuzament riscă să aşeze aceste schiţe la un nivel artistic minor. Sensurile desprinse din parabole simt însă deseori grave. Individul este prins într-o reţea de posibile pericole, iar formele ciudate în care se exprimă acestea nu fac decât să avertizeze asupra gravităţii lor. Traducerile lui V. sunt considerate unanim excepţionale. Remarcabilă este capacitatea traducătorului (dublat în permanenţă de scriitor şi de filolog) de a păstra esenţa operei, adaptând-o cu har la spiritul şi chiar la atmosfera românească. Lexicul lui Frangois Villon, spre exemplu, se mută în neaoşisme balcanice. Astfel, în Balada muierilor din Paris termeni ca „bătălii parşive" sau „codoşlâcuri" nu trădează spiritul originalului, dimpotrivă, îi dau pregnanţă, cum se întâmplă şi în alt text transpus în limbaj cronicăresc: „Ce încă unde-i Patriarcul/ în camilafcă dalb stihar/ Şi-n patrahil?" Scrupulozitatea tehnică, ingeniozitatea tălmăcitorului se vădesc şi în paginile care continuă traducerea dramei Richard al III-lea a lui Shakespeare, începută de Ion Barbu, cu păstrarea stilului impus de predecesor. Un tipic „manierist", mai ales în latura exterioară a scrisului său, cel mai ingenios, mai inventiv, poate, în această latură, dintre toţi „manierista11 români nu numai de azi este Romulus Vulpescu. 449 Dicţionarul general al literaturii române Vulpian Gustul pentru decor, pentru podoabă, spectaculoasa vocaţie bibliofilă şi anticarialâ în genere îl determină pe acest poet cu daruri de caligraf şi miniaturist, pe acest insaţiabil degustător de frumuseţi artizanale să acorde aspectului tehnico-grafic al cărţilor pe care le semnează (opere originale şi tălmăciri) tot atâta însemnătate, dacă nu chiar mai multă uneori, ca şi conţinutului lor: să aleagă formatul cel mai agreabil adecvat, să asigure cât mai ademenitoare coperţi, să ornamenteze paginile, copios, cu ilustraţii splendide, să procure, pentru imprimarea textelor, cerneluri speciale, de culori diferite. Inspiraţia e livrescă prin excelenţă. [...] Unele sunt parafraze, pastişe, rezumate, comentarii, adnotări, glose, parodii. în conţinut, versurile sunt, adeseori, clasice stricto sensu, cuminţi, însă clasicismul este mistificat în permanenţă prin neologizări, ce introduc o notă de parodie subţire (cam de felul celei călinesciene) sau, mai rar, coborât în zona anecdoticului [...] Estet de maxim rafinament, dar de un rafinament perfect „sănătos", fără „perversităţi", Romulus Vulpescu identifică arta cu meşteşugul. Cel mai elegant şi mai reprezentativ volum al său de poezii originale se intitulează, semnificativ şi oarecum programatic, Arte & meserie. Dumitru Micu SCRIERI: Poezii, Bucureşti, 1965; Proză. Exerciţii de stil, Bucureşti, 1967; Hoinărind prin Bucureşti, cu fotografii de George Şerban, Bucureşti, 1968; Recital extraordinaire, tr. Ileana Vulpescu, Paris, 1968; şi alte poezii, Bucureşti, 1970; Procesul Caragiale-Caion. Dosarul revizuirii (în colaborare cu Diana Cristev, Octaviana Mihăilescu şi Manuela Tănăsescu), pref. Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1972; Arte & meserie. Versuri vechi & noi, Bucureşti, 1979; Vraiştea, Bucureşti, 1994; Versuri. 1948-1993, Bucureşti, 1995; Hâncu~bal, voi. I: Zodia cacialmalei, voi. II: Praznicul puşlamalelor, Ploieşti, 2002. Ediţii: Cristian Sârbu, Paşi spre lumină, pref. Ion Bănuţă, Bucureşti, 1963; William Shakespeare, Viaţa şi moartea regelui Richard al III-lea, tr. Ion Barbu, pref. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Bucureşti, 1964; George Magheru, Poezii antipoetice, pref. Perpessicius, Bucureşti, 1966; Ion Barbu, Poezii, Bucureşti, 1970, Joc secund, Bucureşti, 1986; Ion Horea, Versuri (1956-1972), Bucureşti, 1973; G. Bacovia, Plumb, Bucureşti, 1981; Romulus Guga, Poezii, introd. Ştefan Aug. Doinaş, Cluj-Napoca, 1986. Antologii: Antologia poeziei chineze clasice, pref. N. T. Fedorenko, Bucureşti, 1963; Anotimpurile poeziei româneşti - Poetry's Seasons, ed. bilingvă, tr. Gabriela Bernat, Bucureşti, 1984; 30 poeţi, 101 poeme, Bucureşti, 1999. Traduceri: Torquato Tasso, Aminta, îngr. şi introd. Nina Fagon, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu George Lăzărescu); Frangois Villon, Opurile magistrului..., pref. trad., Bucureşti, 1958; Ana Marcos, Rădăcinile zorilor. Poeme din închisoare, cu desene de Constantin Piliuţă, Bucureşti, 1961; Carolina Maria de Jesus, Sdo Paolo, strada A, nr. 9, pref. trad., Bucureşti, 1962; Frangois Rabelais, Gargantua, introd. N. N. Condeescu, Bucureşti, 1962, Viaţa nemaipomenită a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel & Uimitoarea viaţă a lui Pantagruel, feciorul uriaşului Gargantua, ticluite odinioară de..., introd. trad., cu ilustraţii de Val Munteanu, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Ileana Vulpescu); Plaut, Militarul fudul, Bucureşti, 1963; Moliere, Avarul, Bucureşti, 1964; Jean-Frangois Regnard, Jucătorul, Bucureşti, 1964; Jean-Paul Sartre, Târfa cu respect, în Teatrul francez contemporan, pref. Elena Vianu, Bucureşti, 1964; Poeţi ai Pleiadei, pref. N. N. Condeescu, Bucureşti, 1965; ed. bilingvă (Pleiade - Pleiada), Bucureşti, 2001; Pablo Picasso, Dorinţa înhăţată de coadă, Bucureşti, 1967; Andre Praga, Un Stradivarius pentru Brummel, Bucureşti, 1967; Roger Richard, Era armoniei, Bucureşti, 1967; [Versuri], în Charles Baudelaire, Les Fleurs du mal -Florile răului, îngr. Geo Dumitrescu, introd. Vladimir Streinu, Bucureşti, 1968; Alfred Jarry, Ubu, rege..., îngr. trad., pref. Romul Munteanu, Bucureşti, 1969; Oswaldo Dragun, Trei povestiri care merită povestite. îndrăgostiţii de la masa 10, Bucureşti, 1970; Dante Alighieri, Vita Nuova, în Opere minore, îngr. şi introd. Virgil Cândea, Bucureşti, 1971; Aucassin şi Nicoleta, Bucureşti, 1974; Charles d'Orleans, Poezii -Poesies, ed. bilingvă, îngr. şi pref. trad., Bucureşti, 1975; Mateiu I. Caragiale, Pajere - Aigles royaux, ed. bilingvă, Bucureşti, 1983; Anotimpurile poeziei româneşti - La Poesie des saisons, ed. bilingvă, îngr. trad., Bucureşti, 1984; Marivaux, Joaca de-a amorul şi de-a întâmplarea, Bucureşti, 1996, încercarea, Bucureşti, 1997, Travestirea sau Pramatia pedepsită, Bucureşti, 2000; Jean Anouilh, Euridice, Bucureşti, 1999; Voix et voie de la poesie roumaine - Glasuri şi popasuri ale poeziei române, ed. bilingvă, Bucureşti, 1999; Fernando Arrabal, Scrisoare de dragoste, Bucureşti, 2000. Repere bibliografice: Nicolae Manolescu, „Poezii", CNT, 1966, 1; Negoiţescu, Scriitori, 440-444; Regman, Cărţi, 25-29; Mincu, Critice, I, 203-205; Eugen Simion, Un urmuzian: Romulus Vulpescu, RL, 1970,9; Al. Călinescu, „ Ubu rege", CRC, 1970,21; Marin Sorescu, Alfred Jarry în româneşte, RL, 1970,21; Nicolae Balotă, „Ubu rege", TR, 1970, 21; Ion Barbu. Opera poetului în ediţia lui Romulus Vulpescu, LCF, 1970, 37 (semnează Cezar Baltag, Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Alexandru Paleologu, Emil Mânu); Dan Laurenţiu, „şi alte poezii", LCF, 1971,8; Florin Manolescu, „şi alte poezii", ARG, 1971, 3; Ardeleanu, „A urî', 100-104; Sorianu, Contrapunct, 183-187; Dan Mutaşcu, „şi alte poezii", AST, 1972,2; Piru, Varia, 1,346-349; Barbu, O ist, 1,354-356; Nicolae Balotă, Poeziile lui Charles d'Orleans în traducerea integrală a lui Romulus Vulpescu, TBR, 1976, 80; George Arion, „Condiţia de scriitor îmi dă dreptul de a lupta pentru nou" (interviu cu Romulus Vulpescu), FLC, 1976, 46; Corbea-Florescu, Biografii, II, 222-228; Regman, Colocviul, 183-185; Felea, Aspecte, I, 221-223; Marius Pop, O convorbire cu Romulus Vulpescu, 0,1978,29; George Arion, Romulus Vulpescu, FLC, 1978, 38; Simion, Scriitori, I (1978), 639-642; Alexandru Niculescu, Traducerile poetului Romulus Vulpescu, RL, 1979,15; Nicolae Manolescu, Poezia ca meserie, RL, 1979,18; Cornel Ungureanu, „Arte & meserie", O, 1979, 25; Grigurcu, Poeţi, 270-274; Fănuş Neagu, Cartea cu prieteni, Bucureşti, 1979, 212-215; Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, Bucureşti, 1979,586-593; Costin Tuchilă, Poezia lui Romulus Vulpescu sau Despre o inedită tautologie, 0,1980, 9; Lit. rom. cont., I, 655-659; Sângeorzan, Conversaţii, 83-87; Gelu Ionescu, Orizontul traducerii, Bucureşti, 1981, 195-199; Moraru, Semnele, 52-58; Alex. Ştefănescu, între da şi nu, Bucureşti, 1982, 76-79; Alexandru Balaci, Autobiografie lucidă, RL, 1983,14; Gheorghiu, Reflexe, 84-86; Ion Jianu, Generaţiile nu apar pentru că vor ele, R, 1984,9; Taşcu, Poezia, 46-51; Dumitru Micu, Limbaje modeme în poezia românească de azi, Bucureşti, 1986, 133-134; Şerban Foarţă, Printed by Romulus Vulpescu, 0,1987, 5; Cistelecan, Poezie, 216-219; Lovinescu, Unde scurte, 1,478-480; Alex. Ştefănescu, O tonă de ciocolată, RL, 1995, 36; Rotaru, O ist., IV (1997), 274-281, V, 514-518; Dicţ. esenţial, 901-904; Popa, Ist lit, II, 547-550; Luiza Barcan, Sărbătoarea cărţii româneşti la ediţia a X-a a Târgului Internaţional Bucureşti, CNT, 2002,23; Dicţ. analitic, IV, 197-200,447-449. A. G. VULPIAN, Dimitrie (2.1.1848, Români, j. Neamţ - 25.IX.1922, Bucureşti), folclorist. Fiu al paharnicului Vasile Vasiliu, V. a făcut şcoala primară la Roman, după care în 1860 intră la Gimnaziul Central din Iaşi. Din 1864, când s-a înscris la Conservatorul de Muzică şi Declamaţie din acelaşi oraş, în timpul vacanţelor a început să culeagă melodii populare pe care le executa el însuşi la fluier, caval sau flaut. Studiază flautul cu profesorul Gustav Wagner, concertând apoi în ţară şi Vultur eseu Dicţionarul general al literaturii române 450 PREMIAT LA MONTPELUER xj in ‘mu&ică 'W LONDON, Schott fils. PARIS, Sciioil. BERLIN, B Schlaingtr. mxm, G. Uxvy. ST. PkTERSBURG, R. SehrBur. ~îŞoce şi ^iano Volumul al IlI-lea 5n cowttiioM. ta ^CXMO, (Şmmuw. o8wew»!wt. DRESDE, F. Rîts. BRUXELLES, $ mu$t& UfltAX. . MitiA f$\ Jl.Wiţttf Ctw'ts lift MMMi ÎWlţ KfIM a C*fi <«8 m a$h liunzT smti 3 ▼ ./> * « X ** S ' <»n«r AfM'dM îţtmţi ir* j)sA*T tiwşitt sp ţj£n, KÂfitAt «roiw* y\ a ‘ ^ prvrJ&f _ Iî«HTpî? 3 CKfHnT^ 0^5^^ <ţC « 3 Prima tipăritură aparţinând lui Z., Sicriul de aur. Carte de propovedanie la morţi (1683), este o lucrare de omiletică funebră, cu originea în textele sfinte. Motouri, trimiteri pilduitoare sau pasaje epice sunt preluate din Noul Testament (1648) şi din Psaltirea (1651) apărute la Bălgrad, iar citatele din Vechiul Testament sunt traduse după o Biblie maghiară de la Vizsoly, din 1590. Cele cincisprezece predici, diferenţiate tematic şi după auditoriu, au în vedere categorii de răposaţi: omul bătrân, preotul, fiul iubit sau fata de boier, cei vestiţi, cei singuri ş.a. Omiliile sunt completate cu numeroase pilde, citate latineşti şi „învăţături", moralizând în sens iluminist despre cinstea cuvenită părinţilor şi femeilor înţelepte, despre făţărnicie şi goana după agoniseală, despre viaţa echilibrată ce trebuie dusă la senectute. O prefaţă a cărţii conţine reverenţele datorate principelui Apăfi, iar a doua, „cătră cetitori", va deveni cunoscută pentru atenţia acordată regionalismelor. Explicate prin procedeul glosării, ele îmbogăţesc sinonimia limbii, săracă în epocă. Expresivitatea „propovedaniilor" e dată de seria epitetelor plasticizatoare şi de comparaţiile largi, metaforizante. Cărare pre scurt spre fapte bune îndreptătoare (1685), manual de morală practică după model catihetic, destinat şcolilor calvine, este transpus prin intermediul versiunii maghiare a lui Ştefan Matko după un original englez. Două traduceri din slavonă (un „ceasloveţ" şi un molitvenic, tipărite în 1687 şi în 1689) completează seria cărţilor de cult necesare în limba română, conform ideilor susţinute de tălmăcitor în prefeţe. Traduceri: Sicriul de aur. Carte de propovedanie la morţi, pref. autorului, Sebeş, 1683; ed. îngr. şi introd. Anton Goţia, Bucureşti, 1984; Cărare pre scurt spre fapte bune îndreptătoare, Bălgrad [Alba Iulia], 1685; Ceasloveţ care are întru sine slujbele de noapte şi de zi scoase pre rumânie de pre slovenie, Bălgrad [Alba Iulia], 1687; Molitvenic, Bălgrad [Alba Iulia], 1689; Propovedaniia a şeaptea, LRM, 548-557. Repere bibliografice: Iorga, Ist. Bis., I, 385-386; Gh. Comşa, Istoria predicei la români, Bucureşti, 1921,51-54; Drăganu, Hist. litt, 48-50; Piru, Ist. lit., 1,197-198; Ist. lit., 1,441-443; Rosetti-Cazacu-Onu, Ist. Ib. lit., I, 93-94; Dicţ. lit. 1900, 937; Ţepelea, Opţiuni, 153-159; Traian Vedinaş, „ Sicriul de aur", TR, 1990,8. A. Sm. ZODIAC, revistă apărută la Bucureşti, lunar, între ianuarie şi noiembrie 1930, în martie şi în noiembrie 1931. Redactor: I. Peltz. Fără să aibă program propriu, Z. îşi asumă explicit o direcţie modernistă. Intervenţiile de la rubrica permanentă „Note", în regim constant ironic, au ca ţintă „târnosirea mediului literar de suspecţi şi râie", explicaţiile revenind insistent: „Tembelismul instalat, greţos, în fruntea cutărei publicaţiuni literare de tiraj sau în capul cutărei foi tipărite la rotativă, face victime. Deocamdată constatăm fenomenul şi adunăm material tehnic, necesar demascării proştilor gravi şi a dobitocilor solemni" sau: „N-am renunţat încă a crede în triumful artei autentice" ş.a. Orientarea modernistă e întărită prin raportarea la personalitatea lui E. Lovinescu, considerat „singurul director cultural român care a dovedit cea mai largă comprehensiune pentru toate manifestările scrisului contemporan". în ce priveşte dimensiunea activ programatică, publi- Zografi Dicţionarul general al literaturii române 538 BRUMAR - ZODIAC DIRECTOR L PELTZ COLABOREAZĂ: I. PELTZ, !, CĂLUGĂPU, TRfSTAN TZARA, CAMIL PETRESCU, SIMION STOLNICU, CICERONE THEODORESCU, MIRCEA GRIGORESCU, LUCIAN BOZ, E. JEBELEANU, HORIA ROMAN, V. CRISTIAN, HORIA GROZA, E. 8EREANU, NEAGU 8ĂDULESCU, IONATHAN, X. URANUS, C. BĂLEANU caţia se doreşte deschisă „prozatorilor şi poeţilor tineri, aceia al căror talent la început are de parcurs - oricum - drumul greu al indiferenţei masei", precizând: „Vom prezenta, aşadar; sistematic pe tinerii poeţi în a căror sensibilitate vom fi descoperit mai ispititoare caracterele autenticităţii [...] pe tinerii prozatori de veritabilă esenţă". Rubricile „Note", „Vitrina", „Zodiac" şi „Galantar" reflectă, sub specia crochiului, evenimentele literare ale zilei, precum apariţiile de la Editura Cultura Naţională, cuprind scurte articole în maniera criticii de receptare, iscălite de Cicerone Theodorescu, I. Peltz şi Eugen Ionescu, extrase din presa vremii şi reacţia de la Z.; se consemnează apreciativ activitatea editorului S. Ciornei, se combate literatura de salon şi se comentează cu ironie critica promovată de G. Ibrăileanu. Rubrica „Medalion", susţinută de Lucian Boz, renunţă la registrul detaşat-ironic, predominant în atitudinea publicaţiei, pentru a contura reuşite portrete Hortensiei Papadat-Bengescu, lui Ion Vinea, Camil Baltazar şi pentru Filip Corsa ori ca să omagieze centenarul bimensualului „Revue des deux mondes". Versuri publică Cicerone Theodorescu, Eugen Ionescu, F. Aderca, Barbu Brezianu, Camil Petrescu, Eugen Titeanu, Virgil Gheorghiu, Horia Roman, Virgil Huzum, Scarlat Callimachi, Radu Boureanu, Ioan Georgescu, Simion Stolnicu, Andrei Tudor, Eugen Jebeleanu, Sandu Tudor, Isaiia Răcăciuni, V. Cristian, Horia Groza. Proză semnează I. Peltz (fragmente din romanul Horoscop), Lucian Boz (care iscăleşte şi Vasile Cemat), Tudor Arghezi (Plicul), Victor Valeriu Martinescu, Emil Boldan (şi sub pseudonimul Emil Sarval), Ion Călugăru, Paul Daniel, N. Davidescu (Fântâna cu chipuri, fragment de roman), Luca Florian, Eugen Goga, Ion Pogan, Constantin Băleanu, Neagu Rădulescu, Mihail Avramescu (anecdote), sub pseudonimul Ionathan X. Uranus ş.a. Genul dramatic e reprezentat de o scenă din O sinucidere ciudată de Paul B. Marian. Studiile critice, aparţinând lui E. Lovinescu (Elemente eterogene în literatura română), Lucian Boz (Poezia lui Camil Baltazar, Simfonia pastorală sau Masca la Andre Gide, „Eros" la Mihai Eminescu), Octav Şuluţiu (Un artist - Damian Stănoiu), ca şi eseurile lui F. Aderca (Un dramaturg de avantgardă - William Shakespeare), F. Brunea-Fox (Reflexiuni asupra decadenţei spectacolului), Eugen Ionescu (Insuficienţa formulei estetice în literatură) întăresc interesul pentru comentarea fenomenului cultural contemporan. Traduc din limba franceză Eugen Jebeleanu (un poem de Tristan Tzara), Miron Grindea ş.a. Revista este ilustrată de Marcel Iancu, Aurel Jiquidi şi Severo Burada. I. T. ZOGRAFI, Vlad (18.VI.1960, Bucureşti), prozator, dramaturg şi traducător. Este fiul Polixeniei Djamo (n. Zografi), muzeograf, şi al lui Nicolae Djamo, profesor. Absolvent al Liceului „Mihai Viteazul" şi al Facultăţii de Fizică a Universităţii din Bucureşti în 1985, obţine o bursă, dându-şi doctoratul la Universitatea Paris XI (Orsay) în 1994. Din 1995 lucrează ca redactor la Editura Humanitas. Debutează în 1990 la „România literară", iar editorial în 1993 cu volumul de proză scurtă Genunchiul stâng sau genunchiul drept. Ca dramaturg, publică în 1996 Isabela, dragostea mea (Premiul Uniunii Scriitorilor), culegere care include trei piese, dintre acestea Petru sau Petele din soare fiind jucată pe scena Teatrului de Nord din Satu Mare, în regia lui Cristian Ioan (1997), şi, cu un succes notabil, la Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra" din Bucureşti, în regia Cătălinei Buzoianu (1998). Textele dramatice i-au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, suedeză, greacă. Mai colaborează la „Contrapunct", „22", „Litere, arte & idei", „Memoria" ş.a. împreună cu Vlad Russo traduce teatru de Eugen Ionescu (I-III, 2003), versiunea realizată pentru Scaunele fiind de altfel şi reprezentată scenic. Nuvelele lui Z. din Genunchiul stâng sau genunchiul drept impun prin siguranţa stilului şi coerenţa lumii ficţionale, chiar dacă se încearcă mai multe formule narative şi măşti, iar subiectele sunt variate. Autorul este un borgesian, cunoscător al tuturor poveştilor, pe care le reia lucid, amuzat, cu sentimentul zădărniciei, dar şi cu înţelepciunea celui care a aflat toate secretele. „Odiseea" lui Ulise, uciderea lui Mozart, teme clasice precum alegerea, libertatea, motivul drumului, tema scrisului sau a timpului sunt abordate cu naturaleţe, recontextualizate, reinterpretate postmodern, întotdeauna urmărind un sens filosofic, o idee. Nuvelele se disting prin caracterul simbolic sau parabolic, amintind de proza lui Hermann Hesse, prin plonjarea în straniu, insolit şi fantastic. Romanul Omul nou (1994) valorizează din plin această dexteritate a scriiturii. E un text realist-psihologic cu inserţii fantastice despre lumea comunistă şi postcomunistă românească, având o miză socială şi filosofică destul de transparentă, din nou sprijinindu-se pe 539 Dicţionarul general al literaturii române Zori de zi alegorie şi parabolă. Scriitorul îşi încearcă mâna şi în teatru, piesele fiind publicate sub titlurile Isabela, dragostea mea, Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură. Creierul. Sărută-mă (1999). Nu toate montările scenice s-au bucurat însă de succesul înregistrat de Petru sau Petele în soare, o comedie politică burlescă având un punct de plecare istoric, parabolă a celor două Europe, răsăriteană şi occidentală, atât de diferite şi atât de asemănătoare totuşi. Oedip la Delphi reia tema tragediei antice, trecută prin interpretarea pe care Hugo von Hofmannstahl a dat-o mitului: aflat la oracolul din Delphi, Oedip îşi trăieşte viitorul. Dar visătorul modern devine la Z. voyeur postmodern, oracolul mitic se transformă în ecran, în simulacru, adevărul devine „afacere". Pythia e o fată frumoasă drogată, iar Oedip, deţinător absolut al informaţiei vizuale, ajunge „omul cel mai puternic din cel mai puternic oraş de pe faţa pământului", un zeu absurd, scârbit de sine însuşi. „Mi-e scârbă de tot pământul" e noul strigăt tragic, „greaţa" provenind din haosul informaţiei vizuale, care copleşeşte individul, anulându-1, vidându-1. Prezentul aboleşte viitorul, căci este „o afacere mai sigură". Oedip conduce din umbră cetatea care prosperă, închis în propria imagine şi iluzie, în templul lui Apollo. Pierderea identităţii, descompunerea sinelui fac din Oedip un antierou. Z. reuşeşte să remodeleze tragedia originală după datele simulacrului contemporan, definitoriu pentru lumea postmodernităţii mediatice, iar din personajul tragediei antice să facă un simbol puternic al derivei şi inconsistenţei individului postmodern. Regele şi cadavrul, reprezentată în 1999 la Teatrul Naţional din Bucureşti, e inspirată de studiile de istorie a religiilor ale lui Heinrich Zimmer şi, în mare parte, prelucrează o operă clasică a literaturii sanscrite. Se repune în joc motivul oriental (dar şi medieval) al cadavrului ambulant, al mortului vesel, într-o spumoasă şaradă parodico-fantastică, care mizează pe ironia morbidă şi pe aluzia politico-morală la contemporaneitate, alcătuind un fel de basm modern în decoruri de halima. Viitorul e maculatură, Creierul şi Sărută-mă îşi plasează nu doar alegoric acţiunea în România postdecembristă. Piesă de rezistenţă, Viitorul e maculatură rămâne, deocamdată, cel mai realist şi mai dur text al lui Z., reluând problematica abordată anterior, dar fără mănuşile alegoriei sau ale livrescului. Scrierea are un ritm alert, personajele, schematice, ilustrează psihologii ori comportamente tipice ale perioadei „de tranziţie" a anilor7 90 din secolul trecut şi trăiesc mai ales prin limbajul autentic, suculent, pitoresc, cu replici scânteietoare, paradoxale, cultivând aforismul. Lumea românească e imaginată ca fiind compusă din oameni standardizaţi (omul statistic, secretara, arivistul sau, de cealaltă parte, declasaţii „liberi", hoţii şi cerşetorii), în care răul s-a cuibărit ca o banalitate. Diavolul însuşi, venit în România cu două ajutoare, deghizat în filantrop elveţian, recurge, în aceste circumstanţe, tot la morală pentru a reuşi să mai distrugă ceva. Cinismul e regula acestui univers malefic, a cărui şansă de eliberare pare a fi doar nebunia. Piesele lui Z. se remarcă prin ironia amară, ca instrument pentru a dezvălui faţa tragico-absurdă a contemporaneităţii, prin gravitatea reflecţiei şi deopotrivă prin autenticitatea limbajului, dramaturgul dovedind un deosebit simţ al ritmului scenic şi al replicii de efect. SCRIERI: Genunchiul stâng sau genunchiul drept, Bucureşti, 1993; Omul nou, Bucureşti, 1994; Isabela, dragostea mea, pref. Monica Lovinescu, introd. Marian Popescu, Bucureşti, 1996; Oedip la Delphi, Bucureşti, 1997; Regele şi cadavrul, pref. Dan C. Mihăilescu, Bucureşti, 1998; Viitorul e maculatură. Creierul. Sărută-mă, Bucureşti, 1999. Ediţii, antologii: Cioran şi muzica, tr. Nicolae Bârna, Bucureşti, 1996 (în colaborare cu Aurel Cioran); Emil Cioran, Despre Dumnezeu, Bucureşti, 1997 (în colaborare cu Aurel Cioran). Traduceri: Eugen Ionescu, Teatru, I—III, Bucureşti, 2003 (în colaborare cu Vlad Russo). Repere bibliografice: Radu Voinescu, Omul aproximativ, CNP, 1995, 6; Marina Constantinescu, Lecţia de anatomie, RL, 1997, 4; Mircea Morariu, „Isabela, dragostea mea", F, 1997,1; Iulian Băicuş, Pe culmile împăcării, TTR, 1997,3; Roxana Sorescu, Bastonul de mareşal, LCF, 1997, 23; Mircea Morariu, Confirmarea speranţelor, TTR, 1997,10-11; Dan C. Mihăilescu, Un ionescian febril, „22", 1997,359; Dumitru Chirilă, Când se ciocnesc două lumi, F, 1998,2; Alice Georgescu, Vodcă şi camembert; „Scena", 1998,1; Daria Dimiu, Istorie atemporală, „Scena", 1998,1; Al. Ioanide, „Regele şi cadavrul", RL, 1999,17; Marina Constantinescu, E o crimă să ai idei, RL, 1999,24; Florentina Costache, Despre actualitate, RL, 2000, 10; Emilia David, Trei discursuri despre lume, OC, 2000, 19; Ghiţulescu, Istoria, 393-395; Dicţ. analitic, III, 331-333; Irina Coroiu, Viitorul - maculatură?, CNT, 2002,16; Marina Constantinescu, Dracul vorbeşte româneşte, RL, 2002, 18; Cristina Modreanu, Survolând dramaturgia românească..., ALA, 2002, 615; Horia Gârbea, Vacanţă în Infern, II, Bucureşti, 2003,61-63. R. D. ZORI DE ZI, săptămânal apărut la Bucureşti între 6 decembrie 1935 şi 29 ianuarie 1936. Director: Dem. Antohi. Rubricii „Fapte, ştiri, comentarii" i se alătură cea intitulată „Literatură, Zori de zi Dicţionarul general al literaturii române 540 artă, ştiinţă", în cadrul căreia Ion Foti (sub pseudonimul Virgiliu Cuffa) se ocupă de Paul Bourget şi de Rudyard Kipling, Al. Al. Leontescu scrie despre romanul Turnuri în apă de Sandu Teleajen, iar la „Note" sunt inserate o serie de informaţii la zi. Mai colaborează Sandu Tudor. M. Pp. ZORI DE ZI, publicaţie apărută la Freiburg im Breisgau (Germania) din decembrie 1979 până în aprilie 1984, editată de Eparhia Ortodoxă Română pentru Europa Centrală. Redactor responsabil: D. C. Amzăr; consultant teologic: preotul Viorel Mehedinţiu. Z. de z. capătă repede o ţinută literară distinctă datorită colaborării unor personalităţi din afara graniţelor, precum Duiliu Vinograschi, Petre Vălimăreanu, Horia Stamatu, Alexandru Gregorian, Octavian Vuia, Eglantina Daschievici ş.a. Dezbaterile teologice, portretele dedicate unor figuri ale ortodoxiei cu prilejuri aniversare sau comemorative (Petru Movilă, Antim Ivireanul), chemările adresate enoriaşilor sunt completate de reproduceri din operele unor mari scriitori (Mihai Eminescu, Ion Creangă, Octavian Goga, St. O Iosif ş.a.) şi mai ales de versuri primite de la poeţi din diaspora. Mai firav, şi proza îşi face loc în revistă. O atenţie aparte se acordă legendelor religioase, parţial reproduse după S. FI. Marian. Pe de altă parte, se răspunde tranşant propagandei maghiare şi se militează pentru întregirea României în graniţele ei fireşti. Alţi colaboratori: Dorina Gabor Bălăşoiu, Eugen Păunescu, Al. Păunescu, Demostene Nacu, Elisabeta Popescu-Kermel, Valerian Dobrescu, Al. Bidian, Sava Gâr-leanu, Nicolae Alexandru, Remus Radina, Alexandru Micle, Sorin Petcu, Gabriel Manolescu, Alexandru Isac, Mircea Carp, Monahul Ioan (Şova), Eugenia Uşeriu. I. O., ZORILE, gazetă apărută la Bucureşti, săptămânal, din 24 martie până la 5 august 1884; numai ultimul număr, al 13-lea, se mai păstrează. Redactori: D. Marinescu-Marion şi I. I. Truţescu. Colaborează D. Teleor (cu nuvela Noaptea nunţei), Mircea Demetriade (cu poezia Mizantropul), precum şi A. Lupu-Antonescu. Din Jules Verne se traduce fragmentar Martin Paz. Romanul unui indian. R. Z. ZORILE, revistă apărută la Bucureşti în februarie şi în martie 1909. Subtitlul „Litere, ştiinţe, arte" mărturiseşte un program ambiţios, rămas doar în intenţie. Grupul de colaboratori este format din tineri, unii aflaţi la începutul carierei literare, alţii oprindu-se la primele încercări. Versuri dau Corneliu Moldovanu, George Murnu, Matei Rusu, C. Cosco, C. A. Feraru, Mihail Munteanu, D. G. Ionescu, N. Săvulescu. Semnând cu pseudonimul Narcis, C. Săteanu publică, sub titlul Poeme eterne, câteva poeme în proză. Traian Demetrescu este evocat într-un articol şi i se reia poezia Natură moartă. Mai multe schiţe, fără nimic relevabil, sunt scrise de G. T. Faur şi de Nicolae Ţimiraş, iar o cronică echilibrată, bine informată, cu judecăţi de valoare corecte - Un ibsenian, Bernard Shaw - îi aparţine lui C. Săteanu. R. Z. ZORILE, publicaţie apărută la Bucureşti, bilunar, între 15 aprilie şi 1 iunie 1912. Director: N. N. Herjeu. Articolul-program Ca să se ştiel pledează pentru urmarea exemplului clasicilor, respin-gându-se „literatura impotentă şi ambiţiile naufragiate ale simboliştilor". Poeţii revistei sunt Oreste, N. N. Herjeu, Ion Al-George, Nichita P. Macedonski, proza este semnată de Waldemar, iar un text dramatic, Sapho, dă Ion Al-George. Se evocă personalităţi (N. Iorga, B. Delavrancea, Mihai Eminescu), se comentează spectacole teatrale la rubrica intitulată „Cronica dramatică", se emit opinii critice, unele aparţinând lui G. Bogdan-Duică. O menţiune specială merită articolul Perfecţiunea artistică în poezia lui M. Eminescu de Oreste. M. Pp. ZORILE, revistă apărută la Iaşi, bilunar, între 10 mai şi 15 iulie 1914. Cuvânt înainte, care fixează traiectoria publicaţiei, afirmă că Z. se bazează pe „concursul tinerilor". Paginile vor fi deschise mai cu seamă acestora, dar şi câtorva autori mai cunoscuţi. I. Cosma, Octav Ştefănescu, Mihnea Dorin, Al. Dumbravă, Mihai Codreanu, Lolotte Vasiliu, Victor Ion Popa, N. Davidescu sunt prezenţi cu versuri, iar Anicuţa Cârje, Cecilia Sandu, Vespasian V. Pella, Scarlat Calimachi cu proză. Se mai publică recenzii şi o „revistă a revistelor". M. Pp. ZORILE, revistă apărută la Bucureşti, neregulat, între ianuarie şi decembrie 1923, editată de societatea culturală omonimă, aflată sub preşedinţia lui Pavel Al. Macedonski. Director: Mihail Frunză; redactori: Radu Mihai Teodorescu şi Dinu Cruceanu. Publicaţia este menită să întreţină cultul lui Al. Macedonski, ale cărui articole şi versuri sunt reluate; astfel, în numărul inaugural se retipăreşte articolul Forţa morală, care ţine loc de program, şi e inclusă poezia Imn regal, în alte numere intră în sumar poemele Mângâierea dezmoştenitei, Formele, un fragment din piesa Saul, schiţa Pomul de Crăciun. Se reproduc, de asemenea, scrieri de Traian Demetrescu şi Oreste. Sunt prezenţi frecvent Pavel Al. Macedonski (cu versuri, proză, dar şi cu piesa Masca, tipărită sub pseudonimul P. Rogala), Nichita Macedonski, precum şi alţi foşti participanţi la cenaclul macedonskian, între care Grigore Cruceanu, Mihail Celarianu, Ion Steriopol, Stan Palanka, Ion Viţianu, Al. T. Stamatiad, Alfred Moşoiu. Z. promovează şi câţiva poeţi tineri: George Nichita, Gheorghe Bobei, D. N. Puiu, Constantin Barcaroiu, N. Dinescu Barzan, dar predomină spiritul cenaclier şi de omagiere a vremurilor de la „Literatorul". în câteva numere figurează nuvela Jiletca mea de Ion Dragoslav. Sumarul este completat cu scurte însemnări la rubricile „Cărţi şi reviste româneşti", „Revista revistelor", „Cronica teatrală", „Cronica ştiinţifică", „Poşta redacţiei". M. Pp. ZORILE, gazetă apărută la Aiud, săptămânal, între 1 octombrie 1923 şi 9 martie 1924, având la 10 februarie 1924 subtitlul „Cea dintâi gazetă românească din Aiud", ulterior schimbat în „Gazetă culturală". Director: Ovidiu Hulea; redactor responsabil: Paul Fodorean. în articolul-program, Ori de câte ori, se afirmă că deviza publicaţiei va fi „Totul pentru cultură". în sumar intră 541 Dicţionarul general al literaturii române Zorile Romanaţului versuri de Livia Rebreanu, Ovidiu Hulea (Către oastea ţării...), Vidu Rusmin (Numai noi), Teodor Murăşanu (Povestea unui cântec), proză de Al. Ciura şi Liviu Rebreanu (Nevasta). O. Hulea scrie despre Titu Maiorescu şi propune o zi de sărbătoare naţională închinată lui Mihai Eminescu. Z. este o revistă ilustrativă pentru nivelul cultural al Aiudului din primul deceniu postbelic. M. Pp. ZORILE, publicaţie apărută la Bucureşti de la 5 mai 1935 până la 23 decembrie 1936, cu subtitlul „Ziar independent de dimineaţă". Director: Emanuel Socor. Z. continuă programul ziarului „A.B.C.", declarându-se împotriva curentelor de dreapta şi a abuzurilor clasei politice. Rubrica „Teatru-Lite-ratură-Artă", semnată Lafcadio (Lafcadio & Co.), prezintă apariţiile editoriale, conţine însemnări despre premiere teatrale şi expoziţii, scurte informaţii despre viaţa scriitorilor. La ancheta „Cum trebuie să fie Casa Scriitorilor?" răspund Anton Holban, G. M. Zamfirescu, Ion Vinea, Octav Şuluţiu, Pompiliu Constantinescu, I. Peltz, N. Davidescu ş.a. Pictorul N. N. Tonitza susţine rubrica „Plastica de la noi - de aiurea". Pe prima pagină a numărului din 18 mai 1935 este reprodusă o discuţie cu Mihail Sadoveanu despre „problemele de actualitate (hitlerism, război şi altele)". L. Kalustian (care mai foloseşte pseudonimele Democrit, Lucullus) scrie, într-o manieră polemică, articolele Răsplătirea lui Cezar Petrescu, Giovanni Papini, Romain Rolland şi Spania. Geo Pavel prezintă eseul Pentru filmul românesc, Demetru Em. Paulian dă comentariile intitulate Minunile din vechime şi de azi, Misticism. Sub genericul „Bucureştii de altădată" se publică informaţii despre Filaret, Tumul Colţei, casa mitropolitului Antim, Hanul lui Manuc, precum şi articolele Capitala de mâine de Sandu Eliad (sub pseudonimul Ion Bucureşteanu; altă iscălitură e M. Ursu), Hoinărind prin cartierele mărginaşe, Fosta reşedinţă domnească - penitenciarul Văcăreşti de Alexandra Mezincescu, Oameni care dispar: zarafii-bancheri de altădată de A. Preda, însemnările eseistice de pe prima pagină sunt susţinute de G. Spina (care semnează Ion Alexis), Dumitru Almaş, Ion Moldoveanu, B. Iosif, Dinu Dumbravă. De o atenţie deosebită beneficiază premiile acordate de Academia Română, după cum sunt intervievate o serie de personalităţi, printre care Ionel Jianu, N. Gheorghiu, Virgil Madgearu, Titel Petrescu, Dem. I. Dobrescu. Se reproduc frecvent, cu ocazia unor evenimente politice, cuvântările lui Nicolae Titulescu, Ion Mihalache, luliu Maniu ş.a. G. Spina asigură „Cronica externă", Ion Minu colaborează la „Cronica radio" şi la „Cronica muzicală", Sandu Eliad la „Foileton teatral", Vasile Scorţeanu la „Rubrica tineretului", iar Al. Manoliu semnează rubrica „Polemici". Al. Terziman propune o serie de articole despre Basarabia (Anchetele noastre în Basarabia, între politică şi cultură etc.). Alte rubrici sunt „Cronica ştiinţifică", „Cadran", „Viaţa politică", „Cronica femeii", „Ultima oră", „Din toată lumea". Alţi colaboratori: Romulus Cioflec, Titu Mihăilescu, Silviu Herescu, Ella Negruzzi, Sergiu Milorian, Vasile Şova, Sigismund Maur, Stelian I. Constantinescu. L Cr. ZORILE LUMINEI, publicaţie apărută la Tomeşti-Iaşi, lunar, din iulie 1925 până în aprilie 1929, editată de Căminul Cultural „Mihail Sadoveanu". Director: învăţătorul Gheorghe Mărgărit, apoi preotul C. Dron, căruia i se va alătura I. Popovici. Foaia, care urmărea să fie un îndreptar pentru tineret, publică materiale pe teme de educaţie, etos ţărănesc şi despre activitatea aşezământului. Cu versuri sunt prezenţi Mircea Baciu, C. Berea, Petru Chirica, Const. Rollea, E. Trifan, I. Dobre, P. Ursache ş.a. între colaboratori figurează şi N. Iorga, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Ion Simionescu ş.a. Se reproduc scrieri de A. I. Odobescu, Anastasie Panu, Mihai Eminescu (O, mamă...), George Coşbuc (Baladă, Sunt de vină, mamă), Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Petre Dulfu, Vasile Al-George. Alţi colaboratori: Victor Iamandi, Gh. Ghibănescu, Dumitru Furtună, Vasile Sadoveanu, D. Filimon, Anton Gurgu. M. Pp. ZORILE ROMANAŢULUI, publicaţie apărută iniţial la Caracal şi de la numărul 3-4 la Celaru (judeţul Dolj), lunar, între ianuarie 1927 şi mai 1945, având subtitlul „Revistă de cultură generală"; cu numărul 6-8/1936 titlul se schimbă în „Zorile Romanaţilor". Scoasă în primii ani de societatea culturală omonimă, iar de la numărul 2-3/1930 de Ateneul Popular înfrăţirea, odată cu numărul 5-7/1939 devine organ al Căminului Cultural „Alexandrina Celăreanu - Zorile Romanaţilor" şi al Ateneului Popular înfrăţirea. Redactorii numărului inaugural sunt M. Smarand-Oprişeanu şi Marin I. Georgescu, cărora li se alătură la numărul următor, în formula Zottoviceanu Rusu Dicţionarul general al literaturii române 542 unui comitet de redacţie, Gogu Mazilescu pentru partea ştiinţifică. începând cu numărul 11, întreaga responsabilitate revine învăţătorului Marin I. Georgescu. Publicaţia îşi propune „să răspândească raze de lumină şi cultură", să promoveze scrisul tinerilor şi să contribuie la formarea conştiinţei morale şi naţionale. Se tipăresc materiale pentru „nevoile satelor", din convingerea că învăţătura va pătrunde „atât în coliba săracului, cât şi în palatul bogatului". într-un editorial din 1935, după nouă ani de apariţie, gazeta se mai considera încă „o trâmbiţă sunătoare de luptă şi de victorie" într-o epocă de „cras materialism". Ambiţiosul program sămănătorist este ilustrat cu versuri de Sterian Ciucescu, Maria Staiculescu, Al. Iliescu, Lucian Costin, Al. Gregorian, Al. C. Aldea, Nelu Cristescu, V. Popa Măceşanu, V. Stoenescu-Odaia, Neculai P. Chirica, dar şi de Virgil Carianopol, E. Ar. Zaharia, Ion Potopin, Ion Apostol Popescu, Eusebiu Camilar. Se publică proză de Mihail Lungianu, Olga Leontenescu, Victor Săndu-lescu-Topliţa, iar D. Diaconescu-Dăieşti semnează romanul foileton Intre aur şi iubire. Rar apar traduceri (din Lamartine, Giovanni Pascoli, Goethe), realizate de colaboratori ai revistei - cadre didactice, studenţi (Nelu Cristescu, Ion Potopin, Ioan I. Georgescu ş.a.) -, tot sporadice sunt încercările de analiză literară şi preocupările pentru estetică (Rhea-Sylvia, Ioan I. Georgescu, Stelian I. Popescu). Cât despre „noaptea adâncă" a poporului, se încearcă a fi risipită şi prin numeroase materiale didactice, alcătuite de Zenobia Georgescu, ca şi prin monografia comunei Celaru (Marin I. Georgescu), cântece şi versuri populare, sfaturi practice (agricole, medicale), note de vacanţă, epigrame, cugetări. A. S. ZOTTOVICEANU RUSU, Ştefania (15.VIII. 1898, Roman -25.XII.1953, Bucureşti), autoare dramatică, poetă şi traducătoare. Este fiica lui Petru Teodor, ofiţer, participant la Războiul pentru Independenţă. Licenţiată a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, Z.R. a debutat cu versuri în 1925 la revista ieşeană „Lumea". După terminarea studiilor s-a stabilit la Bucureşti. Frecventează cu asiduitate cenaclul Sburătorul, unde citeşte poezii şi fragmente de piese. în 1928 ocupa postul de bibliotecară şi secretară a Comitetului de lectură al Teatrului Naţional. Preocupată de teozofie, colaborează cu soţul ei, Silviu Rusu, iniţiind Editura Stelei, „Buletinul Stelei" (1929-1933) şi traducând din conferinţele şi scrierile lui J. Krishnamurti, despre care şi publicase o primă lucrare, Krishnamurti în cadrul poporului românesc (1930). în perioada 1933-1940 întreprinde mai multe călătorii în India. La Teatrul Naţional din Bucureşti îi este reprezentată piesa Ucenicul vrăjitor (1926), iar la Teatrul Naţional din Chişinău i se joacă Mariana şi ceilalţi (1927). Lucra, în 1928, împreună cu G. M. Zamfirescu, la comedia în trei acte Ţufundachi dramaturg contemporan. A mai compus piesele Fluxul (1924), Urangutanul (1929), Când bântuie furtuna (1944), Livada cu pruni, tipărită fiind numai Cu nerodul satului la alegeri (1946). De ecouri critice numeroase s-au bucurat însă câteva volume de versuri: De ziua tatii şi Scrisoare către Dumnezeu (1940), Jocul de-a dragostea şi moartea (1940), Rodul (1942), Renaştere (1943). A tradus două romane ale scriitorului irlandez Liam O'Flaherty, Denunţătorul (1931) şi Ceaţă la Dublin (1942). A mai colaborat la „Universul literar", „Limba română", „Gândirea", „Rampa", „Curentul magazin", „Premiera ilustrată", „Studio Teatrul Naţional", „Preocupări literare", „Femeia", „Familia", „Viaţa", „Orizont", „Revista literară", „Timpul", „Adevărul", „Universul", „Patriotul" (Arad), „Basarabia" ş.a. Devine membră a Societăţii Scriitorilor Români în 1943. A lăsat numeroase manuscrise, unele pagini fiind înrâurite de dialogurile cu Nae Ionescu, pe care l-a cunoscut îndeaproape. Firave, semnalând oarecare virtualităţi, piesele de teatru compuse de Z.R. nu au provocat un mare interes, cu toate că seria lor fusese deschisă de Ucenicul vrăjitor, în care un cronicar remarcase „vădite preocupări intelectuale", iar în spectacol erau distribuiţi actorii Dida Solomon, George Calboreanu şi George Vraca. în schimb, despre Mariana şi ceilalţi E. Lovinescu spunea că e „mediocră şi vulgară". Textele din placheta De ziua tatii şi Scrisoare către Dumnezeu conturează destul de limpede maniera poetică practicată, în linii mari aceeaşi în următoarele cărţi. Lirica, mereu ancorată în realitate, putându-se numi chiar „poezie ocazională", este declanşată de istoria în curs, îndeosebi de a doua conflagraţie mondială. Poeta încearcă să îşi apropie, patetic, evenimentele, dar modalitatea e mereu discursivă şi retorică, iar eposul, menit să constituie nervul poemelor, se diluează într-o frazare greoaie, perifrastică, monoton tânguitoare. Z.R. alternează, într-un discurs prolix - Şerban Cioculescu observa „excesul vocal de «haut parleur» care-i sonorizează sensibilitatea" -, versurile scurte cu cele foarte lungi, operează cu o topică secţionată inadecvat, întârziind ideea prin acumulări eliptice şi descifrări amânate, amintind epigonic de topica lui Tudor Arghezi. în poetizarea cotidianului, a războiului, de pildă, singurele insule de lirism sunt susţinute de câteva elemente provenind din copilăria autoarei, din dramele sale intime, unde emoţiile se exprimă cu accente fireşti în mici piese nutrite din atmosfera casei, saturată de moliciuni şi voluptăţi domestice. Poezia erotică, ezitând între o discreţie naturală, feminină, şi o voinţă de forţă şi expresie frustă, poate de sorginte argheziană, rămâne în cadrele desprinse din Cântarea Cântărilor, marcate de o senzualitate difuză, bacanală. Tentativa scriitoarei de a se ancora în mersul ideologic al celui de-al cincilea deceniu al secolului trecut, cu volumul Caii anilor (1947), are ca efect o impură literatură de propagandă, căci poemele par „un curs de marxism în versuri" (Al. Piru). Tot acum alcătuieşte piese de teatru conjuncturale şi traduce în presă din versurile lui Vladimir Maiakovski. SCRIERI: Krishnamurti în cadrul poporului românesc, Bucureşti, 1930; Krishnamurti, mesagerul inteligenţei, Bucureşti, 1935; De ziua tatii şi Scrisoare către Dumnezeu, Bucureşti, [1940]; Jocul de-a dragostea şi moartea, Bucureşti, 1940; Rodul, Bucureşti, 1942; Renaştere, cu gravuri de Dobrian, Bucureşti, 1943; Cu nerodul satului în alegeri, Bucureşti, 1946; Caii anilor, Bucureşti, 1947. Traduceri: J. Krishnamurti, Viaţa eliberată, Bucureşti, 1930, 2 conferinţe, Bucureşti, [1931], Cărarea, Bucureşti, 1932, Regatul fericirii, Bucureşti, 1932 (în colaborare cu Silviu Rusu), Cuvântări şi răspunsuri la întrebări din Italia, Bucureşti, 1935 (în 543 Dicţionarul general al literaturii române Zub colaborare cu Silviu Rusu), Cuvântări şi răspunsuri la întrebări din New York City USA, Bucureşti, 1935 (în colaborare cu Silviu Rusu), Izvorul de înţelepciune (în colaborare cu A. Dumitriu), Bucureşti, 1935, Patrusprezece cuvântări rostite de... în vara anilor 1937 şi 1938 la Ommen, Olanda, Bucureşti, 1939 (în colaborare cu Silviu Rusu); Liam O'Flaherty, Denunţătorul, Bucureşti, 1931, Ceaţă la Dublin, Bucureşti, 1942. Repere bibliografice: R, „Ucenicul vrăjitor" la Teatrul Naţional, RP, 1926,2 529; C. P. [Camil Petrescu], „ Ucenicul vrăjitor", „Argus",1926, 3 921; Carol Drimer, Ştefania Zottoviceanu Rusu, „Bacăul", 1930,129; Constantin Virgil Gheorghiu, O scriitoare de talent, TIL, 1941, 1 322; Şerban Cioculescu, Poemele d-nei Ştefania Zottoviceanu Rusu, VAA, 1941, 132; C. Fântâneru, „De ziua tatii şi Scrisoare către Dumnezeu", UVR, 1941,42; Pompiliu Constantinescu, „De ziua tatii şi Scrisoare către Dumnezeu", VRA, 1941, 620; Dan Petraşincu, Poemele d-nei Ştefania Zottoviceanu Rusu, VAA, 1942,337; Aida Vrioni, „Rodul", RVS, 1942, 5-6; C. Stelian, „Rodul", F, 1942, 9; V. I. [Virgil Ierunca], Relief, „Gândul nostru", 1942, 1; Matei Alexandrescu, „Rodul", SE, 1942, 1361; Perpessicius, Opere, IX, 392-398; Marcel Chimoagă, „Renaştere", VAA, 1943,957; Piru, Panorama, 73-74; Lovinescu, Sburătorul, II, 41,43, 200,248,278, V, 168,187, VI, 64, 82, 85,376-378, passim; Ştefan Baciu, însemnările unui om fără cancelarie, Bucureşti, 1996, 132-134; Ştefania Zottoviceanu Rusu, DRI, V, 397-399. S. D. ZUB, Alexandru (12.X .1934, Vârfu Câmpului, j. Botoşani), istoric al culturii, eseist şi editor. Este fiul Savetei (n. Iţcou) şi al lui Constantin Zub, ţărani. Urmează şcoala primară în comuna natală (1941-1945), Şcoala Pedagogică din Şendriceni, judeţul Botoşani (1946-1953) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (1953-1957). îşi începe cariera de cercetător la Institutul de Istorie şi Filologie din Iaşi. Acuzat că a organizat o manifestare studenţească ilegală cu ocazia împlinirii a cinci sute de ani de la înscăunarea lui Ştefan cel Mare, suportă o perioadă de detenţie politică (1958-1964), fiind închis în mai multe penitenciare (Iaşi, Jilava, Gherla, Balta Brăilei). Amnistiat, lucrează mai întâi ca bibliograf la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu", iar din 1968 revine în cercetare, ca responsabil al colectivului de istoria culturii la Institutul de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol" din Iaşi. Doctor în ştiinţe istorice (1973) şi bursier al Fundaţiei Humboldt (1977-1978), beneficiind de real prestigiu ştiinţific, devine, după evenimentele din 1989, director al aceluiaşi institut şi profesor (până în 2001) la Universitatea „Al. I. Cuza" din Iaşi. Este ales membru corespondent al Academiei Române (1991), doctor honoris causa al mai multor universităţi (Alba Iulia, Galaţi, Suceava, Constanţa), e Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, oferit de Republica Franceză (1995), decorat cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Ofiţer (2000). Face parte din Comisia Internaţională de Istoriografie, Asociaţia Istoricilor Europeni, Asociaţia Istoricilor Americani, Societatea Internaţională pentru Studiul Timpului etc., din colegii de redacţie la publicaţii din ţară şi de peste hotare, coordonează „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol»" şi „Xenopoliana" (editată începând din 1993) precum şi numeroase volume tematice, printre care Cultură şi societate (1991), Identitate/'alteritate în spaţiul cultural românesc (1996), Basarabia. Dilemele identităţii (2001), Globalism şi dileme identitare. Perspective româneşti (2001), Franţa, model cultural şi politic (2003). A debutat în 1957 la „Viaţa studenţească" cu eseul Ştefan cel Mare şi posteritatea, iar editorial în 1971 cu biobibliografia Mihail Kogălniceanu. Colaborează la „Anuar de lingvistică şi istorie literară" (Iaşi), „Ateneu", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „Caiete botoşănene", „Columna" (Roma), „Contemporanul", „Convorbiri literare", „Cronica", „Dacia literară" (unde este director de onoare), „Familia", „laşul literar", „Luceafărul", „Magazin istoric", „Revista bibliotecilor", „Revue des etudes sud-est europeennes", „Revue roumaine d'histoire", „Vatra", „Viaţa românească" ş.a. A mai semnat AL Constantin. Este membru fondator al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi are consecvent un discurs ferm antitotalitar. Rod al exploatării perseverente a unor resurse esenţiale: viziunea, erudiţia, hărnicia, scrierile lui Z. au substanţă distinctă şi îndeosebi unitate, varietatea subiectelor abordate fiind sinonimă cu aprofundarea lor permanentă în perspectiva alcătuirii unei sinteze. Rar o carte, chiar un articol, care să trădeze o preocupare de moment, conjuncturală, vocaţia întregului răzbătând din fiecare piesă aparent disparată. în mod obişnuit, premisa se confruntă dintru început cu concluzia definitivă, iar edificiul se clădeşte atât dinspre fundaţie, cât şi invers. Obsesia arhitectonicii include cultul detaliului, ca urmare impresionantă, indiferent de natura lucrărilor, fiind documentarea. Metoda şi rigoarea lui Z., autor de solide biobibliografii - a impus, practic, modelul acestui gen de instrumente de lucru prin Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol (1973) şi Vasile Pârvan (1975) -, se regăsesc, potenţate de o Zub Dicţionarul general al literaturii române 544 interpretare şi o structurare adecvate, în sinteze monografice şi în ediţii de anvergură. Studiul Mihail Kogâlniceanu istoric (1974; Premiul „Nicolae Bălcescu" al Academiei Române), micromonografia Mihail Kogâlniceanu (1984) şi ediţia academică dedicată scrierilor istorice reprezintă punctul de plecare obligatoriu al oricărei noi abordări ştiinţifice a activităţii marelui înaintaş. Imaginea de arhitect inspirat, de constructor temeinic, într-un cuvânt de fondator al României moderne, ca şi aceea de îndrumător al culturii şi literaturii se configurează cu pregnanţă. De o tratare similară se bucură şi ceilalţi doi oameni de cultură, pe care Z. îi readuce în actualitate deopotrivă prin evocare, analiză şi editare. Cartea Vasile Pârvan. Efigia cărturarului (1974; Premiul „Nicolae Bălcescu" al Academiei Române), un portret spiritual relevant mai ales prin acurateţea detaliilor, este urmat de o densă „viaţă" în stil tradiţional, Pe urmele lui Vasile Pârvan (1983), de scrutarea „dilemelor" istoricului (1985) şi de repunerea în circulaţie a scrierilor, inclusiv a celor inedite (Corespondenţă şi acte, Scrieri, Memoriale; Idei şi forme istorice. Patru lecţii inaugurale etc.). Lui A. D. Xenopol, definit emblematic a întruchipa „istoriografia română la vârsta sintezei", i se consacră studii privitoare la viaţă şi operă, atenţia îndreptându-se şi spre scrierile literare, cum ar fi, de exemplu, memorialistica, i se editează Istoria românilor din Dacia Traiană. De altminteri, şi alte lucrări se continuă, într-un fel, una pe alta. De la investigarea activităţii lui A.D. Xenopol ca membru al Junimii şi colaborator la „Convorbiri literare" se trece, în 1976, la o carte consistentă despre „implicaţiile" istoriografice ale Junimii - spiritul istoric al societăţii, istoria în „Convorbiri literare", în „prelecţiuni" şi la Academia Română, literatura de inspiraţie istorică etc. - şi, în 1994, la alcătuirea unor captivante „glose istorico-culturale" cu privire la Mihai Eminescu; mai multe volume, începând din 1986, au în centru problema identităţii, „căutarea", „dilemele" şi „perspectivele" acesteia, inclusiv în Basarabia; istoriografia urmărită în paşoptism, în postpaşoptism, în etapa sintezei şi la cumpăna secolelor („sub semnul modernităţii"), e studiată, pentru prima dată, şi „sub dictatură" - Orizont închis (2000). O constantă a metodei de cercetare a lui Z. se dovedeşte aceea a arcului peste timp în tratarea subiectelor preferate, ciclicitatea presupunând întotdeauna o depăşire semnificativă a precedentului stadiu de investigare. Acelaşi caracter de contribuţie ştiinţifică riguroasă îl au şi studiile, articolele, conferinţele etc. incluse în culegerile tematice proprii sau în volumele pe care le coordonează. In eseistica lui Z., în publicistica sa în general, nu se reiau locuri comune, informaţii curente, referinţe de enciclopedie; popularizarea îi repugnă autorului în orice situaţie. Cărţi precum Biruit-au gândul (1983) (despre evoluţia istorismului românesc), Cunoaştere de sine şi integrare (1986) (reflectând procesul inserţiei românilor în lume, sub unghi istorico-cultural) ori în orizontul istoriei (1994) (referitoare la literatură, muzică, folclor, iconografie) se particularizează prin introducerea în discuţie a unor noi argumente în susţinerea punctelor de vedere. Mai mult decât atât, omul de ştiinţă exigent, convins de utilitatea imediată a obiectivelor, verificărilor şi concluziilor, se străduieşte să le proclame în for pentru luare-aminte. Asumându-şi dubla condiţie de istoric şi publicist - „ipostaze care nu înseamnă în fond decât modalităţi diferite de exprimare în cadrul unui singur program" -, Z. speră să preîntâmpine, pe cât posibil, izolarea primejdioasă a istoriei ca disciplină, să împiedice proliferarea diletantismului patriotard, care face „mari deservirii atât istoriografiei, cât şi spiritului public" şi, implicat astfel în „viaţa epocii", să răspundă la nevoia ei de îndrumare. „Istoria ca opţiune civică" reprezintă la Z. „un anumit mod de asumare a duratei". Tot prin prisma duratei, totalităţii, temeiniciei, finalităţii, creativităţii plurivalente (cu atâtea alte derivate: ritm, mentalitate, legitimare, continuitate, personalitatea şi devenirea istorică a neamului ş.a.) sunt (re)poziţionate în istorie, deci şi în istoria literaturii, personalităţi ca Nicolae Bălcescu, Mihail Kogâlniceanu, B. P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Mircea Eliade. Eseistul va insista predilect asupra unor chestiuni de ordin identitar: „sensul duratei" la Eminescu, „obsesia sintezei" la Maiorescu, „sentimentul istoriei" la Kogâlniceanu (cel care „se identifică cu liniile de permanenţă ale destinului românesc"), „ispita totalităţii" la Hasdeu (sub semnul profesiunii de credinţă: „Mi-am înţeles misiunea pe o scară colosală"), „soritul Unirii" la Bălcescu („omul acţiei"), „amplitudinea şi profunzimea" spiritului critic la Iorga (şi el om al „sintezei", „care împacă erudiţia cu nevoia de orizont"), „nostalgia totalităţii" şi „tradiţia enciclopedică" la Mircea Eliade. De câte ori i se iveşte prilejul glosează asupra unor „conexiuni" şi „interferenţe" ale istoriei cu limba, literatura, lingvistica, creaţia populară, melosul folcloric, iconografia, comparatismul, memorialistica, economia, publicistica, asociază arheologia cu arta. Ii va plasa, de exemplu, adunând tot felul de mărturii, pe Kogâlniceanu, Xenopol, Pârvan sau Iorga „în universul muzicii". Z. desăvârşeşte o scriitură elevată, care se supune deopotrivă rigorilor stilului ştiinţific şi plasticităţii celui literar, devenind, prin expresivitate, de neconfundat. Dintre istoricii generaţiei mele, cel mai mult mi-aplăcut şi îmi place, în continuare, Alexandru Zub, un eminent teoretician al istoriei şi un analist de marcă al fenomenului cultural în care intră, bineînţeles, şi ideologia literară şi istoriografia propriu-zisă. Pe urmele lui Xenopol şi Pârvan, modelele sale intelectuale, el vede istoria ca o parte a culturii generale şi, dincolo de fapte, caută legile secrete care le determină şi, totodată, caută legile ce acţionează la suprafaţa fenomenului. Ca istoric, Alexandru Zub studiază faptele trecutului şi cauzalităţile din spatele lor, voind a prinde sistemul ce le guvernează, nu numai efectele lor în plan social. Acest tip de demers intelectual nu poate ocoli literatura ca parte ficţională a istoriei. Alexandru Zub arată o mare deschidere spre lumea ideilor din literatură şi, dacă observ bine, studiile lui vizează cu precădere pe scriitorii-ideologi, adică pe aceia care au un sistem coerent de gândire şi au, totodată, un program de acţiune sau, cu o formulă mai veche, au o filosofie practică. Faptul se poate deduce din studiile lui, de pildă, despre Kogălniceanu şi Pârvan, printre cele mai bune pe care le avem despre aceşti scriitori-istorici sau filosofi-istorici. I se potriveşte, cred, lui Alexandru Zub această propoziţie din Pârvan: „scopul suprem al luptei noastre e spiri- 545 Dicţionarul general al literaturii române Zubaşcu tualizarea vieţii marelui organism social-politic şi cultural creator care e naţiunea". Ca şi autorul Memorialelor, Alexandru Zub gândeşte disciplina istoriei nu numai ca o formă de cunoaştere a trecutului, dar şi ca un mijloc de spiritualizare a naţiei sale. A sugerat de mai multe ori în scrierile sale această idee. Discursul lui este coerent şi elegant, plin de idei şi de o expresivitate remarcabilă. El însuşi, ca om, are în relaţiile obişnuite de viaţă un comportament de o distincţie, aş spune, aristocratică. Uşor retractil, de o corectitudine şi o discreţie ce contrastează cu volubilitatea şi relativismul nostru valah, moldoveanul Alexandru Zub este o figură distinctă în comunitatea intelectuală de azi. Nu-i cunosc bine biografia, dar felul lui de a fi mă face să bănuiesc, ca şi în cazul lui Ştefan Aug. Doinaş, că s-a ridicat din rândurile nobleţei rurale de altădată. Adică din adevărata aristocraţie românească. Eugen Simion SCRIERI: Mihail Kogălniceanu. 1817-1891. Biobibliografie, Bucureşti, 1971; A. D. Xenopol. 1847-1920. Biobibliografie, Bucureşti, 1973; Vasile Pârvan. Efigia cărturarului, Iaşi, 1974; ed. 2, Iaşi, 2001; Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, 1974; Vasile Pârvan. 1882-1927. Biobibliografie, Bucureşti, 1975; Junimea. Implicaţii istoriografice. 1864-1885, Iaşi, 1976; M. Kogălniceanu, unfondateur de la Roumanie moderne, Bucureşti, 1978; Hundert Jahre Unabhăngigkeit Rumăniens (în colaborare cu Gerhard Ernst), Regensburg, 1978; A scrie şi a face istorie (Istoriografia română postpaşoptistă), Iaşi, 1981; Biruit-au gândul (Note despre istorismul românesc), Iaşi, 1983; Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1983; L'Historiographie roumaine ă Vâge de la synthese: A. D. Xenopol, Bucureşti, 1983; Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, 1984; De la istoria critică la criticism (Istoriografia română la finele secolului XIX şi începutul secolului XX), Bucureşti, 1985; ed. 2, Bucureşti, 2000; Les Dilemmes d'un historien: Vasile Pârvan, Bucureşti, 1985; ed. (Vasile Pârvan: dilemele unui istoric), Iaşi, 2002; Cunoaştere de sine şi integrare, Iaşi, 1986; Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, 1989; ed. 2, Iaşi, 2003; Istorie şi finalitate, Bucureşti, 1991; Eminescu. Glose istorico-culturale, Chişinău, 1994; în orizontul istoriei, Iaşi, 1994; La sfârşit de ciclu. Despre impactul revoluţiei franceze, Iaşi, 1994; ed. (Reflections on the Impact ofthe French Revolution. 1789, de Tocqueville, and Romanian Culture), pref. Paul E. Michelson, Iaşi-Oxford-Portland, 2000; Impasul reîntregirii, Iaşi, 1995; Chemarea istoriei. Un an de răspântie în România postcomunistă, Iaşi, 1997; Discurs istoric şi tranziţie. în căutarea unei paradigme, Iaşi, 1998; Orizont închis. Istoriografia română sub dictatură, Iaşi, 2000; Oglinzi retrovizoare. Istorie, memorie şi morală în România. Alexandru Zub în dialog cu Sorin Antohi, Iaşi, 2002. Ediţii: Vasile Pârvan, Corespondenţă şi acte, introd. edit., Bucureşti, 1973, Scrieri, introd. edit., pref. Radu Vulpe, Bucureşti, 1981, Memoriale, pref. edit., Bucureşti, 2001, Idei şi forme istorice. Patru lecţii inaugurale, introd. edit., Bucureşti, 2003; Mihail Kogălniceanu, Opere, II, introd. edit., Bucureşti, 1976. Repere bibliografice: Leonid Boicu, O biobibliografie, CRC, 1971,50; Mircea Anghelescu, „Mihail Kogălniceanu. Biobibliografie", RL, 1972,14; Ion Bălu, „Mihail Kogălniceanu. Biobibliografie", VR, 1972,4; Al. Ivasiuc, Spiritul ştiinţific, RL, 1975, 4; Mihai Drăgan, „Junimea. Implicaţii istoriografice", CRC, 1977, 7; Liviu Petrescu, Spiritul istoric la Junimea, TR, 1977,12; Florin Constantiniu, „Junimea. Implicaţii istoriografice", „Revue roumaine d'historie", 1977, 2; Dan Mănucă, „Junimea. Implicaţii istoriografice", ALIL, t. XXVI, 1977-1978; Ungheanu, Lecturi, 189-194; Constantin Coroiu, Dialoguri literare, II, Bucureşti, 1980, 216-220; Şerban Cioculescu, Vasile Pârvan - poetul imnic, RL, 1982,19; Gheorghe I. Florescu, „Biruit-au gândul", CL, 1984,3; Ştefan Lemmy, Popularizarea istoriei, CRC, 1984,45; Gh. Platon, „De la istoria critică la criticism", AUI, istorie, t. XXXII, 1986; Vasile Puşcaş, Datoria creaţiei majore, TR, 1987, 24; Nae Antonescu, „Istorie şi istorici în România interbelică", ST, 1989,8; Victor Neumann, Istoricul faţă în faţă cu istoria, F, 1990, 6; Mihai Răzvan Ungureanu, „Lucrul cel mai grozav a fost să întâlnesc omenia din oameni" (interviu cu Al. Zub), CRC, 1991,2; Nicolae Busuioc, Oglinzile cetăţii, Iaşi, 1993,201-209; Pavel Chihaia, O constantă contemporană: Al. Zub, RL, 1994, 17; Mircea Anghelescu, Timpul eminescian, LCF, 1994, 28; Al. Dobrescu, Tânărul Alexandru Zub, CL, 1994,11-12; Alexandru Zub: un personaj şi o cultură de tip eroic, CL, 1994, 11-12 (semnează Florin Cântec, Florea Ioncioaia, Lucian Nastasă, Florin Platon şi Cătălin Turliuc); Dan Berindei, Alexandru Zub la 60 de ani, „Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie", t. XIX, 1994; Istoria ca lectură a lumii (volum omagial), Iaşi, 1994; Iosif Sava, Invitaţii Eutherpei, Iaşi, 1997,11-45; Rusu, Membrii Academiei, 573-574; Mircea Iorgulescu, încotro şi de unde, „22", 2002,660; Busuioc, Scriitori ieşeni (2002), 446-447; Dicţ. scriit. rom., IV, 879-880; Istorici români de azi. Mică enciclopedie, îngr. Stelian Neagoe, Bucureşti, 2003,132-145. A. N. ZUBAŞCU, Ion (18.VI.1948, Dragomireşti, j. Maramureş), poet şi gazetar. Este fiul Măriei (n. Ofrim) şi al lui Ilie Zubaşcu, ţăran, luptător anticomunist, ucis în 1950 în închisoarea din Sighet. Z. urmează şcoala generală în comuna natală (1955-1957) şi la Baia Mare (1957-1962), apoi cursurile Liceului „Gheorghe Şincai" din acelaşi oraş (1962-1965) şi ale Liceului Minier din Borşa (1966). Absolvent al Institutului Pedagogic din Oradea (1969), devine student al Facultăţii de Filologie la Universitatea „Babeş-Bolyai" din Cluj, secţia română-fran-ceză, luându-şi licenţa în 1974. Profesor la Şcoala Generală din comuna Bogdan Vodă, judeţul Maramureş (1969-1977), va funcţiona până în 1983 ca profesor la Casa Pionierilor şi Şoimilor Patriei din Borşa, ulterior fiind secretar tehnic, corector, redactor şi şef de secţie la revista „Flacăra" (1985-1992), redactor şi şef de secţie la „Expres magazin" (1992-1993) şi la „Evenimentul zilei" (1993-1997), publicist la „România liberă". Participă, în calitate de cântăreţ folk, la recitaluri şi spectacole organizate în ţară şi peste hotare. Debutează cu versuri în ziarul „Crişana" din Oradea (1967), iar editorial cu placheta Gesturi şi personaje, apărută în 1982 şi distinsă cu Premiul Editurii Albatros. Colaborează cu versuri, reportaje, articole la „Tribuna", „Familia", „Echinox", „Luceafărul", „Flacăra", „Convorbiri literare", „Vatra", „Poesis", „Flacăra Basarabiei" ş.a. încă de la debutul lui Zv critica semnalează tendinţa „epopeică" a lirismului, nutrit în egală măsură din „mitologia cotidianului" şi din „nostalgia unei ontogeneze corupte" (Radu G. Ţeposu). Un număr de şaisprezece ipostazieri ale fiinţei (printre care „omul holografic", „omul de la recepţie", „omul disponibil") constituie substanţa versurilor din Gesturi şi personaje, eul liric căutând prin cunoaştere o cale de întoarcere la primordial. Poemele Homo sapiens şi Homo cinematograficus sunt filipice la adresa civilizaţiei publicitare, un modern Apollo redus la condiţia de detergent, o Lady Cameea căreia i se atribuie un destin de deodorant, un ambulant Enea plutind în apele unui extract de plante medicinale - acestea ar fi câteva personaje recondiţionate a e civilizaţiei contemporane. Remediul propus nu este de oc original, el constând în clasica reîntoarcere în sânul naturii. Zubaşcu Dicţionarul general al literaturii române 546 Numai credinţa în vocaţia sa pentru eposul cu sonuri vizionare l-a determinat, probabil, pe autorul cărţii Omul de cuvânt (1991) să lucreze la amplul poem Omul disponibil (1999), o „epopee provincială" unde îşi aproprie mari tablouri cosmogonice. Versurile sunt pe alocuri prea explozive, cad în verbiaj oracular şi diluează prin redundanţă unele intuiţii preţioase. SCRIERI: Gesturi şi personaje, Bucureşti, 1982; Omul de cuvânt, Bucureşti, 1991; întoarcerea la Dumnezeu. între viaţă şi moarte cu Ioan Alexandru, Piatra Neamţ, 1995; Omul disponibil, postfaţă Nicolae Balotă, Botoşani, 1999. Antologii: Copilării, Bucureşti, 1982. Repere bibliografice: Laurenţiu Ulici, Omul disponibil, RL, 1983,10; Petru Poantă, „Gesturi şi personaje", TR, 1983, 23; Mircea Mihăieş, Ipostaze, 0,1983,24; Radu Călin Cristea, în grădina lui Ion, F, 1983,8; Laurenţiu Ulici, Les Debutants, REVR, 1984, 2-3; Felea, Aspecte, III, 192-194; Coşovei, Pornind, 201-204; Ioan Moldovan, Utopia „disponibilităţii", F, 1991,12; Mircea Moga, „Omul de cuvânt", LCF, 1992,2; Alex. Ştefănescu, Versuri din perioada de tranziţie, RL, 1992,25; Augustin Cozmuţă, Retorică şi expresivitate, ATN, 1992, 9; Anton Horvath, La timpul său, adevărul, TR, 1992,41; Ţeposu, Istoria, 57-58; Radu Cemătescu, Un psalm pentru generaţia '80, LCF, 1995,26; Alex. Ştefănescu, Pe culmile exaltării, RL, 1995,30; Al. Cistelecan, Entuziasme şi sarcasme, „Cuvântul", 2000,5; Grigurcu, Poezia, II, 573-580; Vasile Spiridon, Plângerea diaconului Ion, „Hyperion", 2001, 1; Dan Stanca, Poetul în prelungirea omului, JL, 2001,1-4; Lefter, Scriit. rom. '80 -'90, III, 304-306; Vasile, Poezia, 313-315. V. S. Cifre SI simboluri *f*lKCTVA 1 [ mm* IfcTSSWSîS «aagt PKA1 *1" mmuu mw Grupul pentru dialog social ...I, 22 75» .1 IrC] 75 HP 549 Dicţionarul general al literaturii române 13 plus 13, revistă apărută la Focşani, lunar, între martie 1934 şi martie 1935, sub conducerea lui Alexandru Călinescu, Gh. B. Ionescu şi Pavel Nedelcu, cel de-al doilea fiind înlocuit la un moment dat de George Car; la primul număr titlul era scris „Treisprezece". Publicaţie „de literatură şi cronică", 13 nu are un program declarat, dar orientarea este moderat modernistă. Cu poezie figurează Aurel Marin, Dan Mureş (G. Moldoveanu), Pavel Nedelcu, Mircea Streinul, Alexandru Călinescu, Ştefan Baciu (Ploaie - lui Horia Stamatu, Cuprinsul, Sfârşitul cărţii, Poem, Convalescenţă, Elegie, Drum în toamnă), E. Ar. Zaharia, Vasile Dorneanu, Emil Boldan, George Negrea, Florea Călin (semnătură folosită de Florea Al. Creţescu), Mircea Pavelescu, Ion Frunzetti (Nevroză, Periferie), Traian Mihăilescu, Vladimir Cavarnali, Virgil Fîuzum, Ştefan Stănescu, Ştefan Ioan, G. Bacovia (Cuptor) ş.a. Sunt incluse în sumar şi câteva poeme de Serghei Esenin, traduse de Florea Călin (Spovedanie vântului şi Am să cânt...) sau de George Lesnea (Tot ce scoate viaţa...), şi versuri din Verlaine, transpuse de Virgil Huzum (Cântec de toamnă). Eseurile, pe teme de literatură română în general, dar şi filosofice, sunt semnate de Ioan Al. Bran-Lemeny (Religie şi artă, în care se demonstrează în temeiuri kantiene că religia şi arta nu sunt creaţii raţionaliste, ci manifestări ale imperativului categoric, arta fiind născută din trăire religioasă), Florea Călin (Lapoarta cimitirului spenglerian) şi Mircea Streinul (Consideraţii pe marginea literaturii tinereşti din România), acesta din urmă 5 Lei 8, IORDAN APOSTOL FULG* E. AR. ZAHARIA Al. CĂLINESCU AUREL MARIN GEORGE GAR PAVEL NEDELGU VASILE DORNEANU MIRCEA STREINUL ŞTEFAN BACIU — REVISTĂ LUNARĂ DE LITERATURĂ ŞI CRONICĂ — Metafizică Unii, ai visului, dau semn de ştiinţă mai multă a morfii; urcarea stelară, In case de lemn, le-arată Jafa cealaltă a porfII. Şi el nu se miră: dela bun-rămas ştiau acuma trecerea"n mineral şfn plantă cu luciul gras. Oe-aceea, omule, primeşte vesel salutul seral. Prtoeşte copacii: tnndtfarea lor şl căderea tub trăsnet, timp sau topor. Doamne, puterea dă-mi ca neclintit ea un copac »'aştept moartea fnirun asfinfit. Mire** Streinul Moarte mică Fetei blonde — cu tristeţi pe pleoape — t-a fugit — speriată — ciuta vieţii; mtlne, sub tăceri or să-i tngroape pasărea scrumită-o tinerefii. Hulubii albi ai anilor ei mici au ftpat şi-au Jluturat din leal,— ŞN s’au culcai sub pleoape rtndunici şl suflelu-t de flori s%scuiurat. Copiii, îngeri au oăzui la poartă cu fruntea râzlmată pe vegheri; — Şl fata blondâ-i cea mat albă moartă din strada tolegltă de tăceri. Pavel Nedelcu fiind autorul singurului text viciat de o atitudine antisemită, cu trimitere la F. Aderca, Camil Baltazar sau Mihail Sebastian. Proză dau B. Jordan, Alexandru Călinescu (două nuvele), I. M. Dimitrescu, Constantin Apostol (sub pseudonimul Apostol Fulga), Vasile Dorneanu, Mihail Chimoagă, Traian Mihăilescu, Nicolae Andrieş, George Car (şi cu două poeme în proză), Elisabeth Henţiu. Rubrica de cronică literară este ţinută de Gh. B. Ionescu, Pavel Nedelcu (cel mai frecvent) şi de Alexandru Călinescu (probabil şi sub pseudonimul Sacha Carmen). Altă rubrică, „Bloc notes", este asigurată de aceeaşi tripletă, ca şi de George Car (comentarii asupra unor evenimente culturale). Revista reproduce şi un număr de picturi şi gravuri de Dimitriu-Nicoreşti. E. M. 13 MARTIE, publicaţie apărută la Bucureşti, într-un singur număr, la 13 martie 1916, redactată de un comitet. Foaia marchează zece ani de la manifestaţia studenţimii care a protestat împotriva reprezentării la Teatrul Naţional bucureştean a unui repertoriu în limba franceză. In termenii naţionalismului sămănătorist, redacţia şi un număr de foşti studenţi participanţi evocă evenimentul, subliniindu-se rolul catalizator jucat de Nicolae Iorga la acţiunea din 1906. Se reproduce şi un text de D. Anghel, unde se face portretul profesorului Iorga, un „om transfigurat, ca un anahoret, ca un rătăcit din altă lume", care cu „o fantezie de fraze", cu elocvenţa lui, „târăşte masele", dar care în acel moment a încercat, fără succes, să folosească „vorbe domoale şi liniştitoare". E. M. 13 PLUS, revistă care apare la Bacău, lunar, din noiembrie 1998, editată de Centrul de Asistenţă Psihologică şi Sociologică „Psyhelp". Directorul publicaţiei este Adriana Ocolaşu; din colegiul de redacţie fac parte Petre Isachi (redactor-şef), Gheorghe Iorga, Dan Petruşcă, Carletta-Elena Brebu, Ioan Tudor Iovian, Marin Preda, Romulus Iulian Olariu, Mircea Dinutz, Petronela D. Popa. în eseul programatic al redac-torului-şef, Efectul Pygmalion, se menţionează dorinţa de a face din revistă o „tribună a gândirii de mâine", primele numere ale acestui proiect ambiţios cuprinzând şi un consiliu de redacţie pentru diverse domenii ale culturii: istorie literară - literatură contemporană - literatură comparată, traduceri - estetică, poetică, critică literară - teatru, artă - lingvistică, stilistică -literatură SF - magie, mitologie, religie, folclor - cultură şi strategii educaţionale - istorie şi civilizaţie - filosofie. Eseurile pe teme de istorie literară românească sunt partea cea mai consistentă şi mai valoroasă a publicaţiei, autorii fiind mai puţin tentaţi de cronica literară de întâmpinare: Ioan Tudor Iovian, Gherla imaginarului poetic arghezian, Ioan Lazăr, Radu Gyr, Tatiana Scorţan, Poezia călinesciană, calea spre sine, Marius Manta, Spre un alt Culianu, Carletta-Elena Brebu, Snoava populară românească sau Delimitări în retorica râsului, Basmele lui Ion Creangă sau Universul de adaptare în mediul cult a proverbului popular românesc, Gigi Mihăiţă, O perspectivă semiotică. Veşnic prezentul Caragiale, Mircea Dinutz, Un prozator din Teleorman: Gheorghe Stroe, „Gorila" - semnificaţiile unui eşec, Poezia lui Liviu 13 sau Glasul celor cari sunt puţini Dicţionarul general al literaturii române 550 Ioan Stoiciu sau Insurgenţa ca stare de spirit, Romulus Iulian Olariu, Ritual erotic şi iniţiere în romanul „Maitreyi" de Mircea Eliade, „Orbitor" în oglinda criticilor literari ş.a. Preocupările pentru literatura universală sunt vizibile în articole precum Euripide şi esenţa tragediei greceşti de Elena Drăghincean, „Omul fără însuşiri" - o simfonie neterminată de Petre Isachi, Sacralitate şi sacrificiu în romanul lui Nikos Kazantzakis de Lavinia Pavel, Borges şi umorul de Iulia Popovici ş.a. Revista publică un interviu al lui Ioan Dănilă cu Ioana Postelnicu, incluzând în paginile ei şi câteva scrisori ale lui Augustin Z. N. Pop către G. T. Kirileanu. Foarte generoasă cu poeţii din toate generaţiile, pe care îi promovează în cadrul rubricilor „Poeţi contemporani", „Orga de poezie", „Constelaţii poetice", „Debut", publicaţia găzduieşte versuri de Gheorghe Grigurcu, Petru Scutelnicu, Veronica Stănilă, Florentina Stanciu, Constantin Enianu, Elena Dragu, Marieta Rădoi-Mihăiţă, Iancu Grama, Adrian Chiş, Codrin Antonovici, Tania Nicoleta Mândru, Silviu Păduraru, Andrei Trocea, Andreea Drăguleasa ş.a. Din literatura universală sunt incluse în sumar poezii de Silvia Plath şi Derek Mahon (în traducerea Elenei Ciobanu), iar fără a se indica traducătorul, sunt prezentate texte din lirica elveţiană de limbă franceză şi din poezia nordică modernă. Se publică proză de Gheorghe Izbăşescu, Mihai Vulpe, Cătălin Gavriliu. O importanţă deosebită se acordă tinerilor debutanţi de la mai multe cenacluri din ţară. Cu excepţia câtorva rubrici permanente: „Din problematica revistelor de cultură", „Psihologie socială", „Confluenţe", „Mit, istorie, poetică", „Cărţi primite la redacţie", „Din şi despre poetica romanelor-fluviu", celelalte nu au, de obicei, periodicitate, putând fi considerate ca supratitluri adaptate la conţinutul articolelor. Promiţătoare la început, treptat revista face loc unor colaborări mai puţin semnificative. L. Cr. 13 SAU GLASUL CELOR CARI SUNT PUŢINI, revistă apărută la Bucureşti în ianuarie şi în martie 1913. Se menţionează că publicaţia aparţine unui grup numit „Cercul celor 13 visători", redacţia şi administraţia fiind asigurate de Sargandor. Altă precizare se referă la durata apariţiei: revista va ieşi în treisprezece numere, după care „va lua un alt nume şi un alt drum". Un text programatic cu turnură de proză ritmată, semnat Sargandor, vorbeşte despre „lumina cea nouă" care trebuie „să gonească ploaia ideilor bolnave". Textele pun în evidenţă adeziunea la orientarea simbolistă - cultivarea senzaţiilor, a erosului, figuraţia exotică etc. Chiar dacă autorii sunt cvasinecunoscuţi, utilizând şi pseudonime greu de decriptat (în primul rând Sargandor, dar şi Nihil sine dolor, Dor nebun ş.a.), notabilă e participarea lor la susţinerea unei mişcări literare noi. Cu versuri şi poeme în proză colaborează Vladimir Lăiniceanu (Romanţa rândunelelor, Romanţa iubitei), N. Hagiescu (Derifa, Edenul ş.a.), Corneliu Octavian (Nostalgia pribegiei), Conor Carmen, Sargandor (Bavabhutti, Povestea cea nouă), N. I. Broşteni (în agonie...), G. N. Danubius (Proscrisul) ş.a. O rubrică intitulată Note, semnată Arc, vine să confirme opţiunile redactorilor. Sunt prezentate succint, elogios volumele Figurile de ceară de Adrian Maniu, Zâna din fundul lacului de N. Davidescu, Flori sacre de Al. Macedonski, e consemnat conţinutul unui număr al revistei „Vieaţa nouă", condusă de Ovid Densusianu; se relatează şi despre apariţia cărţii Printre străini de G. T. Niculescu-Varone. E. M. XX literatura contimporană, revistă apărută la Iaşi, lunar, de la 8 decembrie 1928 până la 15 mai 1929. Un grup de tineri scriitori, format din Virgil Gheorghiu, Al. Dimitriu-Păuşeşti, Râul Iulian şi Aurel Zaremba, iniţiatori în 1928 ai publicaţiei avangardiste „Prospect", intră în conflict cu noua ei direcţie (Mihail Bicleanu) şi se hotărăsc, adunându-şi „puterile financiare", să editeze o revistă proprie. Nu este menţionată periodicitatea, nici componenţa redacţiei, dar publicaţia, de dimensiunea unui caiet şcolar, este susţinută material şi redactată de A. Zaremba, care mai foloseşte aici pseudonimul Azar şi iniţialele numelui. Apropierea de linia avangardei integraliste este ilustrată de consemnarea repetată a sumarelor revistei „unu", de recomandarea unor volume ale lui Ilarie Voronca - apărute (Plante şi animale) sau în pregătire (Brăţara nopţilor) -, Stephan Roii (Poem în aer liber), F. Aderca (Mic tratat de estetică literară) ş.a., la cei mai mulţi semnatari dominând alogicul dadaist articulat la factura urmuziană a poeticii. în l IANUA8IE, im literatura ■ No. 3 contimporană 3 Lei Antologie . Fragment') ......Intr'un târziu, ne deşteptăm adică, ne întindem şi iar prindem a căsca: Haac! şi strigăm să ne vie cafeaua. Bine. Vine cafeaua! bem cafeaua ! şi iar ne păleşte căscatul! Şi abia-abia ne îmbrăcăm ; şi după ce ne îmbrăcăm» mai gustăm ceva, şi eşim la plimbare. Eşim! Ne întâlnim cu unii, ne întâlnim cu al|il Hai să bem o ţuică. Te duci. Bei, bre, o ţuică, mai bei una, mai mănânci un peştişor c’o franzelufă şi mai dai pe gât ur păhărel, pe urmă, bre, ti-i foame. Şi ^upă ce mai guşti ceva, te duci repede la masă, acolo te-aşezi şi începi, mă nfelegî, şi dăi; şi dăi! înghite un fel de mâncare, pe urma încă un fel, pe urmă aî treilea fel, şal patrulea fel» şi trage-i vin, şi ia o bucăţică de brânză ş’un măr, şi iar o leacă de vin, pe urmă o cafea.,, Şi pe urmă o leacă de somn după masâ, ha ? şi hor* hor! hor-hor! Şl pe ia toacă fe scoli, şi simţi aşa un fel dfe lene*** Şi te ude Worife* Are m srrat cu fdbe&t *1* W r 2 hmv* m “*****<***$» porneşti să iei o leacă de aer... Şi te opreşti, colo, cu prietinii, şi bel o bere, două, joci carambol; pe urmă mai bei o bere,.. Şi într’un târziu, bre, iar te abaţi pe la o ţuică şi iar fî-ii foame, şi abia aştepţi masa de seară... Şi Ia masa de seară, dragul meu, iar trei patru feluri de bucate, mă’n-telegi; şi vin şi lichior,—şi pe urmă te păleşte aşa o lene, măi, o lene te păleşte... şi par-că-ţi vine să te culci nu ştiu cum... Da, da, bre, aşa-i, bre f la să-l să fie leneş, Tare-i leneş, zic. Bine că-i leneş" zic. gospodar MIHAIL SADOVEANU Furnica (Nuvelă) De ce când stai fa gânduri câte-odata îţi vine să crezi că oamenii sunt răi? Iaca, mai ieri, eram cu lor^u Pache ala de«! gros şi roşu cu gura puţin căsca) ă şi tot suflă! Trebuie să-l ştii tu. Ii: 2ÎC i ' - Ascultă, nene lorgule, mergem la Băîta T. \ Balta pentru noi era un luz nu prea mare, dar unde puteai pescui fn lege. Ştii, mania mea. Cum e timpul mai frumos mă duc pe ia Pache acasă. II gâ« 551 Dicţionarul general al literaturii române 22 primul număr, în locul consacrat prin tradiţie articolului-program, este plasat un Poem cu valoare de manifest semnat de Virgil Gheorghiu, care anunţă despărţirea irevocabilă de poetica tradiţională, trimiţând fără echivoc la direcţia suprarealistă: „Căutaţi-mi zeii cocoţaţi pe cruci / Să le cânt prohodu-n hohot de răscruci. / Şoldul Afroditei mi-1 ascut la strung / Şi fruct bun de veacuri cu venin îl ung. / Fulg zălud misterul l-aţi băut topit / Cu aperitivul pentru infinit". Efectul imediat al intransigenţei iconoclaste este nu doar construcţia pronunţat dadaistă a textelor tipărite, dar şi alcătuirea unui număr întreg (3) - subtitrat „Număr pentru gospodari" - la cererea şi pe gustul unor „cititori gospodari", care ar fi reproşat redacţiei „că nu văd o singură bucată în tot cuprinsul revistei care să aibă miez, în care să se întâmple ceva". In consecinţă, pastişa - aleasă ca licenţă poetică - este aplicată sfidător-radical unor scriitori „nu proşti, nu mediocri, ci inexistenţi, care n-au nimic cu poezia", dar care domină „de un timp viaţa literară din ţara noastră". Rezultă patru pagini cu texte pastişate după Mihail Sadoveanu (Antologie, „fragment" din romanul Apa morţilor), I. Al. Brătescu-Voineşti (Furnica, nuvelă) G. Topîrceanu (Confesie, parafrază la Viaţa la ţară), Demostene Botez (Resemnare, poezie), Mihai Codreanu (Autobiografie postumă, Sonet, poezii), străveziu asumate „p. conf." de redactori cu iniţialele A.D.P., V.G., A.Z. şi R.I. In celelalte numere, o ingenioasă ţesătură leagă între ei autorii, care îşi dedică reciproc versurile: Râul Iulian lui Virgil Gheorghiu (Cântec insonor. Lângă zăpadă), Ilarie Voronca (Imn, Scafandrul), Al. Dimitriu-Păuşeşti (Libret, Poem corect) şi lui Stephan Roii (Descriere după natură), A. Zaremba lui Ilarie Voronca (Poem), Virgil Gheorghiu lui A. Zaremba ( Poeme telegrafice) şi lui Stephan Roll. Aceleaşi nume apar şi sub alte versuri, cât şi sub prozele miniaturale sau sub poemele în proză suprarealiste: Caricatură, Povestire cu subiect (Al. Dimitriu-Păuşeşti), Miriapodul, Desen grotesc (A. Zaremba), Lesbiană (Virgil Gheorghiu), Garderoba obligatorie şi Onomastică, „dedicată lui Geo Bogza" (Ilarie Voronca). Adeziunea declarată la europenismul actului literar modernist e demonstrată de redacţie şi prin câteva texte scrise în franţuzeşte de Tristan Tzara (Sur une ride du soleil) şi de Virgil Gheorghiu (Teinte, Vaudeville), ca şi de prezenţa confraţilor Isidore Ducasse (Les Grandes-tetes molles), A. Flores de Montejaho (Constantinople, Chasse), susţinute de reflecţiile teoretice culese din scrierile lui Jacques Vaches, Louis Aragon, Max Jacob, Jean Cocteau ş.a., în original sau traduse. Trei cronici literare în aceeaşi manieră suprarealistă aparţin lui A. Zaremba, care se opreşte asupra romanului Rue Pigalle de Francis Carco, inspirat din fauna patibulară a celebrei străzi pariziene, ori asupra insolitei cărţi Arianne, datorată lui Georges Ribemont-Dessaignes, scriitor cu o imaginaţie onirică excesivă, ca şi asupra volumului Trăite du style de Louis Aragon, a cărui construcţie „este un proces general al ideilor în Franţa". Singurele semnături venite aparent din afara grupării sunt ale lui Saşa Pană - precedat de un anunţ de colaborare iminentă în care se simte deferenţa - cu proza Apa, după tipar urmuzian, identificată drept „curs pentru adulţi", cea a adolescentei Madda Holda cu Autobiografie şi a unui colaborator ascuns sub pseudonimul S. Zara cu un Peisagiu arctic şi cu poemul în proză Rachete în surdină, compus sub semnul lui Voronca. Cu numărul 7 se încheie viaţa acestei reviste rafinat paginată, chiar atractivă, în ciuda absenţei oricărei ilustraţii. E. M., R. P 22, publicaţie care apare la Bucureşti, săptămânal, din 20 ianuarie 1990, editată de Grupul pentru Dialog Social (GDS). Redactori-şefi: Stelian Tănase, Victor Bârsan (din ianuarie 1991), Gabriela Adameşteanu (din 1992); redactori-şefi adjuncţi: Gabriela Adameşteanu, apoi Dan Pavel, Rodica Palade, Andrei Comea. Cum se afirmă în numărul inagural, 22 intenţionează să fie un ecou al „reflexiilor critice asupra problemelor fundamentale care frământă societatea românească, asupra inserării ei în context european: civilizaţie-cultură, politică-societate civilă". Intenţia de a prospecta căile de evoluţie şi organizare a societăţii civile, pentru „a găsi strategiile de care societatea românească va avea nevoie în viitorul imediat", este formulată în paginile revistei într-o varietate de opinii exprimate de scriitori, economişti, sociologi, politologi, filosofi, urbanişti, teologi. Maniera preferată de expunere, evitând limitarea în graniţele speciilor literare canonice, trădează încercările, transformările şi tensiunea demersului cognitiv, sub forma eseului. Deşi alternează o serie „SOCWUSHUl MON-IA RĂSCRUCE ~ o ŞHSRSPECnVĂ DIN INTERIOR" _ APEI CĂTRE UCHEtE «CEECUINTEIECTUAUIÎ m S* VORBIM DESPRE râRITATF Grupul pentru dialog social lor fundoroentole care fiomînto jocietateo ovilo româno, asupra însetaţii ei tn contextul ««-ropcon : civilizaţie - cuiluro -politică - societate civilă - ecologie. El este un grup de deibo* teri intre intelectuali de diferite profesii, cote «fi propune sd prospecte» căile de evoluţie şi organiîare ale ocesiei societăţi, o evoluţie faaiată pe volorB» umane ţi pe drepturile omrodueţnlor originare populare. Care să fie taina artei noastre populare î Cum, a ajuns ţăranul român ia o artă «I6t de variată şi stilizată ? Dece, fără să fie profesionist, este ei at&t de artist?... Iată o Kcaîiiă de întrebări ee au-şi pot căpăta răspunsul decât i .>t)orâmi în viaţa ţăranului aşa cum apare ea. în concret, pentru a-i cerceta condiţiunile şi sensul propriu. ; Arw ţâraaului romă» este legată de concepţia sa de v.aţâ, do orientul său spiritual, de felul cura îşi îndeplineşte rosturile şi valorifică lucrurile. Lumea înconjurătoare este încărcată de viaţă, viaţa ţâşneşte din lucruri, lucrurile sunt felurit colorate» expresive. Liuversul ţaranuîui român este armonios, este con- Vsava omului m cetate, aşa cura se înfăţişează ea cu ■ eixmca-şi înaustria modernă este comodă, confortabilă «uf r,u mai puţm goală şi plictisitoare. Viaţa ţăranului iOu.iîn w»te mai aspră, mai împovărată, mai potrivnică. u:u- raai bogata şi intensă; lucrurile încărcate de taine, îi răscolesc, il fac să freamăte, fi rodesc*. STă-mtl vitelor, lemnul pentru foc, cursul apelor sau bătaia vântului în ramurile copacilor ce-i apără casa, •aroarele de lumină ale răsăritului sau acelea de foc ale. apusului, toate sunt pline de înţelesuri, sunt armonizate chipului său omenesc, nu cs’n viaţa noastră unde totul abstract, uscat, desgoKt de sen». Sufletul ţăranului c aereu treaz, mereu pornit să-şi apropie lucrurile, să le. umanizeze. De aceea viata ţăranului român este plină de griji, dar este totodată atât de bogată şi expresivă. 1» Jiînjteie acestui orizont, cum apare şi ce este casa ţaranulm T Ce reprezintă pentru ol un lucru casnic şi ce legătură poartă acestui lucru ? Unealta din ogradă, haina de pe ei, interiorul casei, din g pană’n grindă, deia zăvor până la icoană, casa însăşi poarta, tot eeeacc îl împrejmueşte şi e făcut de mâna t ii i ii aparţin. I» ce fel ? E aparţin nu in înţeles ju-»:ow, forma!, drept de proprietate, de folosinţă ca’n de cetate, ci in înţeles că toate lucrurile sunt parte ,.to> ei, tac parte dintr’un întreg oare este făptura şi viaţa i 1<- om. .Oel mai neînsemnat lucru aparţinând gospodăriei ţăranului român, cel mai mic şi simplu, cuprinde o arâmâ din sufletul său pe care i-a dăruit-o, dându-i uuxţu. De aceea totul apare aci umanizat. Mana ţăranului meşteşugar şi artist, trece o parte din vnţa e*f o cuprinde, în obiectul lucrat U> oraşe -nevoie ţăranul român îşi lucrează singur, cu •<»4emănarea şi prin sforţarea sa, oricc ii cerc condiţia miitemln şi morală, tot ceeace este forţat material să de ERNEST BERNEfl lucreze- sau ceeacs sufletul său larg şi cutezător nuzuâ. Noi, cei din cetate, cumpărăm gata făcut, din piaţă, adică din fabrică, producţii în sarie, cumpărăm lucruri re«i, nesemnificative, fără duh, lucruri care nu ne spun nimic, lucruri moarte, Lc putem avea sau nu (aceasta din pu»ei de vedere sufletesc nu material), pe une^e sau pe altek-Un capriciu, o teadmtă a -modei şi nu ia puţine căzut:-o totală iadiferestă, sse pmi în intimitatea unor lucruri care nu ne aparţin decât in tnţe;es tnaterw-1. In sprîijnul acestor idei sa pot aduce şi alte fapte anume : ţăranul român ms remioţâ uşor la îuoiwiîe io&'l. de mâna sa (nici la acelea moştenite < k- *>* mv,t*, adică tocmai contrar deprinderilor ^ năzuinţelor noast.. j, cei deia oraş. Nu renunţă pentru că aşa cura am arat». în cazul său, au sur*»» ta faţa unor obiecte materiale. ... a im or lucruri hrănite eoatsauu dia fanţa va saa a str... moşului viu încă prin moştenire. Ţăranul român nu < wnlâ; casa în care s’a născut sau pe care a clăâit-o str. gur «u tot ceeace ii aparţine, are acela? caracter ,. e*i-spiritualizată. Ir. acest fel toate şi total ii «<***??<•• •• străjue viaţa şi s-o îmbogăţeşte mai mult decât oî-'1’-avere materială, căpătată pe eaiea banului. _ In satul românesc străvechi se stabileşte wtte om M producţiile sale o legătură tainică, plină de fmmascţ> -> căldură, ce numai un suflet nuanţat ş« o minte agera , poate cuprinde, legătură ce ne poate pune in lumina nr.j,... din însuşirile acestor producţii. în aceste condiţii arta apare firesc pretutindeni. Satui românesc este un mediu de aleasă şi bogaţi producte artistică Pitit sub bolta cerului deschis şi hrănit cu «ucu! pământului, satul e viu şi mereu rodit până în a face An tot omul tm creator de valori artistice anonimi român, că e meşter <în înţ*le» de profesionista « meşter, este întotdeauna artist, adică un mdc-ni.1 străbătut de fiorii creaţie, străbătut de setea către h > . desăvârsit, în care chipul iui Dumnezeu se ofcimde^. Ţăranul român este artist. Mâna sa tace ta-a-ochilor. spiritualitate de Ernest Bernea, deplânge starea vremurilor, afirmă că „omul modern descompus şi artificial a devenit convenţional şi trist", respinge autonomia esteticului ce duce la „anularea eticii şi metafizicii din arta literară", vorbeşte despre căderea literaturii „din rostul său de instrument al spiritului", despre invazia obscenului şi a trivialului, preconizează reintegrarea scriitorului în „realitatea concretă" şi cultivarea „adevăratului realism", care este „acela al posibilităţilor de anticipare a binelui, de spiritualizare şi transfigurare a realităţii morale şi materiale". Scriitorul nu trebuie preţuit după „talent", concept asimilat de unii cu „putinţa de a lega mai mult sau mai puţin gramatical şi cursiv o seamă de fraze", ci în măsura în care „stă" şi „funcţionează în ordinea spirituală", căci el este „un profet şi un îndrumător", „un luptător al spiritului şi pentru spirit", „un căutător de adâncuri", „tâlcuitorul tainelor, al armoniilor şi frumuseţilor divine" şi „un exponent al marilor aspiraţii ale spiritului uman". Tot Ernest Bemea scrie editorialul Ţăranul român artist din numărul următor, fiind şi autorul câtorva rânduri intitulate Ce este cultura?, unde aceasta este înţeleasă ca act de creaţie izvorât „dintr-o autentică trăire a unui sens în lume", iar meşteşugul doar ca „întocmire oarecare". Poezia este reprezentată în revistă de Mihai Moşandrei, Vlaicu Bârna, Victor Stoe, Mircea Streinul, Pericle Martinescu şi Matei Alexandrescu. Scurte notaţii poematice ori reflecţii consemnate eseistic dau Matei Alexandrescu, Pericle Martinescu, C. N. Negoiţă, Tudor Ciortea, în timp ce Vasile Damaschin are un scurt fragment din romanul Păduri în furtună. Rubrica „însemnări" cuprinde semnalări privind mişcarea literară din ţară şi de peste hotare, referiri la manifestările cultural-artistice desfăşurate în oraşul muscelean, devenit peste vară un veritabil „centru intelectual şi artistic al ţării", cu „universităţi libere", şezători, recitaluri, spectacole teatrale şi chiar cu o versiune locală a cafenelei bucureştene Capsa. De un interes special se bucură Istoria literaturii române moderne de Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi Tudor Vianu, recent apărută. Publicaţia este ilustrată de Valentina Bar du. L B. so4h2, revistă apărută la Turnu Măgurele, bilunar, între 15 aprilie 1932 şi 15 februarie 1934, în formatul „Biletelor de papagal", cu subtitlul „Literatură-pamflet-humor". Director: Dan Mureş (publicistul G. Moldoveanu), apoi Ştefan Tudor (de la numărul 6/1933); secretar de redacţie: Felix Tassoni. Publicaţia este de orientare modernistă, cu puseuri avangardiste, aspirând să se manifeste ca promotoare a tinerilor autori. Sectorul de poezie e reprezentat de Petrică Misiei, Ion C. Pena, Dan Mureş, C. Grassu-Salcia (Constantin Salcia), Mihail Dan, Petre Frânculescu, Nicolae Mihail Pleşoianu, Ştefan Horint, Florea Călin (pseudonim folosit de Florea Al. Creţeanu), N. Stănescu-Udrea, Vlaicu Bârna, Ştefan Stănescu. Cu proză scurtă figurează N. Stănescu-Udrea, Eugen Livezeanu, Dan Mureş, Liviu Crişan, B. Jordan (.Domnul Hariton), Vlaicu Bârna ş.a., iar Florea Călin e prezent cu un fragment din romanul Foburg. Proze avangardiste pot fi socotite Tute şi Mande de Petriţă Vaicăr (pseudonim sub care se ascunde probabil Petre Frânculescu) şi Biografia romanţată a lui Adam de B. Jordan. La capitolul eseu, apar semnăturile B. Jordan, Eugen Livezeanu, Petriţă Vaicăr, Ştefan Tudor, Florea Călin. Tot aici N. Hănescu face un portret elogios lui Eugen Ionescu, iar Ion C. Pena abordează, din perspectivă antifascistă, probleme de actualitate, ca în articolul Exclusivismul rasei şi culturii germane. Dintre rubrici sunt de amintit îndeosebi cele incomode: „Seopatruhaşdoiste" - unde este criticată atitudinea presei, care a tăcut când a fost suspendat cotidianul „Calendarul" al lui Nichifor Crainic, gest considerat „ruşinos şi murdar", şi în care este combătut Cezar Petrescu -, „Crochiuri", „Amalgam", „Hârjoniri de fee", „Cugetări&Co", „Informaţiuni", „Răsfoind" (cronica revistelor). M. Pp. ?, revistă apărută la Bucureşti, într-un singur număr, în 1931. Nu este menţionată redacţia. în textul Fără pretenţii, sub iscălitura Saturn, se propune „o pagină de libertate", ceea ce conduce la afirmaţii de felul „Nu mai avem nevoie de Goethe, Shakespeare, Sofocle, precum şi de alţii. Ei ne-au servit bucuria, noi o trăim" sau „Libertate, de 30 ori libertate. Un ocean de spaţii...". Modestă publicaţie de orientare modernistă, de revoltă şi frondă (I. Gh. Tărbescu: „Socotit nebun atunci când printr-o ieşire firească am pătat c-un strop de cerneală blazonul moral al unui biped înăcrit şi mâncat de ? Dicţionarul general al literaturii române 556 carii" etc. - Spovedanie), ? intră stângaci pe terenul literaturii cu Arbitraj, versuri ocazionale îndreptate împotriva revistei proză scurtă, de fapt mici tablete, semnate cvasianonim: t.s. „unu". I. N. Copoiu recenzează comprehensiv volumul (Sinuozităţi), Poconiu (Numărul 13 are noroc contra tuturor Echinox arbitrar al lui Saşa Pană, asimilând, asemenea lui Virgil nimicurilor), Saturn (Cercetări arheologice în câmpul amintirilor Carianopol, poezia acestuia, ca şi pe cea a întregii grupări de la mele). Este prezent însă şi Virgil Carianopol, care publică „unu", cu futurismul. E. M.